Mihai Nina (Miron)

EVALUARE 1

Istoria nu este, nu trebuie să fie o simplă povestire a trecutului. Ea îndeplinește o funcție

critică, întrucât e în stare să ofere cititorilor săi resurse ce le îngăduie să se delimiteze de
certitudinile spontane sau de imaginile impuse. O carte de istorie, reușită și folositoare, este aceea
care oferă o mai bună înțelegere nu numai a trecutului, care este obiectul ei, ci și a prezentului.
(Roger Chartier, 1997).

După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai măreț, mai
vrednic de luarea noastră aminte decât istoria. (Mihail Kogălniceanu).
Nicolae Iorga spunea: Căci istoria e viața omenească, problemele de odinioară sunt de acum, în
altă formă, cu alți oameni…, iar profesorul Mihai Manea explică aceste cuvinte ca referindu-se la
studierea atentă a trecutului, ca exemplu pentru prezent, dar și ca modalitate de prospectare a
viitorului.
Profesorul Nicolae Postolache consideră că adevărata memorie a omenirii, Istoria este știința
fundamentată la începutul secolului al XIX-lea ale cărei rădăcini coboară până la începuturile
organizării vieții în colectivitate. Încă din vremuri străvechi oamenii au simțit nevoia de să-și
transmite informații și evenimente cu încărcătură istorică de la o generație la alta. Istoria este
cartea de identitate a unui popor, a unei colectivități, a unei persoane, este punctul de sprijin care
ne dă certitudini și încredere.
Istoria, după Biblie, trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor și a
fiecărui om în deosebi - scria M. Kogălniceanu în urmă cu aproape două veacuri (1843).
Mihai Eminescu considera că Toată istoria unui popor e înmagazinată în prezentul ei.
Istoria-înfăptuiește-refacerea trecutului
-explicarea trecutului
-studiază-fapte istorice
-evenimente, întâmplări istorice
-procese istorice
Înainte de 1989, istoria s-a bucurat de o atenție sporită, fiind considerată disciplină cu
valoare ideologică. După ce la începutul deceniului al VIII- lea al secolului trecut fusese
marginalizată în școli printr-o aberantă decizie a unui ministru, în 1976 la Congresul Culturii și
Educației Socialiste, șeful statului și al PCR o reintroducea în școli, scopul fiind unul politic și
propagandistic. În aceste condiții, studiul istoriei românilor se întindea pe parcursul a trei ani
alocându-i-se trei ore pe săptămână. De asemenea, fiecare facultate, indiferent de profil și
specializare, avea un curs de probleme fundamentale de istorie a românilor. În schimb, istoria
universală nu conta, se studia sub forma problemelor fundamentale, fiind aruncată în derizoriu.
Istoria națională devenea astfel o slujnică fidelă a PCR și a cultului personalității, secretarului său
general.
După evenimentele din 1989, s-a trecut la modificarea procesului educațional,
intervenindu-se în special asupra aspectelor ce țineau de instrucție și educație. În acest sens s-a
urmărit și redefinirea conceptului de calitate a conținutului procesului educațional, conceput ca o
valoare formativă care se impune ca acțiune vitală, esențială, integrând educația și instrucția fără
a se reduce la acestea. (Sorin Cristea, 1996).
Istoria ca disciplină a făcut pași importanți în România încă de la începutul anilor ‘90.
Ce urmărește istoria ca disciplină de studiu?
Istoria, ca disciplină de învățământ, contribuie în mod decisiv la formarea personalității
elevului. Aceasta își propune nu doar transmiterea de informații cu privire la dezvoltarea societății
omenești și a devenirii sale istorice, ci și selectarea și esențializarea faptelor în devenirea lor
istorică, cultivarea de sentimente, crearea în rândul elevilor de stări, deopotrivă afective și
raționale, formarea de capacități fundamentale de interpretare și înțelegere.
 Scopul istoriei este acela de a ne face să înțelegem starea de față a fiecărui popor în parte,
și a omenirii în genere și direcția pe care vor apuca popoarele și omenirea în viitor (A. D. Xenopol,
1871).
Primul scop al învățării istoriei este acela de a contribui la crearea și întărirea spiritului
național, de a-l face pe elev să-și iubească țara cu victoriile și înfrângerile ei, insistând asupra
ceea ce unește popoarele lumii și nu asupra a ceea ce le desparte.
Istoria trezește și cultivă sentimente, creează acele stări raționale și afective de care are
nevoie orice ființă pentru a trăi și a-și valida capacitățile creatoare în conformitate cu cerințele
progresului si cu interesele societății.
Formarea concepției științifice presupune ca la sfârșitul studiului istoriei elevii:

 să înțeleagă ideea de evoluție a societății omenești din cele mai vechi timpuri și până astăzi;
 să sesizeze factorii determinanți ai acestei evoluții și sensul spre progres al acesteia;
 să înțeleagă interdependența acestor factori în determinarea dezvoltării societății omenești;
 să înțeleagă cauzalitatea evenimentelor, proceselor și fenomenelor istorice, caracterul legic
al dezvoltării istorice;
 să integreze istoria românească în istoria universală;
 să înțeleagă aportul civilizației românești la dezvoltarea civilizației și culturii universale.

În România, Programa școlară pentru disciplina ISTORIE CLASA a IV-a. Anexa nr. 2 la
ordinul ministrului educației naționale nr. 5003 / 02.12.2014 MINISTERUL EDUCAȚIEI
NAȚIONALE stabilește:
Disciplina Istorie este prevăzută în planul-cadru de învățământ în aria curriculară Om și
societate, având un buget de timp de 1 oră/săptămână. Programa școlară pentru disciplina Istorie
propune ca finalitate a învățării familiarizarea elevilor cu trecutul, prin utilizarea unor mijloace și
contexte de învățare adecvate vârstei.
Istoria este una dintre disciplinele care pot asigura pregătirea elevilor pentru evaluarea de
la finalul clasei a IV - a, unde itemii de evaluare sunt construiți după principiile testărilor
internaționale (PIRLS). Această testare acordă ponderi egale materialelor destinate celor două
scopuri ale lecturii: lectura în scop literar și lectura în scopul achiziționării și utilizării informației.
Școlaritatea mică sau cea de-a treia copilărie
Atenția. Dacă la clasa I domină atenția externă, pe măsură ce activitățile se complică și
gândirea și memoria sunt mai amplu antrenate, se manifestă frecvent atenția internă, cea centrată
pe desfășurări mintale mai mult sau mai puțin complexe.
Limbajul. Competența lingvistică a școlarului mic este în progres. La fel performanțele
exprimate în capacitatea de a dialoga, a povesti, a se exprima în scris.
Gândirea. În acest stadiu se înregistrează ceea ce J. Piaget a numit începutul raționalității
gândirii. Adică, școlarul mic nu se mai încrede în simple afirmații, ci în relațiile pe care le poate
surprinde.
Memoria. Crește caracterul activ al desfășurării procesului de întipărire în sensul că
trebuind să satisfacă anumite cerințe ale școlii, sursele principale de învățare vor fi lecția și
manualul din care se vor selecta acele conținuturi care corespund sarcinile primite.
Imaginația. În acest stadiu imaginația reproductivă este antrenată în desfășurarea tuturor
lecțiilor, și cu deosebire, la cele de istorie, geografie, mediu înconjurător. În cele mai multe cazuri
ea sprijină mai buna înțelegere a cunoștințelor sau aplicarea lor în situații noi.
Motivația. Două aspecte sunt importante: trecerea treptată de la motivația extrinsecă la cea
intrinsecă ce se clarifică treptat; amplificarea motivației sociale a învățării față de cea personală și
subordonarea treptată a acesteia din urmă. Cercetările au relevat faptul că de la 9 ani încep să se
manifeste interese cognitive preferințele față de disciplinele școlare. Începând din clasa a II-a, dar
mai mult din clasa a III-a și a IV-a se cristalizează interesul pentru lectură pe baza consolidării
deprinderilor de citit.
 În Evul Mediu, orașele erau construite în jurul a două axe perpendiculare orientate spre
punctele cardinale. În centrul orașului se aflau crucea, biserica, piața. În jurul acestor axe se
găseau atelierele meșteșugarilor și locuințele. Ele erau înconjurate cu ziduri de piatră.
Acum trei sute de ani, orașele au început să fie mai bine organizate decât în epocile
anterioare. Ele erau construite cu ajutorul unor arhitecți care ordonau unor arhitecți care ordonau
spațiul orașelor după reguli geometrice, astfel încât teritoriul să fie folosit rațional și echilibrat.
Numărul locuitorilor din orașe a crescut. La marginea orașelor a apărut o centură de cartiere de
locuințe, fabrici, căi de comunicație.
Lumea cunoscută cuprindea trei continente: Europa, Asia și America. De asemenea, în
secolul al XIX-lea a început explorarea Africii.
Geografia istorică – viața oamenilor a fost întotdeauna influențată de mediul în care au
trăit. Clima și relieful au influențat ocupațiile, vestimentația, tradițiile și sărbătorile, hrana.
Există în istorie situații în care viața de zi cu zi a fost profund marcată de plantele pe care
oamenii le-au cultivat și cu ajutorul cărora și-a asigurat hrana. Aceste plante se numesc plante de
civilizație deoarece evoluția economică, socială, politică și culturală a unor societăți a fost
influențată de cultivarea acestora. Pentru lumea europeană, planta de civilizație a fost grâul,
cultivat alături de alte cereale: orz, secară, ovăz. Grâul nu are un randament prea bun și așa se
explică numeroasele perioade de foamete din istoria Europei.
Grâul nu are un randament prea bun și așa se explică numeroasele perioade de foamete din
istoria Europei. Până în secolul al XVIII-lea, când au fost aduse în Europa plantele descoperit în
America, sporul demografic a fost mic, oamenii au fost măcinați de boli și epidemii, iar dezvoltarea
a fost foarte lentă.
A treia plantă de civilizație a lumii a fost porumbul. El a fost suportul de hrană al
civilizațiilor descoperite de navigatorii spanioli și portughezi în America. Randamentul culturilor
de porumb este net superior grâului sau orezului, iar efortul de cultivare este foarte mic în
comparație cu cultura grâului și mai ales cu orezul. Acest fapt este o posibilă explicație pentru
dezvoltarea civilizațiilor din America Centrală și de Sud.
Respectul pentru fapte și date, precum și o gândire operativă sunt deosebit de importante în
predarea istoriei și în formarea unei concepții istorice. Una din moștenirile negative ale predării
istoriei în școala din deceniile anterioare era tocirea datelor, apelul la memoria elevului și nu
inteligența lui.
Rostul predării istoriei nu poate fi decât cunoașterea trecutului, precum și orientarea elevilor
în problemele actuale ale societății, prin dezvăluirea legăturilor profunde dintre trecut și prezent.
Istoria poate să-i învețe pe oameni să devină mai umani, ceea ce corespunde obiectivelor urmărite
de orice analiză a învățării și a creativității.