Curs 4

CAPITOLUL III Persoana juridică

1. Definiţie. Elemente constitutive

æ Definiţie
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile
(art. 25 alin. (3) din Codul civil).
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare
şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi
moral, în acord cu interesul general (art. 187 din Codul civil).
Prin urmare, elementele constitutive sunt: forma de organizare, un
patrimoniu propriu, un scop licit şi moral.
1. Forma de organizare de sine stătătoare a persoanei juridice este
determinată de organizarea internă a acesteia. Organizarea presupune
existenţa organelor care:
– reprezintă voinţa persoanei juridice şi asigură, în parte, conducerea
acesteia, respectiv adunările generale;
– administrează (gestionează) patrimoniul persoanei juridice,
acestea fiind, în principiu, organele de administraţie;
– controlează modul cum este gestionat patrimoniul persoanei
juridice, respectiv cenzorii sau auditorii, după caz.
2. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este format din
totalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor persoanei juridice,
altfel spus cuprinde latura activă (drepturi reale şi de creanţă) şi
latura pasivă (obligaţii).
Orice persoană juridică (sau persoană fizică) este titulară a unui
patrimoniu (art. 31 alin. (1) din Codul civil).
Drepturile patrimoniale sunt reprezentate de bunuri. Cu aceste bunuri
(drepturi reale patrimoniale) persoana răspunde pentru obligaţiile sale.
Faptul că bunurile intră în masa patrimonială a unei persoane (fizice sau
1
juridice) se arată în art. 2.324 alin. (1) din Codul civil, ce prevede că
„cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale
mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. De remarcat că patrimoniul
reprezintă nu numai ce deţine persoana în prezent, ci şi ce dobândeşte în
viitor, ca posibilitate. Prin urmare, patrimoniul reprezintă şi
potenţialitatea dobândirii în viitor a unor bunuri (reprezentate,
bineînţeles, de drepturi).
Patrimoniul propriu al persoanei juridice nu trebuie confundat cu:
– patrimoniile proprii ale persoanelor fizice sau juridice care compun
persoana juridică;
– patrimoniul de afectaţiune, ce aparţine unei persoane fizice
autorizate, unei întreprinderi individuale sau unei întreprinderi
familiale, acesta reprezentând o fracţiune distinctă a patrimoniului
acestor persoane, separată de gajul general al creditorilor personali ai
acestora;
– capitalul social al persoanei juridice – societate comercială
(indiferent de forma juridică a acesteia1) –, care este format din
totalitatea aporturilor asociaţilor (persoane fizice sau juridice) ce
compun societatea respectivă;
– fondul de comerţ al comerciantului persoană juridică, ce este
format din totalitatea elementelor corporale (bunuri mobile şi
imobile) şi incorporale (firmă, emblemă, clientelă, vad comercial) ce
sunt afectate pentru desfăşurarea activităţii comerciale (în fondul de
comerţ nu intră drepturile de creanţă şi datoriile comerciantului).
Ca efect al calității sale de subiect de drept, persoana juridică:
– participă în nume propriu la circuitul civil;
– răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, în afară de
cazul în care prin lege se dispune altfel. (art. 193 din Codul civil)
2. Categorii de persoane juridice
Persoanele juridice sunt:
1. de drept public sau de drept privat (art. 189 din Codul civil);

2
2. de naţionalitate română sau de naţionalitate străină (art. 225 din
Codul civil);
3. cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ (art. 3 alin. (3) din Codul
civil).
1. Persoanele juridice de drept public se înfiinţează:
A. de regulă, prin lege (art. 191 alin. (1) din Codul civil);
B. ca excepţie,
a) prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau
locale (art. 191 alin. (2) din Codul civil);
b) prin alte moduri prevăzute de lege (art. 191 alin. (2) din Codul
civil).
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în
una dintre formele prevăzute de lege (art. 190 din Codul civil).
Exemplificăm în acest sens:
– agenţii economici de stat, spre exemplu, regiile autonome, companiile
şi societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital integral de
stat;
– societăţile cu capital privat (spre exemplu, societăţile care se
constituie în una dintre formele juridice prevăzute de lege: societatea
simplă, societatea în participaţie, societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere limitată,
societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni, societatea
cooperativă, alt tip de societate anume reglementat de lege) (art.
1.888 din Codul civil);
– sindicatele;
– organizaţiile patronale;
– asociaţiile şi fundaţiile;
– cultele religioase.
2. Persoane juridice de naţionalitate română sau de naţionalitate
străină

3
F Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror
sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în
România. Acestea sunt înfiinţate potrivit legislaţiei române şi
beneficiază de capacitatea juridică stabilită de legea română.
F Persoanele juridice străine au sediul în străinătate şi sunt constituite
potrivit legii lor naţionale. Acestea pot desfăşura activităţi pe
teritoriul României.
3. Persoane juridice cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ
F Cu scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop economic,
patrimonial, care au ca obiectiv obţinerea de profit. În această
categorie intră toate persoanele juridice care au calitatea de
profesionist comerciant (spre exemplu, societăţile comerciale).
F Fără scop lucrativ sunt persoanele juridice cu scop nepatrimonial,
care nu au ca obiectiv obţinerea de profit. În această categorie intră
toate persoanele juridice de drept public (autorităţile şi instituţiile
publice etc.) şi unii profesionişti necomercianţi (fundaţii, asociaţii,
teatre, spitale etc.).
3. Înfiinţarea persoanei juridice
Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect de
drept care se bucură, potrivit legii, de organizare de sine stătătoare, de un
patrimoniu propriu şi de un scop determinat.
Persoana juridică, potrivit art. 194 alin. (1) din Codul civil, se
înfiinţează prin următoarele moduri:
I. Prin actul de înfiinţare al organului competent, pentru:
F autorităţile şi instituţiile publice, respectiv organismele puterii
legislative (Camera Deputaţilor şi Senatul), care iau fiinţă prin lege ca
urmare a alegerilor, şi organismele puterii executive, care sunt
înfiinţate astfel:
1. Preşedintele României, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din
Constituţie, din Legea nr. 47/1994 privind serviciile din
subordinea Preşedintelui României, republicată, şi din Legea nr.

4
 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările și completările
ulterioare;
2. Guvernul, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Constituţie şi
din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările și
completările ulterioare;
3. ministerele, care sunt înfiinţate potrivit dispoziţiilor din Legea nr.
90/2001;
Organismele puterii judecătoreşti sunt reglementate de Constituţie
şi de dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Instituţiile de stat sau publice se înfiinţează pe bază de legi sau
hotărâri de Guvern. Spre exemplu, Institutul Naţional al Magistraturii
a fost înfiinţat prin hotărâre de Guvern.
F unităţile administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună), care au la
bază Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului
Republicii Socialiste România, republicată în anul 1981. Autorităţile
administraţiei publice locale sunt reglementate de Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu
modificările și completările ulterioare;
F agenţii economici ce se constituite de către stat (companii şi
societăţi comerciale cu capital de stat, regii autonome de interes
naţional), care se înfiinţează prin hotărâre de Guvern, iar pentru cele
de interes local, de către unităţile administrativ-teritoriale, prin
hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres
dacă autoritatea publică este persoană juridică.
II. Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în
condiţiile legii. În acest caz este necesară întocmirea cumulativă a
următoarelor acte juridice, iar cu privire la aceste acte, îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
– actul de constituire (actul de înfiinţare), intitulat contract de
societate, care este însoţit, în funcţie de forma juridică a societăţii
5
 comerciale, şi de statutul de funcţionare; de asemenea, în funcţie de
anumite condiţii impuse de Legea nr. 31/1990, aceste acte îmbracă
formă autentică;
– autorizarea înfiinţării, care este de competenţa fie a instanţei
judecătoreşti, fie a unui organism al puterii executive;
– înmatricularea, înregistrarea sau înscrierea la organismul competent
potrivit legii.
În această categorie de persoane juridice intră:
– partidele politice, care sunt asociaţii cu caracter politic, persoane
juridice de drept public ce se înregistrează în Registrul Partidelor
Politice de la Tribunalul Municipiului Bucureşti şi sunt reglementate
de Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată;
– societăţile care iau naştere în urma autorizării înmatriculării în
registrul comerţului efectuate de judecătorul-delegat la registrul
comerţului;
– instituţiile de credit și societățile de asigurare, care trebuie să obțină
autorizarea de la Autoritatea de Supraveghere Financiară.
III. În orice alt mod prevăzut de lege. Această modalitate de
înfiinţare a persoanei juridice cuprinde cazurile atipice de înfiinţare a
persoanei juridice. Astfel:
– statul, care are calitatea de persoană juridică, se constituie potrivit
dispoziţiilor constituţionale;
– asociaţiile de proprietari iau fiinţă pe baza Legii locuinţei nr.
114/1996, republicată în anul 1997, cu modificările și completările
ulterioare.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege
actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul
acesteia (art. 194 alin. (2) din Codul civil).
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege,
actul de constituire sau statut nu se prevede altfel (art. 195 din Codul
civil).
4. Înregistrarea persoanei juridice
6
æ Definiţie
Înregistrarea persoanei juridice este înscrierea, înmatricularea sau,
după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege,
făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în
evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz (art. 200
alin. (2) din Codul civil).
Aceasta se face la cerere sau, în situațiile anume prevăzute de lege, din
oficiu şi are efect:
– constitutiv. În acest caz, persoana juridică nu se consideră legal
înfiinţată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată;
– de opozabilitate faţă de terţi, în scop de publicitate. În acest caz,
actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei
juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest
scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face
dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită. (art.
202 alin. (2) din Codul civil)
5. Capacitatea civilă a persoanei juridice
5.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice. Conţinut
ü Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Aceasta este diferită în funcţie de faptul că persoana juridică este sau nu
supusă înregistrării.
F Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de
a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Acestor persoane juridice le este recunoscută şi o capacitate de
folosinţă anticipată, în sensul că „pot, chiar de la data actului de
înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă
numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în
mod valabil” (art. 205 alin. (3) din Codul civil).
F Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz:
– de la data actului de înfiinţare;

7
 – de la data autorizării constituirii lor;
– de la data îndeplinirii oricărei cerinţe prevăzute de lege (art. 205
alin. (2) din Codul civil).
ü Conţinutul capacităţii de folosinţă este format din drepturi şi
obligaţii civile.
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, în afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice. Dintre acestea, persoanele juridice fără scop
patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt
necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege, actul
constitutiv sau statut. Limitarea drepturilor şi obligaţiilor la scopul
astfel stabilit corespunde principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă, care se aplică numai persoanelor fără scop lucrativ, fără scop
patrimonial.
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la conţinutul
capacităţii de folosinţă este lovit de nulitate absolută.
Persoanele juridice cu scop lucrativ au numai acele drepturi şi
obligaţii ce corespund activităţii pentru care au primit autorizarea.
Pentru aceste persoane juridice, capacitatea de folosinţă este limitată
la activităţile pentru care au primit autorizaţia de la organele
competente, iar dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte din
momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se dispune
altfel (art. 207 alin. (1) din Codul civil).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt
lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund
nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de
aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Cu toate că persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi
numai în măsura necesară fiinţării lor în mod valabil, orice persoană
juridică, deci şi cele supuse înregistrării, pot primi liberalităţi în
condiţiile dreptului comun (ale dreptului civil) de la data actului de
înfiinţare sau, pentru fundaţiile testamentare, din momentul deschiderii

8
moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt
necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
5.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Structura organizatorică a persoanei juridice cuprinde trei categorii de
organe care asigură şi funcţionarea acesteia, și anume:
– organele de conducere, care prin hotărârile sale asigură şi voinţa
persoanei juridice însăşi;
– organele de administrare, care în principiu gestionează patrimoniul
persoanei juridice;
– organele de control, care controlează/auditează gestiunea
patrimoniului persoanei juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este strâns legată de
organele de administrare, deoarece aceasta îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data
constituirii lor (art. 209 alin. (1) din Codul civil). Au această calitate,
potrivit dispoziţiilor de mai sus, persoanele fizice sau juridice care,
prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să
acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele
şi pe seama persoanei juridice (art. 209 alin. (2) din Codul civil).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale
de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă
nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul constitutiv sau statut (art. 209 alin.
(3) din Codul civil).
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana
juridică, până la data constituirii organelor de administrare, se fac de
către fondatori ori de către persoanele fizice sau juridice desemnate în
acest scop (art. 210 alin. (1) din Codul civil).
ü Incapacităţi şi incompatibilităţi
Potrivit art. 211 alin. (1) din Codul civil nu pot face parte din organele
de administrare şi de control ale persoanei juridice:
– incapabilii;

9
– persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
– persoanele decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul
acestor organe;
– persoanele declarate prin lege sau prin actul de constituire
incompatibile să ocupe o astfel de funcţie.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziţii sunt anulabile (art. 211
alin. (2) din Codul civil).
5.3. Funcţionarea persoanei juridice
Organele persoanei juridice asigură funcţionarea sa prin hotărârile şi
deciziile luate de acestea în cadrul adunărilor sale.
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în
condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar
pentru cei care nu au luat parte la deliberare ori au votat împotrivă (art.
212 alin. (1) din Codul civil).
Faţă de terţi aceste hotărâri produc efecte numai de la data publicării lor,
cu excepţia cazului în care terţii fac dovada că le-au cunoscut pe altă
cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare sunt:
– să acţioneze în interesul persoanei juridice cu prudenţa şi
diligenţa unui bun proprietar;
– să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei
juridice şi propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în
interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori
informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, în afară de cazul
în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice,
în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice
însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă
însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile
sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Pentru săvârşirea faptelor ilicite,

10
răspunderea este personală şi solidară atât faţă de persoana juridică, cât
şi faţă de terţi.
5.4. Persoanele juridice de drept public
Persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite sau
licite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de
drept privat.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca
titular de drepturi şi obligaţii, statul, respectiv unităţile administrativ-
teritoriale (prin organele prevăzute de lege), participă prin Ministerul
Finanţelor Publice, în afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ
în acest sens.
Dacă pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice
statul răspunde în mod subsidiar, niciuna dintre aceste persoane nu
răspunde pentru obligaţiile statului.
De asemenea, unităţile administrativ-teritoriale răspund în mod subsidiar
pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din
subordinea acestora atunci când ele au personalitate juridică.
6. Identificarea persoanei juridice
Identificarea persoanei juridice înseamnă individualizarea acestui
subiect de drept care participă la raporturile juridice în nume propriu.
Noţiunea de identificare are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă la instituţia juridică ce cuprinde totalitatea
normelor care reglementează atributele de individualizare ale
persoanelor juridice.
A doua accepţiune se referă chiar la atributele de identificare, acestea
fiind, în principal: denumirea, naţionalitatea, sediul, firma, emblema,
telefonul, telexul.
Identificarea persoanelor juridice este realizată de Codul civil, ca normă
generală, şi de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ca normă
specială, cu referire la persoanele juridice care au calitatea de
comercianţi, respectiv societăţile comerciale.

11
Din perspectiva dreptului civil, atributele de identificare ale persoanei
juridice sunt drepturi subiective personale nepatrimoniale. Acestea
au următoarele caractere juridice:
– sunt opozabile erga omnes, adică sunt drepturi absolute, opozabile
tuturor persoanelor;
– sunt inalienabile, adică nu pot fi cesionate prin acte juridice, iar
titularul lor nu poate renunţa la ele;
– sunt imprescriptibile, sub aspect extinctiv şi achizitiv, adică nu se
prescriu prin trecerea timpului;
– sunt personale (intuitu personae), adică sunt intim legate de persoana
titularului;
– sunt universale, adică orice persoană are dreptul la atributele de
identificare.
ü Potrivit Codului civil, atributele de identificare ale persoanelor
juridice, în principiu, sunt: naţionalitatea, denumirea şi sediul.
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu,
potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România (art.
225 din Codul civil).
Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin
actul de constituire sau prin statut (art. 226 alin. (1) din Codul civil).
Denumirea persoanei juridice, precum şi celelalte atribute de identificare
se vor trece în registrul public odată cu înregistrarea acesteia.
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau
statutului. În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate
avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursale,
reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. De asemenea,
persoana juridică poate să aibă un sediu ales în vederea exercitării
drepturilor sau a executării obligaţiilor sale. Alegerea acestui sediu nu se
prezumă, ci trebuie făcută în scris. (art. 97 coroborat cu art. 227 din
Codul civil)
Prin analogie cu persoana fizică, persoana juridică ce exploatează o
întreprindere are sediul şi la locul acelei întreprinderi, în ceea ce priveşte

12
obligaţiile patrimoniale care s-au născut sau urmează a se executa în acel
loc. Utilizând analogia menţionată, acesta se numeşte sediu profesional.
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile
prevăzute de lege.
Dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile
înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege
pentru persoana juridică respectivă.
ü În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai
poate avea şi alte atribute de identificare, și anume: numărul de
înregistrare în registrul comerţului sau într-un registru public,
codul de identificare fiscală / codul unic de înregistrare şi alte
elemente de identificare, în condiţiile legii.
ü Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, persoana
juridică având calitatea de comerciant se identifică prin firmă şi
emblemă.
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 alin. (1) din Legea nr.
26/1990).
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de
un altul de acelaşi gen (art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990).
ü Toate documentele care provin de la o persoană juridică trebuie să
cuprindă atributele de identificare ale acesteia, sub sancţiunea plății de
daune-interese persoanei prejudiciate (art. 231 din Codul civil).
7. Protecţia juridică a atributelor de identificare
Atributele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi
personale nepatrimoniale, ele fiind apărate atât prin mijloace de drept
civil, cât şi prin mijloace de drept comercial, drept administrativ sau
drept penal.
Codul civil conţine, la art. 231, o dispoziţie potrivit căreia „toate
documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana juridică
trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de
13
identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de
daune-interese persoanei prejudiciate”. Prin această dispoziţie, Codul
civil creează posibilitatea de a introduce acţiune civilă, atât pentru
persoana juridică titulară a unui atribut de identificare, cât şi pentru terţe
persoane, dacă s-a produs un prejudiciu prin exercitarea drepturilor
personale nepatrimoniale ale persoanei juridice.
Protecţia administrativă şi penală a atributelor de identificare este
asigurată prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens, la art. 5
lit. a) se consideră că este infracţiune de concurenţă neloială orice
utilizare a unei firme, embleme sau a unui ambalaj care poate produce
confuzie cu cele folosite în mod legitim de către alt comerciant.
Din textul art. 231 din Codul civil rezultă că persoana juridică poate
avea şi alte atribute de identificare decât cele prevăzute de Codul civil
şi de Legea nr. 26/1990, prin utilizarea sintagmei „şi alte atribute de
identificare”. Dispoziţia menţionată are, prin urmare, caracter
enunţiativ.
8. Reorganizarea persoanei juridice
Spre deosebire de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, şi de vechiul Cod civil, Codul civil actual, în vigoare
din anul 2011, defineşte reorganizarea persoanei juridice. Astfel,
reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care
pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca
efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora (art. 232 din
Codul civil).
Modalitățile de reorganizare sunt fuziunea, divizarea şi transformarea.
Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru
dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege,
actul de constituire sau statut se dispune altfel (art. 233 alin. (2) din
Codul civil). Aceasta înseamnă că dobândirea personalităţii juridice are
efect constitutiv pentru înfiinţarea unei persoane juridice, prin orice mod
de reorganizare, dacă prin lege nu se prevede altfel.

14
ü Fuziunea se face prin:
– absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică; sau
prin
– contopirea (unirea) mai multor persoane juridice pentru a alcătui o
persoană juridică nouă.
Efectele absorbţiei sunt:
– persoana juridică absorbită îşi încetează existenţa, are deci efect
extinctiv;
– drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în
patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe, are deci efect
translativ. Se realizează o transmitere universală de drepturi şi
obligaţii (a întregului patrimoniu).
Absorbţia nu are efectul înfiinţării unei alte persoane juridice.
Efectele contopirii sunt:
– persoanele juridice care se contopesc (se unesc) îşi încetează
existenţa, are deci efect extinctiv;
– se înfiinţează o persoană juridică nouă;
– drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei
juridice nou-înfiinţate. Se realizează o transmitere universală de
drepturi şi obligaţii (a întregului patrimoniu).
ü Divizarea poate fi totală sau parţială.
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei
persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există
deja sau care se înfiinţează prin divizare.
Efectele divizării totale sunt:
– persoana juridică al cărui patrimoniu se divizează total îşi încetează
existenţa, are deci efect extinctiv;
– se pot înfiinţa persoane juridice noi corespunzătoare fracţiunilor de
patrimonii care rezultă în urma divizării, dacă acestea nu se transmit
către alte persoane juridice deja existente, denumite de Codul civil
(art. 237 alin. (1)) dobânditoare;

15
– patrimoniul persoanei juridice se împarte în mod egal (către
persoanele dobânditoare), dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-
a stabilit o altă proporţie;
– se transmit fracţiuni de patrimoniu (drepturi şi obligaţii), adică se
realizează o transmitere cu titlu universal către persoanele
dobânditoare sau care iau astfel fiinţă.
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul
unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei
părţi către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se
înfiinţează în acest mod.
Efectele divizării parţiale constau în faptul că persoana juridică ce se
divizează parţial îşi reduce patrimoniul proporţional cu partea transmisă
fie unei singure persoane juridice deja existente în acest caz (nu are efect
creator), fie altei persoane juridice care se înfiinţează în acest mod. În
acest ultim caz divizarea parţială are efect creator.
Divizarea parţială nu are efect extinctiv.
În cazul divizării, întinderea răspunderii este diferită în funcţie de modul
de înfiinţare a persoanelor juridice.
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare – ce are ca temei juridic
actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii –
va răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul
drepturilor dobândite sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional
cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea
obligaţiilor prevăzute mai sus. (art. 238 alin. (1) din Codul civil)
Dacă persoana juridică înfiinţată prin actul de înfiinţare al organului
competent (în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi al agenţilor economici care se
constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale)
(art. 194 alin. (1) lit. a) din Codul civil) este supusă divizării, prin actul
de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a

16
obligaţiilor decât acela pentru persoanele juridice care se constituie prin
act de înfiinţare autorizat (art. 238 alin. (2) din Codul civil).
De asemenea, în caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel
încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către
o persoană juridică dobânditoare, în afară de situaţiile în care acest
lucru nu este posibil.
ü Transformarea persoanei juridice, ca instituţie juridică, a fost
introdusă în Codul civil în vigoare de la 1 octombrie 2011 la art. 241.
Aceasta intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană
îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice (art. 241 alin. (1) din Codul civil).
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-
a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-
înfiinţate, în afară de cazul în care prin actul prin care s-a dispus
transformarea se prevede altfel.
ü Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor în cazul persoanelor
juridice supuse reorganizării
Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi
obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin
înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia.
Pentru persoanele nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi
obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai la data
aprobării de către organul competent a:
– inventarului;
– bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii;
– evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare;
– oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Bunurile imobile – drepturi reale imobiliare – care fac obiectul
transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale (drepturile
de uz, de uzufruct, servitute, superficie, abitaţie) se dobândesc numai
prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat

17
în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a
dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de
certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate (art. 242
alin. (3) din Codul civil).
Reorganizarea poate fi contestată prin atacarea actelor care au hotărât
reorganizarea, dacă prin lege nu se dispune altfel. Astfel, opoziţie la
reorganizare, prin atacarea actelor menţionate, pot face creditorii şi orice
alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat
cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la
data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de
către organul competent, în condiţiile legii (art. 243 alin. (1) din Codul
civil).
9. Încetarea persoanei juridice
Încetarea existenţei persoanei juridice are loc prin dizolvare. Dizolvarea
este urmată de lichidarea totală şi definitivă a patrimoniului
acesteia.
ü Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat este: voluntară, de
plin drept şi silită sau forţată (art. 245 lit. a), b), c) şi d) din Codul civil).
a) Dizolvarea voluntară se produce prin hotărârea organelor
competente ale acestora, care reprezintă voinţa socială.
b) Dizolvarea de plin drept a persoanelor juridice se produce în baza
legii şi intervine în următoarele situaţii:
– dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit.
c) Dizolvarea silită (forţată) intervine dacă scopul pe care persoanele
juridice îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice, ori dacă ele
urmăresc un alt scop decât cel declarat.
ü Pe lângă aceste cauze generale menţionate, art. 245 lit. e) din Codul
civil prevede ca persoanele juridice să se dizolve şi „prin orice alt mod
prevăzut de lege, actul de constituire sau statut”. Prin urmare, există

18
norme speciale care reglementează dizolvarea, spre exemplu, cele din
domeniul societăţilor, respectiv din Legea nr. 31/1990, la art. 227 alin.
(1), care prevede că acestea se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
realizarea acestuia;
– declararea nulităţii societăţii;
– hotărârea adunării generale;
– hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii;
– falimentul societăţii;
– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
În categoria „alte cauze de dizolvare prevăzute de lege pentru societatea
pe acţiuni” intră cazurile prevăzute de art. 228 alin. (1) şi (2) din legea
menționată, care prevede atât pentru societatea pe acţiuni, cât şi pentru
societatea cu răspundere limitată că acestea se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 153 24 din Legea nr. 31/1990.
Potrivit articolului menţionat, atunci când consiliul de administraţie,
respectiv directoratul, constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin
situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al
societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul
datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea
capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală
extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată;
b) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr.
31/1990. În situația în care societatea are mai puţin de doi acţionari pe
o perioadă mai lungă de nouă luni, orice persoană interesată poate
solicita instanţei dizolvarea societăţii.
De asemenea, art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că
„societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la
19
unul singur”. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi societăţilor în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, privind pe singurul
asociat comanditat sau comanditar.
ü Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi
condiţiile anume prevăzute de lege (art. 246 din Codul civil).
Persoanele juridice înfiinţate de autorităţile publice centrale sau locale,
nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a
înfiinţat. În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel,
drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă
persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor
transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor
respective.
În cazul în care persoana juridică, de drept public sau privat, se dizolvă
prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane
interesate pot face opoziţie, în aceleaşi condiţii ca pentru reorganizare
(art. 243 coroborat cu art. 247 din Codul civil).
ü Principalul efect al dizolvării este lichidarea persoanei juridice.
Lichidarea este operaţiunea juridică prin care se valorifică activul
(se încasează creanţele) şi se plăteşte pasivul (se plătesc datoriile).
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile
necesare lichidării până la finalizarea acesteia.
Dacă persoana juridică îşi încetează existenţa prin fuziune, transformare
sau prin divizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.
ü Destinaţia bunurilor rămase după lichidare
Indiferent de cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după
lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori
destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de
dizolvare (art. 249 alin. (1) din Codul civil).
Dacă actul de constituire, statutul sau hotărârea organului competent nu
prevede destinaţia bunurilor sau hotărârea este contrară legii sau ordinii
publice (art. 249 alin. (2) din Codul civil), la propunerea lichidatorului,

20
bunurile rămase după lichidare se atribuie de către instanţa competentă,
prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop
identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.
ü Data încetării personalităţii juridice
Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din
registrele în care au fost înscrise, spre exemplu, societăţile comerciale
care se înregistrează la registrul comerţului.
Celelalte persoane juridice, respectiv cele care nu se înregistrează,
încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (art. 251 alin. (2)
din Codul civil).

21