Prelipceanu Lucian

Caracterizare

Ion de Liviu Rebreanu (caracterizarea personajului principal, Ion Pop al Glanetasului)

Autorul nu isi analizeaza personajele, nu le critica sau le admiră ci pur şi simplu le

prezintă cititorului. Ion este personajul principal al romanului. Numele sau întreg este Ion Pop al
Glanetasului si face parte din categoria taranilor saraci care isi doresc pamant. Portretul sau fizic
nu este conturat, gesturile, mimica si ambracamintea fiind descrise pentru a pune in evidenta
anumite trasaturi sau stari ale personajului. Un exemplu elocvent este descrierea lui Ion, care se
duce imbracat in haine de sarbatoare sa-si viziteze pamanturile. Trasatura sa esentiala este
dragostea pentru pamant: „Unde punea el mâna, punea ti Dumnezeu mila. Iar pamantul ii era
drag ca ochii din cap. (...) Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei
bogati şi veanic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie să aiba pamant mult, trebuie! De pe
atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama...”. Dorinta de a avea pamant este justificata de
realitatea sociala in care traieste, pentru Ion pamantul inseamnă stabilitate, statut social, cea mai
buna dovada a harniciei sale. Prin caracterizare directa, ii sunt subliniate de către narator o parte
din trasaturi: Ion este un taran sarac, dar harnic, un bun gospodar care doreste să aiba ce munci.
De asemenea, i se pun în evidenta inteligenta, ambitia, vointa, trasaturi remarcate şi de
celelalte personaje: Zaharia Herdelea, Titu Herdelea, chiar şi Vasile Baciu. Apreciat in sat pentru
harnicia si istetimea sa, el întelege ca doar munca cinstita nu-l poate ajuta sa ajunga printre cei cu
delnite multe si cu un cuvant greu in sat. Evolutia sa este urmarita in contradictie cu cateva
personaje: George Bulbuc, Vasile Baciu, tatăl său, dar si în contradictie cu sine: personajul are
numeroase momente de nehotărâre, de ezitare între dorinţa de a avea pământ şi iubirea pentru
Florica. Iniţial, visul lui era să recâştige pământurile pierdute de tatăl său, prin urmare dorinţa de
pământ era justificată. Cu timpul însă, obţinerea pământurilor se transformă într-o obsesie care
duce la decăderea morală a personajului, aducând în prim plan trăsăturile negative ale acestuia:
Ion va da dovadă de egoism şi cruzime faţă de Ana, de răutate şi chiar de violenţă. Desi la
început ezită între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, interpretează vorbele lui Titu Herdelea
în favoarea sa şi ia decizia de a-l obliga pe Vasile Baciu să-i dea pământurile: „Se simţea înfrânt
şi neputincios, iar simţământul acesta îi aprindea sângele şi -i umplea creierii de planuri şi
hotărâri care de care mai năzdrăvane. Totuşi nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile
Baciu şi nici să schimbe vreo vorbă cu An a. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la
Florica. Ochii ei albaştri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când îşi amintea de făgăduinţa
lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit şi câteva bulendre
vechi? Dragostea nu ajunge în viaţă... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia.
Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana...”; „ – Dacă nu vrea el să ţi-o dea de
bunăvoie, trebuie să-l sileşti! [...] – Poţi să-l sileşti? Ai cum să-l sileşti? ... –Pot, domnişorule!
izbucni Ion aspru, cu ameninţare în glas.”
Prelipceanu Lucian

Desi Titu Herdelea va avea impresia că este vinovat pentru decizia lui Ion, această idee este
prezentă în mintea personajului chiar de la început, fiul învăţătorului nu face altcev a decât să i-o
amintească: „Nu-i fusese dragă Ana şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă ie dragă. Iubise
pe Florica... dar Florica e mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe.”
Când intră în posesia pământului, Ion se vede „mare şi puternic ca un uriaş din basme care a
biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”. Chiar şi pământul, faţă de care se simţise „mic
şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare”, pare acum a se clătina şi „a se închina în faţa
lui”. Metamorfoza personajului este evidentă şi este subliniată indirect prin prezentarea gesturilor
care arată siguranţa şi mândria de sine: „Pe uliţă umbla cu paşi mai mari şi cu genunchii îndoiţi.
Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere.” Familia pe care şi-o
întemeiază va fi însă neglijată, îşi va determina soţia să se sinucidă şi îşi va lăsa copilul să moară.
Nu durerea pierderii soţiei îl copleşeşte pe Ion, ci teama că legătura sa cu pământul s-ar putea
rupe prin moartea copilului bolnav. Scena în care Vasile Baciu şi Ion, răspunzători de moartea
Anei, se privesc stând de o parte şi de alta a coşciugului este sugestivă şi are caracter anticipativ:
„Privirea socrului său era ca a unui şarpe uriaş ce-şi ameţeşte prada înainte de a o înghiţi. În ochii
lui însă, Ion citi mai ales o întrebare, întâi întuneacoasă, apoi limpede ca lumina zilei: «Unde-s
pământurile?... În pământ se duc toate pământurile...»” Dacă în acţiunea de dobândire a
pământului, Ion se dovedise lucid, calm, controlânduşi acţiunile, gesturile, acum, ameninţat de
pierderea lor, acţionează încrâncenat, dezorganizat. Moartea copilului redeschide lupta pentru
pământ dintre Ion şi Vasile Baciu, dar şi paisunea pentru Florica: „Ce folos de pământuri, dacă
cine ţi-e drag nu-i al tău?”. Deşi la începutul romanului iubirea lor este una îngăduită, în final
situaţia se schimbă deoarece Florica este căsătorită acum cu George. Obsesia pentru Florica ia
locul obsesiei pentru pământ, ajunge la concluzia că nimic nu are valoare fără cineva alături. Prin
dorinţa de a o cuceri pe Florica, Ion încalcă din nou legile morale ale colectivităţii, dar mai ales
înfruntă din nou destinul. El îşi doreşte totul: pământurile şi pe Florica, uitând de echilibru şi
măsură, însă sancţiunea pe care o va primi este definitivă. Florica îi acceptă dragostea, dar totul
se va sfârşi tragic prin uciderea lui Ion de către George Bulbuc. Destinul său este circular, se
întoarce de unde a plecat, la sărăcie, la iubirea pentru Florica. Vinovat de propria-i dezintegrare
morală, răspunzător de moartea Anei, de distrugerea căminului Floricăi, este pedepsit.
Urmărind evoluţia lui Ion, scriitorul sugerează că iubirea lui pentru pământ este
înnăscută, în consecinţă, destinul lui se află implacabil sub semnele tragicului deoarece acţiunile,
faptele şi gesturile sale îi pregătesc sfârşitul tragic. Sfârşitul său violent nu e deloc surprinzător,
agonia lui este descrisă detaliat: „Se gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, carel
scârbea şi din care vroia să scape cu orice preţ.”, ultimul său gând este: „Mor ca un câine!”