Extinde firul conversatiei

↴Acest comentariu a fost un raspunsAugustin Cezar Vierua comentat acum 4 ani

(Continuare) Scriitorul francez André Frossard a fost mai întâi ateu, apoi a devenit creştin şi a scris cartea
„Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" şi cartea „Întrebări despre Dumnezeu" (în carte dă şi răspunsurile la
acele întrebări). Cărţile sunt traduse în limba română şi le recomand. Un alt exemplu de ateu care a devenit
creştin este scriitorul Paul Claudel. Şi exemplele pot continua. Şi Antony Flew este un fost ateu care a
devenit creştin şi a scris cartea „Există Dumnezeu”, care a fost tradusă recent şi în limba română. Recenza
acestei cărţi poate fi citită pe site-ul : stiricrestine.ro/2015/03/09/cartea-exista-dumnezeu-de-antony-flew-
acum-si-in-limba-romana/?fb_action_ids=378848378967353&fb_action_types=og.likes Psihologul Carl
Gustav Jung spunea că e sigur de existenţa lui Dumnezeu, nu doar crede: „Eu nu cred, eu sunt sigur că
există Dumnezeu." Karl Linne, mare savant suedez, primul care a stabilit sistematizarea botanică, spunea:
„Din papilele limbii unui ateu, eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu. " Ateismul atribuie universului
proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat recent
ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Filosoful francez Claude
Tresmontant susţine că "ateismul este de negândit, dacă se ţine cont de datele experimentale obiective
care se observă astăzi graţie ştiinţelor experimentale. Ateismul este incompatibil cu realitatea evoluţiei
cosmice, fizice şi biologice. Din cauza opţiunii sale ontologice preliminare, ateismul modern, la fel ca şi
păgânismul antic, este obligat să atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi
pe care ştiinţele experimentale le-au arătat acum ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea
sau neîmbătrânirea. Ateismul modern, exact ca şi păgânismul antic, pentru a putea subzista este constrâns
să deducă din propria afirmare iniţială proprietăţi fizice nu numai neverificabile, ci false. Este constrâns să
deducă o fizică dintr-o metafizică preliminară pusă a priori: ceea ce reprezintă culmea ghinionului pentru o
filozofie care se pretinde ştiinţifică, exemplu marxismul." Fizicianul german Max Planck, creatorul teoriei
quantelor, laureat al Premiului Nobel, scrie că lumea sensibilă nu este singura care există şi că ştiinţa
intuieşte şi recunoaşte realitatea superioară, metafizică, care scapă experimentului empiric: „Tot ceea ce
vrem să spunem este că lumea sensibilă nu este singura care există, ci mai există şi o altă realitate
superioară, inaccesibilă experimentului empiric, dar pe care ştiinţa o intuieşte şi o recunoaşte." (Max
Planck, "L’image du monde dans la physique moderne", Ed. Gonthier, Zurich 1949, p. 67) Max Planck mai
scrie: "Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, ci
dimpotrivă, o concordanţă esenţială. Religia şi ştiinţa nu se exclud, cum cred unii, ci se completează." (Max
Planck, ibidem.) Blaise Pascal a fost un om de ştiinţă şi filosof profund credincios. Pentru atei, pentru cei
care nu sunt convinşi sau nu acceptă argumentele existenţei lui Dumnezeu şi pentru cei care nu s-au
hotărât să urmeze cuvintele lui Dumnezeu, el a scris celebrul său „pariu", care, pe scurt, poate fi redat
astfel: „Dacă Dumnezeu nu există dar ai crezut în el, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi nu ai
crezut în el, atunci ai pierdut totul." Iată un fragment din cartea „Cugetări", referitor la acest „pariu": „Să
punem în cumpănă câştigul sau pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă
câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Deci, pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire." (Blaise
Pascal, „Cugetări", Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 328) Recomand intreaga carte „Cugetari" a lui
Blaise Pascal. Este foarte interesantă. Deci, chiar şi cei care nu-s convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a
vieţii veşnice de dincolo, totuşi ar trebui să creadă, să facă pocăinţă pentru păcate şi să-l urmeze pe
Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale măcar pentru un singur motiv: pentru a ajunge la fericirea veşnică, nu
la suferinţa veşnică. Existenţa iadului este un adevăr revelat de Dumnezeu şi nu e o răzbunare a lui, ci este
consecinţa dreptăţii sale. În Psalmul 13, 1 este scris: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu".",
adică a afirma sau a crede că nu există Dumnezeu este o absurditate. Un ateu nu are nicio justificare
pentru necredinţa sa chiar dacă nu ar avea nicio informaţie religioasă, deoarece existenţa lui Dumnezeu se
poate deduce chiar numai din creaţie (chiar fără revelaţia supranaturală), după cum spune şi psalmistul:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria." (Psalm 18, 1) precum şi Sfântul
Apostol Pavel în scrisoarea către romani: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi
dumnezeirea Lui, se vad lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile
făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi." (la Judecată necredincioşii nu vor putea spune
că n-au ştiut.) (Romani 1, 20). Un ateu poate fi iertat dacă face pocăinţă în viaţa pământească pentru
păcatul ateismului, ca şi pentru orice alt păcat. Iar filosoful Kant spunea: „Două lucruri mă uimesc în mod
deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine." Pornind de la versetele amintite, într-un
cântec creştin se aclamă astfel: „Întregul univers pe Dumnezeu îl preamăreşte, / Întregul univers despre
slava lui vorbeşte." Savantul Blaise Pascal a scris despre atei: „Această superficialitate, într-o chestiune în
care este vorba de ei înşişi, de veşnicia lor, de fiinţa lor, mă irită mai mult decât mă înduioşează; mă
uimeşte şi mă înspăimântă. E un monstru pentru mine. În zadar se îndepărtează ei cu gândul de la veşnicia
care îi aşteaptă, căci nu o pot nimici negândindu-se la ea. Cel care se îndoieşte şi care nu cercetează este
totodată şi nedrept şi foarte nenorocit. Iar dacă, în această stare, el este liniştit şi satisfăcut, dacă se făleşte
cu ea şi dacă se arată mândru, dacă din ea face subiect al bucuriei şi al deşertăciunii sale, n-am termeni să
calific o atât de extravagantă creatură. Unde se pot căpăta asemenea simţăminte? Ce motiv de bucurie
găseşte cineva în a nu mai aştepta decât mizerii fără sfârşit? Ce motiv de vanitate de a te crede în
întunecimi de nepătruns şi cum este posibil un astfel de raţionament la un om cu judecată? Şederea
aceasta liniştită în ignoranţă este un lucru monstruos a cărui extravaganţă şi stupiditate trebuie arătată celor
care îşi petrec astfel viaţa, pentru a-i face să-şi dea seama de ce se petrece în ei înşişi şi pentru a-i ruşina
prin arătarea nebuniei lor. Există oameni indiferenţi faţă de ruina fiinţei lor şi de pericolul unei eternităţi de
mizerie. Această poziţie a lor mi se pare nefirească, deşi faţă de celelalte lucruri ei iau cu totul altă atitudine:
se tem până şi de cele mai mici dintre ele, le prevăd, le simt." (Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti 1992, p. 297). Recomand întreaga carte „Cugetări" scrisă de Blaise Pascal. E foarte interesantă.
Savantul român Nicolae Constantin Paulescu, care a descoperit insulina, a scris şi cartea „Fiziologie
filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie". Redau câteva fragmente foarte interesante din
această carte: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, imateriale, unice şi înţelepte, este
termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. Prin urmare, omul
de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: «cred în Dumnezeu», ci trebuie să afirme : «Ştiu că Dumnezeu
este.»" (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed.
Anastasia, Bucureşti 1999, p. 115). „În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de
existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o
simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific." (Nicolae C. Paulescu, Fiziologie
filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 110). Nicolae C.
Paulescu scrie că ateismul este un parazit care paralizează ştiinţa şi îi împiedică progresul: „Astăzi, o
mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care materialismul şi corolarul său, ateismul, le săvârşesc
asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretutindeni, în Franţa şi mai ales în Germania. Să
sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit (ateismul), care nu numai că
o compromite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul."(Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică.
Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, p. 112). Materialismul este
teoria greşită care afirmă că există numai materia. Teoria materialistă este combătută şi criticată de Blaise
Pascal, de Nicolae Constantin Paulescu, de Max Planck şi de mulţi alţi savanţi. Nicolae C. Paulescu scrie
mai departe: „Ideea de Dumnezeu este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd.
Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept
expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul
ştiinţei - deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia - ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i
priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi
naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul
de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai
multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă - fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa
de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş. La şaptesprezece ani, eram materialist pentru că nu aveam decât
o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa
că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsam prins în cursa perfidei
afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu
continuu, noi cunoştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire,
facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii
savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a acestei doctrine." (Nicolae C. Paulescu,
Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti 1999, pp. 119 -
120).

↩ Raspunde
( voturi)
Extende firul conversatiei