Teoria generală a statului şi dreptului

3.1 Noţiunea de principii ale dreptului

Noţiunea de principiu desemnează într-o viziune general acceptată o regulă fundamentală,
o idee conducătoare, un element de bază, un punct de plecare, o convingere sau o lege de bază pe
care se întemeiază o teorie, un sistem politic, economic, juridic etc.
În planul dreptului, principiile desemnează regulile de bază, fundamentale, care stau la
baza elaborării şi aplicării dreptului, conturând cadrul general pentru conţinutul normelor juridice
şi direcţiile de realizare a acestora. Prin conţinutul lor specific, principiile dreptului se relevă ca
idei şi cerinţe fundamentale pentru întregul sistem de drept, formate pe baza convingerilor
legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii. La baza formării principiilor, considerând
nu denumirea expresă acordată acestora, ci conţinutul exprimat, stau două elemente importante:
tradiţia, statornicia în timp a unor reguli sau cerinţe după care s-au construit şi adoptat normele
juridice, verificate ulterior ca eficiente în viaţa societăţii (fiind formulate ca valori fundamentale
cum sunt de exemplu echitatea, justiţia, responsabilitatea sau libertatea), precum şi tendinţa
continuă de inovaţie, de schimbare profundă uneori (de adaptare la schimbările realităţii sociale).
Prin natura şi finalităţile sale, dreptul aplicabil unei societăţi (ansamblul de norme juridice
în vigoare la un moment dat), se compune din reguli de conduită care reglementează cele mai
variate raporturi sociale, având ca urmare un pronunţat caracter eterogen. În acelaşi timp însă,
factori cum sunt cauzalitatea comună a normelor juridice, formele comune de exprimare ale
acestora, dar mai ales principiile fundamentale de drept imprimă sistemului de drept un caracter
unitar şi coerent.
Acţiunea principiilor fundamentale ale dreptului în sensul asigurării unităţii şi coerenţei
sistemului de drept derivă tocmai din faptul că ele apar ca reguli de bază care stau la temelia
sistemului drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun
dreptul, precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri.
Utilitatea principiilor fundamentale ale dreptului nu poate fi apreciată decât pe baza
rezultatelor practice ale instituirii acestora, ceea ce are două consecinţe importante: pe de o parte,
principiile fundamentale ale dreptului reflectă un mare număr de cazuri concrete, iar pe de altă
parte, formularea de principii este ulterioară promovării raporturilor juridice într-un anumit mod.
Altfel spus, un principiu de drept nu poate fi formulat aprioric, speculativ, fără a ţine cont de
caracteristicile concrete ale desfăşurării raporturilor juridice, neexistând principii de drept
universal valabile, imuabile, care să se dovedească funcţionale pentru orice etapă istorică şi orice
colectivitate socială. Un principiu general de drept se construieşte în timp, pe baza unei
experienţe, a verificării practice a unor idei, concepte, puncte de vedere. Tocmai existenţa acestor
idei şi concepte, a unor categorii juridice sau morale, a unor conduite de viaţă şi verificarea
practică poate duce la elaborarea unui principiu. Aceste categorii şi concepte juridice sunt
rezultatul comensurării acţiunilor omeneşti, raportat la sistemul de drept existent şi coroborat cu
idealurile de justiţie, de echitate şi morală ale societăţii. Dintr-o asemenea perspectivă, simpla

35
 Teoria generală a statului şi dreptului

preluare de reguli fundamentale sau chiar norme juridice dintr-un alt sistem de drept, motivată de
dorinţa apropierii faţă de un sistem socio-politic sau de ajungerea mai rapidă la unele standarde,
fără corelaţia adecvată cu realităţile sociale indigene, se poate dovedi extrem de păgubitoare unei
societăţi.
În procesul de creare a dreptului, de legiferare, aceste principii sunt luate în calcul pentru
ca prin normele juridice ce se vor adopta să se răspundă la nevoile de viaţă, la cerinţele imediate şi
de perspectivă ale societăţii. Respectând anumite principii consacrate ale dreptului, în procesul de
legiferare se asigură unitatea, coerenţa, omogenitatea, continuitatea sistemului juridic şi racordarea
lui la nevoile societăţii. Renunţarea la anumite principii sau adoptarea altora, justificate numai prin
ideea de nou, pot avea efecte distructive, contrazicând (violent, uneori) elementul de tradiţie
specific principiilor de drept (este cazul preluării, după anul 1948, din sistemul sovietic, a
principiilor de organizare a vieţii societăţii româneşti, cu restrângerea exagerată a unor instituţii,
concepte juridice tradiţionale, precum dreptul de proprietate privată, care s-au dovedit ca fiind
străine de tradiţia şi gândirea poporului român, fiind abandonate pe parcurs, până la excludere).
Rolul esenţial al principiilor dreptului îl reprezintă punerea de acord, corelarea sistemului
juridic cu transformările sociale, afirmându-se în acest sens că "principiile dreptului au valoare
explicativă, ele conţinând temeiurile existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului".
Sistemul juridic al unei societăţi se dezvoltă în strânsă corelare cu evoluţia acesteia, iar
principiile de drept nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru acest sistem juridic.
Pe baza acestor principii, legiuitorul se orientează către o anumită reglementare juridică,
judecătorul în aplicarea dreptului are în vedere aceste principii, să aplice legea nu numai în litera
ei, deci o interpretare "literală", dar şi în spiritul ei, al acelor concepte, idei ce s-au desprins în
timp din raţiune, din logica societăţii, corespondenţa dreptului cu cerinţele şi valorile societăţii.
Mai mult, în drept, principiile ţin loc, în cazuri determinate, de normă de reglementare, în cauzele
civile şi comerciale judecătorul soluţionând cauza în temeiul principiilor generale de drept. Astfel,
legea noastră civilă anterioară consacra cu valoare de principiu de drept în art. 3 din Codul civil că
"Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate". Noul Cod civil enunţă
expres calitatea de izvor de drept a principiilor generale, pentru cazurile în care nu există normă
de reglementare, iar noul cod de procedură civilă prevede în art. 5 că judecătorii au îndatorirea să
primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii şi
nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. În
cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa
acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui
judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama
de cerinţele echităţii.
Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele dintre ele, cum este cel
al legalităţii, se întâlnesc în toate ramurile de drept, cu formulări şi sferă de aplicabilitate distinctă,

36
 Teoria generală a statului şi dreptului

altele însă se regăsesc doar la nivelul unora, cum este cazul principiului separaţiei puterilor de stat
(dreptul constituţional, administrativ, procesual penal şi procesual civil). În cadrul acestor
principii un loc important îl ocupă principiile dreptului constituţional, care prin valoarea şi forţa
lor juridică se impun şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative.
La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii (oralitatea, publicitatea şi
contradictorialitatea dezbaterii judiciare în procesul civil şi în procesul penal, consensualismul în
dreptul civil), cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică.
Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme (de exemplu, principiul egalităţii
juridice a cetăţenilor în dreptul constituţional), în vreme ce altele se deduc prin interpretarea unor
norme juridice (de exemplu, principiul revocabilităţii actelor administrative, cunoscut în dreptul
administrativ).
Spre deosebire de conceptele şi categoriile juridice, care servesc ca elemente de mijlocire a
aplicării principiilor, principiile dau conţinut concret categoriilor juridice, asigurându-le
funcţionalitatea.
Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit
raportului care există între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în
permanenţă la principii:
 normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului;
 principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise
prin normele juridice;
 normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea
explicativă a principiilor;
 principiile dreptului se deosebesc şi de axiome, maxime sau aforisme juridice, care
sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor
fundamentale.

3.2 Principiile fundamentale ale dreptului

Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică,
socială (principiul separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de
proprietate) sau pot avea caracter preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii
lucrului judecat, derogarea legii speciale de la legea generală). Între principii există o ierarhizare,
un raport de la general la particular. Cele mai importante şi cuprinzătoare principii, numite şi
fundamentale, generale sau constituţionale se regăsesc înscrise sau pot fi deduse, de regulă, din
actul fundamental, căpătând pe această cale forţă juridică superioară în raport cu celelalte acte
normative şi cu ramurile de drept: separaţia puterilor, drepturile omului, pluralismul politic,
democratismul puterii, eligibilitatea reprezentanţilor puterii etc. Alături de aceste principii există şi
principii specifice unor ramuri de drept. Astfel, în dreptul civil acţionează cu putere de principiu
regulile potrivit cu care nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile care interesează
37
 Teoria generală a statului şi dreptului

ordinea publică şi bunele moravuri, libertatea contractuală, oralitatea, contradictorialitatea şi

publicitatea procesului civil, iar în dreptul penal acţionează principiul legalităţii incriminării şi
pedepsei.
Evoluţia relaţiilor dintre state a dus la cristalizarea unor reguli cu valoare de principiu şi în
dreptul internaţional public, dintre care amintim: principiul respectării tratatelor încheiate,
principiul reciprocităţii, soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor, principiul bunei vecinătăţi.
Fiecare dintre principiile de mai sus sunt studiate de ştiinţele juridice de ramură.

3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

Statul este creator de drept dar, în acelaşi timp, cu ajutorul dreptului, statul îşi asigură baza
legală, legitimitatea puterii şi funcţionării sale. Astfel, statul de drept sau de legalitate, nu poate fi
privit decât prin existenţa unor norme juridice care să reglementeze funcţionarea atât a statului, a
întregului său organism, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Dar aceste
norme juridice trebuie adoptate de statul care a cucerit puterea legal, are o legitimitate şi exercită
această putere în concordanţă cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, întinderea puterii trebuie
compensată de scurtimea duratei, a mandatului celor ce o deţin, izvorul oricărei puteri politice sau
civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice
potrivite de exprimare, în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o
democraţie.
Acest lucru presupune ca prin norme juridice să se realizeze un echilibru al puterii,
eliminându-se astfel posibilităţile încurajării abuzului, a unor decizii discreţionare de către anumite
structuri de putere, un control reciproc între puterile statului, dar şi un control asupra statului din
partea societăţii civile prin instituţia Avocatului poporului şi alte autorităţi anume create.

3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii

Limitele libertăţii de mişcare ale individului trebuie stabilite prin norme juridice, în aşa fel
încât ele să corespundă idealului de viaţă al societăţii existent la un moment dat. Aceste garanţii
limită ale libertăţii individului trebuie să fie nu numai teoretice, ci ele să poată fi apărate, să poată
fi reprimat orice abuz de limitare sau de eliminare a acestor drepturi de către o structură sau alta a
statului. Egalitatea oamenilor din punct de vedere juridic este naturală, toţi oamenii sunt egali în
faţa legii, însă această egalitate este concretizată prin norme juridice.
Egalitatea nu poate fi înţeleasă, exercitată, decât între oameni liberi. Nici normele juridice
nu ar putea avea sens la un moment dat, dacă ele nu ar asigura libertatea persoanelor. Altfel spus,
substanţa dreptului se află în libertate.
Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţa personală, la mişcare etc.
Egalitatea şi libertatea duc la echilibrul vieţii, în capacitatea oamenilor de a se manifesta în
plenitudinea fiinţei lor, de a acţiona fără restricţii în limitele nealterării egalităţii şi libertăţii

38
 Teoria generală a statului şi dreptului

celorlalţi. Libertatea şi egalitatea sunt strâns legate între ele, fiecare depinzând de cealaltă. Astfel,
despre două persoane nu putem spune că sunt egale dacă una este liberă, iar cealaltă nu.
Libertatea, considera Montesquieu, este "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile",
însă aceste legi la care ne raportăm trebuie să cuprindă idealurile de egalitate şi libertate ale
umanităţii şi ale societăţii în cauză.
Libertatea este una singură, iar manifestarea ei are multiple variante: avem din acest punct
de vedere o libertate a cuvântului, a convingerilor religioase, de alegere a unei profesii, a unui crez
politic, libertate de mişcare etc. Libertatea în formele ei cele mai variate se manifestă prin
recunoaşterea de către stat, prin lege, a unor drepturi, a unor garanţii. Dintotdeauna, omul a dorit
să fie liber, iar limitele acestei libertăţi au cunoscut în timp restrângeri sau nemărginire, în raport
cu condiţiile date de societatea respectivă, de regimul politic etc. Libertatea exprimată prin
"drepturi" nu poate fi înţeleasă deplin fără existenţa în compensaţie a dreptului de proprietate,
care reprezintă fundament al libertăţii şi siguranţei persoanei.

3.2.3 Principiul responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social, ea reprezintă gradul de angajare al individului în
cadrul societăţii, în procesul integrării acestuia în colectivitate. Responsabilitatea revine numai
omului liber care are libertatea de a acţiona, de a raţiona şi de a-şi angaja conştient
comportamentul, în orice domeniu al socialului. Perceperea rolului şi locului individului în cadrul
societăţii presupune o angajare, o implicare mai mare sau mai restrânsă a acestuia în societate.
Nu poate fi vorba de manifestare responsabilă atunci când persoana în cauză nu este
conştientă de valoarea sa şi de valoarea celorlalţi. Totuşi, într-o asemenea situaţie nu este exclusă
angajarea răspunderii pentru nesocotirea valorilor sociale perene consacrate în decursul timpului
şi, mai mult, fiecare act al individului trebuie să presupună o comensurare a gradului de angajare
şi o reprezentare psihică a implicaţiilor sale, deci, a rezultatelor demersului său. Ca atare,
responsabilitatea se raportează pe de o parte la acţiunea angajantă a persoanei, iar pe de altă parte
la sistemul normelor sociale consacrat, al normelor etice, religioase, politice şi juridice. Practic, se
apreciază pe bună dreptate că responsabilitatea subiectului de drept nu decurge din calităţi sau
proprietăţi intrinseci ale acestuia, ci din situaţia efectivă în care el se găseşte, putând asocia unei
persoane diferite forme ale responsabilităţii sociale (părintească, politică, morală etc.). În relaţiile
sociale, în mod raţional, cu cât poziţia ori statutul social sunt mai „înalte”, cu atât
responsabilitatea asociată sporeşte.
Angajarea responsabilă a persoanei cunoaşte dimensiuni din ce în ce mai largi, pe măsură
ce omul devine tot mai conştient de rolul său în societate, de interacţiunea umană într-un grup, de
egalitatea şi echitatea ce trebuie să caracterizeze pe oameni şi nu în ultimul rând de sporirea
gradului de cunoaştere şi de raţiune.
În condiţiile legii, manifestarea neresponsabilă poate atrage o răspundere juridică în
paralel cu alte genuri de răspundere, morală, politică. Spre exemplu, o persoană care îndeplineşte

39
 Teoria generală a statului şi dreptului

o funcţie de decizie şi a cărui obligaţie morală este să fie un exemplu pentru subordonaţi,
săvârşeşte anumite fapte, nesocotind comandamentele morale, normele juridice, politice etc. Ca
urmare a comportamentului său neresponsabil, acesta va fi supus unei răspunderi morale prin
expunerea oprobiului subalternilor, al şefilor ierarhici, cât şi unei răspunderi juridice care se poate
concretiza fie printr-o sancţiune disciplinară, fie chiar o răspundere juridică penală. Dacă acesta
este şi angajat politic, ţinând seama că fiecare partid politic urmăreşte să fie cât mai "curat" în
ochii electoratului, al publicului, persoana în cauză poate să fie exclusă din partid sau să i se aplice
alte măsuri specifice răspunderii politice. În acest mod, responsabilitatea neangajată poate
conduce la răspunderea juridică, etică, politică.

3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei

Cuvântul echitate desemnează dreptate, nepărtinire, cinste, omenie, justiţie (conform
Dicţionarului explicativ al limbii române). Echitatea şi justiţia sunt într-o legătură desăvârşită,
fiindcă una se explică prin cealaltă. Discuţiile purtate în timp asupra acestor noţiuni cu valoare de
principiu de drept sunt nenumărate. Astfel, Cicero17 considera echitatea ca fiind un drept egal
pentru toţi cetăţenii, iar Celsus apropia sensul echităţii de cel al dreptului, definindu-l pe acesta
din urmă ca "o artă a binelui şi a echităţii"18.
Principiul echităţii îşi găseşte aplicaţie atât în activitatea de legiferare, cât şi în activităţile
concrete de aplicare a dreptului. Din principiul echităţii, deducem noţiunea de justiţie ca stare
generală ideală a societăţii, pentru asigurarea fiecărui individ în parte şi pentru toţi, a satisfacerii
drepturilor şi intereselor legitime ale oamenilor. Din acest punct de vedere, se poate trage
concluzia că justiţia reprezintă unul din factorii esenţiali de consolidare a celor mai importante
relaţii sociale, întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită a asigura armonia şi
pacea socială, la a cărei realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice. La
romani, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptului, acesta fiind la baza justiţiei, regula
"honeste vivere" (a trăi cinstit, onest).
Apreciat sintetic, echitatea şi justiţia reprezintă comandamentul de ordine, echilibrul
onestităţii, toleranţei şi respectul aproapelui, altfel spus, o victorie absolută asupra egoismului, o
subordonare faţă de o ierarhie de valori.
Pornind de la această expunere a principiilor generale ale dreptului, se desprinde
concluzia că pentru înţelegerea şi cunoaşterea unui sistem de drept, trebuie pornit întotdeauna de
la principiile călăuzitoare ale acestui sistem. Aceste principii generale sunt foarte mult influenţate
de condiţiile sociale, de transformările mai lente sau mai dinamice din societate. Nu trebuie însă
uitat că în perioada contemporană legăturile dintre state, cooperarea acestora, cunoaşte o
puternică dezvoltare, având loc interferenţe între normele juridice interne ale unui stat şi normele
juridice ale altuia şi, în consecinţă, elaborarea ştiinţifică a principiilor dreptului nu mai poate fi
realizată izolat, fără să se ţină seama de situaţia globală sau zonală în domeniul juridic şi social.

17 Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 64

40
 Teoria generală a statului şi dreptului

Rezumat

1. Principiile de drept reprezintă acele idei călăuzitoare ce se regăsesc în conţinutul normelor juridice, constituind
tocmai manifestarea convingerilor legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii. Aceste convingeri conţin
două elemente importante: tradiţia, statornicia în timp a unor reguli, precum şi tendinţa continuă de inovaţie,
de schimbare profundă. Principiile fundamentale ale dreptului sunt tocmai acele reguli de bază ce stau la
temelia sistemului de drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun
dreptul precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri.
2. Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele din ele se întâlnesc în toate ramurile de drept,
altele însă se regăsesc doar la nivelul unora indiferent de mărimea sferei de aplicabilitate, constituindu-se şi ca
principii morale ale respectivelor ramuri de drept. La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii,
cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică. Cunoaşterea principiilor are o importanţă deosebită în
procesul de elaborare a dreptului asigurând unitatea şi coerenţa acesteia, respectiv a normelor şi actelor de
reglementare, ca şi în aplicarea dreptului, inclusiv în interpretarea acestuia, mai ales atunci când lipsind
reglementări detaliate ori existând lacune legislative, se recurge la ele pentru rezolvarea unei mari diversităţi de
situaţii date spre soluţionare organelor de stat.
3. Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care există
între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă la principii: normele juridice
pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului; principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea
prin respectarea conduitei prescrise prin normele juridice; normele juridice au o valoare explicativă mult mai
restrânsă faţă de valoarea explicativă a principiilor; principiile dreptului se deosebesc şi de axiome, maxime
sau aforisme juridice, care sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al
principiilor fundamentale.
4. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (principiul
separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de proprietate) sau pot avea caracter
preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii lucrului judecat, derogarea legii speciale de la
legea generală).
5. Principiile fundamentale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului;
principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul echităţii şi justiţiei.

18 Nicolae Popa, op. cit., p. 126

41