Sunteți pe pagina 1din 12

Teoria generală a statului şi dreptului

6.1 Noţiunea sistemului dreptului


Societatea cunoaşte în evoluţia sa o multitudine de relaţii sociale dintre cele mai diverse,
bazate în multe cazuri pe interese contrare ale părţilor implicate. Înlăturarea posibilităţii de
producere în acest context a unor efecte nedorite devine posibilă prin intervenţia statului şi
autorităţilor sale, cu ajutorul unor instrumente specifice, aparţinând dreptului. Această intervenţie
determină existenţa şi acţiunea în societate, în orice moment, a unui număr deosebit de mare de
norme juridice, caracterizate de o lipsă de omogenitate în ceea ce priveşte forma şi conţinutul lor.
Cu toate acestea, normele juridice în ansamblul lor nu constituie un simplu conglomerat, într-o
dispunere aleatoare, ci formează un ansamblu unitar şi intercondiţionat de norme, cu o structură bine
determinată, adică un sistem. Abordarea ca sistem a normelor juridice este susţinută pe de o parte, de
faptul că acestea prezintă caracteristici similare, deşi în acelaşi timp îşi păstrează individualitatea, şi
pe de altă parte de faptul că între acestea se manifestă relaţii specifice de interdependenţă.
În sensul celor de mai sus, unitatea de sistem a dreptului este determinată de cauza
comună a normelor juridice (situaţia concretă, social-economică a societăţii respective sau factorii
de configurare a dreptului), de comunitatea principiilor fundamentale ale reglementării normative,
precum şi de caracterul omogen al formelor de exprimare a dreptului. De cealaltă parte, a
interrelaţiilor care se manifestă între diferitele norme juridice, avem în vedere faptul că unele
dintre acestea devin determinant pentru altele sau, după caz, vin în completarea lor în măsura în
care există unele lacune legislative (de exemplu, normele de drept constituţional au caracter
determinant în raport cu celelalte norme de drept public sau privat, iar normele dreptului civil
sunt norme de drept comun în raport cu normele de drept comercial).
Prin definiţie, totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o
strânsă unitate, grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă
sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul de drept nu trebuie confundat cu sistemul juridic al
societăţii, care are o arie de cuprindere mult mai largă şi, ca atare, îl include pe primul.
Sistemul dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă
(organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în
anumite părţi, respectiv instituţii şi ramuri de drept interdependente. Unitatea sistemului de drept
nu poate exclude diversitatea normelor juridice şi a grupării lor diferenţiate, dată fiind marea
varietate a raporturilor sociale reglementate juridic.
Sistemul de drept se compune din următoarele elemente: norma juridică (element de bază
sau structural având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de
drept (element de maximă generalitate în cadrul sistemului).
Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente
contribuie în procesul de elaborare a dreptului la descoperirea lacunelor legislative (a raporturilor
sociale care trebuie reglementate), a reglementărilor deficitare (defectuoase sau insuficiente), la
eliminarea normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate dinamică a sistemului

82
Teoria generală a statului şi dreptului

juridic aflat într-o necontenită mişcare impusă de evoluţia relaţiilor sociale. În procesul aplicării
dreptului, cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la asigurarea corelării tuturor normelor
juridice aplicabile aceloraşi situaţii, inclusiv în rezolvarea oricărei situaţii concrete, chiar
nereglementate şi în care devine necesară recurgerea la principiile fundamentale ale dreptului sau
la cele generale ale ramurilor de drept, implicit utilizarea metodei analogiei.
Nu în ultimul rând, cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă didactică şi
ştiinţifică, mai ales în activitatea de cercetare juridică propriu-zisă.
Sistemul dreptului nu trebuie confundat, de asemenea, nici cu sistematizarea dreptului sau
sistematizarea legislaţiei ori a actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a
dreptului, modul său de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea sa,
gruparea acestora în elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, (instituţii juridice sau
ramuri de drept). De cealaltă parte, sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează aspectul
extern sau modul de manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor în acte normative
sau izvoare de drept (sistemul actelor normative, respectiv sistemul izvoarelor de drept).
Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, dar
sistematizarea ajută la o mai bună cunoaştere a sistemului juridic în ansamblu, după cum, la
rândul său, sistemul de drept influenţează modul de sistematizare a legislaţiei.

6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului


Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele
este cel al obiectul reglementării juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care
au primit consacrarea normativă. Criteriul utilizat are un caracter obiectiv în formarea şi
delimitarea instituţiilor juridice şi a ramurilor de drept, grefându-se pe mozaicul realităţii obiective
şi logica normării acesteia.
Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia
juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau
categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. În acest sens, de
exemplu, distingem instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional, a succesiunii în dreptul civil, a
căsătoriei în dreptul familiei, a infracţiunii în dreptul penal, a căilor de atac în dreptul procesual
civil sau procesual penal ş.a.m.d.
Alteori, chiar în cadrul unei instituţii juridice mai complexe, datorită marii diversităţi de
norme pe care aceasta le include, se pot realiza grupări unitare şi mai restrânse a regulilor. În acest
sens, instituţia proprietăţii din dreptul civil cuprinde instituţiile proprietăţii mobiliare şi a celei
imobiliare, a celei agricole, industriale, comerciale şi financiare sau a celei publice şi a celei private
etc.
Instituţia juridică poate grupa norme aparţinând exclusiv unei ramuri de drept, aşa cum
este cazul succesiunii în dreptul civil sau a pedepsei în dreptul penal, în vreme ce în situaţia

83
Teoria generală a statului şi dreptului

proprietăţii sunt grupate atât norme ale dreptului civil, cât şi norme de drept constituţional,
administrativ, financiar, penal etc.
Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept
pe baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de drept. Astfel, relaţiile specifice
activităţii de instituire, exercitare şi limitare a puterii în stat au dus la constituirea normelor care le
reglementează în ramura dreptului constituţional, relaţiile din sfera puterii executive au condus la
formarea dreptului administrativ, cele din sfera puterii judecătoreşti la dreptul procesual civil şi
procesual penal. În mod similar, relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale care se stabilesc între
persoane fizice, între cele juridice precum şi între cele două categorii în baza egalităţii părţilor,
formează obiectul dreptului civil. În acelaşi sens, normele care reglementează raporturile juridice
generate prin săvârşirea unor fapte periculoase denumite infracţiuni, precum şi pedepsele
aplicabile pentru comiterea acestora au dus la constituirea ramurii dreptului penal.
Privit în mod izolat, obiectul reglementării juridice nu este însă întotdeauna suficient în
calitate de criteriu de constituire sau delimitare a instituţiei sau a ramurii de drept, deoarece el are
un anumit grad de relativitate, provenit din faptul că legiuitorul, prin edictarea normelor, nu
urmăreşte atât abordarea normativă a unor relaţii sociale omogene, ci, mai degrabă, reglementarea
juridică unitară a unor relaţii sociale, indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept. O
asemenea abordare se justifică şi prin aceea că reglementarea şi actul normativ care o cuprinde
trebuie să corespundă, în primul rând, unor exigenţe practice de aplicare şi nu unor considerente
de ordin pedagogic, didactic. Pe de altă parte, un anumit grup de relaţii sociale devine autonom
tocmai pentru că este reglementat într-un mod specific prin drept, or ceea ce se înţelege prin
unitatea relaţiilor sociale este dat chiar de o anumită categorie de norme distinctă de alte reguli
juridice.
Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa-numitor criterii
secundare sau auxiliare de grupare a normelor juridice.
Metoda de reglementare reprezintă modul în care norma juridică prevede sau impune
desfăşurarea raportului social, ceea ce conduce evident la o diferenţiere netă între regulile având
acelaşi obiect de reglementare. În acest sens, se distinge metoda autoritarismului sau
subordonării, a egalităţii sau a recomandării. Ca exemplu, atât în dreptul civil cât şi în cel financiar
există raporturi juridice patrimoniale sau cu conţinut material, dar în prima ramură de drept
operează principiul egalităţii părţilor, care au deplină autonomie de a intra sau nu în respectiva
relaţie juridică, în timp ce în cea de a doua ramură, raporturile se formează în mod unilateral şi
autoritar, operând subordonarea faţă de autoritatea publică ce are competenţă în materie.
Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar, deoarece se adaugă criteriului obiectului
de reglementare, dar reprezintă totodată şi un criteriu de natură subiectivă, spre deosebire de
primul, prin modul în care poate fi instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale. Astfel, de
exemplu, în materia circulaţiei imobilelor legea poate lăsa desfăşurarea raporturilor pe seama
voinţei exclusive a părţilor (egalitatea părţilor şi consensualismul, de exemplu în cazul înstrăinării

84
Teoria generală a statului şi dreptului

bunurilor particularilor), după cum poate prevedea şi situaţii de derulare a relaţiilor juridice în
baza voinţei statului, cum se întâmplă în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau al
confiscării unor bunuri (metoda autoritarismului).
Unii autori desemnează drept criteriu auxiliar principiile comune sau fundamentale, ca reguli de
bază comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic ori o ramură de drept.
Este adevărat că principiul de drept poate influenţa în mod hotărâtor componentele structurale
ale sistemului, instituţia sau ramura juridică. Astfel, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei
specific dreptului penal impune (prin art. 1 şi 2 Cod pen.) cerinţele particulare în conformitate cu
care:
- legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni;
- nici o persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de
legea penală la data când a fost săvârşită;
- legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală;
- nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită;
- nici o pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
Deşi din formularea şi dezvoltarea acestui principiu s-ar părea că el este o regulă de bază
aplicabilă numai dreptului penal, trebuie să subliniem că, pe o parte şi în alte ramuri de drept
legea prevede fapte care constituie abateri, contravenţii etc., precum şi sancţiunile care se aplică
acestora, iar pe de altă parte, legalitatea incriminării nu este decât o aplicare particulară a
principiului fundamental al legalităţii, care operează în toate ramurile dreptului. În acelaşi sens,
vom întâlni acţiunea principiului bunei credinţe atât în dreptul civil, cât şi în cel penal, financiar,
administrativ, internaţional public etc. Ca urmare, putem afirma că principiul de drept comun sau
general nu poate delimita în mod izolat şi net ramura şi instituţia juridică de alte componente
structurale similare.
Interesul social constituie un alt criteriu auxiliar de formare şi de diferenţiere a ramurilor de
drept, prin desprinderea unor raporturi juridice de altele înrudite, proces care prin amploare şi
consistenţă prezintă o importanţă socială aparte la un moment dat. Astfel, dreptul familiei s-a
desprins de dreptul civil datorită multiplicării reglementărilor specifice instituite, inclusiv sub
aspectul codificării acestora, ca expresie a nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în
perioada contemporană. Uneori, chiar dezvoltarea unei instituţii juridice poate duce, prin
amploarea reglementărilor sale, la apariţia unei subramuri de drept, aşa cum este cazul dreptului
transporturilor, desprins din dreptul civil, al contenciosului administrativ sau dreptului funcţiei
publice în cadrul dreptului administrativ. Alteori, confluenţa unor reglementări în diferite ramuri
de drept poate da naştere la formarea unor instituţii sau ramuri de hotar şi a unor ştiinţe juridice
interdisciplinare, cum este cazul dreptului penal internaţional sau al dreptului umanitar.

85
Teoria generală a statului şi dreptului

În ceea ce priveşte caracterul sancţiunii normelor juridice, deşi acesta este uneori invocat drept
criteriu auxiliar, apreciem că nu poate fi reţinut decât foarte prudent pentru distincţia între
ramurile de drept, întrucât, de exemplu, acelaşi raport juridic, cum este cazul celui de creanţă,
poate fi apărat prin mai multe mijloace (de drept civil, penal, administrativ financiar) specifice
diferitelor ramuri de drept (obligaţia de restituire, sancţiunea pentru furt, penalităţile sau
dobânzile pentru întârzierea în restituire etc.)
Ramurile de drept, instituţiile juridice şi normele de drept, ca elemente structurale ale
sistemului de drept, sunt strâns legate între ele. Ramura de drept cuprinde, în general, mai multe
instituţii juridice, alcătuite la rândul lor din numeroase norme înrudite între ele prin obiectul de
reglementare.
În principiu, ramurile de drept beneficiază de o reglementare aparte şi sistematizată prin
coduri aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului civil, penal, al muncii, dar alteori, chiar instituţia
juridică poate fi consacrată prin coduri proprii, cum ar fi, de pildă, codul contravenţiilor,
cunoscut în legislaţia unor ţări. Pot exista şi situaţii în care codul nu are legătură numai cu o
singură ramură de drept, ci cu mai multe, cum este cazul codului vamal, al codului silvic, al
codului aerian etc.

6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului


Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi
corespunde un anumit sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi
spirituale, de interesul social general sau cel al guvernanţilor, de gradul de cultură şi civilizaţie al
unei anumite societăţi. Se impune astfel observaţia că sistemul dreptului nu are un caracter
imuabil, dat pentru totdeauna şi neschimbător, ci el evoluează în sensul apariţiei, transformării şi
dispariţiei unor ramuri şi instituţii juridice, prin transformările înregistrate de normele juridice
care stau la baza sa. Astfel, de exemplu, fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a principului
separaţiei puterilor în stat a dus, printre altele, la constituirea dreptului constituţional şi a celui
administrativ care, iniţial, erau reunite în cadrul dreptului public. Apariţia, evoluţia şi dispariţia
unor relaţii sociale influenţează în mod hotărâtor structura sistemului de drept.
Totuşi, relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa determinantă a permis uneori
menţinerea unor structuri juridice chiar în discordanţă cu o anumită stare socială, fie prin
rămânerea în urmă a juridicului faţă de noile realităţi, fie printr-o evoluţie rapidă a acestuia în
sensul anticipării viitoarei dezvoltări sociale. Aşa este, de exemplu, cazul menţinerii de lungă
durată a instituţiei arbitrajului privat în procedura civilă, deşi rezolvarea litigiilor revine numai
organelor instituite prin lege, iar nu unei justiţii private sau cazul reglementării internaţionale a
utilizării spaţiului cosmic în scopuri paşnice, care intervine într-un domeniu în care activităţile
umane de explorare, dar mai ales de exploatare, se află încă la începuturi.
De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri
adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în Antichitate, când încă nu erau formate

86
Teoria generală a statului şi dreptului

ramurile de drept în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită
fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anume în drept public şi drept privat.
Dreptul public era considerat ca destinat a ocroti interesele societăţii, inclusiv ale statului,
iar dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat, aşa cum se arată într-o
celebră definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian.
Dreptul roman a mai cunoscut şi alte diviziuni, mai puţin importante, cum a fost dreptul
pretorian, alcătuit de pretori care l-au creat în scopul perfecţionării dreptului civil. De asemenea,
mai exista dreptul comun (jus commune), format din norme generale şi dreptul de excepţie (jus
singulare), cuprinzând reguli care derogau de la dreptul comun. În sfârşit, exista sub aspectul
provenienţei sale şi a modului de consacrare şi dreptul scris şi cel nescris, după cum normele care îl
alcătuiau erau consacrate prin acte normative (legi, decrete, edicte, constituţii) ori erau cuprinse în
obiceiuri juridice (cutume).
Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii.
Astfel, dreptul natural era considerat creaţia naturii, iar ulterior a fost recunoscută existenţa dreptului
pozitiv, creaţia omului. Dezvoltarea în Evul Mediu a bisericii ca instituţie creatoare şi de aplicare a
dreptului a condus la scindarea dreptului pozitiv în drept laic, produs al autorităţii de stat şi drept
canonic sau bisericesc, produs al autorităţii ecleziastice.
Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat a fost abordată şi de Mircea Djuvara, care
evidenţiază şi alte diviziuni generale ale dreptului: dreptul intern (norme care se aplică numai
statelor care le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile
dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite); dreptul determinator (determină ce trebuie să facă
persoanele) şi dreptul sancţionator (cel care organizează sancţiunile, reacţia socială la conduita
individului care este contrară dreptului determinator31).
În concepţia lui Mircea Djuvara privitoare la diviziunea drept public-drept privat, criteriul
distincţiei pare a fi utilitatea urmărită de normele juridice. După cum interesul protejat de norma
juridică priveşte statul sau un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela
de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în faţa unei norme de drept
privat sau în faţa unei norme de drept public. Astfel, organizarea puterilor publice sau a serviciilor
publice ar interesa mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi la
responsabilitatea obişnuită între particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din
dreptul de stat sau dreptul public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public, iar din
grupa dreptului privat celelalte ramuri: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat
etc. Deşi distincţia este aparent foarte clară, trebuie observat că respectarea dreptului sub toate
formele sale interesează în primul rând întreaga societate, pentru că aceasta fiinţează şi evoluează
numai dacă respectarea normelor juridice este asigurată. Datorită evoluţiei de ansamblu a
societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi organizaţiilor particulare în scopul apărării

31 C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 19

87
Teoria generală a statului şi dreptului

intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie de norme şi instituţii care după
concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al scopului urmărit au un
caracter public, neputând fi ignorate interdependenţele existente între cele două domenii. În
evoluţia actuală a societăţii, se poate remarca faptul că dreptul public domină tot mai mult dreptul
privat, deşi trebuie admis totodată că dreptul privat exercită la rândul său o influenţă consistentă
asupra dreptului public. Similar, influenţe reciproce se resimt în interiorul celor două mari
diviziuni, între diferite ramuri. Există astfel o anumită ierarhie între ramurile de drept, chiar dacă
aceasta este una relativă (în dreptul public, vârful ierarhiei este reprezentat de dreptul
constituţional, iar în dreptul privat, dreptul civil are o poziţie specială, de drept comun).
O „ierarhizare” similară ar exista şi între dreptul intern şi cel internaţional. În unele
concepţii, anterioritatea şi prioritatea aparţine dreptului internaţional, întrucât statele se formează
şi funcţionează, în relaţiile dintre ele, pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea,
autodeterminarea popoarelor), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Dimpotrivă, în alte
concepţii, dreptul internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora, şi ca
urmare, preeminenţa aparţine dreptului intern. Din punct de vedere cronologic, dreptul intern
precede dreptul internaţional; în Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel
puţine reguli în acest domeniu, iar statele se creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne
sau externe, fiind admise de celelalte tot în funcţie de aceasta. Dreptul intern şi cel internaţional
se află într-o permanentă intercondiţionare şi astăzi: noile state se nasc pe baza voinţei sau
popoarelor care le compun, dar această voinţă este ea însăşi un principiu de drept internaţional şi
trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu, respectarea integrităţii teritoriale a altora),
după cum statul nou format are nevoie de recunoaşterea altor state. Nerecunoaşterea statului
nou-format de către alte state nu face însă ca dreptul său intern să nu mai fiinţeze. Recunoaşterea,
ca instituţie a dreptului intern, nu are valoare juridică, ci pur politică, declarativă, de cele mai
multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat. Ceea ce este important este că statul
nerecunoscut de alte state nu se poate manifesta eficace sau eficient, în sensul că nu poate
desfăşura relaţii politice, economice, culturale, nu-şi poate proteja cetăţenii în străinătate etc. În
aceste condiţii, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de voinţa
membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către aceştia (fie ea
şi forţat determinată), aşadar finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.
Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public – drept privat, împărţirea
făcându-se pe alte criterii sau afirmă că ducerea ei la extrem nu este necesară sau utilă. Există, de
asemenea, şi unii autori care nu recunosc această distincţie (Hans Kelsen32, de exemplu),
înlocuind-o cu ierarhia între norme. Se invocă şi susţine, pe acest fundal, o tendinţă de
“publicizare” a dreptului, considerându-se că toate legile interesează mai mult societatea decât
persoana.

32 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 335-338

88
Teoria generală a statului şi dreptului

Pornind de la criteriile utilizate pentru diferenţierea componentelor sistemului dreptului,


în doctrina contemporană sunt avute în vedere mai multe criterii pentru realizarea distincţiei
dintre ramura dreptului public şi cea a dreptului privat33.
Primul este criteriul organic şi are ca temei calitatea subiecţilor, a persoanelor în cauză.
Potrivit acestui criteriu, dreptul public priveşte persoanele publice (morale), autorităţile statului,
fiind aplicabil acestora şi raporturilor dintre ele şi particulari, iar dreptul privat priveşte guvernaţii,
particularii şi raporturile dintre aceştia. Pentru dreptul privat, statul apare astfel pe de o parte ca
un arbitru care creează regulile şi veghează la respectarea lor, situându-se în afara raporturilor
juridice, stimulând şi ocrotind libera iniţiativă a particularilor, iar pe de altă parte ca un agent aflat
pe poziţii de egalitate cu particularii (producător, vânzător, locator etc.).
Un al doilea criteriu este criteriul material şi el are la bază interesul ocrotit prin norma
juridică. De pe această poziţie, dreptul public cuprinde toate acele norme juridice care vizează
interesul public, general, al întregii comunităţi, iar dreptul privat cuprinde ansamblul regulilor de
drept prin care se asigură interesele proprii ale particularilor.
Criteriul formal pune la baza distincţiei dintre cele două ramuri de drept forma raporturilor
juridice: dreptul public se caracterizează prin procedee de constrângere, prin manifestarea
unilaterală şi autoritară de voinţă din partea statului, actul juridic unilateral fiind adesea întâlnit, iar
dreptul privat se aplică raporturilor juridice care au la bază liberul acord de voinţe al
participanţilor la acestea, autonomia lor de voinţă. Chiar folosind aceste criterii, este greu însă de
realizat o distincţie netă între două ramuri ale dreptului, existând puncte de legătură şi
întrepătrunderi.
În perioada modernă, distincţia dintre dreptul public şi cel privat s-a aflat la baza grupării
ramurilor de drept în aceste mari diviziuni. Astfel, dreptul public includea dreptul constituţional,
administrativ financiar, penal etc., ramuri interesând puterea şi ordinea publică, în timp ce dreptul
privat cuprindea dreptul civil, dreptul comercial, etc., adică reglementări vizând proprietatea şi
interesele particulare.
Dreptul contemporan are ca unitate structurală de bază ramura dreptului constituţional.
Pe temeiul criteriilor reunite ale obiectului şi metodei de reglementare, în majoritatea sistemelor
actuale de drept s-au menţinut marile şi vechile diviziuni ale dreptului public şi ale celui privat.
Elementele de distincţie între ele nu mai sunt însă determinate de natura interesului ocrotit, adică
de criteriul material, ci de un altul, de natură formală, procedurală şi anume, de apărare a
intereselor ocrotite, respectiv din oficiu în cazul dreptului public şi la cererea celui interesat, în
cazul dreptului privat.
În perioada actuală, ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării
normelor de drept, fără a se confunda cu ştiinţa juridică de ramură şi nici cu disciplina didactică
din învăţământul juridic. Ştiinţa juridică corelativă nu se limitează doar la cercetarea regulilor de
drept unitar grupate, ci abordează şi problematica raporturilor juridice determinate de acele reguli,

33 Deleanu, I., op. cit., pp. 25-26

89
Teoria generală a statului şi dreptului

evoluţia legislaţiei din respectivul domeniu, legătura cu alte ramuri de drept, probleme de drept
comparat etc. Uneori, disciplina didactică cuprinde o sferă mai largă de preocupări decât
reglementează ramura de drept. De exemplu, materia dreptului civil tratează şi aspecte de drept
funciar sau drept administrativ, se preocupă şi de probleme ale ştiinţei administraţiei, iar alteori,
dimpotrivă, ramura de drept este scindată în studiul ei în două discipline didactice (cum este cazul
dreptului penal general şi dreptului penal special).

6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc


Admiţând diviziunea clasică a dreptului în public şi privat, principalele ramuri ale
dreptului public sunt reprezentate de dreptul constituţional, dreptul administrativ, financiar,
penal, procesual (penal şi civil), internaţional public, iar ramurile dreptului privat de dreptul civil,
comercial, al familiei, al muncii (mult publicizată), internaţional privat etc. Unii autori susţin şi
existenţa unui „drept mixt”, în care ar intra dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul social, dreptul
rural etc. În epoca noastră se manifestă o tendinţă de reaşezare, dar şi de apariţie a noi ramuri de
drept, consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, valutar,
ecologic sau al mediului, al mării etc.
Dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice
şi ale organizării puterii de stat şi reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului,
precum şi cele dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale
ale acestora. Raporturile de drept constituţional apar în procesul organizării şi exercitării puterii
de stat. Principalul izvor îl formează Constituţia, dar şi legile (organice sau ordinare) sau alte acte
cu putere de lege care conţin norme de natură constituţională. Precizăm că atât în cadrul
subdiviziunii dreptului public, dar şi în cadrul sistemului dreptului considerat ca întreg, dreptul
constituţional are ca ramură o poziţie preeminentă, manifestându-se simultan ca ramură de bază
şi ca factor structurant pentru întregul sistem de drept.
Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale care apar în activitatea
administraţiei publice sau în legătură cu aceasta, adică relaţiile manifestate între autorităţile şi
serviciile publice administrative, între acestea şi particulari, precum şi principiile organizării şi
funcţionării administraţiei. Aparţinând dreptului public, întocmai ca şi normele de drept
constituţional, normele de drept administrativ au un caracter imperativ, dând naştere unor
raporturi juridice în care autorităţile statului se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean, iar
raporturile în cauză se pot naşte fără consimţământul ambelor părţi. Răspunderea pentru
încălcarea unei norme de drept administrativ atrage după ea o sancţiune specifică,
contravenţională, pentru subiectul (autorul) încălcării.
Dreptul financiar reglementează activitatea financiară a organelor statului, relaţiile care
apar între diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu întocmirea bugetului,
perceperea impozitelor şi taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurările sociale de
stat etc. Pornind de la conţinutul relaţiilor sociale reglementate de aceste norme, relaţii în care

90
Teoria generală a statului şi dreptului

statul apare din poziţia sa de autoritate, impunând suveran sistemul de prelevări obligatorii şi
modalităţile de distribuire şi utilizare a resurselor financiare publice (redistribuirea resurselor în
cadrul societăţii cu caracter obligatoriu), se conturează tot mai mult denumirea de drept financiar
şi fiscal.
Dreptul civil reglementează relaţii în care, spre deosebire de cele de mai sus, părţile se
află pe poziţie de egalitate juridică – chiar când una din părţi este statul (ca persoană privată şi nu
ca autoritate publică). Aceasta este o caracteristică a tuturor ramurilor de drept privat, desprinse
de fapt din dreptul civil. Raporturile juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Normele
dreptului civil au, în majoritatea cazurilor, un caracter dispozitiv. Similar dreptului constituţional,
dreptul civil are o poziţie specială în cadrul subdiviziunii dreptului privat, acţionând ca drept
comun. Astfel, în măsura în care într-o ramură de drept nu există reglementare sau aceasta este
insuficientă, urmează să fie aplicate normele dreptului civil (cu deosebire în materia comercială).
Dreptul muncii reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul
dreptului la muncă (condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi
protecţia muncii etc.). Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi
reglementate prin norme similare (norme dispozitive, egalitatea părţilor la încheierea contractului
şi în ce priveşte desfacerea lui), între timp ele au evoluat înspre o “socializare” a lor, apropiindu-
se de domeniul dreptului public. Fără a se înlătura necesitatea consimţământului ambelor părţi la
încheierea contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare parte de a-l desface unilateral,
această posibilitate este relativ îngrădită în prezent pentru angajator. În acelaşi sens, s-au legiferat
şi cazuri în care un contract produce efecte şi pentru cel care nu a participat la încheierea lui, cum
este contractul colectiv de muncă. Acesta se încheie între sindicatul reprezentativ şi organizaţia de
patronat reprezentativă la nivel naţional, de ramură şi de unitate, fiind însă obligatoriu şi pentru
celelalte, ca şi pentru salariaţii nesindicalizaţi sau care se angajează ulterior, de asemenea pentru
angajatorii neafiliaţi sau care se înfiinţează ulterior. Normele de dreptul muncii capătă astfel un
caracter imperativ, neputându-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui
stabilit prin lege, respectiv prin contractul colectiv, în ce priveşte salariaţii.
Dreptul familiei reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate, relaţii
care sunt deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. Instituţiile juridice principale ale dreptului
familiei sunt: căsătoria, rudenia şi afinitatea, adopţia, filiaţia, ocrotirea minorilor şi a majorilor
incapabili. Importanţa socială a unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care
se nasc prin voinţa legii, fără consimţământul părţilor sau raporturi al căror conţinut este stabilit
prin lege (de exemplu, efectele căsătoriei sau adopţiei asupra cetăţeniei), dreptul familiei
îndepărtându-se astfel de sfera dreptului civil căruia îi aparţinea iniţial.
Dreptul penal reglementează relaţiile sociale dintre stat şi făptuitor în contextul tragerii la
răspundere a acestuia cu privire la faptele care sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile
lor, precum şi principiile care guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de
infracţiuni între individ şi stat.

91
Teoria generală a statului şi dreptului

Dreptul procesual penal reglementează desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii penale


şi a executării pedepselor, activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. Raporturile de
drept procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept
penal. Ca în orice ramură de drept public, normele sunt în majoritatea lor imperative.
Dreptul procesual civil reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite,
raporturile de acest tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept
civil în sens larg.
Dreptul internaţional public reglementează relaţiile dintre state, organizaţii
guvernamentale, state şi organizaţii guvernamentale, precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi
constituie un stat propriu. În aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică, iar
nerespectarea normelor atrage constrângeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre
deosebire de normele interne, cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii
numai pentru cele care au participat la elaborarea lor. Deşi individul nu este un subiect tradiţional
al dreptului internaţional public, totuşi se constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele
care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale sunt elaborate în beneficiul său; în
anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fără a aştepta legi naţionale de transpunere; de
asemenea, el are acces, chiar dacă limitat, la mecanismele internaţionale de control şi sancţionare
a încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. Astfel, individul devine, direct sau indirect,
subiect de drept internaţional public, domeniu rezervat până nu demult exclusiv statelor.
Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte (normative) sau în cutume internaţionale.
Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat, în care părţi pot
fi indivizii, statele (ca persoane juridice private), precum şi organizaţiile neguvernamentale, cu
elemente de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetăţenia, domiciliul, locul situării imobilului
etc. Normele dreptului internaţional privat sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională,
în acest din urmă caz fiind vorba de drept scris sau cutumiar.
În ultima perioadă se conturează tot mai mult apariţia unor noi ramuri de drept, mai ales
în condiţiile existenţei economiei de piaţă, cum ar fi dreptul concurenţei, dreptul de proprietate
industrială, dreptul asigurărilor, dar şi dreptul protecţiei mediului înconjurător (ecologic), dreptul
bancar şi valutar, dreptul medical etc.

Rezumat

1. Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă unitate, grupate în părţi
interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă sistemul de drept al unei societăţi. Sistemul
dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului bazată pe
unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi, respectiv instituţii şi ramuri de
drept interdependente.

92
Teoria generală a statului şi dreptului

2. Sistemul de drept se compune din următoarele elemente : norma juridică (element de bază sau structural
având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept (element de maximă
generalitate în cadrul sistemului).
3. Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel al obiectului
reglementării juridice sau specificului relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea
normativă. Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia
juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau
categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. Sfera cea mai largă
de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe baza criteriului obiectului de
reglementare o constituie ramura de drept.
4. Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa numitor criterii secundare sau auxiliare
de grupare a normelor juridice cum sunt: metoda de reglementare; principiile comune sau fundamentale;
interesul social.
5. Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un anumit
sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul social general sau
de cel al păturii conducătoare, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. De-a lungul
timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri adecvate sistemelor de drept care
s-au succedat. Astfel, în Antichitate, când încă nu erau formate ramurile de drept în sensul lor actual, s-a
adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anum, în
drept public şi drept privat. O altă clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea
normelor după locul producerii efectelor juridice, în drept intern şi drept internaţional. În perioada actuală,
ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor de drept.
6. Principalele ramuri ale dreptului românesc în cadrul dreptului public: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, financiar, penal, procesual (penal şi civil), internaţional public. În cadrul dreptului privat avem:
dreptul civil, comercial, internaţional privat etc. S-a conturat şi un drept mixt: familiei, muncii, social, rural
etc. În perioada contemporană se manifestă o tendinţă de reaşezare a sistemului, dar şi de apariţie a unor noi
ramuri de drept, consecinţă a nevoilor de dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, ecologic sau al
mediului, al mării, agrar (rural) etc.

93