Istorie Total

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
ISTORIA DREPTULUI
ROMÂNESC
Anul I, semestrul I
ŞTEFAN GHEORGHE
Editura Universitară Danubius, Galaţi

2010
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală
sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)
ISBN 978-606-533-143-3
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
CUPRINS
1. Organizarea politica si juridica a geto-dacilor inainte si dupa cucerirea
romana
Evolutia raporturilor juridice in spatiul geto-dac 8
Organizarea politico-juridica a provinciei Dacia Romana 19
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 33
Teste de autoevaluare 34
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 35
Bibliografie minimală 35
2. Spatiul juridic medieval romanesc

Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal romanesc 37
Evolutia dreptului feudal la romani 51
Rezumat 62
Lucrare de verificare 63
3. Aspecte privind modernizarea dreptului romanesc

Dreptul romanesc in perioada moderna 66
Evolutia raporturilor politico-juridice in perioada 82
moderna
Rezumat 94
Istoria dreptului românesc 3

4. Romania si statul de drept in secolul XX
Statul si dreptul romanesc in perioada interbelica 97
(1918-1945)
Evolutia raporturilor politice in spatiul romanesc dupa 107
1945
Rezumat 113
Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE
Modulul intitulat Istoria dreptului romanesc se studiază în anul I şi vizează
dobândirea de competenţe în domeniul istorie dreptului.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 integrarea istoriei dreptului in sistemul stiintelor;

 explicarea principiilor evolutive si unitare ale societatii române;
 identificarea elementelor specifice spatiului juridic romanesc;
 interpretarea normelor de drept prin raportare la traditiile romanesti;
 cunoasterea principalelor institutii aferente dreptului romanesc;
 recunoasterea izvoarelor juridice ale dreptului romanesc.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Organizarea politico-juridica a geto-dacilor inainte si dupa cucerirea
romana;
- Spatiul juridic medieval romanesc;
- Aspecte privind modernizarea dreptului romanesc;
- Romania si statul de drept in secolul XX.
In prima unitate de învăţare, intitulată Organizarea politico-juridica a geto-
dacilor inainte si dupa cucerirea romana, vei regăsi operaţionalizarea
următoarelor obiective specifice:
- să defineşti aspectele unitare ale evolutiei dreptului la geto-daci;
- să raportezi istoria dreptului ca element de referinta la romani;
- să identifici impactul aparitiei si dezvoltarii dreptului roman in Dacia;
- să evaluezi corect consecintele retragerii romane la sudul Dunarii,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Spatiul
juridic medieval romanesc, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi
competenţe, care iti vor conferi capacitatea:
- sa identifici caracteristicile dreptului cutumiar romanesc;
- sa corelezi evolutia unitara a dreptului cu aparitia statelor medievale;
- sa diferentiezi tipurile de proprietate si rolul acesteia in Evul Mediu;
- sa intelegi raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Turcia,
care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de
însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare, pe care, după corectare
o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
capitolele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare, Apecte

privind modernizarea dreptului romanesc, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele
oferite, noi competenţe, gratie carora vei avea capacitatea:
- să identifici rolul dreptului modern romanesc in perioada fanariota;
- să evaluezi corect gradul de dezvoltare a societatii romanesti;
- să definesti evolutia unitara a dreptului romanesc intre (1800-1848);
- sa cuantifici rolul dreptului in societate ca mijloc de reglementare
interpersonala.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Romania si statul de drept in secolul XX, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele
oferite, noi competenţe. Datorita acestora, vei avea capacitatea:
- să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti puse in
practica interbelica;
- să intelegi notiunile generale privind institutiile politice ;
- să evaluezi justetea capacitatilor juridice ale regimului comunist;
- să recunosti importanta revenirii la standardele democratice europene.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după
gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de
acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.
Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în consecinţă,
parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de lucru, a
testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă
corespunzătoare efortului de învăţare.

1. ORGANIZAREA POLITICO-JURIDICA A GETO-DACILOR
INAINTE SI DUPA CUCERIREA ROMANA
1.1. Evolutia raporturilor juridice in spatiul geto- 8
dac
1.2. Organizarea politico-juridica a provinciei 19
Dacia Romana
Rezumat 33
Răspunsuri la întrebările din testele de 35
autoevaluare
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să defineşti aspectele unitare ale evolutiei dreptului la geto-daci;
 să raportezi istoria dreptului ca element de referinta la romani;
 să identifici impactul aparitiei si dezvoltarii dreptului roman in
Dacia;

 să evaluezi corect consecintele retragerii romane la sudul Dunarii.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Ştefan Gheorghe Organizarea politico-juridica a geto-dacilor inainte si dupa cucerirea romana
1.1. Evolutia raporturilor juridice in spatiul geto-dac

1.1.1. Particularitati sociale, politice si juridice ale populatiei de la Nordul Dunarii in
antichitate
Desprinşi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine
stătător în prima jumătate a mileniului I î.e.n.. Despre vechimea românilor,
Nicolae Iorga afirma că au o istorie de patru ori milenară. Savantul român avea
în vedere obârşia românilor din etnicul dacic romanizat, precum şi faptul că geto-
dacii erau la rândul lor descendenţi şi contemporani cu tracii.
Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală în
mileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material cu
faimoasa cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroşi şi
Podişul Boemiei (în nord-vest), până la vărsarea Bugului în Marea Neagră în est,
şi de la Marea Egee în sud până la izvoarele Nistrului - în nord. Despre traci,
istoricul Herodot a lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel mai
numeros după inzi. Tracii alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o cultură şi
civilizaţie distincte: limbă proprie şi teritoriu stabil, ocupând în istoria antică un
loc de necontestat.
Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n., ramura
de nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum îi numeau
grecii), apoi şi de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi consemnează pe geto-
daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud povârnişul
nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest, nord şi est
rămânând aceleaşi, menţionate mai sus, la traci.
Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima
jumătate a mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci.
Stabilirea comercianţilor greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea –
începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în teritoriul dacic s-a făcut cu consimţământul
localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor comercială. Noii veniţi au găsit
aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe (ceramică, ulei de măsline,
arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă potenţialul economic şi
rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei. Totodată, şi dacii ofereau
spre schimb (cumpărare) produse la fel de importante (grâu, animale, miere de
albine, ceară, sare etc).
Activitatea economică intensă era însoţită de una politică şi de stat pe măsură. O
primă menţiune scrisă şi cunoscută de posteritate este însemnarea lui Herodot
din anul 514 î.e.n. Istoricul grec constata existenţa unei armate getice care s-a
opus cu „armele” invadatorului persan. „Popoarele de la sud de Haemus s-au
supus fără luptă – scrie Herodot-, numai geţii s-au opus cu armele”, aceştia din
urmă fiind înfrânţi „chiar dacă erau ei cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.
Remarcăm în acest caz organizarea politică şi militară a geţilor, dar şi modul lor
de a fi: drepţi (judecau cu dreptate) şi viteji. Istoriografia românească susţine că
„în perioada ce începe în secolul al VI-lea î.e.n. – ultima etapă din procesul de destrămare
a comunităţilor gentilice, geto-dacii trăiau organizaţi în triburi între care existau legături
strânse ce mergeau uneori pâna la constituirea unor uniuni politice”.
Până la anul 335 î.e.n. ştirile scrise despre geto-daci sunt mai sărace, nu însă şi
cele arheologice care oferă date foarte bogate. Scriitorii antici Arrian şi Strabon,
descriu expediţia lui Alexandru Macedon la nord de Dunăre, în anul 335 î.e.n.,
unde au constatat existenţa unei formaţiuni politice dacice, care dispunea de
armată (circa 10 000 de soldaţi-pedeştri şi 4000 de călăreţi). Ostaşii regelui
macedonean au prădat aşezarea întărită din care se retrăseseră dacii. De reţinut
deci, existenţa unei organizaţii statale de dimensiuni apreciabile, al cărei teritoriu
era sigur la nord de Dunăre, însă nelocalizat cu exactitate. Includem aici şi anul
339 î.e.n., când regele scit Ateas, a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea
unui rege cu armata sa, de pe malurile Dunării.Trogus Pompeius aminteşte
despre Histrianorum, dedus de specialişti ca rege al dacilor istrieni (de la Istru,
cum se numea Dunărea atunci).
Istoricii Diodor din Sicilia, Polyainos, precum şi geograful Pausanis au scris pe
larg despre agresiunea regelui macedonean Lysimachos asupra regatului dacic
condus de Dromichaites. Conflictul militar, derulat cu aproximaţie între anii
300-292 î.e.n. s-a soldat cu victoria categorică a geţilor, asupra armatei traco-
macedonene. Deci, reţinem existenţa unei alte formaţiuni politice getice condusă
de o căpetenie faţă de care nu trebuie să avem reţinere în a-l considera rege pe
acel victorios Dromichaites.
În jurul anului 200 î.e.n. o altă căpetenie dacică apare în conflictul cu bastarnii
în zona Moldovei, conflict descris de istoricul Iustinus. Pompeius Trogus scrie
despre creşterea puterii politice a dacilor în vremea lui Rubobostes (premergător
statului dac centralizat), ce domnea într-o regiune din Transilvania. Exemplele
sunt numeroase, mai ales cele arheologice, la fel de doveditoare ca şi cele scrise,
privind organizarea politică a geto-dacilor în secolele de dinaintea constituirii
statului dac centralizat condus de Burebista.
În secolele IV-II î.e.n. geto-dacii erau o etnie sedentară (care nu a cunoscut
migraţia) numeroasă, răspândită, după cum dovedesc mărturiile arheologice,
proporţional pe întreg teritoriul dacic. Ei au cunoscut o dezvoltare economică
remarcabilă, practicând agricultura, cunoscând arta construcţiilor şi a prelucrării
fierului. Geto-dacii erau temeinic organizaţi din punct de vedere militar, erau
uniţi printr-o religie puternică şi năzuiau spre supremaţie politică în regiune.
În secolul al IV-lea î.e.n. existau deja puternice formaţiuni militare, precum şi
numeroase cetăţi de apărare sub conducerea unor regi zonali. Corespunzător
dezvoltării economice şi social-religioase geto-dacii se aflau spre sfârşitul
mileniului I î.e.n., în stadiul uniunilor de triburi bazate pe democraţia militară.
În secolele III-II î.e.n., autoritatea regilor a crescut necontenit dar şi ideea de
unificare a luat amploare, fapt care se va concretiza la începutul secolului I din
ultimul mileniu dinainte de Era Creştină (era noastră).
Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze modul în care raporturile politice si juridice au ajutat
la constituirea primelor formatiuni statale la nordul Dunarii.
Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor
tutoriale!

1.1.2. Norme de drept premergătoare statului dac centralizat
Paralel cu închegarea unor formaţiuni politice timpurii, când rolul comunităţii
era încă puternic, relaţiile sociale la geto-daci erau reglementate prin norme de
conduită, respectate de bună voie de către întreaga comunitate. Dreptatea o făcea
comunitatea, nu „instanţa”. Treptat, pe măsura maturizării societăţii dacice, au
apărut norme noi, impuse, care se împleteau cu cele vechi.
Odată cu destrămarea spiritului de obşte gentilică şi apariţia proprietăţii private,
societatea s-a structurat pe clase: clasa avută, clasa mai puţin avută şi sărăcimea.
Acest fapt va impune căutarea/găsirea de noi modalităţi pentru rezolvarea unor
conflicte apărute odată cu clasele sociale.
Pericolul frecvent provocat de populaţiile migratoare-războinice, pe de o parte,
conflictele intertriburi, pe de alta, au direcţionat societatea dacică către o
organizare bazată pe norme mai temeinice de convieţuire, cum ar fi: organizarea
prestatală, constituirea de detaşamente militare, impunerea unor reguli de
conduită socială, obligatorii pentru toţi. Apariţia proprietăţii private şi
consolidarea acesteia a scos în evidenţă nevoia unor măsuri de combatere a
faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în noua situaţie
a existenţei proprietăţii private) care constituia o încălcare deosebit de gravă a
normelor de convieţuire la geto-daci.
Geto-dacii s-au evidenţiat şi în cazul raporturilor cu alte state sau
populaţii. Toate înţelegerile pe care dacii le-au încheiat cu vecinii relevă
existenţa unor norme pe baza cărora se convenea asupra alianţei, păcii sau
războiului. Avem în vedere înţelegerile (tratativele) cu traco-macedonenii lui
Lysimachos, cu grecii colonişti, cu romanii mai târziu; alianţele războinice sau
comerciale etc. Edificatoare rămâne înţelepciunea politico-diplomatică dovedită
de Dromichaites, în raporturile cu Lysimachos, regele macedonean, când după
mai multe victorii militare ale dacilor asupra acestuia din urmă, Dromichaites a
organizat ospeţe dedicate învinşilor pentru a le dovedi omenia şi civilizaţia
superioară a geto-dacilor. Dromichaites pornea de la ideea că o alianţă paşnică
este de preferat confruntărilor militare. În acelaşi spirit de înţelepciune
Dromichaites a iniţiat şi alianţe patrimoniale: căsătorii între cele două case
princiare.
Istoricii Diodor din Sicilia şi Polyainos, ca şi geograful Pausanios au scris despre
conflictul dintre Lysimachos şi Dromichaites (300-292 î.e.n.). Acest conflict s-a
soldat cu înfrângerea armatei macedonene invadatoare în spaţiul dacic. Armata
traco-macedoneană a devenit prizonieră, urmând să aibă o soartă tragică. Potrivit
tradiţiei getice, cei ce şi-au expus viaţa în luptă erau în drept să decidă în toate
privinţele, cu atât mai mult în acele condiţii de victorie. Ei cereau ca prizonierii,
în frunte cu regele şi căpeteniile lor să fie ucişi. Dromichaites i-a convins însă pe
ai săi că e mai bine să le cruţe viaţa şi să fie eliberaţi, întrucât agresorii
macedoneni vor înţelege să nu mai vină cu război asupra geţilor. Faţă de forţa
argumentelor lui Dromichaites, geţii constituiţi în adunarea poporului înarmat,
au renunţat la dreptul de a-l pedepsi pe Lysimachos şi ai lui, aceştia fiind
eliberaţi. Întâmplarea nu are precedent şi este socotită ca o contribuţie dacică la
crearea şi fundamentarea unei noi norme de drept.
Bunele raporturi cu coloniştii greci vreme de mai multe secole, constituie un
exemplu de gândire juridică la geto-daci în raport cu alte state sau populaţii.

Aceiaşi geto-daci, animaţi de sentimente paşnice şi de conlucrare cu populaţiile
(popoarele) vecine, au acţionat cu asprime atunci când populaţii migratoare sau
state vecine au atentat la libertatea şi demnitatea lor.
Se poate conchide aşadar că în perioada democraţiei militare existau norme de
drept proprii (cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile externe. Cu
privire la asemenea obiceiuri ale geto-dacilor unii istorici ai antichităţii
(Iordanes, Athenaios, ş.a.) pomenesc de practici ale geţilor în domeniul
reglementării relaţiilor externe. Reglementarea unor astfel de relaţii apărute în
epoca democraţiei militare sub forma obiceiurilor nejuridice şi deci
nesancţionate de cineva anume, de un for superior, au căpătat cu timpul
sancţiune juridică, în condiţiile constituirii statului dac centralizat.
Sarcina de lucru 2
Identifică cinci tipuri de izvoare ale Istoriei Dreptului Romanesc.
Pentru aceasta consultati Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria
Dreptului Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice Danubius,
2002, p 5- 46
1.1.3. Evoluţia statului si a dreptului geto-dac

Rezultat al maturizării societăţii dacice, unirea tuturor formaţiunilor politice
existente într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluţiei dacilor din
mai multe puncte de vedere: economic, militar, religios, al conştiinţei politice şi
al dreptului. De altfel, la începutul secolului I î.e.n. societatea dacică era unită
prin tăria etnicului ce o întruchipa, prin religie, cultură, lingvistică, viaţă
economică. Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub
conducerea regelui Burebista şi a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor
formaţiunilor (regatelor) locale, fără excepţie. Importanţa acestui moment a fost
deosebită prin aceea că şi politicul se alinia spiritului unitar ce funcţiona deja în
celelalte domenii. Legitatea centralizării politice a dacilor a fost confirmată de
ascensiunea rapidă a acestora în direcţia dezvoltării tuturor domeniilor enunţate.
În noile condiţii, atât economicul, cât şi politicul, religia, armata, politica
externă, justiţia, într-un cuvânt societatea dacică a cunoscut noi trepte de
afirmare sub ocrotirea puternicului stat centralizat.
Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea antică.
Evenimentul a fost remarcat cu respect şi îngrijorare de cronicarii contemporani
şi de către oamenii politici. Strabon (58 î.e.n. – 25 e.n.), istoric şi geograf
contemporan cu acel eveniment, scria: „Burebista, getul, luând conducerea
poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia… şi i-a îndreptat prin abstinenţă,
sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani a întemeiat o mare
stăpânire”.
De asemenea, potrivit inscripţiei de pe monumentul ridicat de autorităţile
oraşului Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe lângă
Burebista, rezultă că acesta din urma (Burebista) era „cel dintâi şi cel mai mare
rege din Tracia…”. Un important element în definirea unui stat, atunci, precum
şi în zilele noastre, îl constituie teritoriul. În procesul de realizare a statului,
teritoriul pe care se formează acesta (statul) leagă pe individ de noua structură
politico-statală, îi insuflă siguranţă şi demnitate; individul devine o componentă
organică a comunităţii statale. Dacia lui Burebista s-a circumscris acestui proces.
Iată care era întindirea acelui stat: spre apus atingea Cadrilaterul Boem –
Dunărea de mijloc şi Moravia; spre nord se mărginea cu Carpaţii Păduroşi şi
izvoarele Nistrului; spre răsărit cu Bugul şi ţărmul nordic al Mării Negre, iar spre
miazăzi graniţa statului condus de Burebista atingea lanţul munţilor Haemus
(Balcani).
Sarcina de lucru 3
Identificati importanta descoperirilor epigrafice cu referire la Marele
Rege, consultand Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria
Dreptului Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice Danubius,
2002, p 5- 6 63
1.1.4. Aspecte economice si administrative privind aparitia statului dac centralizat

Unificarea a impus noi forme de organizare structurală. Întinderea mare a noului
stat a determinat şi o organizare temeinică în plan central. Astfel, în fruntea
statului se afla regele acceptat de nobilime, între care conducătorii locali au avut
un rol decisiv în recunoaşterea lui Burebista ca unicul conducător al statului.
Izvoarele istorice păstrate nu menţionează cum arăta curtea regală a dacilor, dar
se poate deduce, fără teama de a greşi, că o seamă de conducători locali au
căpătat atribuţii centrale. Domenii ca agricultura, finanţele statului (impozitele),
administraţia, armata, biserica, justiţia aveau conducător la nivel central. Există
certitudinea în ceea ce priveşte funcţia de vicerege, deţinută de marele preot
Deceneu, care era şi conducătorul bisericii. De asemenea, nu există date în ceea
ce priveşte administraţia locală. Şi în acest caz trebuie să recurgem la ipoteze.
Este de presupus că fostele regate sau formaţiuni politico-statale, destul de
numeroase de altfel, au devenit unităţi administrative locale, subordonate
centrului, şi care se conformau unor norme impuse de acesta. După moartea lui
Burebista, în anul 44 î.e.n., conducerea statului dac a rămas în seama lui
Deceneu, viceregele de până atunci. Nu se ştie cât a domnit acesta, cum a făcut-
o şi în ce an a murit. Se constată doar faptul că după dispariţia şi a lui Deceneu
statul dac centralizat s-a dezmembrat din punct de vedere politic în patru, apoi
în cinci mari formaţiuni politico-statale. S-a păstrat însă intact etnicul şi spiritul
dacic, s-a menţinut religia ca element de unitate, viaţa economică, normele de
drept, tradiţiile etc.
Unitatea statal-politică a dacilor se va reface în a doua jumătate a secolului I
î.e.n. sub conducerea lui Decebal, a cărui domnie începe cu anul 87 e.n.. Este
posibil ca la venirea în fruntea statului dac Decebal să fi găsit unitatea refăcută
de către înaintaşii săi, deoarece mărturiile vremii menţionează câteva
personalităţi bine conturate şi anume: regii Comosicus, Scorilo, Durpaneus.
Domnia lui Decebal a început sub auspicii nu prea bune pentru Dacia, deoarece
ascensiunea militară romană în Balcani şi centrul Europei a afectat teritorial
statul dac. Decebal nu va mai stăpâni Dacia din vremea lui Burebista, ci o Dacie
mult restrânsă şi cu armatele romane la graniţă, pe o întindere din Maramureş
până la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Romanii, profitând de dezmembrarea
regatului dacilor, au ocupat teritoriile acestora de pe malul drept al Dunării şi
Panonia. În aceste condiţii de puternică presiune romană, dacii vor fi nevoiţi să
poarte aprige războaie de apărare, războaie care s-au sfârşit cu prăbuşirea statului
dac şi cu sinuciderea regelui Decebal. Urmarea a fost cucerirea romană în Dacia
şi schimbarea destinului istoric al dacilor, care au acceptat romanizarea, nu însă
şi cucerirea sau stăpânirea romană. În epoca lui Burebista
poporul dac a cunoscut cele mai mari realizări economice; s-a dezvoltat
considerabil agricultura, căpătând forme de organizare şi producţie superioare;
mineritul şi metalurgia au o luat amploare fără precedent. Calitatea şi diversitatea
uneltelor din metale, realizate de către meşterii daci, atestă existenţa unor
profesii şi a meşteşugurilor care erau foarte răspândite. Toate acestea pun în
evidenţă o mulţime de activităţi economice. Aşa se explică existenţa unor funcţii
centrale privind agricultura, circulaţia monedei unice, intensele schimburi
comerciale cu grecii şi romanii, precum şi cu populaţii din preajma dacilor. Cea
mai ilustrativă şi importantă activitate a fost aceea din domeniul construcţiilor.
Începând cu perioada domniei lui Burebista, dar şi după aceea, cu deosebire în
vremea lui Decebal (87-106 e.n.) s-au realizat numeroase şi importante
construcţii (edificii) din piatră. Majoritatea lor aveau caracter militar de apărare.
Tot în acea perioadă au fost înălţate şi edificii de cult, unde aveau loc ceremoniile
religioase ale dacilor. Asemenea realizări relevă existenţa unei economii
puternice şi temeinic organizată normativ.
Intensificarea schimburilor de produse atât în plan intern, cât şi cu alte state, a
impus folosirea monedei unice, nu tribale. În Dacia lui Burebista, ca monedă
unică, era folosit denarul roman, care avea o circulaţie aproape universală. În
astfel de situaţii s-au impus şi norme juridice adecvate, care să asigure buna
funcţionare a acestui domeniu. Spre exemplu, dacii foloseau jurământul ca
mijloc principal de garanţie. Potrivit aceleiaşi norme juridice, statul dac trebuia
să dea garanţii comercianţilor, să le asigure locuri de depozitare a mărfurilor etc.

Sarcina de lucru 4
Precizati modalitatile prin care dacii isi garantau schimburile
comerciale. Consultati Florin Negoita, Istoria statului si dreptului
romanesc, Editura Universitara, Bucuresti, 2008 p 15-40
1.1.5. Institutiile de drept la geto-daci in cadrul antichitatii clasice

În această perioadă începe să se impună legea ca formă superioară obiceiului
(cutumei). Legea este socotită cel de-al doilea izvor al dreptului. La început,
legea a apărut ca o simplă înregistrare oficială a obiceiurilor juridice, cu timpul
însă, aceasta s-a transformat în depozitarul unor reguli noi şi a unor norme mai
complete, impuse de evoluţia societăţii.Iordanes menţionează caracterul religios
al legilor la daci. Fapt explicabil, întrucât la vechile popoare aceeaşi persoană
avea puteri religioase cumulate cu cele statal-juridice. Instituţia juridică se
regăseşte aşadar, în biserică, religia fiind acea instituţie care patrona, cu puterea
ei de convingere, dreptul dacic. Lucrări de specialitate apreciază faptul că dreptul
cutumiar geto-dac a avut o sferă largă de aplicare în perioada premergătoare
statului dac centralizat. Numărul mare de formaţiuni politice din secolele IV-II
î.e.n. confirmă această extindere prestatală pe întreg spaţiul dacic. Multe din
aceste norme de drept, create sau existente în perioada prestatală s-au păstrat şi
în vremea lui Burebista, ceea ce dovedeşte trăinicia lor. Însăşi constituirea de
formaţiuni statale, din ce în ce mai mari, fac dovada maturizării societăţii dacice,
implicit existenţa de „aşezăminte” cutumiare. O
organizare politică nu poate fi concepută fără existenţa unor norme de drept.
Acest fapt aduce în discuţie un alt aspect, asupra căruia nu vom insista aici, şi
anume acela că normele juridice au premers întotdeauna momentului de
constituire statală. Se poate susţine aşadar, că procesul de realizare a
formaţiunilor politico-statale au beneficiat de existenţa normelor de drept. Altfel
spus, dreptul şi-a adus o contribuţie hotărâtoare la închegarea statului dacic, în
aceeaşi măsură ca şi religia, economia etc. Dreptul şi religia i-au conştientizat pe
geto-daci, ca şi pe alte popoare, de importanţa majoră a realizării organizaţiei de
stat. Unele afirmaţii merg până la a atribui geto-dacilor legi scrise, ceea ce este
greu de demonstrat, ştiut fiind faptul că aceştia (geto-dacii) nu foloseau scrisul.
Istoricul Iordanes, referindu-se la geţi menţiona că ei aveau legi scrise. Îndoiala
noastră vine şi de acolo că Iordanes a trăit în secolul VI e.n., deci cu câteva secole
mai târziu după perioada pe care o analizăm. Este posibil ca în cunoscuta lui
eroare de a confunda pe geţi cu goţii, Iordanes să fi atribuit geto-dacilor scrieri
gotice.
V. Pârvan, citându-l pe Aristotel, arată că dacii din munţi (Transilvania)

„versificau legile lor şi le cântau spre a le ţine bine minte pe de rost”. Deci nu

erau scrise ! Pe de altă parte, N. Iorga, făcând referire la aceiaşi daci, susţine că
aveau „legile scrise în versuri informaţie aparţinând lui Strabon referitoare la
existenţa unor porunci ale regelui Burebista şi ecoul lor explică puternica
autoritate a instituţiei regale.
Burebista - scrie Strabon - i-a îndreptat pe daci prin abstinenţă, sobrietate, şi
ascultare de porunci”. Este neîndoielnic faptul că statul lui Burebista şi Decebal,
se conducea după o seamă de reglementări stricte – scrise sau nescrise, mai
curând nescrise, care cuprindeau elemente concludente ale dreptului. La baza
acestora se aflau acele Legi Bellagines cum spunea Iordanes că se numesc
„legile lor proprii (ale geţilor), pe care le au scrise până în zilele noastre”. La
acest argument menţionăm şi „colecţionarea cea veche de legi a Daciei, care în
diferite epoci figurează ca legi ale Atlanţilor sau Hyperboreilor, ale Sciţilor,
Agatârşilor şi Geţilor”, cum se exprimă Nicolae Densuşianu în monumentala sa
operă, Dacia preistorică. Eruditul nostru savant menţiona că „legile cele mai
vechi care au guvernat societatea omenească au fost de origine pelasgă”, iar în
ceea ce ne priveşte „primele începuturi ale istoriei dreptului şi legislaţiei se
reduc la regiunea de nord a Dunării de Jos”.
Instituţia proprietăţii în Dacia burebistană
În privinţa proprietăţii, aceasta a devenit mai puternică, marile latifundii private
delimitându-se clar de ţărănimea liberă, care stăpânea pământul în comun,
formând obştea teritorială. Statul centralizat, între alte atribuţii, o avea şi pe
aceea a apărării marii proprietăţi private. Nobilimea era clasa care asigura
conducerea politică a statului, a religiei şi a principalelor instituţii. În consecinţă,
aceasta (nobilimea) urmărea să-şi asigure o bază economică puternică şi stabilă.
Despre modul cum erau exploatate marile proprietăţi la geto-daci nu se ştiu prea
multe lucruri. În schimb, despre proprietatea comună (obştea teritorială) s-au
păstrat din textele lui Horaţiu câteva referiri, între care şi aceea că geţii se ocupau
cu agricultura: „strâng recolte obşteşti cu sârg, de pe glia cea fără de hat”. Pe
de altă parte, se ştie că pământul obştii era împărţit în loturi, atribuite spre
folosinţă individuală fiecărei familii anual. Loturile se redistribuiau prin tragere
la sorţi. Păşunile, pădurile, apele, erau în proprietate fie a statului, fie a
comunităţilor. Aceste proprietăţi erau exploatate în comun fără împărţirea în
loturi. Noua modalitate se deosebea de practica din comunităţile mai vechi, în
care munca era în comun, împărţindu-se doar produsele. Se poate conchide,
aşadar, că în condiţiile statului centralizat, comunitatea sătească unea principiul
proprietăţii private cu acela al proprietăţii obşteşti, lăsând loc de dezvoltare celui
dintâi, prin îngrădirea treptată a celui din urmă.
Familia ca instituţie de drept
În condiţiile constituirii statului dac centralizat, familia a căpătat o importanţă şi
mai mare însuşindu-şi statutul de celulă de bază a societăţii. Rolul familiei
pereche (monogamă) sau familia „mică”, cum se numeşte în sociologie, a
căpătat atribuţii sporite în economie, ca sursă demografică, ca element de
conservare a etnicului, rol educativ etc. În ceea ce priveşte regimul persoanelor
şi al familiei se constată o accentuare a diferenţierii de clasă şi corespunzător,
consolidarea drepturilor personale şi familiale ale celor avuţi, oameni de arme
(comati, capillati) aflaţi în slujba celor dintâi, şi poporul de rând. S-a accentuat,
de asemenea, diferenţierea capacităţii juridice a persoanelor în raport cu poziţia
socială, clasa avută bucurându-se de o mai puternică ocrotire şi privilegii sporite,
pe când marea masă de ţărani posedau o capacitate juridică restrânsă. Pe măsura
consolidării instituţiei proprietăţii s-a întărit şi poziţia economică a bărbatului,
femeia rămânând pe mai departe dependentă şi subordonată acestuia. În această
privinţă sunt edificatoare însemnările poetului latin Ovidiu, exilat la Tomis, care
descrie starea de subordonare a soţiei faţă de bărbat. Acesteia îi reveneau toate
sarcinile gospodăriei: măcinarea grânelor, căratul apei, gătitul şi îngrijirea
copiilor etc. Horaţiu proslăveşte fidelitatea soţiei la daci, relatând despre suportul
legal al acestei fidelităţi, şi anume: infidelitatea era pedepsită foarte sever. Alte
aspecte privitoare la familia dacică au fost relatate mai sus, principalele trăsături
rămânând aceleaşi şi în condiţiile statului centralizat: descendenţa după tată,
soţia locuia la bărbat, căsătoria se făcea prin răscumpărare, luându-se în calcul
cinstea şi frumuseţea fetelor, existenţa instituţiei dotei, confirmată şi de cuvântul
zestre la români, termen din limba dacă. Avuţiile acumulate de familie dacă erau
transmise copiilor în părţi egale, statuându-se instituţia succesorală. Cele de mai
sus constituie şi o dovadă de integrare a cutumei tradiţionale în normele
legislative ale statului dac centralizat. În ceea ce priveşte poziţia sclavilor în
societatea dacică, după constituirea statului centralizat, trebuie ştiut că aceştia au
fost puţini, sclavia având un caracter sporadic, neinstituţionalizat în forme
clasice. Acest fenomen a apărut la geto-daci ca urmare a influenţelor greacă şi
romană, şi a păstrat doar trăsături patriarhale 1.
Religia
O instituţie cu puteri deosebite, a cărei scopuri şi activitate se interferau cu alte
domenii, ca politicul, „justiţia”, cultura etc. Unele dintre acestea au şi fost
enunţate deja, rămânând să vedem structura şi modul de manifestare a
sarcedoţiului. Tagma preoţilor se presupune a fi fost foarte numeroasă. Existenţa
marelui preot, ceea ce echivala cu o zeitate, relevă puterea de care dispunea
preoţimea în statul dac centralizat. Aşa cum s-a mai arătat, puterea religioasă
provenea din imensul cult al lui Zamolxis pe care dacii l-au respectat cu
străşnicie, însuşindu-şi cu pioşenie învăţăturile acestuia. Într-o altă ordine de
idei, puterea preoţilor daci venea şi de la contribuţia lor la înfăptuirea statului
centralizat. Nu în ultimul rând acest prestigiu se datora şi personalităţii puternice
a lui Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista. Asocierea la domnie ca vice-
rege a lui Deceneu nu a fost o întâmplare, ci o recunoaştere a meritelor acestuia
de către clasa politică dacică, şi în primul rând de către Burebista. Şi în
continuare preoţimea va juca un rol determinant în societatea şi statul dac,
funcţiei de conducător al statului, regele, atribuindu-i-se şi aceea de mare preot.
Avem exemplul lui Comosicus şi Deceneu, care au cumulat aceste funcţii.
Decebal nu a făcut-o, el l-a avut ca mare preot pe Vezina. Rolul deosebit ce
revenea puterii religioase se explica şi prin aceea că regii daci, ca şi aristocraţia,
erau interesaţi în a acredita ideea că legile sunt de sorginte divină. De altfel,
preoţii erau, potrivit conceptului de atunci, singurii în măsură să interpreteze
voinţa zeilor, şi tot lor le reveneau principalele atribuţii judecătoreşti. Normele
morale impuse de religie erau şi norme juridice. În multe privinţe elementele de
drept au fost zămislite sau propagate în „amvonul” sanctuarelor religioase.
Însăşi religia la daci era temeinic organizată pe baza unor norme ce trebuiau
respectate cu „sfinţenie”. Aşa încât, prin religie, s-au impus multe dintre
normele de conduită socială, ce au intrat apoi în patrimoniul ştiinţei dreptului.
1
Pe larg, Istoria dreptului românesc, Vol. I, 1980, pp. 76-77.
Dreptul penal
Concomitent cu formarea şi afirmarea statului dac centralizat, au apărut o seamă
de norme juridice noi, care înlocuiau sau asimilau „obiceiurile” din epoca
democraţiei militare. Pe lângă dreptul nescris, bazat pe tradiţia locală, în statul
centralizat a fost elaborat un sistem de legi cuprinzătoare ce reflectau şi serveau
noilor realităţi (Iordanes, Getica XX, 69). Strabon a lăsat mărturii scrise, potrivit
cărora „legile geto-dacilor au fost adoptate în vremea lui Burebista, care
pretindea că i-au fost inspirate de zei”. De vreme ce asemenea legi au fost
consemnate şi de Iordanes (sec. VI e.n.) înseamnă că ele au fost durabile. Prin
aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a „obiceiurilor”, ci s-au introdus
norme de drept mai adecvate, care cuprindeau poruncile regelui. Existenţa
statului presupunea pe de o parte norme (reguli) cu substrat juridic, iar pe de altă
parte instituţionalizarea unui aparat menit să asigure îndeplinirea dispoziţiilor
legislative. În privinţa dreptului penal, principalele reguli vizau apărarea statului
şi a proprietăţii private. Se constată existenţa unor preocupări centrale, a
conducerii statului dac, în privinţa organizării activităţii juridice. Aşa se explică
de ce Burebista a emis legi, iar mai târziu unul din urmaşii săi (probabil şi alţii),
Comosicus „se ocupa de organizarea şi judecarea proceselor”. Potrivit
exegeţilor, în timpul lui Burebista, ca şi după aceea, exista o anumită organizare
a instanţelor judecătoreşti, care foloseau anumite proceduri de judecată. Măsura
distrugerii viţei de vie, despre care menţionează Strabon e o indicaţie preţioasă
în ceea ce priveşte nivelul până la care s-a mers cu reglementarea normelor de
comportament în societatea dacică din timpul lui Burebista. Iordanes scria
despre regele Burebista că „învăţându-i pe daci ştiinţele naturii omeneşti, i-a
făcut pe aceştia să trăiască potrivit legilor naturii”, adică ponderat. Lucrări
fundamentale de istorie a românilor evidenţiază faptul că dacii cunoscând
organizarea puterii centrale, după modelul monarhiilor elenistice, este posibil ca
la curtea regală (a lui Burebista) să fi existat şi nelipsita tagmă a învăţaţilor.
Lucru plauzibil, pornind chiar de la Deceneu, care era învăţat, şi categoric mai
existau şi alţii ca el. Menţionarea „ştiinţelor” medicale, astronomice, apicole
etc. ca fiind cunoscute şi practicate de către daci, indică şi prezenţa celor juridice.
Aşa cum s-a mai arătat, religia a avut rolul ei determinant în susţinerea şi
exercitarea dreptului. Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor. În
această privinţă Iordanes aminteşte despre marele preot Deceneu, ca fiind cel
mai mare judecător. Aşadar, Deceneu apare în mai multe rânduri fie ca legislator,
fie ca judecător. Desigur, nu în toate cazurile legea făcea sau asigura ordinea.
Mai acţiona, izolat şi sporadic, spiritul răzbunărilor personale. Ovidiu, poet latin,
a transmis mărturia cum că „în dispreţul legilor, autohtonii (unii dintre ei) îşi
fac singuri dreptate, folosind răzbunarea sângelui, cum se practica în
orânduirea gentilică”. Ceea ce trebuie desprins din această informaţie este
faptul că exista legea şi că ea trebuia respectată.Scriind despre geto-daci, V.
Pârvan, istoric român, arată că aceştia primeau puternice înrâuriri greceşti şi mai
apoi romane, dar în aceeaşi vreme ––subliniază savantul român–– „ofereau la
rândul lor şi grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală şi caracteristică, pe
care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din geţi
aproape un popor fabulos prin vitejia, înţelepciunea şi sentimentul lui de
dreptate”.
Armata

Armata era una dintre instituţiile cel mai bine organizate în timpul lui Burebista,
şi cea mai puternică. Se ştie prea bine că Burebista putea aduna (mobiliza) o
armată de până la 200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi pentru romani.
O astfel de armată, posibilă în condiţiile întinderii şi populării statului condus de
marele rege dac, presupunea o organizare temeinică, reguli de comportament, o
structură de comandă şi existenţa unei ordini şi discipline puternice. Cu
certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionat legi specifice bazate pe norme
de drept. Religia a avut de asemenea un rol important în educarea armatei, prin
întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat dispreţul faţă de moarte şi
vitejia (eroismul) în lupta pentru apărarea ţării de pericolul din afară. Cu
siguranţă în cadrul acestui program educativ, se practica şi acel jurământ de
dinaintea luptei prin care soldaţii daci jurau să nu se întoarcă la părinţii lor decât
învingători.
Scrise sau nescrise, normele de drept la geto-daci au existat de timpuriu, evoluţia
lor conturându-se tot mai clar după realizarea unităţii tuturor formaţiunilor
politice dacice într-un singur stat, condus de regele Burebista împreună cu
marele preot Deceneu. Luptele victorioase ale lui Burebista împotriva celţilor,
bastarnilor, tauriscilor etc, populaţii migratoare care zădărniceau liniştea statului
dac, precum şi eroismul dovedit de armatele lui Decebal împotriva cuceritorului
roman, fac dovada unei educaţii puternice ce avea să asigure trăinicia unor
„aşezăminte” juridice a căror respectare le ridicau la rang de virtute.
Sarcina de lucru 5
Explicati care erau motivele principale ale succesului geto-dacilor in lupte.Dan
Top, Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice
Nationale Bucuresti, 2007, p50-60
1.2. Organizarea politico-juridica a provinciei Dacia Romana

1.2.1. Constituirea si organizarea provinciei Dacia
Expansiunea romană în sud-estul Europei a atins frontierele dacilor, care
parcurgeau un proces de reunificare politică. Replica dacilor îndârjită şi
încercările de a-i îndepărta pe romani de graniţele statului dac a condus la
declanşarea unui conflict, care a durat 20 de ani (85-106 e.n.). Sunt cunoscute
luptele dacilor conduşi mai întâi de Durpaneus, apoi de către Decebal (începând
cu anul 87) împotriva armatelor lui Domiţian (până în 89 e.n.) şi Traian (98-117
e.n.), împăraţi romani. În timpul lui Domiţian, romanii au pătruns în teritoriul
dacic (Banatul de astăzi) dar fără a dobândi un succes hotărâtor. Prin pacea
încheiată între cele două părţi a avut câştig de cauză Decebal, regele dacilor, care
a obţinut ajutoare în tehnica militară şi stipendii băneşti.
Urcarea lui Traian pe tronul imperial de la Roma (97 e.n.), un om ambiţios şi

bun general, a determinat reluarea ostilităţilor pe frontul romano-dacic. Două
războaie puternice (101/102 şi 105/106) au adus deznodământul, victoria
romanilor asupra armatei condusă de marele Decebal. Urmările au fost:
prăbuşirea statului dac (desfiinţarea lui) dezmembrarea şi dispariţia armatei
dace, sinuciderea lui Decebal, cucerirea parţială romană în Dacia etc. A fost
ocupată —potrivit informaţiilor geografului Ptolemaios—Transilvania (mai
puţin Maramureşul), Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova
de sud vest. Precizăm aici că Dobrogea fusese încorporată Imperiului Roman la
începutul sec. I e.n... Restul teritoriului dacic, Maramureşul, teritoriile de la est
de Carpaţi (probabil şi Carpaţii răsăriteni inclusiv curbura Vrancei), a rămas în
afara cuceririi romane. În condiţiile absenţei unei conduceri centrale, dacii de
aici şi-au continuat modul lor de viaţă tradiţional.
După moartea lui Traian (117 e.n.), pentru a putea fi mai uşor stăpânită, Dacia
Romană a fost împărţită, reorganizată (anul 119), în două subunităţi
administrative, şi anume: Dacia Superior, cuprinzând nordul Transilvaniei, şi
Dacia Inferior, partea de sud a Transilvaniei, cu Banatul şi Oltenia. Prima era
condusă de un legatus Augusti pro praetore, ce făcea parte din ordinul senatorial,
iar a doua de către un praefectus, şi mai târziu de un procurator prezidenţial.
După cum rezultă dintr-o diplomă militară din jurul anului 133, Provincia Dacia
a fost reorganizată administrativ şi militar în trei subprovincii: Dacia Superior,
Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. În pofida fărămiţării administrative a
Daciei Romane, prin crearea celor două, apoi trei subprovincii, unitatea acesteia
era totuşi menţinută prin aceea că s-a păstrat instituţia de guvernator suprem
peste cele „trei Dacii”, un legatus Augusti pro praetore trium Daciarum.
Această conducere unică reflectă adevărul că Dacia Romană constituia de fapt o
singură provincie. Subdiviziunile enunţate constituiau măsuri de ordin
administrativ local.
Alaturi de guvernatorul Provinciei, un rol de seamă îl avea „adunarea
provincială” (concilium provinciae), organ exponent al intereselor păturii
dominante. Este vorba despre adunarea celor trei Dacii care confirmă unitatea
Provinciei Dacia Romană. Atribuţiile acestei adunări erau mai mult formale: se
ocupa de cultul împăratului, ridicarea de monumente şi statui, mulţumiri
guvernatorului, dacă era bun administrator etc. În cadrul administraţiei locale,
asemănător întregului Imperiul Roman, erau organizate aşezări orăşeneşti, care
puteau fi colonii sau municipii, şi aşezări rurale, numite pagi (vici), villa sau
vicus. Coloniile se bucurau de toate drepturile poporului roman şi aveau o
situaţie mai bună decât a municipiilor. De obicei în colonii, care nu erau altceva
decât oraşe mai mari, mai importante, locuiau foştii ostaşi, lăsaţi la vatră. Unele
dintre acestea aveau dreptul de cetăţenie romană (coloniae ciuium Romanorum)
în timp ce altele aveau numai drepturi ius latii, adică se bucurau de un statut
juridic intermediar între cel de cetăţean roman şi cel de peregrin. Oraşele
municipii aveau o importanţă mai mică decât coloniile. După cucerirea romană
în Dacia, dreptul autohton geto-dac a rămas în vigoare, pentru a reglementa acele
raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie guvernate de dreptul local.
Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo, mos
maiorum) geto-dace, tolerate de noii stăpânitori.
Altfel spus, alături de dreptul local nescris s-a introdus şi dreptul roman scris.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicţie cu

principiile generale ale dreptului roman. La început, cele două rânduieli juridice
se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui proces de întrepătrundere şi de
influenţare reciprocă, a luat naştere un sistem de drept nou, daco-roman, în
cadrul căruia conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi noi
finalităţi.
Cucerirea romană în Dacia a însemnat şi o nouă organizare a activităţilor
financiare, domeniu foarte important pentru statul roman care întreţinea o mare
armată şi un impresionant aparat funcţionăresc. Imediat după cucerire, împăratul
Traian a ordonat să se facă un recensământ general al provinciei în scopul
stabilirii impozitelor. Erau exceptate de la impozite câteva oraşe care se bucurau
de ius italicum: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna. Terenurile
acestora erau socotite ca făcând parte din teritoriul roman şi, în consecinţă,
neimpozabile. Impozitele erau de două feluri: directe şi indirecte. În prima
categorie intrau impozitele pe pământ (funciare) şi capitaţia (impozit personal)
plătite de toţi locuitorii provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni.
Negustorii plăteau un impozit special sub numele de aurum negotiatiorium,
introdus de împăratul Alexander Severus. Sub
aspectul cuantumului veniturilor ce ajungeau în visteria statului, foarte
importante erau impozitele indirecte. Acestea proveneau din impozite pe
moşteniri, eliberări de sclavi, taxe vamale. Din categoria veniturilor indirecte
mai făceau parte monopolurile, minele de sare, minele de fier. Minele de aur în
schimb formau proprietatea împăratului; de exploatarea lor se îngrijea un
procurator aurariarum, ajutat de un corp întreg de slujbaşi: contabili (tabulari),
casieri (dispensatores), arhivari, supraveghetori, etc. Pentru probleme financiare,
fiecare din cele „trei Dacii” avea un procurator al ei. Aceştia erau ajutaţi în
îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau de funcţionari inferiori, care erau destul de
numeroşi.
Sarcina de lucru 6
Caracterizati modul de percepere a impozitelor in Dacia Traiana.Dan Top,
Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale
Bucuresti, 2007 p 60-74
1.2.2. Evolutia institutiilor de drept in Dacia Romana

Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislaţia romană s-a
dovedit a fi greoaie în formulări şi nu lipsită de ambiguităţi. Complexitatea
realităţilor imperiului justifică întrucâtva conţinutul prea încărcat al acesteia. În
mare măsură, legile romane au fost transpuse şi în Provincia Dacia. În privinţa
persoanelor, se ştie că locuitorii liberi (adică mai puţin sclavii) din Dacia romană
erau împărţiţi în trei categorii principale şi anume: cetăţeni, latini, peregrini. În
temeiul acelei împărţiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod
diferit, respectiv în funcţie de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii,
după cum urmează:
Cetăţeni erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi

cetăţenii rezidenţi din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în
majoritate la oraşe, care căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol
roman). Aceşti cetăţeni aveau dreptul de proprietate romană. În Dacia au existat
câteva oraşe care se bucurau de ius italicum şi anume: Sarmizegetusa, Apulum,
Potaissa, Napoca şi Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de regulă

în oraşe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani şi
ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini (vezi mai jos). Aceştia
beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii
(ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul de a se căsători
în conformitate cu dispoziţiile legii romane – şi nu aveau drepturi politice. În
cadrul acestei categorii, ca şi cetăţenii de altfel, existau unele deosebiri. Spre
exemplu, nu toţi latinii coloniari aveau acelaşi statut juridic, deci nici aceleaşi
drepturi, mai ales politice.
Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere din provincie (toţi
locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni şi străini stabiliţi în spaţiul
dacic, dar care nu erau cetăţeni sau latini. Situaţia lor era reglementată prin legea
de organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guvernanţilor. Existau
două categorii de peregrini: peregrinii obişnuiţi şi peregrinii dediticii. Cei dintâi
erau străinii ale căror cetăţi n-au fost desfiinţate din punct de vedere politic, ei
se bucurau de ius gentium. Peregrinii dediticii erau acei ale căror cetăţi au fost,
după cucerire, desfiinţate din punct de vedere juridic şi administrativ. Aceasta
mai ales în cazurile unei rezistenţe înverşunate faţă de cuceritorii romani,
capitulând în cele din urmă fără condiţii. În anul 212 e.n. împăratul roman
Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii şi în ceea ce privea alte două categorii
de cetăţeni şi anume: sclavii şi colonii. Deşi în societatea dacă nu a fost
instituţionalizată sclavia, ea s-a practicat totuşi, dar în mod sporadic. În
documentele vremii şi în lucrări de specialitate privitoare la Dacia Romană se
fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea acestora din
urmă, precum şi la drepturile sau interdicţiile ce rezultau din căsătoria dintre
oamenii liberi şi sclavi, precizări privitoare la urmaşii acestora etc. Despre
cealaltă categorie, colonii se ştie că „între oamenii liberi şi sclavi se găseau în
provincii, ca şi la Roma o categorie de locuitori care, deşi liberi în drept, se
aflau de fapt într-o situaţie asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat
documentar în diverse părţi ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde,
datorită începutului de declin al sistemului sclavagist, proprietăţile mai mari
urmau a fi lucrate pentru creşterea rentabilităţii lor… de către aceştia care nu
erau altceva decât ţăranii săraci din împrejurimile oraşelor. Rezumând, trebuie
reţinut faptul că, cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii, reprezentau tot
atâtea categorii juridice în tabloul societăţii provinciale din Dacia.
Familia, ca instituţie de drept
În condiţiile create de cucerirea romană, familia dacică îşi va păstra caracterul ei
monogam şi de element determinant în viaţa economico-socială. Totodată au
apărut elemente noi impuse de regulile romane. Instituţia familiei la cetăţenii
romani stabiliţi în Dacia urma regulile dreptului roman. În acest caz nu puteau
lipsi dispoziţiile specifice pentru cetăţenii respectivi. Gaius, jurist roman,
aminteşte de o controversă cu privire la faptul dacă legea romană, Julia de fundo
dotali se aplica sau nu şi romanilor din provincie. Iată, spre exemplu, unele
prevederi legale cu privire la întemeierea familiei în Dacia Romană. În privinţa
peregrinilor prevederile erau acelea că aceştia neavând ius cannubi, nu puteau
contracta între ei o căsătorie legală conform dreptului roman, ci numai „potrivit
legii lor naţionale (secundum leges moresque peregrinorum)” (Gaius, I, 92), iar
dacă soţii erau peregrini deditici, uniunea lor era reglementată de dreptul
popoarelor (ius gentium). Dacă un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină
care primise ius cannubii, căsătoria lor era o căsătorie romană, iar copiii ce
rezultau din aceasta intrau în puterea şefului de familie (pater familias) – (Gaius,
I, 76). Ostaşii necetăţeni romani, odată cu eliberarea din armată, primeau
cetăţenia romană şi în acelaşi timp dreptul de a contracta o căsătorie romană
legitimă (ius cannubii) cu peregrinele sau cu latinele. În cazul în care un cetăţean
roman voia să se căsătorească cu o peregrină, care nu avea ius cannubii, unirea
lor nu avea valoarea unei căsătorii şi copilul urma soarta mamei adică rămânea
peregrin şi el, deşi tatăl era cetăţean roman. Deci, numai ius cannubi justifica o
căsătorie legală, caz în care copiii urmau situaţia juridică a tatălui. În privinţa
sclavilor din Dacia, asemănător lumii romane, ei nu puteau încheia o căsătorie,
deşi existau aceste căsătorii, ele aveau valoarea unui fapt oarecare, nu aceea a
unei căsătorii (matrimonium), cea mai mare parte a sclavilor din Dacia, atâţia
câţi erau, trăiau în astfel de uniuni tolerate de justiţia romană.
În ceea ce priveşte
instituţiile dreptului familial (tutelă, curatelă, adopţie, etc) cetăţenilor romani li
se aplicau legile romane. Şi totuşi, existau unele particularităţi, caracteristice
dreptului roman provincial. Deci, exista un drept roman provincial, emanaţie a
autorităţilor provinciale, care în elaborarea normelor legislative locale trebuiau
să aibă în vedere specificul şi cutuma din provincia avută sub guvernare. Spre
exemplu, în cazul tutelei la peregrini se aplica dreptul local geto-dac (Gaius, I,
193). În ceea ce priveşte curatela, există doar supoziţia că ar fi existat în Dacia
Romană. Adopţiunea şi îndeosebi adrogaţiunea erau, de asemenea, instituţii
caracteristice romane. Rolul pretorului la Roma era îndeplinit în provincii de
către guvernatori care reprezentau autoritatea statului roman, în plan local.
Adopţiunea ca şi adrogaţiunea se încheiau în faţa acestora (Gaius, I, 99-102 şi
105).
Regimul bunurilor
Legile romane ce acţionau în Provincia Dacia priveau şi proprietatea (mai ales
proprietatea), ca instituţie de bază în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe
romanii rezidenţi din Dacia. Exista şi o excepţie, anume aceea că ei (rezidenţii)
nu puteau avea în materie imobiliară o adevărată proprietate romană (dominium
ex iure Quiritium), afară numai dacă pământul coloniei respective nu primise,
printr-o ficţiune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca şi cum ar fi fost situat
în Italia.De precizat că asupra fondurilor provinciale, cetăţenii romani nu aveau
decât o „posesiune sau uzufruct”. Adevăratul proprietar al acestor fonduri era fie
statul roman, dacă era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus populi),
fie împăratul, dacă provincia era imperială (provinciae Caesaris, principis), cum
era cazul Daciei. Proprietarii îşi puteau menţine/apăra proprietatea ca urmare a
edictelor obţinute de la guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie,
proprietarul putea dispune de fondul respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile
la cetăţenii romani din Dacia erau reglementate de legea romană. În cazul că
rolul în domeniul moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci acest rol
îl aveau guvernatorii de provincii. În cazul provinciilor se puteau face
exproprieri mai uşor decât cele italice, în situaţia de interes public. Legislaţia
mai prevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte persoane, ca de
altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am reţinut că dreptul la
proprietăţi (funciare) imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau de
cetăţenie romană. S-a arătat mai sus că bunurile imobiliare în provincii
aparţineau fie împăratului, fie senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit
ca să dea roade, era lăsat proprietarului iniţial sau (din disponibil) erau
împroprietăriţi veteranii, ori era concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau
avea o astfel de proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate
acestea, guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o
considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
Ca mijloc de dobândire a proprietăţii peregrinii foloseau ocupaţiunea
(Gaius, D, 4i, 1,3pv) şi mai ales tradiţiunea (tradiţia). Aceasta din urmă instituţie
de drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca şi în raporturile dintre
aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile. Potrivit
legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţiile, succesiunea, etc.
Important este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate
reglementată de vechiul lor drept, adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se
întâmpla numai în măsura în care dispoziţiile acestui drept fuseseră recunoscute
de Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.
Obligaţii şi contracte
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia
este bine ilustrată de mărturii documentare, deosebit de convingătoare pentru
istoria dreptului. Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la
Roşia Montană şi care provin din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa acestora,
precum şi raritatea lor vom da câteva detalii. Tăbliţele la care ne referim sunt
alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din lemn de brad, legate între ele.
Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei feţe sunt
acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost descoperite
25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil.
Redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil sclav (fetiţă de 6 ani) era
cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul unei
eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obligă, printr-o stipulaţie, faţă
de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr sclav era
cumpărat pentru suma de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii
ascunse. Pentru aceasta şi pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o
stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ce putea fi
pricinuită. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor vânzătorului (id fide
sua esse iussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În cazul vânzării unei
jumătăţi de casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de
denari. Drept garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească
despăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită (tantam
pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în cazurile unor eventuale
neconcordanţe în privinţa stipulărilor din contract, iar în alte cazuri acesta
(contractul) era întărit de prezenţa unei persoane garante. Contractele erau
încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau însoţite de
mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de
transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani,
peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
Din punct
de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte probatorii ale
contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea unor
probationes. În tăbliţele respective mai apar contracte de locaţiune, persoane
care-şi închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate numi astăzi
contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja nu ar fi putut să
îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească despăgubiri. La fel şi angajatorul
se obliga să plătească lucrătorului 5 serteţi pentru fiecare zi întârziere a
retribuţiei. Din conţinutul contractelor rezultă, în cazul de mai sus, că lucrătorul
trebuie să presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie. (Gaius, D, 9,
2, 8,1). Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau
persoane, ci şi în acelea în care era vorba de societăţi. Spre exemplu, un astfel
de contract era încheiat în cazul unei societăţi (societas danistraia) menită să
ofere celor interesaţi împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au pus în
comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă. Interesant de relevat
este faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract consensual, obliga prin
însuşi consimţământul părţilor la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în
consecinţă nu mai era nevoie de o stipulaţie specială. Prezintă interes şi faptul că
tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere cursive şi redactate în latina
vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor încetăţenite în lumea
romană. În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte faptul că dreptul
roman clasic nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplica nici în alte provincii, în
toată puritatea lui, ci într-o formă uneori simplificată, însă spiritul de promovare
a romanitaţii era nelipsit în provincii. Cât priveşte alte instituţii din domeniul
obligaţiilor, câteva texte amintesc de reguli de drept al ginţilor, aplicabile în
egală măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea sunt amintite în
lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză (Marcian, D, 25,
2, 25), stingerea obligaţiilor prin acceptilatio (Ulpian, D, 46, 48, 4), convenţia
de precar şi aceea de împrumut (Gaius, III, 132). Dar nu numai tripticele
constituie dovezi juridice în Dacia Romană, ci şi unele inscripţii funerare, cum
este epitaful de la Sucidava, socotite de specialişti adevărate documente de drept
testamentar.
Dreptul penal şi procesual
Şi în acest domeniu regulile generale privind folosirea legislaţiei romane erau
aceleaşi; dreptul roman avea prioritate în aplicarea lui, nu însă în toate cazurile.
Au existat şi situaţii particulare, în raport de specificul provinciei. În cazurile de
delicte, se întâlnesc în Provincia Dacia, ca şi în alte provincii, reguli comune,
aplicabile romanilor şi peregrinilor în aceeaşi măsură. Legea romană Aquila,
emisă încă în secolul al III-lea î.e.n., cuprindea stipulaţiuni despre furt şi despre
damnum inuria datum (Gaius, IV, 37). Adică în procesele dintre romani şi
peregrini era pusă în aplicare ficţiunea calităţii de cetăţean roman, acordată ad-
hoc peregrinilor.
Procedura de judecată era aceeaşi în toate provinciile romane, deci şi în Dacia.
Cetăţenii romani se adresau instanţelor potrivit procedurii formulate.

Guvernatorul sau reprezentantul său (legatus) trimitea părţile, după ce le dădea
formula, la un judecător, care statua in indicio. Guvernatorul putea judeca şi
personal pricinile, fără a le mai trimite la judecător (procedura extra ordinem).
În caz de pedeapsă capitală cetăţenii puteau face apel la Roma.În litigiile dintre
un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit, pentru durata
procesului, ca şi cum ar fost cetăţean roman (ac si cuius Romanus esset).
Peregrinii erau judecaţi tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul său.
Acesta putea rezolva pricina singur sau dădea numai formule de judecată,
trimiţând pricina spre soluţionare unui judecător unic (iudex unus) sau unor
judecători multiplii (recuperatores).
1.2.3. Consecinţele retragerii romane de la Nordul Dunării

Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275 e.n. a constituit şi mai constituie
o preocupare constantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes
aparte pentru istoriografia românească şi cea generală. Retragerea romană s-a
petrecut destul de repede şi într-un moment când raporturile dominator -
dominaţi treceau printr-o perioadă liniştită, iar aproprierea dintre cele două părţi
căpătase o direcţie nouă în procesul de romanizare.Grav a fost însă faptul că
această retragere a avut loc în condiţiile unei puternice ameninţări din partea
populaţiilor migratoare-barbare, care s-au năpustit asupra Daciei, lipsită de
apărarea romană. De aici şi o puternică descumpănire în societatea dacică, căreia
îi vor trebui multe veacuri până la refacerea unor noi forme statale. Acestea pe
de o parte. Pe de altă parte, retragerii administraţiei şi a armatelor romane i-a
urmat o refacere imediată a unităţii dacilor, aflaţi într-un puternic proces de
romanizare. Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberat diviziunea
impusă de către cucerirea imperială. Dacia s-a refăcut aşadar teritorial,
demografic şi spiritual, economic etc., aşa cum fusese la începutul domniei lui
Decebal. Războiul cu romanii nu a secătuit teritoriul dacic de populaţia
autohtonă, cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând astfel să
acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea românilor în acest
spaţiu. Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul
existenţei populaţiei daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi
va promova legea în acest răstimp în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au
afectat (mai puternic la început) procesul de organizare socială a autohtonilor,
ele nu au putut opri acest proces. Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat,
astfel încât obştea teritorială (sătească) a căpătat adevărate competenţe
economico-sociale şi administrative. Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit
să pătrundă tainele obştii româneşti şi să dea un răspuns coerent. Obştile au avut
o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică, structurată pe rudenie
de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în comun a
pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma
aşezărilor rurale cu denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum în timpul
stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba română cu denumirea
binecunoscută de sat. Despre obşte, din perspectiva istoriei, a scris istoricul P.P.
Panaitescu („Obştea ţărănească din Ţara Românească şi Moldova” ––1964).
Însă, cea mai complexă cercetare asupra obştei, îmbinând tehnicile sociologice
de teren şi documentarea de arhivă cu metoda arheologiei sociale a întreprins-o
Henri H. Stahl (Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, 3 vol., 1958-
1965 ). Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind
oponentă organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare
în forme statale, aşa cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia
provinciei Dacia Romană, iar mai târziu în statul feudal. Comparând obştea
teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură comună, şi anume aceea că
ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune
de o forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se
situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii.
Ea păstrează forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor
membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin această prismă, primul pas spre
organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temelie de constituire,
fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi
prin legături de sânge.
Lumea obştilor străromâneşti constituie o enigmă care continuă să uimească pe
cercetători. Întrebarea ce se pune adesea este cum de s-a putut ca în condiţiile
absenţei statului şi a armatei, expus turbulentelor şi devastatoarelor migraţii
barbare, pe o durată de câteva secole, să se plămădească românismul ca expresie
a continuităţii?! Răspunsul l-a dat tăria acestor obşti. Puterea lor a constat în
spiritul de solidaritate intra şi inter colectivitate, precum şi în mulţimea lor pe
întinsul fostei Dacii. Obştile s-au menţinut în spiritul tradiţiilor pământene, au
preluat creştinismul şi au menţinut procesul de romanizare, evoluând către
formaţiuni prestatal feudale. A fost practic o reluare a vieţii de la început, pe o
structură dacică puternic înrădăcinată în conştiinţa acelor oameni care nu s-au
lăsat desprinşi de pe pământul străbunilor; nu l-au abandonat, n-au renunţat la
limba şi credinţa lor, dobândite între timp. Înfruntând vitregii greu de imaginat
dacoromanii (străromânii) au găsit formule de supravieţuire şi continuitate în
condiţii de disoluţie etno - culturală provocate de migraţii. În această privinţă
subscriem la opiniile potrivit cărora dispariţia relaţiilor de producţie tipice
societăţii dacice şi celei romane (sclavagiste) pe teritoriul vechii Dacii, în urma
retragerii autorităţilor romane, nu a condus la instituirea unui mod de producţie
superior, feudal, dar nici la o întoarcere spre comuna primitivă, deşi migraţiile
barbare puteau determina aceasta. Saltul calitativ realizat încă din ultima
perioadă a statului dac definitivat de stăpânirea romană, şi anume generalizarea
organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu a putut fi lichidat de noii
cuceritori. Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea
strămoşească s-a păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi
forme de convieţuire socială, economică şi politică. Existenţa satelor obşte este
atestată arheologic şi prin scrieri contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente,
precum şi apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând
naştere la formaţiuni mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces, unele
obşti şi-au pierdut identitatea în noile comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o
capacitate economică mai mare şi cu o eficienţă sporită în apărarea fiinţei lor
faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a
ceea ce s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai
cuprinzătoare şi mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi
militar.Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat
structura internă tradiţională a fiecăreia dintre ele. Obştea teritorială a rămas
celula de bază a organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile
şi meritele lui în susţinerea formaţiunilor mai mari din care vor face parte.
1.2.4. Aparitia si dezvoltarea obstilor teritoriale

Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a populaţiei
daco-romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani, până la
integrarea în structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici în
timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de marile migraţii. Formă
tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică, obştea
sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe
tot teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale unităţii
românilor, un adevărat bastion etnic, social-economic, juridic şi religios al
populaţiei autohtone în lupta pentru dăinuire pe pământul strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea
strămoşească a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce
particularizează în comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu,
precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La temelia
trăiniciei obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi
supravieţuire. În virtutea celor de mai sus, membri ai obştii erau numai cei ce
stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul comun. În obştea
teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul avea atât funcţie economică, precum
şi semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care
folosea principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură
organele de conducere prin consimţământ general şi pe care membrii comunităţii
le respectau, supunându-se de bună voie dispoziţiilor acestora. Asemenea
organisme de conducere erau: Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a
valma; Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau
împuterniciri judiciare; “Ceata de bătrâni - arăta Romulus Vulcănescu - era
dătătoare şi păstrătoare de datini, cutume şi tradiţii juridice. Ea constituia
organul suprem de reglementare obişnuielnică a obştei şi totodată de judecată
fără apel...” Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi
aceştia aveau împuterniciri judiciare.
În cadrul obştii exista prin tradiţie un spirit conlucrativ de apărare şi muncă în
comun. Obştea sătească a cunoscut şi relaţii intercomunitare publice. Acestea se
stabileau pentru nevoi de apărare sau lucrări comune, punându-se sub o comandă
unică satele din aceeaşi vale sau regiune. De aici şi până la confederaţiile
(uniunile) de obşti, cu aspect de nucleu statal, nu a fost decât un pas.
Viaţa economică a obştii
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut
economicul, evoluţia „tehnicilor agricole” şi pastorale – cum se demonstrează
în lucrări de specialitate (H.H. Stahl şi P.P. Panaitescu). Obştea a fost în primul
rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat, constituită într-un prim stadiu
pe baza legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice (familiale) a dus
la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora luându-l criteriile teritorial şi
economic. În acest fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul
teritorial va căpăta şi o funcţie economică. Principalele îndeletniciri ale obştilor
au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-dacilor: agricultura, păstoritul, creşterea
animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se poate afirma că era
bine organizată, pe bază de normative speciale cum erau: repartiţia câmpurilor
de cultură pentru membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi
recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru sămânţă, schimburi comerciale, dări
etc. În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul
creşterii vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi
aici norme, bine delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit:
pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul turmelor comune; stabilirea
locurilor şi perioada de păşunat etc. Alte activităţi, comune sau individuale, la
fel de importante, care intrau, de asemenea, în răspunderea şi atribuţiile obştii
erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul, executarea căilor de acces (drumuri),
defrişări de păduri, amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice
(de rugăciune). O atât de complexă activitate presupunea, desigur, şi existenţa
unor oameni pricepuţi în organizare. Ei au existat, fără dubii. În primul rând erau
cei din conducerea obştii, însă s-au afirmat şi alte persoane cu calităţi
(întreprinzători, cu iniţiativă) care cu timpul s-au detaşat faţă de masa membrilor
obştii. Trebuie subliniat faptul că aceştia au avut o contribuţie însemnată la
dinamizarea vieţii economice şi la propăşirea obştii în general. Aşa s-au conturat
treptat diferenţele economice în societatea de obşte a străromânilor. La începutul
perioadei, aceste diferenţieri mai curând nu se semnalau, sau dacă existau ele
erau foarte slabe. Abia în secolul al VIII-lea vor apare primele manifestări clare
de inegalitate economică şi socială.
În concluzie la această problemă se poate susţine că: principiul economic
fundamental în cadrul obştii a fost proprietatea comună asupra tuturor
pământurilor şi asigurarea accesului fiecărui membru la cele trei mari zone
economice şi agricole, anume: terenurile arabile, vatra satului, păşunile,
pădurile, apele.
Proprietatea
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile,
pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era
comună; o stăpânire în devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci
un întreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi membrii colectivităţii, cu
excepţia bunurilor personale. De precizat faptul că doar pământul era în
proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce
i se atribuia la începutul fiecărui an agricol. În cadrul proprietăţii devălmaşe,
membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau voie să înstrăineze părţi din
moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de oi, vite, cai etc.,
erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această categorie
intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii.
În aceste condiţii se pare că a luat naştere dreptul la preemţiune, cunoscut prin
durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobile privea pe cei ce nu făceau parte
din clanul respectiv. Dacă cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de
pământ se impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a cumpăra, iar în
cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau vecinii, obştea. Ideea era aceea
de a nu înstrăina părţi ale comunităţii.
Stăpânirea personală
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa
şi curtea, unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor
proprietăţi feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi
uneltele personale aveau acelaşi statut, legiferat de către comunitatea de obşte.
Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire personală l-a constituit gardul (I.I. Rusu)
cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a casei
şi a curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces asemănător
s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitări de loturi numite sorţ. Probabil
pentru încurajarea unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai
mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea
astfel o valoare nouă în domeniul proprietăţii şi o normă legislativă proprie
viitoarelor forme de proprietate feudală. Lărgindu-se treptat, proprietatea va
deveni una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului feudal şi burghez de mai
târziu.
Regimul persoanelor
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea
dintre membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie
asupra pământului şi de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor,
în condiţiile absenţei elementului economic dominant, care să nu muncească dar
să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin dispariţia stăpânirii romane de tip
sclavagist, şi când încă nu apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali.
Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, bună comportare – aşa cum erau de
exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe unii membrii din
cadrul comunităţii săteşti, dar nu săi suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti
pe care le îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
Familia
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a
societăţii. Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative,
sociale etc. Exista o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi
răspunderi. Exista îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi
copii. Asemenea principii tradiţionale la daci vor fi întărite de religia creştină,
răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al III-lea e.n. Căsătoria se
încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea creştinismului şi
prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi
pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate. De
asemenea, succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea
părinţilor. Dreptul de moştenire era recunoscut şi soţului supravieţuitor.
Norme de drept civil
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri
din calea năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru
se realiza anevoios, s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii
specifice, a normelor morale şi de drept, condiţie fără de care nu se poate vorbi
de societate organizată sau civilizaţie. A creat şi acumulat valori noi, reuşind

chiar să asimileze numeroase grupuri de populaţie străine, risipite în acest spaţiu
de tăvălugul migraţiilor, populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe
care le-au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică diferenţa istorică
dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori, aflaţi într-un stadiu mult înapoiat.
În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai exact
străromânii, au menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci este
produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi
drumul urmat de poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem
normativ a corespuns societăţii fără clase, iar după înglobarea comunităţilor
săteşti în organisme politice de tip statal - mai întâi de tip sclavagist, apoi feudal
- ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul unui proces dialectic
specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca drept
pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după dispariţia acestor clase, a
modului de producţie şi a sistemului de drept respectiv, transformându-se din
drept pozitiv în obicei juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul
rând, ca persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii
sub formă de contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect
translativ de proprietate prin simplul consimţământ al părţilor. Numeroase
tezaure monetare scoase la iveală de arheologi pentru epoca respectivă, precum
şi exemplarele de balanţe pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovada
unui comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după sine
responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale, juridice de piaţă.
Contractele verbale erau precumpănitoare, iar cuvântul dat lega părţile, ca şi
datul mâinii, ambele procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în
înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare (de stat).
Răspunderea penală şi procedura de judecată

În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat
norme de drept care au funcţionat cu eficienţă. Cu certitudine, la menţinerea şi
impunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica, precum şi spiritul
foarte puternic de comuniune. Exista o supunere totală (cel puţin la început) faţă
de voinţa colectivităţii. Aşadar au existat instituţii (nu în sensul celor de astăzi)
şi activităţi legislative pe care trebuie să le descifrăm din multitudinea ştirilor
despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul economic,
religios, militar sau politic. Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din
sentimentalism încercăm să o atribuim înaintaşilor noştri, trebuie relevat faptul
că existau şi abateri de la normele de conduită socială stabilite prin tradiţie sau
impuse de colectivitate (direct ori prin conducătorii ei). Complexitatea fiinţei
umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care la rându-le au determinat
măsuri pentru stoparea şi eradicarea lor. Spre deosebire de perioada anterioară
retragerii aureliene formalismul caracteristic dreptului roman a dispărut,
impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine astfel că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în
vedere următoarele: după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit;
clasele dominante nu existau; lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural;
populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi
revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost aplicat
marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în
provincie au păstrat în bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi l-
au luat cu ei odată cu retragerea din Dacia. Rezultă de aici întrebarea firească şi
anume cum şi de unde au ajuns la nord de Dunăre numeroase elemente de drept
roman pe care le întâlnim mai ales în epoca modernă. Ipotetic se poate răspunde
că asemenea elemente, prezente în spaţiul românesc de mai târziu, au fost
preluate posterior prin influenţe indirecte, dar şi directe (prin Bizanţ), care s-au
regăsit într-un fond preexistent mai cuprinzător. Prin legile introduse, romanii
au reuşit, în anumite privinţe, să cointereseze şi masa cetăţenilor de rând, astfel
că unele din legile romane au devenit cutumă în cadrul obştei locale. Dreptul
acţiona atunci când normele de conduită socială stabilite prin obiceiul
pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii obştii se
rezolvau în cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea
talionului. În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-o obşte provocau
daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea vinovatului (vinovaţilor). Aşadar
răspunderea era solidară din partea comunităţii, care îşi aroga dreptul de a
pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare de
educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea căreia îi aparţinea
vinovatul plătea despăgubiri. În vechiul sistem punitiv popular românesc
pedeapsa maximă era nu moartea, ci izgonirea vinovatului din colectivitate (sat,
obşte). Opinia publică exercita astfel un control şi o înrâurire puternică şi
permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de convieţuire. S-au păstrat
până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau strigarea
peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle făptaşilor vinovaţi. În
general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu cele
contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor
pentru consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte
scopuri (înstrăinare). Sancţiunea pentru hoţ era purtarea lui prin sat cu lucrul
furat, ceea ce echivala cu moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta
(răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde relaţiile gentilice au durat mai
multă vreme. În zonele în care obştile teritoriale s-au dezvoltat mai de timpuriu,
începuse să se admită compoziţia. Normele de convieţuire aplicate în vechime,
în relaţiile materiale dintre membrii comunităţilor vecine de pe teritoriul ţării
noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare, administraţie, regimul
persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii intercomunitare publice şi private
etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi formă,
nevoilor concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare (L. P.
Marcu). Toate relatările subliniază vechimea acestor practici, ce au avut o
aplicare îndelungată, pe baza convingerii că ele reprezentau o ordine juridică şi
că aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în
acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel vinovat
se excludea automat şi fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi
povestit peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocura satului”, “nu mai
scăpa de gura satului” –– formulări de expresie juridică venite din vechime şi
care s-au păstrat până în contemporaneitate.
Sarcina de lucru 7
Aprofundeaza modul de transformare a practicilor juridice romane incepand
cu anul 275d.Hr in Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc,
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006. Sarcina de lucru va fi verificata de
tutor tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale.
Rezumat
Desprinşi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine
stătător în prima jumătate a mileniului I î.e.n.. Istoria îi consemnează pe geto-
daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud povârnişul
nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest, nord şi est
rămânând aceleaşi, menţionate mai sus, la traci. Se poate conchide aşadar că în
perioada democraţiei militare existau norme de drept proprii (cutume) ale geto-
dacilor privitoare la raporturile externe. Statul dac centralizat s-a constituit în
jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea regelui Burebista şi a marelui preot
Deceneu, prin unificarea tuturor formaţiunilor (regatelor) locale, fără excepţie.
Două războaie puternice (101/102 şi 105/106) au adus deznodământul, victoria
romanilor asupra armatei condusă de marele Decebal. Urmările au fost:
prăbuşirea statului dac (desfiinţarea lui) dezmembrarea şi dispariţia armatei
dace, sinuciderea lui Decebal, cucerirea parţială romană în Dacia etc. A fost
ocupată —potrivit informaţiilor geografului Ptolemaios—Transilvania (mai
puţin Maramureşul), Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova
de sud vest. Precizăm aici că Dobrogea fusese încorporată Imperiului Roman
la începutul sec. I e.n... Restul teritoriului dacic, Maramureşul, teritoriile de la
est de Carpaţi (probabil şi Carpaţii răsăriteni inclusiv curbura Vrancei), a rămas
în afara cuceririi romane. În condiţiile absenţei unei conduceri centrale, dacii
de aici şi-au continuat modul lor de viaţă tradiţional. În anul 212 e.n. împăratul
roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.
Cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii, reprezentau tot atâtea categorii
juridice în tabloul societăţii provinciale din Dacia. După retragerea
autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat un
fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor. Astfel,
în fosta Dacie a lui Decebal au apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite
însă de clasa dominantă conducătoare şi fără structuri administrative
centralizate sau locale.

Teste de autoevaluare
1. Identificati primul izvor istoriografic ce face referire la triburile de get-daci:
a) Strabon;
b) Herodot;
c) Dio Cassius.
2. Precizati care a fost momentul unificarii triburilor de geto-daci si al

constituirii statului dac unitar:
a) în timpul cuceririi romane;
b) în timpul regelui Burebista;
c) în perioada domniei regelui Decebal.
3. Identificati care au fost principalele trei categorii sociale existente in spatiul

provinciei Dacia Romana:
a) cetatenii, latinii, peregriniii;
b) latinii, sclavii, peregrinii;
c) cetatenii, latinii, peregrinii, sclavii.
4. Consecintele retragerii romane de la Nordul Dunarii au condus din punct de

vedere juridic la?
a) disparitia dreptului roman din fosta provincie Dacia;
b) reinstaurarea normelor de drept dacice anterioare;
c) modificari ale normelor juridice daco-romane datorita noilor veniti.
5. Organizarea si conducerea obştilor se facea:

a) de-a valma;
b) organizat prin intermediul unor slujbasi remunerati de obste;
c) prin intermediul institutiilor obstii, juzi, cneji, Adunarea Megiesilor,
Adunarea oamenilor buni si batrani.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. b; 2. b; 3. a; 4. c; 5. c
Bibliografie minimală
1. Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2003,
2. Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002;
3. Dan Top, Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale
Bucuresti, 2007;
4. Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2006;
5. Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Universitara, Bucuresti,
2008,

2. SPATIUL JURIDIC MEDIEVAL ROMANESC
2.1. Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal 37
romanesc
2.2. Evolutia dreptului feudal la romani 51
Rezumat 62
Răspunsuri la întrebările din testele de 63
autoevaluare
 sa identifici caracteristicile dreptului cutumiar romanesc;

 sa corelezi evolutia unitara a dreptului cu aparitia statelor medievale;
 sa diferentiezi tipurile de proprietate si rolul acesteia in Evul Mediu;
 sa intelegi raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Turcia,
Ştefan Gheorghe Spaţiul juridic medieval românesc
Istoria dreptului romanesc 37

2.1. Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal romanesc

2.1.1. Jus Valahicum in Tarile Romane
Despre cutumă, dicţionarele se pronunţă în mod lacunar: „normă de drept
izvorâtă dintr-o practică îndelungată; obicei (în vechiul drept românesc)”. Dat
fiind importanţa acestei norme de drept în istorie, vom apela la Dicţionarul de
expresii juridice latine (autori: Sebastian Răduleţu, Lucian Săuleanu) în care se
dă o explicaţie lămuritoare asupra a ceea ce reprezintă cutuma, termen cunoscut
şi sub denumirile de obicei, obiceiul pământului, consuetudo. A jucat un rol
important în Europa până în secolul al XIX-lea, când a început să-şi piardă din
importanţă, locul său fiind luat treptat de legile scrise, moderne, dar care au
încorporat părţile pozitive durabile ale cutumei. Cu toate acestea, obiceiul juridic
continuă să fie izvor important de drept în sistemul anglo-saxon. De asemenea,
cutuma deţine un rol deosebit în cadrul anumitor ramuri de drept, precum dreptul
maritim, dreptul internaţional, sau dreptul constituţional, mai ales că multe ţări
au constituţii preponderent cutumiare. În alte ramuri de drept cutuma nu poate
fi admisă ca izvor de drept, precum e în cadrul dreptului penal, care este guvernat
de principiul legalităţii, încriminări şi de principiul legalităţii pedepselor. În
ansamblul lor, datinile, cutumele şi tradiţiile juridice alcătuiesc un subsistem
juridic primar, din care, pe de o parte, s-a format „legea ţării” sau „obiceiul
pământului”, iar, pe de alta, s-a născut substantivul secundar de norme juridice
senioriale (domneşti, boiereşti şi mănăstireşti), care sunt, în ansamblul lor, mai
consistente şi mai elaborate. Ambele subsisteme, cel primar şi cel secundar vor
alcătui, după cum se va vedea în continuare, sistemul juridic feudal românesc.
În evul mediu, cutuma era socotită un ansamblu coerent de obiceiuri de obşte
autohtonă, pe cale de dezagregare. Acesteia i s-au adăugat, începând cu sec.
XIII-XIV, unele norme de mai mare însemnătate. Ele priveau structura generală
a statului, şi în primul rând puterea medievală şi domnească. Chiar o lege scrisă
se putea transforma în cutumă. Spre exemplu, abandonarea oficială a unei norme
de drept, dacă ea răspundea cerinţelor obştii, păstrându-se forma de cutumă. În
asemenea situaţii se făcea trimitere la porunca anulată: „Aşa cum a dat poruncă
Ştefan Vodă”, cu referire la faptul că urmaşii nu mai respectau anumite norme
de lege stabilite de înaintaşi.
Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care
trăieşte în conştiinţa tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupaş–– a constituit o
creaţie originală a românilor, care a evoluat în direcţia spiritului de unitate,
întreţinut de limba şi religia română”. Pe calea „dreptului românesc” (Jus
Valachicus), a dreptului consuetudinar sau obişnuielnic, s-au transmis multe
tradiţii şi instituţii ancestrale româneşti, socotite cu temei, contribuţii la
patrimoniul ştiinţific universal.
Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea şi ordinea socială,
proprietatea, folosirea pământului, relaţiile de familie etc. S-au constituit şi
instituţii de judecată specifice, alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări şi
pedepse concepute după o datină proprie. Obştea săteasca, agrară şi pastorală,
este socotită de întreaga literatură juridică românească din ultimul timp, drept
cadru al formării cutumei.
Revenind la Legea ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară practică
a vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg
spaţiul locuit de români. Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu

numeroase elemente de drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi organismele
de aplicare a normelor juridice astfel ca, că Jus Valachicum constituie apogeul
unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti. Ascensiunea organizării
teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un moment dat, urmată
apoi de cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării
normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era
puternică prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit
vicisitudinilor istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea
ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de către influenţe din afară. Datorită
acestui fapt autohtonii au exercitat o puternică influenţă asupra vieţii populaţiilor
migratoare, grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar
sedentarizarea geopolitică.
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin
dreptul românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor
săteşti ale românilor, pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe
măsura cristalizării societăţii feudale în Europa de est, state din preajma
românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i aplicabilitatea. Totodată,
în Ţara Românească şi Moldova aceleaşi norme de drept au căpătat denumirea
de Legea ţării. Folosirea termenului de Vlah (Valah) în sens romanic (vorbitor
de limbă romanică) apare aproximativ în secolul al VII-lea, termen folosit de
vechii germani (walch, welsch); mai frecvent însă, vlahii sunt menţionaţi (în
documente) începând cu secolul al IX-lea (Balak(h), denumire preluată din vechi
mărturii bizantine, care la rândul lor proveneau de la vechii germani.
Astfel, Jus Valachicum a ajuns, în mod firesc să se asocieze cu termenul
valah care termen îi definea, îi nominaliza pe români. De altfel dualitatea vlah-
român, folosită pentru spaţiul românesc, dovedeşte că populaţia vlahă se
identifica cu aceea de apartenenţă romană, legată de originea istorică a acestui
popor. Aşa cum cu temei aprecia istoricul I.C. Filitti: “A legiui (a emite legi) nu
se prea obişnuia în trecutul nostru (a românilor) îndepărtat. Legea era obiceiul
pământului, uzul tradiţional, născut o dată cu formarea poporului român şi cu
întemeierea Principatelor (statelor feudale centralizate româneşti). Când, rare
ori, se introducea vreo orânduială (rânduială), legiuitorul era domnitorul...”
O continuare şi funcţionare firească a avut Jus Valachicum în cele două ţări
româneşti, aşa cum era firesc, de altfel, pentru că aici era leagănul de apariţie şi
dezvoltare a acestuia. Obiceiul juridic nescris, cel care îşi are originea în dreptul
de sat liber, este atestat documentar sub numiri diverse precum legea
românească, legea ţării, obiceiul pământului, obiceiul ţării, legea bătrână,
dreptul ţării etc. În substratul acestor formulări simple ca exprimare, stau reguli
de drept ce oglindesc întreaga realitate socială, adică: boierimea, ţărănimea
dependentă, moşnenii, răzeşii şi orăşenii, comunitatea obştească – satul.
În Moldova, legea românească este amintită într-un document (cel mai vechi
cunoscut) din septembrie 1445, în care domnitorul Ştefan al II-lea, dăruind un
tătar (rob) preciza că în eventualitatea eliberării lui (a tătarului-rob), „acesta să
trăiască slobod după legea românească”. Într-un alt document din 1452
Alexandru al II-lea voievod promitea să întărească „cu privilegiul cel mare,

după dreptate şi după obiceiul ţării” lui Mihail logofăt, ocinile cumpărate.
Ştefan cel Mare a dat numeroase acte „după legea ţării, aşa cum stau şi trăiesc
în ţara noastră toţi românii, după legea lor românească” […], „aşa cum cere
dreptul ţării”. Alexandru Iliaş, invoca şi el „obiceiul pământului” la 1632 etc.
În documentele Ţării Româneşti (Muntenia), legea românească este menţionată
la 28 iulie 1470 (prima cunoscută) prin care domnitorul Radu cel Frumos întărea
o danie „după legea românească”. La 1619 Gavril Movilă confirma mănăstirii
Sfânta Troiţă din Bucureşti un sat, poruncindu-le sătenilor „să dea datul (darea)
cum iaste legea românilor…”. Matei Basarab invoca, la 1633, „obiceiul
românilor”, ca fiind lege veche; Radu Şerban nu voia să iasă din rânduiala ţării
Româneşti, din lege, ci Domnia Sa le-a dat lege să jure cu 12 megiaşi.
„Legea veche şi obiceiul ţării” (după care urmau să fie cercetate şi judecate, în
faţa judecătorilor îndrituiţi, toate pricinile…”) sunt menţionate în art. 10 al
Tratatului din 20 mai 1595, încheiat la Alba Iulia între delegaţia de boieri
munteni şi Sigismund Bathory, principele Ardealului.
Sarcina de lucru 1
Aprofundeaza cunostintele potrivit căreia Jus Valahicum, reprezinta
un argument al continuitatii la romani. Consultati Cloşcă, Constantin,
Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura
Fundaţiei Academice Danubius, 2002, p 5- 80
2.1.2. Practici juridice in afara teritoriilor romanesti

Fie în spaţiul românesc, fie în afara acestuia, pe teritoriile altor state din preajmă,
Jus Valachicum a constituit trunchiul care a alimentat normele de drept
românesc, norme împământenite „din veac”. În jurul acestui „trunchi” au
gravitat toate formele de manifestare a legii româneşti. Jus Valachicum este în
acest caz expresia recunoaşterii legii românilor de către alte popoare, şi prin
aceasta, recunoaşterea însăşi a românilor, a culturii şi civilizaţiei lor. La acea
vreme, o astfel de recunoaştere era firească, deoarece lumea nu se
„emancipaseră” într-atât, încât să nege dreptul la existenţă a altora, sau să se
considere superioare şi să denigreze istoria altora.
Răspândirea lui Jus Valachicum a fost destul de mare. În sudul Poloniei, spre
exemplu, aşezările cu regim de „drept valah” au fost, după unii cercetători, de
243, iar după alţii de 400-500. În Moravia, numărul valahilor era apreciat, în
1864, la cca. 50.000-60.000 de suflete. Cifre elocvente pentru a demonstra
cuprinderea legii româneşti „în afară”.

Pe de altă parte, frecvenţa expresiei de Jus Valachicum era destul de mare,

aceasta apărând integrată în documente străine îmbrăcând referiri diferite.
Referiri care nu dezgolesc de conţinut termenul de valah, adică românesc. În
Polonia, satul supus dreptului românesc era o Villa Valachica, adică terenuri
agricole dintr-o aşezare românească. Tot în Polonia terenurile erau delimitate
după un sistem agromensual românesc, mensuna Valachică, iar cneazul din
aşezările româneşti, convocat de regele Poloniei la război, se prezenta armatus
cum uno equo, arcu et telis ac cum reliqua Valachica apparatu; ceea ce se
traduce prin existenţa unei armate româneşti, echipată, potrivit tradiţiei
româneşti, cai, arcuri, săgeţi, suliţe, şi ghioage.
În Silezia existau aşezări de „drept valah”. În Croaţia, de asemenea, mărturiile
amintesc de Universitas Valachorum, de comites Valachorum (1468), precum şi
de cnezi valahi, ceea ce pune în evidenţă existenţa unor trăiri româneşti
recunoscute de către autorităţile statului în interiorul căror graniţe se aflau.
Indicarea expresă a lui Jus Valachicum ca normă aplicabilă a unor litigii civile
sau penale este de o importanţă deosebită pentru istoria dreptului românesc. Jus
Valachicum era un sistem de drept pozitiv cu aplicare oficială în statul polon, fie
de către organele aşezării româneşti, fie de către cneaz (care putea să nu fie
român), fie de către organele judiciare ale statului, cu o anumită participare a
aşezării căreia îi aparţineau părţile în litigiu.
În cazul când numai una dintre părţi intra sub incidenţa lui Jus Valachicum (în
cazuri penale) pentru a fi valabilă, aceasta trebuia să concorde cu celelalte
drepturi aplicabile, caz în care Jus Valachicum înceta de a mai fi un suport de
reducere sau de agravare a pedepsei.
Ideea de bază a sistemului de Jus Valachicum, prin originile lui, era aceea că
recunoaşterea statutului privilegial pe care îl comporta, se acorda unor oameni
liberi, adică neînrobiţi, fiind şi beneficiari ai unei relative autonomii etnic-locale.
Referindu-se la maramureşeni, Miron Costin arată că „ei nu sunt supuşi nimănui,
liberi, nu slujesc nici până azi unui stăpân străin”. Numai când mergea şi
principele în persoană „încălecă şi ei la război, şi ţin pe cheltuiala lor
garnizoana cetăţii Hust (localitate românească aflată în Ucraina). Au privilegii
deosebite ––precizează cronicarul–– şi sunt până astăzi neîntrecuţi în treburile
ostăşeşti.”
În ţara Moţilor ––şi aceasta aflată sub dominaţie maghiară, la început, apoi sub
cea otomană, urmată de stăpânire austriacă–– de asemenea funcţiona un regim
de libertate valahă. În acest fel s-a manifestat până în secolul al XIX-lea.
Noţiunea de drept românesc pentru aşezările Vlahe, acţiona şi în Serbia, în
regiunea Prizren, regăsindu-se şi în secolul al XIV-lea. Mărturii credibile conţin
precizări asupra faptului că aşezările cu organizare judiciară erau mai vechi,
respectiv din secolul al XII-lea. Alte dovezi: în actele lui Ştefan Duşan al III-lea,
al Serbiei din anii 1336-1346 şi din 1348-1353, sunt reglementate normele cu
privire la vlahi, purtând numirea de legea vlahilor. Asemenea legi sunt
prezentate ca legi din bătrâni, legi vechi. Tot aşa va fi înfăţişată şi legea vlahilor
din Croaţia (1436).
Alte legi Valahe (Vlahe), aplicabile, fără o consemnare formală de legea
Vlahilor, continuau să se aplice prin efectul receptări şi reglementării de obşte
valahă ––ca obicei local. În dreptul fundamental al statului sârb se admitea
valabilitatea obiceiurilor locale în limita intereselor generale ale societăţii

sârbeşti. Procesul se poate interpreta în acelaşi fel şi în Croaţia, Ungaria sau
Polonia, unde, de asemenea mărturiile documentare atestă funcţionarea unui
sistem de drept valah. Astfel, nu se poate nega caracterul de supravieţuire a unui
străvechi drept consuetudinar românesc.
Tot atât de adevărat este şi faptul că după o lungă rezistenţă în încercuirea impusă
de ţările respective (Polonia, Serbia, Moravia, Slovacia, Croaţia, Bulgaria şi
Grecia) Jus Valachicum s-a pierdut treptat (nu de tot) prin îndepărtarea lui de
către legislaţia autohtonă. Au rămas doar în mod excepţional unele dispoziţii, ca
„obicei românesc”. Acesta din urmă nu a putut fi dezrădăcinat ca formă de
autonomie locală şi fără caracter de privilegiu. Deci o valorificare restrânsă care
să nu afecteze legile statului respectiv.
Sarcina de lucru 2
Aprofundeaza notiunile referitoare la aplicarea lui jus valahicum in
afara Tarilor Romane. Consultati Florin Negoita, Istoria statului si
dreptului romanesc, Editura Universitara, Bucuresti, 2008 p 15-85
2.1.3. Organizarea politico-statala a romanilor in Evul Mediu

În arcul carpatic existau în secolul al X-lea formaţiuni politico-administrative ce
proveneau din vechea obşte. Ele se numeau cnezate sau voievodate. Astfel, sunt
atestate documentar, Ţara Crişanei ––condusă de voievodul Menumorut (dux
Vlachorum); Ţara voievodului Glad (ducele Banatului); Ţara Ultransilvaniei (a
voievodului Gelu); Ţara Bârsei, Făgăraşului, Zarandului, Maramureşului (cu
cnezatul Câmpulung pe Tisa) etc. Asemenea formaţiuni înglobau teritorii vaste
şi parcurgeau în secolele IX-XI un proces de dezvoltare şi afirmare în toate
planurile, după cum dovedesc mărturiile istorice.
Voievozii români, între care Menumorut, Glad, Ahtum şi Gelu s-au împotrivit
expansiunii maghiare în Transilvania, căutând să apere independenţa şi
autenticitatea acestor teritorii româneşti. O astfel de rezistenţă a întârziat şi
limitat dominaţia regatului maghiar în Transilvania, dar nu a putut să o
îndepărteze.
Teritoriile româneşti de la sud de Carpaţi au cunoscut organizarea politică înainte
de 1247, anul emiterii “Diplomei Ioaniţilor”. La vest de Olt era voievodatul lui
Litovoi, care cuprindea Valea Jiului până dincolo de Munţii Hategului, apoi
cnezatele lui Farcaş (aproximativ jud. Vâlcea) şi Ioan (teritoriul dinspre Dunăre
în jud. Olt). “Diploma Ioaniţilor” îi menţionează pe majores terrae (mai marii
pământurilor). Menţiunea confirmă existenţa clasei feudale.
La răsărit de Olt, pe valea Argeşului se afla “Ţara lui Seneslau, voievodul
românilor”. Istoricul Dinu Giurescu apreciază că, dat fiind densitatea populaţiei
şi unele indicii din documente ulterioare, au existat la sud de Carpaţi şi alte
formaţiuni politice, în părţile Ilfovului, pe Ialomiţa inferioară, Târgul de Floci
(pe Dunăre), în părţile Buzăului şi Râmnicului Sărat etc.
Pornind de la elemente similare, se poate afirma că şi în Moldova, estul
Carpaţilor Răsăriteni, au existat formaţiuni politice româneşti, atestate cel mai
târziu în sec. al XIII-lea. În părţile Vrancei, spre exemplu, exista un cnezat căruia
Dimitrie Cantemir îi spunea “republica”. Alte formaţiuni statal-politice, după
câte se cunoaşte până în prezent, au fost la Câmpulung Moldovenesc şi la
Tigheciu. De asemenea, cnezate şi voievodate vor fi mai existat pe valea
Trotuşului, cu centru la Ocna de Sare de aici; în jurul Bârladului (Ţara
Berlandicilor), târg amintit de cronicile ruseşti din secolul al XII-lea, în părţile
Orheiului şi ale Iaşilor, în jurul Tighinei; în “Ţara Sepeniţului”, care cuprindea
cetăţile Hotin, Tetina şi Hmielov; în zonele Baia, Suceava şi Siret.
Totodată, românii din Moldova sunt explicit menţionaţi de misionarul franciscan
Giovani da Piani del Carpini care, la 1247, aminteşte de voievodatul lui Olaha;
Thomas Tuscus, în a sa cronică la 1277 scrie despre un conflict între “bruteni
(probabil ruteni) şi blaci (români). Aceiaşi români, de la est de Carpaţi, erau
aliaţii regelui polon Wladislau Lokietek, în razboiul dus împotriva mangrafului
de Branderburg, la 1326.
Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada migraţiilor,
aveau dreptul la o organizare feudală centralizată într-un singur stat pe toata
întinderea fostei Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au permis acest lucru,
realizându-se astfel cele trei state românesti cu puternice şi permanente legături
între ele. În pofida unor atari realităţi politice pluraliste, românii vor evolua
unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii comune. Unirea politică deplină se
va înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile
modernă şi contemporană.
Odata cu desavarsirea procesului de formare a poporului roman si a
limbii romane(secolele VIII-IX ) in istoria ce se scria in spatiul Carpato-
Danubian-Pontic incepe o noua etapa: constituirea statelor medievale romanesti.
Formarea statelor medievale romanesti este, in primul rand, rezultatul actiunii
mai multor factori interni: formarea relatiilor feudale, necesitatea protejarii
averii accumulate de diferitele paturi sociale, a reglementarii relatiilor dintre
aceste paturi, a apararii cailor comerciale internationale care strabateau spatiul
romanesc si a centrelor de comert intern(iarmaroace, asezari orasenesti), a
valorificarii economice a noilor terenuri etc.
Premisele interne au fost favorizate de
anumite imprejurari externe. Astfel, in perioada care a urmat dupa invazia
tatarilor din 1241 a fost lichidata pentru o vreme hegemonia regatului maghiar
la sud si est de Carpati, ceea ce a permis formatiunilor statale romanesti din
aceasta zona sa evolueze spre intarirea propriei organizari interne si extinderea
lor teritoriala.Constituirea statelor medievale romanesti a decurs in cateva etape:
unificarea teritoriala, formarea structurilor sociale, a institutiilor centrale statale
de guvernare si obtinerea independentei, recunoscuta de tarile vecine.
Procesul de formare a statelor romanesti si-a gasit
expresie in formula acceptata de istorici despre evolutia sociatatii romanesti de
la sat la stat. Aceasta formula explica esenta procesului care a avut la baza
consolidarea obstii satesti ( in frunte cu juzi sau cnezi) ca forma initiala de

organizare sociala si autoadminstrare in perioada de dupa retragerea legiunilor
romane din Dacia.
Voievodatul Transilvaniei
Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor şi voievodatelor din
Transilvania, dând naştere la o puternică formaţiune politică centralizată, nu se
ştie prea bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în secolele XI-XIII
teritoriul românesc a cunoscut ultimele valuri ale populaţiilor migratoare:
pecenegi, uzi, cumani, mongoli şi tătari. Acestea au cauzat enorme distrugeri
materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat dezvoltarea societăţii româneşti,
aflată în acea vreme într-o perioadă de avânt economic şi de consolidare a vieţii
politice şi de stat.
Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte în cronica sa Gesta
Hungarorum de existenţa, la sfârşitul secolului al IX-lea, a trei formaţiuni
politice - ducate (voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crişana şi Podişul
Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu, urmate la sfârşitul secolului
al X-lea şi începutul secolului al XI-lea de alte două ducate sau voievodate: unul
cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena
(Cenad, jud. Timiş). Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări”
ale românilor, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate şi mai
bogate. Totodată, săpăturile arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi
Moreşti, reşedinte ale unor căpetenii politice. Un alt izvor convingător este
epopea intitulată Viaţa sfântului Gerard de Cenad, scrisă în prima jumătate a
secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre organizarea voievodatului
“bănăţean”, precum şi despre legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul.
În această etapă,
voievodatele româneşti au evoluat de la formaţiuni de mică întindere spre forme
statale mai cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea centralizării
într-un singur voievodat.Pana la finele secolului al XI-lea asa numita stapanire
maghiara asupra Transilvaniei nu este atestata de niciun document contemporan:
hotarele ungare sau oprit dincolo de Poarta Muresului, pentru destul de multa
vreme si numai la finele acestui secol si la inceputul celui urmator a fost reluata
lupta pentru cucerirea “ Tarii de dincolo de paduri” , o denumire foarte
semnificativa, data de niste oameni care au privit-o din afara hotarelor ei.
Unul dintre aspectele cele mai
relevante ale acestei realitati a constat in manifestarea voievodului Transilvaniei
ca o formatiune politico-statala autonoma, in raporturile cu Ungaria, iar, pe de
alta parte, pentru aproape intreaga etapa se consemneaza manifestarea elocventa
a autonomiilor romanesti,in raport cu incercarile maghiarilor de a uniformiza
situatia, prin suprapunerea unor institutii si norme peste realitatile romanesti
proprii, o clasa feudala proprie, si-au mentinut autonomiile lor,randuite dupa
pricipiile dreptului romanesc.
Daca “tarile” romane situate in Transilvania au avut de infruntat
expansiunea maghiara, apoi formatiunile statale de la sud si est de Carpati s-au
confruntat cu un nou val de migratori. Pe la mijlocul secolului al XI-lea in spatiul
romanesc s-au deplasat pecinegii, populatie de origine turanica, apoi in secolul
al XI-lea a urmat cumanii, un alt neam turanic.

Astfel, conform ultimelor viziuni ale istoricilor romani, asupra procesului de
constituire a statelor medievale romanesti, de rand cu traditia autohtona a
Romaniilor populare, un anumit rol l-au jucat influenta bizantino-subslava si
prezenta migratorilor turanici. Cumanii au impiedicat expansiunea Regatului
maghiar de la sud si est de Muntii Carpati, oferind romanilor posibilitatea sa-si
creeze formatiuni statale proprii, care plateau tribut migratorilor. Lucru, de
asemenea ştiut, este faptul că în anul 1176, Leustachius apărea ca voievod al
întregii Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care avusese loc în
acest spaţiu românesc. Au urmat alţi voievozi ca Roland Borşa (1284-1293) sau
Ladislau Kan (1294 -1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi un
cuprinzător statut de autonomie românească.
Ţara Românească (Muntenia)
A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine stătător în prima parte
a secolului al XIV-lea, rezultat firesc al unui proces complex şi îndelungat de
unificare a tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente de secole
între Carpaţi şi Dunăre. Pe parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întreg
teritoriu amintit o omogenizare etnică în condiţiile asimilării de către autohtoni
a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tătari). Se constată o maturizare
politică a formaţiunilor existente din spaţiul de la sud de Carpaţi. Dezvoltarea
acestor cnezate şi voievodate a fost stânjenită, de asemenea, de tendinţele
expansioniste ale regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere faţă
de Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti. Periodic, aceste formaţiuni au
avut statut de vasalitate faţă de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibă vreun
drept, cu atât mai puţin accepţiunea românilor, se considerau suzerani ai
cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi.
Nu puţine şi nu uşoare au fost
confruntările voievozilor români cu regatul maghiar, în tendinţa şi dorinţa lor
firească de a-şi menţine independenţa deplină. Exemplul cel mai atrăgător îl
oferă voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzat să recunoască
suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul. Intervenţia militară a ungurilor
a fost întâmpinată de români cu rezistenţă armată. Litovoi a căzut în luptă (1277)
iar fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să recunoască pentru un
timp suzeranitatea regelui maghiar.
Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi
independenţă şi un larg prestigiu a fost Basarab (fiul lui Tihomir) care a domnit
între anii 1310-1352, recunoscut ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator)
de toţi ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunăre şi Carpaţii sudici.
Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330)
asupra regelui maghiar Carol Robert a reprezentat actul de naştere a Ţării
Româneşti ca stat independent, unitar, centralizat şi de sine stătător. Acest fapt
a asigurat pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi dezvoltarea
liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat european se va bucura de un real prestigiu
în rândul ţărilor vecine şi în Europa. Crearea unui stat unificat era determinata
de mai multi factori, in primul rand, era necesara asigurarea securitatii drumului
comercial, care lega Europa Centrala cu gurile Dunarii. Veniturile captate de la
asigurarea comertului pe acest drum au intarit forta economica a voievodatelor
romanesti. Procesul istoric de formare a Tarii Romanesti ca stat de sine stator a
avut si un sens geografic, si nu intamplator. Unirea sub o singura conducere (
centralizarea puterii) a formatiunilor existente si apoi extinderea puterii s-a facut

de la apus spre rasarit din dreapta oltului spre stanga lui; regiunile olteniei asa
cum se constata si din continutul diplomei Cavalerilor ioniti, au fost mai bine
dezvoltate din punct de vedere economic si social, au avut o anumita forta
militara , in timp ce in rasarit pustiau inca ultimile populatii barbare. In perioada
ce-a urmat, dupa 1330, si pana la inceputul secolului al XIII-lea domnitorii Tarii
Romanesti au luat masuri in vederea consolidarii statului ( Basarab s-a impacat
cu Regele Ungariei si a obtinut recunoasterea statului sau. Nicolae Alexandru ,
urmasul sau a sprijinit activitatea negustorilor veniti di Transilvania , a pus
bazele Mitropoliei tarii ritul ortodox la 1359. Vlaicu Voda, pe langa masurile
economice a batut moneda proprie in urma tratatului din august 1369 cu Regele
Ludovic al Ungariei , pentru a nu ramane singur in fata pericolului otoman care
aparuse la Dunare , acceptat sa-I fie vassal primind in schimb recunoasterea Tarii
Romanesti ca stat de sine stator si doua feude in Transilvania; Fagarasul si
Amlasul care vor face mult timp parte din Tara Romaneasca.
Moldova
Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpaţi, mai multe
formaţiuni politice româneşti, care au ieşit în evidenţă, fiind consemnate în
cronicele vremii. Izvoarele poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz
dovedesc faptul că în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav de
Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”, regele
Poloniei.Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii Carpaţi au urmat
aceeaşi cale ca şi Ţara Românească, în efortul lor de constituire a statului feudal
centralizat de sine stătător, existând în acest caz multe asemănări. Realităţile
social-economice şi politice, existenţa mai multor formaţiuni politice în regiunea
la care ne referim confirmă gradul evoluat la care ajunsese această zonă. La fel
ca în Ţara Românească şi în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de Aur
(tătarii) crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii
ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în zonă o “ţară a românilor”
(Vlachenlant), dar şi aici pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în
părţile nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă (administrativ-
politică) cu capitala la Baia. Conducerea ei a fost încredinţată lui Dragoş (boier
român din Maramureş) care a căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare.
Lichidarea
vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a înfăptuit prin lupta armată a
românilor localnici, în alianţă cu oştenii maramureşeni conduşi de către
căpetenia lor Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva
tendinţelor şi practicilor expansioniste ale feudalităţii maghiare. Profitând de
faptul că ungurii se găseau în conflict cu Ţara Românească şi cu bulgarii,
Bogdan din Maramureş a trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu
oştile boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmaşul lui
Dragoş la tronul Moldovei, aflat şi el sub suzeranitate maghiară. Drept urmare a
îndepărtării “împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan
domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară românească ca stat
independent de sine stătător centralizat. In secolele IX-XIII, in spatiul situat intre
Muntii Carpati si Nistru s-au desfasurat procese similare cu cele din teritoriile
dintre Carpati si Dunare. Cercetarile arheologice ne permit sa urmarim

concentrarea populatiei in jurul unor complexe teritoriale, aparate de fortificatii
in mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei ,Bahluiului si Prutului, in regiunea
dintre Prut si Barlad, pe teritoriul dintre Prut si Nistru- pe valea Ciuhurului, in
regiunea codrilor. Constituirea statului moldovean a urmat, in liniile mari,
modelul Tarii Romanesti a Munteniei, deosebirea constand in faptul ca statul
moldovean este opera unui conducator venit de peste munti. In Moldova a fost
o “descalecare” , intai a lui Dragos, apoi a lui Bogdan , coborati amandoi din
Maramures. Cat priveste personalitatea lui Dragos , date precise despre timpul
in care a domnit lipsesc. Unii istorici insista ca voievodul
maramuresan Dragos a fost impus la domnie de catre regele maghiar dupa anul
1345, cand avusese loc campania sa la est de Carpati. Campania a fost reusita si
voievodatul din Valea Moldovei a devenit vassal al regelui. Ultima viziune este
cea mai des acceptata in istografia romaneasca. O a doua etapa in constituirea
statului medieval moldovenesc este legata de numele voievodului maramuresan
Bogdan din Cuhea. Dupa o lupta indelungata pentru pastrarea libertatilor
romanilor din Maramures, el a trecut muntii impreuna cu ceata sa militara ,
stabilindu-se in Moldova , de unde l-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas. Data la care
s-a produs acest eveniment continua sa fie discutata de istorici. Conform unei
opinii evenimentul a avut loc la 1359, cand a fost concomitent respinsa si o
incercare a polonilor de a pune stapanire pe voievodatul moldovenesc.
Este cert faptul ca pe la mijlocul secolului al XIV-lea prin
actiunea lui Bogdan a fost inlaturata suzeranitatea regelui maghiar si
voievodatul Moldovei a devenit stat independent . Chiar la inceputul domniei
sale Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava –
Radauti, apoi cu Tara Serpenitului , cu cetatile ei . Tara Moldovei a mai inclus
in componenta sa si “ culuarul unguresc”- o portiune de teritoriu la Curbura
Carpatilor , care unea stapanirile ungare cu gurile Dunarii si separa Moldova
de Tara Romaneasca . La sfarsitul secolului al XIV-lea teritoriul Tarii moldovei
ajunge pana la Marea Neagra . Prin Moldova trecea un drum comercial care unea
Marea Baltica cu Marea Neagra . Acest drum, numit apoi “drum
moldovenesc”, era protejat de statul moldovean , care beneficia pe aceasta cale
de anumite avantaje economice. In a doua
jumatate a sec. al XIV-lea sub voievozii Petru si Roman din familia Musatinilor
, statul moldovean se extinde aflandu-si granitele intre Carpatii Rasariteni si
Histru , pana la gurile Dunarii si Marea Neagra .
Ţara Cavarnei (Dobrogea)

În secolele X-XIII românii dintre Dunăre şi Marea Neagră erau organizaţi,
asemănător întregului spaţiu românesc în formaţiuni politico-statale ca acelea
conduse de jupan Dimitrie (sec. X). Către sfârşitul secolului întâi al celui de-al
doilea mileniu în Dobrogea sunt atestate formaţiuni politice româneşti: una
condusă de Tatos, cu centru la Silistra; o alta a lui Satza, cu centrul la Vicina; şi
una condusă de Sestlav. Aceste formaţiuni situate aproximativ pe teritoriul de
astăzi al Dobrogei au luptat pentru emancipare de sub dominaţia bizantină,
dovadă a unei evoluţii evidente şi a organizării politice a acestei zone.
Pe la anul 1346 Dobrogea a fost eliberată de sub autoritatea temporară a
ţarilor bulgari de către Balica, şi el unul dintre conducătorii importanţi ai acestui
teritoriu. Au urmat apoi Dobrotici, Ivanco şi Mircea Cel Bătrân. Acesta din urmă
a apărat-o ca domnitor până în anul 1418, când a fost cucerită de turci.
Constituirea statelor medievale romanesti a fost un proces de lunga durata si s-a
realizat in doua etape: unificarea formatiunilor politice prestatale ( a Romaniilor
populare) sub autoritatea unuia dintre conducatorii acestora; apoi crearea
institutiilor politice , administrative si religioase , necesare afirmarii si apararii
statului.
Procesul de unificare a statelor romanesti n-a atins nivelul crearii unui stat unitar
independent. Tarile Romane au avut drept focare constituitoare teritorii destul
de indepartate unul de altul. Atunci cand extinderea lor teritoriala a ajuns sa se
intalneasca ( la Curbura Carpatilor ), ele erau deja state constituite , conduse de
dinastii domnesti proprii, fiind orientate in relatiile politice externe in diferite
directii: Tara Romaneasca spre Ungaria, iar Moldova spre Polonia si Lituania .
Cu timpul s-a format o traditie istorica, acceptata de contemporani, o traditie a
doua tari separate cu propriile lor interese politice, sociale si economice externe,
adica a unui pluralism statal romanesc. Transilvania, datorita asezarii sale
geografice si situatiei de centru natural al neamului romanesc, in urma instaurarii
timpurii a dominatiei regilor ungari, a fost exclusa din procesul de unificare
politica a romanilor.
2.1.4. Domnia
Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea feudală românească,
domnia la români a constituit elementul de referinţă în evaluarea unor norme
juridice. Această instituţie, asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are unele
trăsături specifice, originale prin reprezentativitatea şi funcţionalitatea ei.
Domnia în cazul românilor a fost rezultatul unui îndelung proces evolutiv şi de
maturizare a societăţii româneşti. Ca expresie a formei politice de stat domnia a
apărut concomitent cu întemeierea Ţării Româneşti (începutul sec. XIV), şi apoi
a Moldovei. În ambele ţări procesul de afirmare a instituţiei amintite a fost în
această privinţă asemănător. Voievodul Basarab devine domn după victoria
românilor de la Posada (1330) asupra regelui maghiar Carol Robert.
Dupa intemeierea statelor feudale romanesti – Tara Romaneasca si
Moldova – a fost necesara constructia unor institutii politice si juridice noi,
menite sa garanteze o functionare normala a societatii, in concordanta cu
conditiile social-economice, politice si demografice din interiorul celor doua
principate, precum si in concordanta cu realitatile internationale. Principiul de
baza a perioadei din viata tinerelor state feudale a constituit in intemeierea unei
institutii centrale menita a guverna in conditii noi. Aceasta institurie centrala, cu
putere suprema in stat, a fost institutia domniei, care a aparut odata cu
intemeierea Tarii Romanesti si Moldovei, fiind rezultatul unui lung process cu
puncte solide de sprijin in institutiile anterioare: cnezate si voievodate.
Gruparea formatiunilor prestatale in diferite tari feudale unitare sub
aspect politic si juridic s-a realizat in jurul voievodului intemeietor, care a
devenit voievod si a luat titlul de domn. In limba slava, voievod inseamna
conducator de oaste, dar pentru ca rangul implica mult mai multe aspecte decat
cele evidentiate de sintagma “de mare voievod”, s-a impus conceptul de “domn”.
Acest concept provenea din limba Latina care insemna stapan al tarii, in
defavoarea celui de voievod, desi acesta din urma era puternic inpamantit in
spiritualitatea noastra.
Drept dovada este ca in Transilvania el s-a pastrat inca multa vreme, desi
regii maghiari au incercat sa impuna titlul de principe, iar domnii au continuat
sa-si spuna multa vreme tot voievozi si dupa constituirea Tarilor Romane. Prin
complexitatea si importanta sa, domnia este institutia centrala a dreptului
cutumiar. In Moldova si Tara Romaneasca, domnia a imprumutat imaginea
bizantina in multe din elementele structurii sale: titulatura domnului, puterea lui
absoluta, conceptia teocratica asupra puterii domnesti cu consecintele sale,
doctrina virtutilor imperiale, asocierea la domnie etc.
Insemnele domniei erau: coroana, buzduganul, sabia sau spada, steagul, pecetea.
In ceea ce priveste stema tarii, cu motive specifice (capul de zimbru, acvila
crucifera, cu elemente din natura) si aici au intervenit schimbari, deoarece “cand
apoi a ajuns sub puterea paganului i s-a adaugat o semiluna pe fondul alb” –
afirma calatorul polon Bartolomeu Paproki, care ignora probabil faptul ca
soarele si luna erau totusi motive populare stravechi.
Treptat, titulatura de voievod a fost umbrită de cea de domnitor (domn). Rezultă
limpede faptul că titlul de domn nu era o chestiune de demnitate personală, ci
una care semnifica instituţia supremă a statului (ţării). Titlul de domnitor
oglindea starea politică şi juridică raportată la natura relaţiilor ţării cu alte state.
Această titulatură statua independenţa ţării respective, poziţia şefului de stat
(domnitorul) care nu recunoştea o autoritate străină ca fiindu-i superioară.
Originalitatea domniei
Domnia constituie o creaţie instituţională românească, originală. Ea a apărut ca
treaptă superioară în evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma
“ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor.
În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul bisericii
ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a creştinilor
ortodocşi. Şi nu în ultimul rând, domnii celor două ţări româneşti (Moldova şi
Muntenia) s-au sprijinit în activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele
de drept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute la acea vreme. Aşa cum s-a
mai arătat în paginile acestei cărţi, normele de drept (legea) a constituit
întotdeauna un element important în afirmarea unor momente şi instituţii
româneşti. Normele de drept au fost acelea care au stimulat conştientizarea
factorului politic de prezenţa momentului oportun pentru a acţiona într-o direcţie
sau alta.
Legitimitatea domniei
Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei aveau o puternică tradiţie la
români. Astfel de principii rezultau din două trăsături fundamentale şi anume:
alegerea domnitorului, cu respectarea eredităţii. Reprezentarea principiului
legitimităţii a făcut ca mulţi domnitori români să domnească perioade
îndelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara Românească; de
asemenea, Mircea cel Bătrân a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun a condus
Ţara Moldovei 32 de ani iar Ştefan cel Mare 47 de ani. Legitimitatea trebuia să
rezulte din acceptarea domnitorului de către marea majoritate a boierilor

(boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele mai multe cazuri, s-
a respectat la români.
a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte, încă din vremea dacilor,
respectat în timpul cuceririi romane şi consolidat după retragerea romanilor din
Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei îndelungate tradiţii, noua instituţie,
domnia a putut fi acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât ea
(domnia) nu a fost impusă din afară, ci dimpotrivă, s-a afirmat în lupta cu
agresorii străini, pentru apărarea valorilor româneşti.
b. Ereditatea, unul din cele două principii fundamentale amintite mai sus,
constituia un element nou în practica instituţională feudală românească. Fără să
se renunţe la principiul eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela al
eredităţii, ajungându-se la împletirea celor două modalităţi, deopotrivă de utile
şi trainice. Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit cu timpul ereditare,
modalitate transmisă şi la instituţia domniei. Deci instituţia voievodală, foarte
puternică la români, s-a transformat treptat în una domnească, titlul de voievod
menţinându-se alături de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri. Principiul
domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut şi unele variante
cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea
transmiterea paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se păstra domnia
în cadrul aceleaşi familii domnitoare.
c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din timpul vieţii una din
rudele sale (fiu, nepot, frate) ca asociat la domnie, alături de el, urmând ca
asociatul să domnească în continuare după decesul sau îndepărtarea
domnitorului.
d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare paşnică a succesiunii,
exemplul cel mai elocvent şi mai cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o
vârstă înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i să aleagă ca
succesor pe tronul Moldovei pe fiul său Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani,
Ştefăniţă Vodă a recomandat ca succesor pe Petru Rareş.
Asemenea modalităţi au rezultat din nevoia de a fi asigurată continuitatea şi
stabilitatea politică, şi de a nu lăsa posibilitatea unor intruşi neaveniţi şi
nelegitimi să acceadă la putere, precum şi de a limita amestecul puterii suzerane,
Turcia, în treburile interne ale Ţărilor Române.
Acestea erau rânduielile fireşti, adică în conformitate cu legea ţării, care trebuia
respectată. Atât originalitatea, cât şi celelalte aspecte ca legitimitatea sistemului
ereditar etc. se circumscriu normelor de drept românesc, mai vechi sau mai noi,
pentru acea vreme toate acestea constituind elemente trainice şi funcţionale în
materie de drept. Au existat şi abateri de la lege, atunci când elemente străine de
familia domnitoare sau nedorite (neagreate), care prin şiretlicuri au acaparat, nu
pentru mult timp, puterea; sau atunci când domnitorii erau numiţi de către
Turcia, puterea suzerană, ceea ce s-a socotit pe bună dreptate că domnitorii
respectivi erau nelegiuiţi, nu aveau temei legal, potrivit normelor de drept din
Ţara Românească.
Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau normele sistemului electiv
– ereditar. Ambele modalităţi aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe
consimţământul Sfatului Ţării. Era totodată, şi o recunoaştere din partea

domnitorului a prerogativelor adunării stărilor, o dovadă de respect faţă de

normele impuse de Legea Ţării cu privire la domnie, ceea ce întărea acesteia
caracterul ei de legitimitate.
Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte întreţinute abil de puterea
Otomană, devenită din secolul al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la
slăbirea sistemului electiv – ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns l-a constituit
larga vocaţie succesorală (prea mulţi aveau dreptul la domnie) fapt ce a provocat
numeroase fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli inutile şi păguboase. Toate
acestea au şubrezit sistemul tradiţional, adică legea.
Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi se extindea (sec. XV-XVIII) iar
lupta pentru putere în Ţările Române căpăta forme acute, s-a deschis
posibilitatea ca domnitorii români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă, după care
Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi mai gravă a devenit situaţia când domnitorii
români erau numiţi direct de către Constantinopol. Faptul a constituit o atingere
gravă a demnităţii româneşti, erodată între timp cu concursul marii boierimi (vz.
infra).
Lucru ştiut că începând din prima parte a secolului al XV-lea, între Ţările
Române şi puterea Otomană s-au încheiat tratate ce cuprindeau obligaţii pentru
ambele părţi. Prin asemenea tratate, numite capitulaţii, se recunoştea identitatea
Ţărilor Române, turcii angajându-se să le apere integritatea teritorială şi să nu se
amestece în treburile interne. În schimb românii recunoşteau Turcia ca putere
suzerană şi se angajau la plata unui tribut anual. Regula alegerii pe viaţă a
domnitorului a fost anulată de turci în secolul al XVI-lea, apoi domnitorii au
cerut să fie confirmaţi (“întăriţi”) de Poartă la fiecare trei ani, iar din secolul al
XVII-lea confirmarea se va face la un an. Faptul constituia o încălcare gravă de
către puterea otomană a principiilor dreptului românesc, aceasta amestecându-
se tot mai brutal în viaţa politică a Ţărilor Române. La fel de gravă a fost
impunerea (tot de către Poartă) regulii ca boierii să poată alege ca domnitor pe
unul dintre ei, ceea ce lovea în dreptul eredităţii, şi va ascuţi lupta pentru putere.
Prerogativele domneşti în evul mediu
Mărturiile vremii pun în evidenţă faptul că prerogativele domneşti erau
numeroase, ceea ce făcea ca unele dintre ele să fie îndeplinite cu ajutorul Sfatului
Ţării sau a dregătorilor. Actele de mare importanţă pentru ţară erau semnate de
domnitor cu consimţământul şi a altor autorităţi. Mircea cel Bătrân, cu ocazia
acordării privilegiilor comerciale braşovenilor (1413), după ce enumeră ca fiind
de faţă boierii Divanului adaugă ”« et alii nostri barones et milites terrae nostre
multi»”. Actul de închinare al lui Bogdan Vodă la 1450 către Ioan Corvin este
făcut cu “căpitanii noştri, boierii noştri, oştile noastre, Sfatul nostru şi întreagă
ţara noastră”. Un ceremonial asemănător a avut loc şi cu prilejul tratatului de
închinare a lui Ştefan cel Mare la Colomeea (1485) către regele Poloniei.
Oprindu-ne doar la unele dintre prerogativele mai importante şi de mai mare
interes pentru lucrarea de faţă amintim:
- -prerogativa executivă, în care intrau mai multe atribuţii de ordin
administrativ-politic. Domnitorul era principalul deţinător al puterii în
stat; el era şeful puterii executive;
- prerogativa militară, care deşi se regăseşte în executiv, avea o importanţă
aparte, deoarece domnitorul era conducătorul suprem al oştirii;

- prerogativa diplomaţiei, de asemenea, revenea expres domnitorului,
deoarece acesta reprezenta ţara în raport cu celelalte state;
- prerogativa judecătorească. Domnitorul era instanţa supremă de
judecată, precum avea şi prerogativa legiuitoare (emiterea de acte
normative). Asemenea prerogative, emanând dintr-un singur loc, de la o
singură persoană/instituţie (domnia), asigura un sistem juridic unitar
ţării. (Asupra acestei probleme vom reveni mai jos). Domnitorul putea
da ordine permanente şi obligatorii ca nişte legi. Era supremul judecător
şi legislator. Aşa se explică faptul că pentru români, ca şi pentru alte
popoare, domnitorul era socotit, în primul rând Judecătorul Suprem.
2.1.5. Sfatul Ţării

În cele două ţări româneşti, Muntenia şi Moldova, funcţiona ca organism
reprezentativ Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a spus
Sfatul Ţării. Această adunare, constituită încă de la întemeierea statelor
centralizate româneşti, era menită să asigure conducerea treburilor ţării alături
de domnitor. Din operele cronicarilor moldoveni rezultă faptul logic, potrivit
căruia domnitorul nu conducea singur ţara, ci el trebuia să consulte Sfatul în
problemele principale.
Importanţa deosebită a Sfatului Ţării rezultă din atribuţiile sale în conducerea
treburilor statului. Acest organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale
domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării consilia pe domnitor în
probleme juridice, financiare, religioase, militare, de politică externă etc.
Adunarea la care ne referim era rezultatul unui îndelung exerciţiu politic şi de
drept. Constituirea lui într-o nouă dimensiune trebuia raportată la instituţia
domniei, care căpătase şi ea o altă conotaţie administrativ-statală. Domnia
reprezenta acum un stat centralizat, o adevărată ţară independentă în sensul cel
mai larg al expresiei.
Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării, era rezultatul, nu a unei
invenţii sau creaţii de moment, ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu
instituţionalizarea domniei, o treaptă nouă, superioară în afirmarea politică şi
juridică a românilor. Sfatul Ţării semnifica într-un plan superior ceea ce altă
dată, în lipsa clasei feudale era Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar mai târziu
adunările voievodale.
Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti (Sfatul Ţării) au acţionat în
concordanţă cu voinţa voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea
domnească reuşea cu uşurinţă să o domine pe cea a boierilor. De altfel, între cele
două puteri centrale erau legături fireşti, “originare de solidaritate între domn
şi marii boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un timp, nealterată a vechilor
tradiţii care constau în interdependenţa dintre cele două instituţii. Adunarea
boierilor alegea pe domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei
feudale, din mijlocul căreia provenea şi el.
Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul transformări şi modificări de
atribuţii, în sensul creşterii acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai
târziu, când situaţia politică a celor două state (Moldova şi Ţara Românească) se
va deteriora ca urmare a amestecului turcesc în viaţa lor internă. Începând din a
doua jumătate a sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de origine
turcească (însemnând consiliul sultanului, domnitorului în cazul românilor). S-a
menţinut însă şi termenul de sfat, care era folosit alternativ.
Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie, Sfatul Ţării îşi asigurase
atribuţii dintre cele mai importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică
Sfatul avea în primul rând pe aceea a alegerii domnitorului, participând apoi
deopotrivă la actul de conducere şi gospodărire a ţării.
Avea atribuţii în politica externă, contribuind împreună cu domnitorul la
încheierea tratatelor cu alte ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. În
cele mai multe situaţii domnitorul se consulta cu membrii Sfatului în privinţa
direcţiilor de orientare a politicii externe.
În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a domnitorului,
dar şi de soluţionare a unor procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care
cunoşteau normele dreptului consuetudinar sau al pravilelor, asigurând, prin
intervenţia lor, acurateţea şi obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu
era o instanţă de judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în cercetarea şi
judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotărau, ci îşi dădeau doar cu
părerea (vot consultativ).
Privitor la problemele economico-financiare, atribuţiile Sfatului Ţării
cuprindeau: strângerea dărilor, plata haraciului către turci, găsirea de mijloace
potrivite pentru îndeplinirea celor de mai sus. Prin aceste atribuţii, boierii,
membri ai Sfatului Ţării, veneau în ajutorul domnitorului, aprobând propunerile
şi măsurile acestuia, conforme cu normele de drept după care se călăuzeau. Ei
nu se puteau opune atunci când domnitorul introducea o dare nouă. Sfatul nu
controla cheltuielile din visteria ţării, de care era răspunzător vistiernicul în faţa
domnitorului. În schimb acesta putea prezenta catastiful (registru, condică) de
cheltuieli spre informarea Sfatului.
S-a enumerat deja între atribuţiile Sfatului Domnesc şi aceea a problemelor
bisericii. Acesta (Sfatul) era consultat de către domnitor în chestiunile
importante ce priveau raporturile statului cu biserica. Alegerea ierarhilor
bisericii se făcea de către un Sobor convocat de domnitor. Din acest Sobor făceau
parte episcopi, membrii ai Sfatului Domnesc şi egumeni. De asemenea, membri
ai Sfatului participau la dezbateri privitoare la înfiinţarea de eparhii sau mutarea
dintr-o localitate în alta a mitropoliţilor şi a episcopiilor; caterisirea ierarhilor de
către domn se făcea tot cu acordul Sfatului Domnesc. Una dintre atribuţiile
relevante ale Sfatului Domnesc a fost acea judiciară, atribuţie despre care s-a
amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste atribuţii deoarece
interesează în mod deosebit lucrarea de faţă. Există opinia, sprijinită de mărturii
documentare, potrivit căreia în Moldova în secolele XIV-XVIII Sfatul Domnesc
“conlucra cu domnitorul în dezbaterile judiciare”.
Alte opinii mai recente, converg către ideea că Sfatul Domnesc şi domnitorul
constituiau “instanţa supremă de judecată”. Acest fapt nu înseamnă că orice
şedinţă de judecată se derula neapărat în această componenţă. Existau situaţii
când domnitorul judeca şi dădea sentinţele singur, probabil asistat doar de unii
membrii ai Sfatului. În principiu însă, consultarea de către domnitor a Sfatului
Ţării la judecăţi constituia o necesitate politică, dar şi o cerinţă „profesională”,

întrucât între membrii Sfatului existau buni cunoscători ai legilor. Se explică,
astfel, principiul că unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată (ştirbită)
dreptatea.
Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii judiciare mai clar exprimate. Dacă
până în secolul al XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa domnitorului,
începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judeca în absenţa acestuia (şeful
statului). Se crede că domnitorul nu mai participa la toate instanţele, acordând
în mod tacit gir sfatului sau reprezentanţilor acestuia. De altfel, se constată că
hotărâri judiciare ale instanţei boierilor, formată din membrii Sfatului Domnesc
erau întărite de către domnitor prin semnătură şi sigiliul său.
În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la judecata domnească a căpătat
noi forme de organizare şi manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data
aceasta, format din membri ai Divanului, din dregători sau foşti dregători primea
misiune de la domnitor de a cerceta pricina şi de a propune soluţii. Actul emis
se va numi anafora, şi dobândea putere executorie numai după ce era întărită,
semnată (confirmată) de către domnitor. Acesta putea modifica hotărârea
propusă.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era de aşteptat ca şi în practica
juridică să se facă simţit acest lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările
Române a domniilor turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din
Constantinopol au adus cu ei şi practici noi în domeniul juridic. S-a impus
dreptul scris, răspândirea lui fiind mai largă şi mai expresivă.
2.1.6. Dregătoriile
O altă instituţie centrală cu puteri destul de mari a fost dregătoria. Aceste
dregătorii erau numeroase, fiind conduse de către un dregător sau doi; dregătorii
erau înalţii demnitari ai Ţării, numiţi de către domnitor din rândul marilor boieri,
mulţi dintre ei având un exerciţiu îndelungat în Sfatul Domnesc. Aceşti dregători
exercitau diverse atribuţii în cadrul Curţii Domneşti, dar unii dintre ei funcţionau
cu răspunderi pe plan administrativ în teritoriu. Adesea, competenţele
dregătorilor se încrucişau dând naştere la confuzii şi suprapuneri de atribuţii.
Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Bătrân
(1386-1418) în Ţara Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în
Moldova. Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atât în Moldova cât şi în Ţara
Românească. Acest fapt se datora tradiţiilor comune şi a limbii române, precum
şi a ideii de apartenenţă la acelaşi trecut de cultură şi civilizaţie.
Existau două categorii de dregători: marii dregători, care şi participau la Sfatul
Domnesc (Divan) şi micii dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de
importanţă. Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai cunoscute:
logofătul––şeful cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marele vornic –
– conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite procese penale; postelnicul––
care coordona politica externă; vistiernicul –– avea răspundere în domeniul
strângerii venitului la stat, între altele judeca procese cu privire la stabilirea şi
perceperea dărilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteria statului s-a separat
de cămara domnească, veniturile domnitorului fiind administrate de cămăraşi;
spătarul –– cu atribuţii militare; banul (specific Olteniei) –– coordona dregătoria

Băniei, dar era subordonat domnitorului Ţării Româneşti, avea roluri
administrative, militare şi judecătoreşti în Oltenia.
Sarcina de lucru 3
Aprofundeaza notiunile cu privire la principalele dregatorii din Tarile Romane.
Dan Top, Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice
Nationale Bucuresti, 2007, p20-90
2.2. Evoluţia dreptului feudal la romani

2.2.1.Statutul juridic si instituţia proprietatii in evul mediu romanesc
Apariţia şi formarea primelor structuri statale româneşti va coincide cu
generalizarea pe întreg spaţiul locuit de populaţia românească a unui sistem
juridic propriu, absolut necesar reglementării raporturilor sociale apărute între
membrii diferitelor comunităţi prefeudale româneşti. Jus Valahicum, sau „Legea
Ţării” reprezintă dovada vie a unui întreg spaţiu cultural-juridic românesc,
expresie a vechimii, continuităţii culturii şi civilizaţiei daco-romane pe acest
teritoriu. Unitatea şi individualitatea normelor de drept specifice populaţiei vlahe
(româneşti), va fi recunoscută chiar de popoarele vecine, ce caracterizau Jus
Valahicum, ca reprezentând un sistem de norme de conduită aplicabil doar pe
teritoriul locuit de vorbitorii de limbă latină. Evul mediu va constitui o perioadă
de debut în ceea ce priveşte literatura juridică a timpului pentru toate cele trei
structuri feudale româneşti, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească.
Diferitele scrieri, având un caracter mai mult sau mai puţin juridic, de foarte
multe ori aveau mai mult un caracter etic, sau religios, vor reflecta în mod fidel
condiţia şi nivelul social dobândit de fiecare persoană în parte, care în funcţie
de apartenenţa socială era deasemenea direct răspunzător pentru faptele sale
unei structuri ierahizate a instanţelor de judecată. Domnul şi divanul domnesc -
pentru începuturile feudalismului românesc Sfatul Ţării în Moldova şi Ţara
Românească sau Dieta în Transilvania- vor avea rolul de instanţe supreme în
stat, în timp ce scaunele de judecată formate din juzii, cnezii sau „oamenii buni
şi bătrâni” formau instituţiile primare de judecată la nivelul obştii săteşti.
Sistemul de drept primar românesc se baza, în mod exclusiv, pe cutume, norme
juridice şi de conduită socială, general şi universal valabile pentru membrii unei
colectivităţi şi a cărui valoare socială rezida în permanentizarea sa în timp şi
spaţiu, fiind înfiinţate totodată şi primele fiind înfiinţate totodată şi primele
instituţii specializate în soluţionarea diferendelor dintre locuitori unei obşti.
Potrivit acestor considerente, sistemul juridic feudal românesc va deriva din
aceleaşi obiceiuri juridice, ce vor fi codificate sau nu, dar care vor reglementa
din punctul de vedere al drepturilor şi obligaţiilor persoanei ierarhizarea
societăţii feudale.
Capacitatea juridică va fi diferenţiată şi după alte criterii ce vor influenţa
folosinţa sau exerciţiul drepturilor juridice. Un rol important, de pildă, îl va avea
religia, în special în viaţa românilor transilvăneni care, datorita religie lor
ortodoxe, nu vor fi admişi în structurile ierarhice superioare feudale sau în
funcţii politico-administrative. În acest sens se înscriu diferitele acte regale
emise de cancelaria de la Budapesta sau, decretele emise de dieta nobiliară
maghiară de la Cluj, precum Tripartitul lui Werboczi, Aprobatele şi
Compilatele. Răspunderea juridică în dreptul medieval românesc avea la bază
aprecierea reprezentanţilor puterii în privinţa faptei, considerată periculoasă,
drept pentru care, infracţiunile erau sancţionate extrem de sever, pravilele şi
legiuirile domneşti considerând ca fiind dintre cele mai grave cele comise
împotriva ordinii publice, religiei şi mai puţin cele comise contra persoanei,
proprietăţii sau familiei.
Consolidarea vieţii spirituale în tradiţia bizantino-slavă se va realiza într-o mare
măsura prin penetraţia şi răspândirea monahismului de tip athonit. Puternic
sprijinită de domnia centralizatoare, biserica celor două state româneşti,
Moldova şi Ţara Românească, îşi va întări considerabil poziţia şi influenţa în
societate, desfăşurând o intensă activitate spirituală ce consemna, fără doar şi
poate, legitimitatea şi autoritatea puterii laice. După modelul bizantin, instituţia
domniei din Ţările Române va patrona tipărirea „pravilelor împărăteşti”, acte
normative menite a conserva status-qvo-ul social şi politic existent la acea
vreme. Pravilele s-au caracterizat prin consacrarea făţişă a inegalităţii sociale,
categoria stăpânitoare a celor mai mari proprietăţi fiind numită boierime, „cei de
rudă bună, rudă aleasă, mai marii altora, om de folos, domni bogaţi, etc iar ţăranii
-drept- săraci, ţărran gros şi prost, cei mici, cei mici şi proşti, om de jos, micşor,
etc.
Discriminările pe care aceste acte juridice le fac sunt notorii, făţişe în materie de
probe sau răspundere penală. Individul este tratat potrivit rangului social avutşi,
cele mai multe dintre pricini ivite vor da câştig de cauză ceui de rang superior,
pe principiul bunei credinţe conferite de apartenenţa la rangul boieresc. Astfel,
pentru cel care va depune mărturie contra „oamenilor buni şi vestiţi.....să nu se
creadă”, deorece „săracii nu mărturisesc”. Dintre ele mai cunoscute pravile
împărăteşti amintim :
Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, in 1429;Pravila de la Târgovişte, scrisă
între ani 1451-1452;Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de călugărul
Nicodim;Pravila de la Mănăstirea Neamţ, 1474;Liturghierul slavon, 1481 în
Transilvania;Evangheliarul, 1502 în Moldova;Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Teodosie, 1518-1521;Pravila de la Mănăstirea Bistriţa1618.
Considerăm astfel că situaţia juridică a locuitorilor Ţărilor Române în Evul
Mediu se va afla sub incidenţa regulilor generale ce guvernau societatea,
specifice de altfel întregului spatiu european la acea vreme şi nu numai. La baza
piramidei sociale, conform unor norme specifice dreptului românesc, se va
menţine drept prioritară ideea considerării persoanei drept esenţială şi drept
urmare cele mai drastice pedepse se vor aplica celor vinovaţi de infracţiuni
contra persoanelor – din cadrul obştii sau nu-, infracţiunile contra proprietăţii
fiind trecute pe un plan secundar. Putem avansa ideea că apariţia şi răspândirea

umanismului în statele medievale româneşti, redescoperirea condiţiei omului –

în limitele permise de structura societăţii feudale – se va grefa pe un fond
autohton coerent şi perfect compatibil cu noile curente culturale provenite din
Apus. Trunchiul comun, reprezentat de dreptul roman, păstrat într-o mare
măsură în spaţiul românesc, graţiei tradiţiei orale, precum şi redescoperirea
culturii şi civilizaţiei clasice, romane, vor permite congruenţa în timp şi a celor
două sisteme juridice în timp, bazate acum mai mult sau mai puţin pe fondul
comun al ideologiei Umanismului.
Penetraţia timpurie a ideilor reformatoare ale lui Martin Luther în Transilvania
va beneficia de existenţa unor condiţii social-politice interne şi externe extrem
de favorabile, fapt pentru care se va putea realiza pentru prima dată o laicizare
a tipăriturilor şi o reevaluare a condiţiei omului , în contextul răspândirii şi în
spaţiul românesc a ideilor Umanismului si ale Renaşterii de Nicolaus Olahus,
Ioan Honterus sau Oprea Diacul.
Apariţia şi răspândirea umanismului în spaţiul românesc, sub influenţa
moştenirii culturale a antichităţii clasice a condus la o dezvoltare a lumii urbane,
ca o consecinţă a modificărilor sociale, conturându-se o cultură laică, din care s-
au desprins concepţii rupte de tradiţia religioasă. Ea a determinat o lărgire a
accesului la cultură, intensificarea contactelor culturale între provinciile
româneşti. În Transilvania, ca pretutindeni în Europa, ideile Reformei vor prinde
mai ales în rândul saşilor şi populaţiei maghiare dar, ele vor avea un impact
puternic şi asupra populaţie româneşti. Deşi Contrareforma va recupera în
Transilvania o parte importantă din terenul pierdut, o serie de tipărituri româneşti
vor fi puse în circulaţie întărind convingerea populaţiei de necesitatea ţinerii
slujbelor din biserici în limba poporului şi nu în latină, pentru a fi înţeleasă,
normele bisericeşti putând fi acum accesibile şi omului de rând fără a mai fi
inerpretate de preoţi în folosul lor sau al celor privilegiaţi. Cu toată influenţa
exercitată de curentele înnoitoare atât în Tranasilvania dar mai ales în celelalte
două state româneşti, veche organizare feudală nu a putut fi destrămată, nobili
folosind în scop personal noile tendinţe cultural-spirituale, mărindu-şi
propietăţile. Piramida feudală va rămâne valabilă în continuare nobilii, respectiv
boierii menţinând în continuare controlul asupra celor mai mulţi dintre locuitorii
provinciilor româneşti. Vechile învoieli feudale vor continua să existe, agravând
situaţia juridică a ţărănimii care îşi va pierde într-o măsură însemnată libertatea
devenind rumâni, vecini sau iobagi după caz.
Sfârşitul secolului al XVII-lea şi întregul secol al XVIII-lea vor sta sub semnul
Iluminismului şi al Iozefinismului. În aceste condiţii se vor resimţi în plan social
o serie de reforme menite a atenua situaţia categoriilor de jos a populaţiei fără a
destabiliza însă structura societăţii. O lovitură regimului feudsal transilvan va fi
dată prin Patenta imperială din 25 august 1785 care desfiinţa servitututea
feudală, suprimând dependenţa personală. „Răspunzător” pentru asta se va face
împăratul Iosif al II-lea, considerat ca făcând parte din categoria celor mai
luminaţi despoţi. Odată cu sfârşitul domniei, în urma izbucnirii revoluţiei
franceze, nobilimea va impune o restituţio in integrum, care va însemna anularea
majorităţii reformelor, cu excepţia Patentei imperiale de desfiinţare a iobăgiei,
măsură odată luată va fi, pe bună dreptate, considerată ireversibilă.
Situaţia juridică locuitorilor din celelalte două state româneşti, Moldova şi Ţara
Românească, era cumva asemănătoare românilor transilvăneni, chiar dacă, din
punct de vedere al dreptului internaţional ele se aflau sub suzeranitatea Porţii

Otomane. Instituirea regimurilor fanariote în cele două principate va coincide cu
o perioadă de gravă ştirbire a autonomiei interne a principatelor. Încălcarea
drepturilor politice şi civile ale locuitorilor se va concretiza acum încel mai înalt
grad, anume însăşi categoria socială a boierimii, reprezentând minoritatea
dominantă va fi afectată prin înlăturarea de la funcţiile publice şi anularea
drepturilor politice.
Obiceiul ţării permitea anterior acestora participarea la guvernare dar şi alegerea
domnitorului, drepturi anulate acum de puterea suzerană. În privinţa depturilor
politice şi civile ale celor situaţi la baza piramidei sociale, regimul fanariot a
înregistrat o adevărată contraperformanţă, procentul ţărănimii libere devenind
acum unul insignifiant faţă de cel al ţărănimii dependente. Cu toate aceste
aspecte negative, perioada fanariotă va consacra racordarea culturală a spaţiului
românesc la cel european.
Reprezentând o adevărată „fereastră” a Porţii Otomane spre lumea apuseană,
regimurile fanariote vor avea posibilitatea resimţirii unor puternice presiuni ce
vizau, nici mai mult nici mai puţin modernizarea principatelor române sub toate
aspectele. Fenomenul plecării tinerilor boieri la studii, în străinătate, similar
curentului cultural al şcolii ardelene, din Transilvania, va conduce în scurt timp
la edificarea unei noi categorii sociale, mult mai receptivă la transformările
sociale ce se făceau anunţate.
Sarcina de lucru 4
Aprofundeaza notiunile referitoare la statutul juridic al locuitorilor din cele
trei Tari Romane. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore. Dan Top, Istoria
dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale
Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat un rol important în orânduirea
feudală în general. În sistemul transilvănean, dreptul succesoral prezintă multe
particularităţi, determinate de dominaţia regatului maghiar, dar şi asemănări cu
Moldova şi Ţara Românească. Rezistând tuturor represiunilor şi agresiunilor la
care a fost supusă, străvechea legislaţie românească din Transilvania a continuat
să evolueze şi se va regăsi, mai târziu în trunchiul comun, cel românesc şi va
contribui la întemeierea cadrului legislativ fundamental după 1918 în Statul
naţional unitar român, respectiv România interbelică.
În feudalism proprietatea prezintă unele caracteristici faţă de perioada
premergătoare acestei orânduiri, precum se deosebeşte de ceea ce va urma în

capitalism. Închegarea, într-un proces îndelungat, a proprietăţii feudale a dat

acesteia un caracter complex marcat de suprapuneri de norme şi discriminări
juridice. Se întâlneşte în această epocă o formă de diversificare a proprietăţii
după titular, după categorii sociale, după modalităţi de constituire etc.
O primă distincţie, fundamentală, a proprietăţii feudale a fost aceea dintre
bunurile mobile şi bunurile imobile. Această din urmă categorie care constă de
fapt din proprietatea funciară (pământul) era cea mai importantă. Diferenţierea
bunurilor imobiliare după titulari (stăpâni) a condus la crearea câtorva categorii
ce defineau, prin trăsăturile lor, feudalismul. Românii au făcut acea distincţie
necesară între pământenii băştinaşi care aveau o ţară moştenită de la înaintaşii
lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în permanentă mişcare, în
căutarea unui loc stabil. Românii au văzut în aceştia din urmă un pericol,
constatând că noii veniţi să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge
de pe pământul şi din drepturile lor.
Aşa, şi numai aşa se explică grija la strămoşii noştri de a nu înstrăina principalul
lor bun economic, pământul cu bogăţiile lui. Cu timpul, acest simţământ a slăbit
la români, mai ales în perioadele modernă şi contemporană. Lucru ştiut, românii
n-au dus lipsă de intruşi, de diverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe
pământul şi bogăţiile românilor. Acest concept de a nu înstrăina, nu contravenea
reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe străini cu multă grijă
şi cinste, crezând că aceştia (străinii) erau la fel de bine intenţionaţi.
Proprietatea domnească, apare ca instituţionalizată în Ţara Românească şi
Moldova. În Transilvania, acelaşi tip de proprietate se numea regală, deoarece
regele maghiar se autointitula stăpânul proprietăţilor voievodale. Era doar o
ficţiune deoarece stăpânirea efectivă o exercita voievodul Transilvaniei.
Proprietatea domnească era formată din: terenuri ale nimănui, din pământuri
confiscate ca pedeapsă pentru cazurile de trădare, terenuri ale cetăţilor (ocoale),
minele de sare etc.
Proprietatea feudală, consta din bunurile imobile şi bunurile mobile, dobândite
pe mai multe căi: însuşirea de terenuri ale nimănui (fără stăpân –– vezi mai sus);
prin defrişări; pe calea moştenirii; donaţiei domneşti; prin cumpărare.
Proprietatea marilor feudali- constituie esenţa societăţii medievale peste toto în
Europa acelor vremuri- era garantată prin natura acelei orânduiri
(instituţionalizarea cunoscutei imunităţi feudale). Totodată, Domnia constituia
principalul garant al proprietăţii feudale, precum şi normele de drept create de
acea orânduire.
Proprietatea bisericească, constituia şi ea o componentă a marii şi privilegiatei
proprietăţi feudale. S-a constituit îndeosebi din daniile domneşti, dar şi din
donaţii particulare, formându-se adevărate latifundii episcopale şi mânăstireşti.
Şi proprietatea bisericească beneficia de un regim juridic protector, asemănător
moşiilor boiereşti. În Ţara Românească şi Moldova mari proprietăţi rurale dar şi
urbane, oraşe întregi se aflau în stăpânirea Mitropoliei sau a unor episcopii.
Asemenea proprietăţi erau lucrate de ţăranii stabiliţi pe domeniile respective,
fiind dependenţi de acestea. În Transilvania terenurile bisericii catolice (părţile
canonice) erau formate din pământuri atribuite în folosinţă preoţilor, servind la
susţinerea materială a acestora. Înzestrarea cu pământ a parohiilor catolice sau
greco-romane din Transilvania a preocupat îndeaproape regalitatea maghiară,
apoi forurile conducătoare ale Imperiului Habsburgic. O asemenea preocupare

s-a accentuat, conducând la generalizarea formării unor sesii parohiale.
Un rol negativ în domeniul proprietăţii din Moldova şi Ţara Românească l-a
constituit acţiunea de închinare a numeroase biserici cu averile lor către
patriarhiile ortodoxe din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, precum şi
comunităţii religioase de la Sfântul Munte din Grecia. Egumenii străini ajunşi la
conducerea bisericilor închinate au practicat o administraţie spoliatoare prin
înstrăinarea unor mari bogăţii şi valori patrimoniale.
Proprietatea ţărănească, reprezenta principala categorie socială a populaţiei
furnizoare de bunuri şi mergând în unele cazuri chiar şi până la 90%, era
împărţită în două mari categorii şi anume:
1. ţărănimea dependentă de marea proprietate (domnească, boierească,
bisericească) pe terenul căreia locuia şi muncea pentru stăpân;
2. ţărănimea liberă, care era în afara proprietăţii feudale, organizându-se
singură după legi din vechime. Aceasta avea însă obligaţii faţă de statul
feudal, reprezentat în acest caz de către domnitor.Ţărănimea liberă a fost
nevoită să reziste presiunilor marii proprietăţi, care pe diferite căi abuzive
urmărea să supună satele libere. Caracteristica proprietăţii ţărăneşti era
aceea că ea nu reprezenta o formă de exploatare, ca în cazul proprietarilor
feudali. Ţărănimea liberă îşi lucra singură, cu forţe proprii “moşia”. În
Ţara Românească şi Moldova se bucurau de dreptul de proprietate ţăranii
liberi cât şi producătorii dependenţi de ei. Ţăranul dependent era, de
asemenea, stăpân (avea drept de proprietate) pe inventarul de muncă şi
vite.
În categoria ţăranilor mai existau iobagii, care aveau doar proprietate mobiliară
şi proprietatea unor imobile dobândite prin acte juridice. Pământul pe care-l
lucrau aparţinea feudalului, iobagii fiind răsplătiţi cu produse şi loturi de pământ
(sesii) asupra cărora nu aveau drept de proprietate, ci numai de lucru (posesie).
Sarcina de lucru 5
Aprofundeaza cunostintele despre tipurile de proprietate si tipurile de
categorii sociale din evul mediu romanesc. Sarcina de lucru va fi
verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Voicu, Costică,
Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2006, p 20-100
Pedepsirea crimelor în trecutul îndepărtat (ca şi în evul mediu) nu era privită ca

în zilele noastre o problemă ce interesează opinia publică, dimpotrivă era

socotită o chestiune de drept privat, ca şi problemele de drept civil; adică, privea

doar pe cel afectat. Pentru cei ce comiteau un jaf sau o crimă şi erau prinşi de
“autorităţi”, judecata se rezuma la a fi pedepsiţi, potrivit voinţei celui păgubit
sau familiei celui omorât. Aşadar crimele erau socotite o problemă particulară.
Răul ce-l pricinuiau infractorii era apreciat nu ca o daună îndreptată împotriva
societăţii, ca urmare a tulburării ordinii publice (un pericol social), ci daune
private. Vinovaţii îşi puteau răscumpăra pedeapsa (chiar şi cea capitală) prin bani
sau alte bunuri oferite celui vătămat sau familiei celui ucis.
În cazul când un om era ucis în hotarul unui sat şi nu era cunoscut făptaşul,
pedeapsa amenzii cădea asupra acelei localităţi. Cel mai adesea se întâmpla ca
sătenii să nu aibă cu ce plăti, atunci se aplica gloaba de animale, 50 de boi, spre
exemplu. În cazul în care satul pedepsit nu avea cum, sau cu ce să achite
“contravenţia”, acesta îşi pierdea libertatea, devenind domnesc sau proprietatea
celui ce se angaja să plătească pedeapsa. În felul acesta şi-au pierdut libertatea
multe sate româneşti, devenind dependente de unul dintre domeniile feudale:
domnesc sau bisericesc.
Fapt destul de frecvent în aplicarea pedepselor, era acela că nu se avea în vedere
nici o gradare în raport cu gravitatea lor. Spre exemplu, pedeapsa cu moartea se
aplica foarte uşor (fără discernământ) celui care comitea un furt mărunt la fel cu
cel care comitea o crimă. La acest aspect se adaugă uşurinţa răscumpărării
pedepsei, despre care s-a amintit mai sus. În evul mediu, ca şi în antichitate de
altfel, lichidarea unei vieţi era privită cu resemnare. (dreptul penal).
Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei moşii
să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren proprietate era dator
(obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea dacă
acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori
în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu
proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau interesaţi, caz foarte
rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă putea fi vândută la oricine vroia să o
cumpere. În situaţia când vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor
şi a vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona în judecată pe
vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel ce acţiona, cu temei, în judecată
obţinea câştig de cauză cu obligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea
achitată. (dreptul civil). În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab
intestato) revenea mai multor îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i nuanţăm
astfel:
Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din aceiaşi părinţi, dar erau luaţi
în calcul şi colateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel
decedat.
Ascendenţii sunt părinţii, bunicii, străbunicii defunctului. Aceştia erau chemaţi
la succesiune numai în cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe
copiii înfiaţi ca şi pe cei legitimi în caz de deces.
Colateralii, erau o altă categorie de succesori la moştenire. Se aveau în vedere
rudele coborâtoare dintr-un autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei
descendenţilor şi ascendenţilor. Existau două clase de colaterali şi anume:
Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi descendenţii acestora;

Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la un anume grad. Aici intrau
copiii din afara căsătoriei, copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică
(domnia, fiscul, cutia milei).
Nu e lipsit de interes să amintim şi de acea parte a sufletului, obicei ce se practica

în Ţările Române. O porţiune din averea defunctului se păstra pentru împlinirea
grijilor sufleteşti, după datină, adică necesarele cheltuieli de înmormântare şi
pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte ani. Privitor la
succesiune (moştenire) existau şi alte aspecte, din care consemnăm:
- Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se
împărţea între ei astfel: copiii de la tată moşteneau averea acestuia, iar
copiii de la mamă averea mamei. Copii nelegitimi erau chemaţi doar la
averea mamei. Există şi alte opinii bazate pe documente, că şi aceştia se
bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că tatăl era cunoscut.
Altcumva „copilul din flori”, nelegitim, era înfiat de tatăl vitreg şi intra
în drepturi ca şi ceilalţi copii.
- În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe judecăţi
contradictorii, dintre care ne vom rezuma la aspectele cele mai cunoscute
şi mai răspândite. În Ţara Românească, dacă deceda soţia şi nu existau
urmaşi, averea acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi jumătate în
posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participa la moştenire soţul,
mama şi verişoara (verişoarele) defunctei, primind fiecare câte o treime
din succesiune. Potrivit aceloraşi reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea
legii (vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu avea rude de sânge până la
gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta moştenea jumătate din averea
succesorală, iar jumătate devenea domnească. Domnia era ultima (în
ordine) parte succesorală. Din lipsă de rude ale defunctului şi de
testament, averea celui decedat revenea legal domniei (domnitorului).
O succesiune nerevendicată de nimeni era Desherenţa. Aceasta revenea, din
oficiu, autorităţii publice, ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia
bunurile fără stăpân îi aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi decât domnia,
care la rândul ei putea înzestra cu acea succesiune o mănăstire. În aceeaşi
perioadă a evului mediu românesc funcţiona dreptul de opţiune ca una dintre
normele nescrise la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest fapt,
dreptul de opţiune, însemna că succesorul putea să accepte sau să refuze
moştenirea.
Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era dezmoştenirea
moştenitorului, aspect destul de frecvent în evul mediu românesc.
Dezmoştenirea înseamnă modificarea ordinii succesorale de către de cuius.
Urmarea acestui fapt, moştenirea revenea celorlalţi chemaţi de lege, în absenţa
excluşilor. În cazul că erau înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără a fi indicaţi
alţii, succesiunea revenea, de asemenea, domniei.
Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se
proceda la lichidarea succesiunii. O asemenea acţiune comporta două operaţiuni
şi anume: lichidarea activului şi lichidarea pasivului succesoral. În primul caz se
făcea raportul dărilor şi a dotei, adică masa succesorală şi restabilirea egalităţii

între descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii trebuiau să onoreze obligaţiile

contractate de către de cuius. Ei nu puteau pretinde să primească bunuri
succesorale înainte de a fi achitat datoriile şi obligaţiile succesorale moştenitorul
nu dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea pasivului succesoral.
(Dreptul de succesiune).
Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată documentar înainte chiar
de apariţia termenului de diată (testament), ca urmare a consolidării proprietăţii
private şi a individualizării stăpânirii şefului de familie cu sprijinul bisericii.
Până la consolidarea proprietăţii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de
a dispune de avere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnim o asemenea
transmitere în Ţara Românească, una dintre primele atestări documentare
cunoscute în această privinţă. În secolele următoare testamentele s-au înmulţit.
De la Pătraşcu cel Bun, domn în Ţara Românească (1554-1557) s-a păstrat un
hrisov în care se afirma:
“cine va lăsa la moartea lui toate averile sale şi ale părintelui său oricărui om, acel om să le
stăpânească”.
Dacă exista testament scris şi semnat, nu mai erau necesari martorii. De
asemenea, se avea în vedere ca testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale
pentru ca voinţa lui să nu poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea ca testatarul
trebuie să fie cu “mintea întreagă şi sănătoasă” şi declaraţia sa de ultimă voinţă
să fie făcută în faţa a şapte martori, care în anumite cazuri puteau fi reduşi până
la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme, în dorinţa dispunătorilor de
a le face astfel respectabile. Un testament putea fi revocat prin altul ulterior.
Îndreptarea legii mai stipula faptul că femeia nu putea lăsa testament decât în
mod excepţional. Se mai prevedea ca în cazul voinţei menţionate, bunurile
primite să fie păstrate şi transmise altui urmaş, şi aşa mai departe. Şi aici se
observă preocuparea ca averea să nu fie înstrăinată (să nu devină prădalnică), ci
să rămână în familie.(moştenirea testamentară).
Sarcina de lucru 6
Aprofundeaza cunostintele specifice succesiunii in cazul mostenirii
bunurilor in dreptul medieval romanesc. Sarcina de lucru va fi verificata
de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Voicu, Costică, Istoria statului
şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006. p 20-
100
2.2.2. Raporturile politico-juridice ale Tarilor Romane cu Poarta Otomana

Instaurarea dominaţiei otomane asupra principatelor române va avea consecinţe
importante din punct de vedere politic dar şi economic întârziind dezvoltarea
firească a acestora. Spre deosebire de alte state aflate oarecum în aceiaşi situaţie
cu Ţările Române acestora din urmă le a fost recunoscută autonomia internă,
limitată şi periodic încălcată, prevederile tratatelor bilaterale specificând,
conform dreptului feudal interanţional obligaţii reciproce între puterea suzerană
şi statul vasal.
Pentru a întări dominaţia asupra ţărilor române turcii vor încorpora o parte din
teritoriile istorice româneşti în imperiu sub formă de sangeacuri sau raiale
precum: Dobrogea, Turnu, Giurgiu, Chilia Cetatea Alba, Braila Tighina sau
Hotin (pentru o vreme chiar şi Banatul cu o parte a Crişanei vor constitui un
paşalâc distinct cu capitala la Timişoara). Teritoriile astfel organizate erau
considerate proprietatea sultanului si supuse legii islamice fiind administrate de
bey sau paşale iar populaţia autohtonă avea un statut tolerat, inferior.
Noua perioadă din istoria ţărilor române va constitui din punct de vedere politic
şi juridic, economic şi social un regres evident ce va slăbi şi mai mult autoritatea
politică a dominitorilor ce vor fi schimbaţi din funcţie după bunul plac al
sultanului şi fiind totodată şi lipsiţi de capacitatea de reacţie (armata se va
desfiinţa treptat, cetăţile importante centre de rezistenţă antiotomană vor fi
dărmate veniturile economice ale domniei limitate, capitalele se vor multa de la
Suceava la Iaşi şi de la Târgovişte la Bucureşti).
Fiind satisfăcute interesele economice (tributul, peşcheşurile, contribuţiile în
natură şi ulterior inclusiv monopolul comercial otoman asupra comerţului
exterir al principatelor) Poarta Otomană va permite pastrarea cel putin formală
a cadrului politic şi juridic intern. Turcii se vor obliga prin aceste tratate să:
respecte frontierele Ţărilor Române, confirme alegerea domnitorilor potrivit
Legii Ţării de către români, garanteze neamestecul în treburile interne ale Ţărilor
Române, protejeze principatele de eventualii agresori externi.
Principala obligaţie a tuturor statelor vasale Imperiului Otoman era aceea de a
îndeplini obligaţiile economice, fiscale precum tributul sau haraciul. Această
obligaţie în cazul românesc va evolua progresiv în raport de gradul de
dependenţă politică tot mai accentuat pe care turcii îl vor impune în mod
constant. Creşterea contribuţiei de la cca 3000 de galbeni al Ţării Româneşti la
începutul secolului al XVI-lea la 10000 la mijlocul secolului pentru ca la sfarşitul
secolului să ajungă la 150000 de galbeni. Pentru Moldova creşterea pentru
aceiaşi perioadă va fi de la 2000 de galbeni la 30000 şi în final de 650000 de
galbeni. Transilvania, beneficiind de o poziţie geostrategică favorabilă nu a fost
supusă unor astfel de abuzuri economice din partea Porţii Otomane creşterea
obligaţiilor financiare fiind mult mai moderată de la 10000 de galbeni în 1541 la
15000 în 1575 şi rămânând constantă până la intrarea acesteia sub dominaţia
habsburgică. La aceste se adaugau şi peşcheşurile (daruri ocazionale sau anuale
făcute sultanului, marelui vizir şi altor înalţi demnitari otomani).
Obligaţiile în natură nu erau deloc neglijabile şi se concretizau în exportul către
imperiul otoman a unor mari cantităţi de cereale, vite şi produse animaliere,
livrate periodic. Pentru perioade de criză, se recurgea la achiziţii şi contribuţii
exceptionale precum şi cai, grâne cherestea necesare efortului de război al puterii
suzerane. Cum Poarta Otomană se afla aproape mereu într-un conflict prelungit
cu vecini săi ne putem închipui ce valoare şi ce ritmicitate aveau aceste
contribuţii în natură.
În vederea satisfacerii necesarului de hrană al imperiului Poarta Otomană va
interzice exportul Ţărilor Române către alte ţări, rezervându-şi dreptul de
monopol. Concomitent bunurile achiziţionate de pe piaţa românească erau
subevaluate astfel încât se situau de 3, 4 ori sub media europeană fapt ce
reprezenta o altă modalitate de sustragere a avuţiei naţionale
Epopeea lui Mihai Viteazul aduce pentru statele medievale româneşti un
momente de repaus în privinţa dominaţiei otomane iar după consumarera acetui
episod se produce o atenuare a dependenţei economice a acestora faţă de
Sublima Poartă. Această atenuare este doar de natură economică şi are caracter
temporar iar după acesta se va produce nouă înrăutăţire a situaţiei economice şi
politice a principatelor române. Vor creşte însă cheltuielile pentru obţinerea
tronului în funcţie atât de pretendenţi căt şi de corupţia generalizată la nivelul
marilor dregători otomani iar contextul geopolitic dat de rivalităţile războiulul
de 30 de ani şi de competiţia dintr Austria, Rusia, Polonia şi Imperiul Otoman în
estul continentului european Orientarea spre Rusia a conducătorilor Ţărilor
Române, tot mai evidentă, şi nîncrederea într-un regim boieresc va contribui la
înlăturarea domniilor pământene şi instaurarea regimului fanariot.
De remarcat, faptul că, instaurarea regimului turco-fanariote va presupune
înlăturarea ultimului drept naţional al populaţiei române din principate în materie
de numire a domnului dintre autohtoni. Clivajul domniilor pământene în
favoarea celor turco-fanariote se va concretiza şi într-o noua etapă de accentuare
asuprire apopulaţiei şi de pierdere a avuţiei populaţiei în favoarea noilor stăpâni.
Cu toate ca îşi păstrează autonomia amestecul otoman în afacerile interne ale
principatelor devine o constantă şi un abuz evident faţă de care ţările române nu
pot face mai nimic. Cu rare excepţii domnitorii şi principii sunt numiţi acum
direct de către turci încălcându-se flagrant autonomia ţărilor române. Pentru a-şi
consolida dominaţia lor turcii vor urmări schimbarea cât mai des a domnilor,
media unei domnii în Moldova a fost decirca doi ani şi jumătate în Ţara
Românească de patru ani şi jumătate iar în Transilvania de şase ani. Domnitorii
şi principii sunt supravegheaţi în mod permanent de dregătorii otomani şi sunt
deasemenea chemaţi periodic la Poartă unde li se rezervă un tratement aproape
umilitor. De asemenea controlul domnilor şi mai ales al politicii interne şi
externe a ţărilor române se face în mod permanent şi prin intermediul
numeroşilor dregători greci şi levantini care sunt oameni de încredere ai
sultanului.
Evoluţia politica externă a celor trei ţări române până la începutul secolului al
XVI-lea este data luptele interne disputate între autoritatea centrală, domnia/
principele şi marii feudali( boierii la răsărit şi sud de Carpaţi şi nobili în interiorul
arcului carpatic. Încercările de salvare a independenţei şi conducerea frontului
antiotoman au fost conduse pe rând de toate cele trei state medievale româneşti,
Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, însă, la începutul secolului al XVII-
lea Ţările române ies epuizate din acest conflict şi fără a avea un sprijin politic
extern şi constant, vor trebui să încheie tratate politice, capitulaţii, cu Poarta
Otomană.

Sarcina de lucru 7
Aprofundeaza cunostintele referitoare la natura raporturilor juridice ale
Tarilor Romane cu Poarta Otomana si modul lor de aplicare. Sarcina de lucru
va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Dan Top, Istoria
Rezumat
Din vechime s-a păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei moşii
să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un teren proprietate era dator
(obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai întâi rudelor, spre a vedea dacă
acestea sunt interesate în cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori
în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu
proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau interesaţi, caz foarte
rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă putea fi vândută la oricine vroia să o
cumpere. În situaţia când vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor
şi a vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona în judecată pe
vânzător pentru dreptul de preemţiune Dominaţia otomană a fost fără îndoială
insa o piedică în dezvoltarea normală a ţărilor române ca de altfel orice dominaţie
străină. Din punct de vedere economic, puterea suzerană va fi interesată ca
statele vasale ei să producă cât mai mult, deoarece o mare parte a bogăţiilor ţării
erau trimise spre Constantinopol însă populaţia nu era interesată în creşterea
producţiei.
1. Jus valahicum reprezinta:
a) Dreptul cutumiar unitar romanesc;
b) Un drept aplicabil romanilor;
c) O norma de drept imprumutata de romani si folosita in Evul Mediu.
2. Organizarea politico-statala a romanilor in Evul Mediu debuteaza cu:

a) tarile;
b) regate;
c) romanii.
3. Primul voievodat Romanesc s-a format in:

a) Transilvania;
b) Moldova;
c) Muntenia.
4. Tipurile de proprietate in Evul Mediu Romanesc erau:

a) Regala, nobiliara, taraneasca;
b) Oraseneasca, regala taraneasca si bisericeasca;
c) Domneasca, boiereasca, taraneasca, si bisericeasca.
5. Raporturile politice ale Tarilor Romane cu Imperiul Otoman erau:

a) normale;
b) de vasalitate;
c) de suzeranitate.

1. a; 2. a; 3. a; 4. c, 5. b
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

1) Caracterizati cutuma ca izvor de drept.
2) Precizaţi aspectele relevante ale lui Jus valahicum în realizarea unităţii
culturale a românilor în evul mediu.
3) Definiti organizarea socială în evul mediu.
4) Caracterizaţi procedurile juridice specifice lui jus valahicum românesc.
5) Reliefaţi aspectele similare si particularităţile întemeierii statelor
medievale româneşti.
6) Care sunt cauzele apariţiei primelor scrieri juridice româneşti?
7) Care sunt elementele definitorii ale proprietăţii feudale în spaţiul
românesc?
8) Identificaţi deosbirile dominaţiei otomane în ceea ce priveşte regimul
ocupaţiei faţă de alte state vasale imperiului otoman.
9) Precizaţi cauzele de ordin politic şi juridic ale instabilităţii politice din
statele medievale româneşti.
10) Reliefaţi argumentele care au contribuit la accentuarea dependenţei
politico-juridice pe de o parte a ţărilor române faşă de imperiul otoman şi
pe de altă parte a unor categorii sociale faţă de altele.
Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data

anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma eLearning.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului românesc.
Galaţi: Editura Nitnelav.
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc.
Bucureşti: Editura Şansa.
Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc.
Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius.
Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Iaşi: Editura
Fundaţiei Chemarea.
Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei
Chemarea.
Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina Lex.
Voicu, Costică (2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura
Universul Juridic.

3. ASPECTE PRIVIND MODERNIZAREA DREPTULUI
ROMANESC
3.1. Dreptul romanesc in perioada moderna 66
3.2. Evolutia raporturilor politico-juridice in perioada 82
moderna
Rezumat 94
 să identifici rolul dreptului modern romanesc in perioada fanariota;

 să evaluezi corect gradul de dezvoltare a societatii romanesti;
 să definesti evolutia unitara a dreptului romanesc intre (1800-1848);
 sa cuantifici rolul dreptului in societate ca mijloc de reglementare
interpersonala.

Ştefan Gheorghe Aspecte privind modernizarea dreptului
3.1. Dreptul romanesc in perioada moderna

3.1.1. Organizarea administrativa si politica a Principatelor Romane
Instituirea regimurilor fanariote în cele două principate va coincide cu o perioadă
de gravă ştirbire a autonomiei interne a principatelor. Încălcarea drepturilor
politice şi civile ale locuitorilor se va concretiza acum încel mai înalt grad,
anume însăşi categoria socială a boierimii, reprezentând minoritatea dominantă
va fi afectată prin înlăturarea de la funcţiile publice şi anularea drepturilor
politice.
Confruntările dintre cele trei mari puteri pentru supremaţie în zonă au afectat
puternic soarta şi evoluţia românilor prin amestecul în treburile interne ale
acestora, şi ca urmare a numeroaselor războaie purtate pe teritoriul lor de Rusia,
Austria şi Turcia.
Formula fanariotă va reprezenta, pentru început, o soluţie de compromis între
statutul de autonomie al celor două principate româneşti şi cel al administraţiei
şi dominaţiei otomane chiar dacă îngrădirea autonomiei se reflectă şi în apariţia
noilor instituţii politice sau modificarea celor tradiţionale. Cei numiţi la cârma
celor două state româneşti erau dependenţi de Constantinopol întrucât nu erau
deloc agreaţi de clasa politică românească astfel încât vor fi nevoiţi să îşi aducă
un număr simţitor de colaboratori pe care îi vor numi în funcţii administrative
sporind nemulţumirea populaţiei autohtone.
În scopul dovedirii loialităţii lor faţă de Poartă, domnitorii fanarioţi vor recurge
la măsuri reformiste ce privesc organizarea şi mai ales administrarea statului
oentru a eficientiza modul de îndeplinire a obligaţiilor fata de puterea otomană.
Nu trebuie uitat faptul că acestia erau în continuare mutaţi periodic dintr-un
principat în altul pentru a li se verifica loialitatea faţă de sultan şi ai împiedica sa
colaboreze cu partida natională contra imperiului otoman. De la 65000 de taleri
că era tributul Moldovei acesta va ajunge la 260000 iar pentru Muntenia
diferenţa pentru această perioada va fi de la 260000 la 300000 de taleri. Darurile
şi peşcheşurile anuale vor atinge şi acestea cote excepţionale ce vor duce la
săracirea ţărănimii dar nu numai.
a. Domnia În acest timp, autonomia judiciară a Ţărilor Române a fost apărată
de către domnitori faţă de turci, hotărârile acestora neputând fi atacate în faţa
unei instanţe străine (turceşti) oricât de înalte ar fi fost. Boierii înşişi şi-au unit
eforturile cu ale domniei ca să apere această autonomie.
În planul relaţiilor externe atribuţiile domnului vor continua să fie limitate faţă
de puterea suzerană şi de protectoratul Rusiei (după 1774–– tratatul de la
Kuciuk-Kainargi). Domnitorii români din cele două principate – supuse Porţii –
nu aveau dreptul de a face o politică externă proprie (să încheie tratate cu alte
state, să declare război sau să încheie pace, să trimită sau să primească soli).
Totuşi cu abilitate şi curaj aceştia au reuşit adesea să ocolească opreliştile puterii
suzerane.
Prerogative militare, domnul avea în această perioadă prea puţine, dat fiind rolul
redus al armatei autohtone în timpul regimului turco-fanariot. Formal, în
perioada când ţara nu era ocupată de trupe ruseşti sau otomane, domnul îşi
exercita prerogativa de comandant suprem al armatei, numind şi revocând
comandanţii superiori.
În raporturile cu biserica drepturile domnitorului au rămas în general aceleaşi ca

în perioada anterioară: dreptul de a legifera organizarea bisericii, înfiinţarea de
mitropolii, episcopii, mănăstiri; de a numi şi revoca ierarhii bisericii; de a fixa
competenţa de judecată a organelor bisericeşti în legătură cu mirenii etc.
b. Sfatul de obşte era o formă fanariotă a adunării de stări, o adunare restrânsă
în comparaţie cu Marea Adunare a ţării de mai înainte. Acesta s-a substituit
treptat Marii Adunări care şi-a pierdut cu timpul importanţa. Convocarea
Sfatului de Obşte se făcea prin poruncă domnească în vederea unor deliberări
importante pentru ţară. Acest organism avea o structură elastică. Din punct de
vedere numeric se adunau între 12 şi 14 persoane, uneori în jur de 36. La adunare
participau boieri de obşte, deosebiţi de cei „de divan”. Membrii Divanului
participau în mod obligatoriu la adunare (probabil cu drept de vot deliberativ),
de unde se deduce că boierii de obşte nu aveau o asemenea obligaţie, şi probabil
erau convocaţi numai când se impunea aceasta. Sfatul de Obşte avea îndeosebi
atribuţii administrative nejudiciare. Existau şi excepţii. Sfatul de Obşte din
Moldova putea judeca unele procese mai importante. Despre funcţionarea şi
procedura acestuia se cunosc prea puţine lucruri întrucât nu aveau secretariat sau
arhivă proprie. Înscrisurile erau anaforale care aduceau la cunoştinţa
domnitorului rezultatul deliberării. Raporturile dintre Sfatul de Obşte şi domnie
erau complexe, fiind greu de făcut consideraţii pe marginea acestora.
c. Marea Adunare a Ţării a supravieţuit prin unele vestigii, având caracter
simbolic, oficios. A fost denaturată de regimul fanariot prin desconsiderarea ei.
În primul rând fusese îndepărtată atribuţia ei cea mai importantă, anume acea de
a alege pe domnitor. Domnitorii erau numiţi direct de către Puterea Otomană.
d. Sfatul Domnesc (Divanul), a fost o altă instituţie de stat centrală din Ţările
Române, în perioada la care ne referim. Acesta a cunoscut o serie de schimbări
de structură, determinate de transformările economico-sociale,
instituţionalizându-se pe măsura destrămării feudalismului şi afirmării societăţii
burgheze. Până la Regulamentul Organic a continuat să fie format exclusiv din
dregători, ca mai înainte. Membrii Divanului erau în general boieri de rangul I,
numiţi şi „divaniţi”, însă participau la Divan şi unii mari dregători rămaşi fără
atribuţii şi care şi-au păstrat rangul şi titlul. Lucrurile fiind într-un proces de
tranziţie, se observă faptul că domnitorul îşi căuta sfetnicii dintre oamenii
pricepuţi care intrau apoi în Divan.
e. Dregătoriile au căpătat trăsături noi în această perioadă. Dregătorii erau
numiţi şi revocaţi de către domnitor. În linii mari acestea (dregătoriile) şi-au
păstrat conformaţia din perioada precedentă, instituindu-se însă şi aspecte noi,
ca urmare a evoluţiei condiţiilor economice, sociale şi politice, în legătură cu
numirea dregătorilor, criterii de selecţionare, atribuţii, modul de remunerare,
ierarhia, clasificarea etc. În această perioadă s-au impus noi categorii de
dregători în detrimentul celor vechi. În noile împrejurări s-a modificat însăşi
clasificarea boierilor, deoarece numirea într-o dregătorie se va face acum după
calitatea celui numit în ierarhia boierească. Dregători de clasa I între care: marele
vornic, marele logofăt, marele spătar, marele hatman, marele vistier, marele
postelnic, marele agă, marele cămăraş; Dregători (dregătoriile) de clasa a II-a
între care amintim câteva din cele 17 cunoscute: marele ban, marele clucer,
marele stolnic, marele sluger, marele armaş etc.; Şi dregători de clasa a III-a.
Fără a fi subestimaţi, aceştia aveau atribuţii destul de importante: erau dregători
ce ţineau de Curtea Domnească, subalterni ai marilor dregători, zapcii, ş.a

Până la Regulamentul Organic, Divanul Domnesc a continuat să cumuleze
atribuţii judecătoreşti, executive şi legislative. Introducându-se principiul
separaţiei puterilor, Divanul nu va mai păstra decât atribuţii judecătoreşti,
devenind instanţă supremă de judecată. Celelalte atribuţii ale Divanului
Domnesc au fost preluate de alte organisme ca : Adunarea Obştească şi Sfatul
Administrativ în activitatea de conducere şi administrarea ţării. Sfatul Domnesc
avea alte numeroase atribuţii, între care: financiare, militare, religioase etc.
Şedinţele Divanului erau publice, când judeca pricini şi când dezbătea probleme
privind interese de stat.
Sarcina de lucru 1
Aprofundati notiunile specifice principalelor institutii politice din
principatele romane. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul
intalnirilor tutoriale. Consultati Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel,
Istoria Dreptului Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice
Danubius, 2002, p 45- 120
3.1.2. Evolutia dreptului in perioada moderna

Situaţia politică şi economică dificilă a principatelor, accentuata de războaiele
ruso-austro-turce, duse în mare parte pe teritoriul acestora impuneau o serie de
reforme pentru stabilizarea şi contabilizarea exactă a cheltuielilor şi veniturilor
lucru absolut necesar pentru satisfacerea nevoilor economico-financiare
crescânde ale Imperiului Otoman.
În cadrul evoluţiei relaţiilor social-politice afirmarea dreptului şi a instituţiilor
juridice avea să joace un rol semnificativ. Modernizarea dreptului la români a
început prin prin reformele lui Constantin Mavrocordat, care a domnit în mai
multe rânduri în Moldova şi Ţara Românească între anii 1730-1769.
Conform acestora este desfiinţată rumînia şi vecinia, adică legarea de glie.
Rumînii se pot răscumpara, au un drept de strămutare limitat datorând pentru
lotul pe care îl aveau un număr de 12 zile de clacă pe an. Vecinii din Moldova
nu mai pot fi vânduţi şi dăruiţi dar nici nu se se pot strămuta după bunul lor plac
fiind datori cu 24 zile de clacă pe an.
Deşi pare că situaţia ţăranilor nu s-a îmbunătăţit foarte mult reformele vor stopa
abuzurile pentru o vreme şi vor cointeresa populaţia să producă mai mult de pe
loturile de pământ pentru a se răscumpara. Apreciată de specialişti ca reformistă,
egalizatoare, ca tehnică a dreptului şi relativ unificatoare pentru cele două ţări
româneşti (Moldova şi Muntenia), Constituţia mai prevedea şi plata tuturor
dregătorilor de stat şi scutirea clerului de dări şi limitarea dreptului acestuia de
judecată fiind publicată în limba franceză de către revista “Mercur de France”,
în anul 1742.
Încă din prima fază a perioadei în discuţie problema dominantă a fost aceea a
codificării dreptului. Astfel, au fost substanţial modernizate tradiţionalele texte
de lege bizantine prin Codul Callimachi. Acesta din urmă nu mai constituia doar
o imitaţie servilă, ca în alte cazuri, ci făcea dovada celui mai occidental cod de
până la 1821. În aceeaşi măsură, elemente ale obiceiului pământului rămâneau
valabile prin adaptarea lor la noile condiţii dând consistenţă practicii dreptului
românesc. În legătură cu aceasta este relevant faptul că a fost tradusă lucrarea
intitulată Cutumiar, întocmită de Mihail Fotino.
Acest Cutumiar avea de altfel o largă circulaţie în mediul juridic românesc şi în
mentalitatea tuturor claselor sociale, ceea ce punea în evidenţă puternica tradiţie
a cutumei sau legii pământului, în condiţiile afirmării de noi principii şi tehnici
de judecată. Totodată, trebuie ştiut faptul că valabilitatea obiceiului sau cutumei
trebuia confirmată prin pravilă (lege scrisă) care avea autoritate dovedită.
Înnoirea a constat şi în suprimarea (nu în întregime) pluralismului şi
paralelismului în sistemul de drept feudal. În această privinţă continuau să existe
contradicţii între sistemele juridice cu vechi tradiţii de autonomie locală sau
funcţională. Pe de altă parte, la începutul secolului al XIX-lea, dreptul era
receptat şi înfăţişat ca drept al statului, pe cale de a deveni naţional, ceea ce se
va înfăptui pe deplin mai târziu.
Modernizarea s-a oglindit şi în instituţionalizarea codurilor specializate pe
ramură modernă de drept, cu un rol hotărâtor în organizarea economiei
capitaliste şi a societăţii burgheze.
Legiuirea Caragea a fost ultimul Cod general feudal cuprinzând trei-patru
ramuri de drept. Tot atunci codurile specializate, aflate în fază de proiect, cu
multe reminiscenţe bizantine, îşi găsiseră locul în Manualul lui Mihail Fotino
din anul 1777.
Din exemplele enumerate se desprinde concluzia că modernizarea dreptului
românesc a constat într-un proces complex şi de durată, un proces organic cu
adaptări succesive şi nu totdeauna doveditoare. Din practica legislativă a acestei
faze de început şi din programele elaborate, privitoare la reaşezarea pravilelor
ţării, adică a noilor coduri, rezultă caracterul de sinteză (drept bizantin receptat,
obiceiul pământului, drept românesc) al codurilor şi proiectelor de cod ale anilor
1765 - 1826. Fiecare cod a fost un pas înainte faţă de precedentul.
O trecere a activităţii legislative a acestei perioade ar însuma următoarele
documente legislative:
1. Constituţia lui Constantin Mavrocordat;
2. Capetele de porunci (1714-Muntenia);
3. Codul lui Mihai Fotino (1765-Muntenia);
4. Pravinilceasca Condică a lui Alexandru Ipsilante (Manualul de legi- 1780-
Muntenia);
5. Pandectele lui Toma Carra (1806- Moldova);
6. Manualul juridic al Llui Alexandru Donici (1814-Moldova);

7. Codul Civil al lui Scarlat Callimach (1817-Muntenia);

8. Legiuirea Caragea (1818-Muntenia).
Sarcina de lucru 2
Aprofundeaza importanta masurilor juridice aplicate in aceasta
perioada.Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor
tutoriale. Consultati Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc,
Editura Universitara, Bucuresti, 2008 p 65-145
În centrul preocupărilor de modernizare a dreptului românesc a stat şi procesul

de formare a unui limbaj al dreptului şi a unei terminologii juridice
cuprinzătoare. În vocabularul juridic românesc au pătruns termeni moderni de
factură occidentală, sufixele şi derivaţiile autohtone de până atunci fiind
înlăturate.
În a doua jumătate a secolului al XVIII- lea se înfăptuiesc mai multe măsuri de
reorganizare a Scolilor domneşti sau a academiilor de la Iaşi şi Bucureşti.
Domnitorii Alexandru Ipsilanti, în Ţara Românească, imitat de Alex Moruzi, de
Grigore Ghica şi mitropolitul Iacob II Stamate în Moldova, s-au implicat în
sprijinirea şi promovarea cursurilor de Înalte Legi, precum şi a unor profesori
români, ca: Ştefan Nestor Craioveanu, Gh. Lazăr la Bucureşti, iar la Iaşi,
reputatul dascăl de legi, C. Crysokefalos. Totodată, contactele juridice cu Vestul
Europei se înmulţesc; tineri români capătă consacrarea ca jurişti în centre
academice apusene. Un prim jurist român care şi-a pregătit doctoratul în drept la
Paris a fost un oarecare Bogdan. Importantă s-a dovedit a fi fost, în legăturile cu
apusul, şi circulaţia cărţilor de specialitate.
Cu ajutorul influenţelor străine, dar cu puternice resorturi interne, dreptul
românesc a făcut paşi decisivi, în această etapă, spre circumscrierea lui în
modernismul european. Puterea de selecţie, valorificarea tradiţiei româneşti,
puterea de creativitate, voinţa şi pregătirea de cadre sau de instituţii naţionale
etc. caracterizează dreptul românesc din prima jumătate a sec. al XIX-lea.
O primă fază a modernizării, s-a încheiat în 1821; procesul va continua însă şi în
anii următori până în anii 1831, după care se va impune o altă fază, de asemenea
importantă, fixată de exegeţi între anii 1831 - 1848, ca fiind una calitativă, de
excepţie în demersul către o adevărată modernizare ce va domina sec. al XIX-
lea
Domnitorul Mihail Sturdza a creat la Iaşi, în 1834, o şcoală de înalte studii,
devenită Academia Mihăileană (după numele întemeietorului), în cadrul căreia
a introdus discipline de drept. A existat şi planul creării unei înalte şcoli juridice
în limba franceză, însă acesta a eşuat, dar ideea a rămas. În acelaşi timp, colegiul
academic Sf. Sava de la Bucureşti, a ocupat pentru Muntenia o poziţie similară
cu aceea a Academiei Mihăilene din Iaşi. Şi aici se regăsesc preocupări pentru

ştiinţa dreptului, susţinute de absolvenţi ai institutelor superioare de drept din
alte ţări. În anul 1837, la Iaşi, a fost tipărit “Jurnalul judecătoresc”, fără să aibă
o viaţă prea lungă. Asemenea încercări nu erau eşecuri, ci căutări de căi sigure
între multiplele şi frământatele probleme ale epocii, cu atât mai mult în Ţările
Române.
Sarcina de lucru 3
Aprofundeaza cunostintele referitoare la importanta creării şcolilor cu
invatamant juridic in acesta perioada. Sarcina de lucru va fi verificata de
tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. . Dan Top, Istoria dreptului si
statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale Bucuresti,
2007, p20-90
3.1.3. Institutii de drept specifice regimului fanariot

Cel care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost Constantin
Mavrocordat, ceea ce a dat unitate şi consistenţă ceând instituţia ispravnicilor
pentru judeţe în Muntenia şi ţinuturile dîn Moldova. În aceste posturi au fost
numiţi boieri (de rangul I sau II) cu deplină competenţă administrativă şi
judecătorească, chiar dacă împricinaţii erau de rang similar sau mai mare. Au
fost stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură pentru jurisdicţia
ispravnicilor, aceştia având obligaţia de a judeca neîntârziat şi cu „uşile
deschise” etc. Totodată, se interzicea ispravnicilor să fie judecători şi globnici.
Ideile iluministe ale unor domnitori şi nevoia de rezolvare a acestei crize au făcut
ca în toată perioada, de la mijlocul secolului XVIII-lea şi până la Unirea
principatelor, să se facă eforturi susţinute pentru remedierea proastei organizări
a justiţiei, să se facă eforturi susţinute pentru remedierea proastei organizări a
justiţiei, înregistrându-se unele rezultate notabile, în condiţiile rezistenţei opuse
de vechea clasă feudală
Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a judecătorilor
de profesie, salarizaţi de stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare
isprăvnicie câte un judecător sau doi, care puteau judeca şi în absenţa
ispravnicului iar introducerea procedurii scrise devenea obligatorie ca şi
introducerea condicelor trimise spre verificare lunar domnului. În acest caz se
făcea un pas real în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea executivă.
Aplicarea în întregime şi în totalitate a reformelor concepute nu depindea numai
de domnitor, ci şi de numeroşi alţi factori.
Reforma judecătorească a lui C. Mavrocordat şi-a dovedit necesitatea şi
caracterul ei înaintat prin însăşi dificultăţile de aplicare şi prin amploarea ei.
Principiile acestei reforme, dezvoltate şi amendate, s-au impus în cele din urmă,

definind faza de trecere de la dreptul feudal la cel burghez. Din întreaga reformă,
cu tot ritmul lent de aplicare, aspectul judiciar a rămas partea cea mai relevantă
prin pozitivismul ei.
După câteva încercări nereuşite de organizare judecătorească modernă ale
înaintaşilor (C. Mavrocordat, Racoviţă, Matei Ghica) a venit rândul lui
Alexandru Ipsilanti (1786-1788) care a creat, la cererea boierilor moldoveni, în
cadrul Divanului Domnesc, pentru început, departamente judecătoreşti. În
Moldova a fost confirmată, în aprilie 1771, existenţa divanului de giudecăţi,
devenit ulterior Departamentul giudecăţii. În cealaltă ţară românească,
Muntenia, cuprinsă şi ea de febra înnoirilor, a fost creat (mai 1772),
„Departamentul judecăţii”, existând şi un departament II (civil).
În Ţara Românească, domnitorul Alexandru Ipsilanti a perseverat de asemenea,
în direcţia modernizării dreptului. Opera sa este cuprinsă în Pravilniceasca
condică, adoptată în anul 1775 în care este reglementată organizarea instanţelor
judecătoreşti. Acestea erau structurate într-un sistem ierarhic, cu competenţe
delimitate pe diferite trepte de jurisdicţie. Astfel:
1) divanul gospodăresc (domnesc);
2) judecătoria veliţilor boieri;
3) al doilea departament (două departamente civile de acelaşi grad);
4) al treilea departament al vinovaţilor” (departament penal)”;
5) judecători; Pentru judecătoria ot vel aga;
6) judecătorii după judeţe.
Alexandru Ipsilanti a creat Departamentul criminalicesc şi Departamentul
străinelor pricini, punând în aplicare departamentul II (civil). De asemenea,
rezultă funcţionarea departamentului al II-lea (judecata divanului domnesc). Au
fost făcute totodată şi unele ajustări ale legislaţiei existente.
a). Judecătorii de judeţe
Ocupându-se de procedura de judecată Al. Ipsilanti a continuat de fapt opera
începută de Constantin Mavrocordat. Ipsilanti a conceput organizarea proceselor
în 12 paragrafe şi a acordat o importanţă sporită judecătorilor. Astfel, judecătorii
puteau judeca şi singuri în timp ce ispravnicii nu mai aveau dreptul să judece
fără judecător. Judecătorul de judeţ, aşadar, judeca numai vinovăţiile uşoare,
trebuind să dea hotărâre scrisă privitoare la pedeapsa pronunţată. S-a menţinut
practica discriminatorie ca boierii cei mari să fie judecaţi de Divan, chiar dacă
fapta incriminatorie se petrecea pe teritoriul de competenţa a judeţului; deci în
aceste cazuri, atât ispravnicul cât şi judecătorul de judeţ, erau daţi deoparte.
b) Departamentele civile şi departamentul penal
Cele două departamente despre care s-a mai amintit, erau compuse din judecători
cu ştiinţă şi cu praxis, iar aceştia judecau după pravila şi obiceiul pământului.
Privitor la Departamentul al III-lea („al vinovaţilor”) Pravilniceasca condica
face referiri la modul de judecată (legile ce se aplicau), la atribuţiile
departamentului, la cercetarea învinuiţilor (care nu se putea face decât de
judecători), la modificarea de hotărâri ce revenea numai domnitorului etc.
Judecata veliţilor boieri făcea obiectul capitolului al III-lea din aceeaşi condică.
Completul de judecată era compus din boieri cu funcţii înalte şi trei mazili veliţi;
judecata se făcea la curtea domnească. În acest cadru erau judecate apelurile
(element de modernitate occidentală) declarate împotriva hotărârilor
departamentelor inferioare.
În asemenea cazuri dosarul înaintat „departamentului de apel” trebuia să conţină
analiza probelor administrate, doveditoare pentru culpă, modul de desfăşurare a
procesului, indicându-se articolele din pravilă aplicate etc.Hotărârile veliţilor
boieri trebuiau înscrise în condica specială pentru hotărâri, practică iniţiată de
Constantin Mavrocordat.
c) Divanul domnesc era instanţa supremă şi avea o competenţă de judecată
generală. Judeca numai în apel pricini deosebit de grave care puteau fi pedepsite
cu mutilare sau moartea făptuitorilor (vinovaţilor). În asemenea cazuri instanţa
supremă de judecată (Divanul domnesc) era compusă din domnitor, marii boieri,
mitropolit şi episcopi. Când domnitorul nu participa la judecată, divanul
întocmea anaforale ce erau supuse aprobării domnitorului, iar acesta confirma
sau infirma hotărârea luată. În acest din urmă caz se proceda la o nouă judecată,
de data aceasta în prezenţa domnitorului care conducea Divanul.
d) Instanţele speciale. Începuturile justiţiei militare
În capitolul al XIII-lea din Pravilniceasca Condică sunt trecute prevederi
referitoare la cazurile de abateri din armată, iar în capitolul al XIV-lea erau
norme pentru marele aga (şeful poliţiei). Ambele instanţe aveau o anume
competenţă penală, iar hotărârile pronunţate de acestea erau supuse apelului
Divanului veliţilor boieri. Legislaţia militară constituie dovada faptului că
reforma judecătorească era cuprinzătoare, încorporând aproape toate domeniile
de activitate mai importante.
Primele elemente de justiţie militară au apărut în legislaţia fanariotă. Dovadă o
face Manualul de legi al lui M. Fotino, din 1777. La rubrica pravile ostăşeşti
sunt incluse trei paragrafe din Bazilicale, referitoare la dezertări şi capacitatea
de a fi ostaş, precum şi patru paragrafe din legiuirile militare publicate de
Leunclavius în 1596 (Val. Al. Georgescu)1.
Pravilniceasca condică cuprindea dispoziţii de justiţie militară în capitolele
intitulate Judecătorie ot vel spătar şi Judecătorie ot vel aga, preconizându-se
două instanţe cu caracter militar. Pe lângă militari, instanţele amintite judecau şi
civili pentru anumite infracţiuni ce aveau tangenţă cu armata.
Sarcina de lucru 5
Aprofundeaza cunostintele referitoare la actele juridice puse in practica in
Principatele Romane sub guvernarea turco-fanariota. Sarcina de lucru va fi
verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Dan Top, Istoria dreptului
si statului romanesc, Editura Bibliotecii Pedagogice Nationale Bucuresti, 2007
p 40-84
1
Ap. Istoria dreptului românesc, II/1, p. 207.
Institutiile de drept
a) Dreptul civil. Ca şi în multe alte domenii, modificări înnoitoare au avut loc în
această perioadă şi în ceea ce privea condiţia persoanelor. Elementul om-
cetăţean apare acum ca substanţă a transformărilor caracteristice perioadei de
tranziţie. Deşi se mai păstrau multe trăsături din epoca anterioară, se remarcă şi
atitudini noi. Constantin Callimachi, luând act de modificările ce se impuneau,
preciza că: „persoană se zice, în legi, omul ce are într-un stat stare politicească,
adică politiceşti drituri şi îndatoriri”.
Astfel, rezultă din aceasta conceptul modern de cetăţean, ce avea drepturi şi
îndatoriri în cadrul societăţii. A urmat apoi Legea Caragea care stabilea unele
criterii în clasificarea persoanelor şi anume: „după noroc”–– adică, oameni
liberi, robi şi dezrobiţi; apoi după fire –– bărbaţi şi femei; după etate; după
capacitate (cei cu discernământ pe de o parte şi risipitori şi fără minte, pe de altă
parte).
În privinţa ţărănimii, trebuie ştiut că după „emanciparea” ei prin reformele lui
Constantin Mavrocordat, aceasta şi-a menţinut poziţia socială de moşnean (în
Ţara Românească) şi de răzeş (în Moldova), în pofida asalturilor marii boierimi
asupra proprietaţilor ţărăneşti. Clasa ţărănimii libere se va lărgi prin alăturarea
celor eliberaţi prin reformele lui Constantin Mavrocordat, care, deşi nu erau
proprietari de pământ, au devenit persoane libere sub raportul capacităţii de
drept.
Robii au continuat să existe atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Ei
constituiau o altă categorie de cetăţeni, locuitori ai satelor. Hrisovul lui C.
Mavrocordat prevedea că „numai ţiganii au acea robie”. Legea Caragea făcea
precizarea că „domnitorul era stăpân absolut şi pe viaţa robilor”. În starea de
rob se ajungea prin naştere; cei născuţi din părinţi robi, idem cei născuţi „din
mama roabă sunt robi”; prin vânzare-cumpărare sau donaţie. Starea de rob a
cunoscut şi ea elemente de modernizare. Constantin Callimachi definea instituţia
într-o nouă concepţie precizând că „deşi sunt împotriva firescului drit (drept) al
omului, s-a urmat din vechime în prinţipatul acesta, însă într-un alt sens decât în
antichitate, căci aici puterea stăpânului nu mai poate ca odinioară sub nici un
cuvânt sau pricină a se întinde asupra vieţii robului, ci doar asupra averii lui …,
drept aceea este robul supus pământeştilor legi şi se apără de către ele” 2. Însăşi
faptul că situaţia robilor era în atenţia legiuitorului pune în evidenţă preocuparea
pentru încadrarea robilor în anumite norme de drept. Legislaţia
reformatoare stabilea norme şi în ceea ce privea vârsta, sexul şi unele incapacităţi
(L. Caragea). Vârsta era primul element de care se ţinea seama în exercitarea
capacităţii.
2
Istoria dreptului românesc, II/1, p. 244.
- Până la şapte ani copiii erau prunci;

- Până la 14 ani –– băieţii, şi până la 12 ani fetele erau, erau consideraţi
nevârstnici, şi, deci nu puteau încheia acte juridice, acestea putând fi
efectuate numai de părinţii lor sau de tutori;
- Între 14 şi 25 de ani tânărul era considerat sprevârstnic sau afilix, cu o
capacitate juridică limitată, aflându-se în continuare sub tutela
curatorilor;
- Sexul – deosebirea de sex era considerată de lege ca fiind „după fire”;
capacitatea juridică a femeilor continua să fie mult redusă, iar
participarea lor la viaţa publică era exclusă.
Legea Caragea preciza expres că „numai boierii bărbaţi se fac boieri, judecători
şi ocârmuitori obşteşti”, şi tot ei erau cei ce puteau îndeplini funcţii bisericeşti.
Incapacitatea, tutela, curatela

În sistemul juridic la care ne referim, pe lângă cei nevârstnici sau sprevârstnici,
erau persoane lovite de incapacitate juridică, cei suferinzi de boli mintale, cum
era lipsa uzului raţiunii sau a discernământului. Tot în această categorie strict
juridică erau încadraţi şi cei ce lipseau mai multă vreme din ţară.
Administrarea averii celor nevârstnici era încredinţată părinţilor, sau în lipsa
acestora, tutorilor (epitropi). Pentru cei între 14 şi 25 de ani, ca şi pentru cei
loviţi de incapacitate, ei se numeau curatori.
Un loc aparte în legislaţia vremii l-a ocupat starea civilă, întocmirea şi păstrarea
actelor. În secolul al XVIII-lea, privitor la elementele de stare civilă existau
unele reguli, şi anume, preoţii ţineau condici pentru evidenţa naşterilor,
căsătoriilor şi deceselor. Unele registre de această natură s-au păstrat la
mitropolii şi episcopii. În 1785 au fost publicate în Moldova dispoziţii prin care
se interzicea preoţilor din sate şi din oraşe să cunune pământeni „cu robie sau
robi cu pământence”, precizându-se că în cazul oficierii nunţii nepermise,
preoţii să fie caterisiţi, iar căsătoriile să se anuleze.
Rudenia
Strâns legată de familie, rudenia, nu a suferit schimbări substanţiale în sistemul
normativ cutumiar. Continuă a se face distincţie între rudenia naturală, izvorâtă
din filiaţie, (cea creată de raporturi matrimoniale) şi familia spirituală. La
acestea se adaugă înfrăţirea cu diferitele ei forme.
Legiuirile din această perioadă cuprind reglementări de rudenie care nu diferă
esenţial de cele precedente, deoarece aveau la bază principiile de drept canonic
care guverna încă instituţia familie. Au fost reglementate probleme ca filiaţiunea
(copiii legitimi, nelegitimi, legitimaţi sau adoptaţi…) rudenia naturală
(căsătoriile) adopţiunea etc. S-au conturat idei legislative privind funcţiile
familiei: economică, demografică, etnică, religioasă, pedagogică, psihologică.
De asemenea, probleme referitoare la divorţ, adulter.
În problema familiei reglementările juridice au fost în această perioadă (sfârşitul
sec. al XVIII-lea, începutul sec. XIX) complexe. Pe de o parte s-au menţinut
reglementări de tip feudal, pe de altă parte s-au înregistrat tendinţe de
modernizare. Spre exemplu, în Moldova o însemnătate deosebită a avut-o

manualul (juridic) al lui Alexandru Donici, iar în Ţara Românească, Codul
Callimachi. De asemenea, reglementări ample privind familia au fost cuprinse
în Pravilniceasca Condică şi Legea Caragea.
La temelia familiei se afla căsătoria pe bază de voinţă reciprocă, de legiuită
însoţire: „Nunta iaste tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre a face copii”
(L.Caragea II 16 f 1).
Erau interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi cele dintre
persoanele libere şi robi. Legislaţia de atunci cuprindea multe dispoziţii
privitoare la zestre, păstrându-se unele reglementări anterioare: contra zestrea
era una dintre acestea; o deosebită alcătuire prin care bărbatul sau altcineva în
numele lui, dădea femeii (miresei) „daruri privitoare către zestrea ei”.
Totodată, prevederi valoroase privitoare la raporturile dintre soţi, precum şi a
celor dintre părinţi şi copii au fost introduse în legislaţia vremii. Codul
Callimachi statornicea, spre exemplu, obligaţia pentru părinţi, privind creşterea
şi educarea copiilor. Dominanta desprinsă din legiuirile timpului era aceea a
poziţiei superioare a bărbatului (tatălui), păstrându-se trăsături tradiţionale cum
erau: statornicirea principiului responsabilităţii personale în domeniul civil şi
penal. În privinţa desfacerii căsătoriei, atât Codul Callimachi, cât şi Legea
Caragea stabileau motivele de divorţ atât în sarcina soţiei cât şi a soţului. În
perioada de destrămare a feudalismului au crescut considerabil asociaţiile cu
profil lucrativ. Tovărăşia (asocierea) în aceste cazuri era socotită obştire sau
comunitate. Astfel de tovărăşii erau socotite în legea Callimachi o singură
persoană moralicească spre deosebire de cea firească. Diversele forme de
asociere au căpătat o importantă largă în legislaţia vremii, ca urmare a numărului
în creştere al acestora şi a marii lor diversităţi.
Dreptul comercial
Acest domeniu a înregistrat un interes aparte pentru legislaţia timpului, cu atât
mai mult cu cât societatea se îndrepta spre un regim capitalist burghez, ce
presupunea intensificarea şi diversificarea activităţilor comerciale. Principalele
legi scrise au abordat relaţiile comerciale, mai târziu, potrivit evoluţiei regimului
economico-politic din această parte a Europei.
În Pravilniceasca Condică, în Codul Callimachi şi în Legea Caragea sunt
reglementate relaţiile comerciale. Regulamentul Organic proclama libertatea
comerţului în interiorul celor două Principate şi între ele.
În Moldova sunt de asemenea de semnalat dispoziţii şi norme privind dreptul
comercial precum şi jurisdicţia comercială, rezultând din ofisuri domneşti,
anaforale, adrese, circulare etc. Spre deosebire de Muntenia, în Moldova Codul
Comercial francez era recomandat spre folosire prin dispoziţii ale Înaltelor
autorităţi. Totodată se remarcă tendinţa, tot mai puternică, de diferenţiere între
elemente de drept civil şi cele de drept comercial, existând instanţe comerciale
deosebite de cele civile.
În Transilvania, evoluţia spiritului burghez a fost mai rapidă, evoluţie
determinată de ascensiunea accentuată a capitalismului. În acest cadru s-a
afirmat şi burghezia comercială românească. În timpul împărătesei Maria Teresa
(1740-1780) s-a introdus legislaţia comercială şi cambială. Au fost puse în
aplicare legi austriece privind falimentul şi bancruta frauduloasă. Începe să se

manifeste o autonomie a dreptului comercial. Reglementări cu profil de drept
comercial erau cuprinse în Codul Civil austriac, intrat în vigoare pe teritoriul
Transilvaniei începând din 1853.
Reglementarea operaţiunilor comerciale a constituit o preocupare care a reţinut
atenţia legiuitorului. Numeroasele acte de comerţ, precum şi diversitatea lor pun
în evidenţă importanţa ce trebuia acordată comerţului. Jurisdicţia comercială se
referea la instanţe comerciale specializate în procese de acest gen. Au fost
reglementate prin norme de drept problemele maritime, cuprinzând dispoziţii
privitoare la „corăbii şi alte vase de mare”, sechestrare, vânzare de corăbii,
atribuţiile căpităniei, încadrarea marinarilor.
Actele de comerţ au fost şi ele întocmite în mare parte după Codul Comercial
Francez din 1808. Existau două grupe de operaţii comerciale şi anume: actele de
comerţ principale acte de comerţ accesorii. acte de comerţ accesorii.Totodată
legiuirile din acea perioadă, de trecere de la feudalism la capitalism, cuprindeau
prevederi referitoare la comercianţi; la societăţile comerciale, care erau de trei
feluri:
- în comandită;
- în nume colectiv;
- anonime.
fiecare dintre acestea având norme bine precizate. Existau chiar şi prevederi
despre organizarea societăţilor de persoană, contracte, faliment şi bancruta etc.
Dreptul penal
În cele două ţări româneşti (Muntenia şi Moldova), dreptul penal a cunoscut
unele transformări de substanţă, circumscrise evoluţiei spre capitalism a
societăţii româneşti. Schimbările au constat într-un proces de coabitare (în timp)
a normelor vechi cu cele noi. S-au menţinut aspecte ale pluralismului juridic de
tip feudal dar a crescut rolul dreptului scris faţă de cel cutumiar. S-au concretizat,
în perioada la care ne referim, unele principii specifice dreptului penal şi anume:
- individualizarea răspunderii penale, cu personalitatea pedepsei şi
excluderea răspunderii familiale;
- legalitatea incriminării şi a pedepsei;
- respectul libertăţii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea
fără tortură şi interzicerea detenţiunii preventive prelungite;
- aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărâre motivată;
- umanizarea pedepselor, cu excluderea pedepsei cu moartea şi a mutilării;
- executarea pedepsei în condiţii care să aibă în vedere corectarea
vinovatului.
Noul Cod penal al Moldovei, cunoscut şi sub denumirea de Codul Şuţu-Sturdza,
era un cod complet al ramurii dreptului penal. Avea o structură avansată, fiind
influenţat de Codul penal austriac (1802), traducere românească (Cernăuţi
1807).
Pedepsele erau destinate ca să păzească liniştita petrecere şi politiceasca
siguranţă a obştei, şi, ca atare, se recomandau acele pedepse „care vor face cea
mai puternică lucrare (impresie) în sufletele oamenilor … şi a se da pildă altora”.
Spre exemplu, pedeapsa de „defăimare în faţa obştei” era una din străvechile
pedepse, de aceea se folosea bătaia repetată pe uliţe.
Deşi Codul la care ne referim stabileşte pentru majoritatea infracţiunilor pedepse
precise, mai continua, totuşi, tehnica veche de a se lăsa la aprecierea
judecătorilor stabilirea pedepselor. În alte infracţiuni se mai găseşte concepţia
morală a pravilelor bisericeşti de a se considera faptele incriminante ca păcate,
şi deci de a fi pedepsite, pe lângă sancţiunile juridice penale, şi cu „canonisire
bisericească”.
Între aspectele noi, cuprinse de Codul penal din care cităm, amintim: tentativa,
(infracţiunea săvârşită dar neizbutită) recidiva, complicitatea, circumstanţele
atenuante şi agravante, prescripţia. De data această acţiunea penală aparţinea
statului, încât chiar dacă intervenea o împăcare între părţi, judecata îşi urma
cursul. Cel ce îşi făcea singur dreptate era, totuşi, pedepsit, deoarece stăpânirea
era datoare a purta de grijă pentru siguranţa supuşilor ei.
Procedura de judecată
Este domeniul în care s-a resimţit pe larg schimbările şi reforma dreptului
românesc pentru acea perioadă, procedura însemnând derularea practică a unui
proces, adică instrumentarea acestuia până la finalizarea lui, hotărârea definitivă
şi executarea pedepselor (Procedura penală).
Constantin Mavrocordat a adus dreptului procedural din Ţara Românească şi
Moldova schimbări importante, care se vor accentua în deceniul al IV-lea al sec.
al XIX-lea. Dispar unele instituţii din perioada anterioară (răspunderea
colectivă), făcând loc altora noi, burgheze. Alături de numeroase trăsături ce se
menţineau au apărut precizări şi inovaţii, introduse prin hrisoavele domneşti, legi
sau proiecte de legi. În această privinţă sunt de menţionat câteva mari hrisoave
din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, şi anume: Proiectele de cod ale lui M.
Fotino; Pravilniceasca Condica; Legea Caragea în Ţara Românească şi în
Moldova: Manualul lui Donici şi Codul Callimachi. Toate acestea dau dreptului
procesual din cele două principate o înfăţişare nouă ––de tranziţie––, pregătind
alte îmbunătăţiri.
Probele au căpătat o importanţă deosebită şi ele, urmărindu-se sistematizarea şi
reglementarea conţinutului lor, precum şi folosirea unor modalităţi adecvate în
obţinerea acestora (a probelor). Îndeosebi Legea Caragea, preluând practici mai
vechi, a consacrat reguli ca: dovedirea afirmaţiei; clasificarea dovezilor; sporirea
importanţei probelor în proces.
Hotărârea judecătorească, de asemenea, constituie o preocupare de îmbunătăţire
şi de perfectare a procedurii de judecată. Constantin Mavrocordat poruncea
ispravnicilor săi că trebuie făcut în aşa fel încât „cartea de judecată să se
potrivească cu rânduiala”, adică motivarea să corespundă cu soluţia.
Căile de atac şi executarea hotărârii vor constitui o componentă la fel de
importantă în arealul procedurii, înregistrându-se şi în această latură preocupări
pentru o mai bună derulare a acţiunii judiciare, în conformitate cu progresul
social-economic din Ţara Românească, şi corespunzător cu mersul normelor de
drept european. Se au în vedere, opoziţia, apelul, apelul la apel, executarea
hotărârii etc.
Regimul penitenciar în Principatele Române
Ca şi în alte ţări, executarea pedepselor private de libertate, în ţările române se
făcea în ocnele de sare pentru oamenii de rând, condamnaţi la muncă silnică, şi
temniţe pentru cei cu pedepse mai „uşoare”, sau exilul la mânăstiri, când era
vorba de boieri. Condiţiile de viaţă în ocne erau primitive, ducând la o rapidă
distrugere fizică a condamnaţilor. Cei coborâţi în „groapa ocnii” nu mai vedeau
lumina zilei până la terminarea pedepsei. În realitate nimeni nu putea rezista mai
mult de 5 ani. La sfârşitul sec. al XVIII-lea au început în statele Occidentale
reforme ale regimului penitenciar. În contrast cu regimul feudal, în care detenţia
se executa în comun, noul regim impunea separarea condamnaţilor după natura
şi gravitatea pedepselor, urmărindu-se reeducarea prin muncă a condamnaţilor
şi prin măsuri morale, folosindu-se diferite metode de detentie.
Sarcina de lucru 6
Aprofundeaza cunostintele ce au in vedere principalele modificari
legislative survenite in timpul regimului fanariot. Sarcina de lucru va
fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Voicu, Costică,
Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul
Juridic, 2006, p 20-100
3.1.4. Instituţii de drept specifice regimului fanariot

Organizarea politică a celor două state româneşti a fost marcată de proiectele
constituţionale apărute atât în cadrul revoluţiei de la 1821 cât şi de
Regulamentele Organice adoptate de ţările române ca urmare a consecinţerlor
aplicării Tratatului de la Adrianopol dintre Rusia şi Poarta Otomană în 1829.
Contextul geopolitic european de la începutul secolului al XIX-lea este cumva
favorabil principatelor române şi nevoia de modernizare a societăţii româneşti
se va afirma acum cu şi mai multă vehemenţă.
Efortul de modernizare şi structurare tehnică a dreptului apare evident în
cuprinsul programului revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu, al prevederilor
tratatului de la Adrianopol, în cadrul Regulamentul Organic şi nu în ultimul rând
în documentele programatice ale revoluşiei române de la 1848. Este important
de precizat, faptul că, revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, deşi nu şi-a
atins scopurile sociale şi politice decât parţial, totuşi, a contribuit în mod decisiv
la reinstaurarea regimului domniilor pământene şi la desfiinşarea regimului
fanariot (la respectarea autonomiei principatelor). Articolele referitoare la Ţările
Române din cadrul Tratatului de la Adrianopol (Actul osăbit pentru prinţipaturile
Moldova şi Ţara Românească) conţin şi ele importante prevederi ce ţin de
respectarea drepturilor politice interne ale principatelor, precum:

 retrocedarea Ţării Româneşti a raialelor din stânga Dunării Turnu, Giurgiu

Brăila;
 stabilirea graniţei pe talvegul Dunării;
 obligaţia Porţii Otomane de a respecta şi apăra drepturile principatelor
câştigate anterior;
 autonomia administrativă a acestora;
 alegerea domnilor pe viaţă şi posibilitatea administrării cu ajutorul
boierilor din Divan a ţării;
 libertatea comertului pe Dunare;
 anularea monopolului comercial asupra comertului exterior al Tarilor
Romane;
 scutirea obligaţiilor principatelor de a aproviziona cetăţile turceşti şi
Constantinopolul.
Drept urmare, ocupaţia rusă a principatelor urma să asigure respectarea acestor
prevederi şi să iniţieze procesul de transformare legislativă necesară. Acesta se
va traduce prin adoptarea Regulamentului Organic în 1831 în Ţara Românească
şi 1832 în Moldova şi datorita similitudinilor evidente (practic există mici
deosebiri în aplicarea acestora în cele două ţări române putem vorbi de un singur
regulament pentru Moldova şi Ţara Românească. Organizarea regulamentară a
principatelor va ţine cont de următoarele prevederi:
 separarea puterilor in stat (domnul puterea executivă instanţele de judecată
puterea judecătorească iar puterea legislativă aparţinea Adunării
Obşteşti);
 domnul este ajutat de ministri este şeful puterii executive sancţionează şi
promulgă legile, estecomandantul suprem si are drept de veto;
 in privinta modernizarii finantelor se reintroduce se reintroduce impozitul
unic pe cap de locuitor, capitaţia pentru ţărani şi patenta pentru negustori
şi meşteşugari, boierii fiind scutiţi de plata dărilor;
 pentru dezvoltarea industriei şi a agriculturii se menţionau primele de
încurajare, protejarea industriei naţionale iar în agricultură se crea
posibilitatea introducerii unor noi relaţii de muncă de tip modern în
detrimentul celor tipic feudale;
 este infiintata militia nationala cu scopul de a asigura paza si securitatea
cetatenilor;
 regulamentele Organice introduc relatia dintre proprietarul de teren agricol
si lucrator, norma de lucru – nartul – ce conduce la cresterea numarului
zilelor de claca.

Sarcina de lucru 7
Studiu de caz Prevederile Tratatului de la Adrianopol din 1821
referitoare la Tarile Romane. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore
cu prilejul intalnirilor tutoriale. Voicu, Costică, Istoria statului şi
dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006, p 20-10
Evoluţia socio-economică a principatelor române în prima jumătate as secolului

al XIX-lea a depaşit în scurt timp cadrul legislativ dat de prevederile
regulamentelor organice astfel că, la jumătatea secolului acestea deveniseră
anacronice, depăşite, fiind în contradicţie cu realitatea social politică. Dintre
acestea amintim: în 1835 la Scăieni – Societatea agronomică şi manufacturieră
sub influenţă ideilor socialismului utopic fancez, în 1939 sub conducerea
comisului Leonte – conjuraţia confederativă ce îşi propunea unirea ţărilor
române şi a Serbiei pe principii democratice, 1838 constituirea partidei naţionale
conduse de Ion Câmpineanu, 1843- societatea secretă Frăţia ce avea drept
obiectiv instaurarea unei noi orânduiri, iar în perioada similară în Moldova se
constituie Asociaţia patriotică.
Frământările revoluţionare, încercările de iniţiere a unor proiecte constituţionale
noi vor fi încununate de programul revoluţionar de la 1848 sub conducerea aripii
liberale a boierimii ce constituie prot stindardul luptei revoluţionare în
provinciile româneşti jucând rolul unei adevărate clase progresiste în ascensiune
(similar burgheziei în Europa occidentală). Principalele documente programatice
sunt:
 Petitiunea-proclamatiune, Iasi, martie, 1848, Moldova;
 Petitiunea Nationala, Blaj, Mai, 1848, Moldova;
 Printipurile noastre pentru reformarea patriei, Brasov, mai, 1848,
Transilvania;
 Proclamatia de la Islaz, iunie, 1848, Tara Romaneasca;
 Dorintele partidei nationale din Moldova, august, 1848, Cernauti.
Datorită conjuncturii externe nefavorabile nu sunt formulate explicit prevederi
politice, accentul cazând mai mult pe aspectul social, economic şi juridic precum
desfiinţarea privilegiilor feudale, egalitatea în faţa legii, schimbarea instituţiilor
statului, impunerea progresivă la impozite, reprezentare naţională şi socială
proporţională, mandatul domnului pe 5 ani, libertatea tiparului şi eliminarea
cenzurii şi instituirea unei gprzi naţionale sa apere drepturile dobândite.
Se mai prevedea, important pentru realitatea socială din principate, emanciparea
clacăşilor şi împropietărirea lor prin despăgubirea boierilor, emanciparea
mănăstirilor de sub tutela străină, secularizarea averilor acestuia, dezrobirea
ţiganilor învăţământul egal pentru toţi cetăţenii, desfiinţarea pedepsei cu bătaia

şi moartea, acordarea de drepturi politice tuturor compatrioţilor de alta credinţă.

Unitatea acestui program de revendicări a fost rezultul unei reale colaborări între
conducătorii revoluţiei din cele trei provincii istorice româneşti.
Sarcina de lucru 8
Aprofundati notiunile referitoare la principalele actiuni revolutionare
desfasurate in prima jumatate a secolului al XIX-le in Tarile Romane.
Consultati Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc, Editura
Universitara, Bucuresti, 2008 p 65-145
3.2. Evolutia raporturilor juridice in perioada moderna

3.2.1. Aspecte politico-juridice ale unirii Principatelor Romane la 1859
Unirea din 1859/1862 constituie un punct de referinţă în ceea ce priveşte istoria

dreptului românesc. Deşi acesta (dreptul) a contribuit la realizarea unirii, trebuie
să-l subsumăm acesteia (unirii) din punct de vedere didactic, motiv pentru care
vom expune mai întâi structura evenimentelor ce compun actul istoric a Unirii
cu faptele şi consecinţele lui.
Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 a contribuit din plin la maturizarea societăţii
româneşti prin difuzarea în rândul populaţiei a ideilor despre unire şi
independenţă, iar problema principatelor române va deveni acum o problemă de
interes european a cărei rezolvare se impunea cu necesitate atât din considerente
politice interne cât şi externe.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au loc evenimente majore în evoluţia
societăţii româneşti, evenimente care definesc ascensiunea spre împlinirea a
două idealuri vitale şi anume, unitatea şi independenţa tuturor românilor.
Conferinţa de Pace de la Paris (1856), ce a urmat Războiului Crimeii (1853-
1856) a readus în cancelariile europene doleanţele românilor pentru unirea
Moldovei şi Ţării Româneşti, urmărindu-se prin aceasta realizarea uni prim pas
(cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi între edificiul naţional) în realizarea
unităţii depline a românilor, din cele două ţări într-un stat de sine-stătător,
independent şi suveran. Războiul, încheiat cu victoria turcilor, sprijiniţi direct de
către Franţa şi Anglia, afectase Ţările Române prin ocuparea lor de către Rusia,
care se autodeclarase „protectoarea acestora”. Important şi inedit în Pacea
încheiată la Paris 1856, a fost participarea la tratative a unor state europene ca
Anglia, Franţa, Austria, Sardinia şi Prusia. Aceste ţări plus Rusia şi Turcia s-au
constituit în cele din urmă într-un organism internaţional ca puteri garante pentru
români.
Instituţiile de drept nefiind suficient de bine conturate, oamenii pregătiţi în

domeniul juridic, mentalităţile şi practicile moderne de drept generalizate nu se

putea concepe împlinirea politică a românilor de la 1859. Fără a face notă
discordantă cu ceea ce se întâmpla în centrul şi răsăritul Europei, revoluţia
pasoptistă va număra printre elite reprezentanţi de seamă ai boierimii (este vorba
de boierimea liberală şcolită în apus, având în special studii juridice) care vor
trece peste barierele sociale şi vor milita din plin pentru reformarea societăţii
româneşti.
Lucrările Conferinţei de Pace de la Paris (1856) au avut prevederi favorabile în
privinţa românilor din principate şi anume:
1. Se recunostea dreptul celor doua tari romane de a se uni.
2. Se restituia catre Moldova cele trei judete,Cahul. Bolgrad, Ismail
3. Organizarea moderna a viitorului stat era pusa sub garantia colectiva a
celor sapte puteri garante
4. Protectoratul Rusiei era inlocuit de garantia colectiva a celor sapte mari
puteri
5. Se mentinea suzeranitate Portii Otomane asupra principatelor dar era
limitata de garantia celor sapte mari puteri europene
Se poate afirma că unirea Moldovei şi Ţării Româneşti în ianuarie 1859 s-a
sprijinit şi pe ceea ce îndeobşte s-a numit şi se numeşte drept. Aceleaşi norme
juridice, aceleaşi practici bazate pe tradiţie, şi îmbogăţite mereu, prezente şi
active în Ţările Române au pregătit momentul 1859, unirea doar a Moldovei şi
Ţării Româneşti, pentru ca în 1918 să se desăvârşească procesul istoric de făurire
a statului naţional unitar român, însumând în graniţele sale, fireşte, teritoriile
româneşti aflate pe durate diferite sub cotropire străină.
Unirea din 1859/1862 constituie un punct de referinţă în ceea ce priveşte istoria
dreptului românesc. Deşi acesta (dreptul) a contribuit la realizarea unirii, trebuie
să-l subsumăm acesteia (unirii) din punct de vedere didactic, motiv pentru care
vom expune mai întâi structura evenimentelor ce compun actul istoric a Unirii
cu faptele şi consecinţele lui.
Sarcina de lucru 9
Consultând bibliografia aprofundati cunostintele refefritoare la prevederile a
Pacii de la Paris favorabile Principatelor Romane. Consultati Florin Negoita,
Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Universitara, Bucuresti, 2008 p
65-145
Soarta celor două principate a fost hotărâtă mai clar după consultarea românilor
din Moldova şi Ţara Românească în privinţa formei de stat pe care o doreau.
Divanurile ad-hoc, constituite în acest scop s-au exprimat clar pentru statul
unitar sub conducerea unui domnitor. După această hotărâre, reprezentanţii celor
şapte state, întruniţi la Paris în Convenţie (1858) au stabilit modul de organizare
a viitorului stat român. Dezicându-se în multe privinţe de la hotărârile iniţiale,
puterile garante nu au mai susţinut unirea deplină a celor două ţări, ci de data
aceasta au „recomandat” constituirea unei uniri formale în care să se păstreze
vechea organizare, cu domnitori separaţi, guverne, adunări elective, capitale
separate etc. „Unirea” urma să constea doar în denumirea de „Principatele unite
ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, precum şi în crearea Uniunii vamale, şi a
Comisiei juridice unite de la Focşani, Comisie ce urma să pregătească legi
comune.
Procedându-se la alegerea domnitorului de către adunările elective ale Moldovei
şi Ţării Româneşti acestea l-au ales pe Al. I. Cuza mai întâi la Iaşi (5 ianuarie
1859) şi apoi la Bucureşti (24 ianuarie 1859). Dubla alegere susţinută de
majoritatea covârşitoare a românilor crea o situaţie inedită atât din punct de
vedere politic cât şi juridic. Domnitorul ales urma să conducă două state fiecare
cu guvernul său, cu adunarea electivă proprie, cu capitale separate. Procedeul
pus în aplicare de români a surprins capitalele europene care au contestat
(îndeosebi Austria şi Turcia) dubla alegere, acuzând faptul că românii au încălcat
Convenţia de la Paris din 1858, şi bineînţeles voinţa celor şapte state.
Faptul era împlinit, şi conducătorii politici români au continuat să acţioneze cu
rapiditate în direcţia consolidării Unirii prin reforme unificatoare, pe de o parte,
şi prin acţiuni diplomatice pe de altă parte, pentru a determina puterile garante
să consimtă asupra dublei alegeri a lui Cuza şi prin aceasta să se ajungă la
recunoaşterea Unirii celor două principate. În urma eforturilor diplomatice ce au
durat trei ani, cele şapte state luând act de puternica voinţă a românilor, de a trăi
uniţi într-un singur stat naţional (chiar dacă unirea era parţială din punct de
vedere geopolitic), şi convingându-se de maturitatea politică a românilor au
recunoscut treptat dubla alegere a lui Cuza şi odată cu aceasta unitatea deplină,
doar pe timpul domniei acestuia, ceea ce pune în evidenţă reticenţele ce
stăpâneau acele ţări, fără voinţa cărora unirea era greu de realizat atunci.
Lăsând de o parte faptul că s-a menţinut suzeranitatea Porţii, mult limitată faţă
de mai înainte, este de remarcat aspectul că a fost îndepărtat uniprotectoratul
Rusiei, şi înlocuit cu cel al puterilor garante. În asemenea condiţii, Al. I. Cuza
şi apropiaţii lui, clasa politică de la acea vreme, a trebuit să acţioneze cu tact şi
mare înţelepciune.
Sarcina de lucru 10
Studiu de caz dubla alegere a domnitorului Alexandru. Ioan. Cuza in
Principatele Romane. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu
prilejul intalnirilor tutoriale. . Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului
românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006. p 20-100

3.2.2. Organizarea judecatoreasca si reformele din timpul lui Al. I. Cuza (1859-1866)
Fără să aştepte îndemnuri din afară, Al. I. Cuza a întreprins o seamă de măsuri
(reforme) menite să consolideze actul înfăptuit, în ianuarie 1859. Au fost votate
proiecte de legi unitare de către cele două adunări elective; s-au organizat
ministerele pe principiul unităţii; au fost modificate instituţii ca poşta, telegraful,
vămile, serviciul sanitar; s-au creat organisme instituţionale comune cu sediul la
Bucureşti, viitoarea capitală a României. Recunoaşterea dublei alegeri a dat un
impuls şi mai puternic acţiunilor pentru desăvârşirea actului din 1859.
Un moment însemnat la constituit elaborarea Statutului dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1858. Transformările suferite în viaţa statului român,
împlinirile numeroase datorate curajului şi operativităţii cu care au acţionat Al.
I. Cuza, Mihail Kogălniceanu şi alţii au făcut necorespunzătoare legea de bază,
care era Convenţia de la Paris, în conducerea şi organizarea statului. Era nevoie
de o lege autohtonă care să răspundă noilor realităţi. Astfel, în luna mai 1864 a
fost elaborat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, socotit de unii
specialişti ca prima constituţie modernă a românilor. A intrat în vigoare după
acceptul puterilor garante.
Al. I. Cuza a emis acte de valoarea constituţională. Reamintim că în decembrie
1861 când cele şapte state au recunoscut dubla alegere, prima măsură a
domnitorului român a fost aceea de a da o Proclamaţie către ţară şi de a convoca
cele două Adunări în sesiune comună pentru data de 24 ianuarie 1862, dată nu
întâmplător aleasă pentru un asemenea moment. Caracterul solemn al Adunării
a constat în consacrarea unirii depline şi proclamarea statului România. Tot în
aceste împrejurări şi cu scopul consolidării actului unirii, oraşul Bucureşti a fost
declarat capitala ţării, devenind sediul instituţiilor centrale şi reşedinţă
domnească.
Este locul să amintim şi faptul că mai înainte Comisia Centrală de la Focşani,
constituită şi ea în sprijinul Convenţiei de la Paris, avea între altele şi misiunea
întocmirii unui proiect de Constituţie, în baza căruia urma să se conducă noul
stat român. Proiectul a început să fie redactat după luna august 1859 şi nu se
cunoaşte când a fost terminat. Proiectul de constituţie la care ne referim nu a fost
pus în aplicare deoarece între timp s-a conturat ideea Statutului dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1858, care răspundea mai bine nevoilor reformatoare
ale statului român. România a funcţionat în baza acestuia până la Constituţia de
la 1866. I. C. Filitti, referindu-se la această împrejurare, făcea precizarea potrivit
căreia Al. I. Cuza, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi elaborase un proiect
propriu de reformă constituţională a ţărilor române, fără nici un amestec al
puterilor garante sau al Porţii.
Prompt şi în concordanţă cu cerinţele societăţii româneşti, expuse încă în timpul
revoluţiei de la 1848, Al. I. Cuza a procedat la emiterea de legi în domeniile
electoral, agrar, constituţional, şcolar etc. Astfel, avem în vedere Legea agrară
din august 1864 prin care au fost împroprietăriţi peste 500.000 de ţărani. Prin
adoptarea acestei legi clăcaşii au devenit proprietari pe loturile ce erau în posesia
lor; s-a desfiinţat regimul clăcăşiei în schimbul unei despăgubiri pe care

împroprietăriţii urmau să o plătească. După adoptarea acestei legi 2/3 din
pământurile moşiereşti au fost expropriate. Implicaţiile acestei legiuiri au avut,
în primul rând, un caracter economic, acesta ducând la ameliorarea situaţiei unui
mare număr de familii rurale.
Totodată, reforma a constituit o puternică lovitură dată poziţiei economice şi
politice ale moşierimii, deschizând largi perspective dezvoltării capitaliste în
România. Reforma electorală s-a impus, de asemenea, ca o necesitate, întrucât
noua clasă burgheză reclama drepturi politice mai largi de care să beneficieze şi
ea, pe măsura contribuţiei la înnoirile din societatea românească şi a rolului ce
avea să-l aibă în mersul istoriei românilor. Noul aşezământ electoral, contestat
de adunarea electivă va fi adoptat prin plebiscit (1864). Potrivit acestei legi,
alegătorii erau de doua categorii: primari, cei ce plăteau un impozit mai mic (în
comunele rurale), precum şi cei din comunele urbane cu un impozit ceva mai
mare, ca de altfel şi patentarii de până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de
alegători primari numeau un alegător, categoria direcţi. Aceştia din urmă
trebuiau să aibă un venit de 100 galbeni. Mai puteau fi alegători direcţi fără a se
lua în calcul veniturile, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi
licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii etc.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar pentru a fi
aleşi minim 30 de ani şi un venit de 200 de galbeni. Această lege a constituit, de
asemenea, un pas înainte pe calea reformelor înfăptuite cu mult curaj de Al. I.
Cuza şi sfetnicii săi.
Un alt act normativ cu caracter reformator l-a constituit şi legea pentru Consiliile
judeţene, precum şi legea comunală, ambele elaborate în 1864. S-a reglementat
clar, pentru prima oara, modul de constituire, organizare şi funcţionare a
comunelor şi judeţelor. Domnia lui Al. I. Cuza s-a încheiat într-un mod
neaşteptat, prin determinarea abdicării lui, la 11 februarie 1866, de către Coaliţia
liberalo-conservatoare.
Spre deosebire de reformele intreprinse de domnitorul Al. I. Cuza in prima parte
a domniei sale, care au constat intr-o seama de legi adoptate in diferite domenii,
opera legislativa a constituit apogeul acestei activitati. Prin elaborarea codurilor
de legi in a doua parte a domniei s-a asigurat osatura dreptului modern, care va
sta la baza intregului sistem juridic din perioada urmatoare, sistem consolidat
apoi cu Constitutia din 1866 si alte norme legislative.
Legislaţia din timpul domniei lui Cuza ca şi instituţiile de drept create în cei
şapte ani de domnie, constituie o sinteză a evoluţiei dreptului de dinaintea sa. Şi
totodată s-au pus bazele instituţiilor de drept modern, care vor dăinui multă
vreme şi vor impulsiona legislaţia românească. În perioada 1859-1918 s-au
înregistrat multe realizări în domeniul dreptului, cu observaţia că cele mai multe
şi mai temeinice au fost în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Elaborarea Codurilor
Civil, Comercial, Penal, Procesual, cărora li se adaugă legislaţia muncii etc, au
constituit acţiuni de anvergură, dar de strictă necesitate, aducând România alături
de ţările europene avansate. Prin adoptarea codurilor amintite şi a altor legi
organice s-a constituit în linii generale sistemul de drept burghez, superior celui
feudal. Prin opera legislativă a lui Cuza, România a intrat în rândul ţărilor cu cea
mai înaintată legislaţie. În pofida unor scăpări s-au limite manifestate, codurile

adoptate au generalizat reglementarea juridică pe temeiul legii. Opera juridică a

lui Cuza a condus în acelaşi timp, la perfectarea tehnicii juridice, la afirmarea
dreptului românesc în ţară şi peste hotare.
a. Codul civil
Dat fiind rămânerea în urmă, comparativ cu Europa centrală şi occidentală,
normele de drept civil prezentau o importanţă deosebită prin necesitatea şi
complexitatea lor. Normele de drept civil existente în acea epocă erau în multe
privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei
(sistematizării) erau dispersate.
La cererea domnitorului Al. I. Cuza, Comisia Centrală de la Focşani a alcătuit
noul Cod civil la care ne vom referi în continuare. Codul Civil a fost adoptat în
anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării
acestuia s-a numit „Codul civil Al. I. Cuza”, iar după abdicare a fost republicat
sub titlul de „Codul civil român”. A abordat aproape toate problemele ce intrau
în această sferă a dreptului precum: persoanele, familia, bunurile, obligaţiile
succesiune şi donaţii.
b. Codul comercial
Vechi de când lumea, normele comerciale au evoluat în raport cu acea latură
economică numită schimbul de produse sau comerţ. Formele de manifestare de-
a lungul timpului au fost foarte diverse, ajungându-se datorită amplorii ce a luat-
o viaţa economică, la nevoia unor norme drastice, acoperite de legi scrise,
cuprinzătoare şi amănunţite. Apariţia unor instituţii tipice dreptului comercial şi
necunoscute celui civil, cum sunt bursele de pe lângă târguri, transporturi
feroviare, vânzări de la o piaţă la alta, asigurările, întreprinderile industriale şi
bancare etc. au făcut ca dreptul comercial să predomine asupra celui civil şi să
se detaşeze într-un domeniu juridic aparte, necesitând un cod al său. În perioada
de început, în sistemul dreptului burghez, dreptul comercial era subsumat
dreptului privat, deşi se detaşase chiar prin problematica lui. Eroarea venea de la
faptul că schimburile de bunuri se făceau între persoane particulare, prin excepţie
cu statul. De aceea normele de drept comerciale au fost adunate într-un Cod de
comerţ încă din anul 1840, în Ţara Românească. În anul 1863, domnitorul Al. I.
Cuza l-a preluat şi extins în toată ţara, adică şi în Moldova. Acest cod s-a aplicat
până în anul 1887, când a fost adoptat un nou cod comercial, supus şi acesta
îmbunătăţirilor periodice potrivit cerinţelor societăţii româneşti în ascensiune.
Deşi aparţinând domeniului economic, comerţul a întrat în sfera dreptului. Viaţa
economică reprezentând însăşi societatea cu implicaţiile ei multiple nu poate
funcţiona fără un sistem de norme ale dreptului. Posibilităţile de abuz sunt
multiple, precum şi natura foarte diversă a raporturilor dintre oameni, întrucât s-
a impus la fel ca în civil şi penal o legislaţie adecvată. Prin codul la care ne
referim sunt „supravegheate” actele şi formele de comerţ; se defineşte profesia
de comerciant, ca fiind o categorie deosebită, întrucât operează cu valori şi
bunuri; de asemenea dă un cadru juridic societăţilor comerciale, obligaţiilor şi
contractelor sociale; reglementează creditul, titlurile de credit, precum şi
operaţiile bancare sau de bursă, faliment etc.
c. Dreptul penal
În momentul Unirii din 1859 în Ţările Române erau în vigoare două coduri
penale şi anume: Condica criminalicească în Moldova, elaborată în 1826, în

timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturza, şi Condica criminală şi de procedură
pusă în aplicare în 1850 pe vremea domniei lui Barbu Ştirbei Vodă, în Ţara
Românească.Unirea din 1859 a urgentat unificarea legislativă, aceasta fiind
atunci imperios necesară. Astfel a fost întocmit noul şi unicul Cod penal
românesc intrat în vigoare în 1865.
Normele din noul Cod penal au fost astfel grupate încât să se recunoască
împărţirea în două mari componente şi anume: una având un caracter general,
care conţinea reguli juridice aplicabile la toate infracţiunile, şi o componentă cu
caracter special, destinată diferitelor categorii de infracţiuni şi sancţiunile
respective. Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii şi anume:
I. Infracţiunile împotriva statului.
II. Crimele şi delictele împotriva Constituţiei (fapte îndreptate contra
sistemului parlamentar sau electoral. Nu excludem faptul că s-a avut în vedere
şi Statutul dezvoltător al lui Cuza).
III. Crime şi delicte împotriva intereselor publice.
IV. Infracţiunile îndreptate împotriva intereselor particulare (contra vieţii şi
integrităţii corporale, a onoarei, a patrimoniului etc).
În comparaţie cu legiuirile penale anterioare, inegalitatea socială consacrată de
acestea, a fost înlocuită în noul cod prin principiul egalităţii tuturor cetăţenilor
ţării în faţa legii, principiu înscris cu mult timp înainte în programele politice
burgheze, şi care abia acum îşi găseau aplicarea în practica juridică. Din
parcurgerea Codului penal român rezultă o atenuare a sancţiunilor, fapt remarcat
de istorici şi jurişti ca reprezentând cea mai blândă lege penală din Europa.
Este relevantă în acest sens prevederea din Codul penal român că, „ori de câte
ori o lege, fie veche, fie nouă este favorabilă infractorului, acea dispoziţie se va
aplica”. Deci, instanţa nu trebuia să caute legea (sau articolul din lege) cea mai
aspră, ci omeneşte pe cea mai blândă, vizându-se scopul ei educativ-
corecţional.Criticat, pe bună dreptate în anumite privinţe, pentru unele lacune
sau pentru caracterul blând al pedepselor prevăzute, Codul penal român din 1864
a avut o longevitate apreciabilă, menţinându-se în vigoare până în anul 1937.
d. Dreptul procesual civil
A fost reglementat în perioada la care ne referim (1859-1918) de Codul de
procedură civilă, pus în aplicare la 1 decembrie 1865. A fost completat şi
modificat prin legi ulterioare (1879, 1894, 1896, 1907).
Complexitatea problemelor de drept în epoca modernă a crescut simţitor în
comparaţie cu epocile anterioare. Totodată, s-au modificat şi condiţiile de
aplicare a dreptului. Exista o experienţă acumulată, sprijinită şi de ştiinţa
dreptului, care alături de învăţământul academic a impulsionat în mod
substanţial organizarea şi aplicarea normelor de drept pe temeiuri evoluate.
Codurile elaborate în această perioadă stau mărturie în acest sens.
Codul la care ne referim a stabilit o ordine a instituţiilor de procedură, care
începe cu judecătoria. A reglementat procedura de judecată în tribunale. Nu se
va mai judeca la întâmplare, ci pe baza unor reguli bine stabilite. Astfel, în cazul
judecării în instanţă procedura era următoarea:

a) cererea de chemare în judecată;

b) citarea persoanelor fizice şi juridice;
c) Ministerul public parte principală în proces (în cele penale, dar şi în alte
cazuri);
d) şedinţele de judecată;
e) judecarea pricinilor;
f) excepţiile preliminare;
g) chemarea în garanţie;
h) sentinţă;
i) despăgubirile şi cheltuielile;
j) hotărârile date în lipsă, şi opoziţia.
Totodată, Codul de procedură civilă cuprindea norme privitoare la procedurile
pregătitoare şi probatorii (înscrisurile, proba cu martori, expertiza, cercetarea la
faţa locului, prezumţiile, mărturisirea, jurământul, jurământul judiciar etc.); sunt,
de asemenea, prevăzute procedurile în cazurile de recurgere la apel sau la recurs,
precum şi procedurile speciale, taxe etc. Toate aceste norme obligatorii cu
detalierile lor pun în evidenţă rigurozitatea cu care s-a procedat la modernizarea
dreptului românesc în a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX.
e. Dreptul procesual penal
A fost reglementat de Codul de procedură generală, adoptat şi aplicat
concomitent cu Codul penal din 1865. Acest cod realiza un compromis între
vechea procedură şi judecata penală modernă. Concepţiile moderne preconizau
o judecată publică, deschisă, orală şi contradictorie, pe când vechea procedură
era secretă, scrisă şi nu presupunea dezbaterea contradictorie a problemelor.
Chiar dacă s-au mai menţinut unele tare ale trecutului, în epoca modernă Dreptul
procesual penal capătă cu totul alte valenţe, conectate la realităţile timpului.
Codul prevedea următoarele instanţe de judecată:
1) Judecătoriile de plasă;
2) Tribunalele de judeţ;
3) Curţile de juri;
4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca şi în cazul dreptului de procedură civilă judecătoriile de plasă nu au funcţionat
din lipsă de personal cu pregătire corespunzătoare. Atribuţiile acestora au fost
încredinţate autorităţilor administrative (subprefecţi). Codul la care ne referim
abordează pe larg o diversitate de aspecte (reguli) de procedură între care:
actiunea, competenţa şi subiectele dreptului procesual penal şi fazele procesului
penal.
Din toate acestea se desprind o multitudine de aspecte pe care Codul de
procedură penală le explică în ideea aplicării lor cât mai corecte. Acest cod a stat
la baza procedurală în perioada 1865-1918, fiind supus doar la două modificări
(1902 şi 1913). Un alt cod va fi elaborat în perioada interbelică.

f. Legislaţia muncii
În sistemul de drept românesc de până la a doua jumătate a secolului XIX nu a
existat o legislaţie sau norme juridice care să răspundă domeniului muncii
fiindcă în evul mediu o astfel de problemă nu s-a pus. Raporturile dintre
proprietarul de pământ şi ţăranul dependent erau de altă natură. Apariţia libertăţii
juridice a persoanei, după reforma lui Constantin Mavrocordat, a adus în prim-
planul relaţiilor sociale problema raporturilor dintre angajator şi angajat.
Problema muncitorească se va pune în a doua jumătate a secolului XIX, când
viaţa economico-industrială va prinde contur şi în România. Complexitatea şi
oportunitatea acestui domeniu industrial-muncitoresc i-a determinat pe jurişti să
elaboreze norme de drept pentru reglementarea raporturilor patron-salariat;
luarea în calcul a unor drepturi pentru salariat (drepturi ce trebuiau statuate şi
ocrotite) etc.
Sarcina de lucru 11
Consultand bibliografia aprofundeaza cunostintele referitoare la
principalele domenii supuse reformelor legislative in perioada lui
Al.I.Cuza. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul
intalnirilor tutoriale. . Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului
3.2.3. Constituţia de la 1866 – cadrul general de organizare a societatii romanesti

Moment de vârf în procesul de afirmare a principiilor constituţionale, anul 1866
încheie un ciclu de încercări şi căutări, ciclu început în perioada fanariotă cu acea
«Constituţie» a lui Constantin Mavrocordat, şi care a marcat mai multe momente
enunţate deja. Constituţia din 1866, deşi elaborată în condiţii de dependenţă faţă
de Puterea Otomană (vasalitatea faţă de Poartă se va menţine până la 9 mai
1877), are un caracter aparte prin plenitudinea ei, fiind socotită insistent de către
istoriografi ca prima Constituţie cu adevărat modernă a românilor
Dreptul constituţional la români a parcurs un proces anevoios dar ferm în
încercările repetate ale acestora de a avea această lege fundamentală care să
consfinţească unitatea, demnitatea şi gradul înaintat de cultură a românilor.
Greutatea venea din faptul că a persistat dominaţia străină şi, legat de aceasta a
menţinut pluralismul statal românesc. Altcumva naţiunea şi simţământul de
drept sunt vechi, fapt dovedit de mai multe acţiuni care au pregătit Constituţia
de la 1866.
Constituţia din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale
caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele
oficial de România, aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub
suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România
realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituţional al Europei de
sud-est. Formarea statului roman modern a constituit un moment important in

istoria poporului nostru care a marcat intrarea tarii noastre intr-o nuoa etapa a
evolutiei economice si in mod deosebit a industriei.Datorita conditiilor
dramatice de existenta a romanilor,dezvoltarea economica a fost inegala cu
ritmurile si mai ales cu rezultatele diferite de la o provincie istorica la alta.
Cu toate
progresele progresiste obtinute ,ea va continua sa fie o tara slab dezvoltata, cu o
industrie restransa ,cu o economie care avea un pronuntat caracter agrar ,lucru
ca la inceputul secolului XX sa se afle in prima faza a dezvoltarii capitaliste. Au
fost contruite fabrici noi,moderne iar relatiile capitaliste au patruns si in
agricultura ,ramura dominanta a economiei romanesti in care a inceput si o
extindere a masinilor.Dezvoltarea comertului,dezvoltarea sistemului de credit si
financiar au avut un rol important in dezvoltarea capitalismului.
Până la adoptarea constituţiei la care ne referim au avut loc unele evenimente
care se impun a fi consemnate. În februarie 1866 domnitorul Al. I. Cuza a fost
nevoit (forţat) să abdice de la conducerea ţării, abdicare considerată necesară
pentru salvgardarea realizărilor dobândite până atunci, şi în special a unirii
realizate. Astfel, în condiţiile rămânerii libere a tronului României, a fost adus
în ţară Prinţul Carol de Hohenzollern şi instalat în grabă ca domnitor, ”urmaş”
a lui Cuza. La Paris cele şapte state ”garante” se întruniseră imediat, declanşând
dezbateri privitoare la situaţia creată în România, propunându-se chiar
dezmembrarea ţării. Prin alegerea de către Parlament şi confirmarea printr-un
referendum a noului domnitor, puterile europene au fost puse în faţa faptului
împlinit, iar unitatea statală a fost salvată. A urmat recunoaşterea actului înfăptuit
de români, după eforturi însemnate.
Constitutia în România a aparut mult mai târziu decât constitutiile din tarile
europene din vest, cu toate ca aparitia ei a fost determinata de aceleasi cauze care
au determinat constitutia din restul lumii. Aceasta întârziere se explica prin aceea
ca epoca moderna, dezvoltarea tehnica, economica, sociala si culturala a început
în România mult mai târziu datorita dominatiei Imperiului Otoman.
Constitutia din
1866 a avut ca model Constitutia belgiana din 1831. Avand ca punct de plecare
un asemenea model ,ea a reprezentat forma juridica care a consacrat aspiratiile
democratice ale natiunii ramane prin statuarea unor principii deosebit de
importante cum ar fi :principiul suveranitatii nationale, principiul manarhiei
ereditare,principiul separatiunii puterilor,etc. Legea fundamentala din 1866
cuprinde 133 de articole, prin care se reglementeaza cele mai importante relatii
sociale. Normele juridice cuprinse în constitutia sunt sistematizate în opt titluri
si anume :
-titlul I, despre teritoriul României
-titlul II, despre drepturile românilor
-titlul III, despre puterile statului
-titlul IV, despre finante
-titlul V, despre puterea armatei

-titlul VI, dispozitiuni generale
-titlul VII, despre revizuirea Constitutiei
-titlul VIII, dispozitii tranzitorii si suplimentare

Constitutia de la 1866 a reprezentat forma juridico-politica de manifestare a
independentei Romanieu in planul relatiilor internationale.Romania a realizat o
adevarata deschidere cu caracter liberal prin acest act fundamental,fiind primul
stat constitutional al Europei de sud-est.
La 1 iulie 1866 a intrat în funcţiune noua şi adevărata Constituţie, având ca

model Constituţia belgiană din 1831, apreciată ca una dintre cele mai liberale
din Europa, însă adaptată la realităţile vieţii politice româneşti. Potrivit noii
constituţii, monarhia s-a transformat dintr-o monarhie electivă într-una ereditară
şi constituţională. Atribuţiile constituţionale ale domnului eraufoarte largi (seful
statului, comandantul suprem al armatei, numea şi revoca ministri, avea dreptul
de a bate monedă, de a reprezenta ţara în străinătate, de a semna tratatele
internaţionale, drept de iniţiativă legislativă, dreptul de veto) specificându-se
totodată faptul că acesta nu poate exercita alte puteri decât acelea atribuite lui
prin Constituţie. Dintre principalele prevederi constituţionale amintim:
 este introdus principiul responsabilităţii ministeriale şi al guvernării
reprezentative;
 este prevăzut şi garantat dreptul la proprietate (nicio lege nu poate înfiinţa
pedeapsa confiscării averilor);
 este prevăzut principiul suveranităţii nationale – suzeranitatea otomană
nefiind amintită în constituţie, teritoriul fiind indivizibil şi inalienabil;
Monarhia este considerată ereditară în familia Hohenzolern;
 Constituţia este structurată pe 8 titluri şi 133 articole, numele oficial al
statului fiind România (despre teritoriu României, drepturile românilor,
puterile statului, finanţe, puterea armată, dispoziţii generale revizuirea
constituţiei dispoziţii tranzitorii şi finale);Introducerea sistemului electoral
bazate pe colegii (2 la Senat şi 4 la Cameră), departajate prin cens;
 introducerea sistemului modern de respectare a separaţiei puterilor în stat
(domnul prin intermediul guvernului – puterea executivă, domnul şi
reprezentanţa naţională – puterea legislativă, instanţele de judecată –
puterea judecătorească).
Actul constituţional care a stat la baza fundamentării României moderne a
suferit unele modificări pe măsură ce dezvoltarea societăţii şi a contextului
geopolitic internaţional nu mai corespundea cadrului legislativ de la 1866 şi ţara
intra într-o nouă etapă a revoluţiei economice şi în special a industrializării.
Dintre acestea amintim:
1) În urma războiului de independenţă şi pentru respectarea dispoziţiilor
Congresului de pace de la Berlin din 1878 s- a permis şi cetăţenilor de altă
etnie şi altă credinţă să-şi poată exercita drepturi civile şi politice;
2) În 1884, odată cu transformarea României în regat sunt modificate
prevederile constituţionale ce ţin de domn, presă, proprietate şi sistemul
electoral;
3) În 1917 sunt modificate articolele privitoare la regimul proprietăţii
specificându-se faptul că noţiunea de utilitate naţională va fi introdusă
pentru a se putera pregăti reforma agrara iar din punct de vedere politic
pentru a cointeresa pe ţărani în lupta de aparare a independenţei naţionale;
4) În 1918 are loc ultima modificare a constituţiei de la 1866 prin care se

introduce votul obştesc, egal, direct şi secret pe baza respectării
principiului reprezentativităţii proporţionale ce va permite o mai largă
participare a populaţiei la treburile statului.
Constitutia de la 1866 a ramas în vigoare peste o jumatate de
secol, perioada de timp în care societatea româneasca s-au produs o serie
de transformari importante industriale, economice. Constituţia din 1866 a
consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale caracterul
indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial
de România, aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub
suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România
realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituţional al
Europei de sud-est.
Chiar daca in politica moderna Romania a avut o pozitie oarecum
periferica in planul vietii economice europene in schimb institutiile care
au sincronizat cu cele europene acest sincronism invizibil in special in
formele de organizare statala si institutional.
Sarcina de lucru 12
Consultand bibliografia aprofundati principalele prevederi ale
constitutiei din 1866. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul
intalnirilor tutoriale. . Voicu, Costică, Istoria statului şi dreptului
3.2.4. Evolutia invatamantului juridic din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si pana
la 1914
Experienţa judecătorească din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – început
de secol XIX, şi-a evidenţiat importanţa, dovedind că jurisprudenţa va fi
instituţionalizată ca sursă de drept. Tinerii jurişti formaţi în şcoli superioare din
ţări europene, precum şi în şcoli româneşti s-au implicat cu succes în opere de
codificare şi legiferare a elementelor teoretice de drept, contribuind la înlăturarea
amatorismului şi a abuzurilor. Tehnici noi bazate pe cunoştinţe ştiinţifice au fost

folosite pe larg în elaborarea unor opere juridice sau acte normative indeosebi
cele codificatoare.
Corespunzător reformelor structurale şi instituţionale din domeniul dreptului, a
avut loc şi o afirmare puternică a ideologiei şi gândirii juridice din Principatele
Române, apoi din România. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
ştiinţa legilor a început timid să se afirme în direcţia unor căutări şi a extinderii
dreptului ca instituţie socială şi de perspectivă. Constituirea unei ştiinţe a
dreptului, începând cu secolul al XIX-lea, preponderent laică şi cu structură
diferită de cea canonică, a marcat începutul formării şi afirmării unei pleiade de
jurişti, precum şi conturarea unui fond de carte juridică prin apariţia literaturii şi
cursurilor de drept, ediţii de coduri, teze de doctorat etc.
În urma analizei evoluţiei situaţiei socio-politice se desprinde interesul şi puterea
cu care s-a afirmat rolul dreptului în cadrul României moderne. Evoluţia
raporturilor interumane dintre indivizi şi dintre cetăţean şi organismele
reprezentative ale statului cereau şi ele imperios lansarea instituţiilor de drept în
sensul perfectării normelor juridice, a generalizări lor şi creşterii rolului justiţiei
în societate. O contibuţie majoră în acest sens au avut-o şi reprezentanţii
generaţiei paşoptiste care aveau în majoritatea lor studii de drept în străinătate.
De asemenea, un număr la fel de important de conducători ai principatelor
fuseseră şi ei licenţiaţi în drept şi avuseseră posibilitatea să implementeze
cunoştinţele lor juridice în administrarea celor două ţări româneşti. Fiind jurişti
aceştia vor înţelege pe deplin rolul dreptului în promovarea idealurilor de
libertate naţională şi de emancipare socială, atât cât s-a putut în acele condiţii.
Totodată au sprijinit orice acţiune de promovare a învăţământului academic şi a
ştiinţei dreptului românesc. Chiar dacă nu se poate vorbi încă de doctrină şi
ştiinţă, se constată însă o canalizare către acestea: traduceri din lucrări
“universale”, realizarea de coduri juridice, elaborarea unor lucrări de
specialitate etc. Toate acestea fac dovada unui climat juridic în curs de afirmare
ştiinţifică.
În acelaşi timp se constată interesul unui număr apreciabil de tineri pentru
profesia de jurist, precum şi implicarea lor după terminarea studiilor în procesul
de implementare a dreptului modern în societatea românească. Suspendat pentru
scurt timp din cauza evenimentelor de la 1848, învăţământul juridic superior în
Muntenia a fost reluat, creându-se, în cadrul Colegiului de la Sfântul Sava,
“Şcoala specială de legi”, o adevărată facultate de drept, la care se predau
disciplinele de Drept administrativ român şi Economia politică. În anul 1854, un
număr de 14 studenţi au absolvit Şcoala specială de legi, constituind prima
promoţie de absolvenţi ai aceste Facultăţi. Între profesorii care au asigurat
conţinutul didactico-ştiinţific amintim pe G. Costaforu, V. Boerescu, C.
Bosianu, P. Vioreanu ş.a.
În anul 1859 învăţământul juridic a fost despărţit de şcoala de la Sf. Sava,
constituindu-se, într-o Facultate de sine stătătoare cu dreptul de a conferi titluri
universitare. Anul şcolar 1859/1860 a marcat înfiinţarea oficială a Facultaţii de
drept din Bucureşti, având următoarea structură de programă: an I: Drept roman,
cu C. Bosianu şi o catedră vacantă; anul al II lea: Drept civil român, cu G.
Costaforu; Procedura dreptului civil, cu P. Vioreanu, Drept roman (C. Bosianu);
anul al III-lea: Drept civil (G. Costaforul), Drept comercial (V. Boerescu), Drept
administrativ (P. Vioreanu).

Începând cu anul 1855 se fac pregătiri în vederea punerii în funcţiune a Şcolii
superioare de învăţământ juridic. Au fost angajate cadre didactice cu pregătire
juridică, între care Simion Bărnuţiu, Gh. Apostoleanu, Al. Papiu-Ilarian.
Facultatea a început să funcţioneze din al doilea semestru, respectiv din februarie
1856, cu 8 studenţi (cursuri cu frecvenţă) şi cu 19 studenţi extraordinari (cu
frecvenţa facultativă).Cu unele neregularităţi, cauzate de Războiul Crimeei
(1853-1855), Facultatea de Drept din Iaşi a funcţionat până în 1858, an în care
învăţământul juridic era apreciat ca fiind de calitate.
În cursul anului 1859, pe fondul evenimentelor politice petrecute în Ţările
Române, dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domnitor al românilor din cele două
ţări şi punerea bazelor statului naţional modern, problema învăţământului
superior s-a pus ca fiind de interes naţional pentru ambele principate, în
conformitate cu orientările date de Convenţia de la Paris din august 1858.
Această problemă a fost preluată de Comisia juridică centrală de la Focşani, dar
care nu a făcut mare lucru în această privinţa. Astfel au început lucrările pentru
o noua organizare a învăţământului academic.
În ianuarie 1860, Consiliul Şcolar superior a hotărât să se constituie comisii
pentru alcătuirea statutelor fiecărei facultăţi, ce urma să fie aprobate de minister.
Primele statute redactate au fost cele ale Facultăţii juridice, apoi ale facultăţilor
de filosofie, teologie şi medicină. După pregătirile necesare, la îndemnul lui M.
Kogălniceanu, Al. I. Cuza a decretat înfiinţarea Universităţii din Iaşi, a cărei
solemnitate de deschidere a avut loc la 26 octombrie 1860, în prezenţa
domnitorului. Astfel, învăţământul superior din România a intrat într-o noua fază
de afirmare.
Înfiinţarea Universităţii din Iaşi a constituit una din primele măsuri reformatoare
independente întreprinse de domnitorul Al. I. Cuza. Convenţia de la Paris a celor
şapte state garante, din august 1858, nu consemna nimic despre şcoală, însă a
imprimat spiritul înnoitor, iar oamenii politici cu vederi radicale, în frunte cu Al.
I. Cuza, M. Kogălniceanu şi alţii au interpretat-o în sensul că şcoala era un
element fără de care nu putea fi concepută societatea modernă românească şi nici
consolidarea Unirii nu putea fi asigurată.
Rezumat
Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 a contribuit din plin la maturizarea societăţii
româneşti prin difuzarea în rândul populaţiei a ideilor despre unire şi
independenţă, iar problema principatelor române va deveni acum o problemă de
interes european a cărei rezolvare se impunea cu necesitate atât din considerente
politice interne cât şi externe. Conferinţa de Pace de la Paris (1856), ce a urmat
Războiului Crimeii (1853-1856) a readus în cancelariile europene doleanţele
românilor pentru unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, urmărindu-se prin aceasta
realizarea uni prim pas (cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi între edificiul
naţional) în realizarea unităţii depline a românilor, din cele două ţări într-un stat
de sine-stătător, independent şi suveran. O nouă organizare a şcolii româneşti a
avut loc în anul 1864 prin Legea învăţământului din acel an, când a fost înfiinţată
Universitatea din Bucureşti. Privitor la învăţământul superior legea la care ne-
am referit stipula la art.1 “patru feluri de facultăţi”: filosofie şi litere, drept,

medicină, ştiinţe fizice, matematici şi ştiinţe naturale. Aşadar, învăţământul
juridic era legiferat urmând a pregăti magistraţi şi avocaţi de care societatea
românească, aflată în ascensiune, avea mare nevoie.Învăţământul juridic în
cadrul celor două universităţi moderne de la Iaşi şi Bucureşti a căpătat în scurtă
vreme prestanţă şi o înaltă ţinută academică. Acest fapt este ilustrat de marile
personalităţi ce s-au afirmat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea —
începutul secolului al XX-lea şi care la rândul lor au sporit faima şcolii de drept
din România.
1. Monarhia este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea atribuţiilor
de şef de stat revin:
a) unei persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare;
b) unei persoane desemnate prin alegere;
c) unui grup de persoane.
2. Primele idei de unificare politica exprimate in secolul XIX-lea au avut loc:

a) la 1821;
b) la 1848;
c) la 1859.
3. Prima institutie de invatamant juridic infiintata in principate a fost:

a) la Iasi;
b) la Cluj;
c) la Bucuresti.
4. Congresul de Pace de la Berlin a avut loc in?

a) 1859;
b) 1848;
c) 1878.
5. Cele trei judete din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei in:
a) 1856;
b) 1829;
c) 1848.

1. a; 2. b; 3. a; 4. c; 5. a

Hanga, Vladimir (1993) Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei
Chemarea.
Voicu, Costică(2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura
Universul Juridic.

4. ROMANIA SI STATUL DE DREPT IN SECOLUL XX
4.1. Statul si dreptul romanesc in perioada interbelica 97
(1918-1945)
4.2. Evolutia raporturilor politice si a dreptului in spatiul 107
romanesc dupa 1945
Rezumat 113
Lucrarea de verificare 114
 să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti puse in
practica interbelica;
 să intelegi notiunile generale privind institutiile politice ;
 să evaluezi justetea capacitatilor juridice ale regimului comunist;
 să recunosti importanta revenirii la standardele democratice europene.

Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX
4.1. Evolutia statului si dreptului romanesc in perioada interbelica

(1918-1945)
4.1.1. Consecintele economice, politice si juridice ale Marii Uniri de la 1918
Realizarea Marii Uniri de la 1918 a reprezentat încununarea unor idealuri de
secole a românilor, reprezentând în acelaşi timp o confirmarea a statutului
naţiunii române printre artizanele sistemului de pace de la Versailles care a
definit pentru prima dată în istorie întăietatea principiul naţionalităţilor în
organizarea păcii. Uniurea Transilvaniei cu România a marcat sfârşitul unui
proces şi deschiderea unei etape noi în dezvoltarea societăţii româneşti care
dispunea acum de cadrul juridico-politic unitar pentru toate provinciile
româneşti.
În cursul anului 1918, pe fundalul victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale,
provinciile româneşti, aflate sub ocupaţie străină, s-au unit cu Vechiul Regat,
rezultatul fiind posibil datorită efortului de război al României alături de
Antantă, pe de o parte iar pe de altă parte datorită disciplinei exemplare şi
entuziasmului românilor aflaţi în afara statului naţional, manifestate cu prilejul
organizării adunărilor reprezentative care aveau să hotărască unirea cu ţara.
Astfel, Se constituia, astfel, Statul Naţional Unitar Român, a cărei recunoaştere
internaţională s-a făcut prin Tratatul de Pace de la Paris, din anii 1919-1920:
 La 27 martie 1918, Basarabia, teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru
(răpit de Rusia în anul 1812) s-a unit cu România;
 La 15 noiembrie 1918 a procedat la fel Bucovina (nordul Moldovei) care
se afla în componenţa Imperiului Austriac din anul 1775;
 La 1 decembrie1918, Transilvania, încorporând Maramureşul, Crişana şi
Banatul, s-a unit cu România desăvârşind procesul de consolidare a
statului unitar naţional roman.
Hotărârile luate de reprezentanţii politici ai celor trei provincii româneştivor fi
recunoscute şi promulgate prin decrete-regale în 27 noiembrie 1918 pentru
Basarabia, 18 decembrie 1918 pentru Bucovina şi 24 decembrie pentru
Transilvania. Unirea tuturor provinciilor româneşti a fost recunoscută ca având
valabilitate politică şi juridică chiar şi de reprezentanţii principalelor naţiuni
conlocuitoare. În luna ianuarie 1919 la Mediaş s-au întrunit reprezentanţii
comunităţii germane din Transilvania, care, şi-au dat acordul în privinţa actului
realizat în decembrie 1918 la Alba-Iulia. Cu prilejul unei adunări similare,
organizate în Banat la Timişoara, reprezentanţii germanilor de aici au avut
aceiaşi poziţie faţă de actul unirii. Pentru a trece la realizarea efectivă a unirii au
fost consituie adunări reprezentative, legislative precum şi guverne provizorii
formate din reprezentanţii populaţiei provinciilor respective care au acţionat din
punct de vedere politic şi juridic în direcţia constituirii unui aparat administrativ
unic la nivelul întregii Românii. Aceste împliniri istorice au fost rezultatul
voinţei şi luptei îndelungate a românilor de a trăi într-un singur stat, conform
dreptului istoric, de neam şi de limbă comună.
Pentru poporul român începea o etapa istorică nouă, în care întreaga avere
naţională devenea proprietatea românească, după cum erau adunate la un loc
toate potenţele ştiinţifice creatoare. România, un stat cu suprafaţa de 295.000

Km2, şi cu o populaţie de peste 15,5 milioane de locuitori devenea o putere de

mărime mijlocie care prin faptele ei economice sociale şi de politica generală a
constituit o pildă pentru alte state, în perioada interbelică. Aceste deziderate au
fost atinse cu eforturi şi jertfe deosebite, numărul victimelor româneşti în război
s-a ridicat la peste 300 000 de vieţi omeneşti precum şi importante pagube
materiale şi umane. România a trebuit sa se multumească cu doar 1% din
cuantumul reparaţiilor de război pe care statele Antantei le-au impus Germaniei
astfel, că efortul general de reconstrucţie economică a ţării a fost şi mai mult
îngreunat. Deasemenea, unele dispoziţii şi prevederi ale tratatelor de pace care
consfiinţeau constituirea unor state naţionale sau întregirea altora au reprezentat
costuri suplimentare pentru statele mici şi mijlocii (printre care şi România) în
detrimentul Marilor Puteri.
Astfel, se crease o situaţie nouă din punct de vedere politic-statal, prin urmare şi
juridic, punându-se problema unor structuri unice viitoare la nivelul întregului
stat român. Acesei situaţii guvernele de după unire vor trebui să le facă faţă
prim democratizarea vieţii social-politice şi prin introducerea a două reforme
electorală 1918 care a introdus votul universal şi agrară în 1921 şi în final
adoptarea unei constituţii a tuturor românilor.
Sarcina de lucru 1
Aprofundeaza principalele momente ale constituirii statului national unitar
roman. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor
tutoriale. Consultati Cloşcă, Constantin, Asandului, Gabriel, Istoria Dreptului
Românesc, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice Danubius, 2002, p 45- 120
4.1.2. Organizarea politica si adminstrativa data de Constitutia de la 1923

Organizarea politică a României interbelice a stat sub tiparul constituţiei din
1923, care a consfinţit regimul politic cu instituţiile sale tipice: monarhie
constituţională, parlament bicameral, administraţia centrală a statului şi
administraţia teritorială etc. În noul stat se observă o intensificare a vieţii social
politice, caracterizată de apariţia unor partide politice cu extensii naţionale în
toate provinciile româneşti sau de dispariţia altora ce jucaseră un rol important
înainte de război O
omisiune a Constitutiei din 1923 este aceea ca nu se declară, in niciun text al sau,
principiul independentei si suveranitătii statului român, ci numai ca “Regatul
României este un stat national unitar si indivizibil”(articolul 1). Explicatia ar
putea fi data de faptul că, la 1866, când s-a adoptat constitutia, deja studiată
România nu era incă independentă, evenimentul insă s-a realizat in 1877, iar mai
târziu, prin “Tratatul de la Berlin”, s-a recunoscut pe plan international aceast act
politic. Constitutia Unificării, cum pe buna dreptate a fost denumita, sta-bilea
că teritoriul României “este inalienabil”. Ca formă de guvernă-mânt, România

era monarhie constitutională, iar in problema dreptu-rilor si libetatilor

cetatenesti, constitut ia prevedea ca cetatenii Româ niei “fara deosebire de origine
etnica, de limbă sau de religie, se bu-cură de libertatea constiintei, de libertatea
presei, de libertatea de asociatie si de toate libertatile si drepturile stabilite
prin lege”.
Minoritatile nationale aveau aceleasi drepturi cu cetatenii etnici români, toti
cetatenii României fera deosebire de origine etnica, de lim-baj sau de religie fiind
egali in fata legii. Constitutia va avea la baza principiul modern al separarii
puterilor in stat, dupa cum urmeaza: puterea legislativa(se exercita in colective
de rege si Reprezentatiunea Nationala, formata din Adunarea Deputatilor si
Senat), puterea executiva(era incredintata regelui care o exercita prin in-
termediul guvernului) si puterea judecatoreasca(se exercita de “orga-nele ei”
fiind incredintata Inaltei Curti de Casatie si Justitie).
Dispozitiunile privind persoana Regelui si prerogativele lui (art.77-91) ramân
neschimbate, precizându-se ca numirea sau confirmarea in functiunile publice se
face conform legii(aer.93,al.2) si liberându-se mesajul de deschidere a
Corpurilor Legiuitoare de vreun continut(1866,art.95,al.3 se referea la “starea
Tarii”)..
Din punct de vedere tipologic, regimul constitutional care acopera intervalul
1923 – 1938 poate fi analizat, in liniile sale generale, ca o prelungire a celui
anterior, dezvoltat din textul actului fundamental dela 1866. Pastrând
coordonatele unei constitutii-pact, evitând rotificarea prin plebiscit a articolelor
votate, inovând semnifi-cativ, dar pe un trunchi legal comun, cele doua
constitutii sunt simila-re conceptual si tehnic, fara ca aceasta similitudine sa puna
in chesti-une statul distinct de “noua constitutie” a textului de la 1923.
Corectivele decelabile – de la mutatia in statutul proprietatii si inserarea logicii
votului universal – sunt doar doua dintre pârghiile prin intermediul carora actul
fundamental de la 1923 intentiona sa ra- tionalizeze o viata politica si sociala
exterm de diferita de cea a Vechiului Regat, fara a renunta la un patrimoniu al
dreptului public modelat de precedentele belgian si francez.
Viziunea constitutional acceptata la 1923 de intregul popor este una
profund inovatoare in directia manierei de recrutare a reprezentantilor camerei
superioare, modalitatea de selectie vizeazand, in mod implicit, pastrarea
articulatiilor regimului mixt, prin inserarea in randul reprezentarii politice a unui
element elitar identificat. Criticata cu vehementa ca o expresie a
“reactionarismului” politic, supravietuirea senatului ca a doua camera, de natura
electiva si politica,partener in opera de legiferare a Adunarii Deputatilor, este
una dintre marcile definitorii ale noii legi fundamentale.
Cea de-a doua camera se legitima ca o imagine diferita a natiunii, destinata sa
indeplinesca, ca si inainte de 1917, un rol de Corp ponderator, aducând in
procesul parlamentar echilibrul si moderatia.
Preluând un tipar intitutional franco-belgian,Constitutia de la 1923 le adauga
acestora un numar de senatori a caror alegere se re-alizeaza in cadrul unor
circumscriptii electorale de natura speciala: senatorii rezultatii din votul
consiliilor locale (Articolul 69 dispunea ca membrii consiliilor judetene si cei
alesi in consiliile locale urbane si rurale reprezinta corpul electoral care alegea
la nivel judetean, câte un senator de fiecare unitate administativ-teritoriala),
senatorii camerelor profesionale(Articolul 70 atribuia calitatea de electori
membrilor camerelor de comert, de industrie, de munca si agricultura, existente

la nivel judetean. Astfel alcatuit, corpul electoral, intrunit in colegiu unic,

desemneaza un senator pentru fiecare judet), senatorii corpului universitar(in
acord cu articolul 71, fiecarei universitati i se recunostea dreptul de adesemna
prin votul profesorilor sai, un senator).Constitutia de la 1923 extinde
semnificativ si clarifica regimul juridic al unei institutii existente si la 1866 :
senatorii de drept. Exista, pe de o parte, senatorii de drept in baza functiei pe care
o detin. Esentiala, in vederea atribuirii mandatului, e detinerea functiei
specificate in pactul fundamental.
Constituţia din 29 martie 1923 a reprezentat, în bună parte o revizuire a vechii
constituţii de la 1866 – fiind înlocuite sau modificate radical un număr de 20 de
articole, s-au adăugat alte 7 articole noi, a fost modificată redactarea sau au
primit completări un număr de 25 de articole iar 76 de articole ale vechiii
constituţii au fost mentinute în întregime - , reprezentând şi ea una dintre cele
mai liberale din Europa centrală şi de Răsărit. Totuşi, noul act constituţional
reprezenta doar proiectul partidului liberal, şi ca atare a fost considerată ca fiind
nelegală deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a vechii
constituţii stabilite prin articolul12. Potrivit acesteia erau prevăzute următoarele
responsabilităţi pentrureprezentanţii celor trei puteri în stat, regele – puterea
executivă parlamentul-legislativă iar instanţele de judecată - puterea
judecătorească:
Potrivit Constituţiei din 1923, regele avea puterea executivă, cu precizarea că el
o „exercita in mod regulat (precizat) de Constituţie” cu prerogative ca:
1) numirea sau confirmarea în funcţii publice;
2) întocmirea de regulamente;
3) era comandantul suprem al armatei şi conferea grade militare superioare;
4) acorda decoraţii;
5) avea dreptul să bată monedă;
6) dreptul de a convoca Parlamentul în sesiuni extraordinare;
7) de a dizolva una s-au amândouă Camerele;
8) de a numi şi revoca pe şeful guvernului.
Actele prin care regele exercita prerogativele sale în domeniul
administraţie erau Decretele regale ce erau contrasemnate de miniştrii de resort,
care şi răspundeau juridic pentru ceea ce semna regele. In intervalul regimului
constitutional, 1923 –1938, tendinta constanta fara dificultate a fost cea de
intarire a puterii executive in relatia ei cu adunarile, modificarile de cabinet si
succesiunile de prim ministrii realizându-se nu in urma unei manifestari de
vointa parla-mentare, ci datorita interventiei Regelui care precipita retragerea
guvernului prin incredintarea mandatului unei alte personalitati politice.
Constitutia din
1923 a servit drept cadru juridic pentru aplicarea in practica a formulei “prin noi
insine”, atât de apreciata in epoca, for-mula care,-analizata prin prisma
consecintelor sale, a avut un rol po-zitv in primul deceniu interbelic, potentând
refacerea si dezvoltarea economica,precum si consolidarea pozitiei externe a
tarii.S-a preferat in locul unor actiuni economice largi, de anvergura, care sa
conduca spre modernizarea si dezvoltarea structurala a diferitelor sectoare,
politica “pasilor marunti”, in ideea evitarii si prevenirii fatorilor “de risc” ce ar

fi putut opera in procesul dezvoltariieconomice pe termen lung.
Efectele si consecintele actului fundamental nu
se limiteaza nu-mai la transformarile economice si sociale,la evolutia formelor
de gu-vernare, ci ele s-au rasfrânt asupra intregiivieti spirituale si culturale,
creând premisele pentru ascensiunea si afirmarea unor talente stiinti-
fice,artistice din toate straturile si paturile societatii.Chiar daca in 1938 ideile
democratice afirmate dupa razboi si concretizate, in mare parte continutul actului
fundamental opuneau,principiile pe care fusese cladita România Mare ramâneau
valabile,influentând in conti-nuare benefic economia si cultura românesca.De
altfel pe baza aces-tei constitutii, mica burghezie si-a putut valorifica mai bine
potentele economice si intelectuale,iar din rândurile taranimii si muncitorimii in-
dustriale au fost promovati un numar important de tineri, valorosi in toate sferele
de activitate economica,stiintifica,intelectual-artistica. Sub constitutia din 1923,
cel putin pâna la introducera cenzurii se pu-tea critica sever guvernul,si uneori
chiar“factorul constitutional”.Ea a inlesnit dezvoltarea unor forme ale
democratiei moderne, incetateni-rea liberala si civilizata a politicului pentru
paturi sociale destul de largi,cresterea spiritului civic al cetatenilor, conferind,o
anumita sigu-anta acestora, izvorâta din sentimentul ca au dreptul sa fie ocrotiti
de legea fundamentala.
Constitutia din 1923 drepturi si libertati mai largi si inlocuieste
sistemul electoral democratic. Acest caracter al constitutiei a determi-nat
repunerea sa in vigoare dupa 23 august 1944. In concluzie, trebuie sa remarcam
ca si Constitutia din 1923 era o constitutie rigida, deoarece procedura de
revizuire stabilita prin art. 129 si art. 130 era o procedura greoaie, aproape
identica cu cea prevazuta de constitutia precedenta. Prin prevederile sale,
Constitutia din 1923 a fost un act funda-mental cu un pronuntat carater
democratic, care a stat la baza dez-voltarii tarii pana in anul 1938.
Indepartandu-se de individualismul exagerat al Constitutiei din 1866,
care proclama proprietatea ca “ sacra si inviolabila”, constituan-tul de la 1923,
o considera pe buna dreptate, ca având o “functie sociala”, ca fiind expresia
“interesului comun” si o conditie necesara pentru asigurarea“armoniei
sociale”.Aparând si protejând, in continu-are, ni numai dreptul de proprietate,
dar si creantele asupra statului, totusi, Constitutia din 1923 realizeaza un pas
inainte,in comparatie cu cea din 1866, prin extinderea dreptului statului de a
opera exproprierii pentru cauza de utilitate publica.
Parlamentul, instituţie centrală şi reprezentativă mai veche, a fost
menţinut în aceiaşi structură bicamerală, cu menţiunea lărgirii lui ca urmare a
includerii în cadrul statului român şi a noilor provincii româneşti, Basarabia,
Bucobina şi Transilvania ce avuseseră anterior organizare politică şi
reprezentare în cadrul statelor în care fuseseră încorporate. Cele două camere
componente ale Parlamentului erau Senatul şi Camera Deputaţilor. Senatul era
format din senatori aleşi şi senatori de drept, nominalizaţi după statutul lor
instituţional. Drept urmare a renunţării sistemului de vot cenzitar şi introducerii
votului universal direct, secret şi obligatoriu, Adunarea Deputaţilor era aleasă de
către toţi cetăţenii români apţi de vot (femeile militarii şi magistraţii nu aveau
drept de vot). În atribuţiile Parlamentului intrau: iniţiativa legislativă, dezbaterea
şi elaborarea de legi, care erau sancţionate de rege. Indeplinind
rolul de instrument politico-juridic, timp de un deceniu si jumatate, Constitutia

din 1923 a avut principala menire de a fi Constitutia Unificarii, a legarii si sudarii

economice, teritoriale, politice si spirituale a României Mari. Ea a deschis o noua
etapa in dezvoltarea tarii pe calea progresului social, a democratiei, având drept
obiectiv desavirsirea organizarii statale si a vietii sociale unitare.Pe baza
constitutiei s-a putut realiza, intr-un ritm rapid,intreg procesul de unificare
legislativa, aparut ca o necesitate nationala imperioasa inca din primii ani de
dupa Marea Unire.
Constitutia din 1923 preciza, intrunul din articolele finale, ca “se vor revizui
toate codicele si legile existente in diferitel parti ale statului romnân spre a se
pune in armonie cu constitutiunea de fata si asigura unitatea legislativa”. Din
acest punct de vedere, constitutia re-prezinta nucleul principal in jurul caruia
trebuia sa se desavârsesca unificarea legislativa a României Mari. In România,
unificarea legislativa s-a realizat atât prin extinderea legilor din vechiul Regat
pe tot cuprinsul tarii intregite, cât si prin punerea de acord a legislatiei existente
cu constitutia, in scopul ajustarii si adaptarii vechilor institutii juridice la noile
conditii, dar si, a crearii unor noi infrastructuri legislative care sa raspunda
necesitatilor de progres si dezvoltare economica sociala si politica.Pentru
România exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt stabilit prin Constituţia
din 1923. În 1925 va fi elaborată legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, având
ca bază elemente din vechea lege a lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanţă se
înfăţişa ca un puternic element al Unirii. Legea Curţii de Casaţie, elaborată în
decembrie 1925, preciza, ca şi Constituţia, unicitatea celei mai înalte instanţe
judecătoreşti. Judecătoriile, tribunalele Curţile de Apel şi Curţile cu Juraţi
reprezentau instanţe de nivel secundar ordonate ierarhic şi având competenţe
bine delimitate.
În contextul ascensiunii regimurilor totalitare în întreaga Europă şi România nu
va face excepţie de la acestă stare de fapt, astfel încât, la 10 februarie 1938 regele
Carol I instaurează printr-o nouă constituţie un regim de autoritate monarhică.
Aceasta este structurată, ca şi precedentele, pe 8 titluri are 100 de articole şi ca
o caracteristică generală concentrează puterea politică în mâinile regelui. Din
păcate, în perioada de după anul 1938 capacitatea juridică a persoanei a fost
limitată până la lichidarea unor drepturi şi libertăţi democratice. Constituţia din
anul 1938 a introdus primatul îndatoririlor în detrimentul drepturilor şi
libertăţilor personale. Chestiunea era justificabilă prin aceea că se înteţiseră
măsurile pregătitoare faţă de ameninţările războiului ce avea să vină.
Dintre prevederi amintim:
Regele este considerat capul statului, poate emite decrete-lege, în timp ce
adunările sunt dizolvate, are dreptul de a dizolva adunările, poate declara război
sau încheia pace, promulgă legile şi are competenţe executive şi legislative dar
le exercită prin miniştzri care sunt responsbili pentruactele semnate de rege.
Parlamentul este format din Senat (senatori aleşi, numiţi în număr egal) şi
Adunarea Deputaţilor (formată din cetăţeni de peste 30 de ani, aleşi prin vot
secret egal în circumscripţii, pentru prima dată şi de către femei care nu erau
eligibile în Adunarea Deputaţilor) este menţinut ca instituţie tradiţională pentru
a se pastra aparenţa unui cadru democratic.
Instanţele de judecată sunt menţinute ca având competenţe în materie
judecătorescă, guvernul are respunsabilităţi sporite, sunt înfiinţate noi ministere
şi Consiliul de Coroană ca organ consultattiv al regelui, partidele politice sunt

desfiinţate.
Intrarea României în război a impus suprimarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti şi instituirea cenzurii într-un mod şi mai autoritar decât constituţia
din 1938 ce va fi anulată odată cu instituirea regimului antonescian. Ca urmare
a compromiterii politice a regelui Carol al II-lea şi a situaţiei generale degradante
cauzată de declanşarea celui de-al doilea război mondial, regimul politic carlist
a fost îndepărtat prin determinarea lui Carol II să abdice (4–5 septembrie 1940).
În fruntea statului a fost adus generalul Ion Antonescu, care va păstra instituţia
monarhică, rege devenind, prin succesiune, Mihai, fiul lui Carol al II-lea.
Ion Antonescu, deşi era şeful guvernului, şi-a arogat puteri excepţionale,
devenind în fapt Conducătorul statului. Regele Mihai (19 ani), a păstrat doar
câteva prerogative protocolare.După actul de la 23 august 1944 s-a revenit la
organizarea democratică parţială a vieţii politice româneşti prin câteva acte
normative:
1) Decretul nr 1626 din 1944 care prevedea repunerea in drepturi a
Constitutiei de la 1923;
2) Decretul nr 1849 din 1944 ce presupunea judecarea si condamnarea
criminalilor de razboi;
3) Legea nr 86 din 1945 privind statutul minoritatilor nationale.
Realizarea Statului Naţional Unitar Român a impus o dezvoltare
corespunzătoare a aparatului administrativ, în măsură să satisfacă complexitatea
noilor probleme apărute. Faţă de ministerele existente înainte de război, în anul
1920 au apărut altele noi şi anume: Ministerul muncii si ocrotirilor sociale;
Ministerul cultelor si artelor; (înlocuind vechiul Minister al cultelor şi
instrucţiuni publice); în 1921 a fost creat Ministerul agriculturii şi domeniilor
(prin reorganizarea aceluiaşi minister) etc.
Legea din 2 august 1929 pentru organizarea ministerelor a încercat să dea o
organizare omogenă tuturor ministerelor, stabilind un număr de zece ministere:
Interne; Externe; Justiţiei; Instrucţiunii publice şi cultelor; Apărării naţionale;
Finanţe; Agriculturii şi domeniilor; Industriei şi comerţului; Lucrărilor publice
şi comunicaţiilor; Muncii; Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. În noua organizare au
fost introduse subsecretariatele de stat, precum şi miniştrii fără portofoliu, care
nu erau titulari ai unor departamente, dar deveneau miniştrii pe considerente
politice (clientela politică).
Măsuri deosebite au fost întreprinse şi în ceea ce privea administraţia teritorială,
date fiind problemele rezultate din actul Unirii. Administraţia locală trebuia
adusă la acelaşi numitor, ţinându-se seama de faptul că provinciilor unite cu ţara
cunoscuseră administraţii diferite. Judeţul, cea mai reprezentativă unitatea
teritorială întrunea o dublă calitate şi anume: reprezenta o unitate administrativă
descentralizată cu personalitate juridică şi era o circumscripţie teritorială în care
funcţionau servicii administrative centralizate ale ministerelor, deci o
componentă a executivului. În ceea ce priveşte structura organismelor de
conducere judeţene, acestea aveau atribuţiuni bine delimitate si erau:a)
Prefectul; b) Preşedintele delegaţiei Consiliului judeţean; c) Consiliul judeţean.
Organizarea administrativă locală a fost rezultatul mai multor legi, datorită

complexităţii ei. Judeţul cuprindea mai multe comune care constituiau elementul
de bază în organizarea administrativă locală. Ele erau de două feluri, comune
urbane şi rurale. Între judeţ şi comune se interpunea plasa, unitate
administrativă fără putere juridică; un fel de circumscripţie care încorpora câteva
comune, şi mijlocea legătura dintre comune şi judeţ.
Sarcina de lucru 2
Aprofundeaza cunostintele referitoare la Constitutia de la 1923. Sarcina de
lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Consultati Florin
Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Universitara,
4.1.3. Legislatia si organizarea judecatoreasca in perioada interbelica

După realizarea României întregite, în anul 1918, Dreptul civil a fost supus unor
transformări importante atât pentru unificarea legislaţiei, precum şi pentru
punerea de acord a legislaţiei existente cu ideile sociale, economice şi politice
ce s-au ivit după primul război mondial.
În problema persoanelor, legislaţia a fost adusă la acelaşi numitor, începând cu
numele, ce individualiza persoana şi continuând cu actele stării civile,
naţionalitatea, naturalizarea etc. Aceste aspecte au făcut obiectul unor atente
elaborări şi înscrisuri în noua legislaţie. A fost adoptată legea unificatoare
privind actele de stare civilă (25 februarie 1928). Titlul II din Codul civil al lui
Cuza din 1864 a fost modificat în sensul extinderii acestuia. S-a schimbat ordinea
materiei şi s-au introdus norme noi. S-au perfectat şi completat textele existente
şi s-a procedat la clasificări mai sistematice. Lucru lesne de înţeles, elemente de
procedură din vechiul cod nu mai corespundeau noii epoci, de aceea printr-un
şir de legi Codul civil din 1864 a căpătat o înfăţişare nouă.
Problematica dreptului familiei va fi reluată în această perioadă pe alte baze.
S-au avut în vedere transformările mentale intervenite în perioada de referinţă,
precum şi evoluţia social economică, juridică şi politică. De observat că s-a
consolidat procesul de legiferare a familiei. Constituţia din anul 1923 prevedea
următoarele în acest sens: actele de stare civilă sunt de atribuţia legii civile,
adăugând că întocmirea acestor acte va trebui sa preceadă întotdeauna
benedicţiunea religioasă, de unde rezultă faptul că aceasta din urmă nu era
obligatorie.
Noua legislaţie proclama deplina egalitate între soţi, în ceea ce privea drepturile
civile. Era o chestiune de substanţă juridică. Pe de altă parte s-au introdus
îngrădiri în exercitarea dreptului de căsătorie pentru anumite categorii de
funcţionari, fiind vizaţi ofiţerii şi membrii corpului diplomatic, cărora li se
impunea dovada unei averi (dote) pentru a contracta căsătoria.

Perioada la care ne referim a cunoscut şi elemente de subminare a familiei şi

anume, dezinteresul crescând pentru închegarea unei familii conjugale,
înmulţirea divorţurilor, apariţia caselor de toleranţă, adulterul etc.O măsură
legislativă ce afecta instituţia familiei a fost luată în anul 1940 (legea din august)
care oprea căsătoria între români de sânge şi evrei. O altă restricţie legală era
aceea potrivit căreia căsătoria funcţionarului public necesita aprobarea ,,Şefului”
Nesupunerea în acest caz era sancţionată prin disponibilizare.
Problema bunurilor a fost şi ea luată în dezbatere aducându-i-se corijări şi
îmbunătăţiri: Constituţia din 1866 prevedea o gamă largă de drepturi în ceea ce
privea proprietatea imobiliară. În condiţiile de după primul război, din
considerente morale faţă de cei ce luptaseră pentru cauza unităţii naţionale, s-a
admis măsura echitabilă de împroprietărire a unui număr însemnat de săteni în
detrimentul marii proprietăţi private. Constituţia din anul 1923 înscria principiul
(corespondent în vechea constituţie) că proprietatea de orice natură precum şi
creanţele asupra statului „sunt garantate” adăugând că ,,nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru cauza de utilitate publică, după dreapta despăgubire
stabilită de justiţie“.
Prin acelaşi articol 19 (fără corespondent în vechea constituţie) s-a naţionalizat
subsolul, ţinându-se seama de drepturile câştigate. Legea minelor (1924), Legea
energiei (1924) şi legea privind regimul apelor din acelaşi an, au fost întocmite
în baza acestor principii constituţionale. Un aspect nou de consemnat este acela
al creşterii numărului populaţiei oraşelor, care a dus la construirea de clădiri cu
mai multe etaje şi cu mai multe apartamente. Acest fapt a făcut să apară probleme
noi între colocatari cu privire la părţile comune, reglementarea acestora făcându-
se prin Legea din 3 martie 1927. În aceiaşi termeni de perfectare a legislaţiei
române au fost abordate şi alte domenii ca: obligaţiile, contractele şi garanţiile,
succesiunile etc. Doctrina şi jurisprudenţa constituie o latură a dreptului care, în
această perioadă, a înregistrat mutaţii active şi originale în comparaţie cu
modelele occidentale.
Rolul creativ românesc s-a manifestat în interpretarea unor texte greu de
conciliat; prin aplicarea în domeniile cele mai variate a unor teorii generale sau
a unor maxime juridice; în lipsa unor texte de lege care să rezolve problemele
aduse în judecata instanţelor; în interpretarea ingenioasă a unor redactări legale
sumare pentru adaptarea lor la dezvoltarea tehnicii de interpretare folosită de
instanţele judecătoreşti. Soluţiile jurisprudenţiale şi opiniile de doctrină au dus
în câteva cazuri importante la modificări legislative în materie succesorală,
responsabilitate civică, substituţie fideocomisară şi dublul legat constituţional,
abuzul de drept, validitatea actelor etc.
Instituţiile procedurale erau procesul şi execuţia silită, care au fost supuse
modificărilor cerute de transformările politico-statale. Au fost unificate legile
din vechea Românie cu cele din provinciile unite cu ţara. Totodată, au fost
introduse norme procedurale corespunzătoare acelei perioade prin modificări
aduse Codului de procedura civilă din anul 1865.
Ca elemente noi se înregistrează accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi
curţilor de apel, s-a procedat la unificarea competenţei instanţelor. Un principiu
inovator a fost acela care consacra rolul activ al judecătorului în conducerea
procesului, ceea ce a însemnat un nou pas înainte faţă de trecut, când judecătorul

nu putea avea nici o iniţiativă. Vechiul deziderat de accelerare a judecăţilor şi-a

găsit înfăptuirea prin Legea din anul 1925, privind accelerarea judecăţilor, pentru
a scurta durata. Aceeaşi lege a împărţit procedura de judecată în două faze:
preliminară şi de fond.
Dreptul penal. Codul penal din anul 1936
Odată cu realizarea statului naţional unitar român a apărut şi o pluritate de
reglementări penale. Situaţia deosebită creată consta în faptul că existau mai
multe legislaţii rezultate din existenţa unor coduri diferite în regiunile unite cu
ţara. Astfel, se poate nominaliza Codul penal român din anul 1864; Codul penal
ungar din anul 1878, prezent în Transilvania; Legea austriacă, respectiv Codul
penal austriac din anul 1852, iar în Basarabia, Codul penal rus din 1903.
Din considerente de politică legislativă, s-a ales situaţia menţinerii, un timp, în
vigoare a acestora până la intrarea „pe rol” a noului Cod penal român în anul
1937. Între timp au fost adoptate succesiv o serie de legi noi care se vor regăsi
în spiritul Codului de mai târziu. În noul Cod se reflecta principiul răspunderii
întemeiate pe responsabilitatea morală a făptuitorului; principiul
individualizării legale a pedepsei în raport cu forma de vinovăţiei şi în raport cu
gradul de pericol social al faptei; menţinerea împărţirii tripartite a infracţiunilor
(crime, delicte, contravenţii). În aplicarea sancţiunii, Codul lua în considerare
persoana infractorului şi gradul de pericol social pe care acesta îl prezenta.
Privitor la infracţiuni şi pedepse trebuie ştiut că noul Cod (1937) reflecta o
minuţioasă reglementare a infracţiunilor, nominalizând infracţiunile politice faţă
de cele de drept comun. Au fost instituite astfel două categorii de pedepse
criminale şi corecţionale şi anume: unele de drept comun şi altele politice. Cele
mai grave infracţiuni erau considerate acelea care puneau în primejdie
organizarea socială şi ordinea de drept (atentate împotriva conducătorului ţării,
uzurparea politică, surparea ordinii constituţionale etc.) Codul penal din anul
1936, respectând prevederile Constituţiei nu a inclus sancţiunea capitală,
pedeapsa cu moartea. Totuşi, în comparaţie cu cel din 1864 s-a caracterizat
printr-o înăsprire a regimului punitiv (maximul pedepselor fiind mai ridicat),
înăsprire explicată de doctrină ca o necesitate determinată de creşterea simţitoare
a criminalităţii după primul război mondial. În perioada 1938––1944 s-a
înregistrat o amplificare a faptelor incriminate printr-o înăsprire şi mai mare a
regimului pedepselor. Cele două coduri penale –– cel din 1936/1937 şi Codul
Justiţiei Militare, elaborat în acelaşi an, au fost supuse unor completări şi
modificări substanţiale, domeniul vizat fiind cel al “ordinii publice (politice) şi
siguranţa statului”.
Constituţia din februarie 1938 consacra regimul înăspririi pedepselor. Au apărut
probleme legislative noi cum erau crima de sabotaj comercial sau industrial.În
condiţiile stării de război s-a impus necesitatea unor acte normative noi care
reglementau infracţiunile denumite crima de sabotaj comercial, industrial etc.
Ca atare a fost introdusă, după 1938, pedeapsa capitală.
Sarcina de lucru 3
Aprofundeaza cunostintele despre modul în care Dreptul penal si Dreptul

civil au reusit sa confirme Romaniei statutul de democratie interbelica.

Sarcina de lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale.
. Dan Top, Istoria dreptului si statului romanesc, Editura Bibliotecii
Pedagogice Nationale Bucuresti, 2007, p20-90
Dreptul procesual penal

Era reglementat de Codul de procedură penală, elaborat în anul 1936 şi pus în
aplicare, începând cu 1 ianuarie 1937. La baza întocmirii acestuia a stat vechiul
Cod din anul 1864 care a oferit încă multe elemente valabile. Altele, depăşite,
au fost corectate din mers prin dispoziţii, atât înainte cât şi după anul 1918.Ca
primă preocupare în domeniu a fost extinderea aplicării elementelor de
procedură penală din Vechiul Regat, în Basarabia (1919), în Transilvania şi
Bucovina (ceva mai târziu), culminând cu punerea în aplicare a noului cod care
va căpăta autoritate instituţională în întreaga Românie.
Prin noul cod de procedură penală au fost simplificate formalităţile de
desfăşurare a procesului –– în mod deosebit a instrucţiei –– care până atunci se
prelungea exagerat de mult. Şi în noul Cod de procedură penală, din 1936/37
este reflectat principiul diferenţierii procedurii penale faţă de dreptul penal.Au
fost delimitate şi clarificate mai bine probleme ca acţiunea penală, competenţele,
subiectele procesului penal, fazele, judecata etc. În privinţa competenţei, Codul
a preluat, în mare, reglementările anterioare. Contravenţiile erau de competenţa
judecătoriilor, delictele de competenţa tribunalelor, iar crimele de aceea a
Curţilor cu Juri. În competenţa Curţilor cu Juri intrau şi delictele politice, precum
şi cele de presă.
În perioada 1938–1944 foarte multe cauze penale au fost preluate de către
Justiţia militară, din motivele instituţionalizării stării de asediu, cauzată de
război. În acest caz judecata era urgentă, rapidă şi comprimată; hotărârile
instanţelor militare nu erau supuse recursului la Înalta Curte de Casaţie.
Represiunea era astfel considerabil înăsprită. Sub regimul “Antonescu” (1940–
1944) procesul penal a suferit însemnate modificări, diminuându-se până la
desfiinţare graniţele procesuale, ca o consecinţă a extinderii puterii instanţelor
militare.
Dreptul comercial
A căpătat în noua perioadă o consistenţă mai puternică, prin profunzimea şi
multitudinea aspectelor legiferate. Reforma acestui domeniu legislativ a constat
într-o seamă de reglementari prin legi sau norme regulamentare, întrucât Codul
Comerţului a fost terminat abia în anul 1938, sub forma de proiect, şi nu a mai
putut apare legea de punere în aplicare. Totuşi, literatura de specialitate a
valorificat datele cuprinse în el, ceea ce i-a dat valoare istorică, dar şi practică,
pentru că de fapt codul era o sinteză a legislaţiei în domeniu. Problematica
dreptului comercial este vastă, motiv pentru care ne vom limita la a enunţa câteva
aspecte mai relevante: reglementarea problemei cooperaţiei, elaborându-se în
anul 1928 un Cod al cooperaţiei; Camerele de comerţ şi industrie, unificarea şi

extinderea lor; problema societăţilor de asigurare, reorganizarea acestora;
regiile comerciale au fost supuse şi ele modernizării şi unei supravegheri
legislative riguroase.Un cadru legislativ aparte l-a constituit sistemul bancar şi
instituţiile de credit, pornind de la unificări şi urmărindu-se lărgirea,
consolidarea şi perfectarea lor.
Legislaţia muncitorească
Câteva momente semnificative au fost înregistrate în ceea ce priveşte dreptul de
asociere şi organizare a muncitorilor din fabrici şi a altor categorii de salariaţi.
Spre exemplu, Legea sindicatelor profesionale din anul 1921, a instituit
legiferarea organizării muncitorilor. Însă, în legea pentru persoanele juridice
erau incluse şi dispoziţii menite a limita formele de manifestare şi organizare
muncitorească. În această problemă, legiuitorii şi organismele menite a elabora
legile şi de a supraveghea eficacitatea acestora s-au constatat progrese
însemnate. S-a legiferat, în această perioadă, ocrotirea muncii minorilor şi a
femeilor, s-a introdus repaosul duminical legiferat, durata zilei de muncă (1929)
de 8 ore etc. În anul 1933 a fost elaborată legea pentru unificarea asigurărilor
sociale. Legea asupra condiţiilor de muncă (1929) a făcut dovada implicării
dreptului în problematica socială.
În anul 1924 a fost elaborată Legea organizării judecătoreşti. Era aducere la zi
a legii din anul 1909. Astfel, organele puterii judecătoreşti erau: Judecătoriile,
Tribunalele, Curţile de Apel, Curţile cu Juraţi, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, şi Jurisdicţia Militară, care era organizată separat.
Organizarea judecătorească
a) Judecătoriile nu se vor mai numi ,,Judecătorii de ocoale”, ci simplu
judecătorii. Aşa precizase Legea din 25 iunie 1924 privitoare la organizarea
judecătorească. Au fost înfiinţate, în schimb, circumscripţii ale acestora.
Personalul Judecătoriei era compus dintr-un judecător şi unul sau mai mulţi
ajutori de judecători. S-a desfiinţat postul de magistrat stagiar. O dispoziţie nouă
ce privea buna funcţionare a justiţiei era aceea că „Judecata se va face la
reşedinţa judecătoriei” nu ca până atunci când judecătorul se deplasa în
localităţile cu pricina.
b) Tribunalele. Legea prevedea ca în fiecare capitală de judeţ va funcţiona un
tribunal, care, la rându-i, cuprindea circumscripţiile judecătoreşti. Tribunalele
erau alcătuite din una sau mai multe secţii. Fiecare secţie avea un preşedinte, cel
puţin doi judecători de şedinţă, unul sau doi supleanţi, grefieri, impegaţi etc.
Compunerea completului de judecată a cunoscut, pentru scurt timp, o inovaţie şi
anume aceea a introducerii judecătorului unic la tribunale, în primă instanţă. Se
menţinea şi completul de doi în materie penală şi, contecios sau ca instanţă de
apel în recurs.
c) Curţile de apel au crescut ca număr de la 4 la 12, nominalizându-se în Legea
tribunalelor care făceau parte din circumscripţia fiecărei Curţi. Aceasta se
compunea din una sau mai multe secţii, fiecare dintre ele având un preşedinte şi
cinci consilieri, plus alţi trei (cel puţin) pentru inspecţiile judecătoreşti. Curtea
de Apel judeca în complet de trei consilieri, luând decizii cu majoritatea de doi,
în cazurile apelurilor la procesele judecate de judecător şi în apelurile penale. În

cazuri mai complicate, Curtea de Apel era obligată să judece cu cinci consilieri
d) Curţile cu juraţi. Legea din 1924 stabilea că în fiecare judeţ să funcţioneze
câte o Curte cu juraţi, cu competenţa de a judeca ,,în toate materiile criminale şi
delicte de presă”. Judecau în sesiuni ordinare, stabilite prin regulament special
pentru funcţionarea lor, cu deosebire faţă de trecut când şedinţa nu mai era
prezidată de un consilier de la Curte, ci de prim-preşedintele tribunalului sau
preşedintele tribunalului nedivizat.
e) Curtea de Casaţie. Pentru România exista o singură Curte de Casaţie şi
Justiţie, fapt stabilit prin Constituţia din 1923. În 1925 va fi elaborată legea
pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, având ca bază elemente din vechea lege a lui
Al. I. Cuza (1864). Suprema instanţă se înfăţişa ca un puternic element al Unirii.
Legea Curţii de Casaţie, elaborată în decembrie 1925, preciza, ca şi Constituţia,
unicitatea celei mai înalte instanţe judecătoreşti (art. 1), lucru nu uşor de realizat,
dată fiind pluritatea sistemelor juridice aplicate pe teritoriul ţării după Unire.
Curtea de Casaţie rămânea formată tot din trei secţii, ca în trecut, şi se compunea
dintr-un prim-preşedinte şi trei preşedinţi de secţie, însă numărul consilierilor s-
a ridicat la 42, iar după anul 1932 la 50 etc. Au fost introduse două amendamente
apreciate ca deosebit de importante, stabilite prin constituţie şi adoptate de legea
de organizare a Curţii şi anume:
1) dreptul de recurs în casare, era de ordin constituţional, ceea ce dădea o
garanţie în plus pentru justiţiabili;
2) numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite, avea dreptul de a judeca
Constituţionalitatea legilor.
Curtea de Casaţie avea şi competenţe ca Înaltă Curte de Justiţie ca şi mai înainte.
În cazuri excepţionale şi în cauze politice Curtea de Casaţie judeca în calitate de
Înaltă Curte de Justiţie în secţiuni unite. Într-o formulare nouă aceasta îşi
menţinea prerogative de a judeca miniştrii deferiţi justiţiei. Unele modificări s-
au înregistrat şi în timpul dictaturii Carliste, când s-a generalizat şi permanentizat
starea de asediu şi a crescut competenţa instanţelor militare. Toate acestea din
cauza pregătirilor de război din Europa şi a ameninţărilor din afară la integritatea
teritorială a României. Legea organizării judecătoreşti din august 1938 nu a mai
inclus între instanţele de judecată Curţile cu Juraţi, şi a creat două feluri de
judecătorii: Urbane (existente) şi Comunale.
4.2. Evolutia raporturilor juridice in spatiul romanesc dupa 1945

4.2.1. Transformarea Romaniei din regat in republica populara stare de drept/stare de
fapt
Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen
singular dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat, de altfel, la scara întegii Europe
Centrale şi de Sud-Est, în cadrul unui vast scenariu “finlandizare” a zonei de
către sovietici cu acordul tacit al aliaţilor lor. Implicarea directa, brutala, in
politica interna si impunerea de guverne prietene reprezenta prin definitie o

incalcare a principiilor constitutionale de suveranitate, invalidand din start
regimurile de “democratie populara”.
Este binecunoscut faptul că orice regim de tip totalitar are drept principal
obiectiv preocuparea de a conferi legalitate guvernării sale, aparentă în cele mai
multe cazuri, iar în subsidiar anihilarea oricăror forme chiar şi minore de
opoziţie, care ar putea pune în discuţie legitimitatea şi legalitatea puterii.
Instaurarea regimului comunist în România a coincis în fapt şi în drept cu
instituirea unui astfel de regim politic, ce nu va încerca să se dezmintă în nici un
fel în această privinţă. Tocmai de aceea este cu atât mai interesant şi important
de aflat cât de veridică în sensul reprezentativ şi legal al termenului, a fost
modalitatea de preluare a puterii de către comuniştii români, cu atât mai mult, cu
cât aceasta se prezumă a fi fost facută în numele unei legimităţi populare, văzută
şi înţeleasă prin prisma doctrinei politice comuniste, discutabilă de altfel şi sub
raportul posibilităţilor de a transpune cu succes teoria în practică.
Guvernarea legala şi constitutionala in cadrul statului de drept, corelata cu
existenta şi exercitarea drepturilor şi libertatilor fundamentale ale omului sau
cetateanului, presupune pentru partidele şi gruparile totalitare, un spatiu restrans
de manevra, in lupta pentru cucerirea puterii politice. Tocmai de aceea, neputand
folosi teroarea decat intr-o masura destul de limitata, aceste centre de putere sunt
nevoite sa imparta cu celelalte partide politice – care urmaresc respectarea
principiilor democratice - necesitatea de a-şi castiga aderenti prin intermediul
propagandei, instrument care poate penetra subconstientul maselor dar şi al
elitelor. Dealtfel este binecunoscut faptul ca nazismul german, in frunte cu A.
Hitler va ajunge la guvernare in Germania interbelica in urma castigarii unor
alegeri democratice, şi cu respectarea mijloacelor de expresie legale conferite
oricarui partid politic. Explicatiile istoricilor s-au oprit în cele mai multe cazuri
la argumentul dat de conditiile geopolitice complexe de la sfarşitul celui de al
doilea razboi mondial şi la importanta de necontestat dealtfel a factorului extern,
dat de prezenta armatei roşii in tara, ca armata de ocupatie.
Pentru a ascunde aceasta realitate cruda consfintita de conventia de armistitiu,
incheiata de Romania cu Natiunile Unite, la Moscova in data de 12 septembrie
1944, regimul politic instaurat la 6 martie 1945, va prezenta trupele straine ca
“eliberatoare “iar Uniunea Sovietică drept“marele frate de la răsărit“.
Din punct de vedere social trecerea de la regimul monarhic la cel republican a
putut fi posibila gratiei crizei increderii in institutiile statului, prezenta in
mentalul colectiv al maselor, dar nu numai. Pe de alta parte mizeria de dupa
razboi a resuscitat valente latente ale unei populatii şi asa lipsita demulte atribute
necesare unei existente cel putin decente in cadrul unui stat cu adevarat de drept.
Contextul geopolitic în care se afla România la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial va permite Uniunii Sovietice să aibă puterea de decizie nemijlocită prin
intermediul Comisiei Aliate de Control înfiinţată potrivit Convenţiei de
Armistiţiu de către Aliaţi. Acest fapt, a permis precipitarea procesului de
instaurare a unor regimuri de “democraţie populară” la frontierele U.R.S.S.-ului,
în consecinţă României i se va impune schimbarea regimului politic şi în cele
din urmă chiar a formei de guvernământ. Una dintre metodele comuniştilor care
vizau slăbirea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului o reprezenta

declanşarea demonstraţiilor antiguvernamentele, în paralel cu sabotarea

guvernului din interiorul acestuia, forţând astfel, demisia cabinetului (Sănătescu
şi Rădescu, după caz).
Acutizarea conflictului politic în interiorul guvernului dintre reprezentanţii
partidului comunist şi cei ai partidelor istorice, va determina Uniunea Sovietică
să impună aducerea la putere a unui guvern dominat de comunişti pe motivul că,
precedentele cabinete politice nu respectă prevederile Convenţiei de Armistiţiu,
protejându-i pe colaboratorii regimului antonescian, fără a fi în măsură să facă
faţă “importantelor manifestări politice antifasciste ale populaţiei”. La sfârşitul
războiului refuzul Statelor Unite şi al Marii Britanii, de a-l recunoaşte, îl vor
determina pe Regele Mihai să ceară demisia cabinetului, dar premierul având
sprijinul Uniunii Sovietice, nu va lua în considerare cererea suveranului. Sistarea
raporturilor dintre rege şi guvern va constitui astfel o consecinţă firească, un
impas politic şi constituţional greu de depăşit, concretizat în final prin refuzul
regelui de a colabora cu un guvern considerat pe drept acum neconstituţional.
Greva regală v-a trezi opoziţia politică la acţiune şi va avea drept efect
intervenţia Marilor Puteri care vor impune intrarea în guvern a reprezentanţilor
partidelor istorice. La 15 octombrie 1946 cabinetul va fixa data definitivă pentru
ţinerea alegerilor la 19 noiembrie, prin Decretul 2219 privitor la alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor. Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea lui a fost viciat de
nenumărate ingerinţe ale guvernului, care spera să-şi asigure astfel câştigarea
alegerilor. Rezultatul real al votului a fost trucat prin intermediul forţelor de
poliţie şi al consilierilor sovietici care vor inversa practic, rezultatul votului
acordând Blocului Partidelor Democratice 71% din voturi, iar opoziţiei restul.
Ţinând cont de falsul electoral înregistrat, partidele istorice vor decide
boicotarea lucrărilor Adunării Deputaţilor, considerând că dreptul electoral a fost
refuzat unei mari părţi a populaţiei şi în consecinţă, alegerile nu sunt
constituţionale. Opoziţia îl va încuraja pe rege să nu deschidă lucrările Adunării
Deputaţilor, întrucât acest lucru ar constitui o validare a alegerilor electorale,
câştigate prin fraudă electorală de partidul comunist.
Experienţa grevei regale, îl va determina pe monarh să nu întrerupă punţile de
legătură cu guvernul, conştient că risca astfel abdicarea. La 1 decembrie 1946,
regele potrivit prevederilor constituţionale deschide lucrările parlamentului,
acordând guvernului Groza mult aşteptata legitimitate constituţională.
Încheierea Conferinţei de Pace de la Paris va permite guvernului încheierea
Tratatului de Pace dintre România şi puterile aliate la data de 10 februarie 1947.
Tratatul conţinea importante prevederi ce afectau suveranitatea statală prin
permiterea staţionării în continuare pe teritoriul României a trupelor armatei
roşii.
La 30 decembrie 1947, în timp ce Parlamentul se afla în vacanţă, s-a difuzat la
radio ştirea abdicării Regelui Mihai I şi Proclamaţia Guvernului către popor.
Potrivit acestuia, Mihai I, conştient că “în viaţa statului român s-au produs în
ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi
raporturi între pricipalii ai vieţii de stat şi în consecinţă, pe deplin conştient de
importanţa actului ce fac în interesul poporului român, abdic pentru mine şi
pentru urmaşii mei de la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate
prerogativele cele le-am exercitat ca rege al României. Las poporului român,
libertatea de a-şi alege noua formă de stat.”
În continuarea motivării actului de abdicare, regele concluziona că “existenţa

raporturilor care nu mai corespund astăzi condiţiunilor, stabilite de pactul
fundamental Constituţia ţării, cerându-se o grabnică şi fundamentală schimbare
în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea
ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor
condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea
dezvoltării României”.
Intimidarea tânărului monarh de către experimentatul Petru Groza se va
materializa prin aceea că regelui i s-a pus în vedere cu sau fără voia sa, faptul că
abdicarea sa şi abolirea monarhiei se va realiza oricum. În urma refuzului celor
doi de a-i acorda timp de reflecţie, sau amânarea abdicării, Mihai I va fi nevoit
să-l semneze, adăugând “sunt obligat să mă supun acestui act de violenţă, nu am
de ales”.
Sarcina de lucru 4
Aprofundeaza cunostintele referitoare la modul în care dinamica puterii
politice intre anii 1945-1948 a respectat prevederile constitutionale. Sarcina de
lucru va fi verificata de tutore cu prilejul intalnirilor tutoriale. Dan Top, Istoria
4.2.2. Evolutia dreptului si a statului in perioada regimului comunist

Partidul a concentrat întreaga putere, deoarece respingea principiul, considerat
burghez, al separării puterilor în stat. Această atitudine era motivată de faptul
că respectivul partid se erija în reprezentantul (a se citi conducătorul) poporului
muncitor. În asemenea condiţii, P.C.R. a acţionat pentru reorganizarea aparatului
de stat, în scopul aservirii acestuia intereselor sale politice.
Constituţia din 1948 consfinţea în art. 3, faptul că „întreaga putere emană de la
popor”, dar, în fapt, prin ea se impunea sistemul unui singur partid în România
şi înlătura principiul separaţiei puterilor în stat, înlocuindu-l cu cel al „unităţii
depline a puterii de stat”. Potrivit reglementărilor constituţionale din România
socialistă, organul suprem al puterii de stat era Marea Adunare Naţională, faţa
de care trebuiau să răspundă toate celelalte organe ale statului.
Aceasta a devenit instituţie unicamerală (prin desfiinţarea Senatului), fiind
singurul organ legislativ şi având multiple competenţe şi atribuţii: formarea
guvernului, votarea bugetului, înfiinţarea, contopirea sau desfiinţarea unor
ministere, adoptarea deciziilor privind problemele războiului şi păcii, acordarea
amnistiei etc. În realitate, rolul M.A.N. era formal, întrucât marea majoritate,
dacă nu totalitatea actelor legislative şi administrative erau elaborate şi aplicate
de către guvern, la indicaţiile Comitetului Central al P.C.R.

Constituţia din 13 aprilie 1948 prevedea că guvernul, ca organ suprem executiv

şi administrativ, să fie format din primul –ministru, unul sau mai mulţi viceprim-
miniştri, precum şi din miniştri de resort. Guvernul era stabilit de către Marea
Anulare Naţională (M.A.N.), în faţa căreia dădea socoteală atât ca organ
colectiv, cât şi prin fiecare membru (ministru) al său, iar în intervalul dintre
sesiunile M.A.N. răspundea în faţa prezidiului acesteia. Membrii guvernului
erau desemnaţi dintre deputaţii M.A.N. şi chiar dintre persoanele ce nu deţineau
calitatea de deputat, dar se bucurau de încrederea partidului comunist (de regulă,
membri ai acestuia).
În martie 1952 a fost elaborată o nouă Constituţie – era cea de a doua Constituţie
a Republicii Populare Române. Constituţia din 1952 a consfinţit rolul decisiv al
P.C.R. în conducerea ţării. Marea Adunare Naţională s-a menţinut ca organ
suprem al puterii de stat fiindu-i subordonate toate celelalte organe şi instituţii
de stat.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost înlocuit cu Consiliul de Stat, care însă
era independent de forul legislativ şi care avea atribuţii largi în conducerea
societăţii româneşti. M.A.N. era definită ca unicul organ legiuitor, cu o structură
unicamerală şi cu o serie de atribuţii în numirea guvernului, votarea bugetului,
instituirea şi conferirea de ordine şi decoraţii, titluri onorifice, în declanşarea
războiului ori a păcii.
În Constituţia din 1952 s-a renunţat la ambiguitatea terminologică şi, pentru
prima dată, în ea se vorbeşte despre Consiliul de Miniştri, spre deosebire de actul
constituţional din 1948, în care organul suprem executiv şi administrativ era
numit guvern. În noua Constituţie, Consiliul de Miniştri era definit textual
„organ suprem, executiv şi de dispoziţie”. Era investit de M.A.N. în faţa căreia
răspundea direct pentru activitatea sa. Consiliul de Miniştri era considerat drept
organism colectiv în care preşedintele său era şeful guvernului. În contrast cu
Constituţia din 1948, unde era prevăzută formal răspunderea miniştrilor pentru
faptele penale, comise în timpul mandatului, în aceea din 1952 nu mai apare
răspunderea ministerială, conferindu-se în acest mod demnitarilor în cauză o
„imunitate” guvernamentală, neîntâlnită în nici o constituţie.
Legat de activitatea Consiliului de Miniştri se remarcă faptul nou că în practica
legislativă românească din perioada socialismului s-a introdus o „inovaţie”
politico-juridică, în sensul că anumite acte normative (mai importante) au
îmbrăcat forma unei duble titulaturii şi anume: hotărâri ale Comitetului Politic
Executiv al PCR şi ale Consiliului de Miniştri. De altfel, orice act normativ
trebuia avizat în prealabil de organismele politice.
Prin Constituţia din 1952 s-a legiferat o nouă împărţire administrativ ––
teritorială a României, începută încă din 1950. Principalele unităţi teritoriale au
devenit pentru mai mulţi ani (până în 1968) regiunea, raionul şi comuna. Au fost
organizate mai întâi 28 de regiuni (Legea nr.5 din 8 septembrie 1950), apoi
numărul acestora au fost reduse la 16 Potrivit acestei constituţii statul a căpătat
largi competenţe şi atribuţii în toate domeniile vieţii sociale, economice şi
culturale. El (statul) organiza şi planifica economia naţională, deţinea monopolul
organizării sistemului bancar, bănesc şi de credite, precum şi al conducerii
întreprinderilor şi instituţiilor de stat, industriale, agricole şi comerciale. Tot
statului îi revenea sarcina conducerii învăţământului de toate gradele, asigura

dezvoltarea culturii etc.

Perioada în cauză a fost caracterizată de nuanţarea raportului dintre individ şi
stat în favoarea statului. Dacă în constituţiile din perioada interbelică şi cea din
1948 drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor erau prevăzute în
primele capitole, imediat după cele privind teritoriul ţării, în aşezământul din
1952 ele sunt denumite „drepturi şi îndatoriri fundamentale” şi plasate abia în
capitolul al optulea. Cetăţenilor le erau garantate (în mod demagogic) libertatea
cuvântului, a presei, întrunirilor şi mitingurilor, cortegiilor şi demonstraţiilor de
stradă, însă cu condiţia ca ele să fie exercitate „în conformitate cu interesele
celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară”.
În perioada 1947 – 1974 România a fost republică parlamentară, întrucât nu avea
un şef de stat, fie el monarh sau preşedinte de republică. Potrivit modificărilor
din martie 1974 a ultimei Constituţii, cea din 1965, s-a introdus funcţia de
preşedinte. Această funcţie cumula o multitudine de atribuţii transferate din
domeniul legislativului suprem si de la cel administrativ central.
Preşedintele republicii devenea şeful statului şi reprezenta puterea de stat în
relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România, fiind ales de
M.A.N. .Avea dreptul de a numi şi revoca (la propunerea primului-ministru) pe
viceprim–miniştrii, miniştrii şi conducătorii altor organe ale administraţiei de
stat, precum şi pe membrii Tribunalului Suprem. Preşedintele statului putea
emite norme cu putere de lege sub formă de decrete prezidenţiale şi decizii şi
cumula dreptul de promulgare a legilor şi decretelor normative elaborate de
forul legislativ suprem.
Constituţia din 1965 a menţinut, în general, aceeaşi structură de organizare şi
funcţionare a organelor de stat prevăzute şi în constituţiile anterioare. Astfel,
organismele supreme ale puterii de stat erau: Marea Adunare Naţională şi
Consiliul de Stat. Principalul element al noii constituţii era acela că se abolea
termenul de Republică Populară, acesta fiind înlocuit cu Republica Socialistă.
Consiliul de Miniştri rămânea organismul administraţiei de stat, care exercita
conducerea activităţii pe întreg teritoriul ţării, stabilea măsurile pentru aducerea
la îndeplinire a politicii interne şi externe, conducea activitatea ministerelor,
elabora proiectele planului şi bugetului de stat de nivel republican, adopta măsuri
pentru apărarea ordinii publice, exercita atribuţii de conducere şi control.
În
primii ani postbelici principala problemă economică a României va consta în
refacerea şi repunerea în circuitul economic a tuturor instalaţiilor industriale şi a
terenurilor agricole distruse de război. Situaţia era cu atât mai dificilă cu cât un
număr important de locuitori căzuseră pradă ororilor conflictului, aproximativ 1
milion de morţi, răniţi şi dispăruţi nu mai puteu contribui la reconstrucţia ţării
devastată de război. Cuantumul redus al resurselor materiale şi umane datorat
distrugerilor suferite pe parcursul anilor de conflict, dezorganizarea producţiei,
statutul internaţional conferit României, prin Convenţia de Armistiţiu din 12
septembrie 1944 dintre Naţiunile Unite şi România, obligaţiile economice şi
dificultăţile trecerii la economia de pace vor impune adoptarea unor măsuri
economice cu caracter dirijist şi etatist în scopul impulsionării refacerii
economice şi a normalizării societăţii româneşti. Adoptarea unui plan economic
menit să eficientizeze situaţia economică şi implicit cea social-politică va fi

întârziată datorită jocului politic disputant între partidele politice tradiţionale şi

Casa Regală pe de o parte şi reprezentanţii partidului comunist sprijiniţi de
Uniunea Sovietică de cealaltă parte care aveau ca şi obiectiv politic instaurarea
unui regim asemănător modelului oferit de statul sovietic. Inflaţia galopantă şi
seceta din anii 1945-1947 vor îngreuna şi mai mult misiunea autorităţilor române
de a reface potenţialul economic al ţării cu toate eforturile legislative făcute în
acest sens iar impunerea guvernului controlat de comunişti în martie 1945
condiţionează şi mai mult refacerea economică de climatul politic. Reforma
agrară din 23 martie 1945 are principal obiectiv desfiinţarea marii proprietăţi
funciare şi câştigarea unei adeziuni populare în vederea obţinerii sprijinului
politic necesar noii puteri. Odată cu legitimarea autorităţilor comuniste în urma
câştigării alegerilor din noiembrie 1946, prin fraudă, procesul de trecere a
României de la economia de piaţă la cea centralizată întră în linie dreaptă iar
măsurile economice luate vor întârzia refacerea economică, obiectivul politic şi
economic al autorităţilor comuniste fiind cu totul altul. În decembrie 1947
ultimul obstacol în transformarea României dintr-un stat independent economic
şi politic este înlăturat prin forţarea abdicării Regelui Mihai şi transformarea
statului din monarhie constituţională în republică.
Evolutia socio-economica si politica a Romaniei dupa 1945 este
data de Reforma Agrara din 23 martie care desfiinta marea proprietate funciara
si instituia monopolul statului asupra productiei de cereale chiar daca aparent un
numar important de familii taranesti vor fi impropietarite cu teren agricol datorita
conditiilor dure ale razboiului precum si datorita ineficientii muncilor agricole,
productia globala de la nivelul anului 1938 luata ca element de referinta va fi
depasita tarziu abia in 1971 chiar daca raportarile oficiale vorbeau de productii
record la hectar. Incheierea procesului de colectivizare a contribuit la reunirea
loturilor de teren arabil in asociatii ale agriculorilor (cooperative agricole de
productii sau CAP-uri) sau ferme de stat (intreprinderi agricole de stat IAS) care
totalizau peste 90% din suprafata arabila din Romania. Dupa 1945 dar mai ales
dupa 1947, Romania inregistreaza un process de transformare economica si
politica si anume dupa abdicarea Regelui Mihai si abolirea monarhiei de la 30
dec 1947 se va realiza trecerea de la economia de schimb la cea planificata.
Instituirea regimului comunist si trecerea la dictatura clasei muncitoare vor eroda
institutiile democratice astfel incat, atat in plan politic dar si in plan economic,
vom asista la o scadere a initiativei si a performantelor tuturor celor angrenati
in institutiile statului. Inlaturarea proprietatii private si reconsiderarea rolului
proprietatii de stat va avea consecinte nefaste asupra randamentului, atat in
domeniul productiei industriale dar si in cel al productiei agricole. Trecerea la
economia planificata, pentru toate statele din fostul lagar socialist va reprezenta
un moment de cotitura in dezvoltarea lor economica in sensul ca refacerea lor
economica de dupa razboi va fi mult ingreunata de urmatorii factori:
1.Adoptarea noului sistem politic si economic
2.faptul ca din punct de vedere economic si politic se stitueaza ca si randament
sub nivelul economiei de piata sau a liberului schimb
timpul necesar cu destructurarea vechiului sistem economic, implementarea
celui nou si motivarea cetatenilor va fi sufficient de mare pt ca in 1989
decalajul dintre Europa occidental sic ea central si est europeana sa fie mult
mai mare.
Argumentele pozitive ale Romaniei planificate de un sistem centralizat constau

in faptul ca au fost adoptate masuri concrete privind cresterea productiei in toate
domeniile economice, realizarea unor obiective de infrastructura, de interes
national si regional si realizarea unor obiective importante precum construirea
de scoli, spitale, drumuri, cai ferate, aeroporturi, absolute indispensabile trecerii
Romaniei la stadiul de tara mediu dezvoltata. Pentru a obtinerea independentei
economice si a impiedica Romania sa devina “un granar” al C.A.E.R..-ului
(conform planului rus valev), autoritatile romane in frunte cu Ghe Gheorighiu
Dej vor trece la un amplu process de masuri de dezvoltare industrial a Romaniei,
menite sa evidentieze rolul industriei romanesti in cadrul lagarului socialist.
Consecintele acestui program, din
punct de vedere politic au fost cat se poate de benefice pentru partidul comunist,
in sensul ca prin cresterea nr de unitati industriale si cresterea nr de lucratori
salariati din cadrul acestuia se va spori sustinerea politica a regimului, insa din
pc de vedere economic , acest lucru va deschide calea aparitiei unor intreprinderi
putin rentabile si mari consumatoare de energie ale caror produse vor fi
necompetitive pe piata occidental datorita costurilor mari si calitatilor reduse. In
acest contest ,lipsa de concurenta intre intreprinderile de stat si asigurarea pietei
interne cu produsele specifice vor intari si mai mult caracterul necompetitiv si
neperformant al economiei centralizate, cu consecinte nefaste pe termen mediu
si lung asupra cresterii bunastarii sociale. Intreprinderile romanesti vor excela in
putine domenii la export iar acest avantaj se va pierde usor in contextual in care
cele mai multe dintre intreprinderile romanesti foloseau o tehnologie
neperformanta, invechita si produceau produse de uz caznic si de consum mult
sub standardele celor occidentale.
Instituirea economiei planificate in Romania a suprimat orice decizie a
managerilor la nivelul factorilor de raspundere, astfel incat, statul nu mai agreaza
in niciun fel intreprinderile private decat in domeniul serviciilor si acelea sub un
control strict. Totusi, ca si avantaje, economia planificata da posibilitatea statului
sa realizeze obiective economice concentrand resursele acolo unde este cazul,
fara apelul la finantarea externa sau la capitalul privat. Statul controleaza bine
prin politici monetare si fiscal cantitatea de bani de pe piata reducand inflatia,
economia planificata favorizeaza statul in ansamblul sau in timp ce economia de
piata favorizeaza mai mult piata si regiunile locale. Ca si minusuri, statul nu
poate identifica preferintele consumatorului, excesele, deficitele in materie de
productie, fapt ce contribuie la lipsa de produse sau alimente de pe piata.
Impactul in viata personala este unul foarte mare in sensul ca oportunitatile de
angajare sunt limitate. Din punct de vedere social, autoritatile comuniste s-au
preocupat de cresterea gradului de alfabetizare a populatiei astfel incat,peste
95% din populatie in 1989 stia sa scrie si sa citeasca, iar prin intermediul
unitatilor scolare de profil se crea forta de munca specializata in special pentru
domeniile de mare importanta (ind siderurgica, metalurgica).
Convenţia de
Armistiţiu din 12 septembrie 1944 dintre România şi URSS prevedea, în art. 14,
că „Guvernul şi Înaltul Comandament Aliat (a se citi sovietic) vor colabora la
arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război ”. pregătindu-se
astfel posibilitatea legală de imixtiune a părţii sovietice în sistemul juridic
românesc, ceea ce contravenea constituţiei care stipula faptul că nici o lege nu
putea înfiinţa pedeapsa confiscării averilor, respectiv interzicea crearea de

„comisii şi tribunale extraordinare” în vederea anumitor procese, fie civile, fie

penale, sau în vederea judecării unor anume procese.
Crearea instanţei
extraordinare Tribunalul poporului a constituit, de asemenea, o violare gravă a
Constituţiei. Legea prevedea înfiinţarea instituţiei acuzatorului public care nu
făcea parte din instanţele judecătoreşti, acuzatorii fiind numiţi de către Consiliul
de Miniştri şi investiţi cu largi atribuţii procedurale şi de instrumentare a
cazurilor. Astfel, Legea 312 din 21 aprilie 1945 crea o gravă imixtiune a
executivului în domeniul juridic. De asemenea, prin această lege – 312 – se
introducea arbitrariul şi abuzul în materie judecătorească, Consiliul de Miniştri
putând emite mandate de arestare care nu erau supuse confirmării judecătoreşti.
Prin Constituţia din martie 1948 s-a creat posibilitatea de imixtiune a

executivului în realizarea justiţiei şi legalităţii. A fost înfiinţată instituţia
asesorului popular, care funcţiona pe lângă toate instanţele (cu excepţia Curţii
Supreme). Asesorii populari erau aleşi de către colectivele de muncă unde lucrau
sau erau numiţi nemijlocit de către organizaţii ale partidului comunist – devenit
partid de guvernământ. Prin prezenţa acestora în completul de judecată se
urmărea „aplicarea justiţiei şi înfăptuirea legalităţii populare”.
În acelaşi context şi spirit constituţional, din 1948, a fost abandonată
reglementarea de drept prin contenciosul administrativ. Astfel, persoanele
prejudiciate în drepturile lor printr-un act administrativ ilegal sau abuziv nu se
puteau adresa justiţiei în vederea reparaţiilor morale sau materiale deschizându-
se calea arbitrariului şi abuzurilor împotriva cetăţenilor din partea autorităţilor
administrative.
Începând cu anul 1952 s-a o „justiţie nouă”, prin înlocuirea vechii structuri
judecătoreşti tradiţionale. Au fost adoptate legi noi de organizare judecătorească
şi a procuraturii, într-un spirit „constituţional” de data aceasta. Constituţia din
1952 a reconfirmat instituţia asesorilor populari. Asesorii populari funcţionau la
toate nivelurile sistemului judecătoresc (inclusiv la Tribunalul Suprem), având
toate drepturile judecătoreşti, iar, uneori, în judecarea proceselor de fond, cei doi
asesori populari puteau stabili hotărârea instanţei, chiar împotriva părerii
preşedintelui. Sistemul penitenciar
romanesc a cunoscutin perioada comunista o dezvoltare fara precedent,
acoperind, practic, intregul teritoriu al tarii.Acest fapt explica cumva si atat lipsa
de organizare a noilor autoritati cat mai ales dorinta asidua de a lichida cat mai
curand reprezentantii societatii civile, oamenii politici sip e toti cei care
constitutiau repepere ale unei societati democratice pe care regimul communist
o dorea uitata. In inchisori si lagare de detentie sau de munca precum Sighet,
Aiud, Miercurea-Ciuc, Pitesti, Gherla sau Ramnicu-Sarat ori la munca fortata, la
Canalul Dunare-Marea Neagra, s-au aplicat masuri inedite de tortura, executii,
sau asa-numita "reeducare". Opozanti sau intelectuali de marca (Iuliu Maniu, Ion
Mihalache, Radu Rosetti, Mihail Manoilescu, Ioan Lupas, Mircea Vulcanescu,
Gheorghe Bratianu, dar si multi altii) au fost condamnati la inchisoare sau la
munca fortata in lagare, un mare numar de persoane pierzandu-si viata in
detentie.
Represiunea politica din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea
deportarii impotriva unor comunitati intregi (germanii din Transilvania, sarbii
din Banat); controlul strict al intregii societati (prin intermediul retelelor de

informatori) pentru a fi preintampinata orice forma de opozitie. Ulterior, s-a
trecut la eliberarea detinutilor politici, fara a se renunta insa la supravegherea
populatiei si reprimarea opozantilor. Represiunea politica din perioada
regimului condus de Nicolae Ceausescu s-a manifestat prin impunerea
domiciliului obligatoriu, supravegherea fostilor detinuti politici, a fostilor
membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de
recluziune.
Aceeaşi Constituţie din 1952 consfinţea noua modalitate de realizare a justiţiei,
începută încă din 1950. S-a renunţat la vechea denumire a instanţelor,
prevăzându-se a funcţiona două tipuri de instanţe judecătoreşti şi anume: a)
ordinare şi b) speciale (militare). Structura sistemului instanţelor ordinare avea
la bază tribunalul popular, care funcţiona în fiecare raion (v. organizarea
administrativă), oraş şi raion orăşenesc. Ca instanţă de fond şi de recurs exista
tribunalul regional. În vârful sistemului se situa Tribunalul Suprem, alcătuit din
patru colegii şi anume: penal, civil, militar şi pentru transporturi.
Lucrări de specialitate apreciază că legea fundamentală, Constituţia din
1965 a supralicitat rolul dreptului şi legislaţiei ca instrument de modelare şi de
transformare a realităţii sociale, atribuindu-le o funcţie pur instrumentală în
vederea menţinerii şi consolidării regimului socialist şi subordonării indivizilor
faţă de partid şi de stat. Aceasta a fost mentinuta pana in 1989 cand in uram unor
miscari revolutionare regimul comunist a fost inlaturat de la putere
reinstaurandu-se un regim democratic. Mai mult decat atat, semn al dezghetului
si al schimbarilor petrecute la varful ierarhiei comuniste si al statutlui se va
produce o liberalizare a vietii civile in senul ca multi dintre cei condamnati ca
dusmani ai poporului vor fi eliberati din detentie.
Sarcina de lucru 5
Aprofundeaza drepturile şi libertăţile politice anulate aplicabile in
timpul regimului comunist. Sarcina de lucru va fi verificata de tutore
cu prilejul intalnirilor tutoriale. Voicu, Costică, Istoria statului şi
dreptului românesc, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2006, p 20-
100
Rezumat
Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen

singular dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat de altfel la scara întegii Europe
Centrale şi de Sud-Est, în cadrul unui vast scenariu de “finlandizare” a zonei de
către sovietici cu acordul tacit al aliatilor sai. Implicarea directă ,brutală în
politica internî şi impunerea de “guverne prietene”reprezenta prin definiţie o
încalcare a principiilor constituţionale de suveranitate, invalidând din start
regimurile de “democraţie populară”. Partidul a concentrat întreaga putere,
deoarece respingea principiul burghez al separării puterilor în stat. Această
atitudine era motivată de faptul că respectivul partid se erija în reprezentantul (a
se citi conducătorul) poporului muncitor. În asemenea condiţii, P.C.R. a acţionat
pentru reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia intereselor
sale politice. Abdicarea Regelui Mihai, nu presupunea în condiţiile
constituţionale date, răsturnarea ordinei constituţionale sau schimbarea formei
de stat, cu atât mai mult cu cât în astfel de situaţii, monarhul nu-i putea lăsa
poporului român o astfel de diligenţă, întrucât acesta deţinea deja prin
Constituţie (conform art. 33). Condiţiile Convenţiei de Armistiţiu, corelate cu
introducerea unui regim tranzitoriu de organizare judecătoreasca au generat
grave şi dureroase disfuncţionalităţi în sistemul juridic românesc şi a condus la
eliminarea a numeroşi magistraţi de valoare din rândurile justiţiei române, cei
rămaşi fiind obligaţi să se supună puterii executive şi celei politice. Constituţiile
postbelice ale României, de inspiraţie comunistă, nu vor recunoaşte nici una din
tradiţiile constituţionale româneşti în ceea ce privea legislaţia şi aplicarea
acesteia în funcţie de organele şi instituţiile desemnate legal şi legitim să o facă.
În multe privinţe rolul legiuitor al Marii Adunări Naţionale era preluat de
consiliul de stat până la dispariţia acestuia în 1989.
1. Precizati momentul realizarii statului national unitar roman:
a) 24 martie 1918;
b) 27 noiembrie 1918;
c) 1 decembrie 1918.
2. Organizarea de stat a Romaniei interbelice era:

a) republica parlamentara;
b) monarhie absoluta;
c) monarhie constitutionala.
3. Transformarea Romaniei din regat in republica populara a fost:

a) un act constitutional;
b) o actiune revolutionara;
c) o lovitura de stat.
4. Ideologia comunista a influentat evolutia dreptului :

a) intr-o mare masura;
b) intr-o mica masura;
c) nu a fost prezenta dupa 1945.
5. Evenimentele din decembrie 1989 au reprezentat:

a) o actiune revolutionara;
b) un act deliberat al membrilor puterii;
c) o modalitate de reformare a institutiilor statului.

1. c; 2. c; 3. c; 4. a; 5. a.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

1. Redactează un eseu structurat de 30-60 rânduri (12 TNR la 1,5 rânduri) în
care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele
intercondiţionări:
- teritoriu şi cetăţenie;
- drepturile şi îndatoririle asumării cetăţeneşti;
- ideologia politica.
Informaţia din curs va fi obligatoriu completată cu cea din bibliografia indicată

la sfârşitul capitolelor 3 şi 4.
Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta
sau prin platforma eLearning.

Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei
Chemarea.
Voicu, Costică (2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura
Universul Juridic.

Bibliografie de elaborare a cursului
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului românesc. Galaţi: Editura
Nitnelav.
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura
Şansa.
Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc. Galaţi: Editura
Fundaţiei Academice Danubius.
Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei
Chemarea.
Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea.
Voicu, Costică (2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura Universul
Juridic.


Istorie Total

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istorie Total

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Tipografia Zigotto Galaţi

2. Spatiul juridic medieval romanesc

3. Aspecte privind modernizarea dreptului romanesc

Istoria dreptului românesc 3

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Istoria dreptului românesc 4

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 integrarea istoriei dreptului in sistemul stiintelor;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Istoria dreptului românesc 5

Istoria dreptului românesc 6

Istoria dreptului românesc 7

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Istoria dreptului românesc 8

1.1. Evolutia raporturilor juridice in spatiul geto-dac

Istoria dreptului românesc 10

Istoria dreptului românesc 11

1.1.3. Evoluţia statului si a dreptului geto-dac

1.1.4. Aspecte economice si administrative privind aparitia statului dac centralizat

Istoria dreptului românesc 14

1.1.5. Institutiile de drept la geto-daci in cadrul antichitatii clasice

V. Pârvan, citându-l pe Aristotel, arată că dacii din munţi (Transilvania)

Istoria dreptului românesc 15

Istoria dreptului românesc 18

1.2. Organizarea politico-juridica a provinciei Dacia Romana

Istoria dreptului românesc 19

Istoria dreptului românesc 20

1.2.2. Evolutia institutiilor de drept in Dacia Romana

Cetăţeni erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi

Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de regulă

Istoria dreptului românesc 25

1.2.3. Consecinţele retragerii romane de la Nordul Dunării

1.2.4. Aparitia si dezvoltarea obstilor teritoriale

Istoria dreptului românesc 30

Răspunderea penală şi procedura de judecată

Istoria dreptului românesc 33

2. Precizati care a fost momentul unificarii triburilor de geto-daci si al

3. Identificati care au fost principalele trei categorii sociale existente in spatiul

4. Consecintele retragerii romane de la Nordul Dunarii au condus din punct de

5. Organizarea si conducerea obştilor se facea:

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Istoria dreptului românesc 35

 sa identifici caracteristicile dreptului cutumiar romanesc;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore

Istoria dreptului romanesc 37

2.1. Jus Valahicum si inceputurile dreptului feudal romanesc

spaţiul locuit de români. Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu

Istoria dreptului romanesc 39

2.1.2. Practici juridice in afara teritoriilor romanesti

Istoria dreptului romanesc 40

Pe de altă parte, frecvenţa expresiei de Jus Valachicum era destul de mare,

valabilitatea obiceiurilor locale în limita intereselor generale ale societăţii

2.1.3. Organizarea politico-statala a romanilor in Evul Mediu

consolidarea obstii satesti ( in frunte cu juzi sau cnezi) ca forma initiala de

al XI-lea a urmat cumanii, un alt neam turanic.

centralizarea puterii) a formatiunilor existente si apoi extinderea puterii s-a facut

dintre Carpati si Dunare. Cercetarile arheologice ne permit sa urmarim

Ţara Cavarnei (Dobrogea)

Istoria dreptului romanesc 49

Istoria dreptului romanesc 50