Sunteți pe pagina 1din 17

Criza datoriilor suverane.

Cauze și
consecințe ale crizei datoriilor.

Proiect realiat de:


Barbu Vladut-George
Baranovschi Mihnea-Dan
Bejenaru Stefan Adrian

Academia de Studii Economice din Bucuresti


Facultatea de Marketing
An universitar 2016-2017
Criza datoriilor suverane evidenţiază problemele fundamentale cu care Zonă Euro se
confruntă, întrucât această criză, devenind mai acută în 2010, începe să pună la îndoială
supravieţuirea euro, astfel că liderii zonei trebuie să vină cu un plan de măsuri fiscale şi
monetare. Sunt unii economişti care tind să considere criza datoriilor suverane din 2010-2011
ca o consecinţă a crizei financiare declanşată în 2007, rezultată în urma intervenţiei statului
pentru a contracara recesiunea asociată cu criza financiară. Deşi criza datoriilor suverane era
prezentă şi în 2008 şi 2009, această nu era la fel de semnificativă precum a fost în 2010,
deoarece principala concentrare a statului era stabilitatea sistemului bancar.

Una dintre caracteristicile importante ale crizei datoriilor suverane este fenomenul de
contagiune financiară, care ar putea fi definit că o situaţie în care instabilitatea de pe o piaţă
financiară, a unei instituţii sau a unei ţări este transmisă la una sau mai multe pieţe, instituţii
sau ţări. O primă caracteristică a fenomenului de contagiune este faptul că răspândirea de
instabilitate este generată de un eveniment iniţial. O a două caracteristică este faptul că
transmiterea de instabilitate este diferită de la o ţară la altă, implicând cauze externe.

În cazul crizei suverane din Europa, o ţară cu o situaţie fiscală deficitară poate să
declanşeze fenomenul de contagiune la nivelul ţărilor cu care are legături economice. Zona
Euro, fiind o zonă în care ţările sunt puternic interconectate, efectul contagiunii poate fi
resimţit mult mai puternic.

Evoluţia pe ţări,în care valorile au fost exprimate în milioane de euro, prezintă


următoarele:
- Suma îndatorată în cazul Germaniei a crescut cu aproape 635 mld. Euro, din care 479 mld.
Euro doar în anii în care s-a înregistrat criza; Franţa şi Marea Britanie au înregistrat datorii
similare; creşteri ale îndatorării, dar mai mici, s-au înregistrat şi în Grecia, Polonia,
Portugalia, din care jumătate au fost în anii crizei
- În cazul Belgiei, Finlandei, Olandei, României, Spaniei, creşterea îndatorării provine
exclusiv din anii crizei financiare, aceasta fiind de aproximativ 260 mld. Euro.
-România înregistrează în perioada analizată cea mai mică pondere a datoriei guvernamentale
în produsul intern brut de doar 21 de procente, fapt ce ar fi trebuit să facă mai atractive
titlurile de credit interne.

Principalele motive care pot duce la criză datoriilor suverane sunt:


1. Ratarea plăţilor pe dobânzile aferenţe imprumutirilor bancare
2. Valoarea datoriei principale
3. Progamarea obligaţiunilor
Ce inseamna o datorie publica sustenabila?
Dinamica deficitului bugetar si a datoriilor publice in perioada pre si post criza si
cauzele acestei evolutii.

Datoria publica si sustenabilitatea acesteia

1.1 Corelatia deficit bugetar - datorie publica; din ce este alcatuita datoria publica a
unei tari
In acceptiune mai larga, notiunea de datoria publica se refera la totalitatea datoriilor unei tari
acumulate prin imprumutul autoritatilor publice centrale si locale de la persoane fizice si
juridice si ramase nerambursate la un moment dat. Intr-o forma mai simplista, datoria publica
este diferenta dintre cheltuielile publice finantate de imprumuturi si cele rezultate in urma
taxelor si impozitelor. Aceasta se calculeaza si se gestioneaza separat pe cele doua forme ale
sale, respectiv datoria publica interna si datoria publica externa.
Structura datoriei publice difera in functie de gradul de dezvoltate economica al statelor
in cauza. In tarile dezvoltate ponderea datoriei publice interne in totalul datoriei publice este
mai mare decat ponderea datoriei publice externe.De partea cealalta, statele emergente s-au
concentrat in special pe datoria publica externa, acestea imprumutandu-se mai mult in
exterior. Unul din motive il reprezinta gradul ridicat de accedere la resurse rezultat in urma
imprumuturilor externe, spre deosebire de imprumuturile interne care creeaza doar
transferuri de resurse in cadrul tarii. Imprumuturile externe au capatat o amploare fara
precedent, ca urmare a formarii pe piata tarilor dezvoltate a unui surplus de capital, ce este
plasat in afara granitei, piata externa oferind conditii mai avantajoase decat in interior. Totusi,
in ultimii ani anumite tari au adoptat politici ce aveau ca scop orientarea spre datoria publica
interna. Insa aceasta trecere spre imprumuturile interne ar putea conduce la presiune asupra
investitorilor , iar bancile sa absoarba “prea multa” datorie guvernamentala, aceasta avand un
efect nefast asupra stabilitatii financiare.

Pana acum, am amintit cei doi termeni fara a-i defini exact. Termenul de datorie
publica externa, in sens larg, reprezinta totalitatea sumelor de bani sau a altor proprietati
datorate in exterior de rezidentii unei tari. Aceasta definitie a incetat insa sa mai fie utilizata
datorita generalitatii sale si a diversitatii care exista in domeniul conditiilor de indatorare. Din
acest considerent, notiunii de datorie publica externa i-au fost atribuite si alte definitii mai
putin generale. Astfel, au fost identificate trei definitii posibile ale datoriei publice externe.
Prima se refera la datoria externa ca suma in valuta datorata de o tara unei alte tari sau
institutii financiare internationale in baza creditelor primite de stat. Cea de-a doua, cea
adoptata oficial, ia in calcul rezidenta creditorului (datoria externa este cea datorata non-
rezidentilor). Se concentreaza asupra transferului de resurse dintre rezidenti si non-rezidenti,
permite masurarea gradului de risc provocat de schimbul international si evaluarea costurilor.
Ultima definitie a datoriei externe se refera la locul de emitere si legislatia sub care se afla
contractual datoriei

Cea mai cuprinzatoare si utilizata definitie este cea consacrata la nivel international
care prezinta datoria publica externa ca fiind “suma totala a pasivelor contractuale utilizate si
neachitate a rezidentilor fata de nerezidenti, si obligatia rezidentilor de a rambursa ratele de
capital,cu sau fara dobanda, sau de a achita dobanda, cu sau fara ratele de capital”.

Desi piata externa este mai atragatoare si ofera mai multe posibilitati, statul apeleaza
la piata interna pentru a-si acoperi deficitele bugetare si eventualele pierderi din economie
creand astfel datorie publica interna. Aceasta insumeaza totalitatea imprumuturilor de stat de
pe piata financiara interna si este compusa in cea mai mare parte din datoria publica directa
generate de deficitul bugetar si de activele neperformante. In cazul tarilor emergente factorii
externi sunt principala sursa de acumulare a datoriei publice care, in mod paradoxal, poate fi
acumulata fie prin intermediul unui ajutor extern scazut, fie prin unul ridicat.

Cresterea sau scaderea datoriei publice este dependenta de evolutia deficitelor


bugetare care au dus la aparitia acesteia. Deficitul bugetar apare in momentul in care
cheltuielile depasesc veniturile, iar datoria publica reprezinta imprumuturi ce nu au fost inca
rambursate. Daca o tara prezinta la sfarsitul anului deficit bugetar, trebuie sa imprumute
fonduri pentru a-si acoperi cheltuielile. Aceste fonduri vor trebui rambursate la un moment
dat. Toate imprumuturile contribuie la datoria publica a statului. Cu cat un stat inregistreaza
deficite bugetare in crestere, cu atat nivelul datoriei publice va fi mai mare si, in consecinta,
serviciul datoriei publice va fi mai dificil de suportat. Spre exemplu, o crestere a deficitului
bugetar va insemna o crestere a dobanzilor interne pentru a nu mai fie antrenate investitiile
private, care ar avea ca rezultat final cresterea deficitului de cont curent. De asemenea, o
crestere a deficitului de cont curent semnifica faptul ca investitiile nu au destula acoperire in
fondul investitiilor straine directe ceea ce implica o crestere a datoriei publice si odata cu ea
a deficitului bugetar.

Problema datoriei publice si a deficitului bugetar a devenit una de maxima importanta


la nivel mondial, dupa ce ambele au crescut puternic in volum in timpul crizei financiare si al
recesiunii, ca urmare a cresterii cheltuielilor si al scaderii veniturilor bugetare. Conform
criiteriilor de convergenta deficitul bugetar nu trebuie sa depaseasca 3% din PIB si datoria
publica sa nu depaseasca 60% din PIB. In contextul actualei crizei financiare, foarte multe
state membre ale Uniunii Europene se confrunta cu probleme de indeplinire a acestor criterii,
pe viitor existand probabilitatea de a intra in incapacitate de plata a datoriilor de stat.

Sustenabilitatea sau modul cum sunt sustinute se face tinand cont de mai multi factori:

1. In primul rand gradul de indatorare al statului respectiv atat pe plan cat si pe plan
extern.
2. Daca perspective economice (in primul rand cresterea economica) sunt favorabile,
creditorii sunt interesati de sustinerea tarii respective avand perspectiva valorificarii
creditelor in conditii de siguranta. Se mai tine cont si de istoricul colaborarii
financiare intre stat si institutiile de creditare interne si externe(banci comerciale,
bonuri de tezaur, FMI, banca mondiala sau direct intre state).
3. Respectarea unei anumite planificari care sa tina cont de evolutia
economica/industriala, agricola, comert. Planificare care tine cont de factori umani,
economici si conjuncturali pentru ca orice stat evoleaza intr-o comunitate deci trebuie
sa se tina cont si de factori regionali, mondiali si nu numai locali.

Gradul de indatorare al unei tari se exprima in marime procentuala, ca raport intre


soldul datoriei publice si produsul intern brut. Din punct de vedere economic, acest indicator
prezinta doar valente teoretice, deoarece exprima procentul din produsul intern brut care ar fi
afectat amortizarii datoriei publice, in cazul in care s-ar lua decizia ca aceasta sa fie
rambursata integral in anul respectiv. Analiza gradului de indatorare al unei tari nu trebuie
analizata doar din punct de vedere matematic, ci trebuie corelata atat cu nivelul datoriei
publice medii pe locuitor, cat si cu nivelul produsului intern brut mediu pe locuitor, deoarece,
la acelasi procent din P.I.B., gradul de suportabilitate al sarcinii datoriei publice va fi mult
mai redus in cazul tarilor in curs de dezvoltare (cu un nivel redus al P.I.B.-ului) comparativ
cu cele dezvoltate (care, implicit, au un nivel mult mai ridicat al P.I.B.-ului). Spre exemplu, o
datorie publica medie pe locuitor de 100 de euro corespunzatoare unui P.I.B. mediu pe
locuitor de 300 de euro, va greva mult mai accentuat gradul de suportabilitate decat o datorie
publica medie pe locuitor de 1000 de euro corespunzatoare unui P.I.B. mediu pe locuitor de
3000 de euro, desi, in ambele cazuri, gradul de indatorare este acelasi (respectiv de 33%).
Un alt indicator de cuantificare fidela a datoriei publice se refera la serviciul datoriei
publice, care exprima efortul financiar anual pe care il implica datoria publica in cauza.
Acest indicator se materializeaza in totalitatea sumelor banesti achitate atat pentru
rambursarea cotei-parti din datoria publica efectiva, cat si pentru plata cheltuielilor (dobanzi,
comisioane etc.) pe care le reclama respectiva datorie publica. Totalitatea acestor cheltuieli
accesorii si aferente datoriei publice dimensioneaza nivelul contraprestatiei pe care debitorul
o datoreaza creditorilor sai, ca si pret al utilizarii sumelor de bani imprumutate. Pentru analiza
si comparabilitatea datelor din acest domeniu, nivelul serviciului datoriei publice se
raporteaza fie la produsul intern brut, fie la nivelul total al cheltuielilor publice care afecteaza
un anumit exercitiu bugetar.

In comensurarea efectelor privind datoria publica, un factor de evaluare relevant


este reprezentat de ritmul de evolutie al cheltuielilor accesorii fata de ritmul de evolutie
al datoriei publice propriu-zise. Astfel, in majoritatea tarilor dezvoltate, ritmul de crestere
al datoriei publice propriu-zise devanseaza ritmul de crestere al cheltuielilor aferente acesteia,
trendul fiind inversat in cazul tarilor in curs de dezvoltare. Aceste tendinte evolutive se
explica prin faptul ca tarile dezvoltate gasesc pe piata lor interna resursele necesare pe care le
imprumuta; dimpotriva, tarile in curs de dezvoltare contracteaza imprumuturile, de regula, pe
piete externe si la dobanzi ridicate, altfel spus, costurile finantarii sunt mai ridicate, acestea
fiind influentate, intr-o mare masura, de ratingul de tara (destul de scazut in aceste situatii).

Scopurile in care sunt contractate imprumuturile de stat (sau, altfel spus,


destinatia care se acorda sumelor mobilizate in urma imprumuturilor), precum si modul de
constituire a resurselor financiare care vor sta la baza rambursarii datoriei publice,
cunoaste anumite particularitati de la un stat la altul, in functie de gradul sau de dezvoltare.
De cele mai multe ori insa, imprumuturile de stat se contracteaza in scopul finantarii
deficitului bugetar, iar sumele necesare rambursarii acestuia provin din veniturile curente
viitoare (iar, preponderent, din cele de natura fiscala). Nu este exclus insa ca in unele tari in
curs de dezvoltare, aflate la limita incapacitatii de plata, sa se contracteze alte imprumuturi de
stat in scopul refinantarii datoriei publice angajate anterior.

După trecerea în revistă a efectelor şi punctelor de vedere referitoare la deficite şi


datorie publică este just a evalua rezultatele României din această perspectivă. Principalii
indicatori macroeconomici pe anul 2009 arată că România se confruntă cu o situaţie
economică dificilă. Datele Institutului European de Statistică arată că economia României se
situează pe un trend descendent cu o scădere de 7,1% a Produsului Intern Brut şi cu un deficit
bugetar de 8,3% la nivelul lui 2009. Dacă la nivelul anilor 2007-2008 nivelul datoriei publice
se situa în jurul a 13% din PIB, se observă o creştere a datoriei publice cu 70% în 2009,
având ca principală cauză împrumutul contractat de statul român de la FMI şi Comisia
Europeană.

Legile economice spun că, în momentul în care economia întră în recesiune, încasările
din impozite scad automat, deoarece veniturile populaţiei şi profiturile întreprinderilor sunt
afectate de scăderea economică (Mankiw, 2008, p. 535). Scăderea nivelului veniturilor din
impozite apare chiar dacă nu se modifică nivelul impunerii (Liebermann şi Hall, 2010, p.
736). Uitându-ne la indicatorii referitori la nivelul veniturilor, raportat la PIB se observă că
acesta a scăzut începând cu 2008 faţă de anii anteriori şi a rămas constant după aceea. În
sumă brută însă veniturile, concomitent cu PIB-ul au scăzut puternic la nivelul lui 2009 faţă
de 2008. Cheltuielile publice însă au crescut ca procentaj din PIB. Una dintre explicaţiile
teoretice ale acestui fapt ar fi că fluctuaţiile economice afectează atât transferurile, cât şi
veniturile din impozite. Aceste schimbări reprezintă automatisme, ele apar indiferent de
modificările politicilor guvernamentale. Odată cu creşterea şomajului fondurile
guvernamentale destinate asigurărilor de şomaj cresc, odată cu creşterea nivelului asistenţei
sociale pentru persoanele cu venituri reduse, deoarece din ce în ce mai multe persoane se vor
încadra în limitele prevăzute de lege pentru a beneficia de ajutor social (Liebermann şi Hall,
2010, p. 736). O altă motivaţie a nivelului ridicat al cheltuielilor publice o reprezintă sistemul
naţional de pensii ale cărui deficite anuale sustrag resurse bugetare importante şi a cărui
reformă este vitală. În acest context, pare firesc a ne întreba cât de dificilă este situaţia în care
se află România. Comparativ, în Uniunea Europeană, media deficitelor fiscale a crescut de la
2,3% din PIB la nivelul lui 2008, la 6,6% în 2009, iar a datoriei publice a crescut de la 61,6%
din PIB în 2008 la 73,6% în 2009. Putem observa deci o tendinţă generală de creştere a
deficitelor precum şi a datoriei publice. Observăm că nivelurile deficitelor nu diferă
semnificativ, ceea ce confirmă generalizarea crizei la nivelul UE. Există situaţii când deficitul
bugetar este perfect justificat, una dintre ele fiind perioadele în care economia se confruntă cu
o descreştere temporară (Mankiw, 2008, p. 535), 2009 fiind pentru România un an cu o
contracţie a PIB-ului de 7,1%. Comparând situaţia datoriei publice, observăm un nivel mediu
de 73,6% din PIB la nivelul UE, pe când în România acesta este de 23,7%. Cu toate
îngrijorările referitoare la creşterea datoriei publice în 2009 faţă de 2008, România încă se
află la un nivel confortabil ca procent din PIB şi în opinia noastră datoria publică încă nu
constituie un motiv de îngrijorare. Totuşi precauţia trebuie să fie cuvântul de ordine în viitor
deoarece, în ţările aflate în curs de dezvoltare, lipsa de măsură în împrumutarea şi cheltuirea
fondurilor guvernamentale produce hiperinflaţie şi dezastru economic (Greenspan, 2008, p.
246). Dacă nivelul datoriei publice nu reprezintă un motiv de îngrijorare, altfel stă situaţia în
ceea ce priveşte nivelul veniturilor în PIB, cifrate la un procent de 32,1% din PIB şi gravitând
în jurul a 33% în ultimii ani, cel mai mic din Uniunea Europeană, unde media veniturilor în
PIB este de 44,4%.

Cauze şi consecinţe ale deficitului bugetar. Deficitul bugetar a devenit în prezent un


fenomen obişnuit, în multe ţări, pe fundalul amplificării cheltuielilor publice. În România,
deficitul bugetar a constituit în ultimii ani una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a
confruntat politica economică. În condiţiile actuale de desfăşurare a activităţii economice, în
care nevoia de resurse financiare este mai mare decât fondurile existente, elaborarea
bugetelor la orice nivel constituie una din problemele primordiale, în special în ceea ce
priveşte respectarea principiului echilibrului bugetar. În majoritatea cazurilor, echilibrul
bugetar nu se realizează în mod automat prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile
bugetare. În acest caz se poate spune că bugetul se elaborează cu deficit de finanţare. În
situaţia în care bugetul de stat este raportat la o economie care asigură folosirea deplină a
forţei de muncă, se poate vorbi de buget ajustat în mod ciclic, ce reprezintă surplusul sau
deficitul bugetar care va exista dacă economia asigură folosirea deplină a forţei de muncă,
adică dacă venitul naţional obţinut este egal cu venitul naţional potenţial. Deficitul total
înregistrat într-un an poate fi divizat în două componente: ƒ deficitul structural, care are loc
atunci când bugetul ajustat în mod ciclic este în deficit; ƒ deficitul ciclic, care reprezintă
deficitul bugetar total minus deficitul structural. Existenţa deficitului bugetar se datorează
mai multor cauze, cum ar fi: scăderea producerii de bunuri şi servicii în economie, creşterea
cheltuielilor în scopul realizării anumitor programe sociale; creşterea activităţii sectorului
invizibil al economiei; creşterea cheltuielilor marginale ale producţiei sociale; emisiunea
monetară în exces şi care să nu fie însoţită de creşterea economică. Pe de altă parte, nivelurile
veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt afectate şi de stadiul ciclului de afaceri. Atunci când
economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit, ca urmare a reducerii volumului de
venituri colectate. În legătură cu acceptarea sau nu a concepţiei potrivit căreia deficitul
bugetar este „dăunător” asupra vieţii economico-sociale, există o serie de controverse care
de-a lungul timpului au variat substanţial. În principal, de-a lungul timpului, opiniile
economiştilor referitoare la efectele deficitelor bugetare asupra performanţelor economice ale
unui stat s-au referit la două abordări principale. Pe de o parte, s-a considerat că deficitele
rezultate din reducerea ratelor marginale ale impozitării au efect stimulativ asupra
productivităţii muncii. Pe de altă parte, deficitele bugetare au fost considerate o cauză a
stagnării economiei şi a instabilităţii acesteia (Romer,1988, p. 63).

Pe fondul agravării unor dezechilibre economice, adepţii intervenţiei statului în


reglarea mecanismelor economice, în special prin utilizarea unui volum sporit de cheltuieli
publice, au propus o serie de abordări care vizează în principal o redefinire a conceptului de
echilibru bugetar şi încearcă să propună o serie de teorii asupra rolului deficitelor bugetare în
stimularea proceselor de creştere economică. Astfel, în doctrină şi chiar în practică s-a propus
subordonarea echilibrului financiar în favoarea echilibrului general economic, considerându-
se că echilibrul financiar este doar o componentă a celui din urmă. Pornind de la această idee
generală a apărut teoria, formulată pentru prima dată de William Beveridge, numită „teoria
deficitului sistematic”, potrivit căreia se poate ajunge la echilibrul general economic pe calea
deficitului bugetar. Teoria deficitului sistematic este de natură s ă conducă la o creştere
economică echilibrată, dar în practică ea este limitată, pe de o parte de capacitatea de
împrumut a statului, şi, pe de altă parte, de eficienţa utilizării de către stat, pe principii
economice, a resurselor astfel atrase de pe piaţă. În plus, în baza principiului că decizia
economică privat ă este mai eficientă decât decizia administrativă (pentru investiţii), rezultă
că o politică fiscală axată pe reducerea nivelului impozitelor şi taxelor (cu efecte favorabile în
stimularea consumului şi investiţiei private) trebuie dublată de o reducerea a volumului
cheltuielilor (cu afectarea în principal a funcţiei de redistribuire a subvenţiilor), şi nu de o
creştere a acestora. Folosirea din ce în ce mai des a pârghiilor bugetare ca mijloc de
intervenţie în economie, ca şi dificultăţile întâmpinate în echilibrarea anuală a bugetului de
stat au condus la apariţia ideii că bugetul nu ar trebui să fie echilibrat în fiecare an, ci numai
pe un ciclu economic. Deoarece excedentele realizate în perioadele favorabile urmează să
acopere deficitele din perioadele nefavorabile, adepţii acestor abordări consideră deficitele
bugetare ca fiind un mijloc de realizare a echilibrului economic şi de relansare a proceselor
de dezvoltare.

Politicile fiscale propuse de monetariştii şcolii de la Chicago şi, în primul rând, de


profesorul american Milton Friedman, care se axau pe reducerea fiscalităţii în paralel cu
reducerea cheltuielilor publice având ca scop eliberarea iniţiativei private şi redimensionarea
rolului statului în economie, au fost aplicate cu succes într-o serie de ţări dezvoltate la
începutul anilor ’80 sau în alte ţări cu economii mai slab dezvoltate în anii ’90. În cazul unor
economii aflate în recesiune, cu probleme structurale de fond şi care trebuie să facă faţă în
paralel unor aspecte aparent contradictorii, de genul insuficienţei relative de resurse reale în
economie – mentalitate societală axată pe existenţa unor sisteme de protecţie extensive –
problematica dimensionării deficitelor bugetare şi a datoriei publice se pune foarte acut şi se
încadrează într-o arie de opţiuni bugetare deosebit de restrânsă. Dimensionarea deficitelor
bugetare şi a datoriei publice este parte a strategiei bugetare de ansamblu care, în condiţii
economice deosebit de restrictive, trebuie să r ăspundă unei opţiuni fundamentale, respectiv
aceea pentru dezvoltare economică, dar să ţină cont şi de posibilitatea finanţării
neinflaţioniste a deficitelor publice. Sustenabilitatea politicilor fiscale şi bugetare constituie o
problematică intens dezbătută în literatura de specialitate şi la nivelul procesului decizional
public. Argumentele care vin să susţină această afirmaţie sunt numeroase.
Pe de o parte, se consideră c ă asigurarea unei dezvoltări sustenabile presupune,
concomitent, dezvoltare economică, socială şi protecţia mediului înconjurător, iar politicile
fiscale şi bugetare, datorită caracterului lor redistributiv, influenţează dezvoltarea sustenabilă
prin efectele manifestate asupra creşterii economice sau a investiţiilor în capitalul uman
(Gupta, Keen, Clements, Fletcher, Mani, 2002, p. 1). Alţi economişti evidenţiază importanţa
sustenabilităţii politicilor fiscale şi bugetare în realizarea creşterii economice şi, de asemenea,
importanţa existenţei unor constrângeri bugetare care să permită asigurarea sustenabilităţii pe
termen lung. Pe de altă parte, organisme internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional
(FMI) sau Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCDE) au acordat o atenţie
sporită acestei problematici, precum şi modalităţilor de analiză şi monitorizare a
sustenabilităţii politicilor fiscale şi bugetare sau a datoriei publice pe măsură ce ţările
industrializate se confruntau cu dificultăţi din ce în ce mai mari generate de grade de
îndatorare ridicate (Horne, 1991, pp. 1-5). Cu toate acestea, problema îndatorării excesive sau
nesustenabile nu a fost pe deplin rezolvată. În majoritatea statelor membre ale Uniunii
Europene aspectele legate de sustenabilitatea finanţelor publice se constituie deja în politici
publice prioritare. Aceasta datorită faptului că politica de îndatorare este destul de costisitoare
sub aspectul cheltuielilor cu dobânzile şi al realocării resurselor financiare publice între
diferite categorii de cheltuieli. Mai mult decât atât, în contextul actual se impune chiar o
reformă a statului bunăstare având în vedere că majoritatea ţărilor membre ale UE se
confruntă cu problema îmbătrânirii populaţiei şi cu creşterea şomajului, ceea ce necesită
derularea de programe sociale în acest sens (Raffelhüschen, 1999, pp. 167-170). Abordările
cu privire la dimensionarea deficitelor bugetare, la mijloacele de finanţare şi în special la
dimensionarea datoriei publice capătă o serie de nuanţe de specificitate în cazul diferitelor
economii. Condiţiile concrete existente din punct de vedere economic, financiar, social,
administrativ ridică o serie de probleme care impun o abordare extrem de serioasă a
impactului potenţial nefavorabil al unei dimensionări a deficitelor bugetare şi a datoriei
publice peste posibilităţile reale de finanţare neinflaţionistă. În România, în cadrul deosebit
de complex în care se desfăşoară activitatea economică, în încercarea de evidenţiere a locului
deţinut de deficitul bugetar, un rol deosebit este atribuit determinării ponderii deficitului
financiar public în cadrul cheltuielilor şi veniturilor bugetului general consolidat. Bugetul
general consolidat este un instrument al politicii fiscal-bugetare prin care sunt corelate nu
numai veniturile şi cheltuielile bugetului de stat (bugetul central şi bugetele locale), ci şi
legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent al
balanţei de plăţi, cu decalajul dintre investiţii şi economisire. În prezent, cunoaşterea
deficitului bugetar şi preocuparea pentru diminuarea lui continuă sunt de o mare însemnătate
pentru România, cu atât mai mult cu cât ţara noastră se confruntă cu mari dificultăţi în
evoluţia economiei. Pe de altă parte, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, România
trebuie să respecte condiţia impusă prin Tratatul Comunităţii Europene cu privire la limitarea
deficitului bugetar la nivelul de 3% din produsul intern brut şi a datoriei publice la 60% din
PIB, până în anul 2012.
Cele patru etape ale crizei datoriei suverane

Etapa 1

Într-o criză financiară cheltuielile guvernamentale cresc dramatic în încercarea de a


stabiliza sistemul financiar şi a stimula activităţile economice. Veniturile fiscale
cad. Excedentele fiscale se transformă în deficite.

Toţi cei şaisprezece membri ai uniunii monetare europene au încălcat limitele


Tratatului privind deficitul bugetar. În plus, economiile de vârf din lume au văzut toate
deficitele lor tintand mai sus, unele la niveluri record.

Peste 40 la sută din PIB-ul mondial provine din ţări care rulează deficite de peste 10 la
sută.

Etapa 2

Când economiile sunt contractante sau chiar în creştere lenta, aducand aceste deficite
înapoi cu picioarele pe pământ devine o provocare. Apoi, aceste deficite se transforma în
sarcini de datorii în creştere.

Atunci când datoria ajunge la 80 la sută din PIB, costurile îndatorării pentru guverne
încep sa creasca la fel ca si controlul pe piaţă. FMI spune că cinci din primele şapte ţări
dezvoltate din lume vor avea niveluri ale datoriei mai mari de 100 la sută din PIB, în
următorii patru ani.

Etapa 3

Atunci când cresc deficitele şi datoriile şi cand activitatea economica e puţin probabil
sa reduca problemele fiscale, solvabilitatea guvernului cade sub control intens. Si atunci vom
vedea downgrade.

Datoria suverana a Greciei a fost retrogradata la statut rezidual.

Etapa 4

Aceasta este etapa finală şi cea mai mortala. Asta pentru ca scăderile fac doar cercul
vicios al activităţii economice slabe şi al dependenţei de creştere pe datorie.

Atunci când investitorii vad mai multe riscuri, costurile îndatorării pentru aceste ţări
ridica probleme. Apoi, devine tot mai greu sa se finanţeze nevoile de cheltuieli şi mai greu
pentru a finanţa datoriile existente. Si atunci vom vedea implicatiile.

Chiar şi cu un pachet de salvare de 1000 miliarde dolari din partea UE şi FMI,


solvabilitatea pe termen lung a Greciei pare sumbra. Şi nu doar pentru Grecia. Spania, o
economie care reprezintă 12 la sută din PIB pentru zona euro, se zvoneste se pare ca ar fi în
următoarea linie pentru o cerere de finanţare masivă.

Tariile PIIGS si criza datoriilor suverane.


Grecia

Datoria Greciei. Aceasta este de departe imposibil de sustinut de catre stat, iar tara are
nevoie de mai multe taieri ale creditelor. Pentru ca Grecia sa tina cat de cat sub control
datoria, aceasta ar trebui redusa cu 70%, in 2013.
Situatia economica. Grecia a consemnat continuarea recesiunii, pentru al cincilea an
consecutiv, iar perspectiva este incerta si depinde integral de politicile care vor fi
implementate de noul guvern de la Atena. Intarzierea aplicarii acestora va duce la noi masuri
de austeritate si o scadere a PIB-ului.
Propuneri. Coalitia aflata la guvernare trebuie sa cada de acord cu FMI, Comisia Europeana
si Banca Centrala Europeana pentru lansarea celui de-al doilea sprijin financiar. Riscul de
iesire din zona euro este de asteptat sa revina pana la sfarsitul anului 2013.
Economia Irlandei

Situatia datoriilor. In Irlanda au inceput sa apara semne ale stabilizarii, iar probabilitatea
intrarii in incapacitate de plata este mica. Datoria publica a Irlandei este, potrivit Finance
Dublin, de peste 130 de miliarde de euro, si se va stabiliza la 115% din PIB in 2013.
Autoritatile de la Dublin vor testa piata creditelor in acest an, cand vor incerca sa vanda
titluri de trezorerie, iar anul viitor vor lansa si bonduri de stat.
Situatia economica. Irlanda depinde in mare masura de exporturi, iar acestea – de
schimbarile din economia zonei euro. Analistii UBS prognozeaza o crestere a PIB de 2%, dar
dezechilibrul macrostabilitatii UE poate periclita aceasta estimare.
Propuneri. Irlanda ar trebui sa se rezume la a lansa pe piata titluri de trezorerie in aceasta
toamna si la a atinge tintele de reducere a datoriilor. Riscul de contagiune din partea Greciei
este mai putin pronuntat pentru Irlanda ca pentru Spania, Portugalia sau Italia.
Italia

Datoria sa externa , care a depasit 2.030 de miliarde de euro, se va „stabiliza” la 120% din
PIB, dar ar putea exploda, in cazul in care masurile de austeritate (taierea unor cheltuieli
bugetare si a pensiilor, scumpirea carburantilor etc, fara majorarea taxelor) initiate de seful
guvernului italian, Mario Monti, vor fi abandonate.
Situatia economica. Economia italiana urmeaza sa se contracte cu aproape 2% in acest an,
sustin analistii UBS. Sacestia estimeaza ca, desi putin probabil, este posibil ca economia
italiana sa inregistreze o crestere de 0,2% anul viitor, pe fondul austeritatii dar si a reducerii
exporturilor. Cu toate acestea, analistii UBS sunt mai optimisti in privinta Italiei, decat a
Spaniei, datorita sectorului privat italian puternic si a diferentei scazute intre imprumuturile si
depozitele bancare.
Propuneri. Deocamdata nu se intrevede vreo cerere din partea Italiei pentru obtinerea unui
sprijin financiar de la UE. Analistii avertizeaza insa ca eventuale noi presiuni ar putea aparea
in cazul in care autoritatie de la Roma „indulcesc” masurile de austeritate, pe fondul scaderii
increderii in guvernul Monti. Italia va avea de suferit si in cazul unui „Grexit”, deoarece
conturile bancare ale italienilor s-ar muta in alte tari, probabil in Elvetia.
Portugalia

Situatia datoriilor. Fara continuarea sprijinului financiar din partea FMI si a UE, exista o
mare probabilitate ca Portugalia sa intre in incapacitate de plata, din cauza datoriilor. Acestea
sunt pe o „panta exploziva”, cred analistii UBS, care sustin ca datoria tarii se va ridica la
120% din PIB in 2013.
Situatia economica. Produsul Intern Brut real al Portugaliei va scadea in acest an cu 3,2%.
Austeritatea fiscala ar putea fi redusa in 2013, dar incertitudinile privind continuarea
programului financiar initiatr cu UE si FM (care expira in 2014) ar putea avea efecte negative
in plan econonomic. In plus, scaderea cererii din partea Spaniei va reduce exporturile
Portugaliei, asa ca PIB-ul acestei tari va scadea cu 1,5% in 2013.
Propuneri. Portugalia va cere un nou sprijin financiar, „amendat” de autoritatile de la
Lisabona cu mai putine constrangeri bugetare. Imprumutul ii este absolut necesar pentru a
acoperi deficitul bugetar si lipsa finantarilor care, inaintea crizei, erau acoperite prin vanzarea
de bonduri de stat. Cu toate acestea, tara va avea nevoie de taieri notabile ale datoriilor fata
de creditori, pentru a putea reveni la un nivel sustenabil al platii imprumuturilor.
Spania

Situatia datoriilor. Analistii UBS nu intrevad intrarea Spoaniei in incapacitate de plata in


urmatorii cinci ani. Ei considera insa ca este absolut necesara reducerea deficitelor
structurale, pentru stabilizarea pe termen lung a nivelului datoriilor la 90% din PIB.
Situatia economica. Economia a fost „stoarsa” de „bula imobiliara”, prabusirea creditarii,
scaderea atractivitatii pietei bondurilor de stat si a austeritatii fiscale. Conditiile economice
actuale nu sunt deloc propice, iar nivelul cerditelor neperformante este foarte ridicat (peste
50%, sustin unii analisti). In plus, se intrevede continuarea austeritatii si in 2013, ceea ce ii
face pe analistii UBS sa anticipeze pentru anul urmator o scadere economica de 1,3% pentru
Spania.
Propuneri. Guvernul spaniol va continua sa se finanteze vanzand bonduri de stat pe 10 ani,
in pofida costurilor nesustenabile, care depasesc deja 7% pe an. Ratingul de credit al Spaniei
este aproape de „junk” (gunoi) si o serie de tendinte economice negative risca sa anuleze
programul de ajustare fiscala din aceasta tara.

Impactul masurilor de austeritate asupra indicilor economici si sociali

Guvernul român, prin designul de politică socială, sprijină pe deplin Strategia de


incluziune activă care oferă o structură integrată de abordare a aspectelelor complexe legate
de sărăcie și excluziune socială; diverse tipuri de prestații sociale au fost puse în aplicare prin
intermediul unor programe diverse. Legea 416/2001 cu modificările și completările ulterioare
(Legea 276/2010) definește dreptul la un venit minim garantat ca formă de securitate socială;
în general, se adresează celor lipsiți de resurse suficiente pentru a ieși din sărăcie și introduce
măsuri de prevenție pentru a nu crea dependență / a nu elimina motivatia de a lucra. Venitul
minim garantat și alte forme de sprijin (salariul minim, pensia minimă, ajutorul de șomaj etc),
au contribuit în mod clar la o creștere a veniturilor populației având un impact direct asupra
reducerii sărăciei și, în special, a sărăciei extreme.
Impactul măsurilor de austeritate se reflectă în reducerea nivelului prestațiilor sociale,
a gradului de acoperire și în criterii de eligibilitate mai stricte. Potrivit unui raport al Băncii
Mondiale "Cele mai multe dintre beneficiile de asistență socială au un nivel scăzut de
adecvare. Per total, beneficiile de asistență socială nu sunt rentabile din perspectiva reducerii
sărăciei: 13 lei sunt cheltuiți pentru 1 leu reducere în ceea ce privește profunzimea sărăciei
(fără a lua în considerare costurile administrative). Scurgerile și inechitatea în programele de
asistență socială sunt mari: doar 17% din beneficiile de asistență socială ajung la cea mai
săracă chintilă, 29% dintre săraci sunt excluși din sistem și jumătate din fonduri se scurg către
chintilele mai înstărite. Cheltuielile pe programe care se adresează sărăciei au scăzut în raport
cu PIB-ul în ultimii ani. Programe bine direcționate, cum ar fi venitul minim garantat (VMG),
sau alocațiile familiale bazate pe testarea mijloacelor sunt subfinanțate, lăsând pe dinafară
60% din săracii din mediul rural și 77% din săracii din mediul urban".
Pe fondul măsurilor de austeritate, progresul inițial în direcția incluziunii active și
reducerea sărăciei este estompat de reducerea locurilor de muncă, diminuarea beneficiilor
sociale, precum și restricționarea accesului și reduceri în domeniul serviciilor, atât în ceea ce
privește facilitatea utilizării cât și gradul de acoperire. Dezvoltarea unui consens cu privire la
prioritățile politicilor sociale și continuarea plasării incluziunii active în cadrul general de
interes în elaborarea de politici, cu intensificarea inter-relaționării între sferele de politică și
asigurarea faptului că politicile sociale și economice (și anume, strategiile de incluziune
socială și ocuparea forței de muncă) se consolidează reciproc, rămân aspecte importante pe
ordinea de zi, în vederea creșterii eficienței documentelor de programare pentru fondurile
structurale.
Impactul măsurilor de austeritate, s-a reflectat în reducerea nivelului beneficiilor, a
gradului de acoperire și condiții de eligibilitate mai stricte. Pe la mijlocul lunii iulie 2010, o
reducere de 15% a fost aplicată celor mai multe beneficiile sociale (inclusiv prestațiile pentru
șomaj, împreună cu o reducere de 25% a salariilor din sectorul public). În orice caz,
reducerea numărului de prestații sociale și al beneficiarilor nu este de așteptat că va contribui
la realizarea obiectivului propus de a reduce cu 580,000 numărul de persoane care se
confruntă cu riscul sărăciei și excluziunii sociale până în 2020.
Influența măsurilor de austeritate este vizibilă prin schimbarea structurii populației
ocupate după statutul profesional, așa cum arată datele de la Institutul Național de Statistică:
numărul de salariați a scăzut de la 67,2% în 2009 la 65,6% în 2010, de asemenea, numărul de
angajatori a scăzut de la 1,4% în 2009 la 1,3% în 2010, în timp ce cifrele privind lucrătorii
familiali neremunerați arată o creștere de la 12% în 2009 la 12,7% în 2010; numărul de
persoane care desfășoară activități independente (inclusiv membri ai unei asociații agricole
sau non-agricole) a crescut de la 19,4% în 2009 la 20,4% în 201014. Față de categoriile
obișnuite de persoană angajată, angajator și care desfășoară activități independente, structura
ocupării forței de muncă în funcție de statutul ocupațional cuprinde în plus, lucrătorii
familiali neremunerați (cu incidența muncii neremunerate fiind cel mai des întâlnită în
domeniul agriculturii de subzistență în România). Lucrătorii familiali neremunerați numără
peste un milion de persoane (1.173.480 în 2010) neavând nici statut de salariați, nici de
șomeri. Acești oameni ar trebui să fie în mod special vizați de programele de incluziune
activă întrucât, cei mai mulți dintre ei nu plătesc contribuții de asigurări sociale și rămân
neacoperiți de programe de protecție socială.

Studiu de caz
Economiile Letoniei si Ungariei, state care au adoptat acum mai bine de un an
masuri anticriza similare celor anuntate de Romania, isi revin treptat, insa efectele
imediate ale masurilor de austeritate au fost dramatice.

Populatia a resimtit dur masurile dure luate de guvernele de la Riga si Budapesta,


fiind nevoita sa isi ajusteze cheltuielile pentru a face fata reducerilor salariale sau scumpirii
produselor din cauza cresterii TVA (in cazul Ungariei).
Vanzarile sectorului de retail din Letonia s-au redus cu peste 30% in ultimul trimestru din
2009 comparativ cu perioada similara din 2008, ilustrand efectul devastator al concedierilor
si reducerilor salariale asupra standardului de viata.

In Ungaria in aprilie 2009 cabinetul de la Budapesta condus de premierul Gordon


Bajnai anunta un pachet de masuri anticriza menit sa readuca economia pe drumul cel bun.
Efectele au fost similare celor din Letonia, dar nu la fel de dramatice.

Consumul domestic s-a redus cu 6%, mai mult decat declinul salarial de 3 - 3,5%,
potrivit unui raport al grupului bancar UniCredit intocmit in toamna anului trecut. Veniturile
reale au scazut chiar mai mult decat salariile reale din cauza masurilor de austeritate.

Declinul consumului in Ungaria a fost mai puternic decat cel din zona euro sau decat
media Uniunii Europene si decat al statelor din regiune - Polonia, Cehia si Slovacia.
In sectorul de retail produsele alimentare au fost mai putin afectate de masurile de
austeritate anuntate de guvernul de la Budapesta, comparativ cu produsele nonalimentare.
Vanzarile de produse de mobilier si bunuri gospodaresti au scazut cel mai puternic, iar cel
mai bine au evoluat vanzarile la articole cosmetice.

Economia Letoniei a fost puternic afectata, atat de criza financiara mondiala, cat si de
masurile de austeritate, contractandu-se cu 18% anul trecut si fiind asteptata sa scada cu 4%
pana la sfarsitul lui 2010.

Pentru a plati costurile crizei, guvernul de la Riga a apelat la ajutorul Fondului


Monetar International, care i-a oferit 7,5 mld. euro. Acesta nu a fost decat inceputul unui
drum lung presarat cu masuri de austeritate menite sa reduca deficitul bugetar care in 2008
ajunsese la circa 12% din PIB. Masurile adoptate au fost de reducere a salariilor angajatilor
din sectorul public cu 25% si a celor din sectorul privat cu pana la 30%, si reorganizarea
sistemului bugetar, care numara acum cu 20% mai putini angajati. Rata somajului se situeaza
in jurul valorii de 23%, cea mai mare din Uniunea Europeana.

Pentru bugetele combinate pe 2009 si 2010, cheltuielile publice au fost reduse cu


echivalentul a 9% din PIB, respectiv 1,53 mld. euro.

Masurile de austeritate au avut si efecte pozitive. Astfel, reducerea consumului si a


vanzarilor a fost contrabalansata de micsorarea deficitului de la 12% la circa 9% din PIB.

Pentru a aduce indicatorul in limita de 3%, impusa de UE statelor care vor sa adere la
zona euro, ar putea urma noi reduceri salariale, micsorari de pensii si restructurarea
serviciilor publice.

Masurile deja aplicate in Letonia reprezinta, potrivit Financial Times, un "model


pentru Grecia" si alte state europene. Economia statului baltic a iesit din recesiune in primul
trimestru al acestui an, dupa ce a crescut cu 0,3% comparativ cu ultimele trei luni ale anului
trecut.

Spre deosebire de Letonia, care a optat pentru reducerea salariilor, Ungaria a mers pe
majorarea TVA si pe inghetarea salariilor.

Autoritatile de la Budapesta au primit 20 de miliarde de euro de la Fondul Monetar


International si Uniunea Europeana dupa ce pietele financiare si-au inchis portile, iar
exporturile s-au redus, la fel si cererea interna.

Efectele pozitive ale masurilor de austeritate s-au vazut in evolutia unor indicatori
economici, precum deficitul bugetar, care in 2009 s-a situat la 4% din PIB, una dintre cele
mai mici valori din Uniunea Europeana.
Economia Ungariei a iesit din recesiune in trimestrul patru din 2009, continuand sa
creasca trimestru la trimestru si in primele trei luni din 2010.

Masuri de austeritate

Letonia

 Letonia a impus masuri de austeritate menite sa micsoreze cheltuielile bugetare cu


echivalentul a 10% din PIB.
 Ca urmare a masurilor impuse, deficitul bugetar a scazut de la 12% din PIB in perioada 2007-
2008, la 8% in prezent.
 Salariile angajatilor din sectorul public au fost reduse cu 25%, iar in viitorul apropiat sunt
asteptate noi reduceri.
 Salariile din sectorul privat au scazut chiar mai mult, cu circa 30%.
 Din sistemul public au fost disponibilizati 14.200 de bugetari, echivalentul a 20% din
numarul total.
Ungaria

 A inghetat salariile bugetarilor.


 Impozitul pe venit a fost micsorat pana la 17%, iar taxa pe valoarea adaugata (TVA) a fost
majorata de la 20% la 25%.
 A redus contributiile sociale platite de angajatori pentru a incuraja companiile sa nu faca
disponibilizari si sa creeze noi locuri de munca.
 A eliminat cea de-a 13-a pensie, masura estimata sa reduca cheltuielile bugetare cu 160 mld.
forinti (585 mil. euro). Varsta de pensionare a crescut la 65 de ani.
 A inghetat ajutoarele sociale pentru urmatorii doi ani.