Luceafărul

de Mihai Eminescu

Autor pentru care poezia reprezintă un mod profund de existență, Mihai Eminescu
a reflectat asupra problemelor existențiale ale artei scrisului prin limbajul însuși al poeziei,
având, în totalitate sau parțial, caracter de artă poetică. Mihai Eminescu este un romantic,
având nostalgia clasicismului, dar care prin lirismul său se opune, în același timp,
romantismului de direcție personală și confesivă, printr-o voință de obiectivitate și
impersonalitate.
Romantismul reprezintă un ansamblu de tendințe intelectuale și artistice, care,
începând, cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, și-a propus , ca
principiu estetic, supremația sentimentului asupra rațiunii și a imaginației asupra analizei
critice. Scriitorii romantici descoperă lumea visului, pe cea a fantasticului, nostalgia
infinitului și iși doresc ca omul să poată atinge absolutul. Creațiile de acest tip aduc în prim-
plan sentimente umane eterne precum melancolia, înduioșarea, revolta, reliefând
complexitatea vieții sufletești. Mai mult decât atât, romantismul supune genurile și speciile
literare fuziunii și transformării, introducând noi modalitați artistice, cum ar fi limbajul
metaforic, utilizarea antitezei, folosirea ironiei, prezența urâtului și folosirea multiplelor
registre stilistice.
Inițial, ”Luceafărul” a fost publicat în Almanahul Societății Academice ”România
Jună”, din Viena, în 1883. De aici, poezia a fost reprodusă în ”Convorbiri literare”, în toamna
aceluiași an și inclusă în decembrie 1883, în prima ediție a volumului ”Poesii” de Mihai
Eminescu. Poemul reprezintă consecința atracției poetului pentru literatura populară.
Punctul de plecare l-a constituit basmul ”Fata în grădina de aur”, cules de călătorul german
Richard Kunisch.
Formarea intelectuală a poetului s-a realizat printr-o amplă studiere a filozofiei,
a literaturii și culturii universale, care s-a întrepătruns cu deplina asimilare a tezaurului
lingvistic, a istoriei și a folclorului românesc. Eugen Simion descoperă opt mituri
fundamentale ale liricii eminesciene: mitul nașterii și al morții universului, mitul istoriei,
mitul înțeleptului, mitul erotic, mitul oniric, mitul întoarcerii la elemente, mitul creatorului
și mitul poetic.
Tema poeziei este de factură romantică, ”Luceafărul” reprezentând o meditație
alegorică asupră destinului omului de geniu, dar și asupra ființei umane ca entitate
antinomică, sfărâmată de contradicții adânci, cum ar fi antiteza dintre aspirație și realitate.
Viziunea romantică a autorului este reprezentată prin temele romantice invocate în acest
poem, precum viața omului de geniu într-o lume banală și ostilă, neputința acestuia de a o
înțelege și de a face parte din ea, iubirea neîmplinita, natura dar și timpul și spațiul. Aceste
teme sunt înfățisate la rândul lor prin motivele specifice acestui curent literar: visul,
noaptea, luna, stelele, marea, îngerul, demonul, cuplul adamic.
Titlul reprezintă o idee semnificativă, pentru că sugerează, metaforic, spiritul
înalt. Criticii au susținut că titlul indică întoarcerea către viața poetului, ridicată la rang de
simbol. Pe de altă parte, este firească suprapunerea cu imaginea mitologică a acestui astru.
Luceafărul este personajul demonic din folclorul românesc, realizat prin confundarea cu
noțiunea biblică de Lucifer. Al doilea nume folosit de Eminescu în acest poem este
Hyperion, care, pentru Hesiod, este fiu al cerului, tatăl soarelui și al lunii, iar în viziunea lui
Homer, este soarele însuși. Eminescu se folosește de cadrul fantastic al poemului, pentru a
medita la problema iubirii și a morții, la atracția exercitată de ființele superioare asupra
individului obisnuit, la decizia făpturii umane de a renunța la eternitate pentru ”o oră de
iubire”.
Semnificativă este si ideea formulată de criticul literar, Nicolae Manolescu, în
”Teme”, care considera că atât Cătălin, Cătălina, cât și Demiurgul ”sunt voci ale poetului”.
Poemul a fost structurat de Mihai Eminescu în patru tablouri care aduc în prim-plan, mai
întâi, interferența dintre uranic și terestru, apoi spatiul profan, zborul intergalactic și, în
final, despărțirea antinomică dintre cele două lumi: microcosmos și macrocosmos.
Primul tablou al poemului este reprezentat de povestea fantastică de iubire dintre
Luceafăr, ființă superioară, și fata de împărat, simbol al omului comun. Dragostea lor poate
fi privită ca o atracție a contrariilor, căci Cătalina aspiră spre absolut, în timp ce Luceafărul
dorește să afle concretul. Visul tinerei este interpretat prin dorința de realizare în dragoste,
ce este împlinită mitologic de mitul Zburătorului. Cadrul desfășurării acestei idile
romantice este atât cosmic, cât și terestru, în timp ce atmosfera este gravă, solemnă.
Poemul începe cu formula introductivă specifică basmului ”A fost odată ca-n
povești…”, prin care se face intrarea în lumea fantastică. În primele două strofe este
prezentată fata de împărat care provine din ”rude mari împărătești”, sugerându-se statutul
social superior. De asemenea, ea este unică și de o frumusețe deosebită: ”cum e fecioara
între sfinți / Și luna între stele”. Aceasta se îndrăgostește de Luceafăr, iar întălnirea lor are
loc noaptea, în visul fetei: ”Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”. Chemarea este
plină de pasiune și dorință, tânăra invitându-și iubitul în lumea sa terestră: ”Cobori în jos,
Luceafăr bland”. Luceafărul se aruncă în mare, se metamorfozează într-un tânăr cu chip de
înger, ca fiu al cerului și al mării. O cheamă pe fată în lumea lui, însă aceasta refuză: ”Dară
pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată”. Această neacceptare oglindește incapacitatea
ființe umane simple, muritoare, de a înțelege lumea superioară a nemuririi. După trei zile,
Cătălina îl invocă din nou pe Luceafăr, tot prin intermediul visului, însă, de data aceasta, el
se întruchipează din haos, cu chip demonic. Fata este iar invitată în lumea cosmică, dar
refuză, cerând Zburătorului să devina muritor. Tânăra nu poate accede în lumea superioară
a Luceafărului pentru că nu îl înțelege: ”Deși-mi vorbește pe înțeles / Eu nu te pot pricepe”.
Tabloul al doilea este o idilă, prezentând dragostea dintre două fiinte pământene.
Fata de împărat, renunțând la aspirația ei, cade definitiv în lumea din care provine, fiind
individualizată prin numele de Cătălina. Cătălin, ”viclean copil de casă”, este un personaj la
curtea împărătească, ”băiat din flori și de pripas”. În prezentarea lui, poetul adoptă un
limbaj familiar, popular, sugerând caracterul nesemnficativ a lui Cătălin, dar și banalitatea
iubirii pe care o oferă fetei. Iubirea dintre cei doi este o simplă dorință erotică, ce se
concretizează prin gesturi de dragoste: îmbrățișări, săruturi, șoapte de amor. Fata îi
vorbește despre iubirea ei pentru Luceafăr, dar este atrasă de dragostea lui Cătălin, pentru
că o înțelege, o simte, o acceptă și decide să fugă în lume cu această ființă inferioară ei.
Al treilea tablou este dominat de planul cosmic. Luceafărul parcurge un drum al
cunoasțerii și al autocunoașterii, iar pentru a înțelege superioritatea lui, devine Hyperion.
La început, este prezentată ideea filosofică a spațiului și a timpului, dar si geneza
universului. Acesta este înfățișat ca un ”cer de stele”, iar Luceafărul se întoarce la
începuturi, în haos, la nașterea cosmosului: ”Vedea ca-n ziua cea dentâi / Cum izvorau
lumine”. Pentru a primi o altă condiție de viață, Luceafărul trebuie să ajungă la stadiul
primordial. Dialogul dintre el și Demiurg exprimă diferența dintre lumea și condiția de
viață a omului comun și cea a geniului. Hyperion vorbește despre dorința lui, cerând
dezlegarea de nemurire pentru a cunoaște tainele fericirii umane, chiar dacă pentru el va
dura doar o clipă.
Tabloul al patrulea începe cu prezentarea idilei dintre Cătălin și Cătălina, care își
trăiesc iubirea sub un tei. Fata, văzând Luceafărul răsărit, îl invocă pentru a treia oară,
pentru a-i lumina norocul în dragoste alături de Cătălin. Hyperion, însă, se detașează de
lumea superficială, meschină, înțelegându-și superioritatea. Cuvintele lui exprimă disprețul
față de lumea umană, care este incapabilă sa-și depășească limitele, pentru a se ridica spre
o viziune a ideilor superioare. Versurile finale sugerează antiteza dintre cele două lumi, dar
și puterea geniului a se izola în lumea lui, renunțând la sentimente.
Din punctul meu de vedere, poezia ”Luceafărul”, la fel ca ”Floare albastră”, poartă în
structura ei o antiteză între severitatea zeului nemuritor și glasul cald al iubirii, ca simbol al
vieții. Eul liric contemplativ din ”Luceafărul” amintește de ”Floare albastră”, căci ambele
ipostaze ale geniului trăiesc în dimensiunea absolutului. Visarea, privirea îndreptată către
un ”cer de stele”, gândul călător care ajunge ”departe” , toate aceste atribute ale omului
superior demonstrează că preocuparea de a înțelege tainele universului este o constantă.
”Luceafărul” nu se dezice de această curiozitate gnostică. El vrea să afle cum este împletita
iubirea cu senzualitatea și căldura afectivă. Atât iubita din ”Floare albastră”, cât și Cătălina,
doresc împlinirea sub semnul dragostei profane. Neputința principiului masculin de a se
coborî la aceste coordonate, de a le vorbi ”pe înțeles”, le înfricoșează pe tinerele muritoare
și le determină să renunță la ”visul de luciferi”. Însă nu poate fi vorba de nunțire și
împlinire atât timp cât diferențele dintre materie și spirit sunt evidente.
Așadar, în ”Luceafărul” se regăsesc aproape ”toate motivele, toate ideile
fundamentale, toate categoriile lirice și toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un
fel și testamentul lui poetic, acela care lămurește posteritatea, chipul în care și-a conceput
propriul destin” (Tudor Vianu).