Curs 4

CAPITOLUL III Persoana juridică

1. Definiţie. Elemente constitutive

æ Definiţie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de
drepturi şi obligaţii civile (art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării
unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general (art. 187 din Codul civil).
Prin urmare, elementele constitutive sunt: forma de organizare, un patrimoniu propriu, un scop licit şi moral.
1. Forma de organizare de sine stătătoare a persoanei juridice este determinată de organizarea internă a
acesteia. Organizarea presupune existenţa organelor care:
– reprezintă voinţa persoanei juridice şi asigură, în parte, conducerea acesteia, respectiv adunările generale;
– administrează (gestionează) patrimoniul persoanei juridice, acestea fiind, în principiu, organele de
administraţie;
– controlează modul cum este gestionat patrimoniul persoanei juridice, respectiv cenzorii sau auditorii, după
caz.

2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din totalitatea drepturilor patrimoniale şi
obligaţiilor persoanei juridice, altfel spus cuprinde latura activă (drepturi reale şi de creanţă) şi latura pasivă
(obligaţii).
Orice persoană juridică (sau persoană fizică) este titulară a unui patrimoniu (art. 31 alin. (1) din Codul civil).
Drepturile patrimoniale sunt reprezentate de bunuri. Cu aceste bunuri (drepturi reale patrimoniale) persoana
răspunde pentru obligaţiile sale. Faptul că bunurile intră în masa patrimonială a unei persoane (fizice sau juridice) se
arată în art. 2.324 alin. (1) din Codul civil, ce prevede că „cel care este obligat personal răspunde cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. De remarcat că patrimoniul reprezintă nu numai ce deţine
persoana în prezent, ci şi ce dobândeşte în viitor, ca posibilitate. Prin urmare, patrimoniul reprezintă şi
potenţialitatea dobândirii în viitor a unor bunuri (reprezentate, bineînţeles, de drepturi).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
– patrimoniile proprii ale persoanelor fizice sau juridice care compun persoana juridică;
– patrimoniul de afectaţiune, ce aparţine unei persoane fizice autorizate, unei întreprinderi individuale sau unei
întreprinderi familiale, acesta reprezentând o fracţiune distinctă a patrimoniului acestor persoane, separată de
gajul general al creditorilor personali ai acestora;
– capitalul social al persoanei juridice – societate comercială (indiferent de forma juridică a acesteia 1) –, care
este format din totalitatea aporturilor asociaţilor (persoane fizice sau juridice) ce compun societatea respectivă;
– fondul de comerţ al comerciantului persoană juridică, ce este format din totalitatea elementelor corporale
(bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (firmă, emblemă, clientelă, vad comercial) ce sunt afectate pentru
desfăşurarea activităţii comerciale (în fondul de comerţ nu intră drepturile de creanţă şi datoriile
comerciantului).
Ca efect al calității sale de subiect de drept, persoana juridică:
– participă în nume propriu la circuitul civil;

1
– răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. (art.
193 din Codul civil)

2. Categorii de persoane juridice

Persoanele juridice sunt:
1. de drept public sau de drept privat (art. 189 din Codul civil);
2. de naţionalitate română sau de naţionalitate străină (art. 225 din Codul civil);
3. cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul civil).

1. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:

A. de regulă, prin lege (art. 191 alin. (1) din Codul civil);
B. ca excepţie,
a) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale (art. 191 alin. (2) din Codul civil);
b) prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. (2) din Codul civil).
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege (art.
190 din Codul civil). Exemplificăm în acest sens:
– agenţii economici de stat, spre exemplu, regiile autonome, companiile şi societăţile naţionale, societăţile
comerciale cu capital integral de stat;
– societăţile cu capital privat (spre exemplu, societăţile care se constituie în una dintre formele juridice prevăzute
de lege: societatea simplă, societatea în participaţie, societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă, societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni, societatea
cooperativă, alt tip de societate anume reglementat de lege) (art. 1.888 din Codul civil);
– sindicatele;
– organizaţiile patronale;
– asociaţiile şi fundaţiile;
– cultele religioase.

2. Persoane juridice de naţionalitate română sau de naţionalitate străină

F Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau
statutului, este stabilit în România. Acestea sunt înfiinţate potrivit legislaţiei române şi beneficiază de
capacitatea juridică stabilită de legea română.
F Persoanele juridice străine au sediul în străinătate şi sunt constituite potrivit legii lor naţionale. Acestea pot
desfăşura activităţi pe teritoriul României.

3. Persoane juridice cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ

F Cu scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop economic, patrimonial, care au ca obiectiv obţinerea de
profit. În această categorie intră toate persoanele juridice care au calitatea de profesionist comerciant (spre
exemplu, societăţile comerciale).
F Fără scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop nepatrimonial, care nu au ca obiectiv obţinerea de profit. În
această categorie intră toate persoanele juridice de drept public (autorităţile şi instituţiile publice etc.) şi unii
profesionişti necomercianţi (fundaţii, asociaţii, teatre, spitale etc.).

3. Înfiinţarea persoanei juridice

Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de drept care se bucură, potrivit legii, de
organizare de sine stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un scop determinat.

2
Persoana juridică, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, se înfiinţează prin următoarele moduri:
I. Prin actul de înfiinţare al organului competent, pentru:
F autorităţile şi instituţiile publice, respectiv organismele puterii legislative (Camera Deputaţilor şi Senatul),
care iau fiinţă prin lege ca urmare a alegerilor, şi organismele puterii executive, care sunt înfiinţate astfel:
1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie, din Legea nr. 47/1994
privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată, şi din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice, cu modificările și completările ulterioare;
2. Guvernul, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie şi din Legea nr. 90/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările și completările
ulterioare;
3. ministerele, care sunt înfiinţate potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 90/2001;
Organismele puterii judecătoreşti sunt reglementate de Constituţie şi de dispoziţiile Legii nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Instituţiile de stat sau publice se înfiinţează pe bază de legi sau hotărâri de Guvern. Spre exemplu, Institutul
Naţional al Magistraturii a fost înfiinţat prin hotărâre de Guvern.
F unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună), care au la bază Legea nr. 2/1968 privind organizarea
administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, republicată în anul 1981. Autorităţile administraţiei
publice locale sunt reglementate de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu
modificările și completările ulterioare;
F agenţii economici ce se constituite de către stat (companii şi societăţi comerciale cu capital de stat, regii
autonome de interes naţional), care se înfiinţează prin hotărâre de Guvern, iar pentru cele de interes local, de
către unităţile administrativ-teritoriale, prin hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică este persoană
juridică.

II. Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii. În acest caz este necesară
întocmirea cumulativă a următoarelor acte juridice, iar cu privire la aceste acte, îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
– actul de constituire (actul de înfiinţare), intitulat contract de societate, care este însoţit, în funcţie de forma
juridică a societăţii comerciale, şi de statutul de funcţionare; de asemenea, în funcţie de anumite condiţii impuse
de Legea nr. 31/1990, aceste acte îmbracă formă autentică;
– autorizarea înfiinţării, care este de competenţa fie a instanţei judecătoreşti, fie a unui organism al puterii
executive;
– înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea la organismul competent potrivit legii.
În această categorie de persoane juridice intră:
– partidele politice, care sunt asociaţii cu caracter politic, persoane juridice de drept public ce se înregistrează în
Registrul Partidelor Politice de la Tribunalul Municipiului Bucureşti şi sunt reglementate de Legea partidelor
politice nr. 14/2003, republicată;
– societăţile care iau naştere în urma autorizării înmatriculării în registrul comerţului efectuate de judecătorul-
delegat la registrul comerţului;
– instituţiile de credit și societățile de asigurare, care trebuie să obțină autorizarea de la Autoritatea de
Supraveghere Financiară.

III. În orice alt mod prevăzut de lege. Această modalitate de înfiinţare a persoanei juridice cuprinde cazurile
atipice de înfiinţare a persoanei juridice. Astfel:

3
– statul, care are calitatea de persoană juridică, se constituie potrivit dispoziţiilor constituţionale;
– asociaţiile de proprietari iau fiinţă pe baza Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată în anul 1997, cu
modificările și completările ulterioare.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice
şi, după caz, statutul acesteia (art. 194 alin. (2) din Codul civil).
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede
altfel (art. 195 din Codul civil).

4. Înregistrarea persoanei juridice

æ Definiţie
Înregistrarea persoanei juridice este înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de
publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a
persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz (art. 200 alin. (2) din Codul civil).
Aceasta se face la cerere sau, în situațiile anume prevăzute de lege, din oficiu şi are efect:
– constitutiv. În acest caz, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea nu a fost
efectuată;
– de opozabilitate faţă de terţi, în scop de publicitate. În acest caz, actele sau faptele juridice făcute în numele
sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi
opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
(art. 202 alin. (2) din Codul civil)

5. Capacitatea civilă a persoanei juridice

5.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut
ü Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Aceasta este diferită în funcţie de faptul că persoana juridică este sau nu supusă înregistrării.
F Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor.
Acestor persoane juridice le este recunoscută şi o capacitate de folosinţă anticipată, în sensul că „pot, chiar de la
data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
F Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz:
– de la data actului de înfiinţare;
– de la data autorizării constituirii lor;
– de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege (art. 205 alin. (2) din Codul civil).

ü Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi obligaţii civile.

Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, în afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit
legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Dintre acestea, persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea
doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege, actul
constitutiv sau statut. Limitarea drepturilor şi obligaţiilor la scopul astfel stabilit corespunde principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă, care se aplică numai persoanelor fără scop lucrativ, fără scop patrimonial.
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul capacităţii de folosinţă este lovit de nulitate
absolută.

4
Persoanele juridice cu scop lucrativ au numai acele drepturi şi obligaţii ce corespund activităţii pentru care au
primit autorizarea.
Pentru aceste persoane juridice, capacitatea de folosinţă este limitată la activităţile pentru care au primit
autorizaţia de la organele competente, iar dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte din momentul
obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se dispune altfel (art. 207 alin. (1) din Codul civil).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele
care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni
prevăzute de lege.
Cu toate că persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi numai în măsura necesară fiinţării lor în
mod valabil, orice persoană juridică, deci şi cele supuse înregistrării, pot primi liberalităţi în condiţiile dreptului
comun (ale dreptului civil) de la data actului de înfiinţare sau, pentru fundaţiile testamentare, din momentul
deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică
să ia fiinţă în mod legal.

5.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Structura organizatorică a persoanei juridice cuprinde trei categorii de organe care asigură şi funcţionarea acesteia, și
anume:
– organele de conducere, care prin hotărârile sale asigură şi voinţa persoanei juridice însăşi;
– organele de administrare, care în principiu gestionează patrimoniul persoanei juridice;
– organele de control, care controlează/auditează gestiunea patrimoniului persoanei juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este strâns legată de organele de administrare, deoarece aceasta îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor
(art. 209 alin. (1) din Codul civil). Au această calitate, potrivit dispoziţiilor de mai sus, persoanele fizice sau
juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii,
individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice (art. 209 alin. (2) din Codul civil).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul constitutiv sau statut (art. 209 alin. (3) din Codul
civil).
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică, până la data constituirii organelor
de administrare, se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau juridice desemnate în acest scop (art. 210
alin. (1) din Codul civil).

ü Incapacităţi şi incompatibilităţi
Potrivit art. 211 alin. (1) din Codul civil nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei
juridice:
– incapabilii;
– persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
– persoanele decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe;
– persoanele declarate prin lege sau prin actul de constituire incompatibile să ocupe o astfel de funcţie.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt anulabile (art. 211 alin. (2) din Codul civil).

5.3. Funcţionarea persoanei juridice

Organele persoanei juridice asigură funcţionarea sa prin hotărârile şi deciziile luate de acestea în cadrul adunărilor
sale.

5
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau
statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare ori au votat împotrivă (art. 212 alin. (1)
din Codul civil).
Faţă de terţi aceste hotărâri produc efecte numai de la data publicării lor, cu excepţia cazului în care terţii fac dovada
că le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare sunt:
– să acţioneze în interesul persoanei juridice cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar;
– să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. Ei nu
pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe
care le obţin în virtutea funcţiei lor, în afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au
numit.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite,
sunt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele
au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Pentru săvârşirea faptelor ilicite, răspunderea este
personală şi solidară atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

5.4. Persoanele juridice de drept public

Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite sau licite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii
ca persoanele juridice de drept privat.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul, respectiv
unităţile administrativ-teritoriale (prin organele prevăzute de lege), participă prin Ministerul Finanţelor Publice, în
afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.
Dacă pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice statul răspunde în mod subsidiar, niciuna dintre
aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului.
De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale răspund în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi
serviciilor publice din subordinea acestora atunci când ele au personalitate juridică.

6. Identificarea persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice înseamnă individualizarea acestui subiect de drept care participă la raporturile
juridice în nume propriu.
Noţiunea de identificare are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă la instituţia juridică ce cuprinde totalitatea normelor care reglementează atributele de
individualizare ale persoanelor juridice.
A doua accepţiune se referă chiar la atributele de identificare, acestea fiind, în principal: denumirea, naţionalitatea,
sediul, firma, emblema, telefonul, telexul.
Identificarea persoanelor juridice este realizată de Codul civil, ca normă generală, şi de Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, ca normă specială, cu referire la persoanele juridice care au calitatea de comercianţi, respectiv
societăţile comerciale.
Din perspectiva dreptului civil, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt drepturi subiective personale
nepatrimoniale. Acestea au următoarele caractere juridice:
– sunt opozabile erga omnes, adică sunt drepturi absolute, opozabile tuturor persoanelor;
– sunt inalienabile, adică nu pot fi cesionate prin acte juridice, iar titularul lor nu poate renunţa la ele;

6
– sunt imprescriptibile, sub aspect extinctiv şi achizitiv, adică nu se prescriu prin trecerea timpului;
– sunt personale (intuitu personae), adică sunt intim legate de persoana titularului;
– sunt universale, adică orice persoană are dreptul la atributele de identificare.

ü Potrivit Codului civil, atributele de identificare ale persoanelor juridice, în principiu, sunt: naţionalitatea,
denumirea şi sediul.
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului,
este stabilit în România (art. 225 din Codul civil).
Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut (art. 226 alin.
(1) din Codul civil). Denumirea persoanei juridice, precum şi celelalte atribute de identificare se vor trece în
registrul public odată cu înregistrarea acesteia.
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului. În funcţie de obiectul de
activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursale, reprezentanţele sale
teritoriale şi punctele de lucru. De asemenea, persoana juridică poate să aibă un sediu ales în vederea exercitării
drepturilor sau a executării obligaţiilor sale. Alegerea acestui sediu nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris. (art. 97
coroborat cu art. 227 din Codul civil)
Prin analogie cu persoana fizică, persoana juridică ce exploatează o întreprindere are sediul şi la locul acelei
întreprinderi, în ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale care s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.
Utilizând analogia menţionată, acesta se numeşte sediu profesional.
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege.
Dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de
evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

ü În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte atribute de identificare,
și anume: numărul de înregistrare în registrul comerţului sau într-un registru public, codul de identificare
fiscală / codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.

ü Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoana juridică având calitatea de comerciant se
identifică prin firmă şi emblemă.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art.
30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990).
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen (art. 30 alin. (2) din
Legea nr. 26/1990).

ü Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să cuprindă atributele de identificare ale
acesteia, sub sancţiunea plății de daune-interese persoanei prejudiciate (art. 231 din Codul civil).

7. Protecţia juridică a atributelor de identificare

Atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi personale nepatrimoniale, ele fiind apărate
atât prin mijloace de drept civil, cât şi prin mijloace de drept comercial, drept administrativ sau drept penal.
Codul civil conţine, la art. 231, o dispoziţie potrivit căreia „toate documentele, indiferent de formă, care emană de la
persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile
prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate”. Prin această dispoziţie, Codul
civil creează posibilitatea de a introduce acţiune civilă, atât pentru persoana juridică titulară a unui atribut de

7
identificare, cât şi pentru terţe persoane, dacă s-a produs un prejudiciu prin exercitarea drepturilor personale
nepatrimoniale ale persoanei juridice.
Protecţia administrativă şi penală a atributelor de identificare este asigurată prin Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens, la art. 5 lit. a) se consideră
că este infracţiune de concurenţă neloială orice utilizare a unei firme, embleme sau a unui ambalaj care poate
produce confuzie cu cele folosite în mod legitim de către alt comerciant.
Din textul art. 231 din Codul civil rezultă că persoana juridică poate avea şi alte atribute de identificare decât cele
prevăzute de Codul civil şi de Legea nr. 26/1990, prin utilizarea sintagmei „şi alte atribute de identificare”.
Dispoziţia menţionată are, prin urmare, caracter enunţiativ.

8. Reorganizarea persoanei juridice

Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, şi de vechiul Cod civil,
Codul civil actual, în vigoare din anul 2011, defineşte reorganizarea persoanei juridice. Astfel, reorganizarea
persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi
care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora (art. 232 din Codul civil).
Modalitățile de reorganizare sunt fuziunea, divizarea şi transformarea. Reorganizarea se face cu respectarea
condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de
constituire sau statut se dispune altfel (art. 233 alin. (2) din Codul civil). Aceasta înseamnă că dobândirea
personalităţii juridice are efect constitutiv pentru înfiinţarea unei persoane juridice, prin orice mod de reorganizare,
dacă prin lege nu se prevede altfel.

ü Fuziunea se face prin:

– absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică; sau prin
– contopirea (unirea) mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
Efectele absorbţiei sunt:
– persoana juridică absorbită îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
– drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o
absoarbe, are deci efect translativ. Se realizează o transmitere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului
patrimoniu).
Absorbţia nu are efectul înfiinţării unei alte persoane juridice.
Efectele contopirii sunt:
– persoanele juridice care se contopesc (se unesc) îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
– se înfiinţează o persoană juridică nouă;
– drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou- înfiinţate. Se realizează o
transmitere universală de drepturi şi obligaţii (a întregului patrimoniu).

ü Divizarea poate fi totală sau parţială.

Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe
persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează prin divizare.
Efectele divizării totale sunt:
– persoana juridică al cărui patrimoniu se divizează total îşi încetează existenţa, are deci efect extinctiv;
– se pot înfiinţa persoane juridice noi corespunzătoare fracţiunilor de patrimonii care rezultă în urma divizării,
dacă acestea nu se transmit către alte persoane juridice deja existente, denumite de Codul civil (art. 237 alin.
(1)) dobânditoare;

8
– patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal (către persoanele dobânditoare), dacă prin actul care a
dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie;
– se transmit fracţiuni de patrimoniu (drepturi şi obligaţii), adică se realizează o transmitere cu titlu universal către
persoanele dobânditoare sau care iau astfel fiinţă.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe,
şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest
mod.
Efectele divizării parţiale constau în faptul că persoana juridică ce se divizează parţial îşi reduce patrimoniul
proporţional cu partea transmisă fie unei singure persoane juridice deja existente în acest caz (nu are efect creator),
fie altei persoane juridice care se înfiinţează în acest mod. În acest ultim caz divizarea parţială are efect creator.
Divizarea parţială nu are efect extinctiv.
În cazul divizării, întinderea răspunderii este diferită în funcţie de modul de înfiinţare a persoanelor juridice.
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare – ce are ca temei juridic actul de înfiinţare al celor care o constituie,
autorizat, în condiţiile legii – va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau
păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute mai sus. (art. 238 alin. (1) din Codul civil)
Dacă persoana juridică înfiinţată prin actul de înfiinţare al organului competent (în cazul autorităţilor şi al
instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al agenţilor economici care se constituie de către
stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale) (art. 194 alin. (1) lit. a) din Codul civil) este supusă divizării, prin
actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela pentru persoanele
juridice care se constituie prin act de înfiinţare autorizat (art. 238 alin. (2) din Codul civil).
De asemenea, în caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se
facă în întregime de către o persoană juridică dobânditoare, în afară de situaţiile în care acest lucru nu este
posibil.

ü Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, a fost introdusă în Codul civil în vigoare de la 1
octombrie 2011 la art. 241.
Aceasta intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană îşi încetează existenţa, concomitent cu
înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice (art. 241 alin. (1) din Codul civil).
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nou-înfiinţate, în afară de cazul în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede
altfel.

ü Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor juridice supuse reorganizării

Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât
şi faţă de terţi numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia.
Pentru persoanele nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi
faţă de terţi numai la data aprobării de către organul competent a:
– inventarului;
– bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii;
– evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare;
– oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.

9
Bunurile imobile – drepturi reale imobiliare – care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte
drepturi reale (drepturile de uz, de uzufruct, servitute, superficie, abitaţie) se dobândesc numai prin înscrierea în
cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin
care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei
juridice nou-înfiinţate (art. 242 alin. (3) din Codul civil).
Reorganizarea poate fi contestată prin atacarea actelor care au hotărât reorganizarea, dacă prin lege nu se dispune
altfel. Astfel, opoziţie la reorganizare, prin atacarea actelor menţionate, pot face creditorii şi orice alte persoane
interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de
un an de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, în
condiţiile legii (art. 243 alin. (1) din Codul civil).

9. Încetarea persoanei juridice

Încetarea existenţei persoanei juridice are loc prin dizolvare. Dizolvarea este urmată de lichidarea totală şi
definitivă a patrimoniului acesteia.

ü Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat este: voluntară, de plin drept şi silită sau forţată (art. 245 lit.
a), b), c) şi d) din Codul civil).
a) Dizolvarea voluntară se produce prin hotărârea organelor competente ale acestora, care reprezintă voinţa
socială.
b) Dizolvarea de plin drept a persoanelor juridice se produce în baza legii şi intervine în următoarele situaţii:
– dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit.
c) Dizolvarea silită (forţată) intervine dacă scopul pe care persoanele juridice îl urmăresc sau mijloacele
întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt
scop decât cel declarat.

ü Pe lângă aceste cauze generale menţionate, art. 245 lit. e) din Codul civil prevede ca persoanele juridice să se
dizolve şi „prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut”. Prin urmare, există norme speciale
care reglementează dizolvarea, spre exemplu, cele din domeniul societăţilor, respectiv din Legea nr. 31/1990, la art.
227 alin. (1), care prevede că acestea se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
– declararea nulităţii societăţii;
– hotărârea adunării generale;
– hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre
asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
– falimentul societăţii;
– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
În categoria „alte cauze de dizolvare prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni” intră cazurile prevăzute de art.
228 alin. (1) şi (2) din legea menționată, care prevede atât pentru societatea pe acţiuni, cât şi pentru societatea cu
răspundere limitată că acestea se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 153 24 din Legea nr. 31/1990. Potrivit articolului menţionat, atunci când
consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile
financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor
şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, va
convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată;

10
b) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. În situația în care societatea are mai
puţin de doi acţionari pe o perioadă mai lungă de nouă luni, orice persoană interesată poate solicita instanţei
dizolvarea societăţii.
De asemenea, art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că „societăţile în nume colectiv sau cu răspundere
limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi societăţilor
în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, privind pe singurul asociat comanditat sau comanditar.

ü Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege (art.
246 din Codul civil).
Persoanele juridice înfiinţate de autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin
hotărârea organului care le-a înfiinţat. În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile
persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor
transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
În cazul în care persoana juridică, de drept public sau privat, se dizolvă prin hotărârea organului competent,
creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, în aceleaşi condiţii ca pentru reorganizare (art. 243
coroborat cu art. 247 din Codul civil).

ü Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice. Lichidarea este operaţiunea juridică prin
care se valorifică activul (se încasează creanţele) şi se plăteşte pasivul (se plătesc datoriile).
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.
Dacă persoana juridică îşi încetează existenţa prin fuziune, transformare sau prin divizare totală, nu se declanşează
procedura lichidării.

ü Destinaţia bunurilor rămase după lichidare

Indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în
actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare (art.
249 alin. (1) din Codul civil).
Dacă actul de constituire, statutul sau hotărârea organului competent nu prevede destinaţia bunurilor sau hotărârea
este contrară legii sau ordinii publice (art. 249 alin. (2) din Codul civil), la propunerea lichidatorului, bunurile
rămase după lichidare se atribuie de către instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane
juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.

ü Data încetării personalităţii juridice

Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise, spre exemplu,
societăţile comerciale care se înregistrează la registrul comerţului.
Celelalte persoane juridice, respectiv cele care nu se înregistrează, încetează la data actului prin care s-a dispus
încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (art. 251 alin. (2) din Codul civil).

11