Vineri, 1-7 noiembrie 2002, Numărul 33
7
ISTORIE
D
in galeria domnilor fanarioţi
fac parte şi unele figuri istorice, care sunt
mai puţin, sau doar în linii generale, cu-
noscute şi studiate de către cercetători.
Unul d intr e aces te p ersona je
„nevalorificate” din Lista domnilor români
este şi principele fanariot Emanuel Giani-
Rosetti (Manole Ruset), despre care
cunoscutul genealogist C. Gane scrise
că, „figura acestui quasi-voievod rămăse-
se până acum destul de enigmatică şi, în
tot cazul, nu fusese măcar schiţată de
istoricii noştri”.
Cele două domnii de scurtă durată ale
lui Emanuel Giani-Rosetti – una în Ţara
Românească (se află efectiv la Bucureşti
din luna iunie până în noiembrie 1770) şi
alta în Moldova (1788, iulie – 1789, mar-
tie), au revenit unei perioade extrem de
grele din istoria Principatelor Române,
celei а războiului rusо-turc din 1768-1774
şi а războiului ruso-austro-turc din 1787-
1791. Tăvălugul asupritor al acestor con-
flagraţii ale marilor puteri, precum şi regi-
murile de stăpânire (administrare), totală
sau parţială, militară rusească şi austria-
că au periclitat cu mult situaţia social-
politică & economică а Principatelor,
inclusiv şi domniile fanariote din această
vreme. Cum bine а menţionat cunoscutul
istoric Leonid Boicu: „Ura autohtonilor,
пеîncrederea Porţii, presiunea reprezen-
tanţilor marilor Puteri, uneltirile rivalilor –
iată condiţia domnitorului fanariot în cău-
tarea unui echilibru precar". Despre anii
de viaţă ai lui Emanuel (Manolaki sau
Маnоlе) Rosetti în istoriografia română şi
cea greacă se cunoştea doar atât că: s-а
născut în primul sfert al secolului al XVIII-
lea, la Constantinopol. Depistând recent
consemnarea preotului I. Bogdanovici,
care-l înmormântase pe domnul fanariot
la 12 martie 1794 în curtea Catedralei
oraşului Herson (Ucraina) şi din care
rezultă clar că răposatul murise la o vâr-
stă de 79 ani (la 8 martie) – suntem în
drept să afirmăm, că acest principe de
origine greacă s-a născut la: 1715. Era
fiul Eufrosinei Rosetti şi al unui preot
numit Ion Geani. Din căsătoria sa cu
Raliţa (sora lui Grigore Ш Ghica, omorât
la 1777) а avut о fiică Smaranda.
Tatăl său se trăgea din distinsa familie
Τζανη (Τσαννετι) – ortografiată diferit:
Giani, Geanet, Zanetto, Zani, Tzani, Tani
– din Mitilene (ins.Lesbos). „Obscurul
preot” – aşa cum este numit de către
Th. Blancard – Ion (Γιαννης), avuse patru
feciori: Iordaki, Laskaraki, Manolaki şi
Antioh. Aceşti fraţi sunt deseori prezenţi,
de la mijlocul secolului al XVIII-lea, la Iaşi
şi Bucureşti, unde pentru a obţine dregă-
torii solicită protecţia marilor personalităţi
constantinopolitane. Fiind coborâtori ai
familiilor fanariote Giani şi Rosetti ei se
credeau, mai ales „din pricina străbunului
mamei lor, mai boieri decât toţi boierii
Fanarului”.
Maica lor, era fiica lui Nicolae, mare
spătar (1753), nepoata lui Ioanis Rosetti
şi a Elenei Al.Mavrocordat fiind, deci,
strănepoata domnitorului Moldovei
Antonie Vodă Ruset (1675-1678) şi a
Kiriţei Draco (Dragan); toţi (pe linie bărbă-
tească) descendenţi ai lui Laskaris
Rossetos (căsătorit cu Bella
M.Kantacuzino).
Tradiţia familiei Rosetti presupune că
aceştia ar fi originari din Italia (Genova?),
de unde un Ion Rosetti venise în secolul
al ХIII-lea la Constantinopol. Istoriografia
greacă, bazându-se pe lucrările lui
E. Rangabe (Ε.Ρ.Ραγκαβης) susţine că
„genovezul Ioan Rosseti” a părăsit Elada
în secolul al VIII-lea, stabilindu-se la
Constantinopol. Dar, conform cercetărilor
genealogice ale generalului Radu Rosetti,
cele dintâi izvoare vorbesc despre familia
Rosetti, către secolul al XVII-lea, ca deja
de nişte greci. Fapt ce nu exclude о origi-
ne mai îndepărtată italienească, chiar
dacă cu nici una din familiile italiene cu
numele de „Rosetti” nu s-a putut stabili о
legătura certă cu cea а descendenţilor
Rosetti din Ţările Române (fie după bla-
zon, deviza familiară etc.).
Armele întrebuinţate de familia Rosetti
sunt: „pe un scut tăiat (coupe) de argint şi
albastru (azur) о cupă de argint cu trei
roze ieşind dintr-însa, iar deviza este:
Sereno aut nubilo sospes". De menţionat
că, nu toţi membrii familiei Rosetti utilizau
acest blazon, iar în а doua jumătate а
secolului al ХVIII-lea deviza se întâlneşte
tradusă şi în limba română: În senin şi în
negură teafăr. Ortografia corectă а nume-
lui este Rosetti, deşi se întâlnesc în docu-
mentele vremii şi în literatură o mulţime
de forme de scriere (Roset, Rosăt, Ruset,
Rosette, Rosseti etc.).
Până a ajunge la prima sa domnie din
Bucureşti Manole Giani-Rosetti i-a servit
pe mai mulţi demnitari şi domnitori fanari-
oţi – Constantin Racoviţă, care-l aduce
prima dată în Moldova; baş-capuchehaia
Nicolae Suţu, cu care vine la Iaşi, la
1761; Grigore Callimachi; Grigore al III
Ghica, care-l aduce la Bucureşti.
Cunoscutul ofiţer şi diplomat francez de
origine maghiară Francois, baron de Tott
timp de şase ani (1757-1763) a fost în
misiune diplomatică la Istanbul, unde a
avut posibilitatea să pătrundă şi în
„culisele sistemului politic otoman şi să
cunoască mecanismele de funcţionare
ale regimului fanariot”. Astfel, „Memoriile”
sale, publicate la 1785, înserând un şir de
preţioase observaţii de ordin general ni-l
prezintă şi pe Manole Giani-Rosetti, pe
care l-a cunoscut personal în mediul său
constantinopolitan. Cunoscându-l mai
îndeaproape, baron de Tott ne-a lăsat
preţioase mărturii, atât despre caracterul,
cât şi modul de viaţă al acestui demnitar
fanariot, ce îmbina „obiceiuri greceşti şi
turceşti”, manifestate şi printr-o „proastă
tratare” a slugilor sale.
Caracterizându-l ca pe un om, care i s-
a părut să fie, „cu mai multă minte şi
cunoştinţe decât compatrioţii săi”, de Tott
a sesizat, că principalul scop al lui Giani-
Rosetti era să se menţină la cârma pute-
rii. De aceea, principiile declarate erau
repede date uitării, chiar dacă deseori se
apela la „fidelitate”, „promisiuni de ataşa-
ment” etc. Astfel încât, ulterioara avansa-
re la tronul Ţării Româneşti nu trebuie să
ne mire, precum şi nici sfârşitul cârmuirii
sale în Moldova (când va trăda, fugind la
ruşi).
Etapele principale ale carierei politice а
viitorului voievod sunt următoarele:
1755 – serdar al Chişinăului;
1756 – vel serdar;
1756-1757 – spătar şi capuchihaia
domnitorului Scarlat Grigore Ghica;
1759 (25 mai)-1760 (14 decembrie) –
vel postelnic;
1765 – spătar şi serdar de Orhei;
1769-1770 – serdar de Bucureşti; cai-
macam de Craiova; În toiul luptelor ruso-
otomane, când ruşii ocupă Bucureştii, iar
domnitorul Grigore al III Ghica fuge în
Mormântul lui Emanuel Giani-Rosetti. Foto de M.M. Kuşnir (2002)
Rusia serdarul Constantinopolitan Manoli
cere domnia Ţării Româneşti. În funcţia
sa de ban al Craiovei el curăţă cele cinci
judeţe din dreapta Oltului de
„volintiri” (numiţi şi „stupai”), făcând două
încercări nereuşite (la 26 ianuarie şi la 5
februarie 1770) de a ocupa Bucureştiul.
1770 (primăvara) – loialitatea sa faţă
de Poartă şi banii daţi dregătorilor oto-
mani din Vidin, Rusciuk (cărora le-a pro-
mis câte 100 de pungi) şi cadiilor de pe
marginea Dunării îi aduc domnia Ţării
Româneşti. Însă poate intra în capitala
Ţării Româneşti abia în iunie 1770, pen-
tru ca, deja la 25 noiembrie – când din
nou vin ruşii, să se retragă peste Olt.
La Est de Prut
Datele exacte ale domniei sale în Ţara
Românească sunt dificil de stabilit, chiar
şi din motivul că pot fi mai multe criterii
ale unei domnii efective: investirea princi-
pilor în scaunul ţărilor române sau sosi-
rea acestora în capitala ţării? Formal, şi
de jure cel mai corect, se prezintă data
„căftănirii” voievodului de către Poarta
Otomană, deşi o domnie de facto are loc
doar când domnul soseşte în capitală şi
urcă pe tronul ţării.
Arzul (raportul) din 19
martie 1770, prin care
marele vizir Halil paşa îi
raportase sultanului
Mustafa III despre
„devotamentul şi faptele”
lui Manole (Emanuel)
Giani-Rosetti, partizan al
turcilor, varsă lumină
asupra circumstanţelor
numirii acestuia la dom-
nia Ţării Româneşti.
Marele vizir menţiona că:
„Creştinul numit
Manolachi, care este
boier şi caimacam de
voievod în Oltenia, de-
pendentă de Ţara Româ-
nească, a acţionat acolo
cu devotament... şi a
slujit oastea islamică. De
asemenea, atrăgând
raialele a o mie de sate
din cinci judeţe (kaza) ale
Olteniei, el le-a determi-
nat să stea la locurile lor,
în stare de supunere. De
asemenea, scriind de
câteva ori, pe ascuns,
scrisori raialelor şi preoţilor din Bucureşti
şi din împrejurimi, în cuprinsul lor el le-a
declarat – Pomenind de bunăvoinţele şi
de milostivirile Înaltului Devlet cel veşnic
şi gândindu-vă la ele să nu vă supuneţi
moscoviţilor şi să nu vă lăsaţi înşelaţi de
vicleniile lor şi să nu vă războiţi cu oastea
islamică. Nu vor fi aduse pagube avuţiilor
şi familiilor voastre. Eu sunt pe cale de a
merge la Bucureşti, împreună cu aianul
de Rusciuk, Celebi-aga”. Menţinând Cra-
iova în sfera dominaţiei otomane şi de-
monstrând devotament pentru Poartă
Giani-Rosetti obţinuse din partea lui
Celebiaga şi căpeteniilor de oşti
„angajamentul ca domnia Ţării Româneşti
să i se acorde lui”. Vizirul Sarî-Ibrahim
paşa, Celebi-aga, precum şi cadiul de
Vidin au relatat Porţii „cu amănunte, des-
pre devotamentul său şi despre serviciile
sale şi au arătat că dacă, în aceste zile,
domnia Ţării Româneşti i s-ar acorda
sus-numitului Manolache şi i s-ar da în
mână o ilustră poruncă, ar fi o măsură
bună”. Între timp, sosise la Babadag şi
hanul Crimeii – Kaplan Ghirai. Readu-
când în discuţie decizia numirii noului
domn al Ţării Româneşti – s-au propus
trei variante, în ceea ce priveşte soarta lui
Giani-Rosetti: să fie numit
„căpetenie” (zabit), „caimacam” sau
„voievod”.
„Când i s-a explicat sus-numitului boier
că i se va da poruncă de căpetenie,
atunci el a răspuns: Mai înainte, căpeteni-
ile m-au pus să scriu la Bucureşti şi în
împrejurimi, ca şi raialelor din Oltenia,
hârtii cu semnătură pentru a fi „voievod”,
iar dacă acum înaltul firman mi se va
acorda doar cu titlul de „căpetenie”,
atunci raialele de acolo şi din împrejurimi
nu vor mai avea încredere şi nu vor mai
respecta de azi încolo vorbele mele, spu-
nând că: „Nu a fost socotit din partea
Înaltei împărăţii demn pentru domnie
(voyavodalik)”. Din această pricină, este
clar că voi avea lipsuri în îndeplinirea
slujbelor mele. Eu sunt un umil şi modest
raia supus al Înaltului Devlet. De vreme
ce nu sunt demn pentru această slujbă,
atunci, rog, să mi se îngăduie să mă
întorc la Poarta fericirii”. Înalţii demnitari
otomani reflectând asupra cazului creat,
în situaţia când de facto Principatele erau
ocupate de armatele Rusiei, au ajuns la
concluzia că, „dacă el ar îmbrăca în mod
deschis caftanul pentru beilicul Ţării Ro-
mâneşti, aceasta ar însemna pentru po-
pulaţie ceva nepotrivit. Din această prici-
nă, pentru a nu se aduce prejudicii devo-
tamentului său şi nici slujbelor sale, pe
faţă, el a fost îmbrăcat cu caftan pentru
căimăcămia Ţării Româneşti, iar pe as-
cuns, i s-a dat în mână ilustră poruncă de
acordare a domniei Olteniei şi Ţării Ro-
mâneşti”.
Astfel, mai primind şi un împrumut de la
Poartă în sumă de 75 pungi de aspri (pe
motiv că făcuse mai înainte datorii de
peste 30 000 de guruşi, pentru ocrotirea
populaţiei Olteniei şi organizarea ripostei
contra ruşilor, Giani-Rosetti ceruse iniţial
de la mirie 150 de pungi), noul domn a
fost „întors înapoi cu cuvinte de laudă şi a
fost trimis la Craiova”.
Dionisie Eclesiarhul, descrie despre
înscăunarea noului domn următoarele:
„Dar înştiinţăndu-să împăratul turcesc de
luarea lui vodă din scaun (Gr.Ghica fuge
la ruşi. –V.M.) au trimis ferman şi caftan
de domnie lui Manuil Roset a fi domnu,
fiindcă se afla într-acea vreme caimacam
în Craiova. Şi umblând cu turcii în răz-
boaie, întâmplându-să în Râmnic sosind
un maior polcovnic cu vre-o patru – cinci
sute muscali şi cu o sută (sau samă? –
V.M.) de stupai (volintiri. – V.M.) şi cu
patru tunuri, au îndreptat tunurile peste
Olt, în oraş şi, dându-i foc, Manuil vodă s-
au spăimântat şi s-au apucat de sănătoa-
sa, numai cu fesu în cap şi cum au putut
au fugit peste munţi, în Ţara Ungurească.
Iar turcii în urmă au făcut război, dar i-au
biruit muscalii şi câţi au rămas vii au în-
tors spatele către tunuri, apucându-se de
fugă. Peritau la această lovire mulţi stupai
şi catane din ţară...” Despre această
înfrângere a trupelor turco-române rela-
tează şi un raport contemporan, de la 11
octombrie 1771, din care rezultă că colo-
nelul Fabricien a mers în întâmpinarea
oştii lui Manole vodă cu câteva mii de
ostaşi şi, atacându-l lângă un defileu, l-a
biruit, luând multe trofee şi tot „echipajul
gospodarului”.
Cronicarii timpului consemnează des-
pre aceste evenimente: „Manuel Roset
Voevod, din Postelnic, viind cu armatele
turceşti, pe care l-a alungat ruşii şi au stat
în pământul Valahiei, fiind sub comanda
feldmareşalului Conte Petru Romianţev”.
„Feldmarşal în Iaşi şade iarna toată
Şi la Bucureşti dă oardili să bată,
Că un Manoli vodă, domnul ce fusăsă
Şi cu-n paşă mare atunce venisă,
Întră în Bucureşti, în scaun să şade.
Toţi boerii fug, nimine nu şade.”
Pe tot parcursul războiului ruso-turc din
1768-1774 este în serviciul Porţii Otoma-
ne, aflându-se în Oltenia, Ardeal, Banat
ş.a. Este prezent în capitala Ţării Româ-
neşti, asigurând ordinea şi liniştea, parti-
cipând, alături de turci, în mai multe lupte
cu ruşii. Trece Dunărea de mai multe ori,
dar este respins de armata ţaristă şi plea-
că la Vidin (1771).
Din martie 1772 se stabileşte la
Nicopol, unde stă până la încheierea
păcii (continuând să mai emită acte ca
„domn” până la 1774). Sfârşitul războiului
nu-i aduce domnia multrâvnită, domnitori
fiind desemnaţi Alexandru Ypsilanti (în
Ţara Românească) şi Grigore III Ghica
(în Moldova). Astfel, încheindu-se prima
sa domnie „efemeră” într-un context poli-
tico-militar efervescent – plin de lupte şi
confruntări, pleacă la Constantinopol,
unde intrigă contra noi numiţilor domnitori
ai Principatelor Române.
1776-1781 – se află în exil la Naxos, de
unde a oferit, printr-un intermediar, o
sumă de bani ambasadei ruse pentru ca
diplomaţia rusă să „închidă ochii” şi să-l
accepte când va fi numit domn în Ţara
Românească.
În timpul noului război, declanşat de
otomani la 5/16 august 1787 (Ecaterina II
a declarat război Porţii la 7/18 septembrie
1787, iar aliatul său – împăratul Austriei
Iosif II, la 9 februarie 1788), Manole
Giani-Rosetti „împotriva voinţei lui, şi tot
atât de nenorocos ca şi întâia dată” este
numit de Poartă domn al Moldovei, la 11
mai 1788.
Se credea că şi scaunul domnesc al
Moldovei va fi tot al domnitorului Ţării
Româneşti – vestitului Nicolae
Mavrogheni (1786-1790), care obţinuse
un şir de victorii asupra austriecilor şi era
să ajungă în acel an ca cel mai venerat
creştin din tot Imperiul otoman, fiind numit
de către sultanul Abdul Hamid I „general
şef” (serdar ekrem) al armatei otomane şi
„principe ereditar al Valahiei şi Moldovei”.
Nu în zadar, deci, în faţa triumfului com-
patriotului său experimentatul grec
„refuzase”, iniţial, domnia Moldovei.
În iunie 1788 trupele austriece ocupa-
seră deja întreaga Moldovă dintre munţi
şi Prut, cu excepţia judeţelor Covurlui,
Tecuci şi Tutova. Fostul domn –
Alexandru Ypsilanti, cu întreaga sa curte
s-a lăsat prins „prizonier de război” şi
trimis în Moravia (or. Brno). Totuşi, turcii
reuşesc să-şi concentreze forţele şi-i
alungă pe habsburgi din Iaşi, care este
prădat de tătari la începutul lunii iulie.
Noul domn Manole Vodă intră în capitala
ţării la 19 iulie 1788.
Medicul şi naturalistul Baltazar Hasquet
(?-1815) ne-a lăsat următoarea consem-
nare despre noul domn al Moldovei: oto-
manii „au instalat ca domn pe un alt grec,
numit Manole, născut la Constantinopol,
care constituie o excepţie faţă de ceilalţi
fanarioţi (din cauza bunătăţii sale), care
nu s-a bucurat, însă, mult de domnie –
această regiune ajungând nesigură din
toate părţile”.
La fel ca şi cu 18 ani în urmă în sarcina
voievodului stătea organizarea ripostei
împotriva duşmanilor Porţii. Deja la 12
iunie el lansează o Proclamaţie, adresată
„moldovenilor”, în care le aduce la cunoş-
tinţă despre investirea sa şi sarcina de a-i
alunga pe duşmani din ţară. Împreună cu
N.Mavrogheni şi trupele otomano-tătare
sunt siliţi, însă, în faţa armatelor aliate
ruso-austriece, să evacueze Iaşii (la 3
septembrie 1788). Îl mai întâlnim şi în
decembrie 1788, participând alături de
trupele turco-tătare, la luptele din Moldo-
va în vederea încercării de a-i alunga pe
ruşi din capitală.
Ulterior, Manole Giani-Rosetti este
trimis la Galaţi să organizeze apărarea
oraşului de ruşi. Ajungând la faţa locului,
i-a fost suficient o privire asupra fortăreţei
şi garnizoanei otomane ca să înţeleagă
că nu au sorţi de izbândă în faţa trupelor
lui Rumeanţev. Bătrânul voievod, cu o
bogată activitate politico-militară, având şi
un „spirit clarvăzător”, şi-a dat seama că
rămânând loial turcilor el nu va putea
face faţă contra armatei superioare a
Rusiei. Totodată, neavând nici o garanţie
că va mai putea urca treptele tronului
domnesc el decide, până la urmă, că mai
bine ar fi să-şi păstreze, cel puţin, capul
pe umeri. Precum scrisese şi
Th. Blancard, dându-se în braţele Rusiei
– domnitorul fanariot avea şanse de 99%
ca „să moară liniştit în patul său”.
Astfel, într-o noapte întunecoasă el
fuge clandestin, însoţit de doar câţiva
prieteni, din tabăra de la Galaţi şi se duce
la feldmareşalul Rumeanţev, care-l pri-
meşte cu onoare. De la Iaşi este îndrep-
tat să trăiască la Herson (cetate rusească
la gurile Niprului) cu o pensie de 6000
ruble pe an.
Evenimentul s-a produs, probabil, în
februarie sau la începutul lunii martie,
deoarece, deja la 17 martie 1789
N. Mavrogheni adresează moldovenilor,
în legătură cu „aşa-zisul prizonierat”, o
Proclamaţie. În ea condamnă trădarea şi
dezertarea voievodului, chemând locuito-
rii să rămână la casele lor, asigurându-i
că el este însărcinat să ocupe Ţara Mol-
dovei şi să protejeze supuşii („rayalele”).
Diplomaţii austrieci, aliaţii ruşilor în
acest război, au manifestat multă înţele-
gere faţă de fapta domnului Giani-Rosetti.
Astfel, Metzburg, relatându-i cazul lui
Kaunitz, în scrisoarea expediată din Cer-
năuţi la 31 martie 1789, era de părerea
că acest domn, fiind deja „destul de bă-
trân şi foarte sărac, nu primeşte nici un
ban şi nici un sprijin, ca urmare este fi-
resc să fi apucat acest drum – ca să nu
Schema mormintelor Catedralei din Herson (Ucraina)
moară, în cele din urmă, de foame”.
Astfel, lesne se înţelege că motivele
trădării şi fugii domnului fanariot se expli-
că printr-un şir de factori: securitatea
propriei vieţi; incertitudinea unei perspec-
tive clare politico-administrative în Princi-
patul Moldovei; impactul războiului asu-
pra carierei sale, ce poate fi considerată
ca şi realizată la maximum în cadrul Im-
periului Otoman; precum şi asigurarea
unei bătrâneţi liniştite şi poate chiar şi
obţinerea unor eventuale substanţiale
promisiuni din partea noii puteri ocrotitoa-
re – Imperiul Rusiei (venituri, posturi etc.).
De fapt, această trădare n-a fost singula-
ră, deoarece conform unui document
patriarhal, datat la 12 aprilie 1789, chiar
şi prima faţă bisericească a Moldovei,
mitropolitul Leon, urmase exemplul dom-
nitorului.
1794 – fiind destul de bătrân, în vârstă
de 79 de ani, domnitorul pribeag moare la
8 martie pe meleaguri străine şi este
înmormântat la Herson, lângă zidurile
Catedralei Sf. Ecaterina, pe data de 12
martie.
În istoriografia română nu se cunoş-
teau, după cum am mai menţionat de la
început, nici anii de naştere şi nici data
corectă a morţii acestui principe fanariot.
Chiar şi exegetul genealogist R.R. Rosetti
indica greşit data morţii – anul 1789. Mulţi
istorici au fost duşi în eroare din cauza că
vechea piatră de mormânt, cu inscripţia
originală, în limba rusă: «Светлейший
князь Молдавский Эммануил Россет
скончался 1794 года Марта 8 дня в
Херсоне» s-a deteriorat între timp şi a
fost înlocuită în anii 1870 cu alta nouă,
indicându-se greşit anul morţii:
«Светлейшему князю Молдавскому
Эммануилу Россете скончавшемуся в
г.Херсоне 8-го Марта 1788 года».
Această confuzie, credem noi, se dato-
rează faptului că din celelalte 9 morminte
(datate cu secolul XVIII), plasate în cur-
tea Catedralei, 7 au data – „1788”.
Dintr-o scrisoare adresată d-nei
Kapsambelys (soţia consulului grec din
Odessa), din iunie 1916, aflăm că inscrip-
ţia refăcută de pe piatra de mormânt:
„Serenisimului prinţ moldovean Emanuel
Rosetti, mort la Herson la 8 martie 1788”,
a fost însoţită şi de o coroană cu blazon.
Investigaţiile noastre recente demon-
strează că mormântul principelui Emanu-
el Rosetti, situat în partea de S-E de la
intrarea de Sud a Catedralei Sf. Ecaterina
(denumirea oficială: „Spasskii Sobor”–
ctitoria Ecaterinei II, din anii 1781-1786),
deşi a fost în 1930 deshumat şi profanat
de către autorităţile comuniste
(osemintele fiind expuse în calitate de
„exponate” într-un, aşa numit, „Muzeu
antireligios”, alături de osemintele princi-
pelui Grigorie Potemkin) se mai păstrea-
ză şi astăzi.
Una din primele persoane care a văzut
trupul deshumat al principelui Giani-
Rosetti a fost o descendentă a familiei
Vadon, căsătorită în anii 30 ai secolului
trecut cu Ivanov, directorul Muzeului de
Istorie şi Arheologie din Herson. Ulterior,
emigrând în SUA, ea a consemnat
această acţiune a bolşevicilor, într-o scri-
soare din 1996: „Era prin anul 1930... La
deschiderea cavoului lui Potemkin au fost
prezenţi câţiva directori de muzee, printre
care şi soţul meu. Am mers împreună cu
el. Am intrat într-o încăpere mică, unde
am văzut: pe masă, unul aproape de
altul, erau puse două sicrie nu prea mari,
neînfrumuseţate, lângă perete fiind reze-
mate capacele ambelor sicrie, împodobite
cu flori. <...> Sicriul din stânga era al lui
Potemkin, iar cel din dreapta – al emiru-
lui, am uitat cum îl cheamă (Giani-Rosetti
este confundat, din cauza hainelor sale
orientale, cu un demnitar musulman;
ceea ce este o eroare evidentă, deoarece
el era creştin ortodox şi nici un musulman
nu putea să fie îngropat în curtea unei
catedrale. – Vl.M.). Potemkin era, după
cum se vedea, mai în vârstă decât emirul
şi arăta mai rău. <...> Emirul avea o îm-
brăcăminte strălucitoare de culoare gal-
benă, dintr-un material ce poartă preoţii.
El avea musteţe şi barbă foarte negre.
Emirul era bine îmbrăcat, pe când
Potemkin nu... A doua zi soţul mi-a spus:
– Nu ai ce să mai vezi... Ambii s-au prefă-
cut în praf încă de aseară...”
Totuşi, trupul deshumat al principelui
Giani-Rosetti se conservase destul de
bine, deoarece a putut fi expus în
„vitrinele muzeului” improvizat în vechea
catedrală, fiind văzut şi descris de scriito-
rul B.A. Lavrenev:
„Într-o vitrină era expus, într-un sicriu
de stejar, ce nu suferise din cauza timpu-
lui, trupul bine păstrat al unui bărbat,
probabil bălsămat, cu o barbă roşcată
(Sic! – Vl.M.), lată şi înălbită, îmbrăcat
într-un halat din brocart, încins cu brâu
brodat. Pe cap avea pus un fel de turban
cu o cataramă mică din pietre nestemate,
în care era înfiptă o pană de bâtlan. Ex-
ponatul era însoţit de o inscripţie (cu totul
aberantă – Vl.M.): – Aici se află corpul
gospodarului şi principelui moldovean
Iosif Rosset. Clerul rus corupt, fiind mituit,
a permis înmormântarea musulmanului în
curtea soborului.”
Peste puţin timp (tot în anul 1930), în
urma protestelor trimise la Moscova, de
către Lavrenev, monstruosul „muzeu” a
fost închis, iar rămăşiţele trupeşti ale
principilor Potemkin şi Rosetti au fost
îngropate, a doua oară, în vechile lor
morminte.
Actualmente mormântul se află sub
ocrotirea statului ucrainean. Având o
vechime de mai bine de două secole
acest monument istoric de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea reprezintă o piatră
de mormânt prelucrată, de mărimea
2,4x1,23 m. Cu părere de rău, cu puţin
timp în urmă, placa din bronz (0,45x0,30
m) de pe piatra de mormânt, cu inscripţia
deja amintită, a fost furată...
***
Figură puţin cunoscută şi deseori igno-
rată de istorici – principele fanariot Ema-
nuel Giani-Rosetti merită toată atenţia
unei cercetări speciale, deoarece astfel
se completează încă o pagină din trecutul
comun al istoriei Sud-Estului european
dintr-o perioadă de adânci schimbări şi
prefaceri social-politice, când s-au împle-
tit vieţi şi destine ale reprezentanţilor
popoarelor din această parte a Europei.
miskewka@yahoo.fr
Autograful principelui
Emanuel Giani-Rosetti