Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT
DISCIPLINA RELAȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa


-OSCE-

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf.univ.dr.Mihail Niemesch

STUDENT: Barbu, Vlăduț-George, 23, II, ID

1
BUCUREȘTI

2022

CUPRINS

INTRODUCERE.........................................................................................................................p. 3

SECȚIUNEA

1 Contextul istoric al apariției OSCE ..........................................................................................p. 4


2 Structurile şi instituţiile O.S.C.E...........................................................................................p. 4-5
3 Procesul de luare a deciziilor....................................................................................................p. 5
4 Mecanisme, instrumente și proceduri de rezolvare a conflictelor............................................p. 6
5 OSCE pentru România..........................................................................................................p. 6-7

CONCLUZII……………………………………………………………………………………p. 7

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………..p. 8

2
INTRODUCERE
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație
internațională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării
crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formata din 57 de țări participante din Europa,
Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei nordice.

Sediul OSCE este situat în Viena, Austria. Organizația are birouri în Copenhaga, Haga,
Varsovia, Praga și Geneva. La Copenhaga se află sediul Adunării Parlamentare a OSCE, la
Haga cel al Înaltului Comisar OSCE privind Minoritățile Naționale (ÎCMN), iar la Varșovia
cel al Biroului OSCE pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR). La Viena
se află și sediul Reprezentantului OSCE pentru Libertatea Presei (RFOM).

Originile O.S.C.E. au apărut mult mai devreme, prin anii 1950, odată cu ideea convocării
unei Conferințe generale europene pentru securitate. Demersurile pentru realizarea acestei
idei au cuprins un efort îndelungat și complex, de acțiuni desfășurate în diferite foruri sau
grupuri de țări, unde un rol deosebit l-au avut țările mici și mijlocii, printre care și România.

Conferința era văzută ca o cale de a depăși divizarea Europei în urma celui de-al doilea
război mondial, mesajul principal fiind asigurarea securității printr-o politică de deschidere.
Un proces de consultare politică la care participau state din Europa, Asia Centrală și America
de Nord, avea să devină organizație în ianuarie 1995 (în urma summit-ului de la Budapesta în
1994).

Astfel, istoria C.S.C.E. se împarte în două perioade:


• Între anii 1975 – 1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, Cartei de la
Paris pentru o nouă Europă), în care C.S.C.E. a funcţionat ca un proces de conferinţe
şi reuniuni periodice.
• Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au impus schimbări
fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al procesului
început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta,
1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (O.S.C.E.).

3
Contextul istoric al apariției OSCE

În anii ’70, peisajul politic al Europei Occidentale a început să se fractureze și să se


fragmentizeze. De la sfârșitul primului Război Mondial, scena politică fusese ocupată de două
familii politice, stânga și dreapta, divizate la rândul lor în “moderați” și “radicali”. Dupa
1945, cele două tabere s-au apropiat una de celalaltă, dar modelul nu s-a schimbat radical.
Spectrul opțiunilor politice de care dispuneau în anii ’70 europenii rămăsese în linii mari, cel
de pe timpul bunicilor.
Longevitatea partidelor politice europene se explica printr-o cantitate remarcabilă în
ecosistemul electoral. Preferința pentru faburiști sau conservatori în Marea Britanie, pentru
social-democrați sau creștin- democrați în Germania de Vest nu mai reflecta de mult diferențe
profunde bazate pe platforme specifice și cu atât mai puțin preferințe intime legate de “stitlul
de viață”, cum li se va spune curând. Cel mai adesea, ea era doar un reflex electoral durabil,
transgenerațional, determinat mai de grabă de clasă, religie sau apartenența locală a
alegatorului decât de programul partidului. Oamenii votau cu cine votaseră și părinții lor, în
funcție de unde trăiau ce lucrau și cât câștigau.
Prosperitatea epocii a încurajat un transfer de atenție dinspre producție spre consum,
dinspre necesitațile traiului zilnic spre calitatea vieții.
În decembrie 1971, ministrii NATO s-au întâlnit la Bruxelles și au agreat în principiu să
participe la o conferință de Securitate Europeană. În mai puțin de un an la Helsinki se
desfășura o sesiune prefățitoare, iar în iulie 1973 s-a deschis oficial tot la Helsinki Conferința
pentru Securitate și Cooperare în Europa. Au luat parte 35 de tari; numai Albania a refuzat să
participe. În următorii doi ani țările participante au elaborat convenții, au redactat acorduri, au
propus măsuri de constituire a încrederii pentru îmbunătățierea relațiilor est-vest și multe
altele. În 1975 acordurile de la Helsinki au fost semnate și aprobate în unanimitate.
Faptul că acestor clauze din Acordurile de la Helsinki li s-a dat o asemenea importanță
ilustrează nesiguranța maladivă a Moscovei. Prin tratatele cu Germania de Vest și acordurile
de la Helsinki, care validau retrospectiv aranjamentele de la Postda, Uniunea Sovietică își
atinsese în sfârșit scopul și se putea relaxa. În schimb participanții occidentali la conferință
păreau că nu au căutat și nu s-au ales decât cu clauze formale și necontroversate.

Structurile şi instituţiile O.S.C.E.

4
În mod tradițional O.S.C.E. a reprezentat o organizație politică de consultare și negociere
între state, deciziile sale fiind de asemenea de natură politică. Organismele de decizie şi
negociere în cadrul O.S.C.E. sunt: Reuniunile la nivel înalt, Consiliul Ministerial, Consiliul
Permanent, Consiliul Superior, Forumul pentru Securitate şi Cooperare.
Reuniunile la nivel înalt (Summit-urile) sunt întruniri periodice ale şefilor de stat sau de
guvern prin care sunt stabilite prioritățile organizației, liniile și principiile directoare pentru
activitatea viitoare.

Consiliul Ministerial (iniţial denumit Consiliul de Miniştri). În perioada dintre summit-


uri, puterea de decizie în problemele curente aparţine Consiliului Ministerial, care este
compus din miniştrii de externe ai statelor membre.

Consiliul Permanent (iniţial Comitetul Permanent). Are sediul la Viena şi este principala
structură având ca activitate de bază desfăşurarea consultărilor politice şi derularea procesului
de luare a deciziilor în toate problemele de competenţa O.S.C.E.

Consiliul Superior (fost Comitet al Înalţilor Funcţionari) are rolul de a se întruni în situaţii
de urgenţă în vederea rezolvării unor crize. Consiliul Superior se reuneşte la nivel de directori
din ministerele afacerilor externe ale statelor membre.

Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii e format din reprezentanţii ţărilor


participante la O.S.C.E., care se reunesc săptămânal la Centrul pentru congrese din Palatul
Hofburg din Viena, pentru a negocia şi a se consulta în legătură cu măsurile vizând întărirea
securităţii şi stabilităţii în Europa.

Procesul de luare a deciziilor

În cadrul O.S.C.E. toate structurile destinate negocierii şi luării deciziilor funcționează


aplicând regula consensului. Consensul este înţeles în sensul absenţei oricărei obiecţii din
partea statelor participante la adresa deciziei respective. Această structură cuprinzând trei
nivele ierarhice este completată periodic prin reuniuni specializate, ca de exemplu cele ale
Forumului Economic sau ale Forumului de trecere în revistă a celor decise la Summit-uri.

Procesul de luare a deciziilor este coordonat de către preşedintele executiv, care este
responsabil de stabilirea programului şi organizarea activităţii structurilor funcționale ale
organizaţiei. În anumite circumstanţe, foarte clar stabilite, deciziile pot fi luate fără aplicarea
regulii consensului. Consiliul Ministerial ţinut la Praga în ianuarie 1992 a decis că pot fi luate
măsurile necesare, fără consimţământul statului în cauza, în situaţia unor încălcări clare şi
grosolane ale angajamentelor pe care membrii O.S.C.E. şi le-au asumat. Această decizie este
aşa-numitul principiu al “consensului minus unu”. Prima aplicare a principiului “consensul
minus unu” a urmat imediat, în 1992, în legătură cu conflictul din fosta Iugoslavie şi a constat
în suspendarea Iugoslaviei compusă din Serbia şi Muntenegru din O.S.C.E. O altă excepţie de
la regula consensului este principiul “consens minus doi”. Conform acestui nou principiu,
adoptat la Consiliul Ministerial de la Stockholm din 1992, Consiliul Ministerial poate
recomanda la două state participante, care se află în dispută, să apeleze la consiliere din partea

5
unui terţ (stat sau organizaţie internaţională), indiferent dacă cele două state în cauză au
obiecţii sau nu în legătura cu decizia respectivă.

Pâna în prezent aceasta procedura nu a fost încă utilizată. Pe măsură ce Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa a evoluat spre forma instituţionalizată reprezentată de
organizaţie, în cadrul său s-au dezvoltat mai multe instituţii şi structuri care permit luarea
măsurilor necesare implementării şi dezvoltării măsurilor stabilite de statele participante.

Mecanisme, instrumente și proceduri de rezolvare a conflictelor

Punctele decisive în rezolvarea eficientă a unei crize le constituie descoperirea acesteia


într-o fază incipientă și luarea de măsuri adecvate situației respective. Cu toate că în principiu
se prevede regula consensului pentru adoptarea de măsuri și decizii, în cadrul O.S.C.E. sunt
prevăzute și o serie de mecanisme și proceduri care să ofere o intervenție promtă și eficientă
si care să mobilizeze și să concentreze eforturile asupra situației conflictuale.

Măsurile de sporire a încrederii și securității statelor ( “ Confidence – security – Building


Measures “) reprezintă prevederi privind verificarea și schimburi de informații în legătură cu
forțele armate și activitățile militare. Aceste măsuri includ schimbul anual de informații
militare, ratificări privind desfășurarea în viitor a anumitor activități militare, schimbul de
calendare ale activității militare, stabilirea unor principii privind transferul armelor. Scopul
acestor măsuri este de a promova încrederea reciprocă, transparentă și deschiderea spre
cooperare.

Codul de conduită privind aspecte politico – militare ale securității a fost adoptat în 1994
la Budapesta. Codul reafirma obligația statelor de a acționa solidar în cadrul violării normelor
și angajamentelor O.S.C.E.; codul prevede de asemenea obligația de neacordare a asistenței
statelor care folosesc forța sau amenintarea cu forța împotriva integrității teritoriale sau
independenței oricărui stat.

Alte aspecte politico – militare privind securitatea sunt prevăzute în Acordurile regionale
privind controlul armamentului, Tratatul privind Forțele Armate Convenționale din Europa și
în Tratatul privind spațiul aerian.

OSCE pentru România

Pentru România - ţară central-europeană, care după cel de-al doilea război mondial s-a
aflat în sfera de influenţă sovietică - CSCE/OSCE a constituit un cadru indispensabil pentru
examinarea problemelor de securitate, în condiţii de egalitate cu toate celelalte state
participante.

În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru securitate


şi cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi
nealiniate, promotorul ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki.

6
Desfăşurând o politică externă relativ independentă, România concepea securitatea
europeană ca pe un sistem de angajamente clare şi precise, asumate liber de către state,
însoţite de măsuri şi garanţii concrete, care să le pună la adăpost de folosirea forţei, să le ofere
posibilitatea de a se dezvolta liber, conform propriilor interese, şi de a stabili relaţii de
cooperare pe baza principiilor dreptului internaţional.

România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor democratice ale procesului de la Helsinki,


bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea reuniunilor şi adoptarea
deciziilor prin consens.

În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi afirmarea


decalogului de principii, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a
diverselor programe de cooperare economică şi asigurarea cadrului instituţional pentru
continuarea procesului de la Helsinki.

În perioada anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de România în


cadrul CSCE s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare
şi economice şi prin exprimarea de rezerve sau respingerea iniţiativelor occidentale privind
dimensiunea umană a CSCE. O atitudine obstrucţionistă a vizat, îndeosebi, aspectele legate de
drepturile civile şi politice, libertatea de conştiinţă şi gândire, ca şi de crearea unor mecanisme
de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul dimensiunii
umane.

În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realităţi,
transformarea organizaţiei într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii conflictelor
şi gestionării crizelor, ca şi asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securităţii prin
cooperare.

România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru


Europa secolului XXI şi la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securităţii europene.
În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în
reglementarea tensiunilor şi conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru
soluţionarea politică a crizei din partea de Est a Republicii Moldova, pe baza respectării
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestei ţări şi retragerii complete a forţelor străine din
regiune.
România s-a implicat activ în acţiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, fosta R.F.
Iugoslavia, Belarus, Kosovo ş.a.

CONCLUZII
Astăzi, O.S.C.E., este o organizaţie paneuropeană de securitate, care cuprinde 56 de state
membre. Este ”concepută pentru a servi drept instrument de primă instanţă pentru
avertizarea din timp şi prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor şi reconstrucţia post-

7
conflict în Europa”.
O.S.C.E. și-a stabilit următoarele priorități: – consolidarea valorilor comune ale statelor
membre și ajutarea lor în construirea societății civile democratice, bazate pe supremația legii;
prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și readucerea păcii în zonele de conflict;
eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi diviziuni
politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de
securitate prin cooperare.

BIBLIOGRAFIE
În cadrul bibliografiei vom ordona resursele științifice utilizate în redactarea lucrării pe categorii:

1. DOCTRINĂ

3.1 Tony Judt, Europa postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Iași, Polirom, 2008;

3.2 John Lewis Gaddis, Războiul rece, București, Rao, 2006;


3.3 Henry Kissinger, Diplomația, București, Bic All, 2003, pp. 638-
663;