Gheorghe Cojocaru • Gheorghe Iacob • Ionuţ Nistor

(coordonatori)

Basarabia
în istoria românilor
Volum al Congresului Naţional al Istoricilor Români,
Iaşi, 29 august – 1 septembrie 2018

Cuvânt-înainte de Gheorghe Cojocaru

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

2020
 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Basarabia în istoria românilor: volum al Congresului Naţional al Istoricilor
Români, Iaşi, 29 august – 1 septembrie 2018 / coord.: Gheorghe Cojocaru,
Gheorghe Iacob, Ionuţ Nistor. – Iaşi : Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2020
ISBN 978-606-714-614-1
I. Cojocaru, Gheorghe (coord.) (pref.)
II. Iacob, Gheorghe (coord.)
III. Nistor, Ionuţ (coord.)
94

 
 
 

CUPRINS

Notă asupra ediţiei ................................................................................................................. 7 

Cuvânt-înainte (Gheorghe Cojocaru) ..................................................................................... 9 

ISTORIOGRAFIE 

Cartea est-slavă în ţările române în secolele XV-XVI 

Andrei EŞANU, Valentina EŞANU ............................................................................. 15 
Aportul lui Alexandru I. Gonţa la studierea societăţii medievale româneşti 
Demir DRAGNEV ............................................................................................................. 23 
Dimitrie Cantemir cu privire la paternitatea şi valoarea informativă a Hronicului
lui Ureche vornicul 
Andrei EŞANU, Valentina EŞANU ............................................................................. 33 
Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)  
Vlad MISCHEVCA ........................................................................................................... 69 

ÎN SECOLUL NAŢIONALITĂŢILOR 

Un consorţiu polono-moldovenesc pentru producerea prafului de puşcă în a doua

jumătate a secolului al XVII-lea 
Valentin CONSTANTINOV .......................................................................................... 91 
Reprezentarea populaţiei româneşti din Basarabia în hărţile etnice şi lucrările
elaborate de Alexandr Rittikh 
Adrian DOLGHI, Alina FELEA ................................................................................. 103 
Politici imperiale şi identităţi sociale în Basarabia: statutul social-politic şi
economic al nobilimii basarabene în secolul al XIX-lea 
Cristina GHERASIM ..................................................................................................... 117 
Politica comercial-vamală a Imperiului Rus cu privire la importul de sare din
Principatul Moldovei în Basarabia (1812-1859)  
Andrei EMILCIUC.......................................................................................................... 135 
Austria şi chestiunea Basarabiei (1856-1857)  
Eugen-Tudor SCLIFOS.................................................................................................. 153 
Tipologia includerii în componenţa Imperiului Rus a diferitelor regiuni şi popoare:
etapele şi specificul încorporării Basarabiei (1812-1918)  
Valentin TOMULEŢ....................................................................................................... 165 

5
 

Primul Război Mondial, criza politică din Rusia şi Unirea Basarabiei cu România 
Ion CHIRTOAGĂ, Valentina CHIRTOAGĂ ........................................................ 183 

BASARABIA ÎN CADRUL NOII ROMÂNII 

Italia şi Tratatul Basarabiei de la Paris (28 octombrie 1920) în documente

diplomatice italiene 
Silvia CORLĂTEANU-GRANCIUC ......................................................................... 201 
Formarea şi evoluţia RASS Moldoveneşti în opinia publică românească din perioada
interbelică 
Valentin BURLACU....................................................................................................... 215 
Corespondenţa diplomatică şi presa timpului despre pregătirea Conferinţei sovieto-
române de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924)  
Gheorghe COJOCARU.................................................................................................. 231 
Constantin Stere şi conceptul „stat ţărănesc” în gândirea românească interbelică 
Gheorghe BOBÂNĂ ....................................................................................................... 253 
Populaţia Basarabiei în primele două decenii ale secolului al XX-lea 
Nicolae ENCIU ................................................................................................................. 261 

RĂZBOIUL ŞI MOŞTENIREA LUI POSTBELICĂ 

Relaţiile româno-americane în perioada iunie – decembrie 1941 

Mihai ŢURCANU ........................................................................................................... 287 
Instituţionalizarea cercetărilor din domeniul istoriei în RSS Moldovenească (1944-1949)  
Demir DRAGNEV, Ion Valer XENOFONTOV ..................................................... 309 
Faţetele stalinismului în Basarabia: documente, desene, memorii din Gulag ale
unei basarabence 
Valeriu PASAT ................................................................................................................ 319 
Tiparul şi circulaţia cărţii româneşti în Basarabia în preocupările istoricilor din
RSSM şi România (1944-1991)  
Igor CERETEU ................................................................................................................. 331 
Disputa diplomatică sovieto-română privind Basarabia (începutul anilor 1970 –
sfârşitul anilor 1980)  
Elena NEGRU, Gheorghe NEGRU ........................................................................... 343 
Disputa româno-rusă în cadrul mecanismului internaţional cvadripartit de
soluţionare politică a conflictului transnistrean 
Anatol ŢĂRANU ............................................................................................................. 385 

6
 

ETAPELE PROBLEMEI BASARABENE

(DIN MOŞTENIREA ISTORIOGRAFICĂ A LUI L. A. CASSO)

Vlad MISCHEVCA

În cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812, Moldova şi Ţara Românească

au fost teritorii de compensaţie şi piese de şah ale unui joc diplomatic la scară
europeană dintre Napoleon Bonaparte şi Alexandru I. Din păcate, la 1812 am
fost, în rezultatul disputelor imperiilor vecine, pioni şi nu piloni ai raporturilor
internaţionale din sud-estul Europei. Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti,
semnat la 16/28 mai 1812, marchează o concesie otomană (într-o conjunctură
internaţională extrem de frământată) pe seama Moldovei, când, în cadrul crizei
Problemei Orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei Basarabene.
Consemnăm că esenţa chestiunii date este de natură politică, constând în
integritatea naţional-teritorială a românilor moldoveni, şi rezultă din cucerirea
şi anexarea parţială a Principatului Moldovei, prin fixarea unui hotar arbitrar
(scindându-l pe linia Prutului, practic, în jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile
Dunării – semnificând, astfel, apariţia unei noi probleme etno-politice interna-
ţionale, care-şi mai aşteaptă încă soluţionarea. Abordând Problema basarabeană
dintr-o perspectivă cronologică, îi putem evidenţia etapele evoluţiei, deslu-
şindu-i antecedentele, geneza, rezolvarea şi perpetuarea.
Antecedentele problemei: 1711, 1774, 1792
De menţionat că în istoriografia noastră s-a expus şi părerea cum că
„antecedentele problemei basarabene într-un sens mai îngust încep cu anul 1484,
când a avut loc răpirea pământurilor şi cetăţilor moldovene de către turci”1.
Totuşi, problema dată nu este una identică cu problema Basarabiei propriu-zise,
în sens geografic şi cronologic, al teritoriului dintre gurile Dunării şi Nistrului.
Deoarece, acea Basarabie istorică – parte componentă a Ţării Basarabilor (care
şi-a impus numele oficial adoptat de cancelarie în 1359 – Ungrovlahia, Vlahia,
Ţara Românească) – era crâmpeiul ei răsăritean, danubiano-pontic, ce a conser-
vat numele de Basarabia, care s-a impus durabil în geografia românească şi în

 Conf. cercetător dr., Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău.

1 Vezi P. Parasca, Antecedente ale înstrăinării Basarabiei până la 1812, în „Revista de Istorie a
Moldovei”, 1992, nr. 3, p. 27.

69
 Vlad MISCHEVCA

cea europeană2. Cronicarul polonez Martin Cromer, în lucrarea „De origine et

rebus gestis Polonorum libri” (XXX, Basileae, 1538), defineşte Basarabia
„maritima ora quam Bessarabiam vocant in qua Bialogrodum arx est et Kilia …”3.
Cetatea Albă şi Chilia au constituit nucleul strategic şi economic al acestui
teritoriu, înstrăinat mai târziu de otomani şi numit Bugeac. Începuturile proble-
mei Basarabiei – din punctul de vedere al rivalităţii dintre Moldova şi alte state
pentru supremaţie în zona dată – pot fi urmărite pe parcursul mai multor secole
ale Evului Mediu românesc4.
Menţionăm succint, din şirul unor premise politico-diplomatice mai înde-
părtate ale problemei în cauză, că Petru cel Mare a fost primul ţar şi împărat rus
care a pus piciorul pe ţărmul nord-pontic (1711). Diplomaţia lui Petru I depăşeşte
cadrul regional restrâns, caracteristic politicii externe a statului moscovit, şi
capătă trăsături noi, transformându-se într-o politică continental-europeană5.
Odată ajunsă aici, Rusia a continuat să înainteze, pas cu pas, timp de două secole,
către Balcani şi Strâmtori.
Ani la rând, pe parcursul a mai bine de două secole, ţările române au fost
teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic şi Ţarist.
Războaiele ruso-turce şi ruso-austro-turce semnifică confruntarea celor trei mari
imperii pentru rezolvarea Problemei orientale – chestiune internaţională, ce însu-
mează un set de probleme ce ţin de domeniul geopoliticii din perioada de la
sfârşitul secolului XVII – începutul secolului XX, vizând posesiunile europene
ale Turciei, controlul asupra Strâmtorilor Mării Negre, în contextul intensificării
luptei de eliberare naţională a popoarelor balcanice. Devenind o problemă a
echilibrului european, ea capătă contururi diplomatice bine definite deja în
timpul negocierilor Păcii de la Karlowitz (1699), când se atestă reculul Imperiului
Otoman, când Austria devine o putere balcanică, iar Rusia lui Petru I – putere
europeană. De evoluţia raporturilor Marilor Puteri, angajate timp de mai bine de
două secole în rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt
legate nemijlocit rapturile teritoriale şi pierderile umane şi materiale suferite de
ţările române.
În această ordine de idei, anul 1774 este considerat începutul unor schim-
bări calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poartă, favorizând
creşterea rolului acestora pe arena internaţionala. Totodată, Poarta acceptase

2 Şerban Papacostea, Basarabia – un nume de ţară, în „Revista istorică”, tom XXI, 2010, nr. 3–4,
p. 215.
3 Ibidem.
4 Vezi E. Denize, Problema Basarabiei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în „Destin
românesc”, anul VI, 1999, nr. 23 (3), p. 9-28, şi în „Studii şi materiale de istorie medie”, vol.
XVII, 1999, p. 153–175; idem, Începuturile problemei Basarabiei. Ştefan cel Mare, în „Studii şi
materiale de istorie medie”, vol. XVI, 1998, p. 31-47; idem, Problema Basarabiei de la Ştefan cel
Mare la Mihai Viteazul, Aalborg, Dorul, 2001.
5 H. H. Молчанов, Дипломатия Петра Великого. M., 1990, с. 15.

70
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”. Tratatul de pace, ce a pus capăt

războiului ruso-turc din 1768-1774, a fost încheiat la Kuciuk-Kainargi, la 10 iulie
1774. Articolul 16 din tratat prevedea limitarea tributului Principatelor plătit
Porţii, amnistierea locuitorilor care au participat la război de partea Rusiei şi
scutirea lor de impozite pe timp de doi ani, restituirea pământurilor transformate
în raiale, iar „miniştrii curţii imperiale ai Rusiei… să poată vorbi în favoarea lor
(Principatelor Române – n.n.) şi făgăduieşte a-i asculta cu toată consideraţia ce
se cuvine unei puteri prietene şi respectate” ş.a.6
Keith Hitchins susţine că istoria „României moderne” începe chiar în anul
1774, deşi „în acel an nu s-a consemnat nici o bătălie de mari proporţii şi nu a
avut loc nici o ruptură bruscă cu trecutul”. Sub un unghi extern al abordării
istoriei noastre, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi se produce „începutul unor
schimbări fundamentale” în statutul internaţional al Principatelor, datorită
„dreptului de reprezentare” al ambasadorului Rusiei la Istanbul, pentru apărarea
acestora „împotriva încălcării autonomiei lor”, ceea ce ar însemna şi începutul
unei eradicări ireversibile a suzeranităţii otomane7.
Deja după pacea de la Şiştov (1791), agenţii Franţei relatau: curţile de la
Viena şi S. Petersburg au început a simţi importanţa acestor bogate Principate,
Moldova şi Ţara Românească, devenite „obiectul ambiţiilor spoliatoare şi cauza
problemelor continue pentru Poartă”, deoarece nu aşteptau „decât momentul
favorabil pentru a le acapara”8.
Este elocvent modul în care a reacţionat Poarta Otomană atunci când
Ecaterina a II-a a semnat, la 7 octombrie 1779, ucazul privind înfiinţarea consu-
latelor generale ale Rusiei în „Moldova, Valahia şi Basarabia”9. Tărăgănând acre-
ditarea lui S. Laşkarev, reis-efendi-ul otoman compara desemnarea consulului rus
cu „aruncarea unui material explozibil la poarta unei case pentru a incendia
întreg oraşul”, fapt ce i-a făcut pe unii istorici chiar să afirme că acesta ar fi
începutul sfârşitului dominaţiei turceşti în Principate10. Conform Păcii de la Iaşi
(29 decembrie 1791/ 9 ianuarie 1792), Rusia încorporează pământurile dintre
râurile Bug şi Nistru, iar la 1793, după împărţirea Poloniei, anexează şi teritoriul
situat mai la nord de râurile Codîma şi Iagorlîc. Teritoriul dintre Bugul de Sud şi

6 Relaţiile externe ale Ţării Moldovei în documente şi materiale (1360-1858). Editor: Ion Eremia,
Chişinău, CEP USM, 2013, p. 636-637; V. A. Urechia, Istoria Românilor, vol. I, p. 583-584; Е. И.
Дружинина, Кючук-Кайнарджийский мир. М., 1955, с. 318.
7 Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 9.
8 Archives du Quai d’Orsay (Paris), Correspondance consulaire et commerciale. Bucarest (1795-
1805). Tome 1, f. 1.
9 Primul consul al Rusiei a fost S. Laşkarev: 1781-1782. Cf.: C. Şerban, Înfiinţarea consulatelor
ruse în Ţara Românească şi Moldova, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, 1951, nr. 1. p. 61-
72; С. Л. Лашкарев, дипломат Екатерининского времени, // „Русский Архив”, 1884, Книга
2, № 3, с. 5-32.
10 Г. С. Гросул, Дунайские княжества в политике России. 1774-1806 гг., / Под ред. Н.С.
Киняпиной. Кишинев: Штиинца, 1975, c. 78.

71
 Vlad MISCHEVCA

Nistru – Transnistria moldovenească –, transformat către anii 1792-1793 în

provincie rusească, avea să joace rolul unui cap de pod în zona Balcanilor şi a
Dunării. E semnificativ şi faptul că, deja în martie 1790, diplomaţia rusă, la
indicaţia Ecaterinei a II-a, preconiza şi anexarea Basarabiei, adică a raialelor din
sudul teritoriului pruto-nistrean11.
Astfel, după Pacea de la Iaşi (1792) reşedinţa consulului general al Rusiei a
fost transferată de la Bucureşti la Iaşi, iar cea a viceconsulului, la Bucureşti. În
1798, prin ordinul lui Pavel I, de la 25 ianuarie, au fost lărgite funcţiile consulului
general în Moldova. De fapt, la Galaţi s-a instituit postul agentului cu funcţii
comerciale şi politice pe lângă consulatul general rus.
Impactul tratatului de alianţă ruso-turc din 1799 şi al hatti-şerifului din 1802
asupra ambelor Principate semnifică adevărate momente de cotitură în evoluţia
raporturilor ruso-otomane, care şi-au lăsat implicit amprenta şi asupra situaţiei
politice a Moldovei şi Ţării Româneşti în cadrul Imperiului Otoman la răscrucea
secolelor XVIII–XIX. În relaţiile comerciale a fost importantă stabilirea la 1793 a
cordonului sanitaro-vamal de la Nistru, care includea către începutul secolului
al XIX-lea două carantine (Dubăsari şi Movilău), patru vămi (Dubăsari, Movilău,
Iagorlâc, Maiaki) şi două posturi vamale (Isakoveţ şi Parcani)12.
Bazându-ne pe supoziţia că esenţa geopoliticii rezidă în controlul asupra
spaţiului13 (în primul rând politic, militar, economic etc.), vom menţiona că Prin-
cipatele se aflau pe parcursul secolului al XVIII-lea într-un câmp încrucişat, adică
erau într-un spaţiu la care râvneau mai multe imperii: Otoman, Ţarist, Habs-
burgic. ţările române, deşi alcătuiau, de fapt, fără nici un echivoc, conform
terminologiei geopolitice14, un câmp endemic, adică un teritoriu pe care comu-
nitatea naţională s-a constituit ca atare şi care în procesul formării sale s-a aflat
sub controlul său, erau considerate ca fiind incluse, conform unui şir de tratate
internaţionale, în aşa-zisul câmp total al Porţii Otomane. Adică, se aflau sub
suzeranitatea totală a otomanilor, fiind sub multiple forme de control: politic,
militar, comercial, logistic ş.a.15 Însă acest teritoriu era disputat din ce în ce mai
mult atât de unele puteri limitrofe (Austria, Rusia – vecină de la 1792), care
întreprindeau o expansiune directă asupra posesiunilor otomane, cât şi de altele
mai îndepărtate (Franţa), care, neavând căi de comunicaţii directe cu Principatele
Române, încercau să-şi stabilească aici un punct de reper geopolitic, fapt ce a

11 Очерки внешнеполитической истории Молдавского княжества (последняя треть XIV –

начало XIX в.). Отв. ред.: Д.М. Драгнев. Кишинев: Штиинца, 1987, с. 349-350.
12 Irina Cereş, Aspecte cu privire la relaţiile economice ale Imperiului Rus cu Principatul Moldova
la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, în „Tyragetia”, vol. VII (XXII),
nr. 2, 2013, p. 136.
13 К. Плешаков, Геополитика в свете глобальных перемен // Международная жизнь. 1994,
nr. 10, c. 32.
14 Ibidem.
15 Ibidem, p. 34-37; Cf.: M. Maxim, Ţările române şi Înalta Poartă, Bucureşti, 1993.

72
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

provocat adevărate cutremure politice (folosind expresia lui Mehedinţi)16 la 1774-

1775, 1791-1792, dar, mai ales, la 1812, deoarece Principatele, în calitatea lor de
zonă de interferenţă, au fost un măr al discordiei între imperiile rivale.
Geneza problemei: 1812
Soarta celor două principate în timpul Războiului ruso-turc din anii 1806–
1812 a fost permanent unul din factorii importanţi ai raporturilor internaţionale
vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state17.
Negocierile ruso-franceze şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808)
demonstrează că diplomaţia secretă europeană a evoluat într-o nouă fază: Europa
este împărţită de marile puteri, Franţa şi Rusia, în sfere de influenţă. La Erfurt,
Napoleon şi-a dat consimţământul ca Alexandru I să-şi anexeze Finlanda şi
Principatele Române, deşi, ulterior, s-a opus extinderii Rusiei în direcţia Balcanilor.
Declanşarea Războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Poarta
Otomană, chiar dacă şi istoriografia sovietică, şi cea rusă au susţinut că mazilirea
domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august
1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al
diferendului. Acesta a fost, însă, doar un pretext pentru expansiunea ţaristă,
deoarece la 3/15 octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a
restabilit în domnie pe principii anterior destituiţi. Astfel, provocarea ostilităţilor
ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergenţele
de neînlăturat, la acel moment, dintre Rusia şi Imperiul Otoman, cât de derularea
nefavorabilă pentru ţarism a confruntării intereselor Rusiei şi Franţei în sud-
estul Europei, condiţionată, la rândul său, de expansionismul ţarismului rus şi de
modificarea raportului de forţe al marilor puteri pe întreg continentul.
Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia,
ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiem-
brie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea
oficială a războiului de către Poartă, abia în decembrie 180618, le-a considerat ca
teritorii „cucerite prin forţa armei”. Astfel, revocarea domnilor fanarioţi de către
Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei
ţariste (cu un efectiv de aproximativ 33 mii de oameni)19 în Principate şi
realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.
Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui
mai puternic, era atât de sigur de eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici
nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române o acţiune militară

16 Vezi Glosarul în Geopolitica, vol. I. Editori: E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, Iaşi, Glasul
Bucovinei, 1994, p. 569.
17 Vezi V. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chişinău,
Civitas, 1999, p. 59-108.
18 А. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг. ). Т. 1. -СПб., 1885, c. 124.
19 Балканские исследования. Вып. 18. Александр I, Наполеон и Балканы. -М., 1997, с. 174.

73
 Vlad MISCHEVCA

îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în

realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţe-
leaptă cu ajutorul măsurilor energice”20. De remarcat că ocuparea militară a
Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse
de ex-ministrul externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la
16/28 august 180621. Acest război, declanşat în cadrul răbufnirii Problemei
Orientale, are următoarele caracteristici:
• iniţiat – de Rusia (Alexandru I), care s-a manifestat drept agresor;
• instigat – de Franţa (Napoleon I Bonaparte);
• s-a apărat – Imperiul Otoman (s-au perindat trei sultani);
• s-au implicat – Marile Puteri (Franţa, Marea Britanie, Austria ş.a.);
• au intermediat – Marea Britanie (1806), Franţa (1807, 1808);
• i-au suportat consecinţele – Principatele Române (1806-1812);
• teatrul de război – de la Nistru până la Dunăre, Caucazul de Nord, Marea
Neagră, Marea Mediterană, însă luptele hotărâtoare au fost date pe linia Dunării;
• victimă nemijlocită a războiului – Ţara Moldovei (scindată în două, pe
talvegul Prutului, la 1812);
• au încercat să profite (din culise) – fanarioţii din familiile Ypsilanti (la
începutul războiului) şi Moruzi (la sfârşitul războiului);
• l-au încheiat – Poarta Otomană şi Imperiul Rus (Pacea semnată la
Bucureşti, 16/28.05.1812; ratificată la Istanbul şi Vilnius 11/23.06.1812; schimbul
actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, 2/14.07.1812).
Astfel, teritoriul încorporat a fost numit de administraţia ţaristă „Basarabia”22,
extinzându-se numele istoric propriu doar părţii geografice din sudul Moldovei
(dintre Dunăre şi Nistru), ce a format ulterior „oblastia”, iar mai târziu „gubernia”
rusească sub acelaşi nume, până la prăbuşirea ţarismului în 1917.
Din cele expuse mai sus conchidem că la 1812 spinoasa chestiune orientală
a generat o nouă problemă internaţională – Problema basarabeană – care
ulterior, pe parcursul secolelor XIX–XX, nu o dată va fi în centrul atenţiei opiniei
mondiale. Cum bine a sesizat Gh. I. Brătianu, încă în 1943:
Atingem aici adevăratul fond al problemei. În concepţia lui Alexandru I, ca şi în cea
a şefilor URSS, sub îndrumarea lui Gorceakov sau a lui Casso, şi de asemenea şi a lui
Molotov, Basarabia nu a fost niciodată altceva decât un mijloc, nicidecum un scop.

20 Внешняя политика России XIX и начала XX века [ВПР]. Документы Российского

министерства иностранных дел. Серия первая. 1801-1815 гг. Т. III, c. 418.
21 Ibidem, p. 717.
22 Referitor la toponimul Basarabia şi controversele despre evoluţia acestui nume, care se referea
iniţial la un teritoriu mic din apropierea gurilor Dunării vezi recentele studii: I. Chirtoagă,
Enigma unui nume: Basarabia, în „Historia”, nr. 125, mai 2012, p. 8-13; Cf.: I. Ţurcanu,
Descrierea Basarabiei: Teritoriul dintre Prut şi Nistru în evoluţie istorică (din primele secole ale
mileniului II până la sfârşitul secolului al XX-lea), Chişinău, Cartier, 2011.

74
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

Încă din 1812, politica rusească ţintea mult mai departe; ea nu se oprea la Prut decât
pentru că aşa o obligau circumstanţele şi acest lucru se întâmpla în ciuda ei23.
Rezolvarea parţială a problemei: 1856-1878
La o nouă răbufnire a crizei orientale – în 1856, Rusia ţaristă a fost învinsă,
fiind silită de „areopagul european” să restituie Principatului Moldovei o parte
din Basarabia anexată: cca 10.288 km2 (10.754 verste2) cu o populaţie de cca
127.451 oameni24. Însă, la 1878, după 22 de ani de integrare şi dezvoltare naţio-
nală firească, această bucată de pământ a fost din nou anexată de Rusia, conform
deciziilor congresului de la Berlin. Cu 40 de ani înaintea înfăptuirii Unirii de la
1918, Eminescu a prevăzut că
rezolvarea definitivă a chestiunii (basarabene – n.n.) va rămânea amânată până la
un război viitor, în care Rusia va fi biruită, iar nu biruitoare25.
Soluţionarea problemei: 1918-1940
De remarcat intuiţia de vizionar a lui Eminescu, care, făcând o radiografie
a situaţiei Rusiei, scria:
această putere este poate unica care, bătând, s-a lăţit, bătută, n-a pierdut nimic, sau
aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut cu încetul, fără nici un fel de
săritură… Ţarigradul a fost visul neîmbătrânit al slavilor de nord26.
Eminescu mai scria, la 10 februarie 1878: „Chestiunea retrocedării
Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul
român”27, premisă reiterată, din păcate, în iunie 1940.
Expresia culminantă a esenţei româneşti a moldoveanului din stânga
Prutului, cărui i s-a mai zis, după 1812, „basarabean”, s-a manifestat la 27 martie
(9 aprilie) 1918, când Sfatul Ţării, invocând puterea dreptului istoric şi a dreptului
de neam, proclamă unirea Basarabiei cu România.
Marile Puteri aliate (Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia) au recunoscut
României, prin semnarea Tratatului de pace de la Paris (28.10.1920), suvera-
nitatea asupra Basarabiei în hotarele dintre Prut şi Nistru. Însă în problema
recunoaşterii unirii Basarabiei URSS avea să ocupe o poziţie intransigentă, fapt
ce a determinat ca această problemă să rămână deschisă în cadrul relaţiilor cu
sovieticii pe întreaga perioadă interbelică. Tratatul din 28 octombrie 1920 a fost
ratificat de Marea Britanie la 19 mai 1922, de Franţa la 11 mai 1924, de Italia la 7

23 Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice. Ed. Florin Rotaru, Bucureşti, 1995, p.
89; http://inliniedreapta.net/gheorghe-bratianu-basarabia-drepturi-nationale-si-istorice/
24 И. Н. Халиппа, Основные исторические данные о Бессарабии // Труды Бессарабской
Губернской Учёной Архивной Комиссии. Том II. Кишинев, 1902, c. 26.
25 Mihai Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Cartea Moldovenească,
1990, p. 182.
26 Idem, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Chişinău, Litera Internaţional, 2008, p. 58.
27 Ibidem, p. 471.

75
 Vlad MISCHEVCA

martie 1927, iar SUA l-au recunoscut de facto în 1933; Japonia a făcut excepţie în
acest caz: urmare a Convenţiei semnate la 20 ianuarie 1925 cu URSS, în problema
insulei Sahalin, aceasta primea anumite privilegii economice, drept care nu a mai
ratificat tratatul28.
Astfel, conform Tratatului de pace de la Paris (1920) s-a legiferat sub aspect
internaţional soluţionarea paşnică a Problemei basarabene (1918), iar prin
semnarea Tratatului de la Moscova dintre Rusia sovietică şi Turcia s-a anulat
Tratatul de pace de la Bucureşti (din 16/28 mai 1812): tratatul sovieto-turc din 16
martie 1921 a stipulat părţilor semnatare să nu recunoască niciun tratat de pace
sau alte acte internaţionale, în cazul în care li s-ar impune cu forţa să adere la
una dintre părţi (articolul 1), anulându-se tratatele inegale ale guvernului ţarist
cu Turcia (articolul 6), fiind declarate nule orice fel de acţiuni şi drepturi
referitoare la regimul stabilit de aceste tratate (articolul 7)29.

Redeschiderea problemei (1940) şi perpetuarea ei după 1944

Prima răpire a Basarabiei – la 1812, a fost urmată de cea de-a doua răpire
(parţială) – la 1878, apoi de a treia răpire, cea comunistă din 1940, şi de a patra,
ocupaţia sovietică din 1944. Această îndelungată dominaţie străină a avut câteva
scurte întreruperi, între 1918-1940, 1941-1944, şi о relativă independenţă de la
1991 încoace.
Istoriografia sovietică s-a străduit să demonstreze, în pofida adevărului
istoric, că: „problema basarabeană ca problemă internaţională a apărut pe arena
istoriei către începutul anului 1918 şi a dispărut la mijlocul anului 1940”, semni-
ficând, în general, raporturile bilaterale dintre România şi URSS privind litigiul
teritorial privitor la Basarabia30. Această teză devenită axiomatică în „studiile”
istoriografiei sovietice moldoveneşti şi-a găsit expresia cea mai detestabilă în
afirmaţia potrivit căreia „schimbul de note sovieto-române din 26-28 iunie 1940
s-a încheiat cu rezolvarea paşnică şi bazată pe dreptate a problemei
Basarabiei…”31. Toate aceste enunţuri sunt false, ele nu sunt şi nu pot fi fondate,
deoarece nu au la bază principiul democratic al autodeterminării naţionale, ci
doar conceptul dreptului forţei, unicul argument al „legitimării” extinderii
teritoriale a Imperiului Rus, preluat şi ajustat ulterior de metodologia marxist-

28 D. Citirigă, Diplomaţia franceză şi problema unirii Basarabiei cu România, în La frontierele

civilizaţiilor: Basarabia în context geopolitic, economic, cultural şi religios. Conferinţă
internaţională, Galaţi, 21-23 octombrie 2010. / George Enache, Arthur Tuluş, Cristian-Dragoş
Căldăraru, Eugen Drăgoi. Galaţi: Partener – Galaţi University Press, 2011, p. 173.
29 Документы внешней политики СССР. Том III. M., Госполитиздат, 1959, с. 597-604.
30 A. M. Лазарев, Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос. Кишинев,
1974, с. 65, 71, 94; Cf.: Дембо В., Бессарабский вопрос. М., 1924; Л. И. Александри, Бессарабия
и бессарабский вопрос. М., 1925.
31 История РСС Молдовенешть дин челе май векь тимпурь пынэ ын зилеле ноастре.
Кишинэу, 1984, п. 372-373.

76
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

leninistă prin doctrina expansiunii comuniste (faimoasa teză a „exportului

revoluţiei” etc.).
Cu atât mai regretabil se prezintă poziţia unor istorici din Occident, care,
volens-nolens, tratează evenimentele istorice de la 1918, practic, prin prisma
şovinismului „velicorus”. Căci, dacă şi E. Carr (Marea Britanie), şi N. Werth
(Franţa) ş.a. susţin că „în ianuarie 1918 România a cotropit şi anexat Basarabia”32,
aceasta nu e decât o dovadă în plus că problema basarabeană necesită o abordare
complexă, începând cu premisele ei de ordin politico-diplomatico-militar, ce-şi
găsesc explicaţia în cunoaşterea în general a raporturilor internaţionale din
Europa de Sud-Est sau, mai precis, a relaţiilor ruso-otomane din perioada
precedentă: în secolele XVIII–XIX.
Remarcăm că astfel de studii au apărut în România încă din perioada
interbelică33. Mulţi dintre autorii acestor lucrări au consemnat în bibliografia
cercetărilor lor, referitoare la anexarea din 1812 a Basarabiei, monografia
cunoscutului jurist şi ministru al Imperiului Rus L. A. Casso Rusia şi bazinul
dunărean (publicată în limba rusă la 1913).
Totuşi – după cum scria, la 1943, Gheorghe I. Brătianu –, majorităţii istoricilor
români cu siguranţă nu le-a fost cunoscută lucrarea fundamentală a lui Leonid
Casso, jurist basarabean, profesor de drept la Universitatea din Moscova şi
ministrul Instrucţiunii Publice în ultimele cabinete ale Rusiei ţariste. Cartea sa
apărută în 1913 a fost tradusă în româneşte cu titlul „Rusia şi bazinul dunărean”
abia în 1940. Întemeiată pe o cercetare sistematică a izvoarelor ruseşti şi a docu-
mentelor extrase din Arhivele imperiale şi distingându-se printr-o mare atenţie
dată obiectivităţii, cartea constituie o contribuţie foarte preţioasă la studierea celui
de-al cincilea război ruso-turc. Este cazul deci să ţinem cont de aceste cercetări şi
de rezultatul lor care nu a devenit în întregime accesibil decât de puţin timp
istoriografiei româneşti şi analizării din nou a temeiului acestor acuzaţii34.

32 Эдвард Карр, История Советской России. Книга I, T.I.М., 1990, с. 301; Никола Верт,
История Советского государства, 1900-1991. М., 1992, с. 120.
33 Cf.: I. G. Pelivan, La Bessarabie sous le regime russe (1812-1918), Paris, 1919; I. Nistor, Istoria
Basarabiei, Cernăuţi, 1923; Şt. Ciobanu, Basarabia, Chişinău, 1926; O. Ghibu, De la Basarabia
rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926; P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, Iaşi, 1929;
Al. Boldur, La Bessarabie et les relations Russo-Roumaines, Paris, 1927; А. Болдур, Бессарабский
вопрос, Кишинев, 1930; idem, Statutul internaţional al Basarabiei. Chişinău, 1938; D. Bogos,
Basarabia de la 1812 până la 1938, Chişinău, 1938; N. Iorga, Adevărul despre trecutul şi prezentul
Basarabiei, Bucureşti, 1940; Gh. I. Brătianu, Moldova şi frontierele sale istorice, Bucureşti, 1940;
idem, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1943.
34 Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice. Ed. Florin Rotaru, Bucureşti, 1995, p. 14-15.

77
 Vlad MISCHEVCA

L. A. Casso: jurist şi istoric

Despre viaţa şi munca profesorului universitar şi ministrului ţarist Lev
Aristidovici Casso (1865-1914) s-au scris destul de multe articole şi eseuri35. El a
visat să-şi dedice întreaga viaţă ştiinţei juridice, dar soarta a făcut să devină cel
de al 23-lea ministru al educaţiei publice a Rusiei, într-una dintre cele mai dificile
perioade ale istoriei imperiului, practic la apusul acestuia. A fost purtătorul celor
mai progresiste idei din ştiinţa juridică, dar în acelaşi timp a devenit simbolul
politicianului reacţionar. Casso rămâne una dintre cele mai controversate figuri
care au condus vreodată Ministerul Educaţiei Publice al Imperiului Rus. În acea
scurtă perioadă de conducere a ministerului, s-au produs tulburări studenţeşti
(1910-1911), demarase „distrugerea” Universităţii din Moscova, se agrava con-
fruntarea dintre breasla profesorilor şi guvern, revenise practica trimiterii
absolvenţilor în străinătate pentru a-şi continua studiile etc.
Leon, fiul lui Aristid Casso (pe numele complet Léon Victor Constantin
Casso), s-a născut pe 8 iunie 1865 la Ciutuleşti, judeţul Soroca, deşi în lucrările
străine se indică drept loc de naştere Parisul36. A urmat toate treptele de studii
în Occident, începând cu cele secundare de la Liceul „Condorcet”, unul dintre
cele mai vechi şi mai prestigioase licee din Paris. În 1889 şi-a susţinut teza
„Responsabilitatea moştenitorului prin testament în dreptul roman şi modern”
pentru diploma de doctor utriusque juris (doctor în drept civil). Ulterior, deja în
Rusia, în mai 1898, Casso a susţinut o a doua disertaţie de doctorat pe tema
„Conceptul de gaj în dreptul modern”, la Universitatea din Kiev. Disertaţia a fost
dedicată studiului naturii juridice a gajului şi istoriei dezvoltării sale în dreptul
roman, dreptul Rusiei, Franţei şi Germaniei – lucrarea păstrând o anumită
valoare ştiinţifică până în prezent. A condus în calitate de director, între anii
1908-1910, Liceul Imperial în memoria Ţareviciului Nicolae (neoficial: liceul
Katkov) din Moscova – o instituţie de învăţământ superior privată, cu regim
închis, pentru copiii din familiile nobile, care a funcţionat din 1868 până în 1917.
Din 25 septembrie/ 8 octombrie 1910 a stat în fruntea Ministerului Educaţiei
Publice, iar din 2/15 februarie 1911 a fost ministru în cabinetele lui P. A. Stolîpin,
V. N. Kokovţov şi I. L. Goremîkin. Casso făcea parte dintre miniştrii conservatori,

35 I. Colesnic, Leon A. Casso, în: Basarabia necunoscută, Chişinău, 1997, p. 36-39; Iurie Colesnic,
Acum o sută de ani… [despre savantul, juristul Leon Casso, ministrul învăţământului în Rusia
Ţaristă], în „Timpul”, 2014, 12 decembrie, p. 19. https://www.timpul.md/articol/iurie-colesnic-
acum-o-suta-de-ani-67403.html (accesat: 25.09.2020); Gh. Bezviconi, Profiluri basarabene, vol.
1, Chişinău, Ştiinţa, 2017, p. 295-297; Ю. В. Романов, Наука и власть: наследие Л. А. Кассо //
„Труды научной конференции студентов и аспирантов «Ломоносов -99».
История.” - М., 1999, c. 76-80.
36 Летопись Московского университета: http://letopis.msu.ru/peoples/808?fbclid=IwAR31DOx
Kb0p9iXa-Vk4aS4pMgK8EIl2RYUXIN8DXZTLdMd3d3jC_1zksXaI (accesat la 29.09.2020)

78
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

ai aşa-zisei aripi drepte a guvernului37. A ocupat funcţia de ministru până la

moartea sa, pe 26 noiembrie/ 9 decembrie 191438. P. A. Stolîpin îi face următoarea
caracterizare, în contextul desemnării sale în fotoliul ministerial: „Nu îl cunosc şi
nu l-am văzut niciodată, dar căutând oameni noi, am auzit despre adevărata
cultură, educaţie şi nobleţe a acestui om”39.
În calitate de ministru al educaţiei publice şi depunând multă energie în
activităţile de stat, L. A. Casso şi-a continuat, totuşi, activitatea ştiinţifică.
Savantul şi profesorul a publicat optsprezece lucrări dedicate studiului istoric şi
dogmatic al dreptului civil rus în comparaţie cu dreptul roman, german şi
francez. Ultimele sale lucrări au fost în mare parte de natură istorică, deşi cu
puncte de conexiune cu problemele juridice.
Toate lucrările lui L. A. Casso se încadrează în două grupuri, dintre care
primul aparţine studiului surselor dreptului civil; aici ar trebui incluse şi lucrările
cu caracter istoric. Al doilea grup include lucrările ce abordează problemele
speciale ale dreptului civil. Dacă s-ar putea ignora secvenţa cronologică în
apariţia lucrărilor atribuite unui grup sau altuia, ar fi corect să spunem că aceste
două grupuri sunt logic interconectate; deoarece lucrările surselor dreptului,
reprezentând un interes independent, sunt într-un anumit sens un program pe
care L. A. Casso l-a urmat pentru a dezvolta cercetări separate pentru acesta sau
pentru a ilustra dezvoltarea unor întrebări speciale40.
Casso este în primul rând un jurist dogmatic, care combină cercetarea
dogmatică a dreptului cu cea istorică. Şi, în afară de metoda comparativ-istorică,
în mod firesc, se acordă mai multă atenţie acelui material istoric care este mai
aproape de dreptul existent, adică cel actual41.
Ca jurist şi istoric, L. A. Casso şi-a dezvoltat propriul stil bazându-se pe cele
mai bune exemple ale literaturii ruseşti şi occidentale din Europa. Profesorul
V. A. Udinţev remarcase, încă la 1915, că
L. A. Casso aparţine celor mai buni jurişti ruşi. Prin predilecţiile sale ştiinţifice şi
metodele de a dezvolta subiectele juridice, el ne întoarce la vremurile trecute de
revigorare a interesului pentru dreptul intern. Monografiile sale ne amintesc de
disertaţiile vechilor jurişti care sunt inferiori lui Casso în ceea ce priveşte

37 В. Н. Коковцов, Из моего прошлого. Воспоминания 1903-1919 гг. – Париж, 1933. Том 2, с.

173, 339.
38 Vezi necrologul: Журнал Министерства народного просвещения, Петроград, 1914. Новая
серия. Ч. 54. [№ 12]. Декабрь, с. 1-2.
39 П. А. Столыпин – А.Н. Шварцу. 25 декабря 1907 г. // Шварц А. Н., Моя переписка со
Столыпиным. Мои воспоминания о государе / ред. С. Соболевский, - М., 1994, c.78.
40 Удинцев Вс. А., Лев Аристидович Кассо. Доктор гражданского права // „Журнал
Министерства народного просвещения” (ЖМНП). - Петроградъ, 1915. Сентябрь. Часть
LIX (59), с. 43.
41 Ibidem, p. 68.

79
 Vlad MISCHEVCA

materialul, metoda şi eleganţa construcţiilor, dar fără îndoială asimilate de el ca

elemente de instruire ce i-au servit drept modele în studiul dreptului42.
Chiar şi în prezent lucrările lui L. A. Casso nu numai că nu pot trece
neobservate, dar prezintă un mare interes prin imensitatea materialului şi modul
în care acesta este folosit. Casso avea titlurile ştiinţifice de doctor utriusque juris
şi doctor în drept civil, unul de la o universitate străină şi celălalt fiindu-i acordat
în Rusia. Întotdeauna şi cu toate schimbările din viaţa sa personală şi publică,
Casso şi-a preţuit gradele academice. Şi asta pentru că întotdeauna şi oriunde
şi-a dorit să fie şi a fost, în primul rând, om de ştiinţă, rămânând savant până la
sfârşitul vieţii sale43.
El a fost mereu interesat de istoria Basarabiei sale natale, iar în perioada în
care a ocupat înaltul post ministerial acest interes s-a concretizat într-o serie de
lucrări ştiinţifice, legate evident şi de marcarea pompoasă a celor 100 de ani de
„oblăduire” a acestui teritoriu: 1812-1912. Totodată, a fost implicat plenar în
pregătirea serbării celor 100 de ani de la Războiul pentru apărarea Patriei (1812)44
şi a 300 de ani de domnia a Casei Romanovilor45, când, la sugestia ministrului
educaţiei publice, s-a decis ca în 1913 medaliile, certificatele, diplomele etc.
acordate studenţilor să aibă un format special şi inscripţii deosebite46.
În „Studiile ştiinţifice ale liceului imperial”, la care fusese director, a fost
publicată pentru prima dată, în 1912 şi 1913, lucrarea sa Rusia la Dunăre şi
formarea regiunii basarabene47, ce avea caracterul unei cercetări istorice dis-
tincte, iar în 1914 studiul Petru Manega. Codificator uitat al dreptului basara-
bean48. Această lucrare despre Petru Manega, de mici proporţii, a fost tradusă în
limba română de profesorul universitar Şt. Berechet, reputat teolog, jurist şi
filolog român, şi publicată sub titlul de mai sus la Bucureşti, în 1923. L. A. Casso
a mai scris o lucrare despre istoria dreptului ce viza Basarabia – Dreptul bizantin

42 Ibidem, p. 70.
43 Вс. А. Удинцев, Лев Аристидович Кассо. Доктор гражданского права // ЖМНП.
Петроградъ, 1915. Сентябрь. Часть LIX (59), с. 70.
44 Российский государственный исторический архив (РГИА), Санкт-Петербург: 11 июня
1910 г. - 6 сентября 1912 г. (Ф. 922, Оп. 1 Д. 122).
45 Российский государственный исторический архив (РГИА), Санкт-Петербург: 25 апреля
1912 г. – 1 мая 1912 г. (Ф. 1320, Оп. 1, Д. 66).
46 Российский государственный исторический архив (РГИА), Санкт-Петербург: 27 апреля
1912 г. – 21 мая 1912 г. (Ф. 1320, Оп. 1, Д. 67).
47 Кассо Л. А., Россия на Дунае и образование Бессарабской области // Ученые записки
Императорского Лицея в память цесаревича Николая. - М., 1912, Вып. VI, с. 1-76; 1913.
Вып. VII, с. 1-88.
48 Кассо Л.А., Петр Манега. Забытый кодификатор Бессарабского права, СПб., 1914, 21 с., cu
unele comentarii critice în note. Lucrarea a fost publicată iniţial în revista „Журнал
Министерства народного просвещения” (ЖМНП), în anul 1911.

80
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

în Basarabia (Moscova, 1907), tradusă în română de A. Varzaru şi revăzută de

P. Davidescu (Chişinău, 1932)49.
Astfel, se observă că în preocupările sale academice istoria ocupa un loc
aparte, chiar dacă nu a însumat studii atât de numeroase precum cele publicate
în domeniul dreptului, iar o serie de lucrări ale talentatului profesor au fost
dedicate nemijlocit istoriei şi dreptului ţinutului Basarabiei. Aceste preocupări
nu au fost abandonate de Casso nici după ce a preluat postul ministerial.
Principala lucrare în acest domeniu a fost, desigur, Rusia la Dunăre şi formarea
regiunii basarabene (1912-1913)50. Semnificativ este că această monografie este
deicată memoriei învăţătorului său – Albert Sorel (1842-1906). Marele istoric
francez, unul dintre principalii fondatori ai istoriei diplomatice din Franţa, a
cercetat Problema Orientală şi, în paralel cu această lucrare generală, Sorel a
întreprins diverse studii detaliate pe subiecte mai mult sau mai puţin conexe. În
La Question d’Orient au XVIIIe siècle, les origines de la Triple Alliance (1878), el
arată cum partajarea Poloniei, pe de o parte, a răsturnat politica tradiţională a
Franţei în Europa de Est şi, pe de altă parte, a contribuit la salvarea Franţei
republicane în 1793. De remarcat că autorul, chiar din primele rânduri ale cărţi
sale, atenţionează cititorul că:
De când sunt turcii în Europa – a existat o problemă a Orientului şi imediat ce Rusia
a devenit o putere europeană, ea a pretins că va rezolva această chestiune în
beneficiul său51.
Activitatea lui Casso, în calitate de cercetător al Problemei Orientale,
probată prin publicarea monografiei Rusia la Dunăre… a fost pozitiv apreciată de
mai mulţi istorici pe parcursul ultimului secol, cartea rămânând una de referinţă
pentru istoria Războiului ruso-turc din 1806-1812 şi perioada imediat următoare
a Basarabiei în componenţa Rusiei ţariste.
Cartea, tradusă în limba franceză: La Russie au Danube et l’organisation de
la Bessarabie (publicată într-o variantă prescurtată, de 72 pagini, în anii ’20), a
apărut ulterior şi în limba română (tradusă din ruseşte cu un studiu introductiv
de Ştefan Gr. Berechet în 1939, publicată la Iaşi în 1940)52, a fost reeditată la
Bucureşti, în 200353. Surprinzător, prezentarea autorului rezistă în faţa noilor
izvoare şi chiar în faţa unor lucrări recente, de strictă specialitate, rămânând
extrem de utilă, atât pentru istoriografie, cât si pentru publicul larg cititor. Ea nu

49 Şt. Gr. Berechet, Legătura dintre dreptul bizantin şi românesc, vol. I. Partea I. Izvoadele, Vaslui,
1937, p. 211.
50 Л.А. Кассо, Россія на Дунаѣ и образованіе Бессарабской области, Москва: Печ. А.И.
Снегиревой, 1913, 230 с.
51 A. Sorel, La Question d’Orient au XVIIIe siècle, les origines de la Triple Alliance. Paris, 1878, p. V.
52 Leon Casso, Rusia şi basinul dunarean, Iaşi, Tipografia A. Ţerek, 1940, 349 p.
53 Leon Casso, Rusia şi bazinul dunărean / Prefaţă de Apostol Stan; trad. şi studiu introductiv de
Şt. Gr. Berechet, Bucureşti, Saeculum Vizual, 2003, 240 p.

81
 Vlad MISCHEVCA

şi-a pierdut din interes graţie vastei documentări ce i-a stat la bază, precum şi
datorită abordării temeinice dintr-o largă perspectivă militară, politică şi diplo-
matică. Aşa cum arăta Apostol Stan în prefaţa ultimei ediţii româneşti,
lucrarea lui Leon Casso constituie o cercetare de mare anvergură şi profunzime
asupra rolului Rusiei la Dunărea de Jos, într-un moment de răscruce pentru
naţiunea română, când din trupul ei a fost smulsă Basarabia, una din ramurile sale
viguroase, supusă decenii în şir unui proces de rusificare, continuat şi accentuat
sub regimul totalitar comunist54.

Ecouri şi polemici publicistice

Ioan G. Pelivan (1876-1954), autorul cărţii La Bessarabie sous le régime russe
(1812-1918), publicată la Paris în 1919, a folosit pe larg studiul lui Leon Casso. La
fel şi Gh. I. Brătianu, care făcuse referinţe la Casso în cunoscuta sa carte La
Bessarabie. Droits nationaux et historiques (Bucarest, Institute d’Histoire Univer-
selle „N. Iorga”, 1943). După instaurarea în România a regimului comunist, cartea
lui Casso La Russie au Danube et l’organisation de la Bessarabie a fost interzisă,
conform dispoziţiilor Comisiei pentru îndrumarea manifestărilor culturale din
Ministerul Informaţiilor55. Şi în URSS această lucrare a fost pusă la index, fiind
trecută în fondul special al bibliotecilor. Paradoxal sau nu, lucrarea lui Casso a
rămas neegalată în istoriografia sovietică prin argumentarea ei solidă şi clară a
evenimentelor din cadrul confruntărilor diplomatico-militare ruso-otomane de
la începutul secolului al XIX-lea.
În general, lucrările lui L. A. Casso demonstrează clar erudiţia autorului şi
amploarea cunoştinţelor în domeniul abordat. Fapt confirmat şi de primele
recenzii parvenite încă în 1914. Astfel, V. N. Rennenkampf, profesor al Univer-
sităţii din Odessa, a făcut o prezentare extinsă a noii cărţi, apreciată drept
„interesantă şi destul de argumentată ştiinţific”, a unui autor „adânc pătruns de
ideea statalităţii ruse şi a dezvoltării ei energice, scrisă cu o largă măiestrie
literară într-o limbă vie, extrem de plastică”56.
Către începutul secolului al XX-lea istoriografia rusă a însumat un şir de
lucrări serioase, consacrate diferitor aspecte ale istoriei relaţiilor internaţionale
din perioada războaielor napoleoniene, a războaielor ruso-turce, inclusiv a celui
din 1806-1812. De remarcat, cel puţin, istoricii militari – între care cinci generali
sau membri ai Academiei de Ştiinţe: Al. I. Mihailovski-Danilevski (1789-1848) –
general-locotenent, senator, autor al primei istorii oficiale a Războiului din 1812,
în patru volume, scrise la instrucţiunile lui Nicolae I, publicată în 1839 şi

54 Ibidem, p. 8.
55 „Monitorul oficial”. (Partea I B), Nr. 29, 5.02.1948, p. 958.
56 В. Н. Ренненкампф, Россия на Дунае (по поводу книги Л.А. Кассо). – Одесса: «Славянская»
типография Е. Хрисогелос, 1914. 16 с. / Отд. оттиск: Записки Императорского Одесского
Общества Истории и Древностей, Т. 32 (1915): Ренненкампф В.Н., действ. член - Россия
на Дунае, с. 1-14.

82
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

retipărită ulterior57; A. N. Petrov (1837-1900) – general-locotenent. Cu acces larg

la materialele de arhivă, Petrov a publicat un şir de documente şi studii de istorie
militară; N. K. Schilder (1842-1902) – din 1900 membru corespondent al Aca-
demiei, general-locotenent (1893); N. F. Dubrovin (1837-1904) – academician,
general-locotenent; Al. N. Popov (1820-1877), membru corespondent al Aca-
demiei Imperiale de Ştiinţe; S. M. Goriainov (1849-1918) – istoric al diplomaţiei;
V. A. Uleaniţki (1854-1920), ale cărui Materiale pentru istoria Problemei Orientale,
1808-181358 rămân indispensabile pentru cercetarea acestui subiect, iar mono-
grafia sa Dardanele, Bosfor şi Marea Neagră în secolul al XVIII-lea a obţinut
Premiul Uvarov (1885).
Lucrările acestor istorici şi ale altor specialişti în domeniu au servit drept
bază solidă pentru cercetarea propusă de L. A. Casso în ceea ce priveşte istoria
Războiului ruso-turc din 1806-1812 şi a relaţiilor internaţionale legate de redes-
chiderea Problemei Orientale. Autorul face trimiteri la un şir de publicaţii din
revistele de specialitate din Rusia şi de peste hotare, dând dovadă de o cunoaştere
bună a limbilor moderne. Este ştiut că era poliglot, cunoscător al mai multor
limbi clasice şi moderne. Exponent al unei culturi de excepţie, îşi scria operele în
ruseşte şi în germană, vorbind şi româna, franceza, italiana şi engleza59.
Corespondenţele şi memoriile lui Napoleon I, Alexandru I, Ch. Talleyrand,
P. V. Ciceagov, K. Nesselrode, Adam Czartoryski, J. de Maistre, F. P. Fonton ş.a.
i-au permis autorului să desluşească şi să prezinte vastul tablou al duelurilor
diplomatice de pe continentul european – chiar dacă se observă o lacună în
privinţa surselor: lipsa documentelor otomane… Era, evident, de aşteptat
cunoaşterea şi utilizarea istoriografiei române, fapt confirmat de referinţele
abundente la lucrările cunoscuţilor istorici şi la colecţiile de documente publicate
la acea vreme: N. Iorga, A. D. Xenopol, P. Eliade, M. Drăghici, V. Urechia,
Al. Sturdza, volumele „Hurmuzaki”, „Acte şi documente relative la istoria
renaşterii României” (vol. I, 1888) ş.a.
Cartea a stârnit polemici în România, chiar în anul apariţiei sale. Pe paginile
ziarelor naţionale din acea vreme s-au expus părerile un şir de personalităţi –
Zamfir C. Arbure, D. C. Moruzzi, C. Stere ş.a. Constantin Stere menţiona, în
toamna anului 1914, în ziarul „Viaţa Românească”, „mărturiile unui contem-
poran, un ministru rus, al cărui glas este cu atât mai semnificativ pentru noi, cu

57 М. В. Шульц, Роль П. фон Хесса и А. И. Михайловского-Данилевского в создании офици-

ального варианта истории Отечественной войны 1812 года. // Актуальные проблемы
теории и истории искусства: сб. науч. статей. Вып. 6. / Под ред. А. В. Захаровой, С.В.
Мальцевой, Е. Ю. Станюкович-Денисовой. СПб., 2016, c. 569-577.
58 Материалы к истории Восточного вопроса в 1808-1813 гг. // „Чтения в Императорском
Обществе Истории и Древностей Российских при Московском Университете”. 1901 год.
Книга четвертая.
59 Colesnic Iurie, Acum o sută de ani… [despre savantul, juristul Leon Casso, ministrul
învăţământului în Rusia Ţaristă], în „Timpul”, 12 decembrie 2014, p. 19.

83
 Vlad MISCHEVCA

cât el este al unui Român din Basarabia”60. Autorul lucrării proaspăt apărute,
deţinând funcţia de ministru al Rusiei, ţară ce „se află în bune raporturi de
vecinătate” cu România,
trebuia să-şi impună multă rezervă în expresiuni, multe întortocheri de fraze, şi nu
putea să predice pe faţă un război de cucerire împotriva României… Totuşi,
defunctul ministru…, nu numai că fără nici o jenă expune toate planurile de
împărţire a ţărilor române din trecut, dar din când în când scapă şi câte o vorbă
din care se poate uşor vedea sentimentele adevărate, de care sunt animaţi şi astăzi
bărbaţii de stat din Rusia faţă de incomodul vecin de dincoace de Prut61.
Stere mai scrie că, apreciind rezultatele tratatului de la Bucureşti din 1812,
Casso recunoaşte că:
Desigur, planurile noastre iniţiale au fost mult mai largi: în 1806 noi am crezut să
cucerim fără luptă ambele principate şi să formăm din ele patru gubernii ruseşti;
iar la urma urmelor am fost siliţi să ne mărginim la o achiziţie mai modestă, din
care s-a putut croi numai o singură provincie basarabeană (…) Ea ne apropia de
peninsula Balcanică, ne dădea putinţa de a pune ferm piciorul pe Dunăre şi de a ne
pregăti pentru expansiuni ulterioare pe seama imperiului otoman, conform cu
tradiţiile politicii împărătesei Ecaterina (…) Pentru mişcarea ofensivă a Rusiei
pacea de la Bucureşti înseamnă întrucâtva o răspântie: trebuie să păşim faţă de
Turcia ca şi înainte, independenţi şi singuri, sau trebuie să căutăm sprijin pentru
politica noastră orientală în colaborarea altor Mari Puteri?62.
C. Stere desluşeşte bine concluzia făcută de L. A. Casso cu privire la scopul
final al „impulsiunii spre Sud” a ruşilor – cucerirea Constantinopolului şi a
Strâmtorilor, dominaţia în Balcani!
Acest scop însă, până acum n-a putut totuşi să fie realizat, …tocmai fiindcă
acţiunea lui era independentă şi nu ţinea seamă de echilibrul puterilor europene. Şi
iată că astăzi împărăţia Ţarilor e în alianţă cu cele două Puteri, care de atâtea ori
i-au stăvilit expansiunea, şi luptă împotriva celorlalte două Mari Puteri, pe care în
timpul din urmă le întâlnea în drumul ei spre vechea capitală a Bizanţului63.
Mult mai acide şi critice se prezintă analizele şi opiniile exprimate în
scrisorile expediate ziarului bucureştean „Adevărul”, de către Zamfir C. Arbure
şi D. C. Moruzi, în lunile august-septembrie 1913. Zamfir C. Arbure – vine să
explice Cine este d. L. A. Casso:
O scrisoare din Rusia iscălită de d. dr. I. Duscian (alias Duşan Isailovici, 1877-1826
– n.n.)64, în care autorul încearcă a induce în eroare opinia publică românească în

60 C. Stere, România şi războiul european, „Viaţa Românească”, 1914, nr. 10-12, p. 216.
61 Ibidem.
62 Ibidem, p. 218.
63 Ibidem.
64 Ziarul „Opinia” îl considera, în iulie 1913, pe dr. Duscian drept „preţiosul nostru colaborator”,

84
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

ceea ce priveşte persoana actuală a ministrului de instrucţie al Rusiei, d.

L. A. Casso. Ca român get beget din Basarabia, ca fost refugiat politic, recunoscut
de corpurile noastre legiuitoare ca cetăţean român, mă cred dator a releva greşelile,
pare-mi-se voluntare, după modul cum sunt făcute, ale autorului articolului. O fac
cu atât mai grabnic, cu cât sânt de părere că tocmai „Adevărul”, ziar democrat,
n-are menirea a deschide coloanele sale pentru apărarea reacţionarului rusofil
L. A. Casso. Înaintea mea, pe masa de lucru am cartea actualului ministru de
instrucţie al Rusiei, Casso, intitulată „Rusia la Dunăre şi formarea regiunii
Basarabiei”, tipărită la Moscova, anul curent. Am citit cu toată băgarea de seamă
cele 6 capitole ale cărţii în chestiune şi m-am convins pe deplin că deşi elaboratul
ministrului de instrucţie al Rusiei este o carte scrisă foarte serios şi deci este o
operă meritorie de a fi citită, dar că, nu aduce absolut nimic nou în ceea ce priveşte
documentarea istorică desfăşurată de autor în opera sa. Nici un document nou dar
absolut nici unul care nu este cunoscut pe deplin de istoricii noştri de frunte ca
Nicolae Iorga, Alexandru Xenopol etc. /…/
După întreaga argumentare istorică ce se isprăveşte printr-o laudă ce autorul
aduce monografiei căpitanului A. I. Zaşciuc (1828-1905, devine general-maior –
n.n.) al Basarabiei, fără a cunoaşte măcar că d. Zaşciuk în monumentala sa lucrare65
a plagiat pe de-a-ntregul lucrarea lui A. A. Skalkovski (1808-1898, membru
corespondent al Academiei din Sankt Petersburg – n.n.) apărută încă la 185166,
autorul conchide: „Oricum ar fi Basarabia în secolul XIX, nu şi-a îndeplinit rolul
pe care părea că este menită al juca după tratatul din Bucureşti şi pe care rol îl
visase Kapodistria. Peste câteva decenii după alipirea ei a devenit vădit cum că
Basarabia nu va deveni o treaptă spre cuceriri noi în Peninsula Balcanică, ca ea nu
va deveni etapă în mersul nostru înainte spre Bosfor. În acest timp s-au schimbat
întrucâtva direcţiunile politici noastre la Orient şi din acest punct de vedere
poporaţiunea română din ambele jumătăţi ale Moldovei şi Valahiei părea că
împiedică unirea slavilor de la Sud şi Nord pe care îi desparte geograficeşte”.
Deunăzi încă unul din scriitorii militari ruşi, d. A. Kuropatchin67, vorbind
despre războaiele noastre în Peninsula Balcanică, a conchis cum că Rusia a ajuns

care fusese de curând decorat cu „Bene-Merenti pentru lucrări ştiinţifice şi literare”. Vezi
„Opinia”, 30.07.1913, p. 1.
65 А. Защук, Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами
Генерального штаба. Бессарабская область. Часть 1, СПб., 1862. 582 с. La momentul
publicării, multe cărţi din această colecţie voluminoasă, alcătuită din 39 de volume, erau
primele ediţii special dedicate nemijlocit istoriei şi statisticii unităţilor teritoriale ale Imperiului
Rus. În acest sens, publicaţia este o sursă istorică valoroasă şi nu şi-a pierdut semnificaţia până
în prezent.
66 А. А. Скальковский, Опыт статистического описания Новороссийского края, т. 1-2,
Одесса, 1850-53. А.А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории Новороссийского
края: 1730-1823. Ч. 1-2. - Одесса, 1836-1838; Zaşciuk s-a limitat, totuşi, la o descriere exterioară
a faptelor istorice fără a încerca să le înţeleagă în profunzime. Deşi informaţiile sale coincid
aproape exact cu datele lui A. A. Skalkovski (ceea ce sugerează că au avut aceleaşi izvoare de
informare), el a încercat, totuşi, să acorde mai multă atenţie statisticilor populaţiei. În general,
A. Zaşciuk a abordat un şir de probleme de pe poziţia unui cinovnic guvernamental.
67 А. Н. Куропаткин (1848-1925), Задачи русской армии: В 3 т. - СПб.: Тип. В. Безобразов и
Ко, 1910.

85
 Vlad MISCHEVCA

deja la 1792 după tratatul de pace de la Iaşi la graniţele sale naturale de la sud-vest,
adică până la malul stâng al Nistrului, iar după aceasta, campanile sângeroase în
contra Turciei ne-au adăugat numai o fâşie de pământ, precum oratorul numeşte
teritoriul dintre Nistru şi Prut. „Ar fi mai bine să ţinem mult la această fâşie care
ne aminteşte izbânzile războinice ale armatei ruse, ar fi mat bine să iubim această
fâşie singură care ne-a rămas din visurile noastre orientate şi din visurile cari au
rămas nerealizabile”. Aşa dar, tendinţa e lămurită şi foarte limpede. D. Casso /…/
este după tendinţele şi asiguraţiunile sale politice, după rolul său în politica internă
a Rusiei un duşman pe faţă al neamului românesc; naţionalist rus fanatic, dânsul a
scos prin circulările sale ministeriale de prin bibliotecile Rusiei toate scrierile
rutene, polone st ale altor neamuri subjugate de Rusia. /…/ E aspru în cartea sa d.
Casso faţă de boierii moldoveni din Basarabia, dar, este de o duioasă dragoste
pentru cinovnicii ruşi, e antisemit înfocat şi în acelaşi timp e amic politic al dlui
Purişchevici, Sinadino şi alţi reprezentanţi ai Basarabiei în Duma rusească,
reprezentanţi care au făcut ca tot ce este basarabean să devie odios suflării
luminate din imperiul rus. Da, mult stimate amice Mille, nu în Adevărul, ziar
democrat, este loc pentru panegiricul d-lui L. A. Casso. Ai fost indus în eroare…68.
În contextul celor expuse de patriarhul Zamfir Arbore (1848-1833), trebuie
amintită o mai veche acuzare din partea istoricului Gh. Bezviconi, care a pretins
că însuşi
fostul anarhist… a plagiat documentata operă a unui căpitan rus, Zaşciuk,
consacrată Basarabiei [publicată] în 1862 şi astfel, închinând-o memoriei tatălui lui
Hasdeu, a obţinut un important premiu al Academiei Române. A mai alcătuit un
dicţionar geografic al Basarabiei – considerat de profesorul universitar Gh.
Năstase, geograf basarabean: de-a întregul eronat…69.
În urma articolului lui Z. C. Arbore, scriitorul Dumitru C. Moruzi (1850 – 9
octombrie 1914) intervine în paginile aceluiaşi ziar (9 septembrie 1913) cu un
comentariu la subiectul dat – Cine este d. L. A. Casso (Răspuns d-lui dr. Duscian):
/…/ Mai întâiu declar că nu am citit cartea dlui Casso, deci nu cunosc concluziile
ce i le atribuie „Dimineaţa” sau „Opinia”. Atâta numai am aflat /…/ că moldoveanul
Casso, actual ministru la Petersburg a editat o carte, prin care îndeamnă guvernul
rus să anexeze nu numai Moldova – cum pretinde d. dr. – dar întreagă Românie,
de la Carpaţi la Dunăre, ca astfel să unească pe ruşi cu slavii transdunăreni. Ca
ministru împărătesc, fapta d-lui Casso am găsit-o naturală şi patriotică pentru ruşi,
ca basarabean însă, fapta era cât se poate de urâtă şi de aceia m-am socotit dator,
ca unul ce cunosc obârşia familiei Casso /…/ să ridic această pacoste din spinarea
moldovenilor din Basarabia şi s-o arunc, cum era şi drept, pe capul grecilor de la
Hio (Chios, în greacă Χίος, insulă grecească situată în Marea Egee, la 7 km de
coasta Turciei – n.n.). Am arătat dar că bunicul, nu tatăl d-lui ministru, a venit cu
caravi (corăbii – n.n.) de la Hio cu mastică, brânză de capră, măsline, portocale,
lămâi, că a avut doi băieţi /…/ – că unul din băieţi s-a însurat cu o basarabeancă

68 „Adevărul” (Bucureşti) 24.08.1913, p. 1.

69 Gh. Bezviconi, Profiluri basarabene, vol. 2, Chişinău: Ştiinţa, 2017, p. 244-245.

86
 Etapele Problemei basarabene (din moştenirea istoriografică a lui L. A. Casso)

/…/, iar celălalt nu a avut copii /…/ şi a fost şeful partidului moldovenesc. Iar cel
căsătorit cu o pământeancă este chiar părintele d-lui ministru Casso. /…/ Dar,
m-am legat şi de d. Casso pentru că citisem că vrea să-mi dea ţara ruşilor. D-ta spui
că din potrivă i-ai citit cartea şi că vrea să ne dea Basarabia. Dar, bunul meu prieten,
d. Zamfir Arbore, zice că şi el a citit cartea cu pricină şi arată din ea cu totul alte
păreri. Aşa că nu mai ştiu ce să mai cred. Repet că nu i-am citit cartea şi nu-l cunosc
personal. Nu-l pot judeca nici în bine nici în rău. Atâta ştiu: că e ministrul
instrucţiei publice şi că el fiind ministru, aud că s-a reîntronat limba românească
mai întâi în biserici şi acum în urmă şi în şcoalele săteşti. Acum, că a făcut-o din
dragoste de neam, ori pentru că aşa au dictat împrejurările, noi românii de
pretutindeni, nu-i putem fi decât recunoscători70.
Pentru a fi obiectivi, vom consemna că Leon Casso a folosit destul de larg
materialul arhivistic – publicat sau inedit. Evident că organizarea arhivelor
imperiale ruse nu mai corespunde cu situaţia actuală a fondurilor din arhivele
Federaţiei Ruse şi este dificilă depistarea şi compararea anumitor documente la
care făcea trimiteri autorul la începutul secolului XX (de exemplu, arhivele de
altădată: Materialî Voenno-Ucenogo Arhiva Generalnogo Ştaba, Glavnîi Arhiv,
Gosudarstvennîi Arhiv, Obşcii Arhiv Ministerstva Vnutrennih Del – nu mai sunt
de găsit sub cotele indicate în ediţia din 1913).
În concluzie, cartea lui Leon Casso, publicată acum un secol, rămâne un
studiu bine documentat despre istoria diplomatică a Războiului ruso-turc înche-
iat cu anexarea Basarabiei la 1812, fiind utilă pentru înţelegerea etapelor
Problemei basarabene. Monografia se citeşte cu mare interes şi astăzi: necesi-
tând, totuşi, o pregătire şi un efort intelectual pentru o lectură dublă – pentru
textul propriu-zis şi pentru notele abundente, în diferite limbi, de la subsolul
paginilor. O latură slabă rămâne lipsa unei bibliografii (de dorit adusă la zi),
precum şi o analiză, cel puţin succintă, a surselor şi literaturii folosite. Totodată,
nivelul actual al cercetărilor la tema dată presupune unele comentarii pertinente
sau cel puţin observaţii extinse în note din partea editorului sau traducătorului.
Lucrarea savantului L. A. Casso, considerat de Gh. I. Brătianu „distins jurist”, iar
de Gh. Bezviconi drept „un savant ilustru”, „unul dintre cei mai distinşi miniştri
ai împăratului Nicolae II-lea”71, nu şi-a pierdut din actualitate sau din valoarea
documentară, fiind întregită actualmente cu noile surse şi monografii publicate
pe tema Problemei Orientale de la începutul secolului al XIX-lea. Prin contribuţia
sa, basarabeanul Casso se menţine pe coordonata evenimenţială, plină de date şi
fapte memorabile din perioada anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru – în
1812. Cartea trebuie, totuşi, abordată critic şi lecturată în paralel cu mai noile
cercetări consacrate Problemei basarabene.

70 „Adevărul” (Bucureşti), 6.09.1913, p. 1-2.

71 Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice, ed. Florin Rotaru, Bucureşti, 1995, p. 50;
Gh. Bezviconi, Profiluri basarabene, Chişinău: Ştiinţa, 2017, vol. 2, p. 197; vol. 1, p. 296.

87