O cercetare critică asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de analiza asupra

literaturii prin care criticul aduce in prim-plan exemple valoroase ale poeziei
romane.Maiorescu arată deosebirile dintre arta si știinta, el începând cu o definiție:”Poezia,ca
toate artele,este chemata sa exprime frumosul; spre deosebire de stiinta,care se ocupa de
adevar.Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde
numai idei ,pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila" .  În această
definiție, Maiorescu deduce două condițiuni, fără de care , cel puțin în opinia lui, o poezie nu
poate exista : condițiunea ideală, prin care înțelegem conținutul propriu-zis și condițiunea
materială care se referă la forma artistică a scrierii respective.
Condițiunea materială :
1. Temă : desemnarea „materiei prime” a poeziei
2. Ce înțelegem :

- Cu toții suntem capabili să folosim cuvinte, dar doar unii dintre noi, poeții, reușesc
„să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului”
- Deși Maiorescu nu deține noțiunea de simbol, pare să intuiască cumva conceptul,
denumindu-l „alegerea cuvantului celui mai putin abstract”, ca modalitate de
sensibilizare a cititorilor
- De asemenea, vorbește despre „epitetul ornat”, exemplificând prin sintagma „Căci
fiecare pune degetul ciuntit / Pe zbârcitele buze”
- În al treiliea rând, consideră folosirea personificării imperioasă, exemplificând de
această data printr-un fragment din Homer : „săgeata zboară cu voluptate pentru a
gusta carnea inimică”
- Mai mult decât atât, el recomandă „comparaţiunea, metafora, în general, tropul”,
ca modalitate de ieșire a poeților din limbajul cotidian, normal, banal

Condițiunea ideală :

1. Temă : Poezia este „totdeauna un simțământ sau o pasiune, niciodată o cugetare

exclusiv intelectuală”, adică exprimarea, prin poezie, a sentimentelor profunde, a
pasiunilor pentru sensibilizarea, purificarea sufletelor oamenilor

2. Ce înțelegem :

- Există trei calități ideale maiorescene ale poeziei , și anume : dinamica trecerii de
la o idee la alta, dezvoltarea grabnică şi crescândă spre culminarea
finală  («strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare» ( Titu Maiorescu-
Critice) și hiperbolizarea realului
- Maiorescu amendează „abundența de diminutive”, numindu-le „lingușiri
bizantine”
(cruciuliţă, garofiţă,  guriţă, Ioniţică, Mariţă, picioruşe,  versuleţe etc.), dar, cu
toate acestea, nu le respinge întru totul. Oferind drept exemplu un „bun diminutiv
personificator“ din Goethe: «De sub pământ / Un ghiocel / Abia ieşise / Tinerel. /
Veni o albină, / Gustă din el…»