Drept+civil Teoria+obligatiilor+Unitatea+II PDF

2.
FAPTELE JURIDICE CA IZVOARE ALE OBLIGAŢIILOR

2.1. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii civile
2.2. Fapta ilicită
2.3. Răspunderea civilă delictuală indirectă pentru fapta altei
persoane
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Lucrare de verificare
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să defineşti următoarele concepte: fapt juridic licit, fapt juridic

ilicit, gestiunea intereselor altei persoane, plată nedatorată,
îmbogăţirea fără justă cauză;
 să identifici formele faptelor juridice licite;
 să delimitezi formele răspunderii civile delictuale;
 să compari răspunderea civilă contractuală cu cea delictuală.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Faptele juridice ca izvoare ale obligaţiilor
2.1. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii civile

2.1.1. Prevederi generale
Generalităţi privind faptul juridic licit
Sintagma de fapte juridice civile este susceptibilă de două înţelesuri:
a) lato sensu, se referă la toate acţiunile omeneşti sau faptele voluntare ale
omului, de săvârşirea cărora legea leagă anumite efecte juridice, constând în
naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile.
b) stricto sensu, prin fapte juridice civile se înţeleg toate acţiunile omeneşti
licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care
se produc totuşi în temeiul şi puterea legii, chiar împotriva voinţei autorului lor.
Dacă aceste acţiuni omeneşti dau naştere la obligaţii civile, ele constituie
izvoare ale raportului juridic obligaţional. (Pop, 2012, p. 343)
În sistemul Codului civil actual, asemenea fapte licite producătoare de obligaţii
civile sunt gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C. civ.), plata lucrului
nedatorat (art. 1341-1344 C. civ) şi îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-
1348 C. civ). Studiul acestora constituie în cele ce urmează, obiectul
demersului nostru. Noua reglementare a renunţat la vechea şi formala
clasificare a izvoarelor obligaţiilor, înlăturând noţiunea de cvasicontracte,
terminologie îndelung criticată atât în ştiinţa deja clasică a dreptului românesc,
dar şi în cea de dată actuală. Denumirea de „cvasi-contract” a fost şi este
considerată pe cât de inutilă, pe atât de inexactă şi neştiinţifică.
2.1.2. Gestiunea de afaceri

Condiţii generale
Gestiunea de afaceri este definită ca un fapt juridic care constă
Exista gestiune de afaceri ori de câte ori o persoana îndeplineşte, fără
însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane. Expresia relevă în
dreptul civil un sens tehnic distinct de cel pe care îl are in mod obişnuit în
limbajul comun: gerantul nu este acea persoană care are grijă de „afacerile” sau
de „averea” altuia, ci mai degrabă este un administrator temporar al bunurilor
sau intereselor geratului. El „se amestecă” în treburile altuia fără a fi primit
însărcinare în acest sens, exemplul devenit deja clasic fiind acela al vecinului
care intervine pentru a efectua o reparaţie în folosul proprietarului care lipseşte
de la domiciliu. Fireşte, pot fi găsite şi aplicaţiuni mai moderne, cum ar fi spre
exemplu acţiunea unui notar sau agent de schimb, în afara angajamentului avut
cu un client, care preia iniţiativa unei operaţiuni oportune în interesul clientului
lor.
Iniţiative luate în scopul de a face altuia un serviciu sunt însă în viaţa cotidiană
foarte rare. Este şi motivul din care rezultă necesitatea de a evita inechitatea ca
beneficiarul unui astfel de serviciu să păstreze toate avantajele fără a-şi asuma
nicio responsabilitate faţă de cel ce i-a salvat interesele. Ideea menţionată
protejează în acelaşi timp şi drepturile celui ce a intervenit, în vederea reparării
pagubelor şi despăgubirilor încercate prin iniţiativa sa. Acesta este echilibrul
Drept civil. Teoria obligaţiilor 54

unui mecanism dominat de echitate, care a fost numit în dreptul francez
modern “morala carităţii”.
O asemenea aserţiune justifică şi concluziile unui ilustru autor român care,

spunea că gestiunea de afaceri trebuie sa pornească “dintr-un sentiment de
afecţiune şi de prietenie: de aceea ea este esenţialmente gratuită”.
Trebuie totuşi observat că în ultimă analiză gestiunea de afaceri înseamnă şi un

act de imixtiune în treburile altei persoane, care trebuie să fie protejate de
amestecul abuziv, inutil şi indiscret. “Nu vor putea deci să se prevaleze de
regulile gestiunii de afaceri - spunea acelaşi autor - samsarii şi alţi agenţi, care
s-ar fi amestecat în treburile altora într-un scop egoist şi în vederea unui interes
personal, cu intenţia neruşinată de a specula şi de a-şi face un venit din
administrarea patrimoniului altuia”. Fireşte, asemenea intervenţii nu ar trebui
să se bucure de protecţia legii. Dimpotrivă, privite ca servicii aduse în caz de
nevoie altuia, iniţiativele bune şi folositoare trebuie în egală măsură încurajate
şi răsplătite.
Sarcina de lucru 1
Studiind bibliografia indicată, argumentează în 3-4 fraze afirmaţia:
„gestiunea de afaceri trebuie sa pornească dintr-un sentiment de
afecţiune şi de prietenie: de aceea ea este esenţialmente gratuită”.
Condiţiile gestiunii de afaceri

Apărută încă din perioada clasică a dreptului roman, gestiunea de afaceri era
cunoscută sub numele de “negotiorum gestio”. Etimologic, verbul “a gera”
provine din latinescul gero, gerere, gessi, gestum, traductibil prin a duce, a
purta sau a administra. În “Instituţii” Justinian o califica implicit referindu-se la
împrejurarea când cineva se preocupa fără mandat de treburile altuia “si sine
mandato quisque alienis negotiis gerendis se obtulerit”.
Art. 1330 din C. civ. precizează că există gestiune de afaceri atunci când, fără
să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi
oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa
gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar
ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
Subliniind latura contractuală a instituţiei, M. Cantacuzino definea gestiunea
de afaceri ca fiind „amestecul cu bune intenţiuni a cuiva în afacerile altuia, fără
ştirea proprietarului”. Distinsul autor aprecia că legiuitorul a intenţionat să
sublinieze că amestecul gerantului cu ştirea, dar fără consimţământul expres al
proprietarului implică ideea de contract, de mandat tacit. Aşa fiind, “amestecul
în contra voinţei proprietarului ar trebui după împrejurări să fie considerat sau
ca o liberalitate sau ca o gestiune de afaceri”.
Preluând elementele de esenţă care pot sublinia cele mai importante caractere
ale instituţiei gestiunii de afaceri, definim gestiunea intereselor altei persoane
ca fiind un fapt licit, unilateral şi voluntar prin care o persoană intervine
fără a fi primit mandatul sau încuviinţarea altei persoane şi săvârşeşte în
folosul sau interesul acesteia acte materiale ori juridice.
Persoana care intervine prin fapta sa poartă în mod obişnuit numele de gerant,
iar cel în folosul căruia se intervine se numeşte gerat. Aceste denumiri au fost
dublate atât cu unele referiri la instituţiile clasice ale dreptului roman, cât şi cu
unele de dată recentă, ce au corespuns mai bine nevoilor practice. Astfel
denumirilor mai vechi de “negotiorum gestor” sau “dominus” li s-au adăugat şi
cele mai noi de “gestor”, “stapân” sau “proprietar” impuse mai ales în practica
judecătorească.
Exemplului devenit potrivit unei opinii „clasic”, cel al proprietarului unui
imobil în a cărui lipsă intervine un terţ remediind o stricăciune, i se pot adăuga
multe altele, după cum urmează:
- agentul de schimb care acţionează pe lângă o bursă şi face diferite operaţii
pentru clienţii săi, pe care aceştia nu le cunosc, dar le dă socoteală de
activitatea sa. Agentul nu lucrează ca mandatar, deoarece neavând mandat de
la clienţi, el acţionează de pe poziţia unui gerant;
- actele materiale şi juridice pe care le face proprietarul asupra bunurilor din
coproprietate. Coproprietarul face actele pentru el, dar folosesc şi celorlalţi
coproprietari, cu toate că nu a avut mandat din partea lor, lucrând în calitate
de gerant;
- chiriaşul care face reparaţii mari în contul proprietarului, acţionează şi el tot
ca un gerant;
- plata datoriei altei persoane, fără a fi obligat, pentru a scuti pe debitor de
urmărire, duce la subrogarea sa in drepturile creditorului dezinteresat, dar
poate naşte drepturi directe împotriva debitorului gestiunii intereselor altuia;
- plata pensiei de întreţinere către creditorul acesteia, în numele debitorului ei.
În acest sens, executarea obligaţiei de întreţinere a copiilor geratului de către
gerant prin vânzarea unor bunuri ale geratului care execută o pedeapsă
privativă de libertate constituie o gestiune a intereselor altuia;
- terţa persoană conduce victima accidentului la spital sau acasă, dându-i
îngrijiri şi făcând în acest scop cheltuielile necesare.
Fireşte această înşiruire de exemple poate continua, în practica instanţelor
judecătoreşti putând apărea oricând noi şi noi aplicaţii practice ale gestiunii de
afaceri.
Ceea ce este însă important a evidenţia după exemplificările de mai sus,

constă în împrejurarea că prin fapta unilaterală şi voluntară săvârşită de către
gerant, ia naştere un raport juridic obligaţional în temeiul căruia se produc
obligaţii reciproce între părţi, adică între gerant şi gerat. Aceste obligaţii nu
depind de faptul că proprietarul cunoştea sau nu cunoştea ceva despre
angajamentul gerantului. Gestiunea trebuie să fie voluntară, în sensul că
actele şi faptele trebuie să fie făcute cu intenţia de a gera interesele altuia. O
altă condiţie se referă la faptul că gerantul trebuie să aibă capacitatea de a
contracta. Spre deosebire de gerant, geratul nu trebuie să fie o persoană cu

capacitate deplină de exerciţiu.
Ca izvor distinct de obligaţii, gestiunea de afaceri se fundamentează pe ideea

de echitate, conturată şi în practica judiciară, ca persoana care a intervenit în
profitul alteia să fie despăgubită pentru cheltuielile efectuate. Geratul trage un
folos de pe urma actului săvârşit de gestor, aşa încât este în firea lucrurilor să
fie obligat a-l despăgubi de cheltuielile făcute.
Obiectul gestiunii de afaceri, limitat în concepţia tradiţională doar la ipoteza
actelor de administrare şi de conservare executate pentru o persoană absentă,
s-a lărgit astăzi simţitor, aşa încât pe bună dreptate se poate afirma că există
gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte un act în interesul
altuia. Dar, intervenţia poate fi folositoare nu numai geratului, ea poate fi utilă
şi din considerente economice generale, dacă prin ea se tinde spre conservarea
şi apărarea unor bunuri de interes obştesc ce au fost puse în pericol prin lipsa
de îngrijire manifestată de către proprietar.
Efectele juridice ale gestiunii de afaceri nu se produc decât dacă aceasta
întruneşte anumite condiţii prestabilite de lege. Altfel spus, nu este suficient ca
cineva să fi intervenit în afacerile altuia pentru a pretinde să fie despăgubit,
dacă actele sale sau poziţia sa subiectiva nu-l înfăţişează ca pe un veritabil
gestor de afaceri.
Reluând cele deja precizate, pentru a-şi produce aşadar efectele, activitatea
acestuia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la:
1. obiectul gestiunii;
2. utilitatea actelor de gestiune;
3. atitudinea subiectivă a părţilor faţă de actele de gestiune;
4. capacitatea părţilor;
5. proba gestiunii de afaceri.
Studiul separat al fiecărei condiţii prilejuieşte în mod firesc şi cuvenitele
comentarii.
Sarcina de lucru 2
Analizând definiţiile studiate, elaborează un text în care rezumi în 5-7
rânduri aspectele specifice ale gestiunii de afaceri.
A. Obiectul gestiunii
Obiectul gestiunii poate consta în săvârşirea uneia sau mai multor fapte de
gestiune. Ele pot consta fie în acte materiale fie în acte juridice, şi unele şi
celelalte neputând depăşi limitele unor acte de administrare.

Actul de administrare însă, nu trebuie privit izolat, relativ la un anumit bun ci,
în raport cu întregul patrimoniu al geratului. În această accepţiune recunoscută
şi acceptată de majoritatea autorilor, unele acte de dispoziţiune ale geratului pot
fi în realitate acte de administrare, fireşte raportate la ideea de patrimoniu al
geratului, ca universalitate juridică. Sub titlu de exemplu, gerantul înstrăinează
unele bunuri ale geratului, aflate în pericolul pieirii sau distrugerii, aşa cum
este de imaginat sacrificarea unor animale în stare de necesitate cauzată de un
incendiu sau inundaţie. Examinate intr-o accepţiune globală, asemenea acte de
dispoziţiune ale gerantului sunt în realitate acte de administrare.
Extinzând înţelesul şi sfera noţiunii de act de administrare în acest caz,
instanţele judecătoreşti n-au mai limitat actele de gestiune la cele de
administrare sau conservare a bunurilor geratului. S-a decis în acest sens că
astfel de acte pot privi şi „executarea obligaţiilor personale cu caracter
patrimonial ale celui gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în
baza unei obligaţii legale, cum este cea privitoare la întreţinerea copiilor” În
timpul cât geratul executa o pedeapsă privativă de libertate, în scopul
întreţinerii copiilor gerantului, soţia geratului, a înstrăinat unele bunuri ale
geratului, împrejurare căreia fostul Tribunal Suprem i-a atribuit semnificaţia
unei gestiuni de afaceri. O asemenea rezolvare, deşi discutabilă, poate fi
reţinută sub titlu de exemplu, ea putând fi încadrată în noţiunea de cheltuieli
necesare.
Într-o interpretare mai largă a înţelesului noţiunii de act de administrare, s-a
afirmat că noţiunea de gerare trebuie să capete un înţeles extensiv deoarece, pe
de o parte, textul art. 987 C. civ. nu prevede nicio îngrădire, iar, pe de alta
parte, interesele celui gerat pe care gerantul le rezolva pot îmbracă forme
multiple şi variate, uneori fiind legate şi de asigurarea intereselor altor persoane
aflate chiar în nevoie, cum este cazul persoanelor îndreptăţite a primi
întreţinere de la gerat. O asemenea interpretare este totuşi criticabilă, atâta
vreme cât actul este îndeplinit de bună voie. Cât timp interesul care a constituit
comandamentul intervenţiei gerantului l-a constituit nu un act voluntar, ci o
obligaţie legală pentru executarea căreia era el însuşi debitor, se poate la fel de
bine pune întrebarea dacă acesta nu a intenţionat în egală măsură stingerea
propriei obligaţii subsecvente. Un asemenea act fiind totodată facultativ,
utilitatea intervenţiei gerantului este vădit pusă sub semnul întrebării. O alta
chestiune căreia jurisprudenţa încă nu i-a răspuns hotărât a fost cea referitoare
la calificarea ca fiind sau nu un act conex gestiunii de afaceri, intentarea unei
acţiuni în justiţie.
Părerea potrivit căreia un asemenea act, ar fi un veritabil act juridic de
dispoziţie ce ar excede sfera gestiunii intereselor altei persoane datorită
termenelor scurte ce se acordă în mod frecvent în cauzele deduse judecăţii, este
contestată de majoritatea autorilor. Fireşte, nimic nu s-ar opune ca protecţia
unui interes să poată fi realizată de către gerant chiar şi pe calea unei acţiuni în
justiţie, care, deşi este un act de dispoziţiune, îi poate fi atribuit în egală măsură
şi atributul unui act de gestiune. Esenţial este însă ca utilitatea intervenţiei
gerantului, chiar şi pe calea unei acţiuni în justiţie, să fie apreciată ca atare în
relaţie cu momentul săvârşirii faptei licite, deoarece numai gestiunea utilă
poate genera obligaţii între gerant şi gerat.
B. Utilitatea gestiuni
În al doilea rând, gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă, folositoare

geratului, în sensul că prin ea s-a urmărit evitarea sau diminuarea unei
pagube în patrimoniul geratului. Raţionamentul se impune deoarece, în
ultimă analiză beneficiul gestiunii de afaceri depinde de utilitatea actului
îndeplinit de gerant.
Această utilitate trebuie apreciată la momentul la care operaţiunea a fost

săvârşită şi nu a posteriori: este posibil ca un act care părea util în momentul
îndeplinirii lui să nu-i procure niciun profit geratului sau să-i aducă ulterior
chiar o pagubă. Exemplul clasic îl constituie reparaţiile aduse de către gerator
unui imobil distrus ulterior intervenţiei sale de un incendiu. Cursul ulterior al
evenimentelor nu trebuie să înlăture caracterul utilităţii intervenţiei
gerantului, atâta vreme cât ele au fost săvârşite în scopul realizat de a fi utile.
Utilitatea trebuie apreciată apoi şi în funcţie de importanţa actului îndeplinit
de gerant: actele de simplă complezenţă sau de curtoazie nu ar putea da
naştere unei obligaţii de despăgubire atâta vreme cât ele nu s-au situat dincolo
de limita contemplativului, prin acte sau fapte materiale.
Nu este de neglijat apoi nici oportunitatea intervenţiei gerantului, căci
gestiunea nu poate fi apreciată ca fiind utilă, atâta vreme cât ea nu este
oportună. Cu privire la acest aspect, este atributul judecătorului să se pronunţe,
apreciind dacă geratul ar fi făcut aceeaşi intervenţie în situaţia când ar fi fost
prezent.
O ultimă precizare se impune în privinţa caracterului indivizibil al utilităţii
gestiunii de afaceri: este aşadar de neconceput ca gerantul să pretindă a i se
rambursa doar beneficiile gestiunii prestate prin ignorarea pierderilor încercate
de către gerat pe socoteala sa.
C. Atitudinea subiectivă a părţilor faţă de actele de gestiune
Nu există gestiune de afaceri dacă nu este intenţia de a gera afacerea altuia fără
ştirea acestuia, căci dacă geratul ar avea cunoştinţă despre amestecul gestorului
în treburile sale, gestiunea de afaceri s-ar transforma în mandat. Rezultă aşadar
că geratul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia şi, evident,
să ceară cheltuielile făcute cu ocazia gestionării (art. 1330 alin.2). Dacă el nu
solicită restituirea acestora, acţiunea să poate fi privită ca o liberalitate sau ca
un act dezinteresat (animo donandi). S-a mai stabilit totodată, că există
gestiune de afaceri şi în ipoteza în care gerantul acţionează concomitent, atât în
interesul altei persoane cât şi în interes propriu.
Cele două aserţiuni conduc la concluzia că cea de a treia condiţie a gerării

intereselor altuia priveşte atitudinea subiectivă a părţilor faţă de actele de
gestiune şi anume:
1. geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care gerantul o
săvârşeşte în interesul său, căci art. 1330 alin. 1 C. civ. prevede că gerarea
se face fără ştirea proprietarului;
2. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia.
Cele două condiţii referitoare la atitudinea subiectivă a părţilor prilejuiesc

următoarele observaţii:
1. Referitor la atitudinea geratului, dacă el ar cunoaşte operaţiunea respectivă,
aceasta s-ar putea interpreta ca un mandat tacit, deci am fi în prezenţa unui
contract de mandat şi nu în prezenţa unei gestiuni de afaceri. De aici, o
consecinţă la fel de importantă: atâta vreme cât geratul nu trebuie să consimtă
la actele gerantului, el poate fi şi o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu,
Reţine
aceste căci interesează doar utilitatea gestiunii nu şi încuviinţarea ei.
condiţii! Mai trebuie menţionat totodată că este de neconceput gestiunea de afaceri dacă
geratul s-ar opune actelor întreprinse de gerant. Chiar dacă un asemenea fapt ar
fi oportun, nimeni nu poate accepta să i se facă un serviciu împotriva voinţei
sale, serviciu pe care în final să îl şi plătească. Totuşi, ce soluţie s-ar putea
adopta în cazul opunerii geratului ca gerantul să efectueze pe cheltuiala sa un
act impus de voinţa legii sau pentru ocrotirea unui interes general, cum ar fi
stingerea unui incendiu pe cale a se propaga pornind chiar de la casa geratului?
Consideram că în această situaţie regulile gestiunii de afaceri ar trebui înlocuite
cu cele referitoare la plata lucrului nedatorat ca izvor al obligaţiei de restituire a
cheltuielilor făcute, căci prestaţia gerantului constituie o datorie legală a
geratului, care s-a comportat ca un accipiens de rea-credinţă.
2. Atitudinea gerantului faţă de gestiunea întreprinsă.
Intervenţia gerantului trebuie să fie spontană, deci din proprie iniţiativă şi
voinţă, în interesul şi în contul altuia. Dimpotrivă, dacă el acţionează cu
convingerea că săvârşeşte acte pentru sine, nu ne aflăm în prezenţa unei
gestiuni de afaceri. De exemplu, în ipoteza în care o persoană crezându-se
proprietarul unui bun intervine săvârşind acte de administrare, ea nu-i va putea
pretinde adevăratului proprietar restituirea cheltuielilor făcute în temeiul
gestiunii de afaceri ci în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Pe de altă parte,
gerantul poate fi făcut răspunzător pentru prejudiciile cauzate geratului, atunci
când acesta acţionează culpabil, indiferent de gradul vinovăţiei sale. Intenţia
gerantului de a produce un prejudiciu rezultă însă din reaua sau de buna sa
credinţă în îndeplinirea actelor de gestiune. În această materie, bună-credinţă
constă în convingerea celui ce acţionează că activitatea sa este benefică
geratului, căci obligându-l să acţioneze ca un bun proprietar, legea îl prezumă a
acţiona cu bună-credinţă.
Sintetizând cele expuse mai sus, se impun in privinţa poziţiei subiective a

părţilor, următoarele observaţii:
a. actele de gestiune trebuie să fie făcute cu intenţia de a gera interesele
altuia;
b. actele de gestiune trebuie să fi fost săvârşite fără împuternicirea
prealabilă a geratului şi fără cunoştinţa acestuia;
c. gestiunea de afaceri nu trebuie să fie neapărat în interesul geratului, ea
poate fi şi in interesul gerantului (cum este cazul gestiunii
coproprietarului);
d. faptele sau actele de gestiune trebuie făcute cu intenţia de a obliga pe
gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor, nu cu intenţia
de liberalitate sau de act dezinteresat, animo donandi.
Capacitatea părţilor

În privinţa capacităţii părţilor, chestiunea se poate pune diferenţiat, pentru că
legea nu impune nicio condiţie în privinţa geratului, în vreme ce gerantul,
săvârşind acte în contul altei persoane fireşte că trebuie să aibă capacitatea de a
contracta.
A. Capacitatea de exerciţiu a gerantului se impune aşadar ca o condiţie de
esenţă, deoarece simpla idee de amestec în afacerile altei persoane implică
responsabilitatea celui ce o comite. Când gerantul este un incapabil (minor, sau
interzis), el nu poate fi ţinut de nicio obligaţie, deoarece nu poate contracta
obligaţii valabile. Cum ingerinţa gerantului trebuie să fie animată de
reprezentarea exactă a actelor întreprinse şi a consecinţelor ce le-ar putea
produce, se poate concluziona la prima vedere cu uşurinţă că responsabilitatea
gestiunii de afaceri nu poate fi asumată decât de către o persoană cu capacitatea
deplină de exerciţiu. Chestiunea poate fi pusă însă şi într-o altă manieră.
Apreciem că în anumite condiţii chiar şi un incapabil ar putea foarte bine gera
interesele altei persoane atunci când obiectul gestiunii îl constituie simple acte
de conservare din trei motive:
În primul rând, izvorul obligaţiei incapabilului faţă de gestiunea începută nu-l
constituie propria sa voinţă, ci comandamentul legii. În al doilea rând, instituţia
incapacităţii are drept scop proteguirea incapabililor împotriva unui
parteneriat prin care să se abuzeze fie de tinereţea, fie de slăbiciunea
facultăţilor lor mintale. Fiind o măsura de ocrotire a persoanei fizice, lipsa
capacităţii de exerciţiu datorită lipsei de discernământ nu trebuie să funcţioneze
împotriva acestei finalităţi a legii, ci numai când şi cât este necesar. Aşa fiind,
atâta vreme cât un incapabil, prin fapta sa voluntară şi fără de ştirea altuia i-a
gerat interesele, nu vedem ce s-ar opune a fi despăgubit de cheltuielile sau
eforturile făcute potrivit regulilor referitoare la gestiunea de afaceri? În al
treilea rând, deşi lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, incapabililor le sunt permise
anumite acte juridice, pe care le pot valabil îndeplini, anume actele de
conservare şi cele mărunte, necesare traiului zilnic. Or, de cele mai multe ori
obiectul gestiunii de afaceri îl constituie tocmai asemenea acte de administrare.
În situaţia în care s-ar pune problema răspunderii incapabilului faţă de terţi,
aceştia s-ar putea îndrepta împotriva geratului, temeiul răspunderii sale fiind
îmbogăţirea fără justă cauză.
B. Capacitatea de exerciţiu a geratului nu constituie o cerinţă a existenţei
gestiunii de afaceri. El nu trebuie să îndeplinească nicio condiţie de capacitate,
aşa încât poate fi în egală măsură atât o persoană deplin capabilă cât şi o
persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă. Aceasta deoarece, dacă incapacitatea îl ocroteşte pe incapabil contra
actelor sale proprii, el va fi obligat să despăgubească pe gerant în măsura
serviciilor aduse de acesta.
Soluţia se întemeiază pe raţionamentul că atâta vreme cât el nu-şi manifestă
consimţământul în niciun chip, nu interesează dacă are sau nu capacitate de
exerciţiu. O asemenea chestiune s-ar putea totuşi pune doar atunci când geratul
s-ar opune actelor de gestiune săvârşite de către gerant, împrejurare oricum
lipsită de relevanţă deoarece într-o asemenea ipoteză nu ne-am mai afla in
prezenţa unei gestiuni de afaceri.
Sarcina de lucru 3
Identifică şi descrie în câteva fraze (maximum jumătate de pagină)
condiţiile gestiunii de afaceri.
Proba gestiunii de afaceri

În funcţie de obiectul gestiunii sale, gerantul poate înfăptui fapte materiale sau
acte juridice. Pentru a face dovada faptelor materiale întreprinse de el, gestorul
poate recurge la orice mijloc de probă. Cât despre gerat, el este faţă de actele
încheiate de către gerant un terţ. Faţă de el, proba faptelor juridice se va face
prin toate mijloacele de dovadă îngăduite de lege, ca pentru orice fapte.
Stricto sensu, din punctul de vedere al probaţiunii judiciare, geratul apare ca un
terţ faţă de acele acte, nu însă şi din punctul de vedere al efectelor căci el nu
este străin de ele, dimpotrivă este beneficiarul lor.
Efectele gestiunii intereselor altei persoane

A. Ratificarea gestiunii
Odată întrunite toate condiţiile enumerate mai sus se nasc anumite raporturi
juridice obligaţionale atât între gerant şi gerat, cât şi între aceştia şi terţe
persoane. Efectele pe care le produce gestiunea de afaceri în planul obligaţiilor
părţilor trebuie corelate mai întâi cu acceptarea de către gerat a actelor
întreprinse în folosul sau de gerant, operaţiune juridică numită ratificare.
Subsecvent ratificării, gestiunea de afaceri se transformă retroactiv într-un
contract de mandat (ratihabitio mandato aequiparatur). Astfel dispune şi art.
1340 C. civ.:
“În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută,
efectele unui mandat”.
Din momentul ratificării, gerantul nu mai este obligat a face dovada că
gestiunea a fost utilă, deoarece nici mandatarul nu are obligaţia de a dovedi
utilitatea cheltuielilor efectuate în vederea executării mandatului. Ratificarea
gestiunii, este tocmai momentul din care încep să decurgă toate consecinţele
deduse din raportul juridic născut, raport în al cărui conţinut sunt cuprinse
drepturi şi obligaţii reciproce. Aşadar, din acest moment se poate vorbi despre
obligaţiile reciproce ale gerantului şi ale geratului unul faţă de celălalt, precum
şi despre drepturile pe care le pot reclama eventual terţii cu privire la gestiunea
întreprinsă de către gerant.
B. Obligaţiile gerantului
Potrivit art. 1331 şi urm. din C. civ., gerantul are următoarele obligaţii:
1. De înştiinţare: Gerantul trebuie să-l înştiinţeze pe gerat despre gestiunea
începută de îndată ce acest lucru este posibil.

2. De a continua gestiunea începută (art. 1332 C. civ.) Gestiunea de afaceri
obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona
fără riscul vreunei pierderi sau până când geratul, personal sau prin
reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.
Aşadar, în măsura în care continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabila pentru
gerant, el are posibilitatea să o întrerupă. Moştenitorii gerantului care cunosc
gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în
aceleaşi condiţii ca şi gerantul.
3. De a îndeplini gestiunea asumată din proprie iniţiativă ca un bun
proprietar, afară dacă ar dovedi că fără intervenţia sa afacerea s-ar fi
compromis (art. 1334 C. civ.);
4. De a da socoteală geratului cu privire la operaţiunile făcute, pentru ca
acesta să poată aprecia asupra utilităţii lor (art. 1335 C. civ.);
5. De a executa obligaţiile asumate faţă de terţi, în măsura în care a încheiat
acte juridice în nume propriu cu terţii, şi de care urmează să beneficieze
geratul.
6. De a remite geratului tot ceea ce a primit acţionând în interesul său (art.
1335 C. civ.).
Acordă
atenţie
Toate aceste categorii de obligaţii impun următoarele comentarii:
acestor 1. Legea impune gerantului obligaţii foarte asemănătoare mandatarului. Astfel,
comentarii! art. 1332 şi 1333 din C. civ. îi impun gerantului obligaţia de a continua
gestiunea începută până când geratul sau moştenitorii săi vor fi în stare să
o preia. Cu alte cuvinte, gerantul care începe să efectueze acte de gestiune din
proprie iniţiativă în interesul altei persoane nu poate abandona săvârşirea lor,
până în momentul în care nu l-ar mai expune pe gerat sau pe erezii săi riscului
daunelor
Trebuie desigur observat că dispoziţiunea sus citată agravează situaţia
gerantului în raport cu cea a mandatarului în două privinţe:
a) Aşa cum corect s-a remarcat, pare paradoxal ca într-un contract de mandat,
mandatarul să poată oricând renunţa la mandat, pe câtă vreme gerantul, care în
ultimă analiză ia pe cont propriu o acţiune umanitară, să fie obligat a continua
gestiunea chiar şi după moartea geratului, adică până ce eredele va putea lua
“continua afacerile începute de acesta” aşa cum precizează art. 1333 din C. civ.
Prelungind spiritul acestor prevederi vădit înrobitoare, se poate pune întrebarea
ce s-ar întâmpla dacă gerantul ar muri? Vor fi oare obligaţi moştenitorii săi să
continue gestiunea, sau se vor întrebuinţa regulile aplicabile prin similitudine
situaţiei decesului mandatarului?
Mai comod pare a demonstra că moştenitorii pot fi ţinuţi să continue gestiunea
în cazul acceptării moştenirii, căci succesiunea presupune şi transmiterea
obligaţiilor, iar gerantul avea faţă de gerat o asemenea obligaţie.
Ni se pare însă mai echitabilă soluţia adoptată în privinţa mandatului. Or,

între cele două raţionamente apreciem că echitatea răspunde mai degrabă
necesităţii practice, moştenitorii având totuşi mai înainte de a prelua
gestiunea posibilitatea de a-l anunţa pe proprietar despre moartea gerantului,
în loc să accepte o moştenire vădit împovărătoare.

b) Pe de altă parte, gerantul îşi asumă o obligaţie a cărei întindere îi este
necunoscută. Aceasta deoarece codul îi atribuie creditul seriozităţii, apreciind
că, devreme ce a început să se ocupe de afacerile altuia, este dator să le ducă la
bun sfârşit, ceea ce înseamnă că nu poate abandona o afacere pe care a început-
o. Altfel spus, ceea ce ar putea face pentru sine însuşi, respectiv să renunţe a
mai termina o afacere, nu poate să facă atunci când o execută pentru altul. Şi
aceasta, deoarece legea consideră că o treabă a altuia, părăsită după ce a fost
începută, poate fi mai păgubitoare pentru gerat decât una de care nu s-a ocupat
nimeni.
2. Cea de a treia obligaţie a gerantului constă în a efectua actele de gestiune
cu diligenţa unui bun proprietar. Legiuitorul nu tolerează imixtiunea în
afacerile altei persoane decât cu condiţia ca aceste treburi să fie bine
administrate. Nu se are în vedere modul concret în care gerantul şi-ar
administra propriul patrimoniu ci, in abstracto, diligenţa firească manifestată
de orice bonus pater familias în cârmuirea propriilor interese. Totodată legea
nu instituie nicio regulă precisă a responsabilităţii, limitându-se să precizeze
doar în art. 1334 alin. 2 C. civ. că gerantul “gerantul nu răspunde decât pentru
prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau dinculpă gravă.”
Prin această dispoziţiune, gerantului i-a fost creată o situaţie mai grea decât
mandatarului sau depozitarului: pe câtă vreme ultimii fiind aleşi de către
mandant sau deponent nu suportă riscurile lipsei lor de diligenţă, gerantul, deşi
s-a oferit singur să vegheze la interesele altuia, trebuie să le administreze bine
sau să lase afacerea în mâinile unei persoane mai diligente. Raportat la
obligaţia de diligenţă a gerantului, trebuie apreciată şi răspunderea sa eventuală
pentru îndeplinirea actelor de gestiune. În măsura în care intervenţia sa a fost
necesară, răspunderea lui nu poate fi angajată decât în ipoteza în care culpa sa
îmbracă forma dolului, deci a intenţiei prejudiciabile. Dimpotrivă, dacă
intervenţia sa nu a fost necesară el va fi ţinut să răspundă indiferent de gradul
culpei.
3. Gerantul trebuie să dea socoteală geratului cu privire la operaţiunile
întreprinse pentru ca acesta să poată aprecia in concreto utilitatea lor. Şi în
acest caz, devin aplicabile regulile mandatului potrivit cărora mandatarul este
obligat, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale şi de a-i
remite tot aceea ce ar fi primit in puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi
primit nu s-ar fi cuvenit mandantului.
4. O altă obligaţie a gerantului se referă la raporturile sale cu terţii. Art. 1336
prevede: (1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţi cu
care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa
împotriva geratului. (2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul
nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat
faţă de aceştia.
C. Obligaţiile geratului
Art. 1337 alin. 1 C. civ. precizează că Atunci când condiţiile gestiunii de
afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să
ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de
valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în
care au fost efectuate şi să-l despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa

sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.
Din analiza acestui text rezultă că geratul are două categorii de obligaţii, faţă
de gerant şi faţă de terţi.
Obligaţiile geratului faţă de gerant
Cu toate că în principiu gestiunea de afaceri este gratuită, geratul este totuşi
ţinut a-i restitui gerantului cheltuielile pe care acesta le-a făcut cu gestiunea.
Obligaţia de restituire este traductibilă în acest caz în două prestaţii: Mai întâi
el va plăti valoarea muncii întrebuinţate şi a cheltuielilor făcute în limita în care
ele vor fi fost necesare sau numai utile, utilitatea lor apreciindu-se după
rezultatul direct al amestecului gerantului. În al doilea rând, obligaţia de
restituire se opreşte în privinţa cheltuielilor voluptorii făcute de către gerant.
Tot în temeiul gestiunii de afaceri se poate pretinde şi restituirea cheltuielilor
făcute de către un cocontractant, în ipoteza aşa numitelor contracte
sinalagmatice imperfecte, adică a acelor contracte care, în momentul încheierii
sunt unilaterale şi devin sinalagmatice pe parcursul executării lor. La rândul
său, gerantul are împotriva geratului o acţiune negotiorum gestorum contraria,
deosebită de acţiunea in rem verso, în care se are în vedere ca pârâtul s-a
îmbogăţit în dauna reclamantului. Caracterul necesar sau util al actelor şi
cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut. În vederea
garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în
urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru
ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în
condiţiile legii.
Potrivit art. 1338 C. civ., (1) Cel care începe sau continuă o gestiune,
cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere
numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea
titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de
restituire. (2) De asemenea, cel care ignoră împotrivirea titularului este
răspunzător pentru prejudiciile cauzate şi prin cea mai uşoară culpă.
De asemenea, legiuitorul prevede şi situaţia unei gestiuni inoportune, în sensul
că actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe
perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în carei-au
procurat vreun avantaj.
2. Obligaţiile geratului faţă de terţi
În privinţa terţilor, geratul este ţinut să execute toate obligaţiile decurgând din
actele încheiate în numele său de către gerant. Spre exemplu, dacă gerantul
angajează meşteri pentru a repara casa geratului, el nu se obligă pe sine ci pe
proprietar, asemănător mandatarului. Aşa rezultă şi din dispoziţiile art. 1337
alin. 2 C. civ.: Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele
necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de
gerant.
În momentul în care geratul a ratificat gestiunea, retroactiv aceasta se
converteşte într-un contract de mandat. Din momentul ratificării, părţile sunt
legate între ele prin regulile referitoare la mandat. Aşa fiind, terţul creditor are
acţiune împotriva proprietarului şi nu a gerantului.

Sarcina de lucru 4
Realizează un tabel în care să prezinţi, în paralel, obligaţiile gerantului
şi pe cale ale geratului (maximum o pagină).
2.1.3. Plata nedatorată

Premisele plăţii nedatorate
A. Noţiunea plăţii nedatorate
În sistemul Codului civil român, şi plata nedatorată este inclusă în categoria
faptelor licite Orice plată presupune existenţa unei datorii, iar dacă această
datorie nu există, plata trebuie restituită celui care a făcut-o.
Potrivit art. 1341 alin. 1 C. civ. „Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la
restituire.”
Aşa cum se poate observa din textul codificării, plata nu constituie un fapt
unilateral nici din partea celui care face plata, nici din partea celui care o
primeşte întrucât, în sens larg reprezintă pentru ambele părţi un raport
convenţional, implicând intenţia comună de a stinge prin remiterea şi primirea
plăţii raportul obligaţional existent între ele.
Din textul art. 1341 C. civ. rezultă principiul potrivit căruia „orice plată
presupune o datorie”. Ca operaţiune juridică aşadar, plata presupune existenţa
unei obligaţii care trebuie stinsă. În cazul în care, deşi nu există o datorie dar s-
a făcut o plată, aceasta nu este valabilă. Ca orice act juridic, plata impune
întrunirea condiţiilor de validitate sub sancţiunea nulităţii printre care şi cauza.
Or, în lipsa datoriei, care constituie cauza plăţii, operaţiunea adusă la împlinire
în acest fel nu este valabil îndeplinită.
Aplicând principiul quod nullum est, nullum producit effectum, o asemenea
plată nefiind valabilă pentru că nu stinge nicio datorie, se impune restituirea
ei. Acest lucru reiese şi din alin. 3 al aceluiaşi articol “ Se prezumă, până la
proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”.
Faţă de toate aceste considerente, plata lucrului nedatorat a fost definită ca

fiind executarea de către o persoană, din eroare, a unei obligaţiuni cu
valoare de plată la care nu era ţinută, fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Plătitorul unei astfel de datorii se numeşte solvens, iar cel ce o primeşte se

numeşte accipiens.
Consecinţa imediată a plăţii nedatorate constă în naşterea între aceste persoane
a unui raport juridic obligaţional, accipiensul fiind obligat la restituirea a ceea
ce nu i se datora şi la care, evident, nu era îndreptăţit. Temeiul legal al acestei
obligaţii de restituire îl constituie art. 1635 din C. civ. potrivit căruia „ (1)
Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii,
să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act
juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit
imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz
fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.”
Câteva aplicaţiuni practice ale plăţii lucrului nedatorat pot fi, exemplis gratia,
următoarele:
1. moştenitorul testamentar plăteşte o datorie a defunctului neştiind nici că
aceasta fusese deja plătită şi cu atât mai puţin că a fost exheredat;
2. autorul unui accident rutier, asigurat pentru răspundere civilă, îi plăteşte
despăgubiri celui ce deja primise contravaloarea prejudiciului încercat de la
societatea de asigurări;
3. debitorul preţului unui bun face plata prin mandat poştal, dar datorită
coincidenţei numelui, aceasta ajunge la o altă persoană decât adevăratul
vânzător.
În fiecare dintre cele trei exemple, cel ce a primit ce nu-i era debit, are
obligaţia restituirii întemeiată pe plata lucrului nedatorat.
B. Condiţiile plăţii nedatorate
În privinţa cerinţelor plăţii nedatorate, în doctrină au fost reţinute următoarele
condiţii: a) prestaţia solvensului să aibă semnificaţia unei plăţi, b) plata făcută
de solvens să nu fie datorată şi c) plata să fi fost făcută din eroare.
Pentru naşterea raportului juridic obligaţional este necesară întrunirea tuturor
acestor condiţii, lipsa oricăreia dintre ele făcând inaplicabile regulile referitoare
la plata nedatorată. Problema condiţiilor plăţii nedatorate poate fi pusă şi
pornind de la alte criterii. Unul dintre acestea este cel potrivit căruia indebitul
poate fi obiectiv sau subiectiv.
Se vorbeşte despre indebit obiectiv atunci când plata este lipsită de cauză fie
pentru solvens, fie pentru accipiens: primul nu avea o datorie şi nici cel de al
doilea o creanţă. Indebitul este subiectiv atunci când plata este justificată doar
în privinţa uneia dintre părţi: fie că debitorul real plăteşte altei persoane decât
adevăratului creditor, fie că un creditor veritabil îşi primeşte creanţa din partea
altuia decât a debitorului său.
Analiza fiecăreia dintre condiţiile plăţii nedatorate, impune următoarele
sublinieri:
1. Existenţa unei plăţi în sens obiectiv
Prima condiţie presupune o prestaţie făcută cu titlu de plată, (solutio), ea
putând consta într-o sumă de bani, un bun individual determinat sau unul
determinat prin caractere generice şi chiar un bun incorporal. Dacă plata a
constat însă în executarea unei obligaţii de a face, restituirea nu s-ar putea face
potrivit principiului plăţii nedatorate ci al îmbogăţirii fără just temei.
Admiţând că prestaţia nu a avut valoarea juridică a unei plăţi ci a unei alte
operaţiuni (o donaţie sau un depozit de exemplu), restituirea se va face pornind
de la temeiul contractual al raportului juridic astfel născut. Astfel, art. 1341

alin. 2 prevede: Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate
sau gestiune de afaceri.
2. Plata făcută de solvens să nu fie datorată

A doua condiţie presupune ca plata să nu existe în raporturile dintre solvens şi
accipiens. Exemplis gratia, nu există plată în următoarele situaţii:
- achitarea unei datorii inexistente;
- efectuarea unei plăţi înainte de împlinirea condiţiei;
- predarea ambelor lucruri în cazul unei obligaţii alternative, deşi obligaţia s-
ar stinge chiar şi numai prin predarea unuia dintre ele;
- plata făcută altei persoane decât adevăratului creditor, ori cea făcută
adevăratului creditor de către un nedatornic al său;
- plata făcută în temeiul unei obligaţii rezultate dintr-un act nul;
- plata făcută de către un moştenitor în numele tuturor moştenitorilor,
crezându-se din eroare răspunzător solidar pentru o datorie a succesiunii;
- încasarea unor drepturi de pensie peste prevederile legale, etc.
Cu privire la această condiţie a plăţii, se pot distinge următoarele trei ipoteze:
Prima ipoteză presupune plata unei datorii existente, dar care nu se referă la
raporturile dintre solvens şi accipiens. Într-o asemenea situaţie, plata unei
datorii nu a fost făcută veritabilului creditor, ci unei alte persoane.
Exemplul cel mai uzitat, este cel al depozitarului care restituie din eroare
bunul unei alte persoane decât deponentului.
Tot o datorie veritabilă care dă naştere obligaţiei de restituire este şi plata
făcută de un codebitor neobligat solidar cu mult peste partea sa de obligaţie.
A doua ipoteză are în vedere plata făcută de solvens în executarea unei
obligaţii civile imperfecte.
A treia ipoteză vizează plata făcută în temeiul unui contract nul sau rezolvit.
Întrucât atât nulitatea cât şi rezoluţiunea au efect retroactiv, obligaţia
considerându-se că nu a existat niciodată, operează repunerea părţilor în
situaţia anterioară şi în consecinţă restituirea tuturor prestaţiilor îndeplinite în
temeiul contractului astfel desfiinţat.
În fine, în literatură a mai fost menţionată ca fiind nedatorată şi plata unei
obligaţii imorale sau ilicite, deoarece o astfel de plată este lipsită de cauză. S-a
admis că repetiţiunea ar fi totuşi posibilă dacă acţiunea nu ar fi paralizată prin
aplicarea principiului că nimeni nu-şi poate invoca propria-i greşeală, nemo
auditur propriam turpitudinem allegans.
3. Plata să fi fost făcută din eroare
A treia şi ultima condiţie a restituirii indebitului, considerată de unii autori
indispensabilă, contestată de alţii, este ca plata să fi fost făcută din eroare. Cu
privire la această condiţie, legiuitorul actual este mai rezervat.
Aceasta presupune că din eroare solvensul a avut convingerea greşită că este
debitorul accipiensului. Fiind o eroare provocată prin manopere dolosive, dolul
poate fi asimilat erorii în contextul plăţii nedatorate.
Reţine aceste
Drept civil. Teoria obligaţiilor
trei situaţii! 68
Trebuie precizat că numai solvens trebuie să fi fost în eroare, însă se poate ca
eroarea solvesului să fie provocată, în acest caz fiind asimilat dolului. Eroarea
trebuie să aibă un caracter determinant, în sensul că în lipsa ei, solvens nu ar fi
făcut plata (Pop, 2012, p. 363). O altă situaţie se referă la plata făcută pentru
stingerea unei obligaţii care fie nu exista, fie ea o obligaţie naturală, despre
care cel care a făcut plata credea, din eroare, că există ca şi o adevărată
obligaţie civilă.
A treia situaţie se referă la plata făcută în executarea unei obligaţii ce era
datorată de solvens dar, în loc să plătească adevăratului creditor, solvensul a
plătit altei persoane.
În afară de ipotezele de mai sus, este posibil ca debitorul să facă o plată
voluntară ştiind că nu este debitorul ei. Plata astfel făcută se va interpreta fie ca
o liberalitate în favoarea debitorului, fie ca o gestiune a intereselor altei
persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului debitor situat pe poziţia
juridică de gerat.
O interesantă controversă s-a iscat şi în privinţa plăţii unei datorii a succesiunii,
făcută de către un legatar exheredat.
Moştenitorul care a plătit datoria în baza singurului testament cunoscut la
data plăţii a executat o obligaţie fără să fi fost victima unei erori şi de la care,
atunci, nu avea nici o posibilitate de a se sustrage. Nimic nu i-a viciat voinţa
când a executat corect obligaţia care-i incumba în temeiul calităţii sale
succesorale. Faptul descoperirii ulterioare a unui ultim testament prin care a
fost dezmoştenit nu poate să atragă calificarea de plată făcută din eroare
pentru o obligaţie executată fără nici un viciu de voinţă. Aşa fiind, plata este
într-adevăr nedatorată şi supusă repetiţiunii, dar nu pentru că ar fi fost făcută
din eroare, ci pentru că obligaţia de a fi plătit era lipsită de cauză.
Este, de asemenea, posibil, ca debitorul să cunoască faptul că execută o
obligaţie rezultată dintr-un act lovit de nulitate absolută. Solvensul ar putea
solicita restituirea plăţii făcută astfel, deoarece nefiind puse în situaţia
anterioară, pe o cale ocolită părţile ar putea eluda legea, admiţând executarea
unei obligaţii nule. De la acest principiu există excepţia cazului când obligaţia
este lovită de nulitate relativă, deoarece pentru o asemenea cauză de
ineficacitate a actului juridic civil există posibilitatea acoperirii prin
confirmare. Soluţia se impune sub titlu de excepţie şi în cazul actelor nule
absolut care pot fi confirmate. Spre exemplu, o donaţie nulă pentru vicii de
fond şi formă poate fi confirmată prin executare de moştenitorii donatorului
defunct.
Sarcina de lucru 5
Explică într-un eseu de o pagină condiţiile plăţii nedatorate, pornind de la
prevederile Codului civil.

Efectele plăţii nedatorate
Ca efect al plăţii indebitului, ia naştere un raport juridic obligaţional care
include în conţinutul său obligaţiile accipiensului şi pe cele corelative ale
solvensului. În concret se naşte obligaţia accipiensului de a-i restitui
solvensului ceea ce a primit sub titlu de plată. Pe de altă parte şi solvensul
poate avea la rândul său obligaţii către accipiens.
A. Obligaţiile accipiensului
Obligatia de restituire a accipiensului este mai mult sau mai puţin întinsă în
funcţie de buna sau de reaua sa credinţă. In stabilirea obligaţiei de restituire
este aşadar important a se stabili poziţia subiectivă a accipiensului faţă de plata
primită. El a acţionat cu bună-credinţă dacă nu a cunoscut că plata ce i-a fost
făcută nu-i era datorată. Dimpotrivă, dacă a cunoscut că ceea ce i s-a plătit
nu-i era debit, el a fost de rea-credinţă, fapt ce influenţează în mod direct
întinderea obligaţiei de restituire. În practica judecătorească s-a decis însă că
“în cazul unor plăţi nedatorate, nu interesează faptul că ele au fost încasate cu
bună-credinţă, ele fiind oricum supuse repetiţiunii şi în această situaţie.
Ca un principiu natural de drept, bună-credinţă a accipiensului se prezumă,
“bona fides praesumitur”, fiind în sarcina celui ce afirmă contrariul să facă
dovada relei credinţe. În ultima analiză, buna sau reaua-credinţă a accipiensului
nu interesează decât pentru determinarea întinderii obligaţiei de restituire.
1. Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă
Accipiensul este de bună-credinţă atunci când nu a ştiut că plata ce a primit-

o nu-i era datorată, buna sa credinţă fiind prezumată până la proba contrarie.
El va fi ţinut să restituie prestaţiile primite sub titlu de plată numai în
limitele îmbogăţirii sale.
Codul civil stabileşte cu preciziune în câteva din textele sale întinderea
obligaţiei de restituire a accipiensului de bună-credinţă în următorii termeni:
a. accipiensul de bună-credinţă este ţinut să restituie lucrul, putând însă
păstra fructele lui, deoarece, ca un posesor de bună-credinţă ce a fost a
dobândit proprietatea asupra lor. În acest caz, condictio indebiti întemeiată pe
bună-credinţă a accipiensului, nu dă dreptul nici la dobânzi sau despăgubiri
împotriva acestuia. El este asimilat unui posesor de bună-credinţă, el neputând
fi obligat la restituirea fructelor sau a dobânzilor decât din ziua în care buna sa
credinţă a încetat, mai exact în momentul punerii sale în întârziere fie prin
somaţie, fie prin acţiunea în repetiţiune.
b. dacă a înstrăinat cu titlu oneros lucrul primit, el nu este ţinut să restituie
decât preţul primit.
c. dacă lucrul a pierit sau a fost distrus, fie din caz fortuit fie din culpa
accipiensului, el va fi liberat de obligaţia de restituire. Acelaşi text mai
precizează în teza finală, că accipiensul de bună-credinţă nu răspunde nici de
deteriorarea lucrului.
2. Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă
Este de rea-credinţă accipiensul care, deşi ştia că plata nu-i era datorată,
totuşi a primit-o. În raportul convenţional dintre el şi solvens, spre deosebire de
accipiensul de bună-credinţă, intervine o conduită culpabilă care dă loc unei
reparaţii integrale a pagubei suferite de solvens.
B. Obligaţiile solvensului
Plata nedatorată poate crea obligaţii şi în sarcina solvensului, indiferent dacă
accipiensul a fost de bună sau de rea-credinţă. El este ţinut să-i restituie în
egală măsură accipiensului de bună credinţă sau celui de rea-credinţă “toate
cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut preţul lui.”
Nu sunt supuse repetiţiunii cheltuielile voluptorii. Există însă şi punctul de
vedere la care subscriem, potrivit căruia şi în cazul acestor cheltuieli, dacă ele
au o valoare considerabilă, judecătorii le pot considera ca fiind utile,
obligându-l în consecinţă pe solvens să le restituie.
Sarcina de lucru 6
Elaborează un text (maximum 10 rânduri) în care să descrii obligaţiile
accipiensului de bună-credinţă prin comparaţie cu cele ale accipiensului de
rea-credinţă.
C. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate

Primirea plăţii nedatorate este supusă repetiţiunii, pornind de la principiul că
orice prestaţie necuvenită trebuie restituită celui ce a făcut-o. Acţiunea pentru
înapoierea a ceea ce s-a plătit nedatorat îşi are sorgintea în dreptul roman, mai
exact în “restitutio indebiti”.
Cererea de restituire a plăţii nedatorate îi aparţine în primul rând solvensului,
pentru că el poate justifica interesul unei asemenea acţiuni în justiţie. De
regulă, este o acţiune personală care se prescrie în termenul general de
prescripţie, care începe să curgă din momentul de când solvens a cunoscut sau
ar fi trebuit să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la
restituire. (Pop, 2012, p. 368)
Acţiunea în restituire poate fi exercitată şi de către creditorii chirografari ai
solvensului pe calea unei acţiuni oblice. În egală măsură, o plată nedatorată
apreciem că ar putea constitui şi obiectul unei acţiuni pauliene, dacă s-ar
dovedi că prin ea solvensul şi-a cauzat ori şi-a mărit starea de insolvabilitate.
Dacă plata nedatorată i-a fost făcută altei persoane decât veritabilului creditor,
pentru debitor ea deschide calea unei acţiuni în restituire. Nu aceeaşi acţiune o
are însă şi adevăratul creditor împotriva accipiensului, căci el are posibilitatea
de a urma calea unei actio de in rem verso, întemeiată pe îmbogăţirea fără just
temei. Competenta de soluţionare a cauzei aparţine instanţei în a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul accipiensul. Dacă obiectul acţiunii în restituire este
un bun imobil, acţiunea va fi introdusă la instanţa în a cărei circumscripţie se
găseşte nemişcătorul. Dacă obiectul plăţii nedatorate a fost un lucru individual
determinat, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni în revendicare, cu
regimul său juridic.
În ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta poate aparţine deopotrivă
judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoarea obiectului acţiunii.
Fireşte, odată cu introducerea acţiunii, reclamantul trebuie să observe
dispoziţiunile legale referitoare la taxa judiciară de timbru şi pe cele privind
timbrul judiciar.
Sarcina probei aparţine întotdeauna solvensului, ţinut a face dovada erorii în
care s-a găsit atunci când a făcut plata.
2.1.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

Noţiuni preliminare despre îmbogăţirea fără justă cauză
A. Consideraţii generale privind îmbogăţirea fără justă cauză
Vechiul Cod civil nu reglementase această instituţie, teoria îmbogăţirii fără
justă cauză fiind “edificată” de doctrină pe fundamentul unei pluralităţi
eterogene de texte ce reglementează materii diverse. Astfel, îmbogăţirea fără
justă cauză constituie în actuala codificare un izvor distinct de obligaţii,
care nu-şi are originea nici în contract, deoarece este exclus acordul de voinţă
ca producător de consecinţe juridice, şi nici în fapta delictuală deoarece lipseşte
culpa.
Reglementare: art. 1345-1348 C. civ., dar şi alte reglementări specializate din
materia drepturilor reale, succesiunilor şi din materia contractelor.
Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit prin care, în absenţa
oricărui raport juridic, patrimoniul unei persoane se măreşte în detrimentul
patrimoniului altei persoane.
O asemenea definiţie este susţinută şi de art. 1345 C. civ. care enumeră

condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză: Cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în
detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi
în limita pierderi patrimoniale suferite de cealaltă persoană.
Nu toţi autorii au numit-o la fel: denumirea de “îmbogăţire fără justă cauză”
întrebuinţată de majoritatea autorilor alternează cu aceea de “îmbogăţire fără
just temei” sau cu derivatele acestora “îmbogăţire fără temei legitim” ori
“restituirea bunurilor deţinute (reţinute) fără temei legitim”. Reţinem formula
prezentă şi în actuala codificare, cea de îmbogăţire fără justă cauză.
Nu de puţine ori patrimoniul unei persoane se poate mări pe seama
patrimoniului altei persoane, fără ca aceasta mărire să producă un prejudiciu.
Altfel spus, de cele mai multe ori, există un temei juridic care justifică mărirea
sau micşorarea corelativă a două patrimonii în funcţie de naşterea, modificarea
sau stingerea unui raport juridic civil.
Nu este lipsit de just temei de exemplu, ca donatarul să-şi mărească
patrimoniul său cu bunul pe care-l primeşte de la donator în virtutea unui
contract de donaţie ca act juridic de formaţiune bilaterală. In această situaţie,
îmbogăţirea are o cauză legitimă, aşa încât nu se poate pune problema
obligaţiei de restituire. În egală măsură, uzucapantul care dobândeşte
proprietatea asupra unui bun imobil prin faptul prescripţiei achizitive, îşi
sporeşte patrimoniul datorită faptului că legea consacră această posibilitate.
Pentru identitate de raţiuni, este legitimă îmbogăţirea celui ce dobândeşte
bunuri mobile corporale ca efect al posesiei de bună credinţă.
Nu aceeaşi este însă situaţia atunci când are loc o mărire a patrimoniului unei
persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei legitim. Într-un asemenea
caz, practica judecătorească a făcut aplicare principiului restituirii îmbogăţirii
fără just temei, stabilind obligaţia de restituire.
Faţă de dezvoltările de mai sus, putem formula definiţia completă a

îmbogăţirii fără justă cauză ca fiind faptul juridic prin care patrimoniul unei
persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru
aceasta să existe un temei juridic.
Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel al cărui patrimoniu a sporit
de a-i restitui ceea ce i-a profitat, în limita sporului dobândit, celui ce şi-a
diminuat patrimoniul. Legea îi recunoaşte celui din urmă posibilitatea intentării
unei acţiuni în justiţie prin care poate pretinde restituirea, acţiune numită şi
“actio de in rem verso”.
Condiţiile materiale ale intentării acţiunii in restituire
1. Să existe o îmbogăţire a pârâtului (art. 1345 C. civ.). Această îmbogăţire
constă în mărirea patrimoniului prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe,
îmbunătăţirea unui lucru, edificarea unei construcţii, facerea unei plantaţii sau
executarea unei lucrări pe terenul altuia.
Problema îmbogăţirii a creat dispute şi în privinţa caracterului său material sau
moral. Nuanţa îmbogăţirii de ordin moral sau intelectual nu constituie o
cucerire a dreptului modern, rafinamentul de a o fi sesizat aparţinând
romanilor. Un alt exemplu uzitat în privinţa înstăririi etice îl constituie
îmbogăţirea patrimoniului moral al unei comunităţi rurale care a asigurat cele
necesare traiului populaţiei sale in perioada critica a exodului cauzat de al
doilea război mondial. Mai poate fi citat de asemeni faptul ca un elev să fi
profitat de lecţiile primite în particular de la un profesor, împrejurare care a
făcut să crească “bagajul” cunoştinţelor sale intelectuale.
2. Să existe o însărăcire a reclamantului (art. 1345 C. civ.), care să rezulte
dintr-o pierdere economică: ieşirea unei valori din patrimoniu, prestarea unor
servicii care nu au remunerate etc.
În practică asemenea cazuri se întâlnesc atunci când un coindivizar face
îmbunătăţiri la bunul aflat în indiviziune, iar cu ocazia partajului el este
atribuit altui coindivizar, aşa încât, acesta din urma devine debitorul
contravalorii îmbunătăţirilor.
Mai trebuie menţionat că micşorarea unui patrimoniu poate să constea atât în
diminuarea unor elemente active ale sale cât şi în efectuarea unor cheltuieli
care nu au fost restituite. Aşadar sărăcirea poate avea drept obiect, ca şi
îmbogăţirea în mod simetric, fie creşterea pasivului fie diminuarea activului
patrimonial.

3. Între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului să fie e legătură
directă. (Pop, 2012, pp. 371-372)
Între sărăcirea şi îmbogăţirea a două patrimonii trebuie să existe o legătură, în
sensul că fără mărirea primului nu ar fi intervenit nici micşorarea celuilalt. Nu
este necesar ca această legătură să aibă un caracter cauzal, deşi unii autori o
susţin, apreciind că atât micşorarea cât şi sporirea trebuie să constituie efectul
unei cauze unice. Potrivit acestei opinii, legătura de cauzalitate poate fi directă,
ca atunci când o valoare trece direct din patrimoniul unuia în patrimoniul
celuilalt, ori ca în cazul posesorului care ridică o construcţie pe terenul altuia,
teren pe care îl are în posesie.
B. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire
Elementul juridic constă în lipsa unei cauze legitime a măririi

patrimoniului unei persoane şi a diminuării patrimoniului celeilalte
persoane. Acest element este uneori greu de identificat, deoarece poate fi
concepută şi intenţia celui sărăcit de a face o donaţie altcuiva sau de a-i face
un serviciu gratuit celui îmbogăţit. De asemenea, cauza o poate constitui o
contraprestaţie simbolică sau pur şi simplu speranţa de a obţine o
contraprestaţie din partea celui îmbogăţit.
Aşa cum am mai precizat, îmbogăţirea fără just temei poate fi sancţionată prin
acţiunea introdusă de cel sărăcit numai în lipsa unei cauze legitime care să fi
constituit motivul creşterii patrimoniului celui îmbogăţit. Fundamentul acţiunii
l-au constituit în timp ideile de echitate, de echilibru, de risc, de echivalenţă şi
de morală. Asupra acţiunii de in rem verso, instanţele judecătoreşti au avut
ocazia să pronunţe numeroase hotărâri, prilej în care au examinat atât condiţiile
ei de exerciţiu, cât şi câmpul său de aplicare. Exerciţiul acţiunii nu este supus
niciunei condiţii speciale, predeterminate: este suficient să existe consecinţa
îmbogăţirii produsă de un fapt personal al părţii păgubite, de un terţ sau de un
fapt juridic. Această formulare de maximă generalitate implică totuşi în ultimă
analiză două condiţii şi anume:
a) îmbogăţirea şi însărăcirea să fie lipsite de o cauza justă, adică de un temei
juridic care să le justifice (art. 1345 vorbeşte despre îmbogăţire fără justă
cauză);
b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă;
c) însărăcitul să nu aibă la îndemână o altă acţiune în justiţie pentru realizarea
dreptului său de creanţă împotriva pârâtului.
Analiza lor în detaliu, prilejuieşte următoarele dezvoltări:
a) îmbogăţirea şi însărăcirea să fie lipsite de o cauza justă, adică de un
temei juridic care să le justifice. Fundamentul îmbogăţirii fără justă cauză
constă în îndatorirea generală şi obiectivă a oamenilor, de a nu se îmbogăţi
unul pe seama altuia într-o manieră injustă. Această îndatorire morală
presupune absenţa oricărei culpe din partea celui al cărui patrimoniu s-a mărit
fără o cauză legitimă. În aceste condiţii, se pune aşadar chestiunea stabilirii
împrejurării ca îmbogăţitul să fi avut reprezentarea cauzei legitime a
îmbogăţirii sale, altfel spus de a fi acceptat cu bună credinţă înavuţirea sa.
Pentru unii autori “cauza” înseamnă în cadrul instituţiei analizate “titlu
justificativ” şi deci va exista posibilitatea menţinerii îmbogăţirii în situaţiile în
care actul juridic încheiat de cel îmbogăţit constituie un titlu valabil, deci
legitim.
Cauza poate fi definită aici ca justificarea juridică a îmbogăţirii. Dacă

beneficiarul se îmbogăţeşte datorită unui instrument juridic, chiar pe
cheltuiala altuia, nu i se poate pretinde să restituie această îmbogăţire.
Cel mai frecvent asemenea instrument juridic este fără îndoială contractul.
Astfel, pot fi exemplificate numeroase aplicaţiuni ale cauzei juridice de natură
să obstacoleze calea unei actio de in rem verso, atunci când de exemplu:
- chiriaşul convine cu proprietarul ca anumite îmbunătăţiri pe care le-a adus
imobilului închiriat să-i rămână acestuia;
- o persoană se înţelege cu o alta să gospodărească împreună şi să-i acorde
îngrijiri medicale;
- o vânzare prin care i se oferă cumpărătorului un preţ vădit avantajos etc.
Un asemenea contract trebuie să fie valabil încheiat căci el constituie cauza
legitimă care-i profită celui îmbogăţit. Chiar dacă el nu ar fi echitabil din cauza
lipsei unei contraprestaţii sau a uneia vădit inferioare, principiul forţei
obligatorii a convenţiilor este prioritar în faţa unor considerente de natură etică.
Într-o altă ipoteză, îmbogăţirea poate fi justificată prin intenţia de a-l gratifica
pe îmbogăţit urmare unei liberalităţi: părinţii care au făcut o plată în profitul
fiului lor nu pot pretinde restituirea cheltuielilor făcute decât dacă fac dovada
că nu au avut intenţia de a-i face acestuia o liberalitate. Îmbogăţirea mai poate
fi consacrată şi de voinţa legii, cum ar fi de exemplu dobândirea unui bun ca
efect al prescripţiei achizitive, sau dacă este vorba despre un bun mobil prin
posesia de bună credinţă. Un asemenea dobânditor nu poate fi considerat în
niciun caz ca şi un îmbogăţit fără justă cauză. În egală măsură şi un principiu
de drept poate constitui cauza legitimă pentru sporirea unui patrimoniu.
Cauza legitimă a îmbogăţirii o poate constitui şi o hotărâre judecătorească.
Categoria hotărârilor judecătoreşti include fireşte şi soluţiile pronunţate de
către instanţele Curţii de Conturi, precum şi hotărârile pronunţate în străinătate.
În această situaţie singura condiţie care se pune este ca hotărârea să fie
definitivă şi irevocabilă, deci executorie.
b. îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Aceasta se prezumă, nu trebuie
dovedită. Dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, nu mai suntem în prezenţa
îmbogăţirii fără justă cauză, ci e vorba despre o faptă ilicită care antrenează
angajarea răspunderii civile delictuale.
c. absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului
încercat. În cazul acţiunii de in rem verso constă în absenţa oricărui mijloc
juridic pentru acoperirea pierderii suferită de cel ce şi-a văzut diminuat
patrimoniul. Având aşadar un caracter subsidiar, ea nu poate fi exercitată
decât în absenţa oricărui alt mijloc de drept. Această condiţie este prevăzută
expres de art. 1348 C. civ.: Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel
prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
S-a acceptat bunăoară, că proprietarul unui bun individual determinat nu
poate cere restituirea lui de la cel la care se găseşte pe calea unei acţiuni de in
rem verso, deoarece el are la îndemână acţiunea în revendicare, care
constituie un obstacol de drept.
De asemenea, dacă obligaţia rezultă dintr-un contract, nu se poate recurge la
acţiunea în restituire deoarece partea interesată are la dispoziţie o acţiune
rezultată din contract. Pe această cale, reclamantul ar putea cere obligarea
pârâtului pretins îmbogăţit fără de justă cauză, fie la executarea obligaţiei
asumate, fie la dezdăunarea pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a
obligaţiilor contractuale. In acest sens, practica instanţelor a stabilit în mod
constant că “acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţirea fără
justa cauză”.
Intr-o altă speţă, părţile s-au înţeles să se gospodărească în comun, ipoteză în
care munca în comun a concubinilor poate să ducă la constatarea existenţei
unor drepturi de proprietate comună pe cote-părţi asupra bunurilor dobândite
în timpul convieţuirii, în raport cu contribuţia fiecăruia în parte. Reclamantul
nu a solicitat partajul bunurilor aflate în coproprietatea părţilor, ci suma de
bani ce ar reprezenta contribuţia sa la menajul dus în comun cu pârâta. Or,
împrejurarea ca a contribuit cu veniturile sale la menajul în comun, s-a
apreciat a nu deschide calea unei acţiuni bazate pe îmbogăţirea fără just
temei. De altă parte, aportul reclamantului la menajul comun se compensează
cu foloasele realizate de acesta din munca comună a pârâtei.
În practică s-a mai pus problema dacă s-ar putea recurge la actio de in rem
verso în situaţia când acţiunea principală a fost paralizată. Dacă a intervenit o
piedică juridică aşa cum este prescripţia dreptului la acţiune, s-a decis că nu se
poate recurge la acţiunea în restituire. Totodată, dacă reclamantul are la
dispoziţiune acţiunea bazată pe contract sau cvasi-contract, delict sau cvasi-
delict ori pe alt izvor de obligaţii, nu se justifică de asemeni acţiunea în
restituire fundamentată pe îmbogăţirea fără just temei. De aceea, chiar şi în
cazul în care îmbogăţirea s-a realizat prin intermediul unei alte persoane, care
poate fi acţionată de cel sărăcit în baza unuia dintre temeiurile arătate, nu se
justifică totuşi exercitarea acţiunii în restituire bazată pe îmbogăţirea fără just
temei, dat fiind tocmai caracterul ei subsidiar. Acest caracter subsidiar al
acţiunii nu mai poate constitui însă un impediment pentru exercitarea ei
împotriva celui îmbogăţit dacă, datorită unei situaţii de fapt, cum este
insolvabilitatea, cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de la acela cu care a
avut, de exemplu raporturi contractuale. Este cazul antreprenorului care face
lucrări la un imobil pentru cumpărătorul acestuia. In situaţia în care
cumpărătorul nu ar plăti preţul vânzării, iar imobilul s-ar întoarce la vânzător,
nimic nu s-ar opune ca antreprenorul să pretindă despăgubiri de la vânzător
pe calea unei acţiuni întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, dacă între timp
cumpărătorul a devenit insolvabil.
O asemenea rezolvare are în vedere tocmai împrejurarea că insolvabilitatea
debitorului constituie un obstacol de fapt, care, nefiindu-i imputabil
reclamantului, îi lasă deschisă calea unei acţiuni fundamentate pe ideea
îmbogăţirii fără just temei.

Sarcina de lucru 10
Identifică şi argumentează în maximum 5 fraze fundamentul îmbogăţirii
fără justă cauză.
C. Proba şi prescripţia dreptului la acţiune

Acţiunea de in rem verso este prescriptibilă în termen de trei ani atât în
raporturile dintre persoanele fizice cât şi în cele dintre persoanele juridice.
Momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie, în cazul acţiunii
pentru restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, este acela în care creditorul
obligaţiei de restituire a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul îmbogăţirii
altui patrimoniu şi pe cel care a beneficiat de îmbogăţire, împotriva căruia se va
îndrepta.
Sarcina de lucru 11
Explică într-un text de 5-10 rânduri corelaţia dintre îmbogăţirea fără justă
cauză şi acţiunea de in rem verso.
Efectele şi natura juridica a îmbogăţirii fără justă cauză

A. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Mărirea patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei
persoane dă naştere unui raport juridic obligaţional, în temeiul căruia,
îmbogăţitul devine debitorul obligaţiei de restituire către cel care şi-a micşorat
patrimoniul şi care devine la rândul său creditorul acestei obligaţii. Restituirea
trebuie să fie făcută în natură, iar numai când acest lucru nu este cu putinţă,
atunci se va face prin echivalent bănesc.
Art. 1347 alin. 2 C. civ. trimite la regulile restituirii prevăzute de art. 1639,
adică la aceleaşi reguli ca la restituirea plăţii nedatorate.
În dreptul nostru nu există nicio reglementare care să stabilească limita maximă
a valorii ce trebuie restituită. Este şi motivul pentru care practica
judecătorească şi literatura de specialitate au intervenit, stabilind o dublă
limitare, după cum urmează:
1. Cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi ţinut să restituie decât în măsura
creşterii averii sale, iar această creştere trebuie apreciată la momentul
promovării acţiunii de in rem verso. Prin urmare, dacă bunul cu care s-a mărit
patrimoniul a pierit în mod fortuit până în momentul sesizării instanţei cu
acţiunea in rem verso, obligaţia de restituire încetează. Dacă bunul a fost
vândut, trebuie restituită valoarea lui din momentul introducerii acţiunii în
justiţie. Totodată, îmbogăţitul nu poate fi reţinut să restituie fructele civile,
deoarece el a fost de bună-credinţă.
2. Cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât
diminuarea patrimoniului său, pentru că în caz contrar i-ar profita lui o
îmbogăţire fără justă cauză. În jurisprudenţa instanţelor s-a subliniat că “justa
aplicare a principiului îmbogăţirii fără just temei impune ca obligaţia de
restituire a pârâtului să nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar indisolubil
legat de aceasta, să nu depăşească valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul
reclamantului”.
În cazul în care o persoană încadrată (în speţă funcţionar la o direcţie
judeţeană pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale), a fost condamnată
prin hotărâre penală rămasă definitivă, pentru infracţiuni legate de plata
ilegală a unor ajutoare familiale şi în consecinţă a fost obligată la plata
despăgubirilor civile echivalente cu totalul ajutoarelor, în acţiunea civilă
bazată pe îmbogăţirea fără just temei intentată de către fostul condamnat
împotriva beneficiarilor, el poate să ceară restituirea, independent de orice
culpă a acestora, numai în limita sumelor efectiv plătite unităţii păgubite, iar
nu în limita celor la care a fost obligat prin hotărârea penală.
3. Momentul la care se raportează obligaţia de restituire. Conform art. 1347
alin. 1 C. civ., pentru ca îmbogăţirea să genereze acţiunea în restituire, este
necesar ca îmbogăţirea să subziste la data sesizării instanţei.

2.2. Fapta ilicită

2.2.1. Noţiuni preliminare
Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă prejudicii

care dau naştere unor obligaţii de reparare. Fapta ilicită ca izvor de obligaţii
este definită ca fiind orice faptă a omului ce cauzează altuia un prejudiciu şi
care dă naştere obligaţiei de reparaţie.
Aşa fiind, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie

izvorul răspunderii civile delictuale, care dă naştere obligaţiei civile de
reparare a prejudiciului cauzat prin ea.
Sediul legal şi definiţiile răspunderii delictuale şi răspunderii contractuale.

Noul Cod civil reglementează principial răspunderea civilă în Cartea a V-a
„Despre obligaţii”, titlul II „Izvoarele obligaţiilor”, fiindu-i consacrat Capitolul
al IV-lea, intitulat evocator „Răspunderea civilă”, structurat în şase secţiuni. In
secţiunea I-a, alcătuită din două articole este stabilit, în primul rând, cadrul
general al răspunderii civile delictuale (art. 1349) şi apoi este circumscrisă
răspunderea contractuală, privită ca o consecinţă a neexecutării lato sensu a
obligaţiilor pe care părţile contractante şi le-au asumat prin angajamentul lor
contractual. De asemenea, secţiunea a II-a, art. 1351-1356 reglementează
cauzele exoneratoare de răspundere în general, fară a deosebi după cum suntem
în prezenţa răspunderii delictuale sau răspunderii contractuale. Secţiunile III-
VI sunt alcătuite din dispoziţii legale aplicabile exclusiv răspunderii delictuale.
In schimb, reglementarea în detaliu a răspunderii civile contractuale este
încadrată tot în Cartea a V-a, dar în titlul V, capitolul II, intitulat „Executarea
silită a obligaţiilor”, fără a deosebi obligaţiile în funcţie de izvorul lor,
secţiunile I-IV, art. 1516-1548, cu preponderenţă în secţiunea a IV-a
„Executarea prin echivalent” (art. 1530-1548).
Prin modul de organizare a acestor texte legale, nu prea diferit faţă de vechiul
Cod civil, se poate uşor constata că redactorii lor au înţeles să menţină, prin
formulări exprese, distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea
civilă contractuală. Astfel, existenţa acestor două regimuri de răspundere civilă,
recunoscută de doctrina juridică şi de jurisprudenţă sub imperiul vechilor
reglementări, astăzi abrogate, este consacrată expres în dispoziţiile mult mai
clare ale noului Cod civil. Din economia acestor noi reglementări rezultă
concepţia clasică, tradiţională despre finalitatea răspunderii civile, privită ca o
răspundere eminamente reparatorie; astfel, deşi sunt supuse unor regimuri
juridice sensibil diferite, în ambele branşe ale răspunderii civile - delictuală şi
contractuală - este dominantă ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu
injust cauzat altei persoane.
Răspunderea civilă delictuală este obligaţia prevăzută de lege în sarcina unei
persoane, numită răspunzătoare, de a repara prejudiciul injust suferit de o altă
persoană, căreia i-au fost încălcate drepturile sau interesele sale legitime, în
afara unei legături contractuale. Această definiţie rezultă din economia
textelor art. 1349 C. civ.

Răspunderea civilă contractuală este obligaţia debitorului contractual de a

repara prejudiciul cauzat creditorului prin fapta sa, constând în neexecutarea
ilicită lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor datorate în temeiul contractului
încheiat cu creditorul său. Prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau
prestaţiilor datorate contractual se înţelege executarea cu întârziere, executarea
necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parţială. Definiţia
formulată mai sus are ca temeiuri legale textele art. 1350 alin. (l)-(2) C. civ.
Felurile răspunderii civile delictuale şi clasificarea lor. Dacă examinăm
întregul tablou legislativ în această materie, se constată că există mai multe
ipoteze sau cazuri de răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală. Ele
alcătuiesc ceea ce putem numi sistemul răspunderii delictuale şi pot fi
clasificate în funcţie de mai multe criterii, dintre care reţinem: clasificarea după
sediul legal al reglementărilor care li se aplică şi clasificarea după fundamentul
lor.
I. In funcţie de primul criteriu, ipotezele de răspundere delictuală sunt de
două feluri: unele reglementate în noul Cod civil şi altele reglementate în
legislaţia dezvoltatoare a Codului civil, dar pe acestea din urmă nu le vom
analiza.
Ipotezele de răspundere civilă delictuală reglementate în noul Cod civil (art.
1349 şi art. 1357-1380). Noul Cod civil reglementează trei ipoteze de
răspundere civilă delictuală:
- răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie,
- răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia
- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de ruina
edificiului.
a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie (art.
1357-1371). Art. 1357 C. civ., coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră
regula de principiu potrivit căreia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat
altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi nemijlocit în
sarcina autorului acelei fapte. De regulă, fiecare om răspunde numai pentru
faptele sale proprii. Nicio răspundere pentru altul sau pentru altceva nu-i poate
reveni decât dacă legea o prevede anume. Este un principiu cunoscut, logic şi
tradiţional în dreptul nostru civil.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Principiul
răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori,
insuficient, în măsura în care autorul său este o persoană care nu răspunde
delictual sau are o solvabilitate discutabilă. In asemenea ipoteze, victima riscă
să nu obţină reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De aceea, în scopul
protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru fapta
proprie, în unele cazuri, şi o răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane,
decât autorul faptei prejudiciabile.
Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se
explică prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile şi
persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste

relaţii speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de
autoritate a persoanei răspunzătoare.
Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de
ocrotire a intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la
răspunderea pentru fapta proprie şi se angajează numai în raporturile dintre
persoana răspunzătoare şi victima prejudiciului. Aşa se explică existenţa în
anumite condiţii a dreptului de regres al persoanei răspunzătoare împotriva
autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Codul civil român reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul
cauzat prin fapta altuia:
- răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor
sau a unui interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta
ilicită săvârşită de cel aflat sub acea supraveghere (art. 1372 C. civ.);
- răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite
delictuale ale prepusului său (art. 1373 C. civ.).
c) Răspunderea pentru prejudiciu] cauzat de animale, de lucruri sau
prin ruina edificiului. Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere un
prejudiciu ce i-a fost cauzat, fară fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina
unui edificiu. Dacă am aplica normele obişnuite ale răspunderii civile, în
asemenea cazuri, neputându-se dovedi că la originea prejudiciului este fapta
unei persoane, victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea povara
acelui prejudiciu. Aşa se explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor
prejudiciaţi, legea civilă a instituit răspunderea pentru animale, lucruri şi ruina
edificiului. Este vorba de o răspundere directă a celui care are paza juridică a
animalului, lucrului sau este, după caz, proprietarul edificiului care a cauzat
prejudiciul.
Codul civil român actual reglementează această răspunderea după cum
urmează:
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în
paza juridică a omului (art. 1375 coroborat cu art. 1377);
- răspunderea păzitorului juridic pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat
sub paza lui (art. 1376 coroborat cu art. 1377);
- răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat de
ruina acelui edificiu (art. 1378). (Pop, 2012, pp. 408-409)
2.2.2. Natura juridică şi funcţiile răspunderii civile delictuale

Funcţiile răspunderii civile delictuale
Datorită impactului ei social, răspunderea civilă delictuală ce se întemeiază pe
faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii este menită să refacă dezechilibrele
patrimoniale pricinuite printr-o mare varietate de fapte ilicite. Ea are în primul
rând un caracter patrimonial, căci urmăreşte repararea unui prejudiciu cu
valoare economică, susceptibil de evaluare în bani. De aici consecinţa că
răspunzător pentru cauzarea unui prejudiciu nu este neapărat numai autorul
faptei ilicite, pentru care sau alături de care pot răspunde şi alte persoane. De
asemenea, în cazul în care făptuitorul moare mai înainte de a se fi stabilit
existenţa şi întinderea răspunderii sale civile, obligaţia de despăgubire poate
trece asupra moştenitorilor lui. Pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală
constituie o sancţiune specifică ramurii dreptului civil, care are ca obiect
repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Acestei sancţiuni, de natură
civilă, i se poate adăuga şi una de sorginte penală, căci nu de puţine ori fapta
ilicită cauzatoare de prejudiciu poate constitui în acelaşi timp şi infracţiune.
Spre exemplu aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui lucru, poate constitui
un delict civil dar poate întruni în acelaşi timp şi elementele constitutive ale
infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 214 din C. pen. Faptul că autorul
prejudiciului va fi tras atât la răspundere penală prin aplicarea unei pedepse cât
şi la răspundere civilă prin obligarea la acoperirea prejudiciului cauzat prin
fapta sa nu constituie o încălcare a principiului “non bis in idem”. Asocierea
acestor două forme ale răspunderii (pedeapsa cu caracter penal şi sancţiunea
reparatorie cu caracter civil), nu duce la confundarea lor şi nici la modificarea
naturii juridice a fiecăreia dintre sancţiunile aplicate. În ceea ce priveşte
funcţiile răspunderii civile delictuale, ca orice formă de răspundere juridică,
aceasta are un dublu rol: unul educativ, preventiv şi unul sancţionator propriu-
zis.
Funcţia educativă, cu un grad sporit de generalitate, constă în influenţarea

conştiinţei oamenilor şi prevenţia săvârşirii de delicte civile atât la nivelul
individului făptuitor, (ţinut să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită),
cât şi la cel al conştiinţei publice, ştiut fiind că la fel vor răspunde toate
persoanele ce vor cauza altora prejudicii.
Funcţia sancţionatorie constă în obligarea autorului faptei cauzatoare de

prejudiciu la repararea lui. În acest fel, prin funcţia sancţionatorie
răspunderea civilă delictuală constituie în ultimă analiză un mijloc de
proteguire a drepturilor civile subiective. Această funcţie are însă un caracter
relativ, căci de cele mai multe ori repararea prejudiciului este posibilă numai
prin înlocuirea valorilor atinse prin alte valori, adeseori de natură pecuniară.
Sarcina de lucru 12
Motivează într-un text de 5-10 rânduri funcţiile răspunderii civile
delictuale.
2.2.3. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

Generalităţi
Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a
unei persoane este reglementată în art. 1349 alin. (l)-(2) şi art. 1357-1371 C.
civ. De asemenea, sunt incidente şi dispoziţiile art. 1381-1395 C. civ., care
stabilesc regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condiţiile
răspunderii civile delictuale în toate cazurile şi ipotezele sale. De altfel, aceste
texte legale instituie, în acelaşi timp şi implicit, principiul general al
răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă umană ilicită. în acest
sens, este suficient să reţinem că art. 1357 C. civ. dispune: „(1) Cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este
obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară
culpă”.
Art. 1349 alin. (l)-(2) prevede în sinteză că cel care, având discernământ,
încalcă îndatorirea de a respecta legea sau obiceiul locului şi de a nu aduce
atingere prin conduita sa drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane
răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Răspunderea civilă delictuală este antrenată numai dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii generale:
A.- existenţa unei fapte ilicite;
B.- existenţa unui prejudiciu;
C.- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
D.-existenţa culpei. În strânsă legătură cu existenţa culpei, există şi o altă
condiţie subsidiară, capacitatea delictuală, căci nu pot fi trase la răspundere
civilă decât persoanele care au acţionat având discernământul faptelor lor.
Se impune şi precizarea că nu este suficientă numai existenţa obiectivă a
acestor elemente: ele trebuie şi dovedite prin orice mijloc de probă în cadrul
procesului prin care se cer despăgubiri civile.
A. Fapta ilicită
Fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu, poate fi definită ca orice faptă prin

care, încălcându-se o normă juridică, se cauzează o pagubă unui drept
subiectiv civil sau unor interese aparţinând altei persoane.
Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative
ale dreptului, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva
autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii. în alţi termeni, prin
fapta ilicită înţelegem acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat
încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Necesitatea existenţei unei fapte ilicite ca element sau condiţie distinctă a
răspunderii civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o
conduită umană este prevăzută expres în art. 1357 alin. (1) care dispune cu
valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu „printr-o faptă
ilicită” este obligat să-l repare. Termenul de faptă, însoţit sau neînsoţit de
adjectivul ilicită, mai este întâlnit şi în alte texte legale. Astfel, în art. 1359 se
prevede „autorul faptei ilicite”, iar art. 1372-1373 se referă printre altele la
„fapta prejudiciabilă” a minorului sau „fapta săvârşită” de prepuşi. De
asemenea, art. 253 care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor
personale nepatrimoniale, inclusiv dreptul la despăgubiri pentru repararea unei
daune morale utilizează sintagma „caracterul ilicit al faptei săvârşite” sau
„vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături sau caracteristici:

a) fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o
conduită ori manifestare umană exteriorizată;
b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv:
voinţa omului care a ales o anumită conduită;
c) fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate; reprobarea
socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de vinovăţie, iar din punct de
vedere obiectiv, îşi găseşte expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Termenul de ilicit, prin el însuşi, evocă ideea de comportare interzisă sau
contrară unei norme juridice imperative.
Art. 1357 alin. (1) face distincţie clară între cele două elemente sau condiţii ale
răspunderii civile atunci când prevede: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”. La fel art.
1372-1374, care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
fapta altuia, se referă expres şi exclusiv doar la fapta ilicită, vinovăţia autorului
nefiind o condiţie necesară naşterii obligaţiei de reparare în sarcina persoanelor
răspunzătoare.
În cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor
imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea
drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor legitime ale altor persoane,
interese care nu sunt potrivnice normelor juridice şi moralei. Aşadar, în primul
rând, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în
sensul larg al cuvântului. De asemenea, o faptă are caracter ilicit şi în ipoteza în
care este potrivnică bunelor moravuri. Deşi, în principiu, bunele moravuri nu
constituie izvor de drept, legea face totuşi uneori trimitere la ele. Avem în
vedere, înainte de toate, textul art. 14 alin. (1) C. civ. care dispune cu valoare
de regulă generală că orice persoană trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile „(...) în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”
Urmează că întregul comportament al omului, faptele sale trebuie apreciate ca
fiind licite sau ilicite şi în relaţia lor cu bunele moravuri, în măsura în care
reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însăşi conţinutul,
limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
Bunele moravuri pot fi definite ca fiind „totalitatea regulilor de bună conduită
în societate, reguli care s-au conturat în conştiinţa majorităţii membrilor
societăţii şi a căror respectare s-a impus ca obligatorie, printr-o experienţă şi
practică îndelungată, în vederea asigurării ordinii sociale şi binelui comun,
adică a apărării şi realizării intereselor generale ale unei societăţi date”.
Pot exista însă situaţii în care deşi fapta a cauzat un prejudiciu altei persoane,
răspunderea nu poate fi angajată întrucât caracterul ei ilicit a fost înlăturat de
anumite împrejurări. Asemenea împrejurări care constituie cauza de înlăturare
a caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudiciu sunt:
1. Legitima apărare (art. 44 alin. 2 C. pen/ art. 1360 C. civ.). Prin legitima
apărare se înţelege orice acţiune săvârşită în scopul de a respinge orice atac
al unei persoane care ar putea cauza prejudicii.

Textul art. 1360 C. civ. nu defineşte legitima apărare, dar în primul alineat
prevede că: „Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a
cauzat agresorului un prejudiciu”. Aşa fiind, pentru definirea ei se face
trimitere implicită la reglementările în materie ale Codului penal. Art. 19 alin.
(2) din noul Cod penal prevede: „Este în legitimă apărare persoana care
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes
general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului”.
O persoană care produce prin fapta sa alteia un prejudiciu este considerată în
legitimă apărare dacă atacul respins are următoarele caractere:
a. este material, direct, imediat şi injust (deci lipsit de temei, care prezintă un
pericol iminent nu o simplă ameninţare);
b. este îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori
împotriva unui interes general, obştesc;
c. pune în pericol grav viaţa sau integritatea corporală a celui atacat ori
interesul general;
d. apărarea celui ce comite fapta este proporţională cu gravitatea pericolului
indus de atac. Dacă legitima apărare a depăşit dimensiunile atacului, ea poate
constitui doar o circumstanţă atenuantă, care nu mai exonerează pe cel ce a
comis-o de răspundere civilă.
2. Starea de necesitate (art. 45 alin. 2 C. pen/ art. 1361 C. civ.) O faptă

cauzatoare de prejudiciu este considerată a fi fost comisă într-o asemenea
împrejurare, dacă prin ea s-a urmărit salvarea vieţii, integrităţii corporale
sau a sănătăţii altuia, ori ocrotirea unui interes general, care nu puteau fi
altfel proteguite
S-a admis că pentru a-şi produce efectele, starea de necesitate trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie vorba de un pericol grav şi iminent;
- pericolul să nu poată fi înlăturat prin alte mijloace;
- pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane,
un bun important sau un interes public;
- prin fapta respectivă să se producă urmări mai puţin grave decât acelea care s-
ar fi provocat în cazul în care fapta nu s-ar fi săvârşit.
Art. 1361 C. civ. prevede că cel care a acţionat în stare de necesitate a distrus
sau deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un
prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat acelei
persoane, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fară justă cauză; tot astfel,
conform art. 1362 C. civ., dacă fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în stare de
necesitate în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat are acţiune împotriva
acesteia, tot în temeiul îmbogăţirii fară justă cauză. Aşadar, fiind săvârşită în
stare de necesitate, fapta prejudiciabilă este o faptă licită, din care se poate
naşte un raport juridic de obligaţii, dar numai dacă sunt întrunite condiţiile
îmbogăţirii fară justă cauză, condiţii prevăzute în art. 1345-1348 C. civ.
Raportul obligaţional se naşte între îmbogăţit, adică între cel care a acţionat în
stare de necesitate pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii sau, după caz,

între terţa persoană în interesul căreia a săvârşit fapta păgubitoare, şi însărăcit,
care este persoana prejudiciată în aceste împrejurări.
Nu se apreciază ca fiind în stare de necesitate potrivit art. 45 alin. 3 din C.
pen. făptuitorul care în momentul săvârşirii faptei şi-a dat seama că produce
urmări vădit mai grave decât acelea ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat.
3. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, sau a ordinului

superiorului. Fapta comisă în asemenea circumstanţe nu are un caracter
ilicit, deoarece a fost impusă ori permisă de un superior. Este spre exemplu,
fapta pompierului care pentru a pătrunde într-o locuinţă să stingă un
incendiu, distruge uşile de la intrare.
Este prevăzută în art. 1364 C. civ. în următoarea formulare: „îndeplinirea unei

activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează
de răspundere pe cel care putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei
sale săvârşită în asemenea împrejurări”. Formularea acestui text este, în opinia
noastră, cu totul deficitară. Credem că era necesar să se facă deosebire clară
între situaţia în care fapta cauzatoare de prejudiciu este săvârşită în îndeplinirea
unei obligaţii legale (stingerea unui incendiu de către pompieri) sau cu
permisiunea expresă a legii (serviciul sanitar-veterinar care procedează la
sacrificarea animalelor pentru stingerea unei epizootii) şi ipoteza în care
săvârşirea ei are loc prin punerea în executare a unui ordin dat de superior.
Reglementarea în materie din art. 21 al noului Cod penal este mult mai clară şi
cuprinzătoare1; de aceea o minimă coordonare a textelor în cauză ar fi fost de
mare utilitate.
Executarea ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă el nu
este vădit ilegal sau abuziv şi nici modul de executare nu a fost nelegal.
4. Exercitarea unui drept. Exerciţiul unui drept subiectiv civil trebuie să

corespundă gradual limitelor şi scopului economic şi social pentru care a fost
recunoscut.
Această împrejurare care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile este
reglementată în art. 1353 C. civ. printre cauzele exoneratoare de răspundere
civilă, care prevede: „Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul
drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul
este exercitat abuziv”.
Rezultă că atunci când a fost săvârşită în exercitarea unui drept subiectiv, fapta
prejudiciabilă nu este ilicită, conform principiului neminem laedit qui suo jure
utitur. Este de esenţa oricărui drept subiectiv de a asigura, sub ocrotirea legii,
titularului său o sferă de puteri şi o libertate, în limitele cărora el nu poate fi
răspunzător faţă de nicio persoană. Astfel, de pildă, dacă proprietarul unui teren
edifică o construcţie, respectând distanţa legală faţă de limita proprietăţii
1
în ceea ce priveşte unele comentarii reccnte referitoare la această cauză justificativă care
înlătură caracterul infracţional al unei fapte penale, a se vedea I. Molnar, Exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii, în „Explicaţii preliminarii ale noului Cod penal, art. 1-52”, op. cit., pp. 201-
211.
învecinate şi prin aceasta obturează vederea sau lumina casei vecinului său, nu
săvârşeşte o faptă ilicită.
Pentru a nu constitui o faptă ilicită, exerciţiul dreptului subiectiv trebuie să fie
normal, adică în limitele interne şi externe prevăzute de legile în vigoare, de
uzanţe, bunele moravuri şi cu bună-credinţă. în acest sens, art. 14 alin. (1) C.
civ. instituie imperativ chiar o obligaţie generală în sarcina tuturor titularilor de
drepturi în următoarea formulare: „Orice persoană (...) trebuie să îşi exercite
drepturile (...) cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele
moravuri”. De asemenea, art. 15 dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil,
contrar bunei-credinţe”.
5. Consimţământul victimei constituie o cauză de nerăspundere, dacă

înainte de producerea faptei acesta a fost de acord cu modul de a acţiona a
autorului căci “volenti non fit injuria”.
Esenţial în calificarea acestei cauze de nerăspundere este ca victima să-şi fi dat

anterior acordul nu la producerea prejudiciului, ci la eventualitatea
producerii lui prin acceptarea săvârşirii faptei. O astfel de convenţie încheiată
între autorul prejudiciului şi victimă constituie de fapt o clauză de
nerăspundere juridică. Dacă acordul victimei este ulterior producerii
prejudiciului, prin aceasta renunţându-se de fapt la despăgubire, numai suntem
în prezenţa unei clauze de nerăspundere, ci la o renunţare la un drept ca efect al
atributului dispoziţiei.
Chestiunea acordului victimei se pune însă nuanţat atunci când prin natura lor,
anumite drepturi personale nepatrimoniale nu pot face obiectul unei renunţări.
Spre exemplu, o persoană nu poate consimţi la propria-i moarte, chiar dacă
aceasta este produsă de un medic printr-o operaţie chirurgicală riscantă. Ea
poate să-şi asume cel mult riscul operaţiei! În aceeaşi măsură, practicarea unor
sporturi cu un grad de risc sporit, aşa cum ar fi de pildă paraşutismul,
automobilismul, boxul sau artele marţiale, implică de la bun început asumarea
în întregime de către viitoarea victimă fie a riscurilor cauzate de accidente
tehnice, fie a celor rezultate din confruntarea în limitele regulamentelor
sportive. În practicarea acestor sporturi, de regulă, asigurarea sportivilor este
obligatorie.
Sarcina de lucru 13
Redactează un text argumentativ în sprijinul ideii că legitima apărare şi
starea de necesitate constituie cauze de înlăturare a caracterului ilicit al
faptei cauzatoare de prejudiciu (10-15 rânduri).

Prejudiciul
Prejudiciul constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a
unei fapte ilicite săvârşită de o altă persoană. Acest efect poate avea un caracter
patrimonial, dar s-a admis că el poate fi şi de natură morală. Constituie
prejudiciu orice pierdere materială suferită de o persoană, constând în
diminuarea activului sau majorarea pasivului patrimonial, vătămarea
integrităţii corporale, distrugerea unor bunuri, decesul susţinătorului legal etc.
Într-o modernă şi riguroasă clasificare a prejudiciului, acesta poate fi
patrimonial (material) sau nepatrimonial numit în literatură tot mai frecvent
prejudiciu moral. La rândul lor, prejudiciile morale sunt susceptibile a fi
subclasificate în prejudicii corporale şi prejudicii morale necorporale aduse
personalităţii fizice, afective sau sociale.
a) Este material, acel prejudiciu care se referă la patrimoniul şi bunurile unei

persoane, la câştigul nerealizat sau la pierderea încercată subsecvent faptei
ilicite. Ele sunt, în primul rând, urmarea încălcării drepturilor şi intereselor
economice ale victimei, cum ar fi: sustragerea, distrugerea sau degradarea
unui bun, uciderea unui animal, pierderea dreptului la întreţinere, pierderea
clientelei, pierderea unui profit, pierderea dreptului rezultat dintr-o licenţă,
ruperea abuzivă a negocierilor libere pentru încheierea unui contract etc.
Prejudiciile patrimoniale pot rezulta şi din încălcarea unui drept personal
nepatrimonial, cum sunt: diminuarea sau pierderea câştigului din muncă,
urmare a vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale, valoarea cheltuielilor
făcute cu tratamentul şi îngrijirea medicală a victimei unei agresiuni,
pierderea câştigului din muncă, urmare a concedierii unei persoane care este
victima unei calomnii grave sau a unei campanii de presă injustă etc.
Este corporal acel prejudiciu ce poate fi conceput ca orice atingere adusă

integrităţii fizice a unei persoane, prin care i s-a produs o incapacitate de
muncă, permanentă sau temporară apreciabilă în procente În general, acesta
poate consta în prejudiciul durerii fizice (pretium doloris) sau psihice,
prejudiciul estetic, prejudiciul de agrement pierderea speranţei de viaţă
(loss of expectation of life) şi prejudiciul juvenil.
Prejudiciile constând în dureri fizice sau psihice, includ suferinţele şi durerile

de natură fizică sau psihică pe care le încearcă victima unul fapt ilicit şi
culpabil. În afara suferinţelor fizice, trebui avute în vedere şi consecinţele
psihice subsecvente acestora. În această categorie ar trebui inclusă spre
exemplu teama resimţită de o persoană care şi-a pierdut un ochi în perspectiva
de a rămâne complet lipsită de vedere sau angoasa pricinuită de iminenţa unei
intervenţii chirurgicale viitoare şi riscantă.
Prejudiciile estetice (pretium pulchritudinis), cuprind vătămările şi leziunile
prin care este afectată armonia fizică ori înfăţişarea unei persoane, cu
consecinţe dezagreabile cauzate de mutilarea, desfigurarea sau cicatricele
rămase de pe urma unei fapte ilicite. Astfel de prejudicii corporale pot constitui
pentru o persoană un handicap generator de complexe cu efecte negative
permanente în planul excluderii persoanei de la viaţa socială, stigmatizarea ori
marginalizarea acesteia în raport cu semenii sau cu colectivitatea din care face
parte. Un astfel de prejudiciu este susceptibil să genereze şi daune
patrimoniale, dacă ne referim la persoanele cărora le este impusă profesional o
înfăţişare agreabilă, aşa cum este cazul stewardeselor, recepţionerelor,
prezentatoarelor de modă sau TV.
Prejudiciile de agrement constau în diminuarea elementelor plăcute vieţii

umane, prin reducerea sau dispariţia unor simţuri, a vieţii sexuale sau a
posibilităţii participării persoanei vătămate la viaţa socială. Un astfel de
prejudiciu, numit şi “hedonist” mai poate fi plasat şi în sfera atingerii aduse
satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii constând în pierderea posibilităţilor de
îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere.
Prejudiciul pierderii speranţei de viaţă, constă în consecinţa vătămărilor

suferite în planul reducerii duratei vieţii ca o consecinţă a faptului ilicit.
Astfel de prejudiciu îl încearcă de exemplu o persoană infestată cu virusul
HIV, îndreptăţită să solicite daune morale datorită caracterului incurabil al
maladiei şi faptului că reducerea speranţei de viaţă este evidentă.
Prejudiciul juvenil constă în neajunsul corporal încercat de o persoană mai

tânără care îşi vede reduse speranţele de viaţă. O astfel de ipostază porneşte
de la justificarea că urmările de durată ale vătămărilor corporale sunt
resimţite cu mai multă acuitate de către persoanele tinere, mai puţin realizate
de regulă în plan profesional, spiritual, afectiv etc., decât persoanele mai în
vârstă.
Este moral şi necorporal acel prejudiciu care se referă la valorile morale ale
persoanei. La rândul lui, el poate interesa atingerea adusă onoarei sau vieţii
private ori poate consta într-un prejudiciu de afecţiune. De regulă,
despăgubirile ce se acordă au mereu un caracter patrimonial pentru că însuşi
prejudiciul are un asemenea caractere.
Existenţa prejudiciului constituie o condiţie esenţială în antrenarea

răspunderii civile delictuale. Culpa, neurmată de producerea unui prejudiciu
pentru altul, nu conferă dreptul la o acţiune în despăgubiri, tocmai pentru că
fapta nu este producătoare de pagube, iar în drept numai cel care are interes
are exerciţiul unei acţiuni în justiţie (pas d’intéret, pas d’action!).
În vreme ce răspunderea penală are ca obiect tragerea la răspundere a

făptuitorului prin aplicarea unei pedepse, răspunderea civilă delictuală are ca
obiect acoperirea prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită. Pe
bună dreptate s-a susţinut că prejudiciul este măsura reparaţiei indiferent de
gradul culpei. Aspectele ce ţin de vinovăţia în concret nu sunt relevante decât
în cazul comiterii faptei de către mai multe persoane în calitate de coautori, sau
atunci când la producerea prejudiciului a contribuit şi culpa concurentă a
victimei.
Existenţa unui prejudiciu este o condiţie necesară, dar insuficientă pentru
naşterea obligaţiei de reparare. In acest scop, prejudiciul, la rândul său, este
necesar să întrunească anumite condiţii cu valoare de caractere proprii.
Prejudiciul trebuie să fie cert, ceea ce înseamnă că prezenţa sa este sigură
atât în privinţa existenţei sale, dar mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea de
evaluare a consecinţelor patrimoniale încercate de cel ce le-a suferit. Un
prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi,
totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent. Sunt certe toate prejudiciile
actuale şi prejudiciile viitoare şi sigure. Prin prejudiciu actual se înţelege acela
care s-a produs în totalitate până la momentul în care victima cere repararea lui.
Așadar certitudinea prejudiciului implică actualitatea sa, căci nu se poate
pretinde repararea lui decât numai dacă el s-a produs. În mod excepţional, după
cum am precizat, poate fi pretinsă şi repararea prejudiciului viitor, în măsura
în care deşi el nu s-a produs este sigur că se va produce şi poate fi evaluat cu
certitudine. Mai mult decât atât, când dauna viitoare se va consuma succesiv,
„rata temporis” şi reparaţia sa poate lua forma unor prestaţii viitoare şi
succesive
Prejudiciile viitoare şi sigure sunt acele prejudicii care, deşi încă nu s-au
produs, este sigur că se vor produce, putând fi stabilită întinderea sau valoarea
lor, pe bază de elemente îndestulătoare. De pildă, atunci când victima unui
accident sau a unei agresiuni a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă,
prejudiciul este cert, deşi în bună parte el se va produce în viitor. Aşadar,
rezultă că certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existenţa, cât şi la
întinderea sa. Dacă nu se poate cunoaşte întreaga întindere a acestuia, instanţa
de judecată se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat şi
evaluat cu certitudine. Ea poate apoi reveni ulterior, la cerere, pentru a acorda
reparaţia cuvenită pentru prejudiciile devenite certe după pronunţarea hotărârii
şi provenite din aceeaşi faptă sau împrejurare. Prejudiciile viitoare şi eventuale
a căror producere în viitor este nesigură sunt lipsite de caracter cert; ele obligă
la reparare numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.
O altă chestiune referitoare la actualitatea prejudiciului, care a impus clarificări
doctrinare şi jurisprudenţiale a fost cea referitoare la actualizarea acestuia în
funcţie de evoluţia procesului inflaţionist din ultimii ani în România. În mod
obiectiv, între data comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu şi data
pronunţării unei hotărâri de reparare a daunelor se poate scurge un interval de
timp în care, datorită devalorizării monedei naţionale, despăgubirile calculate
în bani nu mai acoperă nici pe departe prejudiciul efectiv încercat. S-a pus
totodată şi problema concordanţei care trebuie să existe între nivelul preţurilor
şi cel al prejudiciului cauzat, pentru că prejudiciul trebuie reparat integral. În
mod obiectiv nu se poate susţine că în vreme ce preţurile se majorează
adaptându-se proceselor inflaţioniste, prejudiciul rămâne acelaşi, raportat la
valoarea din ziua în care a fost cauzat. Aşa fiind, soluţia adoptată de instanţe,
susţinută şi doctrinar (la care aderăm fără de rezerve), este aceea potrivit căreia
prejudiciul trebuie actualizat în funcţie de rata inflaţiei la data hotărârii de
obligare a făptuitorului. Atâta vreme cât preţurile cresc ca urmare devalorizării
monedei, nimic nu justifică necorelarea prejudiciului cu procesul inflaţionist.
Spre deosebire de prejudiciul viitor, prejudiciul eventual este cel a cărui
producere este incertă, aşa încât nu se justifică acordarea de despăgubiri.
2. Prejudiciul trebuie să fie direct
Pentru a fi direct, prejudiciul presupune necesitatea existenţei raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi acel prejudiciu injust cauzat victimei; aşadar, el
priveşte un element obiectiv, raportul de cauzalitate, iar nu unul subiectiv. De
aceea, caracterul direct al prejudiciului există atât în cazul prejudiciilor cauzate
în mod direct (prejudiciul suferit de victima imediată), cât şi în cazul
prejudiciilor directe cauzate indirect (prejudiciilor cauzate altor persoane,
victime indirecte, datorită prejudiciului iniţial cauzat în mod direct şi nemijlocit
victimei imediate). Noţiunea de prejudiciu direct nu se confundă şi nici nu se
suprapune cu noţiunea de prejudiciu cauzat în mod direct. Sfera noţiunii de
prejudiciu direct este mai largă, înţelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o
legătură cauzală directă, cât şi prin una indirectă. In schimb, prejudiciul este
indirect în situaţia în care între fapta ilicită şi acel prejudiciu nu există niciun
raport de cauzalitate.
Textele noului Cod civil din materia răspunderii civile delictuale nu se referă
expres la caracterul direct al prejudiciului pentru a fi reparabil. Este o omisiune
regretabilă. Totuşi, art. 1533 fraza finală dispune: „(...) daunele-interese nu
cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei”. Deşi, formal, această dispoziţie priveşte răspunderea contractuală,
în realitate, ea are valoarea unei norme generale aplicabilă întregii răspunderi
civile reparatorii, deoarece dă expresie exigenţei unei legături de cauzalitate
care constituie criteriul de stabilire a domeniului de aplicare a acestei
răspunderi, care nu este şi nu poate fi fară hotar. De altfel, dispoziţia a fost
preluată fară modificări din art. 1086 din vechiul Cod civil român, având
acelaşi conţinut şi aceeaşi aplicabilitate generală. (Pop, 2012, pp. 413-414)
Prejudiciul este aşadar direct, atunci când el este urmarea nemijlocită a unei
fapte ilicite, conexiune ce explică de altfel legătura de cauzalitate dintre fapta
ilicită şi rezultatul produs cu consecinţe patrimoniale nefaste.
3. Prejudiciul trebuie să fie personal, caracter ce decurge din împrejurarea că
doar consecinţele patrimoniale ale faptei ilicite sunt susceptibile de reparaţie.
Or, asemenea consecinţe nu pot fi suportate decât de către persoane fizice sau
juridice, singurele susceptibile să încerce diminuări ale patrimoniului lor.
Atingerea adusă patrimoniului unei persoane poate fi atât de natură materială,
cât şi de natură morală, în măsura în care aceasta din urmă poate fi evaluată
prin consecinţele sale prin criterii patrimoniale. Atâta vreme cât prejudiciul
material reprezintă consecinţa atingerii unui interes patrimonial (diminuarea
activului sau majorarea pasivului patrimonial), prejudiciul moral constituie
urmarea lezării prin fapta ilicită a unui drept nepatrimonial. În vreme ce prin
prejudiciul material persoana încearcă distrugerea ori pierderea unui bun,
prejudiciul moral implică atingerea adusă unuia dintre atributele personalităţii
sale, vătămarea corporală sau a sănătăţii sale etc.
Prejudiciul material include atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens),
cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care constă în lipsirea activului
patrimonial de o îmbogăţire care ar fi avut loc în cazul în care nu se săvârşea
fapta ilicită. Dacă în privinţa prejudiciului material chestiunile referitoare la
evaluare şi reparaţia sa au fost tranşate atât în literatură cât şi în jurisprudenţa,
prejudiciu moral mai suscită încă discuţii şi clasificări. Prejudiciul moral sau
dauna morală este însă dificil de acoperit sau chiar imposibil, deoarece nu se
poate stabili o echivalenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani şi
nici că despăgubirea materială adusă sentimentelor de afecţiune este imorală.
Multă vreme, dând apreciere de principiu unei mai vechi hotărâri a instanţei
supreme, instanţele au apreciat că nu se pot acorda reparaţii materiale pentru
prejudicii de ordin moral. Tendinţele jurisprudenţiale actuale sunt însă pentru
acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat. Spre exemplu, s-a
propus acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudicii cu caracter
nepatrimonial, care sunt consecinţe ale vătămării sănătăţii ori integrităţii fizice
a persoanei.
Vătămarea corporală severă poate avea drept consecinţă pe lângă pierderea
totală sau parţială a capacităţii de muncă (concretizată printr-un prejudiciu uşor
de evaluat ca o diferenţă dintre salariul avut anterior şi pensia pentru
invaliditate stabilită), desfigurarea, paralizia ori imobilizarea care lipsesc
persoana de posibilitatea de a participa la viaţa socială ori culturală şi de a
culege toate beneficiile acestei participări. Un asemenea prejudiciu numit şi
prejudiciu de agrement poate fi atenuat prin acordarea unor despăgubiri care
să asigure o ambianţă corespunzătoare in mediul în care trăieşte persoana
vătămată (în familie, institute de ocrotire ori recuperare etc.).
De asemenea, s-a considerat că o astfel de vătămare poate reclama pentru cel
în cauză un efort suplimentar pentru activităţile sale cotidiene. Un asemenea
efort (traductibil spre exemplu, prin deplasarea cu ajutorul unor proteze, citirea
cu ajutorul unui singur ochi etc.), poate fi evaluat şi trebuie reparat.
Repararea prejudiciilor morale în genere a confruntat ştiinţa dreptului şi
jurisprudenţa cu o serie de chestiuni speciale care merită să fie trecute chiar şi
sumar în revistă la finele acestei subsecţiuni. O primă chestiune este aceea
referitoare la extinderea domeniului daunelor morale şi a acordării lor şi în alte
împrejurări decât cele legate de angajarea răspunderii civile delictuale. Este
cazul bunăoară al arestării pe nedrept, în care deja există o practică constantă a
Curţii Supreme de Justiţie şi a altor instanţe. De asemeni, o extensie o
constituie acordarea daunelor morale pentru neexecutarea culpabilă a
contractelor civile şi comerciale ori pentru desfacerea abuzivă a contractului
de muncă. O rezolvare la fel de interesantă o constituie acordarea de
despăgubiri şi altor categorii de persoane decât cele ce au suferit în mod direct
şi nemijlocit prejudiciul nepatrimonial. S-a apreciat că suferinţele psihice
cauzate în urma lezării sentimentelor de afecţiune, cum este şi suferinţa psihică
de netăgăduit, produsă unui părinte prin moartea fiului său poate şi trebuie să
fie reparată.
S-a mai pus problema acordării de daune morale persoanelor aflate în stare
vegetativă cronică, solicitate de către părinţii victimei „puşi în situaţia de a
veghea asupra creşterii şi dezvoltării în viitor a unui copil handicapat, fără
perspectiva unei însănătoşiri”. Aceeaşi idee a acordării daunelor morale a fost
adoptată şi în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei.
Sarcina de lucru 14
Caracterizează în 5-7 prejudiciul pornind de la clasificarea studiată.

4. Prejudiciul să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui
interes legitim. Aşa cum rezultă din definiţia prejudiciului, pentru ca existenţa
lui să dea naştere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar ca el să
fie urmarea încălcării sau atingerii unui drept subiectiv sau a unui interes
legitim al victimei. Această condiţie generală trebuie să fie prezentă indiferent
că prejudiciul este patrimonial sau moral.
Sub imperiul dispoziţiilor vechiului Cod civil, doctrina de specialitate a
susţinut şi jurisprudenţa a statuat în unanimitate că răspunderea civilă se
angajează, fără îndoială, în toate situaţiile în care prejudiciul este cauzat
victimei prin încălcarea drepturilor subiective patrimoniale sau
extrapatrimoniale, cum sunt: dreptul de proprietate, alt drept real, dreptul la
întreţinere, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la onoare,
dreptul la demnitate, dreptul la viaţă privată etc.
Prejudiciile pot fi adeseori şi urmarea încălcării unui simplu interes rezultat
dintr-o situaţie de fapt, interes căruia nu-i corespunde un drept subiectiv.
Raportat la aceste prejudicii, în urmă cu 5-6 decenii, s-a pus problema dacă ele
pot sau nu justifica angajarea răspunderii civile; altfel spus, victima are sau nu
are dreptul de a cere şi obţine repararea prejudiciului suferit ca urmare a
faptului că i-a fost încălcat un simplu interes.
Confruntată cu asemenea cereri practica judiciară a statuat în mod constant că
în principiu există obligaţia de reparare a prejudiciului şi în acele ipoteze în
care a fost cauzat unei persoane prin încălcarea unui simplu interes, ce nu
corespunde unui drept subiectiv. Astfel, a fost admisă acţiunea în despăgubiri
introdusă de o concubină pentru repararea prejudiciului constând în pierderea
întreţinerii prestată de concubinul său care a fost victima unui omor, cu
motivarea că „în infracţiunile contra vieţii, faptul că partea civilă nu era soţia
victimei, ci concubina sa, este irelevant din moment ce a dovedit că se afla în
întreţinerea victimei”. De asemenea, s-a decis obligarea la despăgubiri pentru
pierderea întreţinerii pe care victima unui accident o presta în fapt, fără a avea
o obligaţie legală, copiilor soţului său, copiii care erau dintr-o căsătorie
anterioară şi deci nu aveau un drept subiectiv de a primi întreţinere de la
victima accidentului. într-o altă soluţie, s-a recunoscut dreptul unui minor, aflat
în întreţinerea de fapt a unei rude, de a obţine despăgubiri în cazul în care
întreţinătorul a fost victima unui accident. Tot astfel, în mai multe cazuri de
speţă, s-a apreciat că atunci când în urma faptei ilicite victima a decedat
„concubina sa, mamă a unor copii minori, are dreptul la despăgubiri pentru
întreţinerea lor, dacă face dovada că prin moartea concubinului copiii au suferit
un prejudiciu”; împrejurarea că „minorii nu se află în raporturi de filiaţie
legitimă cu victima nu duce la o soluţie contrară, cât timp ei au fost prejudiciaţi
de sumele ce le asigura victima în a cărui întreţinere se aflau în permanenţă”.
în toate aceste cazuri, nefiind în prezenţa unei obligaţii legale şi corelativ a
unui drept subiectiv la întreţinere, este vorba doar de lezarea unui simplu
interes, rezultat dintr-o situaţie de fapt.
Literatura de specialitate a fost favorabilă acestei orientări. Astfel, majoritatea
autorilor au apreciat că atingerea unui simplu interes rezultat dintr-o situaţie de
fapt dă dreptul la repararea prejudiciului cauzat dacă sunt întrunite două
condiţii: situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate, încât să se poată

deduce că ar fi continuat şi în viitor; să fie vorba de vătămarea unui interes licit
şi moral.
Această orientare a jurisprudenţei şi doctrinei juridice şi-a găsit consacrarea în
textele noului Cod civil. în primul rând, art. 1349 alin. (1) prevede obligaţia
generală a oricărei persoane de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor
legitime ale altor persoane. Apoi, ca o consecinţă a nerespectării acestei
obligaţii, art. 1359 C. civ. dispune: „Autorul faptei ilicite este obligat să
reapare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui
interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se
manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Desigur că pentru a fi
legitim şi prin modul său de manifestare să creeze aparenţa unui drept
subiectiv, interesul trebuie să aibă caracter de stabilitate, adică să aibă o
permanenţă îndestulătoare şi, în acelaşi timp, să nu fie contrar legii imperative,
ordinii publice şi bunelor moravuri.
Existenţa interesului legitim şi serios care a fost vătămat şi caracterul său licit
şi moral sunt împrejurări de fapt şi deci pot fi dovedite prin orice mijloc de
probă. Acordarea reparaţiei şi întinderea acesteia se stabilesc de către instanţa
de judecată cu aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului. (Pop,
2012, pp. 416-417)
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Existenţa răspunderii civile delictuale presupune ca o a treia condiţie,
necesitatea ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de
cauzalitate, în sensul că o anumită faptă a cauzat un anumit prejudiciu. Nu
poate fi trasă la răspundere decât acea persoană care printr-o faptă ilicită
determinată, a produs acel prejudiciu a cărui reparare se cere. „Per a contrario”
nu poate fi trasă la răspundere civilă o persoană care nu a produs prin fapta sa
acel prejudiciu. Legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu trebuie să fie
directă, sigură şi necesară, ca un raport dintre cauză şi efect.
Referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenţei acestei condiţii
rezultă din formularea mai multor dispoziţii ale noului Cod civil, cum sunt art.
1349 alin. (2), art. 1357 alin. (1), art. 1358-1359, 1372-1373, 1375-1376 şi
1378-1379, precum şi altele, în care se dispune în esenţă că obligaţia de
reparare intervine pentru „toate prejudiciile cauzate” sau pentru „prejudiciul
cauzat” printr-o faptă ilicită sau „cauzat de un animal”, „cauzat de un lucru”
sau „cauzat de mina edificiului” ori în alte situaţii. Importanţa raportului de
cauzalitate apare cu evidenţă mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este
obiectivă, fără vinovăţia persoanei răspunzătoare.
Existenţa condiţiilor concrete în care se realizează legătura de cauzalitate nu
poate fi apreciată decât, de la caz la caz, de către instanţa judecătorească. (Spre
exemplu, o persoană alunecând pe stradă pe gheaţă se loveşte la cap. Pe
parcursul transportării sale la spital, ambulanţa derapează şi izbindu-se intr-
un copac îi cauzează leziuni costale. În timpul intervenţiei chirurgicale moare
din cauza asfixiei cauzate de lipsa de oxigen în sala de operaţii. În speţă, la
decesul victimei, au concurat mai mulţi factori: neglijenţa municipalităţii,
fapta conducătorului auto şi incompetenţa profesională a medicilor).

Pe lângă aceste condiţii generale, proprii în principiu oricărui raport de
cauzalitate, răspunderea civilă delictuală implică şi o anumită specificitate a
caracterelor legăturii de cauzalitate.
Specifice raportului de cauzalitate în cazul răspunderii civile delictuale îi sunt
următoarele premise, unanim recunoscute ca atare şi în doctrină şi
jurisprudenţă:
1. legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea cu
caracter ilicit şi prejudiciu “stricto senso” şi nu ca o eventualitate cauzală
acceptată în mod generic;
2. în analiza raportului de cauzalitate se face abstracţie de atitudinea
subiectivă, psihică a făptuitorului faţă de fapta comisă şi consecinţele ei. Sub
acest aspect specific, interesează doar obiectivarea faptei şi urmările sale, fiind
deocamdată irelevantă chestiunea imputabilităţii sau a responsabilităţii. În acest
sens, ne referim la caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate în materia
răspunderii civile delictuale. Interesează deci existenţa obiectivă a faptei
(acţiune sau inacţiune) şi a urmării sale specifice, concretizată printr-un
prejudiciu;
3. fapta ilicită având un caracter uman nu trebuie disociată de alte fapte umane
sau de factori exteriori, ce pot contribui la producerea prejudiciului. Nu
interesează toate conexiunile posibile, ci doar acelea care într-un fel sau altul
contribuie la realizarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu;
4. raportul de cauzalitate poate fi şi indirect sau mediat, dacă fapta ilicită a
produs o situaţie care a permis altor factori să determine direct un anume
prejudiciu. Spre exemplu, faptele complicelui la un furt nu sunt în legătură
cauzală directă cu prejudiciul cauzat de autor, deoarece el ajută sau înlesneşte
săvârşirea faptei. El va răspunde însă alături de autor pentru repararea
prejudiciului, chiar dacă nu l-a produs nemijlocit prin fapta sa.
Vinovăţia (culpa) făptuitorului
Vinovăţia sau culpa este condiţia de natură subiectivă în prezenţa căreia

poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, condiţie care
reflectă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi de consecinţele ei.
Dacă în dreptul penal vinovăţia se înfăţişează fie sub forma intenţiei (directă
sau indirectă), fie sub forma culpei (neglijenţă sau imprudenţă), răspunderea
civilă delictuală operează numai cu termenul de culpă, acoperitor al tuturor
formelor de vinovăţie.
Distincţia nici nu şi-ar putea avea utilitate, atâta vreme cât această formă a
răspunderii juridice poate fi angajată indiferent de gradul de vinovăţie. În
mod excepţional gravitatea culpei are relevanţă judiciară doar în anumite cazuri
strict determinate sau al culpei concurente a victimei (în funcţie de gradul de
vinovăţie se stabileşte întinderea despăgubirilor datorate). Spre exemplu, culpa
unei persoane care traversează imprudent strada şi este accidentată de un
autovehicul având un caracter concurent la producerea accidentului va fi
apreciată ca atare cu prilejul stabilirii despăgubirilor civile printr-un procent
corespunzător. Indiferent de gravitatea sa, culpa presupune un factor intelectiv
de conştiinţă, care presupune un anumit nivel de percepţie socială a faptelor şi
urmărilor lor, dar şi un factor volitiv, de voinţă, care reflectă actul psihic de
deliberare şi opţiune cu privire la un anumit comportament ce urmează a fi
adoptat de către făptuitor. El implică libertatea de voinţă, de deliberare şi
decizie în deplină cunoştinţă de cauză.
Factorul intelectiv este condiţionat de nivelul de pregătire şi cunoaştere în
concret a autorului faptei ilicite, reductibil în final la întrebarea: putea sau
trebuia să cunoască autorul faptei ilicite semnificaţia şi urmările faptei sale? În
funcţie de răspunsul la această întrebare se poate stabili dacă persoana a
acţionat sau nu cu discernământ, altfel spus dacă are capacitate delictuală.
Autorul unei fapte cauzatoare de prejudiciu nu poate fi tras la răspundere decât
dacă a acţionat cu capacitate de discernământ, deci dacă a avut reprezentarea
consecinţelor faptelor sale. În privinţa capacităţii delictuale, operează
prezumţia că fiecare persoană a acţionat cu discernământ până la proba
contrarie. Sunt lipsiţi de discernământ şi nu răspund pentru faptele lor
delictuale minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească,
chiar dacă s-ar face dovada că ultimii au acţionat într-un moment de pasageră
luciditate. Fireşte problema culpei sau a capacităţii delictuale nu se pune decât
în cazul răspunderii pentru fapta proprie, deoarece ea nu-şi are nici o raţiune
atunci când răspunderea este angajată pentru fapta lucrurilor, a animalelor ori
ruina edificiului.
Proba răspunderii civile delictuale
Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a se face dovada
existenţei tuturor elementelor răspunderii pentru fapta proprie şi anume:
existenţa faptei, prejudiciul, legătura cauzală, vinovăţia şi discernământul
făptuitorului.
Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite
toate aceste elemente. Este de neconceput angajarea răspunderii civile
delictuale a unei persoane în lipsa oricăruia dintre aceste elemente.
Sarcina probei acestor elemente incumbă reclamantului, care de cele mai
multe ori este însăşi persoana vătămată. Repararea prejudiciului se face în
cadrul procesual numai atunci când cel ce a cauzat prejudiciul nu înţelege să-l
repare pe cale amiabilă. În caz contrar el poate fi obligat la cererea celui ce a
suferit prejudiciul pe calea unei acţiuni în justiţie. Această acţiune poate fi
purtată fie în procesul penal, fie printr-o acţiune civilă separată pentru că nu
mereu o faptă cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune.
Sarcina de lucru 15
Argumentează într-un text de 10-20 rânduri importanţa legăturii de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Capacitatea delictuală
Aşa cum s-a putut constata din analiza vinovăţiei rezultă că în concepţia
dreptului nostru civil, în principiu, pentru angajarea răspunderii civile
delictuale, persoana fizică trebuie să aibă conştiinţa faptelor sale, adică puterea
de a discerne între ceea ce este permis şi nepermis, licit şi ilicit; în alţi termeni,
această răspundere este condiţionată de existenţa discernământului, adică
autorul faptei prejudiciabile trebuie să aibă capacitate delictuală. Lipsa
discernământului atrage după sine lipsa vinovăţiei subiective.
Capacitatea delictuală nu se confundă cu capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice; prima se referă la răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea
de fapte ilicite extracontractuale care produc asemenea consecinţe, iar a doua
înseamnă aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile şi de a
răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin angajamentul său (art.
37 C. civ.).
In contextul reglementărilor privind condiţia vinovăţiei pentru antrenarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în noul Cod civil există
dispoziţii privitoare la capacitatea delictuală; ea este văzută şi reglementată ca
o condiţie a existenţei vinovăţiei autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Problema lipsei capacităţii delictuale se pune în legătură cu minorii sub 14 ani
şi cu persoanele aflate sub interdicţie judecătorească. în această privinţă, noul
Cod civil a preluat soluţiile prevăzute în vechile reglementări abrogate expres
începând cu 1 octombrie 2011 sau statuate în practica judiciară’. Astfel, art.
1366 dispune: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana
pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu
se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei. (2) Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în
care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei”.
Este facil de observat că prin aceste texte se instituie două prezumţii legale
relative care produc efecte în direcţii opuse: una a lipsei de discernământ în
cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a interzisului
judecătoresc, cu consecinţa neangajării răspunderii lor civile pentru prejudiciul
injust cauzat victimei; alta a existenţei discernământului dacă făptuitorul a
împlinit vârsta de 14 ani; ambele pot fi răsturnate prin probă contrară.
Tot referitor la lipsa discernământului, necesar pentru angajarea răspunderii
civile, art. 1367 alin. (1) C. civ. prevede că persoana (care a împlinit vârsta de
14 ani şi nu este pusă sub interdicţie - s.n. L.P.) care a cauzat un prejudiciu nu
este răspunzătoare dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era în
stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care a pus-o în neputinţă de a-şi da
seama de urmările faptei sale; starea de tulburare a minţii trebuie să fie
accidentală. In schimb, în alin. (2) al aceluiaşi articol se dispune că atunci când
starea respectivă şi-a provocat-o el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de
stupefiante sau de alte substanţe, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător;
urmează că în ipoteza în care lipsa discernământului este consecinţa beţiei
voluntare, făptuitorul este vinovat şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat
victimei, deoarece nemo auditur proriam turpitudinem allegans. În acest din
urmă caz, răspunderea îşi găseşte temeiul în greşeala anterioară - culpa remota

- de care autorul se face vinovat pentru faptul că a săvârşit-o având
discernământ.
Subliniem că lipsa de discernământ sau de capacitate delictuală trebuie să
existe în momentul săvârşirii faptei ilicite şi prejudiciabile. Incapacitatea
delictuală presupune obligatoriu o lipsă totală de discernământ. O lipsă doar
parţială a discernământului nu influenţează existenţa şi întinderea răspunderii
civile. Aşadar, cel care nu este lipsit total de discernământ este prezumat de
lege că are discernământul corespunzător tipului de om care serveşte ca etalon
al gradului de prudenţă şi diligenţă de care trebuie să dea dovadă orice membru
al societăţii. (Pop, 2012, pp. 454-455)
2.3. Răspunderea civilă delictuală indirectă pentru fapta altei persoane

Redactorii noului Cod civil nu au rămas insensibili la discuţiile, propunerile,
controversele şi evoluţiile care au avut loc mai ales în ultimele 5-6 decenii în
spaţiul răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate terţilor prin
fapta ilicită a altuia. De asemenea, s-au avut în vedere şi unele soluţii
doctrinale, jurisprudenţiale şi chiar legislative promovate în această materie şi
în alte state europene, pentru a răspunde prompt şi eficace la trebuinţele
sociale. Aşa se explică faptul că materia este esenţial reorganizată în cuprinsul
noilor reglementări. In capitolul consacrat în principal răspunderii civile
delictuale, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia îşi are sediul
într-o secţiune separată, art. 1372-1374.
Examinarea acestor texte permite uşor să se constate că sunt reglementate doar
două cazuri sau ipoteze în care o persoană poate fi obligată să răspundă pentru
un prejudiciu cauzat unei terţe persoane prin fapta ilicită a altuia sau altora.
Astfel, în art. 1372 este instituit un principiu general de răspundere pentru
prejudiciul cauzat altuia prin fapta unui minor sau a unei persoane aflată sub
interdicţie judecătorească, răspundere ce se angajează în sarcina aceluia care în
temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătoreşti are obligaţia să-l
supravegheze pe autorul faptei prejudiciabile.
Al doilea caz este reglementat în art. 1373 şi constă în răspunderea comitenţilor
pentru prejudiciile cauzate terţilor prin faptele ilicite ale prepuşilor. în art.
1374, ultimul din această secţiune, sunt prevăzute regulile în funcţie de care se
rezolvă concursul între răspunderea diferitelor persoane pentru prejudiciile
cauzate prin faptele altora, respectiv între răspunderea părinţilor şi a celorlalte
persoane care ar putea avea obligaţia de supraveghere a autorului prejudiciului,
minor sau interzis judecătoresc, precum şi între răspunderea acestora şi cea a
comitentului pentru prepusul său minor. Vom analiza aceste două cazuri în
ordinea în care sunt reglementate şi fiecare cu specificul regimului său juridic.
În toate ipotezele prevăzute de textele codului civil, răspunderea pentru fapta
altuia constituie o garanţie faţă de victimă, cu privire la acoperirea prejudiciului
cauzat. Esenţial este că cel ce răspunde pentru altul o face ca un veritabil
„garant al celui pentru care este chemat să răspundă; garantând în virtutea legii,
comportamentul acestuia în viaţa socială, cel ce garantează devine obligat
alături şi pentru cel garantat ori de câte ori acesta din urmă a săvârşit o faptă
ilicită cauzatoare de prejudicii”. Cu toate acestea, răspunderea civilă delictuală
indirectă nu exclude posibilitatea angajării răspunderii pentru fapta proprie.
Este facultatea victimei să aleagă între posibilitatea angajării răspunderii
directe a autorului faptei cauzatoare de prejudiciu sau, să cheme pentru a
răspunde de faptele culpabile ale acestuia pe acele persoane chemate să
răspundă alături de el.
2.3.1. Răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor sau
interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat terţilor prin fapta ilicită săvârşită
de cel aflat sub acea supraveghere
În reglementarea dată de art. 1372 C. civ. (1): Cel care în temeiul legii, al
unui contract ori al unei hotărîri judecătoreşti este obligat să supravegheze
un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat
altuia de către aceste din urme persoane. (2) Răspunderea subzistă chiar în
cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru
fapta proprie. (3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere
numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.
În primul alineat se stabileşte sfera sau domeniul de aplicare, precum şi
condiţiile speciale care trebuie să fie întrunite pentru angajarea acestei
răspunderi.
În alineatul (2) se prevede: „Răspunderea subzistă chiar şi în cazul când
făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Din
analiza textului rezultă că pentru angajarea răspunderii persoanei care are
obligaţia de supraveghere nu este necesar să fie prezente toate condiţiile
răspunderii pentru fapta proprie a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile; mai
exact, acesta nu este obligatoriu să aibă discernământul prezumat ori dovedit în
momentul săvârşirii faptei sale.
Şi în sfârşit, alineatul (3) al aceluiaşi articol, în prima frază stabileşte limitativ,
într-o exprimare generică, faptul că persoana obligată la supraveghere este
exonerată de răspundere „numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta
prejudiciabilă”; această prevedere constituie, aşa cum vom vedea, un reper
foarte important pentru a decela fundamentul teoretic al angajării răspunderii
în ipoteza pe care o analizăm. In fraza a doua al acestui ultim alineat cu referire
exclusivă la răspunderea părinţilor şi tutorilor se dispune că ei vor putea face
dovada că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă a copilului minor numai
dacă probează că respectiva faptă este „urmarea unei alte cauze decât modul în
care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”;
după cum vom constata, această ultimă precizare a textului legal citat este
ilogică şi superfluă, fiind adăugată prin Legea nr. 71/2011 de punere în
aplicare a noului Cod civil. (Pop, 2012, p.467)
Sfera persoanelor pentru care se răspunde

Fiind vorba de o răspundere cu valoare de principiu, sfera persoanelor pentru
care se răspunde în temeiul şi condiţiile art. 1372 C. civ. este mult mai largă
decât cea prevăzută de art. 1000 alin. (2) şi (4) din vechiul Cod civil Astfel, pe
când, sub imperiul vechiului Cod civil, răspunderea se angaja numai pentru
prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori care aveau locuinţa
de drept la părinţii lor [art. 1000 alin. (2)] şi ale elevilor şi ucenicilor minori
aflaţi sub supravegherea cadrelor didactice şi respectiv meseriaşilor care îi
instruiau [art. 1000 alin. (4)], art. 1372 alin. (1) C. civ. dispune că se angajează
pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori, cât şi prin
faptele ilicite ale persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, indiferent de
vârstă. Aşadar, în ce-1 priveşte pe autorul faptei ilicite şi prejudiciabile, acesta
trebuie ca la data săvârşirii faptei să fi fost minor, adică să aibă vârsta sub 18
ani, ori să fie o persoană aflată sub interdicţie judecătorească. Această
răspundere nu există în cazul în care autorul faptei este o persoană majoră
lipsită de discernământ, care însă nu este pusă sub interdicţie judecătorească
pentru alienaţie sau debilitate mintală.
Determinarea persoanelor chemate de lege să răspundă. Din analiza
aceluiaşi alin. (1) al art. 1372 C. civ. rezultă că răspunderea pe care o analizăm
se angajează în sarcina tuturor persoanelor fizice sau persoanelor juridice care
au obligaţia prevăzută de lege, stabilită într-un contract sau printr-o hotărâre
judecătorească de a supraveghea pe minorul sau, după caz, persoana pusă sub
interdicţie care a săvârşit fapta ilicită prin care s-a cauzat unei terţe persoane un
prejudiciu injust. Urmează că faţă de vechiul Cod civil care prevedea expres şi
restrictiv că răspunderea putea fi angajată numai în sarcina unor persoane fizice
- părinţilor, institutorilor şi artizanilor (cadrelor didactice şi meseriaşilor) -
textul art. 1371 alin. (1) C. civ. instituie răspunderea oricărei persoane care are
obligaţia de a supraveghea pe minorul sau interzisul judecătoresc autor al faptei
ilicite şi prejudiciabile. Reglementarea are ca model dispoziţiile art. 832 din
Codul civil german (BGB), în termenii cărora răspunderea revine oricărei
persoane care în temeiul legii sau printr-un contract are obligaţia să exercite
supravegherea asupra altuia care din cauza minorităţii sau stării psihice ori
mentale este lipsit de discernământ şi trebuie să fie supravegheat”.
Obligaţia de supraveghere poate avea origine diferită, în sensul că este
prevăzută de lege, asumată printr-un contract sau stabilită printr-o hotărâre
judecătorească. Astfel, în ceea ce priveşte obligaţia legală de supraveghere a
minorilor, ea este prevăzută, în primul rând şi înainte de toate, în sarcina
părinţilor; în acest sens, art. 493 C. civ. prevede expres: „Părinţii au dreptul şi
îndatorirea de supraveghere a copilului minor”. Este de menţionat că această
obligaţie legală a părinţilor rezultă implicit şi din economia textului art. 487 C.
civ. unde este definit conţinutul autorităţii părinteşti: „Părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,
psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt
datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia”. Aşa cum s-
a arătat, obligaţia părinţilor de creştere şi îndrumare a copilului minor are un
conţinut larg, astfel încât presupune în mod necesar şi implicit şi obligaţia de
supraveghere, pe lângă faptul că este prevăzută special şi într-un text separat de
lege (art. 493 C. civ.). De asemenea, obligaţia părinţilor de a îndruma şi
supraveghea copilul minor poate fi dedusă şi din prevederile art. 32 din Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Obligaţia
legală în discuţie incumbă fără deosebire părinţilor fireşti şi, după caz,
părinţilor adoptatori1. Aceeaşi obligaţie revine şi tutorelui minorului asupra
căruia trec, în principiu, drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la
1
Adopţia este reglementată în art. 451 -482 C. civ.

persoana minorului şi bunurile sale, sub controlul instanţei de tutelă şi eventual
al consiliului de familie.
Alte persoane cărora le revine obligaţia de supraveghere sunt: tutorii
interzişilor judecătoreşti; cadrele didactice din învăţământul preuniversitar,
meseriaşii care instruiesc ucenici minori; persoanele cărora un copil minor le
este încredinţat în plasament prin hotărâre judecătorească (instanţa de tutelă);
asistenţii maternali; persoanele fizice şi juridice care în calitate de profesionişti
îşi asumă printr-o convenţie misiunea de a instrui, reeduca, trata, îngriji,
organiza, supraveghea activitatea minorilor sau bolnavilor psihici aflaţi sub
interdicţie (cum sunt asociaţiile sau fundaţiile care înfiinţează centre de
reeducare şi recuperare a persoanelor cu handicap psihic, spitalele private,
clinicile psihiatrice private, sanatoriile, coloniile de vacanţă, creşele,
orfelinatele, pensiunile, infirmierele, bonele etc.)'; unităţile sanitare publice în
care se află internaţi bolnavii psihici puşi sub interdicţie; centrele de reeducare
şi unităţile penitenciare care au sub autoritatea lor infractori minori etc. Nu are
nicio relevanţă specială dacă obligaţia de supraveghere este legală,
contractuală sau judiciară, gratuită sau cu titlu oneros, provizorie sau de lungă
durată.
Sfera deosebit de largă a persoanelor pentru ale căror fapte prejudiciabile se
răspunde - toţi minorii şi toate persoanele puse sub interdicţie judecătorească -
precum şi sfera şi mai largă a persoanelor răspunzătoare pe temeiul art. 1372
C. civ. sunt argumente de neînlăturat că textul legal în discuţie instituie un
principiu general de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite
săvârşite de persoanele prezumate de lege ca fiind lipsite de discernământ în
plan delictual, precum şi de minorii cu vârsta între 14-18 ani.
Fundamentul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori

Fundamentul acestei răspunderi. în rezolvarea acestei importante probleme
atât sub aspect teoretic, cât şi practic este necesar să avem în vedere dispoziţiile
art. 1372 alin. (3), prima parte care prevede: „Cel obligat la supraveghere este
exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta
prejudiciabilă”. Dacă această prevedere nu ar exista s-ar putea susţine că
fundamentul răspunderii pe care o analizăm constă în culpa prezumată de lege
în sarcina persoanei răspunzătoare că nu şi-a îndeplinit sau a îndeplinit
necorespunzător obligaţia de supraveghere a autorului faptei prejudiciabile. De
altfel, această fundamentare este proprie dreptului civil german, unde se afirmă
că răspunderea pentru fapta minorilor sau a persoanelor care datorită stării
psihice sau mintale au nevoie de supraveghere este o răspundere subiectivă,
întemeiată pe culpa prezumată a aceluia care are obligaţia de supraveghere;
prezumţia legală este relativă şi poate fi înlăturată dacă cel în cauză dovedeşte
că şi-a îndeplinit corect şi scrupulos obligaţia de supraveghere. Deşi textele art.
1372 C. civ. au ca izvor de inspiraţie prevederile art. 832 C. civ. german
(BGB), în ce ne priveşte, apreciem că din moment ce redactorii lor s-au hotărât
să precizeze în alineatul (3), prima frază, că exonerarea de răspundere intervine
numai dacă cel obligat la supraveghere, fară a deosebi între diferitele categorii
de persoane care au această obligaţie, face dovada că „nu a putut împiedica
fapta prejudiciabilă” au vrut să ne sugereze că această dispoziţie trebuie

inteipretată în sensul că răspunderea la care ne referim este una obiectivă, fără
vinovăţie.
Deşi din modul de formulare a textului art. 1372 alin. (3), prima frază, ar
rezulta, la o privire superficială, că persoanele răspunzătoare sunt exonerate de
răspundere numai dacă fac dovada unui fapt negativ, în realitate însă în acest
scop este necesară în mod evident o probă pozitivă, în sensul că trebuie făcută
dovada unei cauze străine care l-a pus pe cel chemat de lege să răspundă în
situaţia de a nu putea împiedica fapta prejudiciabilă. Cauza străină constă
evident în foiţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unei terţe
persoane1. Aşadar, în opinia noastră, înlăturarea răspunderii apare ca o
posibilitate ce operează exclusiv pe terenul cauzalităţii; or, raportul de
cauzalitate este o condiţie materială, obiectivă a răspunderii civile. Cauza
străină care a pus-o pe persoana răspunzătoare în situaţia de a nu împiedica
fapta prejudiciabilă este necesar să fie examinată, pe de o parte, în raport cu
autorul faptei aflat sub supraveghere şi, pe de altă parte, în raport cu pârâtul,
care este persoana chemată de lege să răspundă; indiferent de direcţia din care
intervine, cauza străină va avea ca efect exonerarea de răspundere a persoanei
virtual obligată să răspundă.
Evident că exonerarea de răspundere va opera prin dovada cauzei străine doar
în acele situaţii în care sunt întrunite toate celelalte condiţii generale şi speciale
ale răspunderii. Bunăoară, fapta prejudiciabilă a minorului sau interzisului
judecătoresc aflat sub autoritatea şi supravegherea pârâtului trebuie să fie
ilicită; în ipoteza în care fapta este licită, răspunderea persoanei obligate să-l
supravegheze nu există în sarcina acesteia; aşa de pildă, săvârşirea faptei în
legitimă apărare, în exercitarea normală a unui drept subiectiv, în îndeplinirea
unei obligaţii legale sau în executarea unui ordin legal dat de o autoritate
competentă o lipseşte de caracter ilicit2.
Faţă de dispoziţia de principiu din prima frază a textului art. 1372 alin. (3) C.
civ. pe care am încercat s-o interpretăm este de neînţeles de ce prin Legea nr.
71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil a mai fost adăugată a doua
frază în următoarea formulare: „în cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor
dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit
îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”. Considerăm că
această prevedere vine în contradicţie cu dispoziţia alineatului (1) al aceluiaşi
articol care prevede clar că răspunderea pe care o analizăm intervine în sarcina
persoanelor care au doar obligaţia de supraveghere a autorului faptei ilicite,
indiferent că aceasta din urmă este un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie judecătorească; or, textul adăugat la alineatul (3) al aceluiaşi articol
referitor la exonerarea de răspundere precizează că atunci când făptuitorul este
un minor, părinţii sau, după caz, tutorele, pentru a fi exoneraţi de răspundere,
trebuie să probeze că fapta ilicită a minorului este urmarea unei alte cauze
1
în legătură cu aceste cauze străine, a se vedea supra, titlul IV, cap. II,
secţiunea a 4-a, subsecţiunea a 2-a, pct. 46-48.
2
Pentru reglementările referitoare la împrejurările care înlătură caracterul
ilicit al faptei prejudiciabile, a se vedea supra, titlul IV, cap. II, secţiunea a 3-a,
subsecţiunea a 2-a, pct. 33-38.
decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle ce decurg din exerciţiul
autorităţii părinteşti, care nu se rezumă doar la obligaţia de supraveghere.
Astfel, art. 487 C. civ. sub denumirea marginală „conţinutul autorităţii
părinteşti” prevede şi alte obligaţii ale părinţilor, cum sunt: de creştere, de a-i
da educaţie, de a-i asigura învăţătură şi pregătire profesională, de a-i da
orientarea şi sfaturile necesare pentru a-şi exercita drepturile pe care legea i le
recunoaşte etc. Aşadar, pe terenul probaţiunii existenţei unei cauze străine,
pentru a fi exoneraţi de răspundere, faţă de părinţi şi de tutorele făptuitorului
minor, există o exigenţă care nu este cerută de lege pentru celelalte persoane
răspunzătoare cărora le revine obligaţia de supraveghere a unui minor sau
interzis judecătoresc. Mai mult, dispoziţia în discuţie este şi superfluă.
Apreciem că textul art. 1372 alin. (3) ar fi fost recomandabil să rămână aşa
cum era în formularea iniţială, fiind un text de principiu acoperitor şi util
pentru toate persoanele răspunzătoare delictual în condiţiile prevăzute de
primele două alineate ale articolului în discuţie.
Oricum, în opinia noastră, din întregul cuprins al art. 1372 alin. (3) rezultă că
exonerarea de răspundere nu depinde de existenţa sau inexistenţa vinovăţiei
persoanei răspunzătoare, indiferent dacă acea persoană este părintele sau
tutorele făptuitorului minor. Vinovăţia dovedită sau prezumată a acesteia nu
este o condiţie a răspunderii sale, chiar dacă în numeroase cazuri ea există,
după cum nevinovăţia nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Urmează că
ne găsim în prezenţa unei răspunderi civile delictuale de plin drept, fară
vinovăţie, obiectivă care nu poate fi înlăturată decât prin dovada unei cauze
străine": forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unei terţe persoane.
Fundamentul său obiectiv credem că trebuie căutat şi aflat în ideea de garanţie
obiectivă care are ca suport riscul de autoritate ce incumbă persoanei
răspunzătoare, pe care îl presupune şi determină existenţa şi îndeplinirea
obligaţiei de supraveghere a minorilor şi interzişilor judecătoreşti, persoane
care datorită stării lor fizice şi psihice sau mentale trebuie să fie supravegheate,
ceea ce înseamnă îndrumare, corijare şi control.
Fundamentul de natură obiectivă al acestei răspunderi este, în opinia noastră,
un argument important şi convingător că suntem în prezenţa unei răspunderi
civile principale, directe şi autonome; ea nu are caracter subsidiar şi mai mult
nu este nici accesorie faţă de o eventuală angajare a răspunderii autorului faptei
ilicite şi prejudiciabile, cum ar fi în cazul în care acesta este un minor cu vârsta
între 14-18 ani. Aşadar, răspunderea persoanelor care au obligaţia de
supraveghere a minorilor şi interzişilor judecătoreşti este obiectivă, până când
o ipotetică răspundere a minorului sau interzisului judecătoresc este subiectivă
şi se fundamentează pe vinovăţia sa dovedită. Vinovăţia sau nevinovăţia
autorului prejudiciului nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte naşterea
obligaţiei de reparare în sarcina persoanei răspunzătoare. In concluzie,
răspunderea acestor persoane nu depinde de existenţa răspunderii autorului
faptei prejudiciabile şi nici nu este grefată pe aceasta. Mai mult, răspunderea
este şi directă, victima putând să se îndrepte direct împotriva persoanei
răspunzătoare pentru a obţine reparaţia, fară ca promovarea acţiunii să fie
condiţionată de chemarea în judecată înainte sau simultan şi a autorului
prejudiciului, chiar dacă are discernământ. (Pop, 2012, pp. 472-475)

Sarcina de lucru 16
Redactează un text argumentativ în sprijinul ideii că prezumţia de culpă
a părinţilor şi chemarea lor a răspunde pentru faptele copiilor lor minori
a fost fundamentată, printre altele, pe lipsa de supraveghere a copilului
sau supravegherea lui necorespunzătoare.
Condiţiile răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori

Condiţii generale
Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, nu poate fi concepută
decât în cadrul unui raport juridic obligaţional de natură delictuală. Aşadar
copilul trebuie să comită o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, care să
întrunească elementele constitutive deja studiate: fapta ilicită, prejudiciul,
raportul de cauzalitate şi culpă. Singurele deosebiri faţă de răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie constau în aceea că ţinuţi a despăgubi victima
sunt părinţii făptuitorului şi că pentru a fi angajată răspunderea acestora nu este
necesară vinovăţia sau discernământul copilului.
Pentru a fi antrenată răspunderea părinţilor, cel păgubit trebuie să facă dovada
existenţei acestor elemente generale, în funcţie de care devine operantă
prezumţia de culpă educaţională la care ne-am referit mai sus.
Condiţii speciale
Alături de condiţiile cu valoare generală, conform art. 1372 alin. (1),
răspunderea în discuţie se poate angaja numai dacă sunt prezente şi două
condiţii speciale, care se grefează pe cele generale: a) minoritatea sau, după
caz, statutul juridic de persoană pusă sub interdicţie al autorului faptei ilicite şi
prejudiciabile; b) existenţa obligaţiei de supraveghere a autorului faptei ilicite
şi prejudiciabile în sarcina persoanei răspunzătoare, obligaţie născută direct din
lege, dintr-un contract ori stabilită prin hotărâre judecătorească.
1. Minoritatea sau, după caz, statutul de persoană pusă sub interdicţie .
Această condiţie trebuie să fie prezentă în momentul în care autorul
prejudiciului a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă; în ceea ce priveşte
minoritatea, legea nu face deosebire între minorul care a împlinit vârsta de 14
ani, când este prezumat de lege că nu are discernământ în plan delictual, şi
minorul între 14-18 ani care, dimpotrivă, este prezumat că are discernământ
(art. 1366 C. civ.). Aşadar, este important ca respectiva condiţie specială să fie
întrunită în momentul săvârşirii faptei de către minor sau cel pus sub interdicţie
judecătorească. Această precizare este deosebit de importantă, deoarece dacă
ulterior acestui moment autorul faptei prejudiciabile devine major ori, după
caz, interdicţia judecătorească este ridicată printr-o hotărâre a instanţei

competente, această împrejurare nu are drept consecinţă înlăturarea răspunderii
persoanei sau persoanelor care au avut obligaţia de supraveghere a
făptuitorului. Soluţia este aceeaşi indiferent de faptul dacă acţiunea împotriva
persoanei răspunzătoare a fost introdusă de victimă înainte sau după ce autorul
prejudiciului a ajuns la majorat sau i s-a ridicat interdicţia judecătorească.
2. Fapta ilicită şi prejudiciabilă să fie săvârşită de către minor sau de
interzisul judecătoresc după momentul naşterii efective a obligaţiei de
supraveghere în sarcina persoanei răspunzătoare. Prin obligaţia de
supraveghere se înţelege îndatorirea şi puterea persoanei în sarcina căreia s-a
născut de a organiza, dirija, îndruma şi controla activitatea autorului faptei
ilicite şi prejudiciabile; aceasta deoarece persoana aflată sub supraveghere este
un minor sau interzis judecătoresc, adică o persoană care datorită stării fizice şi
psihice trebuie să se afle în îngrijirea şi sub autoritatea unei alte persoane.
înţelesul termenului de supraveghere este, în opinia noastră, asemănător celui
de pază, folosit în operaţia de determinare a lucrurilor care cauzează prejudicii
pentru care este prevăzută obligaţia de reparare în sarcina celui care exercită
paza juridică a acestora. Aşadar, este vorba de obligaţia de îngrijire, îndrumare
şi control legată de starea fizică şi mentală a persoanei supravegheate şi de
riscul pe care o astfel de stare îl generează pentru terţi de a fi prejudiciaţi prin
faptele acelei persoane. Subliniem că în noua reglementare, nu se prevede ca o
condiţie a angajării răspunderii existenţa comunităţii de locuinţă a minorului
sau interzisului judecătoresc cu persoana sub a cărei supraveghere sau
autoritate este plasat prin lege, contract sau hotărâre judecătorească irevocabilă.
Este de reţinut că potrivit art. 1000 alin. (2) vechiul C. civ., condiţia
comunităţii de locuinţă era cerută expres în vederea angajării răspunderii
părinţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori.
Cele mai frecvente ipostaze ale răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor
care locuiesc în altă parte sunt cele în care: copilul minor are locuinţa legală la
părinţii săi, dar temporar se află în altă parte cu consimţământul sau ştirea
acestora. Spre exemplu:
- copilul săvârşeşte fapta cât se află în vizită la rude ori prieteni sau este
internat în spital, timp în care părinţii nu-l pot supraveghea;
- copilul minor are locuinţa legală la părinţii săi, dar locuieşte în fapt în altă
parte împotriva voinţei părinţilor săi. De pildă, copilul este fugit de acasă
şi în acest interval de timp săvârşeşte fapta cauzatoare de prejudiciu.
- copilul are locuinţa legală la părinţii săi, dar săvârşeşte fapta ilicită în
vreme ce aceştia se află în stare de arestare preventivă sau în executarea
unei pedepse privative de libertate;
- copilul săvârşeşte fapta în vreme ce este fugit dintr-o şcoală sau centru de
reeducare unde a fost internat printr-o hotărâre judecătorească;
- minorul comite fapta pe durata de timp cât are o locuinţă diferită de aceea
a părinţilor, datorită locului unde învaţă, îşi desăvârşeşte pregătirea
profesională sau este încadrat în muncă;
- copilul produce prin fapta sa un prejudiciu, în vreme ce este încredinţat
prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare unuia dintre părinţii
săi.
Efectele răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori

În analiza efectelor răspunderii părinţilor, avem în vedere două chestiuni şi
anume:
1. condiţiile dreptului la acţiune al celui prejudiciat;
2. posibilitatea înlăturării răspunderii părinţilor.
Observarea fiecăreia dintre aceste chestiuni ne prilejuiesc următoarele remarci:
Condiţiile dreptului la acţiune a celui prejudiciat.
Calea acţiunii în justiţie împotriva părinţilor îi este deschisă celui prejudiciat,
dacă acesta face în primul rând dovada existenţei elementelor generale ale
răspunderii civile delictuale, respectiv a faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii
de cauzalitate şi a culpei, fără să intereseze dacă făptuitorul a lucrat cu
discernământ. Apoi, el trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor speciale
enunţate mai sus.
În principiu, păgubaşul are deschisă calea acţiunii împotriva oricăruia sau a
ambilor părinţi, dreptul la acţiune împotriva acestora nefiind condiţionat de
chemarea în judecată a minorului. Întotdeauna când copilul este minor şi lipsit
de discernământ, doar părinţii săi pot răspunde pentru faptele sale cauzatoare
de prejudiciu. În ipoteza în care a fost chemat în judecată doar un singur
părinte şi acesta a fost obligat la repararea prejudiciului cauzat de copilul
minor, el are deschisă calea acţiunii în regres împotriva celuilalt părinte pentru
a-i pretinde cota sa de contribuţie, apreciată în practica instanţelor ca fiind
jumătate din întinderea reparaţiei.
Dacă copilul minor avea împlinită vârsta de 14 ani în momentul comiterii
faptei şi se face dovada discernământului său, cel păgubit are deschisă opţiunea
pentru a pretinde despăgubiri fie de la părinţi în temeiul răspunderii civile
delictuale indirecte, fie de la minor a cărui răspundere poate fi angajată pentru
fapta ilicită proprie.
Posibilitatea înlăturării răspunderii părinţilor
Textul art. 1372 alin. 3 prevede: Cel obligat la supraveghere este exonerat de
răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.
Acest articol vizează răsturnarea prezumţiei de culpă educaţionala a părinţilor
în ceea ce priveşte supravegherea, creşterea şi educarea copiilor minori.
Fireşte, dovada contrarie pentru răsturnarea acestei prezumţii este grea şi
dificilă, în funcţie de modul de abordare a culpei educaţionale, de pe o poziţie
obiectivă sau subiectivă:

2.3.2. Răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
ce li s-au încredinţat
Sediul materiei
Noul Cod civil reglementează mult mai cuprinzător răspunderea comitentului
pentru prejudiciul cauzat unei terţe persoane printr-o faptă ilicită delictuală
săvârşită de prepusul său. Astfel, spre deosebire de vechiul Cod civil, care a
consacrat acestei ipoteze de răspundere un singur alineat [art. 1000 alin. (3)], în
noua reglementare îi este dedicat în exclusivitate un întreg articol, alcătuit din
trei alineate (art. 1373).
Conform acestui text:
„(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta
săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este
comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia,
supravegherea ori controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său sau al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea
sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul
a acţionat fară nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”.
Din capul locului este necesar să se reţină că răspunderea comitentului pentru
prejudiciul cauzat de prepusul sau prepuşii săi, reglementată de art. 1373 C.
civ., intervine numai atunci când prepusul cauzează un prejudiciu unei terţe
persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală, adică delictuală. Această
precizare este utilă pentru faptul că în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciabilă
este săvârşită de prepus în executarea unui contract încheiat de comitentul său
cu o terţă persoană şi, prin aceasta, celeilalte părti contractante care este, de
regulă, creditorul contractual al comitentului, i se cauzează un prejudiciu prin
neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale, suntem în prezenţa unei
răspunderi civile contractuale pentru fapta altuia; această răspundere este
reglementată expres, distinct şi separat, cu valoare de principiu, în art. 1519 C.
civ., în titlul consacrat executării obligaţiilor în general. Acest text prevede
explicit: „Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor
contractuale”. Evident că răspunderea contractuală pentru fapta altuia are
coordonate diferite şi un regim juridic propriu, distinct de regimul juridic al
răspunderii delictuale a comitentului pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin
fapta ilicită săvârşită de prepuşii săi.
Angajarea răspunderii delictuale a comitentului necesită dovada existenţei
cumulate a unor condiţii, unele de drept comun şi altele speciale, specifice doar
acestei răspunderi.
Raţiunea instituirii acestei forme de răspundere indirectă a constat în aceea de a
i se putea asigura victimei posibilitatea de a obţine repararea pagubei prin
punerea la adăpost de o eventuală insolvabilitate a prepusului autor al faptei.
Fundamentul răspunderii
Doctrinarii români care au examinat în lucrările lor reglementărilor art. 1373
C. civ. cu privire la răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat terţilor
de prepuşii săi opinează în unanimitate că aceasta este o răspundere obiectivă,
care are ca fundament fie ideea de garanţie, asociată cu riscul de activitate şi

ideea de echitate, fie ideea asumării de către comitent a riscurilor introduse în
societate prin activitatea prepuşilor săi pe care o organizează şi conduce.
în ce ne priveşte, aşa cum ne-am pronunţat deja, ne declarăm cu fermitate ca
fiind susţinătorul răspunderii obiective, de plin drept a comitentului,
fundamentată pe ideea sau obligaţia de garanţie. Este vorba de garanţia
obiectivă care îşi are suportul în riscul de activitate. Ideea de garanţie exprimă
obligaţia comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură cu activitatea
pe care o organizează şi desfăşoară prin asocierea sau angajarea de prepuşi şi o
conduce în interesul său direct sau indirect, imediat sau mediat. Suportul
obligaţiei de garanţie este riscul de activitate care cuprinde şi riscul de
autoritate, deoarece între prepuşi şi comitent există raporturi de subordonare,
care conferă comitentului dreptul de a da ordine, instrucţiuni şi dispoziţii
prepuşilor, precum şi de a-i supraveghea, îndruma şi controla. Prin asocierea
de prepuşi în scopul organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi în
interesul său, comitentul introduce un risc pentru terţele persoane de a fi
prejudiciate prin acţiunile şi inacţiunile ilicite ale prepuşilor săi. Având
obligaţia de garanţie faţă de terţi, comitentul îşi asumă implicit riscul sau
pericolul prejudicierii altora prin activitatea pe care o organizează sub
autoritatea sa; este ceea ce se numeşte riscul de activitate, ca o variantă a
riscului social în general. La riscul de activitate, care include şi pe cel de
autoritate, se poate asocia ca suport al obligaţiei de garanţie şi ideea de
echitate. Având ca fundament obiectiv ideea sau obligaţia de garanţie, privită
ca o obligaţie legală şi implicită de rezultat, răspunderea de plin drept a
comitentului nu poate fi înlăturată decât prin proba unei cauze străine: forţa
majoră, cazul fortuit, fapta victimei şi fapta unui terţ.
Ideea de garanţie ca fundament al răspunderii obiective a comitentului,
concepută aşa cum am arătat, ne poate oferi argumentele necesare pentru a
reafirma că, pe drept cuvânt, obligaţia comitentului faţă de victimă este o
obligaţie principală şi că deci răspunderea lui este independentă, autonomă de
răspunderea proprie a prepusului; în acest fel se explică şi faptul că, potrivit
noilor reglementări, pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară
dovada existenţei vinovăţiei prepusului. Singura problemă care, la prima
vedere, s-ar părea că este mai greu de rezolvat este justificarea dreptului de
regres al comitentului împotriva prepusului pentru a obţine restituirea
reparaţiei acordate victimei. Dificultatea este doar aparentă. Aceasta deoarece
dreptul de regres al oricărei persoane care răspunde pentru prejudiciul cauzat
de altul este reglementat cu valoare de regulă generală în art. 1384 C. civ., care
în alineatul 2 dispune că „se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, cu excepţia cazului în care aceasta din urmă nu este răspunzător
pentru prejudiciul cauzat”. Aplicând acest text la răspunderea şi situaţia
comitentului, este evident că acţiunea sa în regres va fi admisă numai dacă s-a
făcut sau a făcut dovada vinovăţiei prepusului. în acest sens, va fi însă necesar
să se deosebească între vinovăţia sau culpa proprie a prepusului şi culpa de
serviciu. Evident că prepusul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai
dacă i se dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie ori personală; astfel, există
vinovăţia proprie a prepusului în cazul în care se dovedeşte că a săvârşit fapta
ilicită şi prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul
funcţiei, deviere de la acestea sau abuzând de funcţia încredinţată; dimpotrivă,
dacă a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând strict în limitele funcţiei sale şi
conform ordinelor, dispoziţiilor şi instrucţiunilor comitentului, poate fi vorba
de aşa-zisa culpă sau vinovăţie de serviciu, care este imputabilă exclusiv
comitentului. în acest din urmă caz, acţiunea în regres va fi respinsă ori, dacă
se probează şi vinovăţia proprie a prepusului (de pildă ordinul era vădit ilegal),
va fi admisă pro rata, proporţional cu vinovăţia acestuia din urmă, în principiu,
pentru jumătate din reparaţia acordată victimei de către comitent.
În concluzie, ideea sau obligaţia de garanţie ca fundament al răspunderii
obiective sau de plin drept a comitentului nu are înţelesul de simplă garanţie de
solvabilitate de tipul fideiusiunii; comitentul nu răspunde în calitate de garant
sau de cauţiune legală instituită în favoarea victimei şi, prin urmare, obligaţia
sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este principală şi autonomă în raport
cu eventuala obligaţie delictuală a prepusului. Aceasta înseamnă că, în
raporturile victimă-comitent, vinovăţia prepusului este şi rămâne indiferentă;
ea are relevanţă exclusiv în raporturile dintre victimă şi prepus, când victima îi
cere prepusului sau şi prepusului repararea prejudiciului, precum şi în
raporturile dintre comitent şi prepus, fiind o condiţie de admitere a acţiunii în
regres a comitentului împotriva prepusului. Aşadar, comitentul poate fi
răspunzător faţă de victimă şi în ipotezele în care prepusului nu i se poate
reţine nicio vină proprie. în această situaţie juridică triunghiulară, victimă-
prepus- comitent, fiecare are o poziţie clară şi un rol bine definit.
Cele arătate mai sus se constituie în argumente în favoarea afirmaţiei noastre
că răspunderea comitentului este principală şi independentă de răspunderea
prepusului şi că ele au fundamente diferite: răspunderea comitentului este
obiectivă, fară vinovăţie, şi se fundamentează pe ideea sau obligaţia de
garanţie, având ca suport riscul de activitate pe care comitentul îl introduce în
societate, prin asocierea de prepuşi, aflaţi sub autoritatea lui (art. 1373 C. civ.);
răspunderea prepusului, atunci când există, este subiectivă fiind fundamentată
pe vinovăţia sa personală dovedită, în condiţiile răspunderii pentru fapta
proprie (art. 1357-1371 C. civ.). (Pop, 2012, pp. 486-488)
Condiţiile răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor
Ca şi în cazul celorlalte forme ale răspunderii civile delictuale pentru fapta altei
persoane studiate mai sus, şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor
în funcţiile încredinţate implică întrunirea aceloraşi două categorii de condiţii şi
anume, condiţii generale şi condiţii speciale.
1. Condiţiile generale, implică întrunirea în persoana prepusului a tuturor
condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv fapta
ilicită, prejudiciul, reportul de cauzalitate şi culpa prepusului în săvârşirea
faptei.
2. Condiţiile speciale ale răspunderii comitenţilor sunt:
Din economia textului art. 1373 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii
comitentului sunt necesare două condiţii speciale care se grefează pe condiţiile
de drept comun, şi anume: raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi
prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru
prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită
de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost
încredinţate de comitent. De altfel, aceste două condiţii erau necesare şi sub
imperiul dispoziţiei art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ.
Spre deosebire de vechiul Cod civil reglementarea acestor condiţii în noul Cod
civil este substanţial mai cuprinzătoare, mai completă. Astfel, art. 1373 alin. (2)
defineşte noţiunile juridice de „comitent” şi „prepus”, ceea ce implicit ne oferă
repere pentru a putea defini şi raportul de prepuşenie, care trebuie să existe
între cele două persoane. De asemenea, din interpretarea coroborată a celor trei
alineate care alcătuiesc conţinutul art. 1373, este posibil ca doctrina şi
jurisprudenţa să circumscrie cu temei legal cea de a doua condiţie, care constă
în săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus acţionând în legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate.
1. Existenţa raportului de prepuşenie
După cum am arătat, reperele definiţiei raportului de prepuşenie se află în
textul art. 1373 alin. (2) C. civ., unde este definit comitentul ca fiind „cel care,
în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi
controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său ori al altuia”. Aşadar, comitentul este persoana care, în baza unui
contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul
asupra prepusului; dimpotrivă, prepusul este persoana care îndeplineşte
anumite funcţii sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia şi asupra
căreia comitentul exercită direcţia, supravegherea şi controlul. Rezultă că se
stabilesc raporturi în baza cărora comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţii
şi instrucţiuni prepuşilor în îndeplinirea atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul
funcţiilor încredinţate; aşadar, între comitent şi prepus există raporturi care, din
perspectiva comitentului, sunt de autoritate iar, din perspectiva prepusului, sunt
de subordonare; prepuşii se află sub autoritatea comitenţilor, fiind subordonaţi
acestora, cei dintâi având puterea de direcţie, supraveghere şi control asupra
lor. Pentru a fi în prezenţa raportului de prepuşenie nu este însă necesar
contactul direct, nemijlocit şi permanent al comitentului cu prepusul său;
dreptul comitentului de a da ordine, de a supraveghea şi controla pe prepuşi nu
presupune şi exercitarea lui în fapt.
Raportul de prepuşenie este un raport juridic; în principiu, el se naşte numai cu
consimţământul ambelor părţi, în sensul de voinţă declarată a comitentului şi
respectiv prepusului. în cele mai frecvente situaţii, raportul de prepuşenie se
naşte dintr-un contract; este vorba în primul rând de contractul individual de
muncă dintre salariat şi angajator. Sunt însă şi situaţii în care izvoiul său este
extracontractual. Astfel, acceptarea unor funcţii de către o persoană în calitate
de membru al unei organizaţii cooperatiste5 sau îndeplinirea unei munci
benevole, neremunerate, pentru o organizaţie sindicală sau o organizaţie ori
asociaţie, desfăşurarea unei activităţi de către un copil în interesul părintelui
său în virtutea autorităţii familiale pe care o are părintele prestarea de către un
contravenient a unei activităţi în folosul comunităţii, executarea pedepsei
penale prin obligarea la muncă, cu acordul unităţii etc. sunt situaţii în care se
poate spune că raportul de prepuşenie se stabileşte în absenţa oricărei relaţii
contractuale între comitent şi prepus. Esenţială este şi rămâne subordonarea
prepusului în exercitarea funcţiilor sau îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt
stabilite.
în sfârşit este necesar să se reţină că prepusul este întotdeauna o persoană
fizică, până când comitentul poate fi, după caz, persoană juridică de drept
privat sau de drept public ori persoană fizică.
2. Fapta ilicită săvârşită de prepus trebuie să aibă legătură cu atribuţiile sau scopul
funcţiilor încredinţate
Condiţia este prevăzută de art. 1373 alin. (1), parte finală, C. civ. în
următoarea formulare: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile
sau scopul funcţiilor încredinţate”. De altfel, ea rezultă şi din dispoziţia alin.
(3) al aceluiaşi articol unde se dispune: „Comitentul nu răspunde dacă
dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data
săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară nicio legătură cu
atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate
Din examinarea înţelesului acestei condiţii, aşa cum este formulată în textele
legale reproduse mai sus, se poate defini noţiunea de funcţii încredinţate ca
fiind acea însărcinare care este dată de comitent spre îndeplinire de către
prepus, în interesul comitentului sau al altuia, sub direcţia, conducerea şi
controlul său, cu acceptarea de către prepus liber sau forţat a subordonării în
realizarea ei.
Modul în care este reglementată în noul Cod civil condiţia la care ne referim
relevă faptul că este consacrată şi în plan legislativ orientarea modernă a
doctrinei şi jurisprudenţei noastre în ceea ce priveşte circumscrierea şi limitele
noţiunii de „funcţii încredinţate”. Menţionăm că sintagma era utilizată într-o
formulare lapidară şi în art. 1000 alin. (3) din vechiul Cod civil, care nu
cuprindea nicio precizare suplimentară de natură a oferi repere pentru definirea
ei. In schimb, în art. 1373 alin. (1), parte finală C. civ. se subliniază că această
condiţie este îndeplinită „ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia (de prepuşi -
s.n. L.P.) are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Pe cale de consecinţă, comitentul va răspunde, în primul rând şi întotdeauna,
când prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând în interesul
comitentului sau la ordinul său în interesul altuia, în limitele stricte ale
atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu respectarea
instrucţiunilor şi dispoziţiilor pe care i le-a dat comitentul. De asemenea,
comitentul va răspunde şi pentru prejudiciul cauzat de prepus atunci când a
acţionat prin deviere de la funcţia sa, prin depăşirea limitelor sale şi chiar prin
exerciţiul abuziv al acesteia cu condiţia ca „fapta săvârşită să fie în legătură cu
atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate” [art. 1373 alin. (1) parte finală C.
civ.] sau cel puţin să existe aparenţa că prepusul a acţionat, în momentul
săvârşirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
respective [art. 1373 alin. (3) C. civ.]. Legătura între fapta prejudiciabilă a
prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate poate fi de timp, de
loc ori de mijloace folosite (un autovehicul) cu care a fost dotat de comitent.
Referitor la precizarea din urmă, art. 1373 alin. (3) dispune că această condiţie
nu este îndeplinită şi, pe cale de consecinţă, comitentul nu va răspunde în
ipoteza în care „dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să
cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară
nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”; sunt astfel
stabilite limitele conţinutului noţiunii de funcţii încredinţate în îndeplinirea
cărora sau în legătură cu care prepusul a acţionat în momentul în care a săvârşit
fapta ilicită şi prejudiciabilă. Este de observat că textul citat introduce un
criteriu de diferenţiere între situaţiile în care comitentul va trebui sau nu va
trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate de prepuşii săi care au acţionat
prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei încredinţate, prin deviere de la
acestea sau exercitarea lor abuzivă; în acest scop, se apelează la ideea subtilă a
aparenţei în drept şi la efectele ei în raportul dintre autorul faptei prejudiciabile
şi victimă; astfel, victima va beneficia de angajarea răspunderii comitentului în
cazul în care acesta nu va putea dovedi că ea a avut sau, date fiind
împrejurările, putea să aibă cunoştinţă că prepusul a săvârşit fapta ilicită şi
prejudiciabilă „fară nicio legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiilor
încredinţate”. în alţi termeni, victima este necesar să fi fost de bună-credinţă la
momentul săvârşirii faptei, adică să fi avut convingerea fermă şi deplină că
prepusul a acţionat potrivit instrucţiunilor şi dispoziţiilor comitentului, sub
îndrumarea, direcţia, supravegherea şi controlul său, în limitele atribuţiilor
funcţiei încredinţate şi pentru realizarea interesului comitentului sau al celui
desemnat de către acesta. Conform art. 14 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se
prezumă de lege în beneficiul tuturor persoanelor fizice şi juridice până la
proba contrară; aşadar, comitetul poate înlătura prezumţia legală relativă a
bunei-credinţe a victimei, dovedind contrariul. (Pop, 2012, pp. 481-484)
Sarcina de lucru 19
Identifică şi explică, în maximum o jumătate de pagină, condiţiile
instituirii răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor.
Efectele răspunderii comitentului

În scopul recuperării prejudiciului încercat, victima are posibilitatea să se
îndrepte în egală măsură numai împotriva prepusului sau numai împotriva
comitentului. Legea nu stabileşte nici-o ordine în această privinţă astfel încât
este atributul exclusiv al celui păgubit să aleagă împotriva cui se va îndrepta
căci ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Disociind raportul juridic obligaţional născut ca urmare faptei ilicite şi relaţiei
de prepuşenie, avem în vedere în primul rând răspunderea comitentului alături
de prepus faţă de victimă şi în al doilea rând răspunderea prepusului faţă de
comitent.
După ce a despăgubit victima, comitentul are acţiune în regres împotriva
prepusului, care trebuie să suporte consecinţele patrimoniale ale faptei sale
ilicite. Dreptul de regres al comitentului poate fi valorificat în două forme
procesuale şi anume:
- prin chemarea în garanţie a prepusului de către comitent în cadrul procesului
pornit împotriva sa de către victima prejudiciului. Atât pentru comitent cât şi
pentru prepus aceasta este forma procesuală cea mai avantajoasă: pe de o parte

comitentul se poate apăra împreună cu prepusul împotriva pretenţiilor victimei;
pe de altă parte şi prepusul se poate apăra faţa de comitent dovedind fapta
culpabilă a acestuia.
- pe calea acţiunii directe, după soluţionarea litigiului dintre victimă şi
comitent. Fundamentul acţiunii în regres a comitentului îl constituie subrogaţia
legală în temeiul căreia el poate pretinde oricăruia dintre prepuşi tot ce a plătit
cu titlu de despăgubire. În acest fel, cel subrogat preia toate drepturile şi
acţiunile creditorului plătit. În cadrul acţiunii în regres prepusul nu s-ar putea
apăra decât invocând şi dovedind fapta culpabilă a comitentului.
3. Exonerarea de răspundere a comitentului

Art. 1373 alin. (3) dispune:
Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să
cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură
cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Sarcina de lucru 20
Explică, într-un text argumentativ, modalităţile răspunderii prepusului
faţă de comitent.
Teste de autoevaluare
1. Constituie condiţii ale gestiunii de afaceri:
a. gerantul să acţioneze exclusiv în interesul altei persoane;
b. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia;
c. gestiunea să aibă ca obiectiv exclusiv acte materiale.
2. Constituie obligaţie a accipiensului de bună-credinţă:

a. accipiensul de bună-credinţă este ţinut să restituie lucrul, putând însă
păstra fructele lui, deoarece, ca un posesor de bună-credinţă ce a fost, a
dobândit proprietatea asupra lor;
b. va fi ţinut să restituie atât lucrul primit cât şi fructele percepute;
c. dacă a înstrăinat cu titlu oneros lucrul primit, el este ţinut să restituie
atât preţul primit cât şi fructele.
3. În materia răspunderii delictuale, este supus reparaţiunii:

a. numai prejudiciul previzibil;
b. şi prejudiciul moral;

c. si prejudiciul eventual.
4. Sarcina probei civile delictuale incumbă:

a. reclamantului;
b. ambelor părţi în cadrul procesului civil;
c. făptuitorului de bună-credinţă.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1.b; 2. a; 3. b; 4. a;
Bibliografie minimală
Adam, Ioan (2011). Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Bucureşti: C.H. Beck,
pp. 1-472.
Apostu, Ioan (2003). Izvoarele obligaţiilor civile. Bucureşti: Naţional, pp. 79-214.
Stătescu, Constantin; Bârsan, Corneliu (2008). Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor. Ediţia a IX-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu, pp.103-
308.
Turianu, Corneliu (2009). Răspunderea civilă delicuală. Răspunderea pentru
daune morale. Bucureşti: Wolters Kluwer, pp. 9-191.
Stătescu, Constantin (2009). Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei
persoane. Ediţia a 2 a îngrijită de Bogdan Georgescu şi revăzută de Corneliu
Bârsan. Bucureşti: Hamangiu, pp. 1-244.

Drept+civil Teoria+obligatiilor+Unitatea+II PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept+civil Teoria+obligatiilor+Unitatea+II PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.

FAPTELE JURIDICE CA IZVOARE ALE OBLIGAŢIILOR

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să defineşti următoarele concepte: fapt juridic licit, fapt juridic

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

2.1. Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii civile

2.1.2. Gestiunea de afaceri

Drept civil. Teoria obligaţiilor 54

O asemenea aserţiune justifică şi concluziile unui ilustru autor român care,

Trebuie totuşi observat că în ultimă analiză gestiunea de afaceri înseamnă şi un

Condiţiile gestiunii de afaceri

Ceea ce este însă important a evidenţia după exemplificările de mai sus,

Drept civil. Teoria obligaţiilor 56

Ca izvor distinct de obligaţii, gestiunea de afaceri se fundamentează pe ideea

Drept civil. Teoria obligaţiilor 57

În al doilea rând, gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă, folositoare

Această utilitate trebuie apreciată la momentul la care operaţiunea a fost

Cele două aserţiuni conduc la concluzia că cea de a treia condiţie a gerării

Cele două condiţii referitoare la atitudinea subiectivă a părţilor prilejuiesc

Sintetizând cele expuse mai sus, se impun in privinţa poziţiei subiective a

Drept civil. Teoria obligaţiilor 60

Proba gestiunii de afaceri

Efectele gestiunii intereselor altei persoane

Drept civil. Teoria obligaţiilor 62

Ni se pare însă mai echitabilă soluţia adoptată în privinţa mandatului. Or,

Drept civil. Teoria obligaţiilor 63

Drept civil. Teoria obligaţiilor 64

Drept civil. Teoria obligaţiilor 65

2.1.3. Plata nedatorată

Faţă de toate aceste considerente, plata lucrului nedatorat a fost definită ca

Plătitorul unei astfel de datorii se numeşte solvens, iar cel ce o primeşte se

Drept civil. Teoria obligaţiilor 67

2. Plata făcută de solvens să nu fie datorată

Drept civil. Teoria obligaţiilor 69

Accipiensul este de bună-credinţă atunci când nu a ştiut că plata ce a primit-

C. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate

2.1.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

O asemenea definiţie este susţinută şi de art. 1345 C. civ. care enumeră

Faţă de dezvoltările de mai sus, putem formula definiţia completă a

Drept civil. Teoria obligaţiilor 73

B. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire

Elementul juridic constă în lipsa unei cauze legitime a măririi

Cauza poate fi definită aici ca justificarea juridică a îmbogăţirii. Dacă

Drept civil. Teoria obligaţiilor 76

C. Proba şi prescripţia dreptului la acţiune

Efectele şi natura juridica a îmbogăţirii fără justă cauză

Drept civil. Teoria obligaţiilor 78

2.2. Fapta ilicită

Faptele ilicite sunt acele activităţi omeneşti de natură să producă prejudicii

Aşa fiind, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constituie

Sediul legal şi definiţiile răspunderii delictuale şi răspunderii contractuale.

Drept civil. Teoria obligaţiilor 79

Răspunderea civilă contractuală este obligaţia debitorului contractual de a

Drept civil. Teoria obligaţiilor 80

2.2.2. Natura juridică şi funcţiile răspunderii civile delictuale

Funcţia educativă, cu un grad sporit de generalitate, constă în influenţarea

Funcţia sancţionatorie constă în obligarea autorului faptei cauzatoare de

2.2.3. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

Fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu, poate fi definită ca orice faptă prin

Drept civil. Teoria obligaţiilor 83

Drept civil. Teoria obligaţiilor 84

2. Starea de necesitate (art. 45 alin. 2 C. pen/ art. 1361 C. civ.) O faptă

S-a admis că pentru a-şi produce efectele, starea de necesitate trebuie să