Educatia permanenta instituie o noua viziune asupra educatiei, conturata mai ales pe parcursul celei de a doua jumatati a veacului

al XX-lea, care desemneaza procesul de formare si dezvoltare a personalitatii pe durata intregii vieti a individului. Conceptul de educatie permanenta ne atrage atentia, de asemenea, asupra faptului ca influentele educationale trebuie sa vizeze integralitatea persoanei umane. Se vorbeste, de aceea, de "educatie permanenta integrata", termenul "integrata" desemnand , pe de o parte, integrarea tuturor instantelor si formelor de educatie la diferite nivele (educatie prescolara, educatie scolara, educatia adultilor), si, pe de alta parte, integrarea intr-un sistem unitar a tuturor formelor sociale de educatie (formala, non formala si informala). Educatia permanenta inseamna deci un proces integrator al tuturor influentelor educationale, intr-un sistem coerent si convergent, exercitate asupra individului - in modalitati variate si specifice - pe toata durata vietii sale. Educatia permanenta trebuie deci inteleasa, mai degraba, ca un principiu de organizare a educatiei. Ea are, in ultima instanta, un caracter paradigmatic pentru organizarea educatiei contemporane. Ideea permanentei educatiei este redata prin doua concepte distincte: 1. permanenta educatiei (sens filogenetic), care exprima nevoia de educatie pe care omul a resimtit-o in toate timpurile, dovedita prin intreaga cultura materiala si spirituala si prin imbogatirea neintrerupta a experientei social-istorice a umanitatii; 2. educatia permanenta (sens ontogenetic), cu referire la nevoia de educatie pe care individul o resimte pe toata durata intregii sale vieti. Educatia este proiectiva, dar si corectiva, profilactica si terapeutica. A pleda pentru permanenta educatiei permanente inseamna a accepta educatia in viata societatii si a persoanei cu aceeasi prezenta in fapte si in aspiratii ca si hrana, imbracamintea, adapostul. Poate ca aceasta este singura sau principala permanenta care asigura si ordoneaza prezenta umana in regnul uman si in "regnul" spiritului. In acceptiunea actuala, ca demers continuu de formare si dezvoltare a personalitatii pe toata durata vietii, conceptia educatiei permanente s-a constituit pe traseul dezvoltarii invatamantului pentru adulti si al reflectiilor pe care acesta le-a generat. Educatia permanenta se constituie ca un ansamblu de mijloace puse la dispozitia oamenilor de orice sex, varsta, situatie sociala si profesionala, pentru ca ei sa nu inceteze sa se formeze de-a lungul vietii, cu scopul de a-si asigura deplina dezvoltare a facultatilor si participarea eficienta la progresul societatii. Strategiile educative, dezvoltand mecanisme de influentare, care pun in evidenta dimensiunile si semnificatiile sociale ale mediului cultural-educativ, ne apar ca niste procese interactive, marcate social de indicatori ca: ideologia si sistemele de valori de referinta, obiective si norme, modele de comportament asteptate, organizarea si functionarea institutiilor educative. In contact cu aceste realitati sociale, indivizii invata roluri, isi formeaza reprezentari despre mediul lor, dobandesc stiluri actionale in interiorul sistemului. Contextul socio-cultural, conditiile economice, situatiile institutionale sunt referenti care contribuie la formarea capitalului cultural al grupurilor si indivizilor. Alimentandu-se din informatiile, ideile, optiunile etc. vehiculate de familie, scoala, alte institutii, individul isi formeaza treptat un instrument de perceptie si interpretare a mediului, o modalitate de a gandi practic lumea, de a cunoaste si stapani contextul social, de a elabora mental realitatea, transformand obiectele sociale (persoane, contexte, situatii) in categorii simbolice (valori, credinte, ideologii). In concluzie, educatia permanenta presupune corelarea, atat pe verticala, cat si pe orizontala, a diferitelor componente ale sistemului educational. Contrar structurilor traditionale ale invatamantului, concepte prin suprapunerea sau alipirea, ca niste cusete, a diferite grade si tipuri de institutii si activitati educative relativ eterogene, educatia permanenta implica un sistem educational integrat orizontal si vertical, ale carui elemente se completeaza si comunica intre ele, se bazeaza pe toate resursele pedagogice ale societatii; in esenta, educatia permanenta se exprima in toata gama genurilor de

educatie: generala, profesionala, sociala si culturala, morala si afectiva, formala si non formala, institutionala si non institutionala, in scoala, in familie si pentru adulti. Factori care genereaza educatia permanenta Ideea educatiei permanente nu este o idee noua, ci o gasim prezenta inca din antichitate, la greci si la romani, iar mai tarziu arabii au inscris-o in Coran ca obligatie religioasa. Intreaga viata este o scoala, afirma J.A. Comenius, iar Nicolae Iorga sustinea ca "invatat este omul care se invata necontenit pe sine si invata necontenit pe altii". Viziunea educatiei permanente s-a constituit sub impactul unor fenomene sociale globale, legate de accelerarea dezvoltarii societatii. Pentru secolul nostru, invatarea continua a devenit o cerinta fundamentala a societatii, determinata de cresterea exponentiala a informatiilor si de uzura accelerata a acestora, de mobilitatea profesiunilor, de progresele extraordinare ale stiintei, tehnicii tehnologiei si mijloacelor de informatie, de dinamismul vietii economice si sociale, de democratizarea invatamantului, de cresterea nivelului de aspiratii spre cultura si educatie, de folosirea cat mai utila si cat mai placuta a timpului liber. A invata sa inveti si a dori sa te perfectionezi continuu sunt cerinte ale educatiei permanente, prin care omul contemporan invata sa fie el insusi, receptiv la schimbari, capabil sa le anticipeze si sa se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia sa intelectuala si moral - civica. Educatia permanenta se caracterizeaza prin aceea ca este continua si globala, integrand toate nivelurile si tipurile de educatie, asigurand astfel formarea echilibrata a personalitatii, cu un grad inalt de autonomie a invatarii, pe baza careia omul stie sa identifice si sa foloseasca sursele de informatie, sa participe la dezvoltarea societatii si la educarea celorlalti membri ai colectivitatii din care face parte. Educatia este o forma de comunicare interumana prin care se transmit, de la o generatie la alta, valorile culturii, experienta de productie si comportamentul social. Definita ca actiune sociala si proces, educatia consta intr-un ansamblu de influente exercitate in mod planificat, in cadrul institutiilor scolare pe baza unui sistem de obiective, principii, forme si metode de organizare, folosite in scopul formarii omului ca personalitate, capabil sa se integreze activ in dinamismul vietii sociale. Educatia este, deci, un proces complex, de socializare si individualizare a fiintei umane in drumul sau spre umanitate (I. G. Stanciu). Influente educative, exercitate asupra unei persoane, sunt de tip formal, non formal si informal, din care rezulta cele trei dimensiuni ale educatiei (Thomas J., La Belle). Sistemele educationale cunoscute pana in prezent s-au bazat pe monopolul institutional al scolii. Un astfel de model a putut functiona optim atata vreme cat alternativele educationale din afara scolii erau putin dezvoltate si nu puteau deveni concurente. Deceniile din urma insa au pus in evidenta o dezvoltare a noi medii educationale in afara scolii, capabile sa devina o alternativa (fie complementara, fie concurentiala) pentru educatia formala de tip scolar. Extensia educatiei non formale si informale a evidentiat si anumite carente ale educatiei scolare, conducand la anumite contestari si critici (uneori foarte vehemente, ca in teoria "descolarizarii societatii"). S-a conturat, din ce in ce mai mult, ideea ca scoala trebuie considerata in ansamblul modalitatilor sociale de educatie, care constituie sistemul social de educatie. Multe din noile modalitati de educatie satisfac nevoia de educatie permanenta a individului. Impactul educatiei permanente asupra educatiei scolare Educatia formala (scolara) se desfasoara in mod organizat si planificat, avand la dispozitie planuri de invatamant, programe si manuale scolare, necesare realizarii obiectivelor educationale. Conceptul de educatie permanenta are o pregnanta valoare euristica, el determinand ample si profunde reconsiderari si regandiri atat in sfera conceptuala (teoretica), cat si in cea actionala (practica) a educatiei contemporane. El a permis o mai corecta intelegere si definire a scopurilor si obiectivelor

educatiei, reconsiderarea si organizarea pe alte baze a continuturilor invatamantului, introducerea unor noi modalitati si forme de instruire si educare, asigurarea coerentei si unitatii sistemului educational. In reformele actuale privind sistemele educationale din toate tarile se observa preocupari de articulare a diferitelor niveluri si tipuri ale educatiei, urmarindu-se continuitatea acestora in timp si spatiu, incercand sa transforme punctele terminale ale invatamantului primar, gimnazial, liceal si universitar in descrieri spre invatarea continua, spre autoeducatie ( G. Vaideanu). Scoala este o etapa initiala a educatiei permanente, care trebuie sa pregateasca elevii in acest scop si, ca urmare, din aceasta perspectiva trebuiesc regandite obiectivele educationale, continutul si metodele de predare invatare - evaluare. In acest scop se va pune accent pe folosirea pe scara larga a metodelor activ-participative, pe tehnicile de invatare eficienta, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe cresterea efortului de invatare al elevilor si pe formarea capacitatii de autoevaluare. Educatia non formala este tot o actiune organizata, dar in afara scolii, fie in mediul socio-profesional, sub forma de perfectionare si formare profesionala, sau in mediul socio-cultural, prin teatre, muzee, biblioteci publice, manifestari cultural artistice, excursii, cluburi sportive, concursuri, precum si cu ajutorul mass-media (cinematografe, televiziune,radio presa), discoteci publice etc. Actioneaza neorganizat, in cadrul mediului socio-cultural, prin influente exercitate de familie, civilizatia urbana sau rurala, grupuri sociale, activitati culturale, experiente de viata traite etc. Schimbarile rapide din societatea contemporana si mai ales mediile de comunicare au largit sfera educatiei scolare prin completarea ei cu educatia informala si non formala, care isi aduc contributia la largirea orizontului de cunoastere al elevilor si la educatia lor permanenta. Deci, educatia nonformala ofera un set de experiente sociale necesare, utile pentru fiecare copil, tanar sau adult, complementarizand celelalte forme de educatie prin: - valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educational; - oportunitati pentru valorificarea experientelor de viata ale elevilor, prin cadrul mai flexibil si mai deschis si prin diversificarea mediilor de invatare cotidiene; - participare voluntara, individuala sau colectiva; - modalitati flexibile de a raspunde intereselor elevilor - gama larga de activitati pe care le propune si posibilitatea fiecarui elev de a decide la ce activitati sa participe; - dezvoltarea competentelor pentru viata si pregatirea tinerilor pentru a deveni cetateni activi; pe langa informatiile si competentele specifice anumitor domenii de activitate in care se incadreaza proiectele sau activitatile nonformale, elevii isi dezvolta si capacitati organizatorice, capacitati de autogospodarire, de management al timpului, de gandire critica, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme; - un cadru de exersare si de cultivare a diferitelor inclinatii, aptitudini si capacitati, de manifestare a talentelor in arta, cultura, muzica, sport, pictura, IT etc. Un rol important in formarea in acest sens al elevilor, il ocupa cadrul didactic. Este factorul determinant in formarea profesionala a elevilor, conducatorul activitatii didactice ce se desfasoara in vederea realizarii obiectivelor instructiv educative. Informatiile ce urmeaza a fi transmise elevilor, capata valente educative numai in urma preluarii si prelucrarii acestora de cadrul didactic. Acesta are datoria de a ridica standardul valorilor culturale si morale ale elevilor, si implicit a societatii. Dascalul nu este numai o sursa de informatie, ci este cel care stabileste o relatie umana cu clasa de elevi. Cultura profesionala, capacitatea de a se raporta continuu la elevi, umanismul, obiectivitatea, dreptatea, principialitatea, curajul, corectitudinea, constiinta responsabilitatii acestea sunt cateva din calitatile morale pe care un dascal trebuie sa le aiba pentru a putea stabili o relatie socioafectiva cu elevii. Pe baza acestei relatii apar si se dezvolta la viitorii dascali , acele sentimente superioare care au valoare in societate si care pun bazele eticii profesionale. Sentimentele dirijeaza in mare masura conduita, fiind principalul factor motivational. Ele organizeaza impulsurile, dorintele, influenteaza mereu atitudinile si interesele noastre, in functie de situatie.

Ca forme de perfectionare permanenta a cadrelor didactice, in proiectul noului statut sunt prevazute: studiul individual, sesiuni metodico-stiintifice, schimburi de experienta, cursuri periodice de informare, cercuri si seminarii pedagogice, strategii de perfectionare, consultatii, cursuri fara frecventa, cursuri de vara, postuniversitare si doctorat. Strategiile de perfectionare urmeaza sa se incheie cu elaborarea unei lucrari metodico-stiintifice. In concluzie putem afirma ca, traditional, educatia oferita de scoala a fost considerata educatie formala, activitatile educative organizate de alte institutii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educatie nonformala, iar influentele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass-media etc., educatie informala. Delimitarea intre aceste trei forme ale educatiei este una teoretica, in practica ele functionand ca un complex ale carui granite sunt dificil de trasat. Mai mult, in ultima perioada asistam la o dezvoltare si la o "formalizare" a educatiei nonformale, care se apropie din ce in ce mai mult de spatiul scolar. Si scoala ca institutie - a raspuns provocarilor sociale prin largirea sferei de activitate si initierea unor parteneriate cu societatea civila, comunitatea locala sau cu diferite institutii culturale. Aceasta deoarece invatarea nu este legata numai de scoala sau de alte contexte organizate. Conceptia despre invatare are la baza ideea si observatia ca un numar mare al experientelor noastre de invatare s-au desfasurat in afara sistemului de educatie formala: la locul de munca, in familie, in diferite organizatii si biblioteci. Autoeducatia Formarea personalitatii umane este rezultatul unui proces complex in care actiunile si influentele societatii, ale institutiilor ( scoala, alte institutii cu vocatie etica, culturale), grupurilor culturale (familie, grupul de munca) carora le apartine individual se impletesc cu eforturile proprii de autoformare ale fiecarei persoane intreprinse in tot parcursul vietii. Cunostintele acumulate, abilitatile si competentele insusite, trasaturile de personalitate formate, departe de a reprezenta un dar al naturii, sunt produsul actiunilor si influentelor exercitate de mediul social de existenta asupra individului, conjugate, intr-o masura variabila, cu eforturile de autoformare ale acestuia. Desi fenomenul de autoeducatie (autoformare) a existat din totdeauna fiind propriu fiintei umane, totusi investigarea lui teoretica, pentru a-i deslusi mecanismele interferentiale cu procesul de educatie, in afara unor reflectii sporadice, s-a produs relativ tarziu. Se poate considera ca preocuparile in aceasta directie sunt corelate cu constituirea si dezvoltarea viziunii educatiei permanente si a consideratiilor la care aceasta a dat loc, privind, mai ales, faptul ca, la varsta adulta, devenirea individului se realizeaza, in masura insemnata, ca proces de autoformare. Aceasta este ratiunea pentru care autoeducatia este abordata in stransa legatura cu problematica educatiei permanente. Autoeducatia, adica educatia de sine insusi, este o activitate constienta, orientata spre formarea propriei persoane, in conformitate cu nazuintele, aspiratiile, idealurile si conceptia despre rolul omului in societate. Autoeducatia devine posibila la varsta adolescentei, datorita celor trei functii ale constiintei de sine : functia anticipativa, de proiectare in viitor a propriei persoane, facilitand formarea idealului in viata, functia normativa, concretizata in modul propriu de apreciere a valorilor pe baza unor criterii sociale si capacitatea omului de a se reflecta pe sine insusi, dandu-si seama de ceea ce este si de ceea ce vrea sa devina. Autoeducatia devine posibila pe baza educatiei, cand adolescentul, reflectand asupra celor invatate si dispunand de un mod propriu de apreciere a valorilor socio-culturale le interiorizeaza, participand astfel la propria sa formare si dezvoltare. In acelasi timp, autoeducatia favorizeaza asimilarea influentelor provenite din afara prin educatie, iar pe de alta parte se integreaza in educatia permanenta, sporindu-i eficienta. Ca urmare, in scoala va trebui sa se transmita elevilor bazele si metodele autoformarii, pregatindu-i pentru educatia permanenta. Autoeducatia reprezinta produsul unor cicluri de educatie permanenta proiectate la niveluri de realizare superioara, intr-o perioada de timp semnificativa psihosocial pentru valorificarea la maximum a

potentialului de autoformare autodezvoltare al personalitatii umane. In aceasta perspectiva, "a educa in perspectiva educatiei permanente inseamna, in esenta, a determina un autentic proces de autoeducatie" (Toma, Steliana). Ca tendinta de evolutie a educatiei, autoeducatia evidentiaza posibilitatea transformarii obiectului educatiei in subiect al propriei sale formari. Aceasta presupune stimularea capacitatii obiectului educatiei de: interiorizare a actiunii educationale; reali-zarea a unor circuite de conexiune inversa interna; autoevaluare; autoproiectare pedagogica (Structura actiunii educationale). Valorificarea resurselor de autoeducatie ale personalitatii umane permite realizarea unui nou echilibru intre factorii externi si factorii interni ai activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii. Astfel educatia, aflata initial alaturi de mediu in ipostaza unui factor extern, devine treptat - prin educatie permanenta si autoeducatie un factor intern stabil, care reflecta la nivel functional si structural capacitatea intrinseca a personalitatii umane de (auto)perfectionare continua a activitatii sale individuale si sociale. Articol scris de: Elena FILIPESCU,inspector scolar, ISJ Botosani Bibliografie: 1. R.H. Dave (sub.red.) Fundamentele educatiei permanente, buc. EDP, 1991. 2. Gaston Berger Omul modern si educatia sa (trad.), Buc., EDP. 1973. 3. Steliana Toma Autoeducatia. Sens si devenire, Buc., EDP, 1983. 4. I.Gh. Stanciu Scoala si doctrinele pedagogice in secolul XX, Buc., EDP, 1995.