Dreptul civil este ramura de drept formată din ansamblul normelor

juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi

nepatrimoniale stabilite între subiectele de drept civil, respectiv între
persoane fizice şi persoane juridice, aflate pe poziţii de egalitate
juridică.
1.3.Domeniul dreptului civil.
Obiectul dreptului civil, aşa cum rezultă chiar din definţia de mai sus,
este format din raporturile juridice patrimoniale şi raporturile juridice
nepatrimoniale ce se stabilesc între persoane fizice şi persoane
juridice.
Raportul juridic patrimonial este acel raport social al cărui conţinut
poate fi evaluat în bani (de exemplu, raportul născut din contractul de
vânzare-cumpărare).
Raportul juridic nepatrimonial (numit şi personal nepatrimonial) este
acel raport social al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (spre
exemplu, raportul ce are în conţinutul său dreptul la nume sau
denumire).
Aparţin dreptului civil numai raporturile juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale care au ca părţi persoane fizice şi persoane juridice
aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Normele juridice civile sunt grupate pe categorii ce reglementează
subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, adică sunt ordonate în
instituţii ale acestei ramuri de drept.
Următoarele instituţii aparţin dreptului civil:
- raportul juridic civil;
13
- actul juridic civil;
- prescripţia extinctivă;
- subiectele dreptului civil (persoanele);
- drepturile reale;
- obligaţiile civile (teoria generală a obligaţiilor);
- contractele civile speciale;
- moştenirea (succesiunile);
-dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de
proprietate industrială).
1.5.Principiile dreptului civil.
Principiile de drept sunt idei călăuzitoare (reguli de bază), care
orientează reglementarea şi interpretarea dispoziţiilor legale, fie la
nivelul tuturor ramurilor de drept, fie doar pentru o ramură de drept
sau chiar în cazul unor instituţii ale ramurii de drept respective.
Pe aceste baze putem spune că principiile fundamentale ale dreptului
civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă.
Legea enumeră următoarele principii fundamentale ale dreptului civil:
principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii civile;
principiul îmbinării intereselor personale cu interesul general;
principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile şi
principiul bunei-credinţe.
Principiul proprietăţii a fost instituit prin art. 44 şi art. 136 din
Constituţia revizuită şi dezvoltat de normele dreptului civil.
Principiul egalităţii în faţa legii civile este o aplicaţie a principiului
egalităţii în faţa legii, consacrat, cu caracter general, de art. 4 alin. (2)
şi art. 16 din Constituţie.
Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesul general
răspunde nevoii armonizării intereselor individuale cu cele obşteşti şi
este consacrat atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele
juridice
Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este
consacrat de o serie de prevederi ale Constituţiei [art. 1 alin. (3); art.
18; art. 21 etc.] dar şi de Codul civil.
Principiul bunei-credinţe este consacrat de art. 14 C. civ., care, în
primul său alineat dispune că „Orice persoană fizică sau persoană
juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile
civile cu bună-credinţă...”, pentru ca în alin 2 să instituie o prezumţie
relativă de bună-credinţă.

criterii de delimitare: obiectul de reglementare; metoda de

reglementare; calitatea subiectelor; caracterul normelor; specificul
sancţiunilor; principiile.

Obiectul dreptului civil este format din două mari categorii de

raporturi sociale: patrimoniale şi nepatrimoniale.
Dintre raporturile patrimoniale, constituie obiect al dreptului civil cele
---reale (care au în conţinutul lor drepturile
reale) şi
------ obligaţionale (care au în conţinutul lor
drepturile de creanţă).

Constituie obiect de reglementare al dreptului civil numai acele

raporturi juridice nepatrimoniale care privesc existenţa şi integritatea
persoanelor, identificarea ori individualizarea persoanelor, creaţia
intelectuală.
Metoda de reglementare este criteriul de delimitare care constă în
modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către stat, prin
edictarea normelor juridice. Specifică şi generală pentru dreptul civil
este metoda egalităţii juridice a părţilor.
Calitatea subiectelor poate reprezenta un criteriu de departajare a
dreptului civil de alte ramuri de drept, în măsura în care acestea ar
impune subiectelor raporturilor juridice o calitate specială, ţinând cont
de faptul că normele dreptului civil nu pretind subiectelor o anume
calitate, fiind suficientă aceea de persoană fizică sau persoană juridică.
Caracterul normelor juridice constituie şi el un criteriu de delimitare,
auxiliar, preponderente în dreptul civil fiind normele dispozitive, spre
deosebire de alte ramuri de drept în care sunt majoritare normele
imperative.
Criteriul caracterului sancţiunilor ce intervin în caz de nerespectare
a unei norme juridice. Sub acest aspect, specifică dreptului civil este
restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, care constă fie în
repararea prejudiciului cauzat, fie în încetarea acţiunii de vătămare a
dreptului personal nepatrimonial
Principiile proprii unei ramuri de drept constituie, de asemenea, un
criteriu de delimitare.

Aplicarea legii civile.

Orice lege are o anumită durată, cuprinsă între momentul intrării sale
în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare şi se aplică pe un anumit
teritoriu, cu privire la anumite persoane, aflate sau nu pe acel teritoriu.
Spunem astfel că legea acţionează concomitent sub trei aspecte: timp,
spaţiu şi persoane.
Spre exemplu, în cuprinsul unei legi care a fost publicată în Monitorul
oficial la data de 28 iunie 2014 se poate menţiona că aceasta va intra
in vigoare la data de 28 iulie 2014, după cum se poate dispune că
intrarea în vigoare se va produce în termen de 30 de zile de la data
publicării.

Aplicarea legii civile în timp

Regulile mai sus expuse îşi au fundamentul în prevederile art. 78 din

Constituţie, conform cărora ,,Legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei”.
Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogare, care poate fi
expresă (directă sau indirectă) ori tacită (implicită).
Abrogarea expresă directă intervine atunci când în noua lege sunt
indicate dispoziţiile legale a căror aplicare încetează.
Abrogarea expresă indirectă se realizează prin inserarea în legea nouă
a unei menţiuni conform căreia orice dispoziţii contrare noii
reglementări se abrogă, deci nu se indică expres dispoziţiile abrogate.
Abrogarea tacită este incidentă atunci când dispoziţiile legii vechi
sunt incom-patibile cu cele cuprinse în legea nouă: dispoziţiile
incompatibile din legea veche vor fi considerate abrogate.