Baltagul

Baltagul este un roman interbelic (apărut în 1930), încadrându-se ca gen în realismul mitic.
Caracterul realist este dat de monografia satului moldovenesc de la munte (obiceiurile, portul,
tradiția, modul de viață), iar caraterul mitic este dat de ritualul respectat de Vitoria privind moartea
soțului ei, de modul de a percepe lumea al personajelor, de comuniunea om-natură (Vitoria vede
diverse semne în jur numai de ea înțelese), de visul prevestitoare.
Titlul denumește obiectul crimei lui Nechifor Lipan, dar totodată și obiectul facerii de dreptate.
Cuvântul „baltagul” poate sugera căutarea Vitoriei pentru adevărul despre soțul ei, căci toporul nou
al lui Gheorghiță este purtat de la începutul călătoriei până în final, ori poate fi un simbol al sorții care
întotdeauna aduce vinovaților pedeapsa cuvenită.
Tema o reprezintă căutarea adevărului. Vitoria pleacă să-l găsească pe Nechifor Lipan sau cel
puțin să afle ce s-a întâmplat cu el. Textul dezvoltă și marile teme sadoveniene: viața pastorală,
natura, miturile, arta povestirii, înțelepciunea. Privindu-l pe Gheorghiță, fiul Vitoriei, putem considera
„Baltagul” un bildungsroman, întrucât tânărul neinițiat, incapabil de a conduce operațiunea de găsire
a tatălui său este transformat în bărbat de priveghiul nocturn lângă rămășițele tatălui său și de fapta
justițiară din final.
Conflictele sunt atât exterioare cât și interiore și puternic dezvoltate. Cel mai important este
conflictul interior al Vitoriei. Ea nu acceptă altceva decât adevărul privind ce s-a întâmplat cu soțul ei.
Motorul întregului zbucium interior, motivul organizării plecării cu atâtea lucruri puse la punct este
iubirea ce-o poartă soțului, cu foc precum în tinerețe. Conflictul exterior se manifestă spre sfârșitul
romanului, când apar în scenă și ucigașii soțului Vitoriei. Rezolvarea acestui conflict are loc la
parastasul lui Nechifor când Vitoria îi demască și aceștia sunt pedepsiți.
Romanul debutează cu o parabolă în care ni se prezintă trăsătura fiecărui neam. Visul Vitoriei în
care îl vede pe Nechifor întors cu spatele o face pe aceasta să treacă de la expectativă la acțiune.
Pentru început cere sfatul părintelui din sat, apoi se duce să se roage Sfintei Ana la mănăstirea
Bistrița. Acolo arhimandritul o sfătuiește să depună o jalbă la stăpânire. Plecatul Vitoriei vine după o
lungă pregătire spirituală, douăsprezece vineri consecutive ea ținând post negru.
Vitoria pornește la drum cu fiul ei Gheorghiță, dar dintre cei doi, ea este „bărbatul”. La fiecare
popas munteanca întreabă despre omul cu căciulă brumărie și cal negru țintat în frunte. În drumul lor
întâlnesc un botez și o nuntă. Căutarea ei se apropie de final când află că la Sabassa erau trei oieri, pe
când la Suha doar doi. Vitoria află numele celor doi rămași: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Câinele lui
Nechifor, Lupu, este găsit în curtea unuia dintre aceștia. Cu ajutorul câinelui Vitoria și Gheorghiță
găsesc rămășițele lui Nechifor într-o prăpastie. La parastasul făcut după aceasta Vitoria îi demască pe
ucigașii Calistrat Bogza și Ilie Cuțui dintre care unul își recunoaște vina, iar celălalte devine agresiv și
moare în urma unei lovituri de baltag și a mușcării de către Lupu. Cu o ultimă suflare, Calistrat, cel
ucis de câine, cere iertare muntencii, iar ea îl iartă. Romanul se încheie cu rânduielile pe care le
stabilește Vitoria privind ritualul pentru moartea lui Nechifor Lipan și cu cele privitoare la fiica sa,
Minodora.
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului. Ea este tipul femeii voluntare, care își trage
puterea pentru faptele ei ce depășesc abilitățile celor mai mari detectivi din iubirea pentru soțul ei,
puternică precum în tinerețe. Vitoria interpretează semnele din jurul ei, indicii despre căutarea sa
venind de la natură. Ea trăiește de asemenea o dimensiune profund spirituală. Vede în visul ei de la
începutul romanului o adeverire că ceva s-a întâmplat lui Nechifor. Înainte de a pleca postește
douăsprezece vineri la rând și se duce la mănăstirea Bistrița pentru binecuvântarea Sfintei Ana.
Vitoria este inteligentă și dârză. De fiecare dată când intră în contact cu oameni în călătoria sa ea
ascunde scopul adevărat și lasă impresia că este în nevoie de bani și merge după datornici. Dârzenia
ei se vede din faptul că are rolul de conducător în găsirea lui Nechifor. Ea perseverează până când
lucrurile se așază treptat cap la cap și compun imaginea adevărată a ceea ce s-a întâmplat cu
Nechifor. Stăpânirea de sine poate fi observată la parastas când cu sânge rece prezintă celor adunați
firul întâmplărilor ce au dus la moartea soțului ei. Și când situația scapă de sub control, când
Calistrat Bogza devine violent, ea rămâne lucidă și dă lui Gheorghiță indicația de a pune mâna pe
baltag. Vitoria Lipan este o dovadă a puterii pe care o capătă o femeie datorită iubirii. Setea de
dreptate și adevăr sunt consecințe ale focului inimii.
„Baltagul” este un roman realist prin: caracterul monografic al descrierii, prin veridicitatea
întâmplărilor, prin toponimia reală, prin personajele tip. Aflăm despre obiceiuri, tradiții, modul de
viață al oamenilor. Se remarcă scenele botezului și ale nunții întâlnite de Vitoria și Gheorghiță în
drumul lor. Întâmplările corespund unui scenariu polițist, iar Vitoria apare ca un detectiv verosimil,
având capacități de deducție nefanteziste, ci doar excepționale. Romanul este unul mitic prin:
comuniunea om-natură sub forma unei împreună-lucrări de elucidare a misterului dispariției lui
Nechifor Lipan, prin felul Vitoriei de a vedea viața (noutățile civilizațiile le respinge, respectă
îndeaproape tradiția, precum și prin iubirea ei nestinsă pentru Nechifor care îi scoate la iveală
abilități excepționale de deducție și înțelegere a lumii). Opera este construită pe setea de adevăr a
celei care iubește ca la început pe bărbatul ei. Autorul prezintă ideea că întotdeauna adevărul căutat
iese la iveală, dreptatea cerută se face, iar sufletul care caută liniștea se liniștește.