Drept constituțional și

instituții politice
Teoria generală a dreptului constituțional.
Drepturi și libertă ți

Conf.univ.dr. Marieta SAFTA

 Dreptul şi statul

Dreptul a apă rut din necesitatea obiectivă a stabilirii unor reguli

de comportament social obligatorii, constituind un instrument la
îndemâ na statului pentru apă rarea valorilor sociale pe care
societatea le identifică la un moment dat.

S-a pus întrebarea:

Este dreptul legat de societate sau dimpotrivă acesta apare
precum Statul, de la un anume moment dat al dezvoltării
societăţii?
• Într-o primă teorie putem admite că dreptul însemnă orice regulă de
conduită , înseamnă că acesta există nediferenţiat de aceste reguli,
încă din momentul apariţiei primelor forme de organizare socială .

• Dacă avem în vedere însă că dreptul nu poate exprima decâ t nevoile

sociale ale unei colectivită ţi constituite într-o formă politică , atunci
acesta apare în condiţii social-istorice determinate.
 STATUL

Din punct de vedere sociologic: Din punct de vedere juridic:

STATUL poate fi definit ca fiind STATUL este o persoană morală,
dimensiunea specifică și esențială a o entitate juridică distinctă ,
societă ții politice, societate care a stabilă și permanentă , detașată de
rezultat din fixarea, pe un teritoriu persoanele fizice, care în calitatea
determinat a unei colectivită ți umane lor de agenți ai puterii, exercită
relativ omogene, întruchipâ nd națiunea, vremelnic puterea, în limitele
și care este guvernată de o putere competențelor atribuite.
instituționalizată , avâ nd capacitatea de a
exprima și de a realiza voința unei pă rți
din colectivitate ca voință generală .

N.B. Relația dintre drept și stat constă în aceea că dreptul, ca

ansamblu de norme juridice, este un instrument
indispensabil pentru puterea statală câ nd acesta dorește să
ia decizii obligatorii pentru cetă țenii unui stat.
Elementele statului

Populația
Teritoriul
sau națiunea
Suveranitatea
Elementul material - teritoriul
“Permite statului să aibă consistență” și cuprinde solul, subsolul,
spațiul atmosferic aferent și o porțiune din apele înconjură toare,
delimitat prin hotare naturale sau convenționale.

Pe acest cuprins se exercită puterea suverană a statului, în sensul că

puterea lui, pe acest teritoriu, nu se subordonează niciunei alte
puteri rezolvâ ndu-și problemele fă ră nicio ingerință , respectâ nd în
același timp suveranitatea altor state.
Elementul personal – populația sau
națiunea
Populația se compune dintr-o masă de persoane în spațiul ei
cultural, cu tradițiile și limba ei, precum și din diferite grupuri
stabilite ulterior în acest spațiu, numite minorită ți naționale,
împreună cu care formează comunitatea.

Elementul de legă tură între indivizii care alcă tuiesc populația

unui stat și statul respectiv este cetățenia, populația fiind alcă tuită
astfel din cetă țenii că rora statul de protejează drepturile și
obligațiile.
Elementul formal-instituțional -
suveranitatea

Elementul formal-instituțional se referă la puterea de stat, definită

ca formă de autoritate socială pe care un individ sau un grup de
indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat
de membrii comunității sau impus acestora de că tre cei care exercită
puterea.
 Puterea de stat
1. Caracterele puterii de stat

este o putere politică

este o putere de comandă

are vocația generalită ții

este suverană
Separația puterilor în stat

Principiul separației puterilor în stat este consacrat în art. 1 alin.

(4) din Constituția Româ niei:
Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul
democraţiei constituţionale.

Aceste dispoziții se referă la organizarea puterii

statutului corespunză tor funcțiilor sale principale.
 Funcția legiuitoare reprezintă
manifestarea directă a suveranității
poporului și se caracterizează pin aceea
Funcția că statul stabilește reguli de conduită
legiuitoare socială obligatorie, a că ror încă lcare este
sancționată prin aplicarea unei forțe de
coerciție.

Funcția executivă are ca obiect

Funcția organizarea aplică rii și aplicarea în
executivă concret a legilor și a altor acte normative
și cu caracter individual adoptate sau
emise în executarea legilor.

Funcția Funcția jurisdicțională privește

jurisdicțională aplicarea legii în litigiile concrete care
apar în societatea între indivizi.
SISTEMUL DREPTULUI.
Normele juridice, instituțiile juridice și ramurile de drept.
Dreptul constituțional ca ramură a dreptului public.

1. Normele juridice
Dreptul este conceput ca o unitate de instituții între care există un
ansamblu de relații ale că ror organizare și ierarhizare creează un sistem, iar
elementul de bază îl constituie norma juridică .

În principal, normele juridice sunt norme de conduită instituite de stat, cu

caracter obligatoriu, fapt care creează premisele intervenției forței coercitive a
statului la nevoie pentru a se asigura respectarea lor.
Definiția normei juridice

Norma juridică poate fi definită ca o regulă de

conduită generală, impersonală, obligatorie,
instituită sau acceptată de stat, a că rei îndeplinire
se realizează voluntar, iar la nevoie prin intervenția
forței de constrâ ngere a statului.
Elementele de structură ale normei juridice

Structura internă Structura externă

(logico-juridică ):
Ipoteza:
stabilește condițiile și împrejură rile
în care intră în acțiune dispoziția sau
sancțiunea normelor juridice.
Dispoziția:
Stabilește conduita pă rților, adică
acțiunea sau inacțiunea pe care
subiectele trebuie să o îndeplinească
Sancțiunea:
Stabilște consecințele nerespectă rii
conduitei prescrise de normă .
(tehnico-legislativă):
Structura externă a normei vizează
forma pe care aceasta trebuie să o
îmbrace: articole, paragrafe,
alineate. Structura tehnico-
legislativă nu se suprapune cu
structura logică, astfel încât, în
unele cazuri, articolele nu coincid
cu norma juridică sau alteori, într-
un articol sunt cuprinse mai multe
norme.

N.B. Se poate ca unul dintre elementele logice ale

normei juridice să lipsească sau să fie implicit.
Instituțiile juridice

Normele juridice alcă tuiesc subsisteme de un grad superior ce

converg spre asamblarea sistemului de drept. Aceste subsisteme sunt
instituțiile juridice și ramurile de drept.

Instituțiile juridice sunt ansambluri de reguli de drept, corpuri

de reguli organizate în jurul unei idei centrale, formâ nd un tot
sistemic ordonat și permanent.
Altfel spus, instituția juridică se referă la totalitatea normelor
juridice care reglementează o anumită categorie de relații sociale,
generâ nd astfel o categorie aparte de raporturi juridice.
Exemple: organizarea familiei, organizarea proprietă ții,
organizarea statului.
Ramurile de drept

Ramura de drept reprezintă o grupare mai mare de norme

juridice, precum și mai multe instituții juridice legate între ele
prin obiectul lor comun, prin principii comune și prin unitatea
de metodă folosită în reglementarea acelor relații sociale.

La baza grupă rii normelor stau obiectul comun de

reglementare, unitatea de metodă a reglementă rii juridice și
principiile comune.

Structura sistemului de drept apare ca totalitate complexă

și unitară de interacțiuni între ramurile de drept, și între
acestea și întreg.
Diviziunea dreptului în drept public și drept privat

Prima încercare de divizare a dreptului își are originea în dreptul roman și

aparține lui Ulpian, care a împă rțit dreptul după interesul ocrotit, în jus publicum și
jus privatum.

În timp, gruparea dreptului în public și privat pe baza interesului ocrotit a

determinat nuanță ri din partea specialiștilor în drept ducâ nd la completarea
ulterioară a criteriilor tradiționale ce guvernează această diviziune a dreptului sau
chiar la abandonarea lor, în teoria juridică .

Apreciem că valoarea practică și teoretică a grupă rii dreptului în drept public și

drept privat se justifică prin urmă toarele caractere distinctive:

generalitatea interesului
forța obligatorie
modalită țile de exprimare a voinței
Dreptul constituțional ca ramură a dreptului
public

Definiția sintetică: Definiția descriptivă:

Dreptul constituțional Dreptul constituțional este

reprezintă acea ramură a ramura de drept public care
dreptului public formată din cuprinde totalitatea normelor
normele juridice care juridice, reprezentâ nd o unitate
închegată și sistematizată , care
reglementează relațiile sociale
reglementează principiile
fundamentale ce apar în fundamentale ale organiză rii de
procesul instaură rii, stat, structura și modul de
menținerii și exercită rii funcționare a organelor statului,
statale a puterii. drepturile și obligațiile
fundamentale ale cetă țenilor în
raporturile lor cu statul.
Obiectul dreptului constituțional

Obiectul dreptului constituțional constă în ansamblul

unitar al dispozițiilor legale, cuprinse în Constituție sau acte
subsecvente acesteia, aplicabile mecanismului de organizare
și funcționare și de exercitare a puterii suverane în stat,
precum și garantă rii drepturilor și libertă ților cetă țenești.
Specificul normelor de drept constituțional

 reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale fundamnetale ce

apar în procesul instaură rii, menținerii și exercită rii puterii

 normele de drept constituțional sunt, de regulă , norme cu grad mare de

abstractizare avâ nd o sferă de aplicare foarte generală , cuprinse atâ t în
Constituție, câ t și în alte acte normative care sunt izvoare de drept
constituțional

 reglementează nemijlocit unele relații sociale, normele de drept

constituțional cuprind și prevederi care conțin formularea unor principii,
consființesc bazele puterii, definesc unele instituții.

 sub aspectul structurii logico-formale, se constată că în cazul normei

constituționale nu întodeauna sancțiunea este evidentă , dar ea există
Locul dreptului constituțional în sistemul
dreptului

Ca ramură de drept Ca factor structurant al

întregului sistem de drept

Dreptul constituțional Dreptul constituțional

reprezintă totalitatea normelor și
instituțiilor juridice care au ca
obiect reglementarea rapoturilor
sociale care iau naștere în
procesul exercită rii puterii
publice.
constituie o ramură
conducă toare pentru celelalte
ramuri ale dreptului care, într-
un fel sau altul, îşi au sorgintea
în principiile constituţionale.
Această caracteristică este o
consecinţă a supremaţiei
Constituţiei.
Evoluţii ale dreptului constituţional
În prezent, unii autori consideră că noţiunea de drept
constituţional s-a extins de la denumirea unei ramuri a sistemului
juridic statal la structuri supranaţionale, Uniunea Europeană .

N.B. Uniunea Europeană nu se întemeiază pe ideea unei

separaţii instituţionale a puterilor, fiecare dintre instituţiile UE
fiind asociată variilor funcţii politice.

Împă rţirea instituţională a puterii reprezintă temeiul

sistemului Uniunii de control reciproc şi echilibru al puterilor.
Evoluţii ale dreptului constituţional
Alţi autori vorbesc despre un sistem constituţional compus,
incluzâ nd astfel constituţiile naţionale în ansamblul lor, precum şi
tratatele constitutive ale Uniunii Europene.

Se remarcă fenomenul de internaţionalizare a dreptului

constituţional, corelativ celui de constituţionalizare a dreptului
internaţional.

Aceste fenomene facilitează realizarea unei relaţii de

reciprocitate între reglementă rile naţionale şi internaţionale, cu
posibilitatea de a se influenţa unele pe altele.