Teoria generală a statului şi dreptului

7.1 Conceptul de raport juridic

Normele juridice, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul respectării lor în
relaţiile dintre subiectele de drept. În cele mai multe cazuri, aceste reguli îşi ating finalitatea prin
conduita participanţilor la raporturile sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într-un mod activ,
cum este cazul normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în
cazul normelor permisive. În situaţia normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor
penale, eficienţa lor este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului, iar în caz contrar, prin
adoptarea unei conduite active, ia naştere raportul juridic de răspundere şi implicit cel de
constrângere. În ambele ipoteze, pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice ori să
înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic declanşator al incidenţei regulii de drept, care, alături de
norma însăşi, constituie condiţii (premise) ale raportului juridic.
Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice
a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora
părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere
a statului.

7.2 Trăsăturile raportului juridic

Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice ale acestuia
care servesc la individualizarea şi diferenţierea sa faţă de alte raporturi umane.
Raportul juridic este un raport social întrucât reprezintă relaţii care se stabilesc exclusiv între
oameni, fie luaţi individual (ca persoane fizice), fie organizaţi (ca subiecte colective de drept),
neputându-se forma în afara societăţii şi al cărui conţinut este reglementat prin norme juridice.
Deşi nu orice relaţie socială reprezintă un raport juridic, orice raport juridic este întotdeauna şi o
relaţie socială. Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dintre conţinutul social al
acestuia şi forma juridică pe care o îmbracă.
Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii
pot viza bunuri materiale sau lucruri ori ocrotirea mediului înconjurător, întrucât respectivele
relaţii (de proprietate sau de ordin ecologic) nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate
şi bunul aflat în proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului şi natură, ci
aceste relaţii se stabilesc între oameni luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu
privire la natură.
Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele
procesuale sau procedurale formate în cadrul procesului civil sau penal, deşi nu au corespondent
în viaţa socială (pe care să-l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnica
aplicării dreptului, au şi ele un caracter social, deşi nu decurg din condiţiile vieţii sociale în mod
direct. Totuşi, deoarece aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului

96
 Teoria generală a statului şi dreptului

material (de conţinut), care în mod evident are un caracter social, atunci când acesta din urmă
este încălcat, aspectele social-juridice decurg din poziţia părţilor din proces, din drepturile şi
obligaţiile lor procedurale, din conţinutul şi modul de aplicare al sancţiunii, inclusiv exercitarea
constrângerii de stat.
Raportul juridic este un raport ideologic. Într-adevăr, dacă raporturile materiale formate în
societate, cum sunt relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor având un
caracter obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase, trec
înaintea formării lor prin conştiinţa oamenilor, fiind raporturi ideologice care ţin de conţinutul de
idei al suprastructurii sociale.
Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în
faptul că ele sunt reglementate conform cu voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la
rândul ei, exprimă ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod
organizat şi filtrat prin conştiinţa juridică a legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în
procesul de realizare a dreptului de către organele de stat, atunci când acestea caută să stabilească
voinţa reală cuprinsă în actul normativ şi să o utilizeze în sens conform cu modul adecvat de
soluţionare a cauzei.
Raporturile juridice au caracter istoric. Această caracteristică derivă din faptul că prin modul
concret de formare şi desfăşurare sau stingere, raporturile juridice reflectă şi definesc într-o
anumită măsură tipul istoric de drept, caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic
aplicat de o societate la un moment dat, trebuind interpretate sau caracterizate în strânsă legătură
cu etapa istorică de dezvoltare în care se manifestă. În asemenea condiţii, este posibil ca spre
deosebire de norma juridică ce poate fi în aparenţă democratică şi progresistă, relaţia juridică
concretă şi modul de realizare a dreptului să prezinte contradicţii între litera şi spiritul legii. De
aceea, raporturile juridice concrete, care reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot influenţa
hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă este de acord cu legile şi
nevoile sociale, dar totodată pot deveni o frână în calea dezvoltării când există un dezacord de
conţinut între realitate şi expresia ei juridică abstractă (din normă) şi, mai ales, concretă (cea din
raportul juridic format).
Raporturile juridice au un caracter (dublu) voliţional, întrucât sunt relaţii umane bazate pe legi,
decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia
concretă. În primul rând, această voinţă aparţine statului care a edictat norma, prefigurând în
abstract raporturi juridice posibile sau virtuale în care vor putea intra părţile. În al doilea rând,
cele mai multe raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia
(contractuală, în multe cazuri). Voinţa părţii este prezentă chiar şi în cadrul raporturilor de
răspundere juridică (civilă, administrativă, penală) în care autorul faptei ilicite nu a urmărit sau
chiar a evitat formarea raportului, dar acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpă) a declanşat
incidenţa legii.

97
 Teoria generală a statului şi dreptului

Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul

bilateral al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu interese
contrare (vânzare, împrumut, închiriere, asociere etc.), deoarece acesta subzistă în cazul raportului
juridic, chiar fără consimţământul celeilalte părţi (în cazul testamentului) sau chiar împotriva
voinţei acestuia (în cazul actelor de impozitare sau al tragerii la răspundere juridică).
Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite frecvent de acest dublu caracter
voliţional, mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de evenimente
naturale, cum sunt, decesul omului sau producerea unor calamităţi. Într-adevăr, în aceste situaţii,
raporturile de succesiune şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri
nu se formează ca urmare a voinţei subiectelor, ci ca urmare voinţei exclusive a legiuitorului, care
atribuie unor evenimente o anumită semnificaţie juridică. În acest caz voinţa părţilor se manifestă
cu prilejul exercitării drepturilor subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce formează şi conţinutul
respectivelor raporturi juridice concrete.
Raportul juridic are caracter valoric, în sensul că prin realizarea sa sunt urmărite, realizate şi
ocrotite valori sociale fundamentale: viaţa, proprietatea, libertatea etc. Caracterul valoric al
raporturilor juridice nu trebuie confundat cu conţinutul patrimonial al unor asemenea raporturi,
aflat în legătură directă cu obiectul material al raportului juridic. O eventuală confuzie în aceată
materie ar conduce la concluzia eronată că unele raporturi juridice sunt lipsite de obiect (juridic),
ceea ce este inadmisibil.

7.3 Elementele componente ale raportului juridic

Un raport juridic nu poate exista decât între oameni, aceştia având, în raport cu drepturile
şi obligaţiile lor, calitatea de subiecţi ai raportului juridic. Participarea la raporturile juridice se
poate produce fie în mod individual, ca persoane fizice, fie în cadrul asocierii într-un colectiv,
organizaţie, ca subiect colectiv sau persoană juridică.
În mod obligatoriu, raportul juridic se naşte între două sau mai multe subiecte care sunt
titulare de drepturi şi obligaţii sau devin titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului
juridic. Urmare a relaţiei de intercondiţionare dintre drepturile subiective şi obligaţiile juridice,
fiecare dintre părţile participante în raportul juridic va avea atât drepturi, cât şi obligaţii. Un
exemplu elocvent în acest sens îl constituie raportul juridic de vânzare-cumpărare, unde
vânzătorul este titular al dreptului de a cere plata preţului pentru bunul vândut şi, concomitent,
titular al obligaţiei de a preda bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul
şi corelativ titular al obligaţiei de a plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. În acest context,
unii autori consideră chiar inadecvată folosirea termenilor de subiect activ (creditor) pentru a
desemna titularul dreptului şi subiect pasiv (debitor) pentru a determina pe cel ce poartă obligaţia în

98
 Teoria generală a statului şi dreptului

cadrul raportului juridic34. Terminologia este, în această opinie, una convenţională, întrucât în
realitate nu există subiecte pur active ori pasive.
Ca regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret.
Există şi situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazul raportului juridic de
proprietate, unde proprietarul este un subiect determinat, iar celelalte subiecte, nefiind
determinate de la bun început, au numai obligaţia generală de a respecta dreptul de proprietate al
titularului. Toate persoanele sunt obligate să respecte dreptul de proprietate, fiindcă acesta este un
drept real, cu privire la un bun determinat şi legea dispune că este opozabil erga omnes (tuturor
persoanelor).
Participarea persoanei (sau a colectivului de persoane) la raporturile juridice este
condiţionată de recunoaşterea/existenţa capacităţii juridice a acestora, ca o condiţie de validitate a
raportului juridic. Capacitatea juridică este stabilită şi delimitată prin lege şi presupune aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Recunoaşterea capacităţii juridice
în mod egal persoanelor este o caracteristică a societăţilor moderne, istoria cunoscând şi situaţii
contrare (de exemplu, sclavilor nu li se recunoştea capacitatea juridică).
În ţara noastră, capacitatea juridică a persoanei fizice, cât şi a persoanei juridice
(subiectelor colective de drept) a fost reglementată şi delimitată prin Decretul 31/1954
(actualmente prin Noul Cod civil), recunoscându-se tuturor persoanelor fizice capacitatea juridică
civilă. Capacitatea juridică este definită ca "aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi
obligaţii în cadrul unui raport juridic".
Capacitatea juridică este diferit recunoscută de la o ramură de drept la alta, având trăsături
specifice. Astfel, capacitatea civilă se deosebeşte de capacitatea din dreptul administrativ, dreptul
penal sau al muncii. Capacitatea civilă începe din momentul naşterii sau chiar de la concepţie, pe
când capacitatea politică începe la 18 ani (dreptul de a alege) sau la 23 ani ori la 35 de ani ( dreptul
de a fi ales în anumite funcţii publice eligibile).
Capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii, după calitatea şi întinderea
drepturilor subiecţilor:
 capacitate juridică generală,
 capacitate juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa ca
titular de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea necondiţionând
această participare de existenţa anumitor situaţii, împrejurări etc.
Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de normele juridice de a
participa, în calitate de subiect de drept în raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite
anumite condiţii. Astfel, persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridică specială, ele nu
pot fi subiecte legale de drept decât în limitele obiectului de activitate admis/recunoscut de lege
prin statut, contract de societate etc. De asemenea, în general, persoanelor juridice de drept

34 Deleanu, Ion, op. cit., p. 23

99
 Teoria generală a statului şi dreptului

public li se recunoaşte o capacitate juridică specială domeniului pentru care au fost create
(competenţa juridică a autorităţilor, instituţiilor publice).
O delimitare general acceptată pentru mai multe dintre ramurile de drept este aceea în
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (spre exemplu, în dreptul civil, dreptul comercial,
dreptul familiei, dreptul procesual civil etc. făcându-se o distincţie între drepturile persoanelor).
Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii. Ea este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor, începe de la naştere şi
încetează la moartea persoanei (respectiv în momentul declarării judecătoreşti a morţii). În
anumite situaţii, capacitatea de folosinţă este recunoscută anticipat, din momentul concepţiei
copilului, dar numai ca aptitudine de a avea drepturi (la moştenire), cu condiţia ca acesta să se fi
născut viu.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii, prin încheierea de acte juridice (intrarea în raporturi juridice). Pentru a-şi putea
exercita drepturile, persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite cerinţe impuse de lege.
Aceste cerinţe derivă din intenţia legiuitorului de a ocroti interesele celor care intră în raporturi
juridice, asigurându-se că aceştia sunt în măsură să valorizeze acţiunile proprii şi rezultatul
acestora. Ca urmare, recunoaşterea capacităţii de exerciţiu persoanelor este condiţionată de
discernământul şi experienţa de viaţa a persoanei, rezultatul fiind în dreptul civil, existenţa mai
multor categorii de subiecte:
- persoane fără capacitate de exerciţiu: sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu minorii
sub 14 ani, deoarece sunt consideraţi că nu pot să-şi aprecieze corect, valoric, faptele lor. De
asemenea, alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească, chiar majori fiind, nu au
capacitate de exerciţiu. Această restrângere a activităţilor cu relevanţă juridică nu exclude însă la
modul absolut actele juridice, subiecţii în cauză putând încheia totuşi acte de importanţă minoră
(de mică valoare), de conservare a patrimoniului sau acte de dispoziţie curentă.
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă: minorii între 14 şi 18 ani, având
posibilitatea să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorilor
(persoanele desemnate de autoritatea tutelară). Minorii pot efectua însă acte curente de dispoziţie
de mică valoare şi anumite acte de administrare şi de conservare care nu îi prejudiciază, fără
încuviinţarea reprezentanţilor lor legali (părinţi, tutori). Minorii care au împlinit 16 ani pot încheia
contract de muncă fără încuviinţarea reprezentanţilor legali; minorul cu vârsta cuprinsă între 15 şi
16 ani poate încheia un raport de muncă numai cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi cu un
aviz medical care să ateste dezvoltarea psihică, intelectuală şi fizică a minorului, suficientă pentru
activitatea viitoare pe care urmează să o desfăşoare.
Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul în care
căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează
capacitatea deplină de exerciţiu. Reglementarea civilă actuală stipulează expres şi capacitatea de
exerciţiu anticipată, prevăzând că „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte

100
 Teoria generală a statului şi dreptului

minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi
ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de
familie.” (art. 40 din N.C.Civ).
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu – persoanele care au împlinit vârsta de 18
ani.
În afară de subiectele individuale (persoanele fizice) raporturile juridice se pot încheia şi
cu participarea unor subiecte colective formate prin asocierea în condiţiile legii a mai multor
persoane fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg. Acestea
sunt subiectele colective de drept, numite şi persoane juridice sau persoane morale (cele de drept
public).
Pot fi persoane juridice statul, autorităţile şi organele sale, organizaţiile cooperatiste,
societăţile comerciale, uniunile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice etc. În funcţie de ramura
de drept unde acţionează aceste subiecte colective se regăsesc anumite caracteristici ale lor, astfel:
statul şi unităţile administrativ-teritoriale apar, cu precădere, ca subiecte de drept constituţional,
administrativ, financiar-fiscal, penal, procesual penal şi civil, pe când societăţile comerciale se
regăsesc predominant în dreptul afacerilor/comercial. Există şi subiecte de drept care nu au
personalitate juridică, aşa cum sunt unele regii autonome, sucursalele unor instituţii financiar-
bancare, judecătoriile care primesc în acest sens o delegare de competenţă din partea unor
autorităţi.
Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoniu propriu, distinct de
patrimoniul persoanelor fizice care o compun şi de patrimoniul general al statului (când este
vorba de o persoană juridică aparţinând dreptului public – organ al statului, instituţie etc.), o
organizare de sine stătătoare şi un scop conform interesului public, recunoscut de lege, deci un
scop licit, legal. Acest colectiv participă în nume propriu la raporturile juridice, prin intermediul
organelor de conducere. Aşadar, persoana juridică, pentru a putea deveni subiect de drepturi şi
obligaţii, deci pentru a avea personalitate juridică, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
 să aibă o organizare de sine stătătoare;
 să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor care o compun;
 să aibă un scop legal, licit, în concordanţă cu regulile de drept existente.
În afara acestor condiţii esenţiale, persoana juridică, subiect de drept, se manifestă şi prin
existenţa unei denumiri (firme), a unui sediu, prin emblemă, cod fiscal etc., elemente prin care
aceasta poate fi identificată, dar care nu trebuie interpretate ca elemente de fond pentru formarea
personalităţii sale juridice.
Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică
drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului
juridic sunt unite, legate, prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce. Fără ele, raportul juridic nu ar
putea subzista. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a

101
 Teoria generală a statului şi dreptului

totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat (dreptul pozitiv). Într-un raport juridic,
ambele subiecte sunt titulare şi de drepturi şi de obligaţii, chiar şi atunci când vorbim un raport
juridic cu tipic de subordonare (de exemplu, în dreptul constituţional, dreptul administrativ sau
fiscal). În activitatea omului, pot exista şi alte tipuri de drepturi, religioase, morale, politice, dar
aceste drepturi, în caz de nesocotire de către alţii, nu pot da posibilitatea titularului dreptului
respectiv de a cere sprijinul statului prin organe specializate.
Dreptul subiectiv poate fi definit ca reprezentând prerogativa conferită de lege în temeiul căreia
titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite
adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct,
născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul public şi cu normele de convieţuire socială.
Dreptul subiectiv nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o normă
juridică, adică fără instituirea prealabilă a normei juridice. De aceea, cel care invocă încălcarea
unui drept subiectiv trebuie să precizeze şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept
subiectiv şi astfel să dovedească existenţa dreptului, iar ulterior, încălcarea acestuia.
Obligaţia juridică, element al conţinutului raportului juridic, este îndatorirea pe care o are
subiectul raportului juridic de a se comporta într-un anume fel, de a avea o conduită anume, de a face sau a nu
face ceva ori de a da ceva. Îndatorirea la o prestaţie pozitivă sau negativă (obligaţia juridică) nu trebuie
confundată cu prestaţia în sine, care reprezintă obiectul obligaţiei juridice. Asumarea şi executarea
obligaţiei juridice de către subiectul raportului juridic poate fi impusă la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
În afara drepturilor şi obligaţiilor juridice, în conţinutul raportului juridic pot intra şi unele
interese juridice. Interesul, ca declanşator al acţiunilor umane, poate intra în conţinutul raporturilor
juridice în măsura în care el este unul legitim. Interesul legitim este definit adesea ca un drept
subiectiv în devenire, fiind dedus din interpretarea actelor normative.
De exemplu, primul articol din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ
prevede că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate
adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins
sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi
public”. În mod similar, legea administraţiei publice locale sancţionează faptele primarului unei
localităţi prin care s-au încălcat interesele colectivităţii care l-a ales ca primar în fruntea sa. Această
expresie, "interesele colectivităţii", foarte general formulată, dă posibilitatea oricărui membru al
colectivităţii să ceară instanţei judecătoreşti de contencios administrativ să constate că primarul a
încălcat un interes al colectivităţii, care este în acelaşi timp şi interesul celui în cauză. O eventuală
hotărâre favorabilă obţinută de cetăţeanul contestator, poate fi ulterior folosită de Guvern drept
probă indubitabilă în sancţionarea cu demiterea a acelui primar.
Drepturile subiective sunt multiple şi variate. Există o clasificare consacrată a drepturilor
subiective, după întinderea efectelor lor, în:

102
 Teoria generală a statului şi dreptului

 drepturi absolute;
 drepturi relative.
Drepturile absolute reprezintă acele drepturi ce produc efecte faţă de toate persoanele, fiind
opozabile tuturor, erga omnes. Aceasta constă în posibilitatea titularului dreptului de a pretinde
tuturor persoanelor să respecte dreptul său, de a-i obliga pe toţi ceilalţi indivizi să nu întreprindă
nimic în măsură să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea acelui drept. Dintre drepturile
absolute amintim: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate corporală, dreptul de
proprietate, dreptul la onoare şi demnitate etc.
Drepturile relative sunt drepturi mai restrânse faţă de drepturile absolute, se caracterizează
prin faptul că produc efecte numai între părţile raportului juridic respectiv, deci, între titularul
dreptului subiectiv şi titularul obligaţiei corelative. În principiu, în această categorie intră
drepturile patrimoniale, care pot fi evaluate în bani.
După conţinutul lor, drepturile subiective sunt:
 drepturi patrimoniale;
 drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale, după cum rezultă din însăşi denumirea lor, sunt acele drepturi cu
conţinut economic, patrimonial. Cu titlu de exemplu, amintim: dreptul de proprietate, dreptul
cumpărătorului unui bun de a cere bunul cumpărat de la vânzător etc.
Drepturile nepatrimoniale, denumite uneori şi drepturi personale nepatrimoniale, nu au
conţinut economic, sunt strâns legate de fiinţa umană. Amintim în această categorie, dreptul la
nume, la domiciliu, la viaţă, la onoare şi demnitate, la imagine etc.
Unele drepturi, deşi aparent nepatrimoniale, pot fi şi patrimoniale, ceea ce denotă că pot
avea un dublu caracter, aşa cum se întâmplă în cazul dreptului de autor, care, în principiu, este un
drept nepatrimonial, dar poate îmbrăca şi caracter patrimonial, când titularul dreptului
nepatrimonial, prin valorificarea operei sale, poate să obţină anumite venituri.
Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină atitudinea pe care părţile trebuie
să o aibă şi la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic. De exemplu, cel care are intenţia de
a împrumuta, de a dona sau de a vinde trebuie să se manifeste în acest sens oferind valorile
respective, iar cealaltă parte va accepta oferta intrând în relaţia juridică respectivă. Din acest
moment, al stabilirii raportului juridic, comportamentul părţilor este determinat de poziţia pe care
le-o conferă prerogativele sau îndatoririle rezultate.
Cum raporturile juridice sunt şi raporturi sociale, adică relaţii între conduite umane,
obiectul acestora îl reprezintă acţiunile şi inacţiunile pe care titularii lor le întreprind sau le pot
întreprinde ori pe care sunt obligaţi a le săvârşi, după cum sunt subiecte active sau pasive.
Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din
relaţia juridică concret stabilită, în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.

103
 Teoria generală a statului şi dreptului

Într-o altă exprimare, obiectul raportului juridic se poate defini ca reprezentând anumite
acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt
subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor.
Ca urmare, conduita subiectelor raportului juridic poate consta într-o atitudine activă
(acţiunea de a da, a face) sau într-una pasivă (inacţiune sau acţiunea de nu a face). Considerarea obiectului
raportului juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura raportului cu norma de drept,
care impune o regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul juridic concret se urmăreşte
realizarea normei juridice, legătura dintre relaţia concretă şi regulă, conformitatea sau
neconformitatea fiind dată de conduita părţilor faţă de regula instituită, mai precis de dispoziţia
conţinută de aceasta, ceea ce explică şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv.
Drepturile şi obligaţiile părţilor decurg ca o consecinţă logică a conduitei pe care subiectele
trebuie să o aibă. Adoptarea unei conduite necorespunzătoare determină încălcarea drepturilor şi
neîndeplinirea obligaţiilor.
Dacă subiectele cu drepturile şi obligaţiile lor reprezintă elemente statice ale raportului
juridic, obiectul constituie elementul dinamic, deoarece primele două elemente sunt condiţii ale
intrării în relaţia juridică, iar ultimul, respectiv conduita de urmat, reprezintă derularea raportului
însăşi (de exemplu la vânzare-cumpărare, predarea bunului şi plata preţului, la împrumut,
remiterea debitului sau restituirea lucrului etc.).
Conduita părţilor, constituind obiectul raportului juridic, poate viza diferite valori pe care
norma le consacră, le promovează şi faţă de care conduita umană se manifestă într-un fel sau
altul. Uneori aceste valori au şi o expresie materială, chiar pecuniară, ca în raporturile
patrimoniale, existând, în acest caz, un obiect secundar, material al raportului juridic, care în opinia unor
autori formează alături de conduita părţilor, obiectul complex al raportului juridic35. Cu toate acestea,
conduita părţilor cu privire la bunul în cauză nu se confundă cu însăşi bunul. Relaţia se stabileşte
între subiectele raportului şi doar vizează un anumit bun. Alteori, conduita din raportul juridic
concret nu vizează bunuri materiale, ci valori nemateriale (de exemplu, raporturile dintre deputat
şi alegător sau dintre inculpat şi instanţa de judecată). Prezenţa unui bun material cu privire la
care se stabileşte relaţia juridică uşurează identificarea conduitei pe care o urmează sau trebuia să
o urmeze părţile, fără a se ajunge la o identitate între bun şi conduită.
În diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie să le
întrunească obiectul raportului juridic. Astfel, de exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie
determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi să constea într-un fapt personal al debitorului.
Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile unilaterale
(testamentul) sau actelor de autoritate (administrative, procesuale), acestea din urmă fiind emise
atât fără consimţământul celeilalte părţi, dar chiar împotriva voinţei acesteia. În cazul contractelor
sinalagmatice (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) există un dublu obiect, întrucât

35 Harbădă, Maria, Introducere în drept, Ed. Univ. „Al. I Cuza” , Iaşi, 2002, p. 83

104
 Teoria generală a statului şi dreptului

conduita sau prestaţia unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi şi
invers (dau ca să dai, vând pentru că se cumpără, cumpăr pentru că se vinde etc.).
Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu poate viza conduite
care urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor, conduite imorale
sau care lezează onoarea şi demnitatea umană. De aceea, obiectul raportului juridic dintr-un astfel
de sistem de drept trebuie să fie nu numai strict legal, ci el trebuie să reflecte concordanţa
intereselor părţilor cu interesele generale ale societăţii. Raportul juridic al cărui obiect nu se
încadrează în aceste cerinţe va trebui desfiinţat de organele de stat competente sub a căror
jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor relaţii, iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat
acte juridice, acestea sunt lovite de nulitate.

7.4 Clasificarea raporturilor juridice

Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. Astfel, după
natura lor, raporturile juridice se clasifică în funcţie de ramurile de drept cărora le aparţin,
respectiv constituţionale, administrative, financiare, civile, penale, etc., existând o legătură intrinsecă între
natura normei juridice (lege civilă, penală, administrativă, etc.) şi natura sau felul raporturilor
generate de regula de conduită. Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul că nu există
o identitate absolută, pe de o parte între natura izvorului de drept şi natura normelor
reglementate, iar pe de altă parte, nici între natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice
generate în temeiul actului de reglementare. Astfel, de exemplu, legea este întotdeauna un act de
drept constituţional, dar prin conţinutul normelor sale poate fi izvor nu numai al dreptului
constituţional, ci şi al celui civil, penal, administrativ, etc. Alteori, există o identitate de natură
juridică între izvorul de drept şi raportul juridic generat în temeiul său. În acest sens, de exemplu,
legea electorală este un act de drept constituţional ce conţine norme constituţionale care stau la
baza unor raporturi de drept constituţional. În acelaşi mod, o hotărâre guvernamentală este un
act de drept administrativ care poate fi un izvor al dreptului civil sau financiar, generând
raporturile respective în materie de locaţiune sau închiriere ori de impozite şi taxe.
Raportul juridic concret are, spre deosebire de norma care îl reglementează, avantajul de a
releva într-o măsură mai exactă natura sau felul ramurii de drept căreia îi aparţine şi implicit,
norma care îl reglementează şi aceasta mai ales prin drepturile şi obligaţiile conţinute, dar şi prin
poziţia de egalitate sau subordonare a părţilor în raportul dat. De exemplu, egalitatea juridică a
părţilor este specifică dreptului privat (civil, comercial), iar subordonarea dreptului public
(constituţional, administrativ, financiar, penal) unde raportul juridic este un raport de putere ori
de autoritate.
După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual.
Primele sunt drepturi de substanţă, care vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial sau
nepatrimonial specifice părţilor din raportul juridic, în timp ce ultimele apar în legătură cu forma
pe care trebuie să o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele scontate, în

105
 Teoria generală a statului şi dreptului

special în legătură cu acţiunea organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi executare a

actelor juridice (de exemplu, procedura legislativă, procedura executării silite, procesul tragerii la
răspundere a celor vinovaţi pentru încălcarea legii - procedura judiciară civilă sau penală).

7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează
viaţa socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul
generic de fapte. Privite prin prisma dreptului, există numeroase fapte indiferente reglementării
juridice (fapte nejuridice), neproducătoare de efecte juridice ori de drepturi şi obligaţii, precum şi
fapte cu semnificaţie juridică, acelea cărora normele de drept le conferă valoare juridică prin
efectele lor (constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare, la nevoie, prin constrângerea
statală). Alături de subiecte şi de norma juridică, faptul juridic constituie o premisă a apariţiei
raporturilor juridice, determinând incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării şi
desfiinţării drepturilor şi obligaţiilor concrete. Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei
vânzării-cumpărării se prevede că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea
preţului, iar cumpărătorul are obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul, totuşi,
raportul juridic nu se formează până la intervenţia contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare
a manifestării de voinţă sau a consimţământului părţilor, deşi cele două subiecte există şi au
intenţia nemanifestată de a vinde şi respectiv, de a cumpăra. Tot astfel, sancţiunea cu amendă
contravenţională nu poate interveni până când nu s-a săvârşit abaterea administrativă sau fapta
ilicită prevăzută de lege. În sfârşit, succesiunea nu se poate deschide, iar dreptul la moştenire nu
se naşte dacă nu a intervenit faptul decesului titularului unui patrimoniu.
Trebuie reţinut că nu toate evenimentele sau faptele din natură ori societate produc efecte
juridice, respectiv generează, modifică sau sting raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci
numai faptele determinate de lege. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (decesul unei
persoane în materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau
sociale (eclipsele solare, de exemplu) nu au semnificaţie pe planul dreptului.
Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui
fapt sau fenomen, ci expresia voinţei legiuitorului, motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate
avea sau nu semnificaţie juridică. Astfel, de exemplu, distrugerea naturală a unui lucru nu produce
efecte juridice, dar dacă acesta este proprietatea cuiva, faptul are drept consecinţă încetarea
dreptului de proprietate al titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat, devine operant şi
dreptul la despăgubire pentru cel care şi-a asigurat bunul, iar dacă acţiunea este rezultatul unei
fapte ilicite va interveni şi răspunderea juridică a autorului abaterii. În mod similar, activitatea în
comun a mai multor persoane este, în general, lipsită de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează
într-o lucrare de artă, ştiinţifică sau într-un bun, dobândeşte semnificaţie juridică, deoarece dă
naştere la dreptul de coautor sau de coproprietate.

106
 Teoria generală a statului şi dreptului

Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice,

determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi
obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.
Faptul juridic odată produs are o existenţă obiectivă, întocmai ca şi dreptul obiectiv care îl
reglementează, indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană,
producând consecinţele juridice legal prevăzute ori de câte ori împrejurarea prevăzută normativ s-
a realizat. În acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un
ansamblu de reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte juridice, în
funcţie de sistemul de valori consacrate şi apărate.
Faptele juridice – în sensul larg al noţiunii - se pot clasifică după prezenţa sau absenţa
manifestării de voinţă a omului în producerea (şi nu în recunoaşterea lor) în evenimente şi acţiuni,
criteriu utilizat mai ales şi în mod frecvent de dreptul civil.
Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului, dar
cărora legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de exemplu, scurgerea timpului în
materia prescripţiei, moartea în materia succesiunii, degradarea naturală a unui bun asigurat etc.).
Acţiunile sunt acele împrejurări rezultate din activitatea umană cărora legea le atribuie
efecte juridice. Ele presupun o manifestare a voinţei oamenilor: cumpărare, împrumut, căsătorie,
asigurare etc. Aceste acţiuni pot fi săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (cumpărare,
căsătorie, împrumut) sau fără această intenţie, ca în situaţia manifestărilor ilicite, când o persoană,
fără să vrea, provoacă alteia un prejudiciu, născându-se, în acest mod, un raport obligaţional.
Efectul juridic al faptei ilicite rezultă din aceea că ea este interzisă de lege, iar producerea sa este
sancţionată ca atare (faptul penal sau infracţiunea, delictul civil, abaterea contravenţională etc.).
Acţiunile licite – în acord cu legea – se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele
juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea,
contractul, hotărârea judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de regulă, generator
de raporturi de drept concrete.
Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns
deoarece, spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele
pot consta din acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul sau din inacţiuni
(omisive) ca, de exemplu, neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a
debitului prescris.
O altă clasificare a faptelor juridice, în sens larg, se face în acte juridice şi fapte material-juridice
(în sens restrâns). Ultimele se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului), care, la rândul
lor, pot fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri de drept în care,
spre deosebire de dreptul civil, evenimentele ocupă un loc mai puţin important faţă de actele
juridice, aşa cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul constituţional,
administrativ, financiar, procesual civil sau penal etc.

107
 Teoria generală a statului şi dreptului

Faptele juridice se mai pot clasifica după ramura de drept care le reglementează în fapte
civile (delicte civile), fapte penale (infracţiuni), abateri administrative (contravenţii), fapte (abateri)
disciplinare etc.
Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic distingem fapte constitutive,
modificatoare şi extinctive de drepturi şi obligaţii. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului
juridic penal, cu multiple obligaţii pentru autorul faptei. Împlinirea termenului de prescripţie duce
la înlăturarea răspunderii penale. Faptul morţii este constitutiv pe plan succesoral, dând naştere la
drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului, şi extinctiv în plan familial, conducând la
încetarea unor raporturi specifice (de căsătorie, de întreţinere etc.).
În categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica în cazul
dreptului penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (starea de
provocare sau starea de beţie anume provocată în vederea comiterii).
După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe. În
cazul celor dintâi, din simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice. De exemplu,
pentru primul caz, dobândirea capacităţii juridice şi a calităţii de subiect de drept rezultă din
faptul naşterii. În cazul celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii
pentru producerea integrală a efectelor juridice. Astfel, pentru ca moştenirea testamentară sa
devină operantă trebuie, printre altele, să existe un testament, să intervină decesul testatorului şi
să se producă acceptarea succesiunii.

Rezumat

1. Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror
formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă prin intervenţia unui fapt juridic, în cadrul cărora
părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
2. Raportul juridic este un raport social; raportul juridic este un raport ideologic; raporturile juridice au un
caracter istoric; raporturile juridice au un caracter dublu voliţional.
3. Elementele componente ale raportului juridic sunt: subiectele, conţinutul şi obiectul.
4. Oamenii sunt subiecte ale raportului juridic, fie în mod individual, ca persoane fizice, fie asociaţi într-un
colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv, persoană juridică. Aceste subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii,
ori pot deveni titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic. Între calitatea de subiect al
raportului juridic şi capacitatea juridică a persoanei există o strânsă legătură, prima fiind condiţionată de a
doua, pentru ca raportul juridic respectiv să fie valabil încheiat. Capacitatea juridică presupune aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii.
5. Persoana fizică, individul, este unicul şi exclusivul participant la raporturi juridice. Pentru a participa la un
raport juridic, deci spre a putea fi subiect al acestui raport, persoana fizică trebuie să îndeplinească o cerinţă
esenţială, şi anume să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este definită de la o ramură de drept la

108
 Teoria generală a statului şi dreptului

alta, având trăsături specifice. După calitatea şi întinderea drepturilor subiecţilor, capacitatea juridică se
clasifică în două mari categorii: capacitate juridică generală şi specială. În anumite ramuri de drept,
capacitatea juridică este divizată în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
6. Raporturile juridice se pot încheia şi cu participarea unor subiecte colective, formate prin asocierea în condiţiile
legii a mai multor persoane fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg.
Acestea sunt persoanele juridice, denumite şi subiecte colective de drept şi ele trebuie să îndeplinească cumulativ
mai multe condiţii.
7. Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică drepturile
subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite
prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce.
8. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a totalităţii normelor juridice în
vigoare la un moment dat. Drepturile subiective sunt multiple şi variate, clasificându-se în drepturi absolute şi
drepturi relative. După conţinutul lor, drepturile subiective sunt: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
9. Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică
concret stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin. Obiectul raporturilor juridice se poate
defini ca reprezentând anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde
şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se obţine de a le săvârşi.
10. Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. După natura lor, raporturile
juridice se clasifică în mod corespunzător ramurilor de drept cărora le aparţin, respectiv constituţionale,
administrative, financiare, civile, penale etc. După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi
de drept procedural sau procesual.
11. Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile
dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte. Faptele juridice se
definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi
desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.

109