Cuprins:

Introducere ………………………………………………………………………………… 2
I. Diplomația trilaterală și relațiile politice între U.R.S.S. , republica Populară
Chineză și Republica Socialistă Vietnam (1949-1979) …………………………... 5
1.1 Relațiile interstatale și raporturile diplomatice între Republica Populară Chineză și
Uniunea Sovietică (1949-1968) ………………………………………………….5
1.2 Implicarea Uniunii Sovietice și a Republicii Populare Chineze în Primul și cel De-al
doilea Război din Indochina și instaurarea regimurilor comuniste în Vietnam, Laos și
Cambogia …………………………………………………………………………..8
1.3 Deteriorarea accentuată a relațiilor Chino-Sovietice și efectele acestei deteriorări
asupra regimurilor comuniste din Indochina (1968-1979) ………………………23
II. Premisele conflictului Chino-Vietnamez și declanșarea ostilităților prin “Războiul
preventiv de apărare împotriva Vietnamului “ …………………………………...29
II.1Cauzele și motivele războiului Chino-Vietnamez ………………………………..29
II.2Declanșarea, desfășurarea și finisarea ostilităților între China și Vietnam ………31
II.3Poziția U.R.S.S. față de conflictul dat și acțiunile întreprinse de Moscova în acest
sens ……………………………………………………………………………….35
III. Consecințele războiului Chino-Vietnamez asupra relațiilor dintre cele trei state..39
3.1 Efectele imediate ale conflictului chino-vetnamez ………………………………39
3.2 Relațiile chino-vietnameze la etapa actuală ……………………………………...42
Concluzii ……………………………………………………………………………..44
Bibliografia

1
 Introducerea

Războiul Chino-Vietnamez care a început pe 17 februarie 1979 și a durat 27 de zile, care

mai este cunoscut și sub denumirea de Al Treilea Război din Indochina sau Războiul preventiv
de apărare împotriva Vietnamului a intrat în istorie ca unul din cele mai scurte conflicte militare,
conform ziarului “Adevărul”. Deși nu a fost singurul conflict militar din Asia de Est din a doua
jumătate al secolului XX și nici cel mai cunoscut, totuși are o importanță majoră în ceea ce
privește înțelegerea și aprecierea adecvată a situației în care s-au pomenit cei mai principali
jucători din regiune: Uniunea Sovietică și Republica Populară Chineză.

Astfel, principalul factor de decizie, conform căruia erau dirijate toate procesele politice în
Indochina erau relațiile Chino-Sovietice, care din cei mai apropiați aliați și prieteni din 1949 au
ajuns cei mai neâmpăcați inamici. Anume în perioada celor mai mari tensiuni dintre acești doi
“coloși” ai lumii socialiste, și anume între 1968-1979, s-au și petrecut cele mai sângeroase
conflicte din această regiune după sfârșitul intervenției americane în Vietnam: conflictul de
graniță dintre U.R.S.S. și R.P.C. în regiunea insulei Damansk ( denumirea chineză Chen Zibao)
din 1969; conflictul dintre Vietnam și Kampucia(faza actiivă fiind între 25 decembrie 1978 – 7
ianuarie 1979); și nu pe ultimul loc după importanță Războiul Chino-Vietnamez din 1979.

Lucrarea de față își propune analiza obiectivă și amănunțită a acestui eveniment controversat
și puțin studiat până în prezent pentru a restabili lanțul logic al evenimentelor desfășurate în
perioada 1968-1979, care a condus la dezlănțuirea războiului, dar și v-a încerca să demonstreze
că el a fost nu mai mult decât o consecință nefastă a întăririi influenței sovietice în Indochina,
precum și a dorinței tânărului stat chinez reacționar de a-și supune vecinul sudic neascultător,
pentru a-i „da o lecție” și pentru a ieși din presupusul “asediul sovietic” organizat de U.R.S.S. în
jurul granițelor sale.

Se poate cu siguranță spune că tematica dată nu și-a pierdut actualitatea, întrucât

evenimentele desfășurate atunci au fost atât de influente, încât efectele sale se fac resimțite și
astăzi în regiune. Dacă e să anticipăm evenimentele, se poate spune că, deși victoria militară, în
mare parte a rămas după vietnamezi (coraportul dintre forțele antrenate în operațiune, percum și
pierderile suferite de fiecare parte, precum și atingerea / neatingerea scopurilor propuse), atunci
victoria diplomatică a rămas exclusiv de partea Chinei, întrucât ea a reușit să demonstreze în
practică și să accentueze pentru restul comunității internaționale ineficiența Acordului de
Prietenie și Asistență Militară semnat între Uniunea Sovietică și Vietnam în vara anului 1978,

2
ceea ce a constituit o lovitură directă în imaginea U.R.S.S.-ului și a connsemnat o provocare
deschisă în adresa colosului sovietic, aflat în acea perioadă la nivelul său maxim de ascensiuneși
a intereselor sale în regiune, o oarecare “testare a nervilor”. În relațiile chino-sovietice acest
conflict a însemnat ieșirea definitivă a Chinei de sub tutela “Fratelui mai Mare”, și diferențierea
tranșantă în politica promovată de Moscova și Beijing (pe 15 februarie 1979 expira termenul în
care se putea prelungi Tratatul de Alianță Mutuală și Prietenie între Republica Populară Chineză
și U.R.S.S. semnat pe 15 februarie 1950 pe o perioadă de 30 de ani , care consemna de facto
alinierea Chinei la linia politică generală promovată de Uniunea Sovietică, cea din urmă
încercând de mai multe ori prelungirea actului dat).

Pe plan mondial conflictul dat a avut consecințe negative asupra blocului comunist în
întregime, întrucât el a deschis situația reală, consemnând decimarea frontului comunist mondial,
intrând în istorie drept “Primul război de amploare între două state socialiste”. Asta a fost un
sunet alarmant, care prevestea problemele grave apărute în “Raiul Socialist”.

O altă fază ce face lucrarea dată actuală este explicarea, din contextual dat, a poziției Chinei
față de războaiele din Afganistan, unde ea și-a început propriul joc, promovat de ea până în
prezent cu un succes stabil.

În ceea ce privește sursele folosite la întocmirea lucrării date, se poate constata lipsa acută a
informației, mai ales a surselor clasice ( monografii, comunicări, etc.), dar și imposibilitatea
colectării surselor directe (mărturii, discuții, monologuri cu participanții direcți la evenimente).
Cum s-a menționat mai sus sunt foarte slab studiate, în majoritatea cazurilor autorii surselor
existente, în mare parte anonimi, limitându-se la expunerea “secă” a evenimentelor, fără o
analiză majoră, per ansamblu. Printre cei mai relevanți autori pot fi menționați Bruce Elleman cu
lucrarea sa “Sino-Soviet Relations and the February 1979 Sino-Vietnamese Conflict” și istoricul
rus Leonid Mlecin cu ciclul său de filme documentare despre relațiile Chino-Sovietice. În acces
liber de internet, pe această tematică, pot fi găsite date și în arhiva digitală „Wilson Center”,
documente originale, calitative, scanate și foarte utile, în cazul în care solicitantul știe la perfecție
engleza, chineza, franceza și vietnameza, performanță cu care eu nu mă pot lăuda și din cauza
căreia am refuzat folosirea sursei date.

De asemenea se observă o ignorare tacită a subiectelor controversate, precum ar fi conflictul

de pe insula Damansk, precum și tema principală a acestei lucrări: războiul chino-vietnamez,
care creează sentimentul unui boicot informațional conștient. Deși principalii actori politici ai
acelor timpuri demult au decedat, U.R.S.S-ul s-a destrămat, iar China s-a transformat, totuși
moștenitorii de drept a acestor state (Rusia și China actuală) nu sunt cointeresați ca masele
3
populare să fie informate de aceste evenimente. Poate așa se explică lipsa unor lucrări cât de cât
concluente pe aceste tematici, mai ales în Rusia, care pretinde a fi o țară democratică care nu-și
uită faima militară, dar care a uitat pentru mai mult de 40 de ani de rezistența eroică a
grănicerilor săi în anul 1969.

4
 CAPITOLUL I: DIPLOMAȚIA TRILATERALĂ ȘI RELAȚIILE POLITICE
ÎNTRE U.R.S.S. , REPUBLICA POPULARĂ CHINEZĂ ȘI REPUBLICA
SOCIALISTĂ VIETNAM (1949-1979)

1.1 Relațiile interstatale și raporturile diplomatice între Republica Populară

Chineză și Uniunea Sovietică (1949-1968)
Oficial raporturile politice și diplomatice între Republica Populară Chineză și U.R.S.S. au
început la scurt timp după formarea tânărului stat socialist chinez (proclamat de Mao Zedong pe
data de 01.10.1949 ), pe 6 decembrie 1949, cănd a început prima vizită oficială, de două luni, a
lui Mao Zedong în Uniunea Sovietică în calitate de secretar general al Partidului Popular Chinez.
A început acea vizită cu un gest foarte subtil, și anume: la sosirea trenului ce-l transport pe
președintele Mao în gara din Moscova, înaltul oaspete aștepta o întâlnire grandioasă, cu tovarășul
Stalin în rol principal. Însă, în pofida așteptărilor sale, el nu a fost întâlnit de nimeni, și a fost
nevoit să aștepte două zile în vagonul său prezidențial, până când nu a primit invitația oficială de
la ministrul de externe al U.R.S.S. Viaceslav Molotov de a se prezenta în incinta Kremlinului.
Astfel “Tătuca” Stalin intenționa să arate marelui oaspete cine este dominantul situației, fiind
cunoscut cu firea ambițioasă a lui Mao. Astfel Mao Zedong a fost nevoit să accepte poziția
numărul doi în mișcarea comunistă mondială și să recunoască, cel puțin formal, puterea absolută
a lui Stalin, fiind nevoit “să înghită fructele amare” după propriile sale afirmații anterioare.

Vizita a durat două luni, timp în care Președintele Mao a trăit la vila lui Stalin, și, după
spusele contemporanilor, practic s-a împrietenit cu Stalin. Această vizită a avut o însemnătate
deosebită pentru China și pentru Mao în special, întrucât a pus bazele cooperării chino-sovietice
deja la nivel interstatal, practic în toate domeniile de activitate, ceea ce a permis o asistență
durabilă, mai ales în domeniul tehnic și militar, pe lângă sprijinul déjà primit. Deasemenea s-au
stabilit pozițiile politice comune, ceea ce a permis până în 1956 o conlucrare strânsă, inclusiv pe
plan internațional și ideologic. În cadrul acestei vizite a fost renegociat și tratatul cino-sovietic
semnat în august 1945 de către guvernul oficial chinez de atunci- Gomigdanul și partea
sovietică, întrucât el a fost considerat, de comun accord, nul și care nu corespunde actualității.
Tratatul vechi prevedea cedarea de către China a Căii Ferate Chineze din Manciuria
(ChanChun), precum și arendarea porturilor ce nu îngheață de către marina sovietică, și anume:
Porth Arthur și Portul Dalnii. Noul tratat prevedea doar arendarea Căii Ferate Chineze din
Manciuria, precum și folosirea comună a acestui mijloc de comunicație împreună cu tovarășii
chinezi, prin intermediul unei întreprinderi comune, precum și refuzarea treptată a părții
5
sovietice de la această arteră în favoarea noului guvern chinez. Din cele două porturi, în arenda
statului sovietic rămânea doar Porth Arthur. În schimbul acestor facilități favorabile din noul
acord chino-sovietic, Mao Zedong a recunoscut din numele statului pe care-l conducea
independența Mongoliei, care până atunci se credea a fi un teritoriu chinez, numindu-se
Mongolia Exterioară, pe când Mongolia Interioară era în componența Chinei déjà, și care totuși a
fost practic înstrăinată și transformată într-un stat-marionetă ce se supunea Uniunii Sovietice
după Conferința de la Yalta (4-11 februarie 1945).

Finalul acestei vizite a fost consemnat de adoptarea Acordului de Prietenie și Alianță între
China și U.R.S.S. , semnat la 15 februarie 1950 de către liderii Celor două țări în incinta
Kremlinului pe o perioadă de 30 de ani, cu prelungirea automată încă pe cinci ani la sfârșitul
termenului stabilit, dacă nici una din părți nu v-a avea nimic împotrivă. În curând acest tratat și-a
arătat eficacitatea,fiind aplicat în practică pentru a extinde influența comunistă în Indochina, ce
suferea de un vid de putere (Japonia este dezarmată după înfrângerea în cel De-al Doilea Război
Mondial, iar Franța, posesoareade facto a acestei colonii, nu deține o putere militară capabilă să
controleze fosta colonie), și în special la susținerea partidului pro-comunist Viet- Minh în frunte
cu liderul său Ho Și Min. Un rol mai mult decât activ acest act l-a jucat în Războiul din Coreea
(25.07.1950-27.07.1953), când atât Uniunea Sovietică, cât și Republica Populară Chineză au
acordat ajutor economic, militar și logistic Phenianului și chiar au participat cu propriile trupe,
chinezii cu armata terestră, iar sovieticii cu forțele aeriene.

Deci, după cum se vede, până la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea
Sovietică (14-25 februarie 1956) , unde Secretarul General al Partidului Comunist de atunci
Nikita Hrușciov a defăimat stalinismul erau foarte prospere și productive. Anume aici se petrece
primul moment de cotitură nefastă în relația dintre Moscova și Beijing.

Mao nu s-a așteptat la așa o reacție față de moștenirea stalinistă pe care a exprimat-o
Hrușciov. Dintr-o parte el se temea că tendințele politicii revizioniste de la Moscova se vor
răsfrânge negativ și asupra sa, el presupunând că Hrușciov v-a încerca să-l schimbe la
conducerea Partidului Comunist Chinez cu un alt pretendent al Moscovei, care v-a fi mult mai
ușor de influențat, Mao riscându-și pozițiile, el singur fiind o moștenire a sistemului Stalinist. Pe
de altă parte postul “Părintelui Popoarelor” a devenit liber, iar el se credea unicul concurrent
capabil să ocupe acest post, care însemna poziția de comunistul numărul unu în lume, liderul
mișcării comuniste, ceea ce ar duce automat la creșterea însemnătății și influenței lui Mao
Zedung și a Partidului Popular Chinez în lume. Însă Nikita Hrișciov a denunțat stalinismul, care
era un pericolreal pentru el și pentru țară, dar nici decum nu a renunțat la poziția de lider a

6
U.R.S.S-ului în lumea comunistă. Astfel au apărut divergențele ideologice, care, teptat, au
degenerat în acuzații reciproce în oportunism și revisionism, dar care nu au trecut mai departe de
cuvinte până în 1968, întrucât Mao avea nevoie de asistența sovietică și de colaborarea în
domeniul armamentului nuclear, iar Hrușciov avea nevoie de liniște pe perimetrul granițelor
Sud-Vestice ale U.R.S.S.-ului. Ambii erau ocupați, Mao promovându-și politica sa utopistă a
“Marelui Salt Economic” (1958), care semăna foarte mult cu politica de Prodrazviorstkă din anii
’20 din U.R.S.S., iar apoi fiind implicat în înlăturarea consecințelor catastrofale ale acestei
politici, iar Hrușciov luptându-se cu creșterea prețurilor și cu inamicii din interiorul partidului.

Și totuși și până în 1968 au existat moment de tensiune înte cei doi coloși socialiști. Astfel,
în luna iunie a anului 1960, în cadrul Confederației Mondiale a Sindicatelor din Beijing
președintele Mao Zedong l-a Criticat dur pe Nikita Hrușciov, numindu-l opportunist , golan și
revisionist, menționând că el i-a întors roadele amare pe care Stalin l-a impus să le înghită. Un alt
episod al confruntărilor verbale a avut loc pe 16 octombrie 1964 la București, în cadrul
Congresului Comuniștilor Români, lacare a participat, în calitate de oaspete, N. Hrușciov,
precum și delegația chineză. Ca de obicei delegații chnezi i-au reproșat lui Hrușciov devierea de
la postulatele Marxsist-Leniniste prin condamnarea Stalinismului. În acel moment Nichita
Sergheevici și-a amintit că trupul lui Stalin se mai află în Mausoleu, așa că a lansat o propunere
inedită delegaților chinezi, care, motamo, suna astfel: “Dacă-l iubiți atât de tare luațivă-l”.
Reprezentanții chinezii au tăcut. Un alt eveniment ce a pus la încercare relațiile Chino-sovietice a
fost conflictul chino-indian din 1962, când chinezii nu au primit susținerea scontată din partea
U.R.S.S.-ului împotriva Indiei “chiaburiste”.

Următorul an al tensiunilor Chino-sovietice la nivel ideologic a fost anul 1964. Atunci Mao
Zedong, la o întrevedere cu membrii partidului socialist japonez, in luna iulie, răspunzând ce
crede despre problema Insulelor Kurile a spus că asta este caracteristic pentru U.R.S.S., care nu
se află la prima sa experiență de acest gen, aducând drept exemplu raptul Basarabiei de la
România, ocuparea Prusiei Orientale, exemplul Finlandei, precum și exemplul Mongoliei,
menționând și rapturile teritoriale efectuate de Imperiul Țarist în secolul XIX a teritoriilor
nordice care au aparținut Chinei și spunând că această datorie încă nu a fost achitată de ruși,
lansând astfel pretenții teritoriale față de U.R.S.S. După publicarea interviului dat a început un
scandal grandios, care a adus rezistența chino-sovietică de la nivel ideologic la nivel de stat, iar
domnul Hrușciov a răspuns că Uniunea Sovietică deține un potențial de apărare nelimitat, iar cei
care vor provoca un război vor muri în el.

7
 O altă provocare pentru relațiile chino-sovietice a fost perioada octombrie- noiembrie a
anului 1964, când China a testat prima sa bombă atomică, iar la putere în U.R.S.S. a ajuns
Leonid Brejnev. Anume la inaugurarea lui Brejnev s-a produc confuzul care a determinat
înrăutățirea și mai grea a relațiilor dintre cele două state, când pe 7 noiembrie în timpul unui
dineu, când ministrul apărării Rodion Malinovski i-a spus lui Jou in Lai: „Noi am scăpat de
prostuțul nostru Hrușciov, scăpați și voi de Mao al vostru, și noi iarși vom trăi bine”. Aceste
cuvinte au fost cauza încordăriii relațiilor dintre cele două țări la maximul de până atunci, iar în
interiorul Partidului Popular Chinez au început epurările. Într-același an armata chineză a
eelaborat planul construirii unor linii de apărare de-a lungul ganiței chino-sovieto-mongole,
încercând să prevină o eventuală invazie sovietică. Încordarearelațiilor dintre China și Uniunea
Sovietică a continuat până la ruperea lor definitivă în august 1968, datorită intrării armatei
sovietice în Cehoslovacia.

1.2 Implicarea Uniunii Sovietice și a Republicii Populare Chineze în Primul și cel

De-al doilea Război din Indochina și instaurarea regimurilor comuniste în
Vietnam, Laos și Cambogia

În 2 septembrie 1945, în fața unei mulțimi de 500 000 persoane, Ho Și Min a declarat
independența Republicii Democratice Vietnam. Principalele forțe aliate victorioase din cel de-Al
Doilea Război Mondial (Marea Britanie, Statele Unite, și Uniunea Sovietică) au fost de acord că
zona a aparținut francezilor. Deoarece francezii nu aveau nave, arme, sau soldați pentru a
reocupa imediat Vietnamul, marile puteri au ajuns la un acord conform căruia trupele britanice să
ocupe partea de sud, în timp ce forțele naționaliste chineze ar intra în partea de nord. La 14
septembrie 1945 trupele naționaliste din China au intrat în nord pentru a dezarma trupele
japoneze aflate la nord de paralela 16.

Când britanicii au aterizat în partea de sud, au reînarmat forțele franceze internate, precum și
părți ale forțelor japoneze care s-au predat pentru a le ajuta la recuperarea sudului Vietnamului,
deoarece britanicii nu dispuneau de trupe suficiente pentru a face acest lucru ei înșiși. Urmând
indicațiile pe linie de partid de la Moscova, Ho Și Min, inițial, a încercat să negocieze cu
francezii, care, încet-încet, restabileau controlul francez asupra teritoriului țării. În ianuarie 1946
Viet Minh a câștigat alegerile din zona centrală și de nord a Vietnamului. La 6 martie 1946, Ho
Chi Min a semnat un acord care să permită forțelor franceze să înlocuiască Forțele Naționaliste
din China, în schimbul recunoașterii de către Franța a Republicii Democrate Vietnam, ca o
8
republică "liberă" în cadrul Uniunii Franceze, cu mențiunea că specificul unei astfel de
recunoașteri urmează să fie stabilită în viitoarele negocieri. Francezii au aterizat în Hanoi, în
martie 1946, și, până în luna noiembrie a aceluiași an, au alungat Viet Minh din oraș. Forțele
britanice au plecat la 26 martie 1946, lăsând Vietnamul în mâinile francezilor. Curând după
aceea, Viet Minh a început un război de gherilă împotriva forțelor franceze ale Uniunii Franceze,
începând, astfel, Primul Război din Indochina. Războiul s-a răspândit în Laos și Cambodgia
unde comuniștii au organizat Pathet Lao și Khmer Serei, ambele fiind modelate după Viet Minh.
La nivel mondial, Războiul Rece începea să devină o realitate, ceea ce însemna că apropierea
care a existat între puterile occidentale și Uniunea Sovietică în Al Doilea Război Mondial s-a
dezintegrat. Lupta Viet Minh-ului a fost împiedicată de lipsa armamentului, această situație s-a
schimbat, însă, în 1949, când comuniștii chinezi au câștigat Războiul Civil Chinez și au avut
posibilitatea să furnizeze arme aliaților lor din Vietnam.

În ianuarie 1950, națiunile comuniste conduse de Republica Populară Chineză au

recunoscut diplomatic Republica Democrată Vietnam alViet Minh-ului cu capitala la Hanoi, în
timp ce națiunile necomuniste au recunoscut Statul Vietnam sprijinit de Franța, cu capitala
laSaigon, condus de fostul împărat Bao Dai. Izbucnirea Războiului din Coreea, în iunie 1950, a
convins mulți factori de decizie din Washington că războiul din Indochina este un exemplu al
expansiunii comuniste conduse de URSS.

Consilierii militari chinezi au început pregătirea militarilor din Viet Minh încă din iulie
1950. Armele, expertiza și ajutorul genistic acordat de chinezi au transformat Viet Minh-ul dintr-
o formațiune de gherilă într-o armată regulată.

În septembrie 1950, SUA a creat Grupul consultativ de asistență militară (MAAG) pentru a
analiza cererile de asistență ale francezilor și de a instrui soldații vietnamezi. Până în 1954 SUA
a furnizat 300.000 arme portabile și a cheltuit peste 1 miliard de dolari pentru susținerea efortului
militar francez, suportând 80% din costurile războiului.

Între francezi și americani s-a discutat chiar și posibilitatea folosirii a trei bombe nucleare tactice,
cu toate că rapoartele privind seriozitatea acestor intenții sunt contradictorii.

Una dintre versiunile planului pentru Operațiunea Vulture presupunea trimiterea a 60 avioane

bombardament tip B-29, B-36s, și B-47 de pe baze din SUA, alături de 150 de avioane de
vânătoare pentru suport, lansate de pe portavioanele SUA, pentru a bombarda pozițiile
comandantului Viet Minh, Võ Nguyên Giáp. Planul includea opțiunea folosirii a trei încărcături
atomice asupra pozițiilor Viet Minh-ului. AmiralulArthur W. Radford a acordat sprijinul său
pentru lovitura nucleară.

9
 Bătălia de la Dien Bien Phu a marcat sfârșitul intervenției și colonialismului francez în
Indochina. La 7 mai 1954 garnizoana franceză s-a predat. Din cei 12 000 francezi luați prizonieri
de forțele Viet Minh doar 3000 au supraviețuit. La Conferința de la Geneva, Franța și Viet Minh
au acceptat încetarea focului, garantând independența Cambodgiei, Laosului și Vietnamului.

În 1960, la alegerile prezidențiale din SUA, senatorul John F. Kennedy l-a învins pe

vicepreședintele Richard Nixon. Deși Eisenhower l-a avertizat pe Kennedy despre problemele
din Laos și Vietnam, în ochii lui Kennedy, Europa și America Latină „se profilau mai mari în
ochii săi decât Asia." În discursul său inaugural, Kennedy a făcut angajamentul ambițios de a
"plăti orice preț, să poarte orice sarcină, să sprijine oricare prieten, să se opună oricărui inamic,
în scopul asigurării supraviețuirii și succesului libertății." În iunie 1961, la întâlnirea sa de la
Viena cu premierul sovietic Nikita Hrușciov, în timpul discuțiilor despre principalele probleme
americano-sovietice, și-a respectat ferm acest angajament . Administrația Kennedy a rămas, în
esență, angajată politicii externe a Războiului Rece moștenit de la administrațiile Truman și
Eisenhower. În 1961, SUA avea un efectiv de 50.000 de militari staționați în Coreea, iar
Kennedy se confrunta cu o criză care avea trei componente: eșecul invaziei americane din Golful
Porcilor, construcția Zidului Berlinului și acordul negociat între guvernul pro-occidental din
Laos și mișcarea comunistă Pathet Lao. Kennedy credea că un alt eșec din partea Statelor Unite
în a obține controlul și a opri expansiunea comunistă ar afecta, în mod iremediabil, credibilitatea
SUA și reputația sa proprie. Kennedy era hotărât "să tragă linia" și să prevină o victorie
comunistă în Vietnam. El a declarat jurnalistului James Reston de la The New York Times,
imediat după întâlnirea sa la Viena cu Hrușciov, că "acum avem o problemă, de a face credibilă
puterea noastră, iar Vietnamul pare a fi locul potrivit." În mai 1961, vicepreședintele Lyndon B.
Johnson a vizitat Saigonul și a declarat cu entuziasm că Diem este "Winston Churchill al Asiei."
Întrebat de ce a făcut acest comentariu, Johnson a răspuns: "Diem este singurul băiat pe care îl
aven acolo." Johnson l-a asigurat pe Diem de mai mult ajutor în formarea forței de luptă, care ar
putea rezista comuniștilor. Politica lui Kennedy față de Vietnamul de Sud se baza pe ipoteza că
Diem și forțele sale, în cele din urmă, trebuie să învingă gherilele prin forțele lor proprii. El a
fost împotriva trimiterii trupelor americane și remarcând că "introducând forțele americane în
număr mare acolo, azi, ar putea avea, inițial, un impact militar favorabil, dar ar duce, aproape
sigur, la consecințe politice negative și, pe termen lung, la consecințe militare negative."
Pregătirea militarilor sud-vietnamezi, cu toate acestea, a rămas, în continuare, slabă. Proasta
conducere, corupția și promovarea pe criterii politice au jucat un rol major în secătuirea Armatei
Vietnamului de Sud. Frecvența atacurilor de gherilă a crescut odată cu întărirea insurgenței. În
timp ce sprijinul Hanoi-ului pentru NLF(Frontul Național pentru Eliberarea Vietnamului de Sud)

10
a jucat un rol important, mai decisiv în criză s-a dovedit incompetența guvernului Vietnamului
de Sud. Una dintre problemele majore dintre cele ridicate de Kennedy a fost dacă programele
sovietice de cucerire a spațiului cosmic și cel de construire a rachetelor au depășit sau nu cele din
Statele Unite. Deși Kennedy a subliniat importanța ca rachetele cu rază lungă să fie la paritate cu
numărul de rachete ale sovieticilor, el a fost, de asemenea, interesat de utilizarea forțelor speciale
pentru lupta împotriva insurgenților în țările lumii a treia amenințate de insurgenții comuniști.
Deși aceste forțe au fost, inițial, destinate utilizării lor în spatele liniei frontului, în cazul unei
eventuale invazii convenționale în Europa, Kennedy credea că tacticile de gherilă utilizate de
forțele speciale, cum ar fi, de exemplu, Beretele Verzi, ar fi eficiente în "luptele de tufișuri" în
războiul din Vietnam. Consilierii Maxwell Taylor și Walt Rostow i-au recomandat lui Kennedy,
ca trupele americane să fie trimise în Vietnamul de Sud deghizate în lucrători pentru îndepărtarea
dezastrelor provocate de inundații. Kennedy a respins ideea, dar, din nou, a mărit asistența
militară. În aprilie 1962, John Kenneth Galbraith l-a avertizat pe Kennedy de faptul că „pericolul
este să îi înlocuim pe francezi ca forță colonială și să sângerăm cum au sângerat ei.” În 1963,
erau cu 16.000 mai mulți militari americani în Vietnamul de Sud, față de cei 900 de consilieri
militari ai lui Eisenhower. În 1961 a fost inițiat un program de fortificare a zonei rurale, de
izolare a satelor de insurgenți și de a oferi educație și îngrijire a sănătății. Cătunele strategice au
fost repede infiltrate de gherile, iar țăranii nemulțumiți mutați din satele lor de baștină. În parte,
acest lucru a fost posibil, deoarece colonelul Pham Ngoc Thao, un favorit al lui Diem, care a
condus derularea programului, a fost, de fapt, un agent comunist care s-a folosit de catolicismul
său pentru a obține posturi influente și a provoca, din interior, daune armatei Vietnamului de
Sud. Guvernul a refuzat să întreprindă reforma agrară, care obliga agricultorii să plătească chirii
mari câtorva latifundiari bogați. Corupția stăruia pentru executarea programului și intensifica
opoziția.

La 23 iulie 1962, patrusprezece țări, inclusiv Republica Populară Chineză, Vietnamul de

Sud, Uniunea Sovietică, Vietnamul de Nord și Statele Unite ale Americii, au semnat un acord
care promitea neutralitatea Laosului.

La mijlocul lui 1963 oficialii americani au început să discute posibilitatea schimbării

regimului. Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost, în general, în favoarea încurajării unei
lovituri de stat, în timp ce Departamentul Apărării îl favoriza pe Diem. Printre modificările
propuse cea mai agreată a fost eliminarea fratelui mai mic al lui Diem, Nhu, care controla poliția
secretă și forțele speciale, care era văzut ca omul din spatele represiunii asupra budiștilor și, mai
mult decât atât, în general, arhitectul domniei familiei Ngo. Această propunere a fost transmisă
prin telegraf Ambasadei SUA la Saigon. Agenția Centrală de Informații (CIA)a fost în contact cu
11
generalii care planificau eliminarea lui Diem, dându-le asigurări că Statele Unite nu se vor opune
unei astfel de îndepărtări, nici nu vor pedepsi generalii autori ai loviturii de stat și nu vor sista
ajutoarele pentru Vietnam.

La 2 noiembrie 1963, printr-o lovitură de stat, președintele Diem a fost răsturnat și executat
împreună cu fratele său. Maxwell Taylor își amintea că, atunci când a fost informat, Kennedy "a
ieșit grăbit din cameră cu o privire de șoc și groază pe fața lui. " El nu a aprobase uciderea lui
Diem. Ambasadorul SUA în Vietnamul de Sud, Henry Cabot Lodge, a invitat liderii loviturii de
stat la ambasadă și i-a felicitat. Ambasadorul Lodge l-a informat pe Kennedy că "acum există
perspective pentru un război mai scurt".

Incidentul din Golful Tonkkin a avut loc pe 2 august 1964, când distrugătorul american USS
Maddox, aflat într-o misiune de recunoaștere de-a lungul coastei de nord a Vietnamului, a fost
atacat și avariat de mai multe torpiloare care îl urmăreau în Golful Tonkin. Un al doilea atac a
fost raportat două zile mai târziu asupra distrugătorului USS Turner Joy în aceeași zonă.
Circumstanțele atacului erau neclare. Reacționând la presupusul atac, la 5 august 1964,
Congresul SUA a adoptat așa-numita Rezoluție asupra Golfului Tonkin, semnată de președintele
Johnson, care i-a dat putere președintelui să ordone desfășurarea operațiunilor militare în Asia de
Sud, fără a declara război. În urma rezoluției, Johnson a ordonat imediat bombardarea
facilităților industriale și militare din Vietnamul de Nord. Un document declasificat din 2005 a
arătat că nu a existat nici un atac la 4 august. Ea a fost planificată cu mult timp înaintea
"incidentului din Golful Tonkin", scrie Louise Gerdes, "este un exemplu des citat despre modul
în care Johnson a indus în eroare poporul american pentru a obține sprijinul său pentru politica sa
externă în Vietnam." Cu toate acestea, George C. Hering susține, că McNamara și Pentagonul
"nu au mințit cu bună știință cu privire la presupusele atacuri, dar au fost, în mod evident, într-o
stare de spirit de răzbunare și par să fi selectat din probele aflate la dispoziția lor acele părți care
confirmau ceea ce au vrut să creadă."

Consiliul Național de Securitate a recomandat o escaladare în trei etape a bombardamentelor

din Vietnamul de Nord. Consiliul Național de Securitate a recomandat o escaladare în trei etape
a bombardamentelor din Vietnamul de Nord. La 2 martie 1965, în urma unui atac asupra unei
barăci a infanteriei marine americane la Pleiku, s-a ordonat începerea operațiunii Flaming Dart,
care a fost urmat, apoi, de Operațiunea Rolling Thunder și Operațiunea Arc Light. Campania de
bombardare, care, în cele din urmă, a durat trei ani, a fost destinată forțării Vietnamului de Nord
să sisteze sprijinul său pentru Frontul Național de Eliberare al Vietnamului de Sud (NLF), sub
amenințarea distrugerii apărării aeriene și a infrastructurii industriale a Vietnamului de Nord.
Între martie 1965 și noiembrie 1968, prin operațiunea "Rolling Thunder", s-a aruncat asupra
12
Vietnamului de Nord un milion de tone de rachete și bombe. Bombardamentele nu au fost
limitate la Vietnamul de Nord, ci se bombarda și Laosul și Cambodgia în zona unde eracărarea
Ho Și Min, ruta de aprovizionare din Nord a Viet Cong-ului. Obiectivul era de a forța Vietnamul
de Nord să înceteze sprijinul pentru NLF, scop care nu a fost niciodată atins. Așa după cum a
remarcat un ofițer, "acesta este un război politic și solicită uciderea discriminatorie. Cea mai
bună armă ar fi un cuțit. Cea mai rea este un avion"

"De la un efectiv de aproximativ 5.000 de persoane la începutul anului 1959, la sfârșitul

anului 1964 efectivul Viet Cong-ului a crescut la aproximativ 100.000. Între 1961 și 1964
Efectivul Armatei a crescut de la aproximativ 850.000 la aproape un milion de oameni." 
Numărul trupelor americane dislocate în Vietnam, în aceeași perioadă, în 1961, a fost de 2.000
de persoane, crescând rapid la 16500 în 1964.

În alegerile prezidențiale din noiembrie 1964 președintele Johnson l-a învins la diferență mare
pe republicanul Barry Goldwater. Goldwater reprezenta un punct de vedere extremist și era de
părere că merită luată în considerare folosirea armelor nucleare în Vietnam. Johnson se opunea
vehement lui Goldwater, numindu-l iresponsabil. Într-un discurs al său spunea: "nu există armă
nucleară convențională."

La 30 ianuarie 1968, în timpul celei mai importante sărbători vietnameze, Armata

Vietnamului de Nord, sprijinită de Frontul Național de Eliberare, a început ofensiva Tet în cadrul
căreia a atacat surprinzător toate orașele mai mari din Vietnamul de Sud. Cu toate că nu au reușit
să-și atingă obiectivul - de a provoca o revoltă generală pe tot cuprinsul Vietnamului de Sud, prin
amplitudinea atacului a convins mulți americani că pentru victorie nu există nicio speranță. În
SUA sprijinul pentru război a atins recorduri negative, cu toate că, în mod interesant, Ofensiva
Tet a avut efect pozitiv asupra moralului trupelor americane. Dacă până atunci erau obligați să
lupte împotriva gherilelor care erau îmbrăcate în haine civile și se amestecau între civili, de data
aceasta aveau de a face cu un inamic vizibil, în uniformă.

După ocuparea funcției de președinte, Richard Nixon a hotărât retragerea lentă a trupelor

americane din Vietnam. Pierderile comuniste mari în timpul ofensivei Tet oferea șanse reale
președintelui american să înceapă retragerea trupelor. Planul său s-a numit Doctrina Nixon.
Planul era axat pe ideea întăririi armatei sud-vietnameze, astfel încât aceasta să poată prelua, în
final, apărarea Vietnamului de Sud. Politica lui Nixon a devenit cunoscută sub numele de
"vietnamizare". Vietnamizarea avea multe în comun cu politicile administrației Kennedy. Cu
toate acestea, a rămas o diferență importantă. În timp ce Kennedy a insistat ca Vietnamul de Sud
să poarte singur războiul, el a încercat să limiteze anvergura conflictului. Nixon declara: "În
seara aceasta vă anunț planul de retragere suplimentară a încă 150.000 de soldați americani, care
13
urmează să fie finalizată în primăvara anului viitor”. Acest lucru va aduce o reducere totală de
265.500 oameni în forțele noastre armate din Vietnam, sub nivelul care a existat atunci când am
preluat funcția mea cu 15 luni în urmă." În final, sub mandatul lui Nixon, nord-americanii au
avut pierderi mai mari decât în timpul lui Johnson. La 10 octombrie 1969, Nixon a ordonat unei
escadrile de 18 avioane de bombardament B-52 (operațiune numită Operation Giant Lance)
încărcate cu arme nucleare să zboare la granița spațiului aerian sovietic pentru a convinge
Uniunea Sovietică că este capabil de orice pentru a pune capăt războiului din Vietnam. Nixon a
urmărit, de asemenea, forțarea unor negocieri. Comandantul teatrului de luptă,
generalul Creighton Abrams a schimbat tactica, inițiind operațiuni mai mici, care vizau logistica
comunistă, cu o mai bună utilizare a puterii de foc și cu mai multă cooperare cu Armata
Vietnamului de Sud. Nixon, de asemenea, a început o politică de destindere cu Uniunea
Sovietică și de apropiere față de Republica Populară Chineză. Această politică a contribuit la
scăderea globală a tensiunii. Destinderea a dus la o reducere a armelor nucleare din partea
ambelor superputeri. Dar Nixon a fost dezamăgit de faptul că Republica Populară Chineză și
Uniunea Sovietică au continuat să furnizeze ajutor Vietnamului de Nord.

La 2 septembrie 1969, Ho Și Min, președintele Vietnamului de Nord, a murit, datorită unui

infarct miocardic, la vârsta de 79 de ani, în funcție urmându-i Lê Duẩn.

Prințul Norodom Sihanouk, în 1955, a proclamat Cambodgia neutră [50], dar comuniștii au

folosit solul cambodgian ca bază de aprovizionare și Sihanouk a tolerat prezența lor, pentru că el
dorea să evite atragerea într-un conflict regional mai larg. Cu toate acestea, sub presiunea
Washingtonului, în 1969, el a renunțat la această politică. Drept urmare, comuniștii din Vietnam
nu au mai fost bineveniți. Președintele Nixon s-a folosit de ocazie pentru a lansa o masivă
campanie de bombardamente secrete, numită Operation Menu, împotriva locurilor folosite de
comuniști de-a lungul frontierei Cambodgiei cu Vietnamul.

Acest lucru a încălcat o serie lungă de declarații ale Washingtonului, care susțineau
neutralitatea Cambodgiei. Richard Nixon i-a scris prințului Sihanouk, în aprilie 1969,
asigurându-l că Statele Unite respectă "suveranitatea, neutralitatea și integritatea teritorială a
Regatului Cambodgia ..."  În 1970, prințul Sihanouk a fost detronat de către prim-ministrul său
pro-american, Lon Nol. Vietnamul de Nord a invadat Cambodgia, în 1970, la cererea liderului
Khmerilor Roșii, Nuon Chea., forțele americane și sud-vietnameze au lansat o incursiune în
Cambodgia pentru a ataca bazele forțelor pro-comuniste și ca să împiedice încheierea
încercuirii Phnom Penh-ului de comuniști.

În februarie 1971, Armata Republicii Vietnam (forțele Saigonului, desemnați ARVN) a

lansat operațiunea Operation Lam Son 719, care viza tăierea potecii Ho Și Min în Laos. Aparent
14
neutrul Laos a fost mult timp scena unui război secret. După întâlnirea cu rezistența, forțele
ARVN s-au retras în debandadă, de-a lungul drumurilor pline cu morții lor. Atunci când li s-a
terminat combustibilul, soldații au abandonat vehiculele lor și au încercat să se urce în
elicopterele americane trimise pentru a evacua răniții. Mulți soldați ARVN s-au agățat de
elicoptere în încercarea disperată de a se salva. Avioanele SUA au fost nevoite să distrugă
echipamentul militar abandonat, inclusiv tancuri, pentru preveni căderea lor în mâinile
inamicului. Jumătate din trupele invadatoare ARVN au fost fie capturate, fie ucise. Operațiunea
a fost un fiasco și a reprezentat un eșec clar al vietnamizării.

Karnow nota că "gafele au fost monumentale ... ofițerii sud-vietnamezi din funcțiile mari au
fost instruiți de americani timp de zece sau cincisprezece ani, mulți la școlile de formare
profesională în Statele Unite, dar au învățat puțin." 

În 1971, Australia și Noua Zeelandă și-au retras soldații. Numărul trupelor americane a fost,
în continuare, redus la 196.700, cu un termen limită pentru a retrage încă 45.000 de militari până
în februarie 1972. Cum protestele împotriva războiului s-au răspândit pe întregul teritoriu al
Statelor Unite, deziluziile și indisciplina au crescut în rândurile militarilor în termen.

Vietnamizarea a fost din nou testată de Ofensiva de Paști din 1972, o invazie masivă
convențională a Vietnamului de Sud. Forțele au invadat rapid provinciile nordice și, în
coordonare cu alte forțe, au atacat din Cambodgia, amenințând să taie țara în două. În pofida
acestei ofensive comuniste, retragerile de trupe americane au continuat, doar forțele aeriene
americane rămânând să salveze situația prin Operația Linebacker, ofensiva fiind, astfel, oprită.
Cu toate acestea, a devenit clar că, fără Forțele Aeriene Americane, Vietnamul de Sud nu ar
putea supraviețui. Ultimele trupe terestre americane au fost retrase în luna august.

În ultimii ani de "vietnamizare", Statele Unite au început să reducă drastic sprijinul trupelor
din Vietnamul de Sud. Multe trupe americane au fost scoase din regiune și, la 5 martie 1971, în
Statele Unite ale Americii a revenit Grupul al V-lea al Forțelor Speciale, care a fost prima unitate
americană trimisă în Vietnamul de Sud. În conformitate cu Acordurile de Pace de la Paris, între
ministrul de externe nord-vietnamez Le Duc Tho, și secretarul de stat american al SUA, Henry
Kissinger, și semnat - fără tragere de inimă - și de președintele sud-vietnamez, Thiệu, forțele
militare americane s-au retras din Vietnamul de Sud și s-a făcut schimb de prizonieri.
Vietnamului de Nord i s-a permis să continue furnizarea de materiale trupelor comuniste din
Vietnamul de Sud, dar numai în măsura în care se înlocuiau materialele care au fost consumate.
Mai târziu, în acel an, s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace lui Kissinger și Le Duc Tho, dar
negociatorul vietnamez a refuzat, spunând că o pace adevărată nu există încă. În alegerile
prezidențiale din SUA (noiembrie 1972), McGovern a pierdut în 49 din cele 50 de state,
15
contracandidatul său, Richard Nixon, fiind reales președinte al SUA. La 15 martie 1973,
președintele SUA Richard Nixon a sugerat că Statele Unite ar interveni militar dacă partea
comunistă ar încălca acordul de încetare a focului. Reacția publicului și a Congresului a fost
nefavorabilă și, în luna aprilie, Nixon l-a numit pe Martin Graham ca ambasador al SUA în
Vietnam. Secretarul apărării, James R. Schlesinger, a declarat că ar recomanda reluarea
bombardamentelor americane asupra Vietnamului de Nord în cazul în care acesta ar lansa o
ofensivă majoră împotriva Vietnamului de Sud. La 4 iunie 1973, Senatul SUA a adoptat
Amendamentul Case-Church care interzicea o astfel de intervenție. Șocul prețului petrolului din
octombrie 1973 a provocat daune semnificative economiei Vietnamului de Sud. Vietcong-ul a
reluat operațiunile ofensive atunci când a început sezonul uscat și, în ianuarie 1974, a recucerit
teritoriul pierdut în timpul sezonului uscat precedent. După două confruntări, care au lăsat 55 de
soldați sud-vietnamezi morți, președintele Thiệu a anunțat, la 4 ianuarie, că s-a reluat războiul și
că Acordul de Pace de la Paris nu mai era în vigoare. Au fost peste 25.000 de pierderi de partea
sud-vietnameză în timpul perioadei de încetare a focului.

La 9 august 1974, după ce președintele Nixon a demisionat din cauzascandalului

Watergate, Gerald Ford a preluat funcția de președinte al SUA. Congresul a tăiat ajutorul
financiar pentru Vietnamul de Sud de la 1 miliard dolari pe an la 700 milioane dolari. Alegerile
legislative din SUA (1974) au adus la putere un nou congres dominat de democrați, care au fost
chiar mai determinați să se confrunte cu președintele în privința războiului. Congresul a votat
imediat restricții privind finanțarea și activitățile militare, urmând ca acestea să fie eliminate
treptat în 1975, și oprite total în 1976. Succesul ofensivei din sezonul uscat din anii 1973-1974 l-
a inspirat pe Tra să revină la Hanoi, în octombrie 1974, și să pledeze pentru o ofensivă mai mare
în următorul sezon uscat. De data aceasta, Tra putea călători pe șosele bune cu stații de
carburanți, o schimbare mare față de zilele când aprovizionările se făceau cu mari pericole pe
cărarea Ho Și Min din munți. Giap, ministrul apărării nord-vietnamez, a fost reticent în a aproba
planul lui Tra. O ofensivă mai mare putea provoca o reacție din partea SUA și să interfereze
marele plan pentru 1976. Tra a apelat peste capul lui Giap la primul secretar Le Duan, care a
aprobat operațiunea. La începutul anului 1975, Vietnamul de Sud avea de trei ori mai multă
artilerie și de două ori mai multe tancuri și mașini blindate ca opoziția. Ei au avut, de asemenea,
1400 de avioane și o superioritate numerică de doi la unu în trupe față de dușmanii lor comuniști.
Cu toate acestea, creșterea prețurilor la petrol a însemnat că o mare parte din acestea nu se puteau
folosi. Ei s-au confruntat cu Vietnamul de Nord foarte bine organizat, extrem de determinat și
bine finanțat. O mare parte a materialului Vietnamului de Nord și sprijinul financiar a venit din
blocul comunist. În Vietnamul de Sud haosul era în creștere. Abandonarea lui de către armata

16
americană a compromis o economie dependentă de SUA, sprijinul financiar și prezența unui
număr mare de trupe americane. Vietnamul de Sud suferea de recesiunea globală care a
urmat embargoului arab de petrol.

La 10 martie 1975, generalul Dung a lansat Campania de 275, o ofensivă limitată în Platoul
Central, susținut de tancuri și artilerie grea. Ținta a fost Buôn Ma Thuột, în provincia Đắk Lak.
În cazul în care orașul ar putea fi ocupat, capitala provinciei Pleiku și drumul spre coastă ar fi
fost expus unei campanii planificate în 1976. ARVN s-a dovedit incapabil de a rezista atacului și
forțele sale s-au prăbușit la 11 martie. Încă o dată, Hanoi a fost surprins de viteza și succesul
atacului. Dung a cerut acum Biroului Politic să-i permită să ocupe Pleiku, apoi, să pornească
imediat spre Kon Tum. El a susținut că, cu două luni de vreme bună rămasă până la debutul
musonului, ar fi iresponsabil să nu profite de situație. Președintele Nguyen Van Thiệu, un fost
general, se temea că forțele sale vor fi tăiate în partea de nord și a ordonat retragerea. Dar ceea ce
părea a fi o repetare a Operației Lam Son 719, retragerea s-a transformat în curând într-o
debandadă sângeroasă. În timp ce cea mai mare parte a forțelor ARVN a încercat să fugă, unități
izolate s-au luptat cu disperare. Generalul ARVN Phu a abandonat Pleiku și Kon Tum și s-a
retras spre coastă, ceea ce a devenit cunoscut mai târziu sub numele de "coloana de lacrimi".
Cum ARVN a încercat să se îndepărteze de inamic, refugiații ocupau drumul lor de retragere.
Starea proastă a drumurilor și podurilor afectate de ani de conflict și de neglijență, a încetinit
coloana lui Phu. Cu apropierea forțelor vietnameze de Nord s-a instalat panica. Retragerea a
degenerat într-o goană disperată spre coastă. Până la 1 aprilie ", coloana de lacrimi", a fost
aproape complet anihilată. La 20 martie, Thieu a dispus ca Hue, cel de-al treilea cel mai mare
oraș din Vietnam, să fie apărat cu orice preț, iar apoi și-a schimbat de mai multe ori politica.
Ordinele contradictorii ale lui Thieu au indus în eroare și au demoralizat corpul său de ofițeri.
Când nord-vietnamezii au lansat atacul, s-a instalat panica și rezistența ARVN a slăbit. La 22
martie, VPA a început asediul orașului Hue. Civilii au inundat aeroporturile și docurile, cu
speranța pentru orice mod de a părăsi țara. Unii chiar au înotat spre mare pentru a ajunge la
bărcile și barjele ancorate în larg. În confuzie, soldații ARVN au tras asupra civililor pentru a-și
face loc pentru retragere. La 25 martie, după o luptă de trei zile, Hue a căzut. Odată cu
prăbușirea rezistenței în Hue, nord-vietnamezii au început să bombardeze cu rachete Da Nangul
și aeroportul său. Până la 28 martie 35.000 de trupe VPA erau gata să atace în suburbii. La 30
martie 100.000 de militari ARVN, fără lideri, s-au predat, în timp ce trupele VPA au mărșăluit
victorioase prin Da Nang. Odată cu căderea orașului, apărarea Platourilor Centrale și provinciile
din nord, de asemenea, nu s-a putut menține.

17
 Cu jumătatea de nord a țării sub controlul lor, Biroul Politic i-a ordonat generalului Dung să
lanseze ofensiva finală împotriva Saigonului. Planul operațional pentru Campania Ho Și Min a
solicitat capturarea Saigonului înainte de 1 mai. Hanoi a dorit să evite venirea musonului și să
prevină orice redistribuire a forțelor ARVN pentru apărarea capitalei. Forțele de Nord, cu
moralul ridicat datorită victoriilor recente, au acționat capturând Nha Trang, Cam Ranh și Da
Lat. La 7 aprilie, trei divizii nord-vietnameze au atacat Xuan Loc, la 64 km est de Saigon. Nord-
vietnamezii au întâmpinat o rezistență acerbă la Xuan Loc din partea Diviziei 18 ARVN , care au
fost în inferioritate numerică de șase la unu. Timp de două săptămâni au fost bătălii sângeroase,
timp în care apărători ARVN au făcut ultima încercare de a bloca avansul nord-vietnamez. La 21
aprilie, garnizoanei epuizate i s-a ordonat să se retragă spre Saigon. Cu amar și lacrimi,
președintele Thieu a demisionat în aceeași zi, declarând că Statele Unite au trădat Vietnamul de
Sud. Într-un atac usturător, el a sugerat secretarului de stat american, Henry Kissinger, că l-a
păcălit la semnarea acordului de pace de la Paris cu doi ani în urmă, promițând ajutor militar,
care nu s-a materializat. După ce a transferat puterea lui Tran Van Huong, la 25 aprilie 1975 el a
plecat în Taiwan. În același timp, tancurile nord-vietnameze au ajuns la Bien Hoa și s-au întors
spre Saigon, măturând unitățile izolate ale ARVN-ului care le stăteau în cale. Până la sfârșitul
lunii aprilie, ARVN s-a prăbușit pe toate fronturile, cu excepția celor din Delta Mekongului. Mii
de refugiați s-au îndreptat spre sud, înainte de atacul comunist principal. La 27 aprilie 1975,
100.000 de militari nord-vietnamezi au înconjurat Saigonul. Orașul a fost apărat de aproximativ
30.000 de trupe ARVN. Pentru a grăbi colapsul și pentru a ațâța panica, VPA a bombardat
aeroportul și a forțat închiderea acestuia. Cu evacuarea aeriană închisă, un mare număr de civili
au constatat că nu au nicio posibilitate de a pleca din țară

A izbucnit haos, neliniște și panică atunci când oficialii sud-vietnamezi isterici și civili se
luptau să plece din Saigon. A fost declarată legea marțială. Elicopterele americane au început
evacuarea sud-vietnamezilor, americanilor și cetățenilor străini din diferite părți ale orașului și
din ambasada SUA. Operațiunea Frequent Wind a fost amânată până în ultimul moment posibil,
datorită credinței ambasadorului SUA, Graham Martin, că Saigonul ar putea fi apărat și se va
ajunge la un acord politic.

Schlessinger a anunțat, la 29 aprilie 1975, dimineața devreme, evacuarea cu elicoptere din

Saigon a personalului diplomatic, militar și civil al SUA care mai rămăse acolo. Operațiunea
Frequent Wind a fost, fără îndoială, cea mai mare evacuare cu elicoptere din istorie. Operațiunea
a început la 29 aprilie, într-o atmosferă de disperare, deoarece mulțimea isterică de vietnamezi
rivaliza pentru spațiul limitat. Martin a solicitat Washingtonului să trimită 700 de milioane de
dolari ajutor de urgență pentru a susține regimul și de a-l ajuta să mobilizeze rezerve militare

18
proaspete. Dar opinia publică americană era acrită de acest conflict, în Statele Unite, Vietnamul
de Sud fiind perceput ca, deja, condamnat. La 23 aprilie, într-un discurs televizat,
presedintele Gerald Ford a declarat sfârșitul războiului din Vietnam și sistarea tuturor ajutoarelor
SUA.Operațiunea Frequent Wind a continuat neîntrerupt, dar tancurile nord-vietnamezilor au
străpuns apărarea din cartierele mărginașe ale Saigonului.

În primele ore ale dimineții zilei de 30 aprilie 1975, ultimii infanteriști marini americani au
evacuat cu elicopterul ambasada, în timp ce civilii disperați pătrundeau în incinta ambasadei
SUA. Mulți dintre ei au fost angajați de către americani și acum erau lăsați în voia sorții. La 30
aprilie 1975, trupele VPA au înfrânt toate rezistențele și au capturat rapid clădirile și instalațiile
cheie. Un tanc a spart porțile Palatului Independenței și, de la 11:30, ora locală, steagul NLF era
arborat pe clădire. Președintele Duong Van Minh, care i-a sucedat lui Huong s-a predat cu două
zile mai devreme. Predarea sa a marcat sfârșitul a 116 de ani de luptă a Vietnamului, fie alături
sau împotriva unor țări diferite, în primul rând, China, Franța, Japonia și Statele Unite.

În 1950, Republica Populară Chineză a recunoscut diplomatic Republica Democrată Vietnam

a Viet Minh-ului și a trimis arme, precum și consilieri militari, conduși de Luo Guibo, pentru a
ajuta Viet Minh-ul, în războiul cu francezii. Prima schiță din 1954 a Acordului de la Geneva a
fost negociată de către primul-ministru francez Pierre Mendes France și premierul chinez Zhou
Enlai, care, temându-se de intervenție din partea SUA, a cerut Viet Minh-ului să accepte
partajarea Vietnamului de-a lungul paralelei 16. Capacitatea Chinei de a ajuta Viet Minh a scăzut
atunci, când, în 1953, ajutorul militar sovietic pentru China a fost redus după sfârșitul Războiului
coreean. Mai mult decât atât, un Vietnam divizat reprezenta mai puțină amenințare pentru China.
China asigura suport material și tehnic comuniștilor din Vietnam în valoare de sute de milioane
de dolari. Ajutorul Chinei, constând în orez, a permis Vietnamului de Nord să ia oamenii cu
vârsta potrivită serviciului militar și să conceapă un proiect universal în 1960.

În vara anului 1962, Mao Zedong a fost de acord să furnizeze gratuit Hanoiului, 90.000 de
puști și pistoale. Începând din 1965, China a trimis baterii de protecție anti-aeriană și batalioane
de geniști Vietnamului de Nord pentru a repara daunele cauzate de bombardamentele americane,
a reconstrui drumurile și căile ferate și pentru a efectua alte lucrări de geniu. Acest ajutor a dat
posibilitatea unităților militare combatante nord-vietnameze să lupte în sud. Relațiile chino-
sovietice s-au răcit după ce, în august 1968, sovieticii au invadat Cehoslovacia. În octombrie,
China a cerut Vietnamului de Nord să întrerupă relațiile sale cu Moscova, dar Hanoiul a refuzat .
În noiembrie 1968, chinezii au început să se retragă pentru a pregăti un posibil conflict cu
sovieticii, care a avut loc în martie 1969, pe insula Zhenbao. China a început, de asemenea,
finanțarea Khmerilor Roșii ca o contrapondere la comuniștii din Vietnam, la acel moment.
19
Retragerea Chinei din Vietnam a fost finalizată în iulie 1970. Khmerii Roșii, în 1975-1978, au
lansat raiduri feroce în Vietnam. Vietnamul a răspuns printr-o invazie, care a răsturnat Khmerii
Roșii. Ca răspuns, în 1979, China a lansat o invazie scurtă, punitivă în Vietnam.

Navele sovietice din sudul Mării Chinei dădeau avertismente vitale timpurii forțelor NLF în
Vietnamul de Sud. Navele sovietice de spionaj erau capabile să observe bombardierele B-52
americane care decolau de la Okinawa și Guam. Viteza și direcția acestor avioane erau transmise
la sediul COSVN (Oficiul Central pentru Vietnamul de Sud). COSVN din viteza și direcția
acestora putea calcula ținta bombardamentelor și să avertizeze pe cei care puteau, astfel, să iasă
din calea bombardierelor. Datorită acestor avertismente, în perioada 1968-1970, bombardierele
nu au ucis un singur lider militar sau civil la statul major nord-vietnamez. Uniunea Sovietică a
furnizat Vietnamului de Nord materiale medicale, arme, tancuri, avioane, elicoptere, artilerie,
rachete antiaeriene și alte echipamente militare. Echipajele sovietice au tras rachete sol-aer
fabricate în URSS asupra primelor participante la incursiunile de bombardament asupra Hanoi-
ului, bombardierele B-52, și din care câteva au fost doborâte deasupra orașului. Mai puțin de o
duzină de cetățeni sovietici și-au pierdut viața în acest conflict. După prăbușirea Uniunii
Sovietice, în 1991, oficialii ruși au recunoscut că Uniunea Sovietică, în timpul războiului, avea
până la 3.000 de militari în Vietnam. Unele surse rusești oferă date mai precise: materialul donat
de către URSS a inclus 2.000 de tancuri, 7.000 de tunuri de artilerie, peste 5.000 de tunuri
antiaeriene, 158 de lansatoare de rachete sol-aer. Pe parcursul războiului, banii sovietici donați
cauzei vietnameze au constituit echivalentul a 2 milioane de dolari pe zi. Din iulie 1965 până la
sfârșitul anului 1974, în lupta din Vietnam au fost prezenți aproximativ 6.500 de ofițeri și
generali, precum și mai mult de 4.500 de soldați și sergenți ai forțelor armate sovietice. În plus,
școlile militare și academiile din URSS au început instruirea militarilor vietnamezi (peste 10 000
de persoane).

Ca urmare a unei decizii a Partidului Muncitorilor din Coreea din octombrie 1966, la
începutul anului 1967,Coreea de Nord a trimis un escadrilă de avioane de luptă în Vietnamul de
Nord să sprijine escadrilele 921 și 923 care apărau Hanoiul. Această escadrilă a rămas în tot anul
1968, efectivul ei fiind de 200 de piloți.

În plus, au fost trimise cel puțin două regimente de artilerie antiaeriană. Coreea de Nord a
trimis, de asemenea, arme, muniții și două milioane de uniforme camarazilor din Vietnamul de
Nord. Se spune că președintele Kim Ir-sen le-ar fi spus piloților săi să "lupte în război, ca și când
cerul din Vietnam ar fi propriul lor cer".

Măsura contribuției Republicii Cuba comuniste în privința forței de muncă la efortul de război

al Vietnamului de Nord este încă o chestiune încă insuficient dezbătută. Atunci și de atunci până
20
azi, guvernele comuniste din Vietnam și Cuba nu au divulgat informații cu privire la această
chestiune. Există numeroase rapoarte scrise de foștii prizonieri de război americani care susțin
că, în timpul războiului, au observat prezența în penitenciarele nord-vietnameze a unor militari și
civili cubanezi și că aceștia au participat la torturarea prizonierilor, în ceea ce este cunoscut sub
numele de "Programul Cuba".

Printre martorii la acest fapt se numără și senatorul John McCain, candidat prezidențial SUA
în 2008 și fost prizonier de război din Vietnam, potrivit cărții sale din 1999, „Credința părinților
mei”. Faptul că exista cel puțin un contingent mic de consilieri militari cubanezi prezinți în
Vietnamul de Nord în timpul războiului, este fără îndoială. Unele surse, în special cele care
pledează în problema prizonierilor de război în Vietnam, susțin că implicarea militară și non-
militară din Cuba ar putea fi de „mii de persoane”.

După ocuparea funcției de președinte, Richard Nixon a hotărât retragerea lentă a trupelor

americane din Vietnam. Pierderile comuniste mari în timpul ofensivei Tet oferea șanse reale
președintelui american să înceapă retragerea trupelor. Planul său s-a numit Doctrina Nixon.
Planul era axat pe ideea întăririi armatei sud-vietnameze, astfel încât aceasta să poată prelua, în
final, apărarea Vietnamului de Sud. Politica lui Nixon a devenit cunoscută sub numele de
"vietnamizare". Vietnamizarea avea multe în comun cu politicile administrației Kennedy. Cu
toate acestea, a rămas o diferență importantă. În timp ce Kennedy a insistat ca Vietnamul de Sud
să poarte singur războiul, el a încercat să limiteze anvergura conflictului. Nixon declara: "În
seara aceasta vă anunț planul de retragere suplimentară a încă 150.000 de soldați americani, care
urmează să fie finalizată în primăvara anului viitor”. Acest lucru va aduce o reducere totală de
265.500 oameni în forțele noastre armate din Vietnam, sub nivelul care a existat atunci când am
preluat funcția mea cu 15 luni în urmă." În final, sub mandatul lui Nixon, nord-americanii au
avut pierderi mai mari decât în timpul lui Johnson. La 10 octombrie 1969, Nixon a ordonat unei
escadrile de 18 avioane de bombardament B-52 (operațiune numită Operation Giant Lance)
încărcate cu arme nucleare să zboare la granița spațiului aerian sovietic pentru a convinge
Uniunea Sovietică că este capabil de orice pentru a pune capăt războiului din Vietnam. Nixon a
urmărit, de asemenea, forțarea unor negocieri. Comandantul teatrului de luptă,
generalul Creighton Abrams a schimbat tactica, inițiind operațiuni mai mici, care vizau logistica
comunistă, cu o mai bună utilizare a puterii de foc și cu mai multă cooperare cu Armata
Vietnamului de Sud. Nixon, de asemenea, a început o politică de destindere cu Uniunea
Sovietică și de apropiere față de Republica Populară Chineză. Această politică a contribuit la
scăderea globală a tensiunii. Destinderea a dus la o reducere a armelor nucleare din partea

21
ambelor superputeri. Dar Nixon a fost dezamăgit de faptul că Republica Populară Chineză și
Uniunea Sovietică au continuat să furnizeze ajutor Vietnamului de Nord.

La 2 septembrie 1969, Ho Și Min, președintele Vietnamului de Nord, a murit, datorită unui

infarct miocardic, la vârsta de 79 de ani, în funcție urmându-i Lê Duẩn.

Bombardarea secretă a Laosului și Cambodgiei[modificare | modificare sursă]

Prințul Norodom Sihanouk, în 1955, a proclamat Cambodgia neutră [50], dar comuniștii au

folosit solul cambodgian ca bază de aprovizionare și Sihanouk a tolerat prezența lor, pentru că el
dorea să evite atragerea într-un conflict regional mai larg. Cu toate acestea, sub presiunea
Washingtonului, în 1969, el a renunțat la această politică. Drept urmare, comuniștii din Vietnam
nu au mai fost bineveniți. Președintele Nixon s-a folosit de ocazie pentru a lansa o masivă
campanie de bombardamente secrete, numită Operation Menu, împotriva locurilor folosite de
comuniști de-a lungul frontierei Cambodgiei cu Vietnamul.

Acest lucru a încălcat o serie lungă de declarații ale Washingtonului, care susțineau
neutralitatea Cambodgiei. Richard Nixon i-a scris prințului Sihanouk, în aprilie 1969,
asigurându-l că Statele Unite respectă "suveranitatea, neutralitatea și integritatea teritorială a
Regatului Cambodgia ..."  În 1970, prințul Sihanouk a fost detronat de către prim-ministrul său
pro-american, Lon Nol. Vietnamul de Nord a invadat Cambodgia, în 1970, la cererea liderului
Khmerilor Roșii, Nuon Chea., forțele americane și ARVN au lansat o incursiune în Cambodgia
pentru a ataca bazele APV / NLF și ca să încheie încercuirea Phnom Penh-ului de comuniști.

În februarie 1971 ARVN a lansat operațiunea Operation Lam Son 719, care viza tăierea
potecii Ho Și Min în Laos. Aparent neutrul Laos a fost mult timp scena unui război secret. După
întâlnirea cu rezistența, forțele ARVN s-au retras în debandadă, de-a lungul drumurilor pline cu
morții lor. Atunci când li s-a terminat combustibilul, soldații au abandonat vehiculele lor și au
încercat să se urce în elicopterele americane trimise pentru a evacua răniții. Mulți soldați ARVN
s-au agățat de elicoptere în încercarea disperată de a se salva. Avioanele SUA au fost nevoite să
distrugă echipamentul militar abandonat, inclusiv tancuri, pentru preveni căderea lor în mâinile
inamicului. Jumătate din trupele invadatoare ARVN au fost fie capturate, fie ucise. Operațiunea
a fost un fiasco și a reprezentat un eșec clar al vietnamizării.

Karnow nota că "gafele au fost monumentale ... ofițerii sud-vietnamezi din funcțiile mari au
fost instruiți de americani timp de zece sau cincisprezece ani, mulți la școlile de formare
profesională în Statele Unite, dar au învățat puțin." 

În 1971, Australia și Noua Zeelandă și-au retras soldații. Numărul trupelor americane a fost,
în continuare, redus la 196.700, cu un termen limită pentru a retrage încă 45.000 de militari până
22
în februarie 1972. Cum protestele împotriva războiului s-au răspândit pe întregul teritoriu al
Statelor Unite, deziluziile și indisciplina au crescut în rândurile militarilor.

Vietnamizarea a fost din nou testată de Ofensiva de Paști din 1972, o invazie masivă
convențională a Vietnamului de Sud. Forțele comuniste au invadat rapid provinciile nordice și, în
coordonare cu alte forțe, au atacat din Cambodgia, amenințând să taie țara în două. În pofida
acestei ofensive comuniste, retragerile de trupe americane au continuat, doar forțele aeriene
americane rămânând să salveze situația prin Operația Linebacker, ofensiva fiind, astfel, oprită.
Cu toate acestea, a devenit clar că, fără Forțele Aeriene Americane, Vietnamul de Sud nu ar
putea supraviețui. Ultimele trupe terestre americane au fost retrase în luna august.

1.3 Deteriorarea accentuată a relațiilor Chino-Sovietice și efectele acestei deteriorări

asupra regimurilor comuniste din Indochina (1968-1979)

Unul din cele mai principale motive de tensiune dinte Uniunea Sovietică și Republica
Populară Chineză l-a constituit conflictul de graniță, ce viza deținerea insulei Damanski (denumit
Zhenbao de chinezi). De fapt, după cum se vede mai sus, acest conflict nu a fost o cotitură
regresivă bruscă între cele două țări, ci mai degrabă un prim moment de tensiune acerbă, ce risca
să se transforme într-un război în toată legea, dar nu și ultimul.

Însăși subiectul litigiului, și anume, revendicarea insulei prin forța armelor de către armata
chineză ( fapt recunoscut chiar și de istoricii chinezi) a fost doar un pretext. Aici, în primul rând ,
se aduce referință că insula dată oricum urma să revină Chinei, întrucât, încă în 1962 s-a ajuns la
un numitor comun cu U.R.S.S.-ul în problema demarcării graniței commune chino-sovietice,
partea sovietică acceptînd practic declanșarea mecanismului de revizuire a graniței, sperînd astfel
la o ameliorare a relațiilor bilaterale cu China. Deci se poate lesne de spus că acest conflict, ce a
determinat în mare parte dezvoltarea ulterioară a evenimentelor în această regiune, nu a fost o
cauză, ci mai degrabă un efect, o acțiune bine gândită și pusă la punct, menită să unească masele
populare din China, abia ieșite din “Revoluția culturală”, care a adus în țară doar haos și
distrugere, împotriva unui inamic comun.După cum vom vedea mai jos, această acțiune, deși a
fost planificată cu mult înaintea anului 1969, a fost pusă în aplicare doar în acel an, ceea
demonstrează indirect că cea mai grea situație internă China o resimțea anume atunci.

23
 De la începutul anului 1960 situația din zona insulei a început să escaladeze. În conformitate
cu partea sovietică, grupuri de civili și personalul military chinez a început să încalce sistematic
regimul de frontieră, pătrunzând în adâncul teritoriului sovietic, unde de fiecare dată nu s-a ajuns
la uzul de arme. La început, pe teritoriul URSS la ordinul autorităților chineze au venit țărani și
în mod deliberat, fără permisiune, se implicau în activitățile economice de acolo: pajiștea și
pășunatul, declarând totodată că aceste pământuri sunt în teritorii chineze. Numărul acestor
provocări a crescut brusc: dacă în 1960 au fost 100, în 1962 - mai mult de 5000. În anii revoluției
cultural din China are loc un noutip de provocare: cordoanele grănicerilor au început să fieat
acate de către Gărzile Roșii (Hunweibinii). Scorul acestor provocări, în curând, mergea la mii,
fiecare dintre ele implicând de la câteva zeci la câteva sute de persoane. 04 ianuarie 1969 pe
insula Kirkinskii (Tsilitsindao) a avut loc o ciocnire cu participarea a 500 de chinezi.

În versiunea chineză a evenimentului, pe data de 7 februarie 1969, la graniță, grănicerii

sovietici au dejucat " scene de teatru" provocând și lovind cetățeni chinezi implicați în activitatea
economică, în timp ce aceia se ocupau cu munca lor zilnică pe pământurile strămoșești. În timpul
incidentului, grănicerii postului sovietic de graniță Kirkinskii au folosit arma din dotarea MLI-
ului (mașina de luptă a infanteriei), trăgând în direcția frontierei chineze pentru a îndepărta de
graniță civilii neînarmați.

Cu toate acestea, de multe ori, sa constatat că nici una dintre aceste confruntări, pe al cărui
vina ar apare, ar putea duce la un conflict armat serios fără aprobarea autorităților. Afirmația că
evenimentele din jurul insulei Damanskii între 2 și 15 martie sunt rezultatul unei acțiuni
planificate cu atenție de către partea chineză este acum cea mai răspândită, inclusiv recunoscut
direct sau indirect de către mulți istorici chinezi. De exemplu, Lee Danhuey scrie că, ca răspuns
"provocările sovietice" din 1968-1969, directiva Comitetului Central PPC a restricționaț uzul de
arme, doar că pe 25 ianuarie 1969 același organ a permis planificarea unei "acțiuni militare de
pedepsire", pe direcția insulei Damanschii. La 19 februarie, aceast plan a primit acordul pozitiv
al Statul Major General și Ministerului Afacerilor Externe. Există o teorie conform căreia
conducerea sovietică a aflat despre provocarea dată, aflănd informația dată prin mareșalul Lin
Biao .

Departamentul de Stat al SUA, prin buletinul de informații din 13 iulie 1969 afirma:
"propaganda chineză s-a concentrat pe nevoia de unitate internă și a încurajat oamenii să se
pregătească pentru Marele Război. Puteți găsi că incidentele au fost ajustate doar pentru
consolidarea politicii interne ".
24
 Un fost rezident KGB din China Yurii Drozdov a afirmat că serviciul de spionaj afla informația
necesară în timp util (chiar și sub Hrușciov), iar conducerea sovietică era foarte bine și complet
avertizată de provocările armate din zona Damansky.

Astfel, se poate afirma că refuzul Moscovei de a deschide negocierile cu Beijing în cele din
urmă a condus la ciocniri de frontieră în anii 1950 și 1960, iar cînd, totuși, negocierile au
început, China déjà nu mai era înteresată în păstrarea liniștii (dar nici nu era pregătită pentru un
mare război). Deși demarcarea graniței chino-mongolă a fost rezolvată în 1962, Mao a denunțat
public încălcări sovietice pe teritoriul chinez și a protestat asupra controlul sovietic a Mongoliei:
" Uniunea Sovietică, sub pretextul asigurării independenței Mongoliei, de fapt a plasat țara sub
dominația sa. "

La sfârșitul anilor 1960, într-o serie de incidente frontaliere de-a lungul râurilor Ussuri și
Amur Armata Populară de Eliberare a Chinei a arătat tenacitate surprinzător împotriva Armatei
Roșii. Aceste conflicte au fost neânsemnate în domeniul de aplicare și rezultatele lor s-au
dovedit a fi neconcludente, dar a condus la conflicte teritoriale ulterioare din provincial
Xinjiang, de-a lungul frontierei Chinei cu URSS.

Deși tensiunile în relațiile chino-sovietic au fost atât de mari, încât mulți savanți occidentali
au menționat-o ca pe o "ruptură" tratatul chino-sovietic din 1950 a continuat să existe. De fapt,
acest tratat, incluzând atât termenii eliberate public și protocoalele secrete, era încă
fundamentul pe care relațiile chino-sovietice. Aceasta fundatie a fost instabilă de la început,
deoarece URSS-ul a refuzat să întoarcă teritoriile câștigate de Rusiei țaristă conducerii
comuniste din China. Se poate argumenta că această problemă a fost, mai mult decât oricare
alta, cea care a condus liderii Chinei să condamne "hegemonismul" sovietic în Extremul Orient.
Acesta a fost, de asemenea o problemă, căreia i-a fost destinat să înrăutățească relațiile Chinei
cu Vietnamul în anii ‘70.

Litigiile chino-sovietice de frontier din timpul sfîrșitului anilor ‘60 au fost deosebit de
deranjante pentru Moscova și Beijing, deoarece atât URSS și China erau acum puteri nucleare.
Aparent s-a ajuns la un consens neoficial care prevedea că nici o parte nu v-a recurge la putere
nuclear și a aviației.

Aceste conflicte de frontieră chino-sovietice a avut repercusiuni sociale enorme, cu toate

acestea, forțând ambele țări pentru a devia resursele limitate pentru a se pregăti pentru o

25
posibil război nuclear sau în viitor escaladarea militară de-a lungul frontierelor lor reciproce.
Armata Chineză s-a încrezut că ar putea contracara efectiv armata sovietică, ceea ce a dat
Beijing-ului posibilitatea de a adopta o nouă inițiativă politică externă prin promovarea
relațiilor de prietenie cu Statele Unite în 1971.

În plus, China a încercat din greu îmbunătățirea relațiile cu Japonia,prin semnarea unui tratat
în august 1978, care pare a fi critic politicii externe a Uniunii Sovietice din Asia, în special
condamnându-se "hegemonismul". În cele din urmă, tensiunile chino-sovietic a dat naștere, de
asemenea, o serie de războaie din Asia de Sud-Est, cum ar fi conflictele sfârșitul anilor 1970
între Cambodgia și Vietnam, precum și forțând China să accepte rolul de putere regională, cel
mai bun demonstrat prin invazia din 1979 Vietnam pentru a submina influența crescândă a
URSS-ului.

De-a lungul anilor 1970, tensiunile chino-sovietice au rămas ridicate. În această perioadă,
Moscova a încercat să convingă Beijing să negocieze un nou acord, care să fie un sprijin, sau
chiar să înlocuiască tratat chino-sovietic din 1950. Începând cu 1969 și 1970, Moscova a propus
ca cele două părți să promit să nu se atace reciproc, și mai ales să nu recurgă niciodată la
folosirea armelor nucleare. Beijing-ul nu a arătat nici un interes în acest acord, cu toate acestea,
Moscova a sugerat in 1971 ca cele doua tari semneze un nou tratat care să dezavueze forța cu
totul. După aceea, în 1973 Moscova a arătat îngrijorarea față de propunerea în mod specific că
cele două țări să semneze un pact de neagresiune; Beijing a continuat să ignore avansurile
Moscovei.

La sfârșitul termenului tratatului de 30 de ani, eforturile URSS-ului de a înlocui acest tratat a

crescut dramatic. De exemplu, la 24 februarie 1978, Moscova a propus public ca cele două
guverne să emită o declarație de principii care ar reglementa relațiile chino-sovietic. Această
declarație de principii ar include:

1) egalitatea,

2) respect reciproc pentru suveranitatea și integritatea teritorială,

3) neamestecul unuia și celuilalt în afacerile interne,

4) nefolosirea forței.

Moscova speră în mod clar că o astfel de declarație ar putea fi utilizate în locul Tratatul
chino-sovietic din 1950, ce ar reglementa relațiile chino-sovietic. Scopul final al propunerilor

26
URSS, însă, a fost în mod evident, limitarea, sau poate chiar de reducerea, influenei crescânde a
Chinei în Asia. (Potrivit Chang Pao-min, acest aspect al politicilor sovietice spre China a fost cea
mai atractivă pentru vietnamezi, chiar citând un oficial din Vietnam ca declara: "Există un interes
sovietic concret puternic care coincide cu interesele vietnameze - pentru a reduce influența
chineză în această parte a lumii.

Beijingul a refuzat toate propunerile Moscovei, cu toate acestea, de-a lungul anilor 1970 și
condamnarea Chinei de URSS a devenit mai vocală. De exemplu, în luna februarie 1974, Mao
Zedong a fost somat în mod public pentru coalițiile cu lumea "lumea a treia" împotriva așa-
numitei "prima lume", în acest caz, inclusiv atât URSS, cât și SUA. Toate țările socialiste -
inclusiv în special Vietnam au fost de asemenea luate în considerare potențialele aliate într-un
propus "front unit" împotriva URSS. În cele din urmă, la 26 martie 1978 Ministerul chinez al
Afacerilor Externe a cerut ca Moscova, în plus față de recunoașterea existenței "zonelor
disputate" de-a lungul frontierei chino-sovietic, trebuie să-și retragă complet trupele sovietice din
Mongolia, precum și retragerea de-a lungul întregii frontierei chino-sovietice.

Ca răspuns la cererile din China, Leonid Brejnev, secretarul general al Comitetului Central
PCUS, a vizitat Siberia la începutul lunii aprilie 1978 și a anunțat că echipamentele noi, mult mai
avansate, au fost furnizate către unități de rachete staționate de-a lungul frontierei chino-sovietic.
Brejnev a anunțat că aceste arme noi ar fi contribuit la "asigurarea în noi înșine și prietenii noștri
socialiști împotriva posibilii agresiuni, indiferent de sursa." Curând după aceea, la 12 aprilie
1978, în Ulaanbator, de asemenea, Beijingul a protestat public, declarând că trupele sovietice
suplimentare au fost staționate de-a lungul frontierei chino-mongole, la “cererea Mongoliei”,
care au fost redislocate acolo în scopul compensării creșterii concentrațiilor de trupe chineze la
sud de frontiera.

Aceste evenimente arată destul de clar că prin 1978 tensiunile de frontieră chino-sovietice s-
au intensificat dramatic, în principal datorită creșterii concentrațiilor de trupe sovietice de-a
lungul frontierei chino-sovietic și în Mongolia. În mare măsură, această situație poate fi explicată
prin încercările continui a Moscovei să facă presiuni asupra Beijingului, pentru a nu rezilia tratat
chino-sovietic din 1950, care ar putea fi reziliat pentru prima dată în 1979, ci, mai bine, să-l
renegocieze, ceea ce ar contura principiile pe care se va baza în viitoarea relațiie chino-sovietică.
Anunțul lui Brejnev că intenționează să folosească forțele sovietice împotriva Chinei, în numele
"prietenilor socialiști" din Moscova a fost, de asemenea, un avertisment la adresa Beijingului
pentru a menține China departe de granițele Mongole, precum și a aliaților Moscovei în Asia de
Sud-Est.

27
 China nu numai că nu a cedat sub presiunea diplomatică și militară a URSS-ului, dar
Beijingul a încercat să exercite presiuni diplomatice asupra Moscovei, încurajând astfel
consolidarea relațiilor atât cu Statele Unite, cât și cu Japonia. Se poate argumenta că, politica de
la Beijing a avut mai mult succes, drept rezultat fiind încheierea de acorduri de reper între
Beijing, Washington și Tokyo. La Moscova trebuia să fi părut clar că noile acorduri dintre China
au fost îndreptate împotriva URSS, deoarece - în cazul tratatului chino-japonez, cel puțin - cele
două părți au condamnat în mod special "hegemonismului," cuvântul-cod chinez folosit des
pentru expansionism sovietic. Răspunsul URSS a fost de a consolida relațiile diplomatice cu
toate țările din sud-estul Asiei, cea mai importantă dintre ele fiind Vietnamul.

CAPITOLUL II: PREMISELE CONFLICTULUI CHINO-

VIETNAMEZ ȘI DECLANȘAREA OSTILITĂȚILOR PRIN

28
 “RĂZBOIUL PREVENTIV DE APĂRARE ÎMPOTRIVA
VIETNAMULUI “

2.1 Cauzele și motivele războiului Chino-Vietnamez

În secolul XX, Vietnam a trecut prin mai multe războaie de lungă durată : până în 1945
vietnamezii luptau împotriva invadatorilor japonezi, apoi, până în 1954, a continuat războiul
împotriva francezilor, iar în perioada 1957-1975, Vietnamul a cunoscut un război civil sângeros
și un război cu un agresor extern. În acest context, războiul dintre China și Vietnam, care a durat
o lună (de la 17 februarie- 16 martie 1979) poate părea nesemnificativ, dar a făcut în presă și
politică de la sfarsitul anilor '70 un adevărat furor ca primul război între cele două state
socialiste.

Istoria războaielor chino-vietnameze au o durată de milenii. Armata chineză a invadat

Vietnamul în mod regulat, și, tot în mod regulat se produceau răscoalele vietnamezilor, ce se
finisau cu alungarea chinezilor. Totuși, în adoua jumătate al secolului XX, China a servit ca baza
de refugiu și de formare pentru gherilele vietnameze în perioada inițială a luptei împotriva
japonezilor și francezilor.

Poziția Chinei, după victoria comuniștilor în Vietnam, în 1975 și reunificarea celor două părți
ale Vietnamului, s-a schimbat radical. Conducerea chineză nu a fost obiectiv interesată ca la
granițele sale sudice să apară un stat puternic, mai mult decât atât, de orientare pro-sovietică.

O primă cauză ce ar sta la baza acestui conflict, care ar fi provocat primele pretenții
teritoriale, a fost capturarea de către China, în 1974 a Insulelor Paracel (în Marea Chinei de Sud)
prin forța armelor, car la acel moment erau controlate de Vietnamul de Sud, revendicându-și
dreptul de a le deține. Vietnamului unificat nu a recunoscut suveranitatea chineză asupra
arhipelagului. La granița terestră, ambele țări, de asemenea, se acuzau reciproc în provocări cu
folosirea armelor de foc, situația incertă păstrându-se până în 1979.

În 1975, are loc vizita secretarului general al Partidului Comunist Vietnamez Le Duan la
Moscova, în cadrul căreia a fost emisă o declarație comună cu privire la "prietenia de
nezdruncinat dintre cele două țări și întărirea unității din interiorul lagărului socialist". După
vizita repetată a lui Le Duan în Uniunea Sovietică, în 1977, Vietnamul a fost acceptat , în CAER
(1978), care era sub controlul efectiv al sovieticilor. În 1978, Le Duan a vizitat din nou URSS-ul,
29
unde a semnat un acord de asistență militară reciprocă, precum și alte șase acorduri. În
conformitate cu acordurile date URSS a primit dreptul de a stabili baze navale și aeriene în
Vietnam. S-a declarat, de asemenea, instituirea sistemului de pro-sovietic de securitate colectivă
din Asia. Toate aceste acțiuni au dus la crearea unei „încercuiri” strategice sovietice la nord și
sud de China.

Rezultatul cooperării sovieto-vietnameză a fost cererile neașteptate a Vietnamului legate de

granița vietnamezo-chineză. În Vietnam, au existat creanțe asupra delimitării Golful Tonkin, ce
constau în pretenția de a deține ⅔ ale Golfului. Vietnam a efectuat mai multe operațiuni de
desantare, ce s-au soldat cu ocuparea unei părți din insulele arhipelagurilor Paracel și Spratly, și
a prezentat pretențiile teritoriale la restul insulelor din arhipelaguri deținute de China.

Un exemplu tipic de coliziune a "sferelor de influență" chineze și sovietice, care a stat la

originea discordanțelor chino-vietnameze, au fost evenimentele din Cambodgia, în care, în 1975,
au venit la putere "Khmerii Roșii", conduși de Pol Pot, care a ales China ca singurul său aliat
străin. În plus, organizarea experimentelor sociale, extrem de nereușite, la nivel de stat de către
"Khemerii Roșii" lovea direct fața “umanistă” și prestigiul mișcării comuniste. Toate acestea, în
cupă cu provocările de graniță organizate de Pol Pot împotriva Vietnamului, au dus, în cele din
urmă la apariția războiului permanent la granița comună dintre Cambodjia și Vietnam. Au avut
de asemenea de suferit și cetățenii vietnamezi aflați în Cambodjia, comunitatea vietnameză
fiind permanent persecutată cu un zel ieșit din comun, fiind chiar organizate epurări etnice de
amploare în zonele de graniță din Cambodgia, cu un procent sporit al populației de etnie
vietnameză. După o serie operațiuni militare cu un caracter limitat, care nu au adus efectul
scontat, conducerea Vietnamului a ajuns la concluzia necesității de a acționa mai decisiv.

În noiembrie 1978 Vietnam a semnat un acord pe termen lung (25 de ani) de prietenie și
cooperare cu URSS, menționat mai sus. La scurt timp după aceea, armata vietnameză a lansat o
intervenție pe scară largă în Cambodgia, care a început pe 25 decembrie 1978 și s-a finisat pe 7
ianuarie 1979, armata vietnameză antrenând 14 divizii (aproximativ 130.000 de persoane), cu
sprijin aerian și tancuri a intrat în Cambodgia și a răsturnat regimul lui Pol Pot, instaurând
regimul lui Heng Samrin, loial Vietnamului și care era gata de cooperare doar cu țările blocului
pro-sovietic.

China a fost foarte preocupată de evenimentele petrecute în Cambodgia. În primul rând, era
vorba despre răsturnarea unui regimului pro-chinez, cu care se întrețineau relații de prietenie. În
al doilea rând, semnarea tratatului sovieto-vietnamez și ocuparea de către Vietnam a
Cambodgiei, a dus la o creștere a influenței sovietice în regiune. Conducerea chineză s-a trezit în
30
situația în care Uniunea Sovietică înconjoară treptat China cu un lanț de țările-satelit. Astfel, ca
răspuns, s-a decis efectuarea unei operațiuni militare limitate, care ar ușura presiunea trupelor
vietnameze asupra "Khmerrilor Roșii" în Cambodgia, precum și i-ar da o „lecție necesară” (sau
cum iubeau să mai spună liderii chinezi o „biciuială”) Vietnamului. De asemenea, trebuie
remarcat faptul că, cu șase săptămâni înainte de război, la 1 ianuarie 1979, China a stabilit relații
diplomatice cu Statele Unite, fapt care a scos China din izolarea internațională și i-a permis să-și
asigure o prezență stabilă în comunitatea internațională, iar pe 15 februarie, China a declarat
oficial că nu va reînnoi "Tratatul de prietenie, alianță și asistență mutuală" cu Uniunea Sovietică
a încheiat pa15 februarie 1950 între Stalin și Mao Zedong.

2.2 Declanșarea, desfășurarea și finisarea ostilităților între China și Vietnam

Din punctul de vedere al istoriografiei sovietice, trupele chineze au încercat să profite de

poziția strategică favorabilă, situată în 40-50 km de granița comună chino-vietnameze. Dacă
chinezii ar fi capabili să treacă de trecatorile montane, atunci ei ieșeau în spațiul operativ ce
deschidea calea în valea deltei râului Roșu, spre capitala Vietnamului Hanoi și a orașului
Haiphong, cel mai mare port al republicii.

Vietnamezii s-au temut că marea diaspora chineză în Vietnam ar putea servi ca "coloana a
cincea". Prin urmare, doar câteva săptămâni circa 160-280 de mii de oameni de etnie chineză au
fost forțați să plece din Vietnam. Mai târziu s-ar fi vehiculat că ei au fost pregătiți activ în tabere
militare speciale din China, fiind folosiți în conflictul dat ca avangardă a armatei chineze.
China a întrerupt proiectele comune cu Vietnamul.

Agresiunea a început de fapt în seara zilei din 16 februarie, când o parte a unităților militare
chineze din primul eșalon au trecut hotarul pătrunzănd timp de o noapte la o adâncime de 3-6
km, și intrând în spate trupelor vietnameze ce ocupau prima linie de apărare. Ofensiva a început
chiar înainte de apus – acesta fiind un exercițiu operațional și tactic chinez, elaborat în timpul
războiului din Coreea din 1950-1953, atunci când acțiunea de noapte evită loviturile aeriene
americane, ce dominau cerul din Coreea. Pe 17 februarie, la ora 4 dimineața a început
bombardamentul artileriei chineze asupra teritoriului vietnamez, iar peste circa 40 de minute
forțele primului eșalon de atac, cu susținerea grupelor de militari chinezi ce au trecut granița cu
12 ore mai înainte au înaintat în interiorul Vietnamului, pătrunzând în țară prin douăzeci de
puncte de trecere de-a lungul graniței chino-vietnameze. Operațiunea era condusă de general Hsu
Shih Yun, care a luptatcu japonezii în anii ‘30, fiind și un un veteran al "Marșului Lung ",
31
(1937). De menționat faptul că China nu a folosit forțele sale aeriene, întrucât o parte din ele au
fost dislocate de-a lungul graniței cu Uniunea Sovietică, iar o parte a fost trimisă pentru a patrula
Golful Tonkin și pentru a apăra platformele petroliere chineze din zonă.

Potrivit surselor sovietice, în invadarea Vietnamului au participat 44 de divizii ( 600.000 de

persoane), în timp ce surse occidentale vorbesc despre o forță compusă din aproximativ 25 de
divizii (250 de mii de persoane). Luptele se desfășurau pe un teren complex și fragmentat, fiind
unul specific, compus din munți acoperiți de junglă. În războiul din Coreea și primele două
războaie din Indo-China, trupele chineze au folosit tactica neobișnuită de infiltrare a pozițiilor
inamice cu infanterie, iar mai apoi încercuirea și distrugerea dispozitivului inamic în apărare.
Însă de data aceasta, în pofida terenului muntos, atacul a avut loc cu folosirea unei tactici mai
tradiționale, ce consta într-un atac frontal, cu folosirea unităților blindate și cu sprijinul masiv al
artileriei.

Atacurile se desfășurau în direcția orașelor Lao Cai, Cao Bang, Lang Son și Lai Chau. Pentru
a evidenția importanța tactică a acestor puncte, putem spune, în retrospectivă, că pierderea
orașului Lang Son de către forțele franceze în 1950 a dus la pierderea controlului asupra
întregului teritoriu de-a lungul văii Râului Roșu. Desfășurând un front larg, de aproape 800 km,
strategii chinezi sperau, probabil, să capteze cât mai multe forțe vietnameze, provocându-le la
apărarea orașelor nordice, și , folosidu-se de superioritate în mijloace de foc și blindate să
decimeze forțele militare ale Vietnamului. Dacă șiretlicul ar fi mers, capitala Hanoi și principalul
port Haiphong ar fi rămas fără apărare. Pe lângă pierderea de forței de muncă, Vietnamul ar fi
suportat și pagube semnificative în infrastructură, și, prin urmare,scopul de a pedepsi Vietnamul
ar fi atins.

Cu toate acestea, trupele regulate vietnameze așa și nu au fost, în mare parte, angajte în luptă.
Mai mult decât atât, gruparea de forțe din Cambodgia (aproximativ 150 de mii de soldați) a
rămas, la fel, intactă. Atacurile de chinezilor veneau peste rezistența organizată a grănicerilor
bine pregătiți, precum și al milițiilor locale, într-un număr de circa 100 mii de oameni, cu o
experiență vastă de desfășurare a operațiunilor militare. Partizanii, cu sprijinul artileriei, ce
folosea tunuri de 100 mm, mortiere de 130 mm, aruncator de proiectile reactiveși lansatoare de
rachete , organizau atacuri și contraatacuri false, activ foloseau minele anti-tanc și anti-personal.
De fapt, conducătorii militari vietnamezi au adoptat strategia, conform căreia prima linie de
apărare era completată de milițiile locale, de forțele de reacție rapidă de la graniță, completate cu
unități de artierie, în timp ce armata regulată era dislocată, în mare parte, în eșalonul secundar de

32
apărare, dejucându-se de la bun început astfel planurile comandamentului chinez de a înfrânge
printr-o lovitură zdrobitoare armata vietnameză.

Chinezii au folosit în acest conflict primul tanc universal T-59, creat pe baza T-54 sovietic.
Ele erau utilizate pentru distrugerea buncărelor și pentru transportul de muniție. Eficacitatea
trupelor vietnameze în apărare este demonstrată de un exemplu uluitor legat de blindatele
chineze, care, înaintând spre orașul Muong Khuong cu 18 tancuri, într-o singură luptă au pierdut
8 din ele, care au fost distruse împreună cu podul pe care se aflau. De asemenea, vietnamezii
efectuat raiduri rapide împotriva bateriilor de artilerie, care erau slab apărate și așa și nu s-au
folosit de toate posibilitățile tactice. Se resimțea puternic problema transmisiunilor ineficiente, ce
nu puteau asigura o legătură durabilă între unitățile în marș, precum și conducerea lor eficientă.
De asemenea chinezii resimțeau o lipsă acută în vehicule blindate, nu era pus la punct un plan
eficient de evacuare rapidă a răniților, factori ce au crescut pierderile în personal.

Specialiștii sovietici a apreciat înalt pregătirea infanteriei chineze în depășirea munților și a

junglei, însă focul lunetișilor și eficacitatea focului din arme de calibru mic a fost în general
scăzut. Încercările chinezilor de a ataca cu infanteria în front nu a reușit, așa că principala
modalitate de a atac a devenit atacul frontal și ocolirea consecutivă a pozițiilor pe la flancuri și
spate. Potrivit unor rapoarte, la începutul războiului s-a încercat chiar foloseirea cavaleriei de
partea chineză, pentru a se infiltra în spatele vietnamezilor. Analiștii străini au criticat armata
chineză pentru aprovizionarea defectuoasă, utilizarea ineficientă a artilerie, precum și de
implicare în luptele lungi și istovitoare, în loc de practicarea loviturilor rapide și decisive,
caracteristic pentru ei în războaiele anterioare.

În timpul primei săptămâni de lupte grele, chinezii avansat la 15-20 km, dar cu prețul unor
pierderi grele în oameni și materiale. În apărarea orașelor, vietnamezii au folosit tactica favorită
experimentată în războaiele anterioare, ce consta în retragerea din oraș pe înălțimile dominante
din apropiere. Când dușmanul înainta, el cădea sub atac din toate părțile.

Peste o săptămână de lupte grele trupele chineze au început să simtă o lipsă acută de alimente,
medicamente și apă, deși armata era doar la câțiva kilometri de frontieră, și nu departe de calea
ferată (30 km).

Ca urmare, înaintarea maximă a trupelor chineze a fost 43-44 km de la graniță - în provincia

Lao Cai. Pe 4 martie a fost capturat orașul provincial Lang Son, ceea ce însemna deschiderea
drumului spre Hanoi prin intermediul șoselei de 150 de km. Înconjurat de armata chineză Lang
Son-ul a rezistat un timp foarte îndelungat, ducând lupte grele, în ajunul de chinezii petrecând 17

33
atacuri, fiind indiferenți la pierderi, până când nu au capturat orașul. Astfel, pe 5 martie în
Vietnam a fost declarată mobilizarea generală.

Au urmat tentativele chineze de a negocia un armistițiu și a evita un contra-atac devastator al

vietnamezilor asupra forțelor chineze, și a-și salva astfel fața, pentru a putea ieși învingători din
conflict, însă partea vietnameză nici nu a dorit să primească delegații chinezi, fiind ferm
convinsă de succes. Atunci, pe 6 martie armata chineză și-a oprit ofensiva și a anunțat că
obiectivul principal de a da o „LECȚIE” Vietnamului a fost îndeplinit cu succes, iar ulterior a
început retragerea trupelor sale, care a durat până la 16 martie. Astfel, primul și ultimul război de
amploare între două state socialiste a luat sfârșit.

Pierderile suferite de părți este cea mai mare întrebare în orice război, și, în mod tradițional,
este unul dintre cele mai dificile și obscure subiecte de discuție. Surse Chineze aduc cifra de
pierderi între 7000 - 8500 de soldați și între 15.000-21.000 răniți în rândurile sale. Pierderile de
partea vietnamezilor, potrivit estimărilor chinezi au fost mult mai mari: până la 52.000 numai
uciși. La rândul său, vietnamezii susținut că pierderile chinezilor sunt de 20.000- 62500 uciși și
60.000 de militari chinezi răniți, de asemenea partea chineză pierzând 280 de tancuri și vehicule
blindate (dintre care 212 au fost capturate de armata vietnameză și folosite ca trofee), 115 piese
de artilerie și mortiere, 270 de autoturisme. Conform estimărilor observatorilor independenți,
China a pierdut morți 26.000 de soldați, iar Vietnamul cca 30.000 (inclusiv și civili), și 37.000 și
32.000 răniți respectiv. În mai și iunie 1979 China și Vietnamul au efectuat schimbul de
prizonieri după schema „toți pentru toți”, schimbându-se 1636 de prizonieri vietnamezi pe 238
chinezi.

Ambele părți au susținut victoria în război. Având în vedere că trupele vietnameze au rămas
în Cambodgia până în 1989, iar partea chineză s-a retras din Vietnam, revendicarea victoriei de
către vietnamezi pare mai justificată. Ciocnirile de la granita dintre China și Vietnam au
continuat din când în când, până în cele din urmă, în 1999, China și Vietnam nu au semnat
acordul de frontieră.

2.3 Poziția U.R.S.S. față de conflictul dat și acțiunile întreprinse de Moscova în acest sens

34
 La 15 februarie 1979, expirau nu numai 29 de ani de la încheierea acordului dintre Mao-Stalin
cu referire la Mongolia, dar, de asemenea, era prima zi în care China ar putea avea oficial dreptul
la încetarea Tratatul de Prietenie, Alianță și Asistență Mutuală Reciprocă chino-sovietic. Anume
în acea zi Deng Xiaoping a declarat că China a planificat să efectueze un atac limitat asupra
Vietnam. Pentru a preveni intervenția sovietică de partea Vietnamului, Deng a avertizat Moscova
a doua zi că China este pregătită pentru un război pe scară largă împotriva URSS; în curs de
pregătire pentru acest conflict, China a pus toate trupele de-a lungul frontierei chino-sovietic pe o
alertă război generală, înființând un nou comandament militar în Xinjiang, și chiar a evacuat
aproximativ 300.000 de civili de la frontiera chino-sovietică.

În plus, cea mai mare parte a forțelor active ale Chinei (puțin peste un milion și jumătate de
soldați) au fost staționate de-a lungul granițelor Chinei cu URSS.

Așa cum a promis, ofensiva militară a Chinei împotriva Vietnamului a început la 17 februarie
1979 peste trei zile după ce s-au împlinit 29 de ani de la tratatul chino-sovietic 1950. Cum Deng
a și promis, China a început atât efectuarea operațiunii împotriva Vietnamului, cât și desfășirarea
activă a celor mai bune trupe militare din China de-a lungul frontierei chino-sovietic. Cum s-a
menționat mai sus, aproape toată aviația chineză a fost dislocată în nordul Chinei, pentru a
respinge un eventual atac al aviației sovietice, care era mai calitativă, inclusiv cca. 500 de
bombardiere, pe când un alt grup operativ al aviației militare a fost trimis în patrulare în regiunea
Golfului Tonkin, pentru apărarea platformelor petroliere.

Ca răspuns la atacul Chinei asupra Vietnamului, URSS-ul a trimis mai multe nave și a inițiat o
transportul aerian de arme sovietice în Vietnam. La 22 februarie 1979 colonelul N. A. Trarkov,
atașatul militar al Uniunii Sovietice în Hanoi, chiar amenința că: "URSS-ul va desfășura actiunile
sale în conformitate cu obligațiunile asumate în temeiul Tratatului sovieto-vietnamez". Cu toate
acestea, pe de altă parte, diplomații sovietici au precizat că URSS-ul nu v-a interveni în conflict
atât timp cât conflictul rămâne limitat. URSS-ul nu a avut în mod clar intenția de a risca un
război pe scară largă cu China pentru binele Vietnamului.

După trei săptămâni de lupte intense, China ar putea pretinde că a capturat trei din șase
capitale provinciale ale Vietnamului - Cao Bang, Lang Son, și Lao Cai – aflate înzona limitrofă a
graniței chineze. Deși forțele chineze au totalizat peste un sfert de milion de oameni, vietnamezii
au apelat la tactici de gherilă, lipsind China de o victorie rapidă. Când Beijing a anunțat intenția
de a-și retrage trupele la 5 martie 1979, prin urmare, se pare că obiectivele principale ale acestei
ofensive încă nu erau atinse, și anume: potențialul militar al Vietnamului nu a fost afectat serios

35
de China. În schimb, după acel conflict, situația la granița chino-vietnameză a rămas tensionată
atunci când, după mai puțin de trei săptămâni de lupte, China sa retras din Vietnam.

Între timp, Uniunea Sovietică a început exerciții pe scară largă ale armatei și marinei în
apropiere de granița chineză ca o referință clară la indezirabilitatea unui conflict mai larg.

În perioada 12-26 martie 1979, pentru a oferi o presiune militară asupra Chinei, din cauza
agresiunii împotriva Vietnamului, în raioanele de frontieră, în partea de est a URSSului, pe
teritoriul Mongoliei și cu participarea Flotei Pacificului s-au desfășurat antrenamente și exerciții
navale. În total la exercițiu au participat 20 de armate și divizii de desant. Numărul total de trupe
implicate în această demonstrașie de forță a fost de peste de 200 de mii de militari, printre care
2600 de tancuri, 900 de avioane și 80 de nave. Cele mai mari au fost exercițiile militare în
Mongolia, la care au participat șase divizii de infanterie mecanizată și divizii blindate, trei dintre
ele introduse în plus în Mongolia din Siberia și Trans-Baikal, pe lângă forțele cantonate acolo.

Direct în conflict, pe frontul de luptă chino-vietnamez, trupele sovietice nu a reușit să ia parte,

militarii sovietici aflați în Vietnam fiind formați ca forțe de rezervă, dislocate pe drumul Lashong
- Hanoi și care aveau sarcina de a acoperi capitala vietnameză. De asemenea ei erau îndreptați în
Vietnam și în calitate de instructori. Deoarece China nu utiliza forțele aeriene în Vietnam, au
fost inactive și bateriile de rachete antiaeriene, completate în special de operatori sovietici. Doar
în etapele finale ale conflictului în luptă au fost implicați mai mulți operatori de sisteme ATGM
9M111 FAGOT sovietice.

Pentru mulți observatori externi, se pare că atacul Chinei împotriva Vietnamului a fost un
eșec total. Dar, așa cum Banning Garrett a observat în mod corect, "chinezii au demonstrat ca
acestea ar putea ataca un aliat sovietic, fără teama de represalii din partea “ ursului polar de
hârtie ".

De fapt, dovedind că URSS nu va interveni în mod activ în numele Vietnamului, China a fost
convins că încetarea sa din Tratatul chino-sovietic din 1950 nu ar duce la război. Ca urmare, la 3
aprilie 1979, la Beijing s-au anunțat intențiile de a rezilia Tratatul de Alianță, Prietenie și
Asistență Reciprocă Chino-Sovietic din 1950. După aceea, cu toate că negocierile chino-
sovietice au fost deschise oficial în cursul lunii octombrie 1979, invazia sovietică din Afganistan
a dat Chinei un pretext pentru a apela la încetarea tratativelor, opunându-se unei necesități
imediate de a negocia un nou tratat diplomatic chino-sovietic.

Deoarece motivele care stau exact la baza invaziei chineze în 1979 a Vietnamului au rămas
neclare, oamenii de știință care studiază acest conflict au propus multe teorii plauzibile de
36
sondare. Poate cele mai frecvente a fost faptul că China a vrut să "pedepsească" Vietnamul
pentru invadarea Cambodgia, o zonă care a fost anterior considerată ca un stat tributar Imperiului
Chinez. Alte probleme chino-vietnameze, cum ar fi disputele teritoriale asupra insulelor Spratly
sau exodul în masă a cetățenilor chinezi din Vietnam, au fost, de asemenea, au jucat un rol
major. Cu toate acestea, cea mai convingătoare afirmație, dar care are un numărul relativ mic de
susținători printre cercetătorii problemei date, rămâne teoria, conform căreia anume decizia
Vietnamului de a promova relații mai strânse cu URSS a fost motivul principal din spatele
atacului din China.

Printre acei savanți care au emis ipoteza că acțiunile Chinei au fost un răspuns la tratatul de
apărare din 3 noiembrie 1978 de sovieto-vietnamez, a existat o gamă largă de interpretări dacă
politica Chinei a fost un succes sau un eșec. De exemplu, în conformitate cu Gerald Segal,
politica Chinei nu a reușit, deoarece nu a pus tratatul de apărare sovietic-vietnamez la "testul
final." Robert Ross, de asemenea, a concluzionat că politica Chinei a fost un eșec, deși el a fost
mai pozitivă decât Segal prin acordarea calificativului, precum că războiul chino-vietnamez a
fost primul conflict din 1949, când China a folosit forța atunci când teritoriul său nu a fost
amenințat în mod direct, astfel dovedind că China a fost acum capabil de "acționează ca o putere
regională cu interese regionale." În cele din urmă, Banning Garrett și Nayan Chanda au fost
mai pozitiv, cel puțin recunoscând pretențiile chinezilor că războiul chino-vietnamez totuși a fost
un succes, deoarece s-a dovedit că URSS a fost un "urs polar de hârtie", când Moscova a refuzat
să efectueze obligația de tratat pentru a interveni în favoarea Hanoiului.

Poate că punctul de vedere cel mai pozitiv al conflictului chino-vietnamez vine de la Chang
Pao-min. În conformitate cu Chang, atunci când se consideră că acest conflict din punct de
vedere al Beijingului, apoi tratatul de apărare 1978 dintre sovietici și vietnamezi a fost o
amenințare clară la adresa securității Chinei. Astfel URSS-ul nu numai că spera să folosească
acest tratat pentru a înființa un "Sistem asiatic de Securitate Colectivă" ce ar vizeaza China, dar
mai mult decât atât, relațiile militare cu Vietnamul au fost descrise ca o încercare de a "amenința
și să încerce să fixeze China de sud" în acest sens. Vietnamul a fost descris în declarațiile
ulterioare de China ca "cuțitul Uniunii Sovietică în spatele Chinei." Ca Chang a observat, prin
urmare că conflictul chino-vietnamez trebuie văzut ca o reacție la încercarea Uniunii Sovietice
de a utiliza Vietnamul "pentru a încolți și încercui China, în Asia de Sud-Est prezentând astfel o
amenințare gravă la flancul sudic al Chinei".

O altă presupunere, practic fantastică, care vine din partea istoriografiei sovietice, presupune
că războiul împotriva Vietnamuluia a fost planificat de China ca o repetiție pentru Marele

37
Război cu Uniunea Sovietică, dar fiind învinsă de un mic Vietnam, China și-a reevaluat
capacitățile sale militare, și, de fapt, a stopat pregătirile pentru acel “Mare Război”.

CAPITOLUL III: CONSECINȚELE RĂZBOIULUI CHINO-

VIETNAMEZ ASUPRA RELAȚIILOR DINTRE CELE TREI STATE
38
 III.1 Efectele imediate ale conflictului chino-vetnamez

Oamenii de știință occidentali au ajuns la concluzia universal, precum că pentru China din
Vietnam din 1979 a fost un eșec. De exemplu, în conformitate cu Gerald Segal, "din 1979
războiul chino-vietnamez a fost cel mai important eșec din politică externă a Chinei din 1949."
În mare măsură Robert Ross a fost de acord, declarând: ". Eșecul politicii chineze subliniază
rolul ambiguu al puterii regionale în politica internaționale contemporane". Cel mai recent, Ellis
Joffe, un specialist de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a concluzionat: "China a fost arsă
de măsurile limitate împotriva Vietnamului în 1979. China a avut de gând să predea o lecție
Vietnamului, dar Vietnamul a predat o lecție Chinei.

Aceste evaluări negative din Vest sunt în contrast puternic cu pretențiile proprii ale
Beijingului, ce afirmă precum că războiul săudin 1979 împotriva Vietnamului a fost un succes,
din moment ce decizia Moscovei de a nu intervene a dovedit că URSS-ul a fost doar un "urs
polar de hârtie." Beijing aparent a fost dispus să susțină această afirmație cu acțiune, atunci când
a anunțat nu numai încetarea Tratatul chino-sovietic din 1950, dar apoi, dar mai târziu a și mai
înaintat Moscovei trei precondiții pentru îmbunătățirea relațiilor chino-sovietice:

1) retragerea trupelor sovietice de la frontiera chino-sovietică și Mongolia,

2) retragerea trupelor sovietice din Afganistan,

3) oprirea sprijin sovietic pentru incursiunea din Vietnam în Cambodgia.

În plus față de adoptarea unei postura mai asertive în relațiile sale cu URSS, prin urmare,
vecinii din sud Chinei au fost de asemenea obligat să o trateze cu mai mult respect. Conform
unui raport din 1986, pentru a nu admite evenimentele din 1979, Vietnamul a dispus staționarea
a cca 700.000 trupe combatante în partea de nord a țării."

Rol mai hotărâtă a Chinei în Asia în timpul anilor 1980 sugerează, prin urmare, că Beijingul
chiar credea că a fost victorios în războiul chino-vietnamez din1979. Astfel, deși Nayan Chanda
și alții au avertizat că pretențiile chineze precum că URSS-ul a fost doar " urs polar de hârtie"
poate pur și simplu au fost de propagandă, acțiunile proprii la Beijing arată că ei au crezut cu
fermitate acest punct de vedere. Din acest motiv, s-au reaprins discuțiile în jurul subiectului
Războiul Rece, și anume căutându-se argument în favoarea afirmației precum că déjà în 1979,
precum pretinde Beijingul, Moscova era deja prea slab pentru a lupta. De fapt, din punctual de

39
vedere al Chinei, eșecul URSS consta în refuzul de a interveni în favoarea Vietnam în 1979 a
fost o dovadă pozitivă că Moscova nu mai avea zel și forțe pentru a lupta un război major. Cu
alte cuvinte, cele mai periculoase momente ale Războiului Rece deja trecuse.

Până în prezent, rămân populare discuțiile că Războiului Rece a fost încheiat de fapt pe mai
degrabă de anul 1989 , când asta devine déjà vizibil, prin căderea Zidului Berlinului. General
Anatoli Gribkov, fostul șef de personal al Pactului de la Varșovia la începutul anilor ’80 spune
că, de fapt faza activă a Rpzboiului Rece s-a sfârșit în decembrie 1981, când Biroul Politic
Sovietic a pierdut clar voința politică de a folosi forța pentru a păstra imperiul extins în linie.
Această evaluare a fost făcută în baza refuzului Biroului Politic de a trimite trupe în Polonia
pentru a contracara o preluare democratică a puterii (Solidarnosti), asta fiind un semn de
slăbiciune, care, din punctul de vedere a lui Gribkov ar fi dovada că URSS-ul de fapt a "pierdut"
Războiul Rece încă 1981.

Dosare declasificate “recent” de o ședință a Biroului Politic Sovietic de la 10 decembrie 1981

au tendința de a sprijini pretențiile lui Gribkov, arătând că opțiunea de a trimite trupe împotriva
partidului "Solidaritatea" din Polonia a fost respinsă în unanimitate de către Moscova ca un risc
prea mare. În plus, în aceste minute arata că Biroul Politic a considerat mult mai serios suport în
Orientul Îndepărtat, iar în caz că ar da comanda de retragere a trupelor sovietice din Mongolia.
Moscova ar recunoaște cerințele Chinei și ar fi fost în curs de aderare la unul dintre cele trei
precondiții pentru îmbunătățirea relațiilor chino-sovietice propuse, și, deci dominate de Beijing.

Aceste documente sovietice, și altele ca ele, par să susțină revendicarea lui Gribkov că prin
1981, conducerea sovietică a pierdut deja capacitatea de a utiliza forța pentru a consolideze
imperiul sovietic aflat în plină prabușire. Același raționamente exacte ar putea fi, de asemenea,
aplicate în conflictul chino-vietnamez din 1979, deoarece invazia Chinei în Vietnam a
reprezentat în mod clar o amenințare reală la adresa securității și stabilității în sfera de influență a
URSS în Asia de Sud. Însuși faptul că Biroul Politic sovietic a refuzat să efectueze obligațiile
sale tratate cu Vietnamul și a refuzat să intervină împotriva Chinei ar sugera că argumentul lui
Gribkov că Biroul Politic sovietic a pierdut voința politică de a organiza imperiul împreună prin
forță ar putea fi la fel de - dacă nu mai bine - aplicat la rezultatul războiului chino-vietnamez din
1979.

Căderea Zidului Berlinului în 1989 și colapsul neașteptată URSS în 1991 necesită o nouă
evaluare a impactului relațiilor chino-sovietic pe februarie 1979 conflictul chino-vietnameză. O
fațetă a acestei evaluări trebuie să fie să se examineze dacă 1979 pretinde a Chinei că URSS era
deja un "hârtie urs polar" acum pare mai plauzibil, având în vedere dizolvarea ulterioară URSS.
40
Deși pretinde Gribkov că Războiul Rece a fost deja de peste in 1981 ar putea fi mult mai
devreme decat majoritatea cercetătorilor occidentali au fost dispuși să accepte, este de mai mulți
ani mai târziu de vedere al Chinei. În retrospectiv, China 1979 Data nu apare doar plauzibil, prin
urmare, dar pentru oamenii de știință în viitor anului 1979 o zi pot dovedi a fi chiar mai precis
decat 1981. Dacă este așa, atunci Beijing trebuie să se acorde credit corespunzătoare pentru
identificarea corectă a simptomelor din Extremul Orient de a Moscovei slăbiciune internă mai
mult de doi ani înainte de indicații similare devenit vizibil în Occident. Aceasta ridică atunci
întrebarea dacă `începutul sfârșitului" războiului rece a avut într-adevăr loc în 1979, ca urmare a
refuzului Moscovei de a accepta provocarea boldfaced Beijing la supremația militară a URSS în
Orientul Îndepărtat.

Unul dintre obiectivele principale a Beijingului în atacarea Vietnamului a fost de a asigura

faptul că China nu a fost înconjurată din nord si sud de forțele sovietice. Invadând Vietnamul în
1979, deși a suferit o serie de eșecurile evidente, a atins acest obiectiv strategic, deoarece refuzul
URSS-ului să intervină în favoarea Vietnam subminat amenințarea unui război pe două fronturi
cu URSS și Vietnam. Diplomatic, China a câștigat, de asemenea, o victorie clară împotriva
tentativelor sovietice să exercite presiune în semnarea unui nou tratat pentru a înlocui sau spori
Tratatul chino-sovietic de prietenie, Alianței, precum și asistența judiciară reciprocă din 14
februarie 1950. În cele din urmă, în retrospectivă, China susține că URSS a fost de fapt doar un
"urs polar de hârtie" pare să fi fost destul de precisă, astfel reprezintând, probabil, primul
indicator în afara imperiului sovietic care ar fi anunțat colapsul intern, un colaps care a devenit
evident abia peste zece ani mai târziu, în 1989, odată cu căderea Zidul Berlinului și cu dizolvarea
1991 a URSS-ului.

3.1 Relațiile chino-vietnameze la etapa actuală

Incursiunea de 29 de zile din 1979 a confirmat percepţia Hanoiului că China reprezintă o

serioasă ameninţare. Vietnamul a răspuns la intervenţia militară chineză din anul 1979 prin
transformarea localităţilor situate de-a lungul graniţei cu China în adevărate fortăreţe foarte bine
echipate şi având trupe paramilitare foarte bine instruite. În total, se apreciaza ca 600 000 de
soldaţi vietnamezi au fost instruiţi să prevină o altă invazie chineză. Dimensiunile precise ale

41
efortului Vietnamului de a securiza graniţele cu China sunt dificil de stabilit, dar costurile au fost
considerabile.

După acest conflict, în anul 1986, China avea desfăşurate de-a lungul frontierei cu Vietnamul
25-28 de divizii, iar Vietnamul 32. În 1987, China avea aproximativ 400 000 de militari
staţionaţi atât de-a lungul frontierei cu Vietnamul, cât şi de-a lungul coastei vietnameze. China
şi-a mărit flota aeriană şi, periodic, efectua exerciţii de aterizare pe insula Hainan din apropierea
Vietnamului, atrăgând astfel atenţia că un viitor atac poate veni şi pe mare.
Disputa teritorială privea, în primul rând, linia de demarcaţie în apele teritoriale ale Golfului
Tonkin şi suveranitatea asupra celor două arhipelaguri din Marea Chinei de Sud –  Insulele
Paracel şi Insulele Spratly. Dezacordul asupra apelor teritoriale îşi are originile în acordul semnat
între China şi Franţa în anul 1887 prin care se stipula că limita apelor teritoriale nu poate fi mai
mare de trei mile marine. În anul 1973, Hanoiul a anuntat Beijingul despre intenţia sa de a
negocia contracte cu firme străine pentru exploatarea rezervelor de petrol existente în Golful
Tonkin. Disputa asupra insulelor din Marea Chinei de Sud s-a accentuat datorită potenţialului
energetic al acestora, rezultat din apropierea de rezervele de petrol.
În ianuarie 1974, unităţi ale armatei populare chineze au ocupat Insula Paracel unde erau
dislocate  forţe ale armatei Vietnamului de Sud şi, totodată, Beijingul a proclamat suveranitatea
Insulei Spratley. Dupa cucerirea Vietnamului de Sud, în anul 1975, forţele Armatei Vietnameze
au ocupat Insulele Spratley.
Procesul de normalizare a relaţiilor dintre China si Vietnam a început la mijlocul anilor ’80,
iar în anul 1989 au avut loc contacte la nivel înalt. În septembrie 1990, a avut loc, în secret, o
vizită la nivel înalt a reprezentanţilor Vietnamului la Beijing. Cu toate acestea, normalizarea
relaţiilor politice a început în a doua parte a anului 1991. Intensificarea eforturilor diplomatice a
făcut posibilă organizarea unui summit la cel mai înalt nivel, în noiembrie 1991, în cadrul căruia
relaţiile bilaterale dintre cele două ţări au fost normalizate în mod oficial.
Relaţia dintre China si Vietnam devine, după anul 1991, caracterizată de două aspecte
contradictorii –  dezvoltarea contactelor şi cooperării în multe domenii şi disputele teritoriale.
Trendul pozitiv al relaţiilor bilaterale este evidenţiat de lărgirea contactelor în domeniul
politic, cultural, economic şi militar. Delegaţii oficiale din cele doua ţări efectuează vizite
încercând să extindă cooperarea bilaterală în cât mai multe domenii.
La nivel politic se stabileşte o relaţie strânsă între Partidul Comunist Chinez şi Partidul
Comunist din Vietnam evidenţiată printr-un flux continuu de vizite la diferite niveluri. Au fost
extinse, deasemenea, şi contactele între forţele armate ale celor două ţări.

42
 Disputele teritoriale au continuat înregistrându-se diferende referitoare la exploatarea
zăcămintelor de petrol din Marea Chinei de Sud. Începând cu anul 1999 s-a încercat o
soluţionare a acestui litigiu astfel că la sfârşitul anului s-a semnat Tratatul frontierei terestre, iar
în anul 2000 Acordul privind delimitarea apelor, zonele economice exclusive şi delimitarea
Golfului Tonkin.
Recent, în anul 2009, cele două ţări au finalizat negocierile şi au semnat trei documente
importante referitoare la frontiera terestră, gestionarea frontierelor şi punctele de frontieră
terestră. Aceste documente, împreună cu Convenţia privind frontiera terestră dintre China şi
Vietnam, semnată în anul 1999, stabilesc în mod clar graniţa terestră dintre cele doua ţări.
Rămâne, în curs de rezolvare, problema spinoasă a delimitării graniţelor maritime. Vietnam şi
China au convenit să respecte "Declaraţia cu privire la comportamentul părţilor în Marea Chinei
de Sud” încheiata între ASEAN şi China şi să negocieze cu răbdare căutând, pe termen lung,
soluţii acceptabile pentru rezolvarea litigiului, menţinerea stabilităţii şi rezolvarea problemelor
într-o manieră adecvată.
Relaţiile economice şi comerciale între Vietnam şi China se dezvoltă într-un ritm extrem de
rapid. Valoarea schimburilor economice dintre cele două ţări înregistrează o creştere
spectaculoasă ajungând de la 32 mil. USD in 1991 la 6 mld. USD în 2001. În anul 2009,
schimburile economice chino-vietnameze au depăşit 18 mld USD., iar pentru anul 2010 se
preconizează atingerea cifrei de 25 mld. USD. De la normalizarea relaţiilor diplomatice
bilaterale, în 1991, cele două ţări au semnat 44 de acorduri. Au fost redeschise rutele aeriene,
maritime, feroviare şi terestre pentru a se crea condiţii favorabile pentru schimburile comerciale
şi turism.
Lideri importanţi au efectuat vizite în China: Le Kha Phieu, secretarul general al Partidului
Comunist din Vietnam (februarie 1999); preşedintele de atunci, Tran Duc Luong (decembrie
2000); noul secretar general al partidului, Nong Duc Manh (noiembrie 2001 şi  aprilie 2003);
prim-ministrul Phan Văn Khai (mai şi octombrie 2004).
Vietnamul a primit în februarie 2002 vizita lui Jiang Zemin, secretarul general al partidului
comunist şi preşedinte al Chinei, iar în octombrie 2004  vizita premierului Wen Jiabao.
În anul 2008, liderii celor două partide comuniste din China şi Vietnam au convenit
încheierea unui amplu parteneriat strategic care va deschide o nouă eră a relaţiilor dintre cele
două ţări.
În octombrie 2009, premierul vietnamez Nguyen Tan Dung a luat parte la Forumul economic
şi de cooperare Vietnam-China desfăşurat în oraşul chinez Chongqing. Cu această ocazie, a fost
semnat un acord de cooperare între autorităţile vietnameze (Ministerul Industriei şi Comerţului,
Autoritatea de Turism şi Camera de Comerţ şi Industrie a Vietnamului) şi autorităţile din
43
Chongqing. Cele două părţi au definit principiile cooperării ca fiind “buna vecinătate, cooperare
largă, stabilitate pe termen lung şi planuri de viitor astfel încât China şi Vietnam să devină buni
vecini, buni prieteni, buni tovarăşi şi buni parteneri”.
Pe lângă vizitele la nivel înalt, au loc, anual, circa 100 de vizite la nivel ministerial şi local în
scopul promovării întelegerilor bilaterale şi extinderii cooperării în diferite domenii.
La începutul anului 2010, China si Vietnam au aniversat 60 de ani de relaţii diplomatice, iar
anul 2010 a fost numit “anul prieteniei vietnamezo-chineze”. Cu această ocazie au fost
schimbate mesaje de felicitare între preşedintii celor două state, precum şi între liderii partidelor
comuniste, guvernelor şi Marilor Adunări Nationale.
În acest an vor fi mai mult de 30 de activităti desfăşurate în cele două ţări în scopul sporirii
înţelegerii reciproce şi dezvoltării cooperării. Una dintre aceste activităţi este participarea
Vietnamului la World Expo 2010 care va avea loc la Shanghai în luna mai.
 
În 2010, Vietnamul asigură preşedinţia rotativă a ASEAN şi acordă o mare atenţie pentru
stabilirea unor relaţii de cooperare strategică cu China.
Acordul de liber schimb China - ASEAN (CAFTA), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010
şi care acoperă o populaţie  de 1,9 mld. persoane şi un volum al schimburilor comerciale de 4,5
trilioane USD, va da un nou impuls dezvoltării relaţiilor comerciale şi economice bilaterale
dintre Vietnam şi China.
Progresele înregistrate în gestionarea disputei teritoriale contribuie în mod pozitiv la
stabilitatea pe termen lung a relaţiilor vietnamezo-chineze, însa lipsa unor acorduri referitoare la
litigiile din zona Mării Chinei de Sud rămâne un potenţial pericol pentru o relaţie stabilă. 
 
Concluzii

Deși a durat mai puțin de o lună ( 27 de zile, iar după alte surse 29 de zile), Războiul Chino-
Vietnamez din 1979 a avut un impact crucial asupra regiunii, și chiar asupra întregului sistem de
forțe de pe glob. Ideea constă în faptul că un mic, la prima vedere, conflict de graniță a spart o
serie de prejudecăți și convingeri, precum indivizibilitatea mișcării comuniste, fiind primul
război între două state socialiste, și reușind să răstoarne întreg sistem de alianțe și garanții (în
special Acordul de Prietenie Reciprocă și Asistență mutuală între Uniunea Sovietică și Vietnam,
împotriva căruia și era îndreptat acest conflict limitat). Fiind un eveniment de o importanță
majoră în istoria contemporană, subiectul dat rămâne foarte puțin studiat, ceea ce îl face foarte
atractiv (cel puțin pentru mine), întrucât are un potențial ridicat de studire ce permite deschiderea
unor direcții noi de cercetare în domeniul istoriei.
44
 O cauză a studierii slabe a acestei problematici ar fi lipsa informațiilor directe, a unor surse
plauzibile, multe dosare fiind secretizate și până astăzi, ceea ce este caracteristic pentru țările cu
regim comunist, ele fiind închise pentru studiere chiar și pentru cadrele locale. O altă latură ce
caracterizează studiul direcției date este faptul că fiecare din participanții la acest conflict are
drept scop denaturarea evenimentelor și prezentarea în lumini favorabile sie, pretinzând că are
dreptate. Un exemplu clasic în acest sens ar fi datele despre pierderile suferite în acest război de
către părți. Și dacă versiunea oficială chineză spune de pierderi de cel mult 8000 de oameni
morți, atunci Vietnamul își acuză invadatorul în pierderea a cel puțin 60,000 de oameni, în
timpce observatorii independenți atestă cca 20.000 de decedați din partea Chinei. Acesta este
doar un exemplu de denaturare, care demonstează că lucrul cu aceste materiale necesită o
obiectivitate sporită, condiție îndeplinită cu brio în lucrarea dată, limitată doar de posibilitățile
restrânse.
În ceea ce privește actualitatea acestei lucrări, atunci, precum s-a menționat în introducere, ea
nici astăzi nu-și pierde actualitatea, mai ales în contextul ultimelor tensiuni din Asia de Sud-Est,
întrucât încearcă să explice evenimentele și condițiile ce au servit la dezvoltarea situației până la
starea actuală.
Dacă e să ne gândim la imporanța lucrării date, atunci ne putem lesne da seama că ea, într-o
mică măsură, dar acoperă vidul de informație cu referire la această tematică “specifică” și puțin
studiată, de ce nu, în țara noastră. Dintr-o parte faptul este înțeles: îndepărtarea de la locul
desfășurării evenimentului, preponderența pentru studierea istoriei locale, poate chiar
insuficiențele, fac din această temă ceva de genul unui studiu”exotic”, neobișnuit pentru țara
noastră. Deși această lucrare nu este în stare să descrie desfășurat specificul relaților dintre
China, URSS și Vietnam, ea totuși a încercat explicarea termenilor de bază, pe care sunt obligați
să-i știe orice cercetător din domeniul istoriei, care se interesează câtuși de puțin de tematica
dată.

BIBLIOGAFIE
 Yao Wengin, "Sovietici dislocari militară în regiunea Asia-Pacific: Implicatii pentru
Securitate din China",.. În Richard H. Solomon și Masataka Kosaka, eds, acumularea
sovietic Orientul Îndepărtat Militare (Dover, MA, Auburn Editura Company, 1986
 Strâmtoarea Taiwan incertitudine Braves creșterea presiunii din China," Far Eastern
Economic Review, 08 februarie 1996, 20-21

45
 Structura relațiilor Vietnam cu China după 1975 și actuala așezare pro-sovietic din
Vietnam pot fi urmărite până la rezistență vietnamez presiunilor chineze să ia părți."
Ramesh Thaku și Carlyle Thayer Relații sovietice cu India și Vietnam (New York, St.
Martin Press, 1992
 Chang Pao-min, Cambodgia între China și Vietnam (Singapore, Singapore University
Press, 1985
 Гордиенко А.Н. Войны второй половины ХХ века. Мн., 1998. ISBN 985-437-507-
2
 Kenneth Conboy, Ken Bowra. The NVA and Viet Cong. — Osprey Publishing/Elite,
выпуск № 38, 1991.

 http://www.cseea.ro/ro/publicatii/printare/policy-papers/china-351i-
vietnam-intre-conflict-351i-cooperare
 http://sinovietnamesewar.com/
 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/r-zboiul-vietnam-o-
tragedie-n-cinci-acte
 http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/118403
 http://cultural.bzi.ro/razboiul-chino-vietnamez-din-1979-1706
 https://docs.google.com/file/d/0B1rs83WmVjj1Y0dfYUppTW8xcGM/
edit?pli=1
 https://docs.google.com/file/d/0B1rs83WmVjj1Y0dfYUppTW8xcGM/
edit?pli=1
 https://www.youtube.com/watch?v=DYMOf9Qmdfk
 https://www.youtube.com/watch?v=Xwi98aSLqi4


46