RAȚIONAMENTUL

Elev
Prelipceanu Lucian

1
 Noţiunea de „raţionament”
Unele cunoştinţe le obţinem nemijlocit, cu ajutorul organelor de simţ, iar pe altele –
mijlocit, prin intermediul gândirii logice, făcând concluzii din cunoştinţele pe care le avem.
Raţionamentul este o formă de gândire, prin care se obţin cunoştinţe noi din judecăţile existente.
Judecăţile din care derivă concluziile se numesc premise, iar judecata obţinută, cea care reprezintă
cunoştinţe noi, se numeşte concluzie. Raţionamentul este o operaţie logică, în rezultatul căreia
din una sau mai multe judecăţi, pe care le numim premise, derivă o judecată nouă, care se
numeşte concluzie. El este procesul de obţinere a cunoştinţelor, exprimate prin judecăţi din alte
cunoştinţe, care la fel sunt exprimate prin judecăţi.
Esenţa logică a raţionamentului constă în mişcarea gândirii de la analiza cunoştinţelor deja
existente la sinteza cunoştinţelor noi. Această mişcare are un caracter obiectiv şi se determină de
legăturile reale ale realităţii. Legătura obiectivă, reflectată în conştiinţă asigura legătura logică a
gândurilor. Iar lipsa legăturilor obiective a realităţii duce la greşeli logice. Pentru ca concluzia
obţinută să fie o judecată adevărată, trebuie ca premisele raţionamentului să fie judecăţi
adevărate, De asemenea, trebuie ca raţionamentul să fie corect, adică să fie alcătuit conform
regulilor impuse, în funcţie de tipul acestuia. Însă, se poate întâmpla că şi din premise false se pot
obţine concluzii adevărate. De exemplu:
Toţi peştii au picioare.
Toţi oamenii sunt peşti.
Deci, toţi oamenii au picioare.
Există mai multe tipuri de raţionamente. După orientarea conchiderii, fundamentarea
logică a concluziei: deductive, inductive şi prin analogie. După numărul de premise: imediate şi
mediate. După calitatea conchiderii: certe şi probabile.
Raţionamentele deductive sunt acele raţionamente în care concluzia decurge cu necesitate
logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu
decurge din ele. Deducţie sau raţionament deductiv este „raţionament în care se trece de la
judecăţi de un anumit grad de generalitate la judecăţi de acelaşi grad de generalitate sau la
judecăţi de un grad mai mic de generalitate”. [Enes, dcţ, p. 68]. Deducţia se supune unei condiţii
logice: dacă premisele sunt adevărate, atunci este adevărată şi concluzia. Şi dacă ea nu satisface
această condiţie, atunci se poate afirma că raţionamentul a fost alcătuit incorect.
2
 Deducţia ne permite să obţinem concluzii adevărate, iar raţionamentele deductive se supun
unor reguli clare, precise şi ordonate sistematic. De aceea unii autori susţin că „logica în sens
strict trebuie privită ca studiu formal consacrat numai inferenţelor deductive sau, mai pe scurt, ca
teorie a deducţiei”. [Crăciun, p. 15]
Raţionamentul deductiv este raţionamentul prin care se obţine o concluzie despre un
obiect al unei clase sau despre un grup de obiecte al unei clase în baza cunoştinţelor anterior
existente despre toată clasa de obiecte. Sau, altfel spus, în baza posedării de către obiect a unei
caracteristici esenţiale, se determină apartenenţa acestui obiect la o anumită clasă, mai apoi se
face concluzia că caracteristice comune pentru toate obiectele acestei clase, îi sunt proprii şi
acestui obiect.
Concluziile obţinute printr-un raţionament deductiv sunt adevărate şi nu necesită
verificare adăugătoare. Fundamentul logic al adevărul concluziei unui raţionament deductiv îl
constituie adevărul premiselor, stabilirea între ele a unor relaţii de gen şi de specie. Căci,
caracteristicile genului sunt concomitent şi caracteristici ale speciei. Sau, se poate afirma că: tot
ceea ce se afirmă despre toate obiectele unei clase, se poate afirma sau nega şi despre fiecare
obiect în parte.
Raţionamente deductive sunt importante pentru evaluări juridice, pentru opera de
calificare juridică. În raţionamentele deductive legătura dintre premise şi concluzie se bazează pe
legi logice, de aceea concluzia decurge cu necesitate din premise. Raţionamentele deductive se
mai numesc şi logic necesare, iar cele inductive - raţionamente probabile.
Raţionamentul deductiv nu presupune doar trecerea de la general la particular. De
exemplu, raţionamentul „Unii studenţi sunt dansatori, deci, unii dansatori sunt studenţi”, este
deductiv. Vedem însă că nu este prezentă aici o trecere de la general la particular. Totuşi,
concluzia unui raţionament deductiv nu este nici odată mai generală decât premisele acestuia.
Spre deosebire de raţionamentele deductive, în care între premise şi concluzie există o
relaţie de urmare logică, raţionamentele inductive constituie aşa legături între premise şi
concluzie, în care premisele doar confirmă concluzia. Premisele doar susţin concluzia, dar nu
asigură adevărul ei şi în concluzia inferenţei inductive se conţine o informaţie, care nu exista în
premise.
În raţionamentele inductive concluzia nu decurge cu necesitate logică din premise. De
aceea concluziile obţinute nu le putem califica ca adevărate, ci ca mai mult sau mai puţin

3
probabile. Totuşi, această afirmaţie nu este valabilă pentru inducţiile complete, în cadrul cărora se
studiază toate obiectele unei clase anumite.
Dacă în cadrul raţionamentelor concluzia decurge logic dintr-un ansamblu de premise,
atunci în cazul raţionamentelor inductive se realizează sprijinirea prin premise a concluziei fără
ca să o implice cu necesitate.
În raţionamentele deductive legăturile dintre premise şi concluzie reprezintă legi logico-
formale, de aceea în cazul când premisele sunt adevărate, concluziile sunt cu necesitate adevărate
(dacă raţionamentul este alcătuit corect).
În raţionamentele inductive între premise şi concluzii au loc aşa legături după formă, care
asigură obţinerea mai cu seamă a concluziilor verosimile atunci când premisele sunt adevărate.
Prin raţionamente deductive un gând se deduce din altele. Prin cele inductive se induce la
un gând-concluzie. Iar în raţionamentele prin analogie gândul se transpune de la un obiect la
altul.

Raționamentul în arhitectura sistemului cognitive uman

Popescu-Neveanu (1978, apud Roman, 2006) defineşte raţionamentul ca „formă logică
fundamentală constând dintr-o înlănţuire de judecăţi prin care se derivă cunoştinţe noi din
cunoştinţe date. Trecerea de la o cunoştinţă dată la una nouă nu are loc direct, ci prin intermediul
unei a treia judecăţi”. Literatura de specialitate descrie două tipuri principale de raţionament:
raţionamentul inductiv şi raţionamentul deductiv. Klauer (1989, apud Koning, Hamers, Sijtsma
& Vermeer, 2002) definea raţionamentul inductiv ca o comparaţie de obiecte sistematică şi
analitică ce tinde spre descoperirea regulilor în haosul aparent şi a iregularităţilor în ordinea
aparentă.
Raţionamentul deductiv presupune o serie de calcule guvernate de regulile de deducţie,
astfel încât, din anumite premise, derivă cu necesitate o concluzie logică. Problema existenţei
unuia sau a două tipuri de raţionament a fost studiată şi la nivel neurologic. Au fost realizate o
serie de experimente de scanare cerebrală. Osherson et al. (1998, apud Smith et al., 2005) au
folosit PET pentru a obţine imagini de la nivel cerebral, în timp ce aceştia îndeplineau sarcini
care implicau raţionament inductiv sau deductiv. Un număr de arii cerebrale erau active în timpul
raţionamentului deductiv, dar nu şi în timpul raţionamentului inductiv şi un număr de arii arătau
pattern-ul invers. Aceste rezultate evidenţiază că cele două tipuri de raţionamente sunt mediate

4
de mecanisme diferite (Smith et al., 2005). În timpul rezolvării sarcinilor de raţionament
deductiv, erau activate arii din emisfera dreaptă, unele dintre ele fiind situate în apropierea feţei
posterioare a creierului. În timpul raţionării inductive, principalele arii activate sunt localizate în
emisfera stângă, într-o regiune din cortexul frontal. Concluziile desprinse în urma realizării unor
studii cu scopul de a evidenţia bazele neurofiziologice ale raţionamentului vizează următoarele
(Goel, 2005):
- implicarea cortexului prefrontal în raţionamentul logic este selectivă şi asimetrică;
- implicarea sa este mai mare în raţionamentul bazat pe situaţii familiare, care au conţinut;
- cortexul prefrontal stâng este necesar şi adesea suficient pentru raţionament;
- cortexul prefrontal drept este uneori necesar, însă, nu suficient pentru raţionament.
Raţionamentul necesită a fi studiat şi prin intermediul relaţiei sale cu alte abilităţi
cognitive (inteligenţa, memoria de lucru, atenţia etc.). Înţelegerea relaţiei dintre abilităţile
cognitive şi educaţie este importantă în societatea contemporană. Se poate afirma că această
relaţie este una de cauzalitate reciprocă: abilităţile cognitive reprezintă predictori pentru
realizarea academică, precum şi, o mai bună educaţie favorizează dezvoltarea abilităţilor
cognitive. Dacă analizăm din perspectiva relaţiei reciproce, găsim o serie de studii care susţin
această idee (abilităţile cognitive apar ca factor intern al activităţii de învăţare, iar, acestea, la
rândul lor, pot fi modelate prin educaţie). Dezvoltarea cognitivă apare ca un element important al
educaţiei, prin urmare, poate furniza repere semnificative în procesul educaţional. Prin urmare,
structurile cognitive şi conţinuturile educaţionale nu pot fi separate. Dezvoltarea cognitivă şi
învăţarea şcolară necesită a fi integrate în practicile educaţionale. Un cadru didactic observă
modificările ce apar la nivelul dezvoltării cognitive, modificări pe care copiii le prezintă în
timpul lecţiilor. Un copil continuă un argument sub îndrumarea cadrului didactic, poate explica
argumentul respectiv. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării cognitive oferă cadrelor didactice
un suport pentru a organiza activităţi în acord cu acestea.

Raţionamente inductive.
În raţionamentele inductive legătura dintre premise şi concluzie nu se bazează pe legea
logică, ci pe baze factuale sau psihologice, care nu au caracter formal.

5
 În dependenţă de tipul de mijloace metodologice aplicate în raţionamentele inductive, se
raţionamente inductive se împart în: inducţie populară (neştiinţifică) şi inducţie ştiinţifică. La
baza inducţiei populare se află Inducţia ştiinţifică presupune utilizarea metodologiei ştiinţifice.
În astfel de raţionamente concluzia nu urmează logic din premise şi poate să conţină o
informaţie, care lipseşte în premise. De aceea adevărul premiselor nu asigură cu necesitate
adevărul concluziei. Inducţia ne dă doar concluzii probabile, adevărul cărora trebuie să fie
verificat pe parcurs.
Concluziile inferenţelor inductive sunt doar probabile – mai mult sau mai puţin. Desigur,
se au în vedere inferenţele inductive incomplete. Cu toate că inducţia aduce concluzii probabile,
importanţa ei este deosebit de mare.
Deşi raţionamentele inductive nu ne oferă decât cunoştinţe verosimile, totuşi, aproape
toate principiile ştiinţei, inclusiv şi legile ştiinţifice sunt rezultatul generalizării inductive. Astfel,
cu toate neajunsurile sale, inducţia este baza cunoaşterii noastre.
Nici un termen nu poate fi distribuit în concluzia unei inferenţe dacă nu e distribuit şi în
premise. Nerespectând această regulă, am fi în situaţia de a trage o concluzie asupra întregii sfere
a unui termen, deşi premisele ne dau informaţii numai despre o parte din sfera lui – caz în care
adevărul premiselor nu poate fi o condiţie suficientă pentru adevărul concluziei.
Inducţia incompletă este acel tip de raţionament prin care se examinează doar o parte din
obiectele clasei cercetate. Şi dacă în cazul cercetării acestor obiecte se realizează că toate au o
anumită proprietate, atunci această proprietate se extinde asupra întregii clase şi se afirmă că toate
elementele acestei clase posedă această proprietate.
„Întrucât afirmă despre orice element al unei mulţimi ceea ce se cunoaşte numai despre
unele din elementele acesteia, inducţia incompletă nu poate furniza adevăruri certe, ci numai
diferite grade de probabilitate, iar concluziile întemeiate inductiv nu decurg cu necesitate logică
din premisele lor deoarece sunt mai generale decât acestea; cu alte cuvinte, concluzia unei
inferenţe inductive spune mai multe decât ceea ce se poate extrage din premisele asumate.”
[Crăciun, p. 15]
Inducţia incompletă în cadrul căreia nu se folosesc anumite mijloace metodologice, sau se
foloseşte metodologia simţului comun, ce presupune următoarele principii: să fie studiate cât mai
multe obiecte şi să se diversifice alegerea obiectelor pentru cercetare. Dacă sunt respectate aceste

6
principii, atunci gradul de verosimilitate al concluziei creşte, dar ea nu devine adevărată cu
certitudine.
Inducţia populară. Este inducţia prin enumerare simplă. Se mai numeşte inducţie prin
enumerare simplă în lipsa cazurilor contradictorii. Aşa exemple se întâlnesc deseori în viaţa de
toate zilele. Se examinează mai multe din elementele unei mulţimi. Şi dacă în toate cazurile
cercetate se observă prezenţa unei proprietăţi, fără ca să existe excepţii, atunci se face concluzia
că toate elementele mulţimii date posedă această proprietate. Chiar dacă pentru moment nu există
excepţii, este posibil ca acestea să apară mai târziu.
De multe ori oamenii au observat, că în înainte de ploaie rândunelele zboară aproape de
pământ. De aceea, a fost făcută concluzia, că întotdeauna înainte de ploaie rândunelele zboară pe
jos. Dar aceste observaţii au caracter de cunoştinţe verosimile. Un exemplu elocvent îl constituie
faptul, că europenii au crezut foarte mult timp că toate lebedele sunt albe, deoarece caracteristica
de a fi albe aparţinea tuturor lebedelor cunoscute de către ei. Dar mai târziu s-au descoperit în
Australia lebede negre şi astfel, concluzia obţinută mai devreme în baza unei inferenţe inductive
incomplete s-a dovedit a fi falsă.
Gradul de verosimilitate al concluziilor obţinute în rezultatul raţionamentelor bazate pe
inducţie populară depinde de numărul de cazuri cercetate şi de calitatea caracteristicii, adică de
gradul de esenţialitate al său pentru obiectele date.
Printre principalele neajunsuri ale acestei metode se numără faptul că nu se efectuează o
alegere conştientă a faptelor şi nu se cercetează cauza fenomenelor.
Inducţia ştiinţifică. Cu ajutorul acestui tip de inducţie nu se cercetează pur şi simplu
cazuri aparte, ci se cercetează natura fenomenului studiat. Respectiv, gradul de verosimilitate al
fenomenului studiat creşte simţitor.
Se deosebesc două tipuri de inducţie ştiinţifică: inducţia prin selecţie, adică inducţia în
cadrul căreia se selectează în mod special obiecte care vor fi cercetate.
Dacă pentru inducţia populară este important să fie studiate cât mai multe cazuri, apoi
pentru inducţia ştiinţifică acest lucru nu este la fel de important. Descoperirea legilor în ştiinţele
precise, dar şi în ştiinţele sociale au fost realizate prin inducţie incompletă.
Metodele de stabilire a legăturilor cauzale dintre fenomene.
Pentru dezvăluirea legăturilor cauzale dintre obiecte şi fenomene se folosesc anumite
metode de cercetare inductivă. Sunt metode inductive de descoperire a cauzei, formulate de J. S.

7
Mill. Metodologic, aceste metode se sprijină pe principiul cauzalităţii. Cauza este un fenomen,
care în anumite condiţii condiţionează alt fenomen. Iar consecinţa, efectul este fenomenul
condiţionat de cauză. Metodele date permit să fie stabilite doar cele mai simple relaţii cauză-efect.
Fiecare din aceste metode poate fi redată sub formă de o schemă, unde prin litera „a” se va
desemna fenomenul, cauza căruia se încearcă să fie stabilită, iar celelalte litere sunt condiţii sau
cauze se petrece sau nu fenomenul „a”.
Metoda concordanţei. Prin această metodă se compară câteva cazuri în fiecare din care
se întâmplă un anumit fenomen. Dar cazurile se aseamănă doar în ceva şi se deosebesc în toate
celelalte. Adică, dacă în mai multe cazuri există o circumstanţă comună, care precede fenomenul
cercetat, atunci facem concluzia că această circumstanţă este cauza fenomenului dat.
Schematic, această metodă poate fi redată astfel:
ABC – a
ACD – a
ADE – a
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: La o fabrică de conserve, la depozit, trei zile la rând au lucrat câte trei
hamali. În fiecare zi, din depozit dispare câte o cutie cu conserve din ardei, dar nimeni nu
recunoaşte că ar fi luat aceste cutii. Doar un singur hamal a lucrat în fiecare dintre cele trei zile –
un oarecare A. Suntem tentaţi la început să considerăm că anume A. a furat cutiile. Totuşi, la o
examinare mai atentă, se pot presupune mai multe variante, printre acestea: în fiecare zi o cutie a
fost furată de toţi trei împreună; în prima zi a fost furată de către doi, la fel şi în următoarele zile;
există un oarecare S., care de fiecare dată a pătruns pe teritoriul depozitului pe neobservate şi a
furat cutiile; A. a furat cutiile împreună cu un oarecare T. despre care nu ştiam, etc. Astfel se vede
foarte clar că concluzia raţionamentului alcătuit este doar verosimilă.
Metoda diferenţelor.
ABC – a
BC – –
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: Ieri au fost prezenţi la curs toţi cei 20 de studenţi, care au ascultat cu atenţie
lecţia. Unicul lucru care deranja pe mai mulţi era muzica care se auzea în surdină. Astăzi la curs
sunt prezenţi 19 studenţi, lipseşte doar Cristian Ciucure şi muzica nu se mai aude. Prima
concluzie pe care suntem tentaţi să o facem este că nume studentul care lipseşte a inclus muzica la

8
prelegerea din ajun. Însă concluzia aceasta este doar probabilă. Se poate întâmpla ca muzica să fi
fost inclusă de un oarecare alt student.
Metoda combinată a concordanţei şi diferenţelor.
Metoda variaţiilor concomitente.
A1BC – a1
A2BC – a2
A3BC – a3
A este probabil cauza lui a.
De exemplu: avem câteva haine de culoare mov, care conţin un procent diferit de fibre
naturale, să zicem, 10%, 15% şi 20%. Observăm că la spălare (separată) hainele şi-au pierdut din
intensitatea culorii respectiv 10%, 15% şi 20%. Dacă temperatura apei în care au fost spălate este
aceeaşi, praful de spălat este acelaşi, vom fi tentaţi să considerăm că anume procentul diferit de
fibre naturale a cauzat decolorarea diferită a hainelor (lucru, printre altele destul de probabil, dar
nu şi cert). Ar putea să existe şi alte posibile cauze pe care nu le-am luat în consideraţie. De
exemplu, duritatea apei, calitatea vopsirii la fabrică a materialului, etc. Deci, concluzia
raţionamentului nostru este doar probabilă.
Metoda reziduurilor.
ABC – abc
B – b
C – c
A este probabil cauza lui a.
La ziua sfântului Valentin, Alexandra, o domnişoară drăguţă a primit trei felicitări dintre
care una anonimă. Din faptul că îi făceau curte trei băieţi – Ion, Viorel şi Nicu, iar primele două
felicitări au fost iscălite de către Ion şi Viorel, Alexandra conchide că a treia felicitare vine de la
Nicu. Este posibilă această concluzie? Desigur. Este ea certă? Nu, este doar probabilă. Există
posibilitatea ca această felicitare să fi fost transmisă de alt băiat. Deci, şi concluzia unui
raţionament inductiv în care se utilizează metoda reziduurilor este doar probabilă.
Observăm că metodele enumerate ne ajută în principiu, ca veridicitatea concluziei să fie
mai verosimilă. Dar, totuşi, aceasta nu devine certă. Există mai multe dificultăţi. Se poate
întâmpla ca fenomenele să apară simultan şi nu succesiv. De asemenea, nu s poate stabili cu
exactitate cauza în cazul existenţei unor fenomene care se condiţionează reciproc.
Ne convingem că dacă ne orientăm doar la forma premiselor, fără a ţine seama de
legăturile lor obiective, atunci aceasta poate crea doar aparenţa unui raţionament corect. Este clar

9
că nu trebuie să mizăm pe faptul că din premise false se pot obţine concluzii adevărate, ci să avem
mare grijă ca premisele se fie întotdeauna adevărate.
În al doilea rând, în procesul de raţionare trebuie să se respecte regulile de conchidere,
care condiţionează corectitudinea logică a raţionamentului, fără aceasta chiar din premise
adevărate se pot obţine concluzii false. De exemplu:
Toţi matematicienii au studiat aritmetica.
Eu am studiat aritmetica.
Deci, eu sunt matematician.
Cunoaşterea în orice domeniu al ştiinţei începe de la cunoaşterea empirică. Se observă
obiecte şi fenomene de acelaşi tip şi faptul că ele au caracteristici care se repetă. Această repetare
duce la gândul că aşa caracteristici nu sunt individuale, ci sunt proprii tuturor obiectelor unei
clase. Trecerea gândirii de la cunoştinţe despre obiecte aparte la cunoştinţe generale se produce
sub formă de raţionament inductiv.
În raţionamentele inductive premisele sunt judecăţi singulare, în ele se conţine informaţie
despre obiecte aparte, dar se poate conţine şi despre grupe de obiecte ale unei clase.
Fundamentarea logică a obţinerii unei concluzii în raţionamentul deductiv serveşte
legătura logică dintre premisele raţionamentului şi concluzie, în care se reflectă legătura
obiectivă dintre particular şi general, cauză şi consecinţă şi care face posibilă transferul
cunoştinţelor de la obiecte aparte la clase de obiecte sau de la clase mai puţin generale la clase
mai generale.
Premisele raţionamentului inductiv sunt judecăţile care fixează informaţia obţinută pe cale
senzorială despre repetarea unei caracteristici P la un şir de fenomene S1, S2, Sn, care aparţin
uneia şi aceleiaşi clase К. Schema raţionamentului inductiv va avea forma:
S1 este Р
S2 este Р
Sn este Р
S1, S2…Sn sunt elemente ale clasei К
Toate obiectele clasei К au caracteristica Р.
În cazul inducţiei incomplete trecerea de la cunoştinţe despre obiecte aparte la cunoştinţe
despre clase de obiecte nu poate să ia forma de necesitate logică, deoarece repetabilitatea
caracteristicii poate să fie doar rezultatul unei coincidenţe.
Raţionamentele inductive incomplete sunt nedemonstrative. În ele concluzia urmează
premisele cu un anumit grad de verosimilitate – de la puţin probabil până la foarte probabil.

10
 Chiar dacă concluziile inducţiei incomplete sunt dor verosimile, ele totuşi, u servit şi mai
servesc oamenii în diferite domenii: agricultură, folosirea uneltelor de muncă, comunicare, ş. a.
De multe ori anume concluziile inducţiei incomplete dau un impuls cercetărilor ştiinţifice.
Concluzii false se pot face dacă se vor alege doar cazurile care îţi plac, iar alte fapte se
ignorează. Ele pot fi ignorate fie din cauza neatenţiei, fie din cauza defectelor observaţiei. Dar se
poate comite şi greşeală special. Când cazurile contradictorii se ignorează sau se ascund. Pe
inducţia incompletă „se ţin” superstiţiile.

11