Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga - eseu

Modernismul s-a manifestat la inceputul secolului al XX-lea ca forma a spiritului

novator in arta si in cultura, opunandu-se, astfel, traditionalismului. Modernismul
literar cuprinde, in sens larg: simbolismul, expresionismul si avangarda.
Termenul modernism a fost impus, la noi, de E. Lovinescu, mentorul grupării şi al
revistei Sburătorul (1919), care a sustinut sincronizarea literaturii romane cu cea
occidentala.
Pornind de la “mutații estetice” lovinesciene, generatia interbelică a poetilor
modernisti cultiva o lirica metafizică, reflexivă, a eului măcinat de trăiri
contradictorii, precum şi libertatea prozodică. Expresivitatea şi ambiguitatea
limbajului poetic se realizează, în textele moderniştilor, îndeosebi, prin metafore
originale, insolite, cu inepuizabile posibilităţi de interpretare.
Lucian Blaga, unul dintre cei trei mari reprezentanţi ai modernismului poetic
interbelic, alături de Tudor Arghezi şi de Ion Barbu, este şi creatorul unui univers
filozofic original, care stă la baza liricii sale.
Un concept al filozofiei lui Blaga este „Cunoaşterea”. Autorul o distinge pe cea
„paradiziacă”, adică raţională, a omului de ştiinţă care urmăreşte să lămurească
aspectele lumii înconjurătoare, în felul acesta distrugându-i tainele, de cea
„luciferică”, a artistului, care protejează misterele, astfel, amplificându-le. De
asemenea, Blaga asociază celor două „cunoașteri” metaforele „plasticizantă” şi
„revelatorie”. Prima inlocuieste expresia directa, fiind o simpla substituire a
limbajului denotativ cu limbajul figurat, in timp ce metafora revelatorie are drept
rol imbogatirea sensurilor, anularea intelesului obisnuit, revelarea si potentarea
unui mister.

Elemente de compozitie
Aceste idei sunt evidenţiate, îndeosebi, în cunoscuta artă poetică „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” care deschide volumul de debut „Poemele luminii”
(1919).
Titlul poeziei, reluat în incipit, conţine o metaforă revelatorie a universului
imaginat ca o „corolă” uriaşă alcătuită nu din petale, ci din „minuni”, adică din
mistere, astfel anticipând tema cunoașterii. De asemenea, titlul anunță caracterul
subiectiv (reflexiv) al lirismului, prin pronumele personal „eu” (reluat de cinci ori
pe parcursul poeziei) şi prin verbul negativ la persoana I „nu strivesc”.
Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se încadrează în lirismul
de tip subiectiv. Subiectivitatea limbajului poetic rezultă din tonul confesiv, al
“autocomunicării”, întreținut de mărcile, foarte frecvente, ale eului liric: verbele la
persoana I nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogăţesc; pronumele personal eu,
adjectivul pronominal posesiv mea.

Idei poetice
În prima secvenţă lirică, verbele sinonime „nu strivesc” şi „nu ucid”, se
raportează la „tainele / ce le-ntâlnesc în calea mea”. Astfel, se exprimă opţiunea
creatorului pentru „cunoaşterea luciferică”. Aceste taine sunt relevate printr-o
enumeraţie de simboluri metaforice: “flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. „Florile”
sunt expresia frumosului, a naturii, a vieţii; „ochii” simbolizează cunoaşterea;
„buzele” - rostire şi sărut, deci iubire, iar „mormintele” - taina morţii, destinul
postum.
Următoarea secvenţă lirică se bazează pe mai multe opoziţii semantice. Prima
este reprezentată de structurile poetice “lumina altora” (metaforă a „cunoaşterii
paradizicace”) şi „lumina mea” (metaforă a „cunoaşterii luciferice”). O
altă opoziţie se realizează între verbele “sugrumă” şi „sporesc”, care exprimă
consecinţele celor două tipuri de „cunoaştere”. Astfel, verbul „sugrumă”, sinonim
cu „ucide”, „distruge”, exprimă apropierea de tainele lumii prin raţiune, cu
mijloacele omului de ştiinţă, în vreme ce verbul la persoana I „sporesc”, cu sensul
„nuanţez”, „amplific”, defineşte atitudinea artistului.
Urmează o comparaţie amplă a atitudinii artistului cu imaginea enigmatică a
lunii care, în mod paradoxal, prin lumina ei, „nu micşorează, ci tremurătoare /
măreşte şi mai tare taina nopţii”. Altfel spus, luminozitatea difuză a astrului
nocturn nu identifică obiectele aflate sub propriile-i raze, ci le dilată contururile,
dându-le forme nebănuite, misterioase.
Ultimele două versuri ale poeziei alcătuiesc un enunţ cauzal: “căci eu iubesc / şi
flori şi ochi şi buze şi morminte”, prin intermediul căruia Creatorul îşi mărturiseşte
sentimentul ce stă la baza opţiunii sale pentru „cunoaşterea luciferică”: iubirea
faţă de tainele lumii.

4) Incadrarea in curent.
Opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie modernistă
prin temă, prin procedeele artistice inedite, prin libertatea prozodică.
Tema cunoaşterii nu doar că este de natură filozofică, ci şi tratată într-o manieră
cu totul nouă, originală, de către un poet – filozof.
Metaforele – corola de minuni a lumii, vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de
întuneric, largi fiori de sfânt mister sunt insolite. De asemenea, simbolurile
misterelor – flori, ochi, buze, morminte – sau cel al
cunoaşterii – lumina –, comparaţia amplă care alcătuieşte o secvenţă lirică
distinctă dau expresivitate şi originalitate limbajului poetic blagian.
Autorul ignoră, în spirit modernist, toate convenţiile prozodice. Versurile din „Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii” nu se supun schemei clasice, fiind albe, deci
fără rimă şi inegale, cu un ritm interior. Tehnica ingambamentului, minuscula
folosită la începutul majorităţii versurilor contribuie, de asemenea, la încadrarea
poeziei în direcţia modernistă.

Incheiere
În concluzie, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” sintetizează ideile filozofice
ale omului comun, cuprinse în Trilogia cunoaşterii. Este este o autobiografie lirică,
deoarece exprimă concepţia lui Blaga despre lume şi despre eul creator, precum şi
o viziune inedită asupra lumii. Prin acest text poetul atrage atenția asupra tainelor
din jurul nostru, precum și asupra modului în care le putem percepe: fie
judecându-le, găsindu-le un rost logic, fie bucurându-ne de frumusețea lor, fără a
încerca să le descifrăm.