1.

TITLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL

AFACERILOR

CAPITOLUL I
Concepte fundamentale ale teoriei dreptului şi statului

§ 1. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „DREPT”

Cuvântul drept derivă din latinescul directum, care indică direcţie în sens direct sau
dea dreptul (ca adverb), arată diferite însuşiri, în sens de linie dreaptă sau drum (ca
adjectiv). Ceea ce noi denumim astăzi drept în limba română este desemnat în limba latină
jus, în sens de lege, drept, dreptate. În vorbirea curentă, însă se utilizează de cele mai
multe ori sensul noţiunii de drept ca drept subiectiv: dreptul la vot, dreptul la muncă,
dreptul la îndemnizaţie, dreptul la concediu etc. În afara termenului de drept, se utilizează
şi termenul de juridic, utilizat ca adjectiv (normă juridică, raport juridic, persoană
juridică, limbaj juridic, etc.), dar şi în sensul ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau
subiectiv).

§ 2. ACCEPŢIUNILE ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI

Cuvântul drept are mai multe accepţiuni.

a) Într-o primă accepţiune dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice
adoptate de organele statului care reglementează raporturile juridice dintre membrii
unei comunităţi (statale), a căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin
forţa de constrângere statală.
Accepţiunea menţionată corespunde noţiunii de drept obiectiv. Prin urmare, dreptul
obiectiv este creat în mod general şi impersonal, cu posibilitatea de aplicare la toate
persoanele şi cazurile ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale.
Totalitatea normelor de drept, adică dreptul obiectiv în vigoare la un moment dat
dintr-un stat dat formează dreptul pozitiv.
b) În al doilea rând, prin drept se înţelege posibilitatea, prerogativa,
facultatea
unei persoane, denumită subiect de drept, de a avea o anumită conduită:
- de a-şi valorifica un drept sau de a-şi apăra împotriva unor terţe persoane un
anumit interes, legalmente protejat 1, spre exemplu de a exercita dreptul de proprietate,
cu toate prerogativele acestuia, şi de a-l apăra prin acţiunea în revendicare dacă bunul
ce formează obiectul proprietăţii respective se află în posesia nelegitimă a unui terţ.
- de a îndeplini anumite acte juridice (în sens de încheiere şi executare), spre
exemplu, de a lansa o ofertă, de a accepta o ofertă, de a încheia un contract, de a dobândi
un drept de proprietate. Prin încheierea de acte juridice o persoană, denumită subiect activ
1
A se vedea, N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 31
1
sau creditor, îşi exercită drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv, pretinzându-i
persoanei obligate, denumită subiect pasiv sau debitor, o conduită corespunzătoare
dreptului său, conduită ce poate fi impusă prin forţa de constrângere statală. De reţinut că
obligaţia, ca şi dreptul subiectiv, este reglementată de dreptul obiectiv, ca drept general şi
impersonal.
În această accepţiune dreptul este definit în raport cu subiectul său, şi se numeşte
drept subiectiv.
c) În a treia accepţiune, cuvântul drept desemnează sintagma „ştiinţa dreptului”
ştiinţă social-umană, care studiază fenomenul juridic în toate formele sale de manifestare
în condiţii social-istorice determinate.
Ştiinţa dreptului, respectiv, ştiinţele juridice, studiază legile existenţei, ale dezvoltării
statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret istorice,

2
corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politicojuridice
influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială. Ştiinţa dreptului studiază juridicul în
toate formele sale de manifestare.
Definiţie. Dreptul este un ansamblu de reguli obligatorii, edictate ori recunoscute
de stat, asigurate şi garantate de acesta, cu scopul organizării şi disciplinării conduitei oamenilor,
respectiv, a subiectelor de drept (persoane fizice, persoane juridice), în cadrul relaţiilor sociale la
care aceştia participă, în condiţiile garantării unui climat de manifestare a libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale omului şi a statornicirii spiritului de dreptate - reguli care se îndeplinesc de bună
voie, iar dacă sunt încălcate, prin aplicarea constrângerii statale.

§ 3. SISTEMUL DREPTULUI. DIVIZIUNILE ŞI RAMURILE DREPTULUI

3.1. Sistemul dreptului

Norma juridică, privită în mod abstract - în sens de construcţie juridică, reprezintă elementul de
bază, celula, sistemului dreptului.
Toate normele juridice, prin raportare la relaţiile sociale pe care le reglementează, se grupează în
instituţii şi ramuri ale dreptului. În sprijinul acestei afirmaţii doctrina juridică precizează că „toate
instituţiile juridice alcătuiesc un vast sistem, iar armonia acestuia, care relevă armonia lor organică, ne
oferă prin ea însăşi, înţelegerea lor completă”.
Cea mai largă grupare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept o reprezintă ramura de drept.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un
anumit domeniu al vieţii sociale. Criteriile după care se structurează ramurile de drept se completează în
vederea delimitării lor. Aceste criterii sunt:
- obiectul reglementării juridice format din relaţiile sociale specifice unui domeniu anume; spre
exemplu în ramura dreptului civil obiectul de reglementare este format din relaţiile sociale cu conţinut
patrimonial şi relaţiile personale, nepatrimoniale; ramurile dreptului fiscal, financiar, administrativ etc.
privesc relaţiile sociale cu caracter patrimonial;
- metoda reglementării constă în modalitatea de influenţare a conduitei oamenilor în cadrul
relaţiilor sociale respective; spre exemplu, metoda reglementării dreptului civil este aceea a egalităţii, şi
anume, părţile (subiectele) în vederea încheierii unui raport juridic civil (contract) se află pe poziţie de
egalitate juridică. În concret, în vederea încheierii unui contract de vânzare cumpărare atât vânzătorul,
cât şi cumpărătorul negociază clauzele contractului de pe aceeaşi poziţie de egalitate, pe bază de
negociere.
În ramura dreptului fiscal, părţile sau subiectele raporturilor juridice fiscale se află pe poziţie de
subordonare, acestea sunt: statul reprezentat, prin organele fiscale, învestite cu atribuţii specifice
realizării veniturilor fiscale, iar, pe de altă parte, contribuabilii, reprezentaţi de persoane fizice sau
persoane juridice obligate să plătească impozitele, taxele, şi celelalte venituri ale bugetului de stat.
Contribuabilul are obligaţia fiscală, stabilită unilateral de către stat (nu pe bază de negociere ca în cazul
raportului juridic civil) de a plăti o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de
stat;
- principiile comune ramurii de drept respective. Spre exemplu, pentru dreptul civil exemplificăm
următoarele principii: principii fundamentale ale dreptului civil (principiul proprietăţii, principiul bunei-
credinţe, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul ocrotirii drepturilor subiective ori al
garantării lor, etc.), principii ale instituţiilor dreptului civil (principiul consensualismului, principiul
forţei obligatorii - pacta sunt servanta, principiul relativităţii - res inter alios acta, aliis necque nocere

3
necque prodesse potest etc.). Pentru dreptul fiscal exemplificăm următoarele principii: neutralitatea
impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală etc.
 În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice formează ansambluri normative mai restrânse,
denumite instituţii juridic. Instituţia juridică cuprinde, prin urmare, norme juridice legate organic între
ele care reglementează un grup de relaţii sociale înrudite după metoda de reglementare specifică ramurii
respective.
Spre exemplu, pentru dreptul civil distingem instituţia prescripţiei, a dreptului de proprietate, a
persoanei fizice, a persoanei juridice, a nulităţii, a actului juridic civil, a contractului, etc. Pentru dreptul
penal, distingem instituţia infracţiunii, a tentativei, a complicităţii, a coautoratului etc. Pentru dreptul
fiscal, distingem, instituţia impozitului, a taxei pe valoarea adăugată, a accizelor, a taxelor vamale etc.

3.2. Diviziunile dreptului

Principalele diviziuni ale dreptului sunt pe de o parte, dreptu internaţional şi dreptul intern, pe de altă
parte, dreptul public şi dreptul privat.
Definirea dreptului internaţional este pusă în lumină de prezenţa unui element de extraneitate, care
reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe
sisteme de drept1.
La rândul său, dreptul internaţional se divide în drept internaţional public şi drept internaţional privat.
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, privită ca ansamblu de norme juridice,
scrise sau nescrise, create în principal de către state, dar şi de către celelalte subiecte de drept
internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale ce se stabilesc între ele 4. Obiectul de
studiu al dreptului internaţional public este format din raporturile dintre state, în cadrul societăţii
internaţionale5; spre exemplu, Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între România şi
Republica Ungară 1996. Dreptul internaţional privat reglementează raporturi între persoane fizice
şi/sau juridice, având ca obiect determinarea dreptului aplicabil (legii aplicabile) în cazurile de conflicte
de competenţă între două sau mai multe ordini juridice naţionale, în vederea soluţionării unui litigiu între
astfel de persoane.
Obiectul de studiu al dreptului internaţional privat este format din raporturile civile, comerciale,
precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate (art. 2557 Cod civil). Spre exemplu,
obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau una dintre părţile
contractante este de altă cetăţenie (dacă e persoană fizică) sau altă naţionalitate (dacă este persoană
juridică).
Dreptul intern cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile juridice ce iau
naştere, se modifică/se desfăşoară sau se sting în cadrul fiecărui stat, în cadrul sistemului său juridic
naţional. Potrivit criteriilor tradiţionale ce guvernează această diviziune a dreptului, şi anume, interesul
general, statal, pentru dreptul public şi interesul personal, particular, privat, pentru dreptul privat, dreptul
intern se împarte la rândul său, în drept public şi drept privat.
3.3. Ramurile dreptului

Dreptul public cuprinde, totalitatea normelor juridice care reglementează pe de o parte, raporturile
dintre stat şi cetăţenii săi (dreptul public intern) şi pe de altă parte, raporturile dintre state, în cadrul
societăţii internaţionale (dreptul internaţional public).
Subiectele raportului de drept public (intern) sunt statul care reprezintă colectivitatea şi care îi apără
şi interesele, de altfel, prin intermediul autorităţilor publice (prin intermediul organelor sale) şi persoana
fizică sau juridică. Raportul de drept public este un raport de subordonare, de autoritate, de putere, în
1
Elementul de extraneitate nu este un element distinct al raportului juridic alături de subiecte, conţinut şi obiect, ci intră în
componenţa acestora;

4
care persoana fizică sau juridică (după caz) sub aspect juridic, este subordonată faţă de stat. Prin urmare,
caracteristica dreptului public este aceea că părţile se află pe poziţie de subordonare. Spre exemplu, într-
un raport de drept financiar, părţile sunt organul de impozitare (reprezentant al statului) şi persoana
impozabilă (fizică sau juridică). Organul financiar, învestit cu această autoritate, procedează la
calcularea şi fixarea impozitului asupra subiectului impozabil, la iniţiativa sa unilaterală. Persoana
impozabilă este, astfel, subordonată în privinţa obligaţiei de plată a impozitului (sau taxei, după caz)
organului fiscal (reprezentant al statului). Se poate afirma că normele dreptului public pun în lumină şi
apără interesul general (colectiv), statal. Normele de drept public sunt ocrotite de autorităţile publice din
oficiu.
Din dreptul public, fac parte, în principal, următoarele ramuri de drept: constituţional, administrativ,
financiar, fiscal, penal, procesual penal etc.
- Dreptul constituţional cuprinde ansamblul principiilor şi normelor juridice ce reglementează
organizarea social-economică a societăţii, organizarea şi competenţele autorităţilor statului, relaţiile dintre
acestea şi cetăţeni, sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul
izvor al dreptului constituţional este Constituţia, adică legea fundamentală a statului.
- Dreptul administrativ cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile sociale
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice şi a altor
autorităţi publice sau de interes public, în regim de putere publică, responsabilitatea administraţiei în
relaţiile sale cu mediul social şi politic extern precum şi statutul funcţionarilor publici; prin actele emise
de organele administraţiei de stat se pun în aplicare dispoziţiile legii.
- Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de
constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate
satisfacerii sarcinilor social-economice ale societăţii 5.
- Dreptul fiscal cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile juridice care
se nasc în procesul administrării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice, care obţin
venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile, ori realizează cheltuieli care intră în sfera de aplicare a
impozitelor1.
- Dreptul penal cuprinde ansamblul de norme juridice care incriminează faptele sociale cu un grad
de pericol social ridicat, denumite infracţiuni, pedepsele aplicabile infractorilor şi alte sancţiuni de natură
penală ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.
- Dreptul procesual penal, cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează desfăşurarea
procesului penal atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.
Dreptul privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice
aplicabile particularilor (subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juridice), aflate pe poziţie de
egalitate juridică, fie în limitele aceluiaşi stat (drept privat intern) fie, în parte, şi din alte state (drept
internaţional privat). Spre deosebire de normele juridice de drept public care sunt apărate de autorităţile
publice din oficiu, normele de drept privat sunt apărate numai la sesizarea părţii interesate, căreia i s-a
încălcat un drept subiectiv.
Dreptul privat cuprinde, în principal, următoarele ramuri de drept: civil, comercial, al familiei, al
muncii etc.
- Dreptul civil cuprinde ansamblul de norme ce reglementează raporturile patrimoniale şi pe cele
nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau juridice), ca subiecte de drept civil, aflate pe poziţie de
egalitate juridică2. Sub acest aspect dreptul civil vizează:

2
A se vedea dispoziţiile art. 1 Cod civil care reglementează obiectul acestuia şi care se identifică din această perspectivă
cu obiectul de studiu al dreptului civil.

5
  acte sau fapte juridice între simpli particulari (şi se referă la persoane, bunuri şi patrimonii în
ipostaza lor statică), respectiv, raporturi de familie, de moştenire, de drepturi personale (patrimoniale sau
nepatrimoniale), de acte juridice din domeniul agriculturii (spre exemplu, arenda), de contracte de
vânzare-cumpărare, de schimb sau locaţiune, de asemenea;
 raporturi dintre simpli particulari, în calitate de consumatori şi profesioniştii comercianţi (care
desfăşoară activităţi de producţie, de comerţ şi de prestări servicii, respectiv, activităţi cu scop lucrativ),
privite doar din perspectiva consumatorilor.
Izvorul dreptului civil este Codul civil, care „este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli ce constituie
dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” (art. 2 Cod
civil).
Rezultă că dreptul civil este principala ramură de drept privat. Iar în privinţa raporturilor dintre
dreptul civil şi celelalte ramuri de drept privat, dreptul civil este dreptul comun, aspect întărit de altfel şi
de Codul civil în art. 2, „celelalte ramuri” fiind vizate prin expresia „pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.
2. Dreptul comercial cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează raporturile juridice la
care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti 1. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere [art. 3 alin. (2) Cod civil] 2. Raporturile menţionate sunt guvernate de Codul
civil, reprezentând dreptul comun în materia dreptului privat, urmând ca acestea să se completeze în
privinţa reglementărilor cu legile comerciale în vigoare (spre exemplu, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, republicată și modificată; O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale 2, Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă etc.).
3. Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile ce rezultă din căsătorie,
rudenie, filiaţie, adopţie, precum şi normele privind ocrotirea minorilor şi a celor lipsiţi de capacitate ori
cu capacitate restrânsă3.
4. Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de muncă născute din
contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţi, precum, raporturile dintre cel ce angajează şi
angajat, referitoare la: felul muncii, locul de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, salarizarea,
răspunderea materială şi disciplinară, pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, respectiv,
jurisdicţia muncii. Dreptul muncii cuprinde în subsidiar şi norme de drept public care urmăresc protecţia
salariaţilor.

3. 4. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri. Noţiunea

de afacere şi de dreptul afacerilor

 Noţiunea de afacere nu este precizată nici în lege, nici în jurisprudenţă, de aceea vom face referire
la „afacere” în sensul utilizării sale în limbaj curent, ce corespunde chiar şi din punct de vedere juridic - în
cea mai mare parte - cu toate semnificaţiile sale, considerate însă complementare definiţiei Dicţionarului
explicativ al limbii române.
În primul rând, noţiunea de afacere provine de la verbul a face (ceva anume), a întreprinde (o
acţiune).

12
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
autorizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu
ca scop obţinerea de profit [art. 3 alin. (3) Cod civil].
2
O.U.G. nr. 44/2008 a fost publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008.
3
Codul civil reglementează în Cartea a II-a (art. 258-534) „Despre familie”. Dispoziţiile referitoare la raporturile de
familie se completează cu dispoziţiile art. 607-619 Cod procedură civilă (referitoare la divorţ).

6
 În al doilea rând, acţiunea propriu-zisă de a face ceva se completează cu semnificaţiile din DEX, ce
reprezintă cuvintele cheie care definesc noţiunea de afacere, şi anume:
- tranzacţie financiară, comercială sau industrială bazată, de obicei, pe speculă sau pe
speculaţii;
- întreprindere cu rezultat favorabil;
- treabă importantă, îndeletnicire, ocupaţie.
 Ca disciplină juridică - deoarece nu este o ramură de drept de sine stătătoare - dreptul afacerilor
are două accepţiuni, care, în cea mai mare parte a lor, cuprind semnificaţiile noţiunii de afacere,
prezentate mai sus.
Prima accepţiune porneşte de la echivalenţa dintre afacere şi activitatea comercială, ceea ce
înseamnă că „dreptul afacerilor reprezintă denumirea modernă a dreptului comercial, deci dreptul
afacerilor este sinonim cu dreptul comercial cuprinzând normele juridice aplicabile comercianţilor,
societăţilor comerciale şi activităţilor de comerţ, toate acestea fiind reglementate de legile comerciale.
În a doua accepţiune, termenul de „afacere” este mai larg decât noţiunea de „comerţ”, dreptul
afacerilor cuprinzând „norme juridice care se regăsesc în dreptul consumului, dreptul bancar, dreptul
fiscal etc.” putând adăuga la acestea şi norme juridice din dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul
penal (al afacerilor), dreptul financiar. Nu toate normele din ramurile prezentate mai sus sunt incluse
în dreptul afacerilor, ci numai acelea care sunt incidente cu activităţile de afaceri. Se poate afirma
că, dreptul afacerilor se caracterizează prin interferenţa unor norme juridice de drept privat şi de
drept public. Dreptul afacerilor are, astfel, caracter interdisciplinar.
O altă particularitate, pe care o considerăm ca fiind o constantă a dreptului afacerilor,
respectiv a raportului de afaceri, este profesionistul, fie persoană fizică, fie persoană juridică.
Dreptul afacerilor cuprinde, prin urmare, totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile juridice dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil, în calitatea lor de consumatori. Aceste raporturi sunt reglementate de Codul civil, care
reprezintă dreptul comun în materie, respectiv, legea generală, potrivit art. 3.
Codul civil, ca normă generală se completează cu normele speciale care reglementează profesioniştii
în calitatea lor de:
- persoane juridice societăţi, cărora le sunt aplicabile normele dreptului comercial, ce se regăsesc
cu precădere în Legea nr. 31/1990 privind societăţile;
- angajatori cărora le sunt aplicabile normele dreptului muncii, ce se regăsesc cu precădere în
Codul muncii;
- contribuabili, plătitori de taxe şi impozite, guvernaţi, în principal, de normele dreptului fiscal,
financiar, vamal, care se regăsesc în Codul fiscal, Codul de procedură fiscală etc.
Normele dreptului civil care reglementează raporturile dintre profesionişti, precum şi raporturile
dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, împreună cu normele juridice care privesc profesioniştii
din celelalte legi (spre exemplu, Codul muncii, Legea nr. 31/1990 etc.), formează partea de drept privat
din dreptul afacerilor.
Dreptul afacerilor este, prin urmare, un drept al profesioniştilor, adică al acelora care
exploatează o întreprindere, care pot avea atât calitatea de comercianţi, cât şi de necomercianţi.
Noţiunea de profesionist, aşa cum este prevăzută de art. 3 Cod civil, include, potrivit art. 8 din Legea
nr. 71/2011, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege,
la data intrării în vigoare a Codului civil.
Acestor categorii le sunt aplicabile, pe lângă dispoziţiile Codului civil şi dispoziţiile legilor
speciale - pe care le considerăm ca fiind comerciale sau de dreptul muncii (după caz).

7
 În privinţa activităţilor profesionale pe care le desfăşoară profesioniştii este avută în vedere
întreprinderea ca activitate organizată, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit [în
condiţiile art. 3 alin. (3) Cod civil].

CAPITOLUL II
Norma juridică

§ 1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

Cuvântul „normă” desemnează în general o regulă de conduită, un model de comportament, un

„program”1 pe care oamenii trebuie să-l respecte în relaţiile dintre ei sau în relaţiile lor cu natura.
Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute din acestea formează ordinea de drept, parte
componentă a ordinii sociale. Ordinea socială este, prin urmare mai largă ca întindere decât ordinea
juridică. Ordinii sociale îi corespund nu numai normele juridice (care formează ordinea juridică), ci şi
norme sociale, cum ar fi: morale, politice, juridice, religioase, cu caracter „de obicei” etc.
Normele juridice nu sunt decât o varietate a normelor sociale, care se deosebesc de acestea din urmă
prin caracterul lor imperativ.
Definiţie. Norma juridică este o regulă de conduită, generală, impersonală şi obligatorie, expresie
a voinţei de stat, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, îndeplinirea ei fiind asigurată, la
nevoie, prin constrângere statală.
Din această definiţie se pot desprinde trăsăturile caracteristice ale normei juridice.
a) este generală; prescrie (impune sau recomandă) o conduită tipică opozabilă în mod egal fiecărui
individ, sau unor grupuri sociale, şi se aplică pe întreg cuprinsul ţării. Norma nu-şi pierde caracteristica de
a fi generală dacă vizează părţi determinate dintr-un teritoriu (unitate administrativ-teritorială, zonă de
frontieră, domeniul silvic etc.) sau priveşte anumite categorii de subiecte de drept (personalul din
învăţământ, personalul medical, militarii, studenţii etc.). Faptul că este generală, nu înseamnă că norma
cuprinde în structura sa (în ipoteză) toate situaţiile în care s-ar putea afla un subiect, pentru că situaţiile
sunt atipice, iar norma îşi propune să cuprindă situaţiile care se întâmplă de cele mai multe ori. Prin
urmare, norma juridică prescrie o conduită tipică capabilă să cuprindă situaţii atipice.
b) este impersonală; norma juridică nu se adresează unor persoane individuale (concrete), ci unui
cerc nedeterminat de persoane. Norma juridică nu-şi pierde caracterul impersonal prin faptul existenţei
unor reglementări care vizează organe unipersonale, spre exemplu: Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, procurorul General al Ţării,
Ministrul Justiţiei, Preşedintele Curţii de Conturi etc. Prin reglementările menţionate se are în vedere
funcţia ca atare nu persoana care îndeplineşte la un moment dat funcţia respectivă.
Prin cele două caracteristici, generală şi impersonală, norma juridică se deosebeşte de un act
individual, care este concret şi personal, care individualizează persoana destinatarului (spre exemplu,
autorizaţia de construcţie este un act administrativ, individual, indică destinatarul, producându-şi efecte
numai asupra acestuia, sau, contractul încheiat între două persoane, este un act juridic individual ale
cărui efecte se produc, în principiu, numai cu privire la părţile contractante).
c) este tipică; această caracteristică rezultă din generalitatea normei juridice, din

8
preocuparea puterii publice (statale) de formare a modelului de conduită - tip - a unui etalon, un model de
comportament - în vederea acceptării acesteia în practica relaţiilor sociale, prin raportare la un interes
social legalmente protejat.
d) este obligatorie; norma juridică este o poruncă, un comandament, altfel spus „forţa legii constă
în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi”. Obligativitatea normei juridice este dictată, în mod
exclusiv, de necesitatea asigurării ordinii sociale şi de drept şi este asigurată prin constrângere exterioară,
prin intermediul sancţiunii juridice.
e) este repetabilă şi are caracter de continuitate; norma juridică se va aplica imediat, din
momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat, până la data de la care iese din vigoare;

§ 2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică, pentru a îndeplini condiţiile unui etalon de conduită la care să se raporteze membrii
societăţii în relaţiile dintre ei (sau în relaţiile lor cu natura) trebuie să îndeplinească cerinţele unei
organizări interne, trebuie să răspundă unor condiţii de logică internă.
Din această perspectivă se reliefează structura logică-juridică a normei care este alcătuită din trei
elemente:
a) ipoteza normei juridice, indică domeniul situaţiilor, al împrejurărilor în care se aplică norma
juridică; ipoteza poate fi determinată, dacă legea însăşi determină împrejurările în care se aplică norma
respectivă, sau nedeterminată (sau relativdeterminată) dacă împrejurările sunt formulate de o manieră
generală; ca principiu, ipoteza normei juridice este determinată, pentru a nu întâmpina greutăţi în privinţa
transpunerii în viaţă;
b) dispoziţia normei, formează conţinutul acesteia, deoarece poate impune o anumită conduită,
obligă la abţinerea de la săvârşirea unei fapte, permite anumite acţiuni, toate acestea în cadrul condiţiilor
prevăzute de ipoteză. Pe scurt, dispoziţia cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele de drept
în cadrul împrejurărilor descrise de ipoteză.
Dispoziţia, după modul în care este prescrisă, poate fi, determinată sau relativdeterminată.
Dispoziţia poate fi exprimată prin următoarele precizări: „are dreptul”, „are obligaţia”, „i se impune”,
„poate”, „are posibilitatea” etc.
c) sancţiunea prescrie consecinţele nerespectării dispoziţiei. Sancţiunea are rolul de
a descuraja comportarea nelegală, a persoanei, neconformă cu dispoziţia.
După gradul de determinare, sancţiunile pot fi: determinate, relativ-determinate, alternative, şi
cumulative.
După ramura de drept potrivit căreia se aplică, sancţiunile pot fi: civile (pentru dreptul civil),
disciplinare (pentru dreptul muncii), administrative (pentru dreptul administrativ), penale (pentru dreptul
fiscal) etc.
După natura lor, sancţiunile pot privi: patrimoniul (patrimoniale), drepturile persoanei (decăderea din
drepturi), actele persoanei (nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea), persoană însăşi (privativă de libertate).
 Cele trei elemente de structură nu sunt riguros întâlnite în toate normele juridice. Dintr-o normă
juridică poate lipsi ipoteza sau sancţiunea, dispoziţia nu poate lipsi niciodată. De asemenea, ordinea
elementelor de structură este indiferentă.

3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Clasificarea normelor juridice se face după mai multe criterii:

9
 a) După obiectul de reglementare juridică şi al metodelor de reglementare specifice
fiecărei ramuri de drept în parte, distingem atâtea tipuri de norme câte ramuri de drept există în sistemul
dreptului, şi anume: de drept constituţional, de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii,
de drept administrativ, de drept penal etc.
b) Potrivit forţei juridice a actului normativ care este determinată de natura şi locul
organului de drept de la care provine respectiva normă, avem norme juridice cuprinse în:
- legi, atunci când actul normativ este elaborat de Parlament. În sistemul actelor normative legea
are forţa juridică supremă.
- în decrete, în hotărâri guvernamentale sau ordonanţe.
Decretul este emis de Preşedintele României în câteva domenii (situaţii) stabilite prin Constituţie
(spre exemplu, instituirea stării de asediu sau a stării de necesitate). Hotărârea Guvernului se adoptă în
vederea executării legilor.
Ordonanţa (denumită şi simplă) şi Ordonanţa de urgenţă se adoptă de către
Guvern şi au aprobarea Parlamentului (anterioară sub forma unei legi de abilitare a Executivului pe
perioada vacanţei parlamentare, în cazul ordonanţei sau ulterior, în cazul ordonanţei de urgenţă).
Ordinele, regulamentele, instrucţiunile, circularele emise de miniştri, de Guvernatorul Băncii
Naţionale, de Preşedintele Autorității de Supraveghere Financiară 1 etc., vizează, de regulă, domenii relativ
restrânse şi au ca scop executarea legilor.
- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi locale)
reglementează, în limitele legii şi ale hotărârilor de guvern, probleme diverse, specifice razei teritoriale
respective (judeţ, comună, oraş).
c) După modul de cuprindere a elementelor de structură ale normei juridice,
normele juridice se împart în: complete (sau determinate) şi incomplete (sau nedeterminate). Normele
complete cuprind, în conţinutul lor (ce corespunde articolului din actul normativ în care sunt publicate)
toate elementele de structură (ipoteză, dispoziţie, sancţiune).
Un act normativ, însă este elaborat ţinând seama de corelaţiile cu alte acte normative, reglementare
care face trimitere sau se completează cu alte reglementări din acelaşi act normativ sau din alte acte
normative, făcând loc unei interpretări sistematice. Această normă (exprimată într-un act normativ) se
consideră incompletă sau nedeterminată. Normele incomplete se clasifică, la rândul lor, în norme de
trimitere şi norme în alb.
Normele de trimitere se completează cu norme în vigoare (existente în acelaşi act normativ sau în
alte acte normative).
Normele în alb urmează a fi întregite cu dispoziţii din acte normative ce urmează să intre în vigoare.
d) După sfera de aplicare normele juridice se împart în norme generale, speciale şi de excepţie.
Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale dintr-un domeniu sau dintr-o ramură de drept. Au,
prin urmare, cea mai largă sferă de aplicabilitate.
Din această perspectivă normele generale dintr-o ramură formează dreptul comun pentru o întreagă
sferă de reglementare, ce cuprinde mai multe ramuri de drept. În acest sens, art. 2 Cod civil prevede
„prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” pentru ca art. 3 să precizeze în cuprinsul
titlului său „aplicarea generală a codului civil”.

1
Autoritatea de Supraveghere Financiară s-a înființat în 2013 ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu
personalitate juridică, independentă, autofinanțată și își exercită atribuțiile prin preluarea și reorganizarea tuturor atribuțiilor și
prerogativelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) și Comisiei
de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP).

10
 Normele speciale se aplică unei sfere mai restrânse de relaţii sociale din cadrul unui domeniu sau
ramuri de drept. În acest sens, Codul civil precizează că „Normele speciale, restrâng exerciţiul unor
drepturi civile sau prevăd sancţiuni civile, acestea se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege
[art. 11 alin. (1)]. Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri [art. 11 alin. (2)]”.
Prin urmare, normele speciale derogă de la normele generale ale dreptului comun ( specialia
generalibus derogant).
Spre exemplu, Codul civil prevede că dispoziţiile capitolului VII (Titlul IX) constituie dreptul comun
în materia societăţilor [art. 1887 alin. (1)]. După forma lor, societăţile pot fi: simple, în participaţiune, în
nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni,
cooperative, alte tipuri de societate anume reglementate de lege [art. 1887 alin. (2) Cod civil]. Potrivit
art. 1887 alin. (2), legea însă poate reglementa în afară de cele prevăzute de Codul civil (la art.
1888) şi alte tipuri de societăţi, după forma juridică, natura şi obiectul de activitate. În acest sens,
exemplificăm Legea nr. 31/1990, care este lege specială prin raportare la Codul civil în materia
societăţilor. Aceasta prevede că, societăţile comerciale pot îmbrăca următoarea formă juridică: în nume
colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni (art. 2), deci
numai cinci dintre cele enumerate la art. 1888 Cod civil.
Dacă se pune problema aplicării celor două categorii de norme - generală sau specială - unor
anumite relaţii sociale, se aplică întotdeauna norma specială.
Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, respectiv, admit derogări de la
conduita prescrisă de acestea. Normele de excepţie, ca şi normele speciale, sunt de strictă interpretare
(exceptiones sunt strictissimae interpretationis) şi aplicare, deci nu pot fi extinse prin interpretare.spre
exemplu, activitatea de asigurare în România poate fi exercitată, potrivit legislației în vigoare (Legii
nr.236/2018 privind distribuția în asigurări și Legii nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea
activității de asigurare) numai de către societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale, prevăzute de Codul
civil şi Legea nr. 31/1990.
e) După caracterul conduitei prescrise normele sunt:
1. imperative, care exclud orice derogare (abatere), trebuie aplicate întocmai, deci ele impun o
anumită conduită de urmat; acestea se împart la rândul lor în:
 onerative, care obligă expres o anumită acţiune (conduită);
 prohibitive, care obligă la abţinerea de la o anumită acţiune, care interzic săvârşirea unor
acţiuni (sunt prin excelenţă norme de drept penal);
Nerespectarea normelor onerative şi prohibitive atrage după sine aplicarea unor sancţiuni.
2. dispozitive, sunt acele norme a căror aplicare este lăsată la aprecierea (dispoziţia) subiectului.
Deci, subiectul îşi hotărăşte propria conduită, din mai multe. Aceste norme sunt la rândul lor:
 permisive (de împuternicire), care prevăd anumite drepturi în beneficiul persoanelor fizice
sau juridice. Deci nici nu obligă, nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni.
 supletive, care permit subiectelor să-şi aleagă singure conduita de urmat, şi numai dacă
acestea nu şi-au determinat singure conduita se va aplica dispoziţia normei. Prin urmare normele
supletive înlocuiesc (suplinesc) manifestarea de voinţă a părţilor, reglementând conduita lor numai în
subsidiar.
Cele mai multe norme de acest fel le întâlnim în dreptul civil, unde se aplică cu precădere principiul
„forţei obligatorii a contractului între părţi” potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante” [art. 1270 alin. (1) Cod civil].
O categorie aparte de norme, o formează normele de recomandare. Aceste norme se utilizează cu
prilejul reglementării unor probleme de interes general ale activităţii organizaţiilor cooperatiste sau

11
persoanelor juridice fără scop patrimonial, cărora li se recomandă să adopte reglementări asemănătoare
celor din domeniul autorităţilor publice, societăţilor comerciale cu capital de stat, mixt sau privat.
f) Sistemul normelor juridice cunoaşte o categorie de norme juridice considerată aparte,
denumite norme organizatorice. Aceste norme se referă la organizarea instituţiilor şi a organismelor
sociale, şi prevăd în conţinutul lor: modul de înfiinţare, scopurile, competenţele, relaţiile cu alte
instituţii etc.. Aceste norme reprezintă cadrul legal de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi
organismelor sociale.
g) Ştiinţa dreptului face deosebire între normele juridice şi cele tehnice.
Normele tehnice sunt reguli de conduită care prescriu modul de utilizare a mijloacelor de producţie
prin raportare la forţele naturii, în concordanţă cu legi şi procese obiective. Uneori acestea dobândesc
valoare juridică. Astfel, statul este interesat în respectarea cu stricteţe a prescripţiilor lor, atunci când fiind
încălcate sunt urmate de accidente de muncă şi drept urmare atrag după sine sancţiuni de natură juridică.
Spre exemplu, încălcarea unor norme de protecţie a muncii, care este urmată de consecinţe grave
(pierderi de vieţi omeneşti sau prejudicii patrimoniale grave). Prin urmare, raportul iniţial tehnic, devine
un raport juridic.

12
 CAPITOLUL III
Aplicarea/acţiunea normei juridice

Normele juridice sunt elaborate pentru a fi aplicate. În acest sens norma juridică se aplică sau
acţionează concomitent: într-o anumită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu (spaţiu) şi asupra
persoanelor.

§ 1. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN TIMP

Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de trei momente: intrarea în vigoare, acţiunea şi
ieşirea din vigoare a normei juridice.
 Normele juridice intră în vigoare după cum urmează:
- legile intră în vigoare la trei zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al
României, Partea I, dacă nu se prevede o altă dată (art. 78 din Constituţia României, revizuită);
- ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la trei zile
de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară precizată în conţinutul
lor;
Termenul de trei zile atât pentru intrarea în vigoare a legilor, cât şi a ordonanţelor emise de Guvern se
calculează pe zile calendaristice (nu pe zile libere, ca termenele procedurale) începând cu data publicării
în Monitorul Oficial şi expiră la orele 24 ale celei de-a treia zi de la publicare.
- ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial,
Partea I, cu condiţia să fie depuse în prealabil la acea Cameră a Parlamentului competentă să fie sesizată,
dacă cuprinsul ordonanţelor nu prevede o dată ulterioară;
- celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter normativ ale
autorităţilor administrative autonome, inclusiv, ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de
organele administraţiei publice centrale de specialitate intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial, dacă în textul lor nu se prevede o dată ulterioară.
 De la data intrării în vigoare norma juridică începe să se aplice, cu alte cuvinte, devine activă.
Acţiunea normei juridice este guvernată de principiul neretroactivităţii, potrivit căruia norma
juridică este activă, respectiv, se aplică numai pentru viitor, din momentul intrării în vigoare până la data
ieşirii din vigoare. Principiul neretroactivităţii este prevăzut expres în următoarele dispoziţii normative:
- în Constituţie, potrivit art. 15 „Legea dispune numai pentru viitor (...)”;
- în Codul civil, în art. 6 - cu referire la legea civilă - se precizează „Legea civilă este aplicabilă
cât timp este în vigoare. Ea nu are putere retroactivă” per a contrario, se aplică pentru viitor.
- în Codul penal, art. 11 prevede că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
De asemenea, norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor [art. 9 alin. (2) Cod civil],
contrar doctrinei unanim acceptată până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, potrivit căreia,
normele interpretative care interpretează norme ce sunt deja în vigoare, fac corp comun cu normele
juridice interpretate, şi prin urmare retroactivează;
Principiul neretroactivităţii comportă următoarele excepţii:
- retroactivitatea normelor juridice, potrivit căreia, normele juridice se aplică şi asupra
raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare. Art. 15 din Constituţie prevede neretroactivitatea
legii, ca regulă (Legea dispune numai pentru viitor), dar, cu excepţia legii penale mai favorabile (mai

13
blânde) sau contravenţionale mai favorabile, care retroactivează. În acest caz, Codul penal prevede
retroactivitatea normei penale, dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei
intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care stabileşte un regim sancţionator mai favorabil
[art. 13 alin. (1)].
De asemenea, normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte retroactivează, şi
anume „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu sunt prevăzute de legea
nouă” (art. 12 Cod penal).
- ultraactivitatea normei juridice, presupune că o normă juridică îşi extinde efectele după ieşirea
ei din vigoare; spre exemplu, în dreptul penal, dacă legea veche pe timpul căreia s-a produs infracţiunea
prevede o sancţiune mai blândă decât legea nouă, potrivit regulii legii mai favorabile, se aplică legea
veche, care-şi produce efecte după ieşirea ei din vigoare. Ultraactivitatea se aplică la situaţii determinate,
precizate de legea nouă în mod expres, fiind o excepţie.
Un exemplu de ultraactivitate a normei juridice este Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea
imobiliară, care prevedea1, că deşi legea nouă intră în vigoare la 90 de zile de la publicare, unele dispoziţii
vor ieşi din vigoare treptat şi progresiv, după 90 de zile - deci continuă să-şi producă efectele şi după
abrogare - în raport de data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară la
nivelul judeţului [art. 72 alin. (2) şi (3)].
Cu privire la ultraactivitate Curtea constituţională a precizat că o lege posterioară nu poate atinge
dreptul născut sub imperiul legii anterioare. Legea nouă poate modifica, suprima sau înlocui acest
drept cu un alt drept care se naşte prin legea nouă.
 Norma juridică se aplică până când iese din vigoare. Un act normativ iese din vigoare prin
abrogarea sa de un alt act normativ de acelaşi grad sau de un grad superior.
Elaborarea normelor juridice este determinată de anumite condiţii sociale, economice, politice, culturale,
prin urmare, schimbarea acestora trebuie să se reflecte şi în normele de drept.
Normele juridice încetează să se aplice prin trei modalităţi: ajungerea la termen, desuetudinea şi
abrogarea.
Ajungerea la termen, ca mod de ieşire din vigoare, este specifică aşa-numitelor legi temporare 2
pentru care se prevede un termen de ieşire din vigoare (spre exemplu un act normativ de indexare a
salariilor pe o anumită perioadă) sau acte normative care au fost edictate pentru cauze excepţionale
(denumite stări de necesitate, calamităţi), ajungerea la termen pentru acest din urmă caz este încetarea
cauzei respective (de necesitate).
Desuetudinea este un mod de ieşire din vigoare a unei norme juridice, considerată perimată sau
învechită, datorită:
- schimbărilor radicale ale condiţiilor social-economice şi politice care au determinat edictarea ei,
spre exemplu, în cazul unei revoluţii care a determinat schimbarea orânduirii sociale;
- neaplicării ei o perioadă mai lungă de timp, în care s-au schimbat condiţiile economico-sociale,
relaţiile sociale ce au format obiectul său de reglementare.
Abrogarea este principala modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice, şi este determinată de
intrarea în vigoare a altei norme juridice, noi. Abrogarea este expresă şi tacită. Abrogarea expresă poate
fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă arată în actul normativ nou legea anterioară sau ce articol anterior se
abrogă, nominalizează deci, legea, capitolele sau articolele dintr-o lege care se abrogă.

1
În prezent Legea nr. 7/1996 este abrogată prin Codul civil (Legea nr. 287/2009) Titlul VII din Cartea a III-a, intitulat
„Cartea funciară” art. 858 - 875.
2
Clasificarea în legi permanente şi legi temporare se poate utiliza doar din perspectivă teoretică (didactică), deoarece, în
sensul strict al cuvântului, nu există legi permanente; a se vedea, B. Ştefănescu, R.
Dimitriu (Coordonatori), op. cit, p. 33;

14
 Se foloseşte următoarea formulare: la data intrării în vigoare a prezentei legi (decret, hotărâre etc.) se
abrogă legea (decretul hotărârea) cu nr. (...) indicându-se anul apariţiei.
Abrogarea expresă indirectă specifică faptul că normele juridice contrare (care sunt anterioare)
actului normativ nou se abrogă. În acest sens se utilizează următoarea formulare: „pe data intrării în
vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dispoziţie legală contrară”. Abrogarea tacită sau
implicită rezultă din faptul că actul normativ nou cuprinde o reglementare diferită de actul normativ
anterior. Se înţelege astfel că, legiuitorul a dorit, tacit, să scoată din vigoare vechea reglementare.

§ 2. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ÎN SPAŢIU

Ca principiu, normele juridice se aplică pe teritoriul unui stat.

Acţiunea normei juridice în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii. Prin urmare, legile
statului român se aplică pe teritoriul României cu excluderea acţiunii legilor altor state. Acest principiu
este consacrat de legea română în:
- Codul civil, care consacră teritorialitatea legii civile astfel: „Actele normative adoptate de
organele, de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în
care se prevede altfel. Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială” [art. 7 alin. (1) şi (2)];
- Codul penal (art. 3) care prevede că: „Legea penală se aplică infracţiunilor pe teritoriul
României”. Norma penală defineşte în continuare şi noţiunea de teritoriu pe baza următoarelor
coordonate: a) solul; b) subsolul; c) marea teritorială; d) apele pe care se stabileşte frontiera de stat (râuri,
fluvii); e) coloana de aer aflată deasupra teritoriului; Prin utilizarea „ficţiunii juridice” principiul
teritorialităţii cunoaşte efecte de extindere sau efecte extrateritoriale.
Efectul de extindere al noţiunii de teritoriu presupune că „teritoriul României” cuprinde şi suprafaţa
şi spaţiile navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul naţional. Prin urmare oriunde s-ar afla
aeronavele şi navele româneşti la bordul lor se aplică legea română 2. De asemenea, „teritoriul României”
cuprinde şi sediile misiunilor diplomatice şi consulare ale României în alte ţări, precum şi reprezentanţele
economice şi turistice ale statului român deschise pe teritoriul altor state. Efectele de extindere ale
noţiunii de teritoriu sunt prevăzute şi în Codul penal, care prevede „Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român,
ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt
săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării” [art.
5 alin. (1)].
Efectul de extindere al noţiunii de teritoriu este prevăzut şi de Codul civil, astfel „starea civilă şi
capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel [art. 2572 alin. (1) Cod civil]. Aceasta înseamnă că, persoana română aflată în străinătate
rămâne supusă legii române. Potrivit legii române legea personală este legea cetăţeniei.
De asemenea, în practica internaţională, în vederea reglementării aplicării extrateritoriale a normelor
juridice, se încheie convenţii multilaterale, spre exemplu, în materia vânzării internaţionale de bunuri.
Există situaţii în care principiul teritorialităţii cunoaşte efecte de restrângere. Spre exemplu,
legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra unor persoane străine şi asupra bunurilor
lor. Astfel, personalul diplomatic al unei misiuni diplomatice se bucură de imunitate diplomatică,
respectiv, de un sistem de drepturi şi privilegii, ceea ce înseamnă că acesta nu intră sub incidenţa
normelor juridice naţionale. Acţiunea normei juridice în spaţiu cunoaşte două aspecte, intern şi
internaţional.

15
 Aspectul intern se referă la faptul că norma juridică se aplică raporturilor juridice care se nasc, se
modifică şi se sting pe teritoriul României, indiferent că normele respective au vocaţia aplicării pe întreg
teritoriu ţării sau în limitele teritoriale ale unui judeţ, municipiu, oraş, comună.
Aspectul intern este exemplificat de dispoziţiile Codului civil care prevăd: „Actele normative
adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de
cazul în care se prevede altfel.
Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice
locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială”
[art. 7 alin. (1) şi (2)].
Aspectul internaţional, este pus în lumină de prezenţa unui element străin (de extraneitate) care
priveşte unul dintre elementele de structură ale raportului juridic (fie persoanele, fie conţinutul sau
obiectul).
Astfel că, pe teritoriul unui stat se pot naşte şi conflicte de legi, determinate de extinderea
raporturilor civile şi comerciale pe plan internaţional, datorită prezenţei elementului de extraneitate. Acest
fapt a condus la întâlnirea mai multor reglementări naţionale din state diferite dând naştere la conflicte de
legi. Conflictele de legi sunt rezolvate de normele conflictuale ce intră în obiectul de studiu al ramurii de
drept internaţional privat. Conflictele de legi se nasc din raporturi de drept privat cu element străin - de
extraneitate (spre exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau
executarea unui contract se realizează pe un teritoriu străin faţă de locul încheierii contractului, sau una
dintre părţile contractante este de altă cetăţenie, decât cealaltă etc.).
Dintre normele conflictuale care rezolvă conflicte de legi, exemplificăm: lex fori (legea instanţei),
lex loci actus (legea locului în care s-a încheiat contractul) lex personalis (legea personală) les rei sitae
(legea locului unde se află bunul) etc.
Pentru raporturile juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile, care
înseamnă şi rezolvarea conflictului de legi în spaţiu, se face ţinându-se seama de normele de drept
internaţional privat. Acestea sunt cuprinse în Cartea VII din Codul civil, potrivit art. 8 Cod civil.

§ 3. APLICAREA/ACŢIUNEA NORMEI JURIDICE ASUPRA PERSOANELOR

Dreptul este o ştiinţă socială prin urmare, normele juridice, ca set de reguli de conduită, au ca
destinatari persoanele, fizice sau juridice, după caz.
Principiul care guvernează aplicarea normei juridice asupra persoanelor este principiul
personalităţii, care presupune că „legea elaborată de puterea se stat se aplică tuturor persoanelor ce se
află în relaţie politico-juridică cu statul ori care dispun de un anumit statut juridic acordat de stat”.
De asemenea, aplicarea normelor juridice asupra persoanelor are la bază principiul egalităţii în
drepturi în faţa legii. Astfel, „Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate de Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”
(art. 1 din Constituţie). Sau, referitor la egalitatea în faţa legii civile, exemplificăm:
Normele juridice se aplică în mod egal asupra tuturor cetăţenilor fără deosebire de rasă, culoare,
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie, vârstă, sex sau orientare sexuală, opinie, convingeri
personale, de apartenenţă politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, avere,
origine socială, grad de cultură (art. 30 Cod civil).
Dar actele normative pot viza diferite categorii de cetăţeni: avocaţi, magistraţi, notari, funcţionari
publici, cadre didactice, medici, farmacişti, etc.
Sintetizând, şi exemplificând, normele juridice din dreptul privat (dreptul civil şi dreptul comercial)
pot fi împărţite în trei categorii, din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică:

16
  legi cu vocaţie generală de aplicare, care privesc atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice, spre exemplu, Codul civil.
 legile civile cu vocaţie specială de aplicare, adică au ca destinatari:
- numai persoanele fizice, spre exemplu, O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale
(corespunzând profesioniştilor comercianţi persoane fizice);
- numai persoanele juridice, spre exemplu, Legea nr. 31/1991, republicată şi modificată, privind
societăţile comerciale (corespunzând profesioniştilor comercianţi persoane juridice).
Aplicarea normei juridice asupra persoanelor se referă şi la regimul juridic al străinilor, care
cunoaşte trei forme de reglementar: regimul naţional, regimul special, clauza naţiunii celei mai favorizate:
- potrivit regimului naţional se recunoaşte străinilor aceleaşi drepturi de care se bucură proprii săi
cetăţeni;
- prin regimul special, se acordă străinilor unele drepturi, prevăzute în acorduri internaţionale sau
în legislaţii naţionale;
Clauza naţiunii celei mai favorizate constă, spre exemplu, în aceea că un stat acordă cetăţenilor din
statul A un tratament la fel de avantajos ca acela oferit cetăţenilor unui stat B, considerat favorizat. Clauza
are ca temei juridic o convenţie între părţi 3.

CAPITOLUL IV Izvoarele dreptului. Izvoarele dreptului afacerilor

§ 1. SENSURILE EXPRESIEI „IZVOR DE DREPT”

Expresia „izvor de drept” are, în principiu două sensuri, material şi formal.

În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă care au determinat
apariţia normelor juridice, prin acţiunea legiuitorului (deoarece din necesităţile practice se naşte obiceiul
juridic).
În sens formal, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normelor juridice, respectiv,
actele normative, legile.
După modul în care sunt exprimate, izvoarele de drept sunt scrise (actul normativ, legea) şi nescrise
(obiceiul juridic).

§ 2. IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

 În sens strict, izvoarele formale ale dreptului sunt actele normative, respectiv legile. Prin lege se
înţelege, în sens strict, actul normativ adoptat de Parlament, şi în sens larg, toate actele normative
(decrete, hotărâri, ordonanţe, ordine, instrucţiuni, regulamente, circulare, decizii). Sunt izvoare de drept:
- legea, adoptată de Parlament (organul puterii legiuitoare). Legea este fundamentală, respectiv,
Constituţia (reglementează procedura legiferării). De asemenea, Parlamentul adoptă legi constituţionale
(sunt cele de revizuire a Constituţiei). De asemenea, legile sunt: organice (reglementează anumite
domenii prevăzute în
Constituţie1 şi legi ordinare2 (art. 73 din Constituţie);

1
Domeniile sunt prevăzute de art. 73 alin. (3), din Constituţia României. Legile organice se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere [art. 76 alin. (1) din Constituţie].
2
Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră [art. 76 alin. (2) din Constituţie].

17
 - decretul este emis de preşedintele României (art. 100 din Constituţie) în câteva situaţii prevăzute
de Constituţie3;
- hotărârile şi ordonanţele sunt adoptate de Guvern (organul puterii executive). Hotărârile se emit
pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele şi condiţiile prevăzute de acestea (art. 108 din
Constituţie)2. Guvernul poate adopta şi ordonanţe de urgenţă în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată [art. 115 alin. (5) din Constituţie];
- ordinele, instrucţiunile, regulamentele, circularele emise de miniştri, de
Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele Autorității de Supraveghere Financiară (A.S.F.) au în vedere
domenii relativ restrânse şi au ca scop executarea legilor;
- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi locale)
reglementează, potrivit legii şi hotărârilor de Guvern, problemele specifice unităţii administrativ-
teritoriale respective (judeţ, oraş, comună);
- contractul normativ; contractul, ca atare, este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte
drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate; contractul normativ, însă nu vizează drepturile şi
obligaţiile unor subiecte determinate (cum este cazul părţilor raportului juridic, respectiv, vânzător-
cumpărător, locator-locatar etc.), ci are în vedere reglementări cu caracter general. Astfel, în domeniul
raporturilor de muncă (în ramura dreptului muncii şi al securităţii sociale) contractul normativ este izvor
de drept sub forma contractelor colective de muncă, care reglementează condiţiile generale ale
organizării procesului muncii şi în temeiul cărora sunt încheiate, ulterior, contracte individuale de muncă.
În acest sens art. 41 alin. (5) din Constituţie prevede „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”.
- deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (art. 147 din
Constituţie); Curtea Constituţională este organ distinct de instanţele judecătoreşti având competenţa de a
verifica dacă un anumit text de lege este conform cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională nu
este competentă să emită norme juridice, dar hotărârile sale pot decide ca o normă juridică să nu se mai
aplice, deoarece nu este constituţională.
- prevederile tratatelor de instituire a Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale
Uniunii cu caracter obligatoriu (regulamente, directive, decizii) au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare [art. 148 alin. (2) din
Constituţie].
 În dreptul nostru nu constituie izvoare de drept: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenţa judiciară
sau practica judecătorească (precedentul judiciar), doctrina (literatura juridică).
Obiceiul juridic este format dintr-un ansamblu de reguli rezultate din experienţa de viaţă a unei
comunităţi, din repetarea unor practici. Aceste reguli cutumiare devin norme juridice numai prin
recunoaşterea lor expresă prin lege. Ramurile dreptului muncii, ale dreptului penal 3 sau ale dreptului
administrativ etc., nu cuprind referiri la obicei. În dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional
public4 cutuma constituie în anumite cazuri, prevăzute de lege, după cum vom vedea într-o secţiune

3
Situaţiile sunt prevăzute de art. 91 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) art. 94 lit. a), b), c), din
Constituţie
2
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domeniul care nu fac
obiectul legilor organice [art. 115 alin. (1) din Constituţie]. Legea de abilitare stabileşte domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe.
3
Spre exemplu, în dreptul penal se aplică principiul legalităţii pedepsei şi al incriminării (nulla poena sine lege şi nullum
crimen sine lege) adică, izvor al dreptului penal este întotdeauna legea scrisă.
4
Statutul Curţii internaţionale de Justiţie menţionează expres cutuma ca „dovada unei practici generale, acceptate ca drept”
,.

18
ulterioară, izvor de drept. Jurisprudenţa judiciară sau practica judecătorească. Precedentul judiciar.
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
instanţele de toate gradele1. Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete, prin
urmare, nu este creatoare de norme juridice. Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din
proces, potrivit principiului relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă
erga omnes (tuturor). Deci, nu este izvor de drept. Cu toate acestea, în practică, se constată că instanţele
de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege. Precedentul judiciar
reprezintă o decizie a judecătorului pronunţată anterior într-o cauză analogă. Fără a fi doar sursă de
interpretare, decizia judecătorului devine astfel sursă creatoare de drept. „În măsura în care o decizie
anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare se impune în cauzele suficient de
asemănătoare”.
O situaţie specială este reprezentată de hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura
recursului în interesul legii, în cadrul cărei proceduri hotărârile au efect general. Dacă instanţele
judecătoreşti pronunţă soluţii diferite referitoare la aceleaşi probleme de drept, Înalta Curte (...) poate
„impune alegerea unei soluţii şi unificarea, pentru viitor, a soluţiilor care vor fi pronunţate” . Prin această
procedură Înalta Curte (...) asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către diversele instanţe
judecătoreşti. Doctrina, sau literatura juridică, reprezintă interpretările şi analizele pe care specialiştii
în drept le dau fenomenului juridic. Doctrina nu este izvor de drept, dar această teorie juridică sprijină
legiuitorul în procesul de creare a normelor juridice şi judecătorul în procesul de aplicare a acestora.

§ 3. SISTEMATIZAREA ACTELOR NORMATIVE

Actele normative formează sistemul legislaţiei, un sistem dinamic care presupune permanente
modificări şi adaptări în concordanţă cu schimbările economico-sociale şi politice. Sistematizarea
legislaţiei, este determinată de varietatea actelor normative, această preocupare ţine seama de
particularitatea raporturilor juridice, pe care le reglementează, specifică fiecărui domeniu sau ramuri.
Sistematizarea înseamnă simplificarea, reducerea şi concentrarea reglementărilor. Formele de
sistematizare sunt: încorporarea şi codificarea.
Încorporarea, considerată formă inferioară de sistematizare, presupune aşezarea actelor normative
după anumite criterii: cronologie, ordine alfabetică, pe ramuri, pe instituţii etc. Spre exemplu,
încorporarea conduce la alcătuirea de colecţii de legi, de decrete, de hotărâri publicate periodic etc., sau la
alcătuirea de culegeri de acte normative sau de îndrumare legislative, efectuate de persoane particulare de
specialitate juridică.
Codificarea este forma superioară de sistematizare, deoarece organizează normele juridice care
aparţin aceleiaşi ramuri într-un act normativ, cu forţă juridică de lege, cod.
Codul reflectă patru grupe de factori: politici, economici, ideali şi juridici. Codul, ca rezultat al acţiunii de
sistematizare superioară, trebuie să îndeplinească condiţii de: claritate, precizie, integralitate în expunere,
logică etc. Eforturile speciale acţiunii de codificare au determinat elaborarea codurilor civil: muncii,
penal, fiscal, procesual civil etc.

1
Instanţele judecătoreşti în ordine ierarhică crescătoare sunt: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (este instanţa cu cel mai înalt rang în sistemul judiciar român). 2 A se vedea pentru detalii, N. Popa, op. cit.,
pp. 156- 161.

19
 § 4. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

Sunt avute în vedere izvoarele formale ale dreptului afacerilor. Acestea sunt materializate în actele
normative (legile, în sens larg) ce reglementează raporturile juridice în care o parte are calitatea de
profesionist, fie comerciant, fie necomerciant.
Raporturile juridice respective sunt de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii, de drept
administrativ, de drept fiscal, de drept penal. Izvoarele dreptului afacerilor sunt:
1. Constituţia, deoarece este reglementarea de bază în privinţa organizării social - economice a
ţării, a formelor de proprietate, a economiei de piaţă, a liberei iniţiative şi concurenţe, a libertăţii
comerţului, a concurenţei loiale, a drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor etc. Dispoziţiile legale
corespunzătoare acestor domenii, dezvoltate prin legislaţie specială, formează cadrul legal de bază pentru
dreptul afacerilor.
2. Codul civil român1, deoarece în art. 3 se precizează expres aplicarea generală a acestuia cu
privire la „raporturile dintre profesionişti şi la raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil”.
Din categoria codurilor, menţionăm: Codul muncii, Codul fiscal, Codul vamal, Codul consumului,
Codul penal în măsura în care raporturile juridice specifice acestor ramuri au în vedere profesioniştii
(comercianţi sau necomercianţi).
3. Legile, în sensul larg al termenului, reprezintă sfera cea mai cuprinzătoare - supusă unui proces
de modificare permanentă - prin care se reglementează raporturile juridice de afaceri.
Fără a le cuprinde în totalitate, exemplificăm, legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de
guvern, regulamente, circulare - izvoare de dreptul afacerilor:
Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată şi modificată; Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, republicată şi modificată; Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și
de insolvență, modificată; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, modificată; Legea nr. 335/2007 privind camerele de comerţ şi industrie, modificată şi
completată; Legea nr. 21/1996, privind concurenţa (Legea concurenţei), republicată; Legea nr. 414/2002
privind impozitul pe profit; Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
comitetului european de întreprindere, republicată; O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale,
modificată; O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, modificată 7;
Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată şi modificată; Hotărârea de
Guvern nr. 187/2007 privind procedurile de informare şi consultare şi alte modalităţi de implicare a
angajaţilor în activitatea societăţii europene; Regulamentul privind ordinul de plată nr. 8/1994, aprobat
de Banca Naţională a României, modificat prin Circulara nr. 33 din 21 august 2002 etc.
4. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
 Uzanţele potrivit Codului civil [art. 10 alin. (4)] înseamnă obiceiul locului şi uzurile
profesionale (denumite, anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, uzuri comerciale 11). Calitatea de
izvor de drept a uzanţelor este însă o situaţie de excepţie, deoarece:
- se face apel la acestea numai în subsidiar, şi anume „în cazurile neprevăzute de lege” [art. 10
alin. (1) Cod civil].
- „în materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în măsura în care sunt
recunoscute ori admise expres de lege” [art. 10 alin. (2) Cod civil]. Acest aspect rezultă din cuprinsul
1
Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. Noul Cod civil a fost republicat în M. Of. nr. 505/2011
aplicabil din 1 octombrie 2011. În prezent Noul Cod civil este actualizat prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea O.U.G nr.
79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.
Of. nr. 255/2012.

20
articolelor din Codul civil care trimit expres la obicei, spre exemplu: art. 603 alin. (2), art. 613 alin. (1),
art. 613 alin. (2), art. 1349 alin. (1);

- existenţa, respectiv, cuprinsul unei uzanţe se dovedeşte prin culegerile elaborate de către
autorităţile sau instituţiile competente în domeniu care publică astfel de uzanţe [art. 10 alin. (3) Cod
civil]3. Potrivit aceluiaşi articol (din Codul civil), publicarea unei uzanţe într-o astfel de culegere creează
prezumţia că aceasta există, până la proba contrară.
 Principiile generale (fundamentale) ale dreptului, despre care am făcut referire într-o secţiune
anterioară, se aplică astfel în cazurile în care legea nu prevede, se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţiile juridice asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii,
principiile generale ale dreptului” [art. 10 alin. (1) Cod civil]. Aplicarea principiilor generale ale
dreptului, se face în mod subsidiar, după constatarea că legea nu acoperă situaţia/situaţiile din practică,
nu există uzanţe, în materie, şi nici dispoziţii legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare. Ele nu se
regăsesc, ca atare în norme juridice, ci se deduc din sistemul normativ, din practica instanţelor
judecătoreşti şi din doctrina juridică. Din acest motiv, aplicarea acestor principii a fost denumită în
literatura juridică şi analogia dreptului.
5. Tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt izvoare de dreptul afacerilor, deoarece
„în materiile reglementate de Codul civil, dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile
persoanelor se vor interpreta şi aplica în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul
civil conţine dispoziţii mai favorabile” [art. 4 alin. Cod civil]. Aceste tratate au calitatea de izvoare, dacă
privesc raporturi juridice care intră în sfera de reglementare a dreptului afacerilor, care se regăseşte în
materiile prevăzute de Codul civil.
6. Dreptul Uniunii Europene. Referirea la dreptul Uniunii Europene ca izvor de drept civil,
respectiv de dreptul afacerilor, se face de art. 22 Cod civil, astfel, „În materiile reglementate de Codul
civil, dreptul Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul
părţilor”. Dreptul Uniunii, ca izvor de dreptul afacerilor este reprezentat de:
- dreptul primar sau originar al Uniunii Europene care cuprinde: tratatele institutive ale
Uniunii Europene (Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene 1 - T.F.U.E. şi Tratatul asupra Uniunii
Europene - T.U.E.), Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, la care Uniunea a aderat, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7
decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, actele de aderare ale
noilor state membre;
- dreptul derivat constă în actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene; în principiu, acestea
sunt: regulamentul, directiva, decizia, avizul şi recomandarea. Numai primele trei dintre acestea sunt
obligatorii, celelalte două nu au acest caracter.
Regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct
aplicabil în fiecare stat membru. Ca şi o lege naţională regulamentul conţine prescripţii generale şi
impersonale. Acesta produce, automat, fără nicio intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte
juridice în ordinea juridică internă a statelor membre. Regulamentul dispune astfel de o putere normativă
completă, se adresează direct subiectelor de drept intern din statele membre; de asemenea, intră în vigoare
şi se aplică simultan pe teritoriul Uniunii. Exemplificăm trei regulamente care sunt izvoare de dreptul
afacerilor: Regulamentul (CEE) nr. 2137 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul European de
1
Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene şi Tratatul asupra Uniunii Europene au fost semnate la Lisabona pe 13
decembrie 2007 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009. 2 A se vedea art. 288 alin. (2) T.F.U.E. A se vedea art. 288 alin. (3)
T.F.U.E.

21
Interes Economic, Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul
societăţii europene, Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul
societăţii cooperative europene;
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar, cu privire la rezultatul care trebuie
atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele 3. Directiva
îndeplineşte o funcţie de apropiere a legislaţiilor naţionale 1, de armonizare a acestora cu dreptul Uniunii,
prin transpunerea lor în dreptul intern. Pentru a fi pusă în aplicare, directiva este supusă unui proces de
implementare, în dreptul naţional al statelor membre, stabilind în cuprinsul acesteia termene cu privire la
transpunere. Directiva „îmbracă” forma unei legi, hotărâri de guvern etc. Statul membru este liber în
privinţa formei şi a mijloacelor pentru atingerea rezultatului prevăzut în conţinutul directivei.
Exemplificăm în acest sens că, la nivelul Uniunii Europene, ca şi izvoare ale dreptului afacerilor, au fost
adoptate 12 directive în materia societăţilor comerciale, care reglementează: constituirea societăţilor
comerciale, aporturile, modificările de capital, fuziunile, contabilitatea etc., toate acestea fiind transpuse
în legislaţia naţională.
Decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care indică destinatarii, decizia
este obligatorie pentru aceştia. Deciziile, ca de altfel toate actele de drept derivat, se pot adresa, în egală
măsură, statelor membre ori persoanelor fizice sau juridice. Decizia se aseamănă cu actul administrativ
individual din dreptul intern, fiind un act de executare administrativă a dreptului Uniunii, iar dacă prescrie
unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv, parcurge toate etapele de edictare a măsurilor naţionale
de aplicabilitate generală; din această perspectivă se aseamănă cu directiva.
Avizul şi recomandarea nu sunt obligatorii nici pentru autorul nici pentru destinatarul lor 2, dar, sunt
instrumente utile de orientare a legislaţiilor naţionale invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită
determinată. Uneori însă, recomandările şi avizele au caracter obligatoriu când au drept obiect
completarea dispoziţiilor dreptului Uniunii, cu scopul de a asigura acestuia deplina punere în aplicare în
statele membre. Spre exemplu, Recomandarea Comisiei 2003/361/CE din 6 mai 2003 referitoare la
definirea microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, transpusă în legislaţia naţională
(aceasta are caracteristicile unei directive) în O.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 175/2006. Acest
act normativ completează Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor
mici şi mijlocii (ca rezultat al transpunerii Recomandării Comisiei nr. 96/280/96 cu privire la
întreprinderile mici şi mijlocii, înlocuită prin Recomandarea Comisiei 2003/361/CE).
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii prin hotărârile sale deşi, în principiu nu reprezintă
izvor de drept - a condus la crearea unor principii de drept, proprii ordinii juridice a Uniunii, spre
exemplu, principiul priorităţii/supremaţiei dreptului Uniunii sau al efectului direct al acestuia.

1
Consiliul (...) adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre”

22
 CAPITOLUL V Interpretarea normelor juridice

§ 1. NOŢIUNEA DE INTERPRETARE

Încadrarea în generalitatea normei juridice a unui caz particular, singular, presupune din partea
organului de aplicare a normei respective, „o pregătire teoretică impecabilă”. Legiuitorul însă, nu poate
cuprinde într-o dispoziţie tipică toate situaţiile practice, care sunt, în principiu, atipice. De aceea pentru a
rezolva un caz concret este nevoie de interpretarea normei juridice, care urmează să se aplice, în vederea
încadrării corecte a cazului respectiv în prescripţiile normei.
Interpretarea normei juridice este operaţiunea logico-raţională prin care se explică conţinutul
(dispoziţia) şi sensul normelor juridice. Acest proces urmăreşte încadrarea situaţiilor practice,
potrivit împrejurărilor prevăzute de ipoteză, în dispoziţia normei. Scopul interpretării este
aplicarea corectă a normei, generală, interpretată la cazurile concrete din viaţa particulară.

§ 2. CLASIFICAREA INTERPRETĂRILOR

Interpretarea normei juridice se poate clasifica după cum urmează:

a) interpretare oficială, este obligatorie şi are forţă juridică; este realizată de
organele care emit acte normative (legiuitoare sau administrative) sau de organele care aplică dreptul
(instanţele judecătoreşti). Dacă organul emitent interpretează propriul act interpretarea se numeşte
autentică, legală sau generală.
În procesul aplicării dreptului intervine interpretarea cauzală, sau de caz, realizată de instanţele
judecătoreşti, şi care este obligatorie numai la speţa respectivă.
Interpretarea oficială, realizată fie de organele care emit norme ,fie de organele care aplică normele
respective, este reglementată expres de Codul civil în art. 9, şi anume: „Cel care a adoptat norma civilă
este competent să facă şi interpretarea ei oficială. Norma interpretativă produce efecte numai pentru
viitor. Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
b) interpretarea neoficială, denumită şi doctrinară, este cuprinsă, de obicei, în
teoria juridică (în literatura juridică, de specialitate); această interpretare este facultativă, neavând, prin
urmare, forţă juridică.
§ 3. METODELE DE INTERPRETARE

În procesul de interpretare a normelor juridice organul care interpretează norma juridică

întrebuinţează mai multe metode:
a) metoda gramaticală, care presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale,
folosind analiza sintactică şi morfologică (gramaticală) a textului din actul normativ;
b) metoda sistematică presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale în contextul întregului
sistem legislativ, ţinându-se seama de legăturile unei dispoziţii cu altele, din acelaşi act normativ sau din
alt act normativ.
Metoda sistematică este întâlnită frecvent în practică, pornind de la calificarea unei dispoziţii ca
normă generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli: norma generală nu
derogă de la norma specială, norma specială derogă de la norma generală. Norma generală reprezintă
regula, iar norma specială constituie excepţia. În cazul în care o situaţie din practică intră sub incidenţa
atât a unei norme generale, cât şi a uneia speciale, iar norma specială prevede expres chiar în cuprinsul ei
că se aplică situaţiei respective, are prioritate, în ceea ce priveşte aplicarea, norma specială.

23
 Raportul dintre norma generală şi specială este pus în lumină şi de Codul civil în art. 10 alin. (1).
care precizează că „Legile care derogă de la o dispoziţie generală (deci normele speciale, n.a.), care
restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile
expres prevăzute de lege”. Prin urmare, normele speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare.

 De asemenea, normele juridice române se raportează, în ceea ce priveşte interpretarea lor şi la

normele cuprinse în: tratatele internaţionale, respectiv, în domeniul drepturilor omului, şi în dreptul
Uniunii Europene, acestea din urmă având prioritate faţă de normele juridice române. Acest aspect rezultă
din cuprinsul Codului civil, după cum urmează:
- în materiile reglementate de Codul civil, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi prezentul cod, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile [art.
4 alin. (1) şi (2) Cod civil];
- în materiile reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii se aplică în mod prioritar,
indiferent de calitatea şi statutul părţilor (art. 5 Cod civil).
Din spiritul acestor dispoziţii rezultă o regulă de interpretare, potrivit căreia, actul normativ de rang
inferior se interpretează astfel încât să nu existe contradicţii între acesta şi cuprinsul actului normativ de
rang superior. Astfel, toate normele trebuie să fie constituţionale şi să se interpreteze în concordanţă cu
prevederile Constituţiei. Iar normele juridice interne se interpretează potrivit normelor din tratatele
internaţionale la care România este parte.
c) metoda istorică este modalitatea de lămurire a sensului şi înţelesului normei juridice luând în
consideraţie condiţiile istorice, social-juridice care au stat la baza elaborării acesteia. În cazul acestei
interpretări se recurge la comparaţii între actuala şi anterioara reglementare, la punerea în lumină a
principiilor de drept, toate acestea conducând la înţelegerea scopului pentru care a fost adoptată norma
care se interpretează, în contextul istoric dat.
d) metoda logică întrebuinţează reguli şi argumente de interpretare logică
exprimate în adagii juridice:
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. În interpretarea normei juridice se ţine seama
de raportul dintre legea generală care reprezintă regula şi legea specială care reprezintă excepţia. Această
metodă se aplică pentru: dispoziţiile legale ce conţin enumerări limitative, dispoziţiile legale care instituie
prezumţii legale, dispoziţiile legale ce conţin excepţii.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Această regulă presupune că,
unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără ca prin
interpretare să se introducă excepţii pe care legea nu le prevede. - legea trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării. Dacă o dispoziţie legală este neclară ea trebuie interpretată
pentru a avea sens, adică în vederea aplicării, şi nu în sens contrar, acela al neaplicării.
Dintre argumentele de interpretare de logică formală întrebuinţate de organul de aplicare pentru
interpretarea normei juridice exemplificăm:
 argumentul per a contrario, acesta înseamnă că, ori de câte ori un text de lege prevede un
anumit lucru, se prezumă ca el neagă contrariul;
 argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării unei dispoziţii
legale, prevăzută pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres;  argumentul de analogie.
Acest argument se referă la faptul că, acolo unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie.

24
Acest argument este folosit îndeosebi, pentru rezolvarea aşa-numitelor lacune ale legii, ceea ce conduce
la faptul că norma se aplică prin analogie şi la alte situaţii decât cele prevăzute de norma în cauză.
 argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere că numai o anumită
soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate, care nu poate fi acceptată.

Bibliografie : Ioana-Nely Militaru, Dreptul afacerilor, Editura Universul Juridic, București, 2013
(actualizată)

25