"A păstra sănătatea este o datorie morală şi religioasă,

sănătatea este baza tuturor virtuţilor sociale şi ele nu mai pot fi

utile atunci când nu suntem bine." [Samuel Johnson
 MINISTERUL EDUCATIEI
LICEUL TEHNOLOGIC ,,OVID CALEDONIU” TECUCI

PROIECT

EXAMEN DE CERTIFICARE A CALIFICARII PROFESIONALE

NIVELUL 5

„ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU HIPERTENSIUNE ARTERIALA”

DOMENIUL:SANATATE SI ASISTENTA PEDAGOGICA

CALIFICARE PROFESIONALA:ASISTENT MEDICAL GENERALIST

INDRUMATOR PROIECT,
BEJAN NICOLETA

CANDIDAT,
POPA-PAVEL BIANCA TEODORA
 ARGUMENT

Scopul lucrarii mele este acela de a sublinia ingrijirile acordate bolnavului indiferent de boala
acestuia.
Din planul de ingrijire ce l-am relatat in lucrare cat si din experienta dobandita in practica din
spital, am incercat sa evidentiez faptul ca nursingul isi are radacini in nevoile fundamentale ale
individului invatand faptul ca orice fiinta umana, bolnava sau sanatoasa este motivata de dorinta de a
trai.
Asistenta, este cea care trebuie sa intre in pielea bolnavului, sa reprezinte dorinta acestuia de
a trai pentru cel ce si-a pierdut speranta, sa devina glasul pentru cel care nu poata vorbi.
Trebuie sa fie sursa de hrana spirituala pentru cel care nu are posibilitatea sa se documenteze.
In lucrare, pun accentul pe functia indeplinita de asistenta, aceea de a-l ajuta pe omul bolnav
sa-si recastige sanatatea pierduta, sa o pastreze sa-i redea acestuia increderea in propriile-i forte
fizice si verbale.
Scopul invatarii acestei meserii este de a inarma viitoarele asistente cu elemente de baza ale
profesiunii lor.
Am ales acest subiect pentru ca bolile cardiovasculare ocupă unele dintre primele locuri
printre cauzele de mortalitate din ţara noastră. Este ştiut că hipertensivii reprezintă 10% din
populaţia generală. În populaţia de peste 40 de ani, aceştia cuprind 40%, iar în populaţia de 55-60
de ani numărul lor creşte la 50-60%. Cum stresul este un factor favorizant al instalării HTA, iar astăzi
este foarte crescut pentru întreaga populaţie, am vrut ca abordând acest subiect să învăţ cât mai
multe despre această afecţiune şi despre importanţa unei vieţi echilibrate; mai ales să le pot
transmite şi celorlalţi aceste informaţii, în special celor predispuşi să facă HTA .

Hipertensiunea arterială (HTA) reprezintă o creştere a valorilor tensiunii arteriale peste

limita normală , bazată pe media între cel puţin două determinări realizate în două sau mai multe
vizite după screeningul iniţial. Valorile normale ale tensiunii arteriale au fost stabilite de către foruri
internaţionale : TA < 130/80 mmHg, interpretate în raport cu vârsta, sexul şi greutatea, iar
tensiunea arterială optimă fără risc cardiovascular este <120/80 mmHg . 
 Prezenţa în familie a HTA, cât şi dorinţa de a cunoaşte mai multe lucruri despre boală pentru
a putea acorda primul ajutor în folosul celui de lângă mine m-a determinat să aleg această temă a
lucrării de diplomă. Se cunoaşte că organismul realizează un tot unitar cu mediul înconjurător prin
intermediul SNC. În condiţii normale de adaptare, între organism şi mediu se stabileşte o stare de
echilibru biologic care se poate aprecia subiectiv şi obiectiv prin starea de sănătate
 CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI

CARDIO-VASCULAR

1.1 Inima

Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei doi
plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte.
Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului.
Greutatea inimii este de 250-300 g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală, şi o faţă plană,
diafragmatică.
Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea stângă,
rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior şi la dreapta, aici
găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două interventriculare şi două
atrioventriculare, numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.

Cavităţile inimii
Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri şi
prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei cave
superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei drepte şi
orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă. La nivelul atriului stâng sunt patru
orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al urechiuşei stângi şi orificiul
atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două atrii sunt separate prin septul
interatrial.
Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventricular.
Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculilor se află orificiile
atrioventriculare — drept şi stâng —, fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară şi orificiile arteriale
prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu
arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică.
Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular.

Arborele vascular

Arborele vascular este format din artere, vase prin care sâgele circulă dinspre inimă spre
ţesuturi şi organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între sânge
şi diferitele ţesuturi, şi vene, prin care sângele este readus la inimă.
Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior spre
interior, sunt: adventicea, media şi intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie, cele
mai mici fiind arteriolele (în unele
cazuri, metarteriolele), care se
continuă cu capilarele.
Structura arterelor şi venelor
Tunica externă –
adventicea este formată din ţesut
conjunctiv, cu fibre de colagen şi
elastice. În structura adventicei
arterelor, ca şi la vene, există vase
mici de sânge care hrănesc peretele
vascular şi care pătrund în tunica
medie. în adventice se găsesc şi fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.
Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari, numite
artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică, rare fibre
musculare netede şi ţesut conjunctiv. în arterele mijlocii şi mici, numite artere de tip muscular, media
este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre colagene
şi elastice.
Tunica internă, intima, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, aşezate pe o
membrană bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor.
Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are in structura sa aceleaşi
trei tunici ca şi la artere, cu câteva deosebiri. în venele situate sub nivelul cordului, unde sângele
circulă în sens opus gravitaţiei, endoteliul acoperă din loc in loc valvule în formă de cuib de
rândunică, ce au rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge.

Structura capilarelor
Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura lor, se disting,
la exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, în care se găsesc şi
fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite,
aşezate pe membrana bazală.
În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au calibru
mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un lumen neregulat,
prezentând dilatări şi strâmtorări.

Marea şi mica circulaţie

În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie: circulaţia mare —
sistemică, şi circulaţia mică — pulmonară.
Circulaţia mică
Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care
transportă spre plămân sânge cu CO2.
Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO2 spre
reţeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin expiraţie. Sângele
cu O2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene
pulmonare sfârşesc în atriul stâng.
Circulaţia mare
 Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele cu
O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 este
preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.

Sistemul aortic
Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi organele corpului
omenesc.
Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind cele
două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează şi formează arcul aortic, care se continuă cu
aorta descendentă, subîmpărţită în toracală şi abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă în
arterele iliace comune, stângă şi dreaptă.
Ramurile arcului aortic
Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotidă
comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera
carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă şi
dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se
bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există o mică dilataţie, sinusul carotic
(carotidian), bogată în receptori.
Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală şi viscerele feţei. Artera
carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi ochiul. Arterele subclaviculare ajung de la
originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare. Din arterele subclaviculare se desprind:
artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se uneşte cu opusa, participând la
vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din care iau naştere arterele intercostale
anterioare.
Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral al toracelui şi se
continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă naştere la
arterele radială şi ulnară, care vascularizează antebraţul. La mănă se formează arcadele palmare, din
care se desprind arterele digitale.

Ramurile aortei descendente

Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt arterele
bronşice, pericardice şi esofagiene.
Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt:
trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele suprarenale — stângă şi dreaptă —, arterele
renale — stângă şi dreaptă —, arterele testiculare, respectiv ovariene — stângă şi dreaptă —, şi
artera mezenterică inferioară. Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri — splenică, gastrică stângă
şi hepatică — şi vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul şi splina. Artera mezenterică
superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul ascendent şi partea dreaptă a colonului
transvers. Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului transvers, colonul
descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului.

Ramurile terminale ale aortei

Arterele iliace comune — stângă şi dreaptă —, ajunse la articulaţia sacro-iliacă, se împart
fiecare în artere iliace externă şi internă.
Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind arteră
femurală, care irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee (faţa
posterioară a genunchiu-lui). Ea se împarte în două artere tibiale: 1. artera tibială anterioară irigă faţa
anterioară a gambei şi laba piciorului şi se termină prin artera dorsală a piciorului, din care se
desprind arterele digitale dorsale; 2. artera tibială posterioară irigă faţa posterioară a gambei şi,
ajunsă în regiunea plantară, se împarte în cele două artere plantare, internă şi externă, din care se
desprind arterele digitale plantare.
Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale pentru
organele din bazin (vezică urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele genitale — uter, vagin,
vulvă, prostată, penis.
Sistemul venos
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară şi
vena cavă inferioară.
Vena cavă superioară. Strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare
interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace (spaţiile intercostale,
esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul azygos.
De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naştere venele
brahiocefalice stângă şi dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă superioară.
 Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul
membrelor superioare. Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme
venoase, unul profund şi unul superficial.
Venele profunde poartă aceeaşi denumire cu arte-rele care le însoţesc.
Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul liber
prin transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde.
La nivelul lor se fac injecţii venoase.
Vena cava inferioară. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi
viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al
abdomenului (venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice). Vena cavă inferioară se formează
prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă. La rândul ei, fiecare venă iliacă comună este
formată prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă. Vena iliacă internă colectează sângele
de la pereţii şi viscerele din bazin.
Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul
membrului inferior. Ca şi la membrul superior, se disting vene superficiale şi vene profunde (cu
aceleaşi caracteristici).
Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma şi se termină în
atriul drept.
0 venă aparte a marii circulaţii este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat cu
substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. Ea se formează din unirea a trei vene:
mezenterică superioară, mezenterică inferioară şi splenică.

1.2. Fiziologia aparatului cardio-vascular

Aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui şi a limfei în organism. Prin aceasta se

îndeplinesc două funcţii majore:
1. distribuirea substanţelor nutritive şi a oxigenului tuturor celulelor din organism;
2. colectarea produşilor tisulari de catabolism pentru a fi excretaţi. Forţa motrice a acestui
sistem este inima, în timp ce arterele reprezintă conductele de distribuţie, venele, rezervoarele de
sânge, asigurând întoarcerea acestuia la inimă, iar microcirculaţia (arteriole, metarteriole, capilare,
venule), teritoriul vascular la nivelul căruia au loc schimburile de substanţe şi gaze.
Fiziologia circulaţiei sângelui
 Cu studiul circulaţiei sângelui se ocupă hemodinamica. Sângele se deplasează în circuit
închis şi într-un singur sens. Deoarece mica şi marea circulaţie sunt dispuse în serie, volumul de
sânge pompat de ventriculul stâng, într-un minut, în marea circulaţie, este egal cu cel pompat de
ventriculul drept în mica circulaţie.
Circulaţia arterială
Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele proprietăţi funcţionale:
Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte presiunea
sângelui şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea a scăzut la valori mai mici. În timpul sistolei
ventriculare, în artere este pompat un volum de 75 ml de sânge peste cel conţinut in aceste vase.
Datorită elasticităţii, unda de şoc sistolică este amortizată. Are loc înmagazinarea unei părţi a
energiei sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali. Această energie este retro-cedată
coloanei de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variaţii pasive ale calibrului vaselor mari, se pro-
duce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere.
Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat diametrul lumenului prin
contractarea / relaxarea muşchilor netezi din peretele lor. Acest fapt permite un control fin al
distribuţiei debitului cardiac către diferite organe şi ţesuturi. Tonusul musculaturii netede depinde de
activitatea nervilor simpatici, de presiunea arterială, de concentraţia locală a unor metaboliţi şi de
activitatea unor mediatori.
Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe măsură ce avansăm
spre periferie. Viteza de curgere va fi invers proporţională cu suprafaţa de secţiune.
Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială, debitul sangvin şi
rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică).
Presiunea arterială - sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depăşeşte
presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiune arterială
maximă sau sistolică) şi cu 80 mmHg în timpul diastolei (presiune arterială minimă sau diastolică).
În practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se apreciază indirect, prin măsurarea
tensiunii arteriale. Aceasta se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi aplicată la exteriorul
arterei, pentru a egala presiunea sângelui din interior.
Factorii determinanţi ai presiunii arteriale sunt:
 Debitul cardiac. Presiunea arterială variază proporţional cu acesta.
 Rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase. Este
invers proporţională cu puterea a 4-a a razei vasului şi direct proporţională cu vâscozitatea sângelui
 şi lungimea vasului. Cea mai mare rezistenţă se întâlneşte la nivelul arteriolelor. Cu cât vasul este
mai îngust şi mai lung, cu atât rezistenţa pe care o opune curgerii sângelui este mai mare.
 Volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor extracelulare (LEC). în scăderi
ale volumului LEC, scade şi volemia şi se produce o diminuare a presiunii arteriale (hipotensiune);
în creşteri ale LEC, creşte volemia şi se produce o creştere a presiunii arteriale (hipertensiune).
 Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la menţinerea ei în diastolă.
Scade cu vârsta.
Între debitul circulant, presiunea sângelui şi rezistenţa la curgere există relaţii matematice.
Debitul este direct proporţional cu presiunea şi invers proporţional cu rezistenţa: D = P/R.
Viteza sângelui în artere, ca şi presiunea, scade pe măsură ce ne depărtăm de inimă. în aortă
viteza este de 500 mm/s, iar în capilare, de 0,5 mm/s, deci de o mie de ori mai redusă. Aceasta se
datorează creşterii suprafeţei de secţiune a teritoriului capilar de o mie de ori faţă de cea a aortei.

1.3. Reglarea nervoasă a circulaţiei sangvine

Sistemul nervos afectează în special funcţiile globale, ca, de exemplu, redistribuţia sangvină în
diverse teritorii ale organismului, creşterea activităţii pompei cardiace, şi asigură în special controlul
rapid al presiunii arteriale. Sistemul nervos controlează circulaţia exclusiv prin intermediul
sistemului nervos vegetativ, mai ales prin sistemul nervos simpatic; sistemul nervos parasimpatic
este important în reglarea funcţiilor cordului.
Nervii simpatici conţin un număr foarte mare de fibre vasoconstrictoare şi doar puţine fibre
vasodilatatoare. Fibrele vasoconstrictoare sunt distribuite tuturor segmentelor aparatului circulator,
găsindu-se în număr mai mare în unele ţesuturi (rinichi, intestin, splină şi piele).
În substanţa reticulată bulbară şi în treimea inferioară a punţii, bilateral, se află centrul
vasomotor. Acest centru transmite impulsuri eferente prin măduva spinării şi, de aici, prin fibre
simpatice vasoconstrictoare, la aproape toate vasele sangvine, care prezintă o zonă vasoconstrictoare
şi o zonă vasodilatatoare.
 CAPITOLUL II
HIPERTENSIUNEA ARTERIALA

Definitie: Hipertensiunea arterială e un sindrom caracterizat prin creşterea presiunii sistolice

şi a celei diastolice peste valorile normale. Dupa O.M.S. se consideră valori normale pentru
presiunea maximă 140 -160 mm Hg, interpretate în raport cu vârsta, sexul şi greutatea, iar pentru
minimă 90 - 95 mm Hg.

Clasificare: în functie de etiologie se deosebesc:

Hipertensiunea arterială esenţială, în care nu se poate evidenţia o cauză organică şi
hipertensiunea arterială secundară sau simptomatică, în care este dovedită cauza. Se deosebesc
hipertensiuni secundare renale, endocrine, neurogene şi cardiovasculare.
în funcţie de evoluţie se acceptă astăzi clasificarea propusă de O.M.S.:
 stadiul I , caracterizat prin depăşirea valorilor normale de 140 -160/90 - 95 mm Hg;
 stadiul al II-lea, caracterizat prin semne de hipertrofie cardiovasculară. Hipertrofia ventriculului
stang poate fi constatată clinic, prin electrocardiografie, radiologie şi prin examenul fundului de ochi
(angiopatie hipertensivă);
 stadiul al IlI-lea, caracterizat prin apariţia complicaţiilor cardiace, coronariene, cerebrale şi renale.
 Hipertensiunea arterială este una dintre cele mai raspandite boli. Presiunea arterială poate
creste fie prin marirea debitului, fie prin creşterea rezistentei. Cele mai multe hipertensiuni au la baza
creşterea rezistentei periferice (hipertensiunea esenţială, renala etc). Initial, procesul este functional -
vasoconstrictie - ulterior apar leziuni organice care permanentizeaza hipertensiunea arterială. În ceea
ce priveste factorii care realizeaza vasoconstrictia arterială, se acordă un rol important sistemului
nervos central, sistemului hipofizo-suprarenal şi hiperreactivitatii vasculare. În evoluţia
hipertensiunii arteriale, după mai mulţi ani de evoluţie apar leziuni organice de ateroscleroză, care
agravează tulburările.

Hipertensiuni arteriale simptomatice:

De cauza renala. Din acest grup fac parte hipertensiunile reno-vasculare [anomalii
congenitale ale vaselor renale (stenoze, anevrisme), tromboze, embolii], hipertensiunile din bolile
parenchimului renal (glomerulonefrita acută şi cronică, leziunile renale din diabet, pielonefritele etc).
În apariţia hipertensiunii renale, rolul principal este detinut de o enzimă care ia naştere în rinichiul
ischemic (cu circulaţia insuficientă) şi care se numeste renină. Aceasta se transforma în sânge într-o
substanţă hipertensivă numita angiotensină. E importantă precizarea etiologiei renale, deoarece unele
forme sunt susceptibile de intervenţie chirurgicală (hipertensiunea reno-vasculara, unele
pielonefrite). Tratamentul se adreseaza atât bolii de bază, cât şi hipertensiunii arteriale.
De cauza endocrina. Din acest grup fac parte:
- feocromocitomul - o tumoare localizată în medulara glandei suprarenale, caracterizată prin crize
paroxistice de hipertensiune, datorate descărcării în circulaţie de catecolamine (adrenalina şi
noradrenalina); Tratamentul este chirurgical;
- hiperaldosteronismul primar (adenom corticosuprarenal cu secreţie excesivă de aldosteron);
- sindrom Cushing, datorat unei tumori corticosuprarenale sau hipofizare care se caracterizează prin
hipertensiune, obezitate, vergeturi, hirsutism şi creşterea eliminarii urinare a 17-cetosteroizilor;
Tratamentul este chirurgical;
- hipertensiuni endocrine mai apar in hipertiroidism şi în cursul sarcinii; în cursul primei sarcini poate
apărea o hipertensiune reversibilă, recidivând eventual cu fiecare nouă sarcină; alteori, graviditatea
agravează o hipertensiune arterială preexistenta, de altă natură.
De cauza cardiovasculara. Bolile însoţite de hipertensiune arterială sunt: coarctaţia aortică,
blocul complet, insuficienţa aortică şi ateroscleroza.

2.1. Hipertensiunea arterială esenţială

- prin care se înţelege orice sindrom clinic hipertensiv, în care valorile presiunii arteriale sunt
crescute, în absenţa unei cause organice. Se mai numeşte şi boala hipertensivă. Este cea mai
frecventă, reprezentând 80 - 90% din totalul hipertensiunilor, şi apare de obicei după 30 de ani, cu un
maximum de frecventa între 40 şi 50 de ani. Incidenţa este mai mare la femeie, dar formele mai
grave apar la barbaţi. Menopauza şi obezitatea sunt factori favorizanţi, la fel ca şi viaţa încordată,
stresantă şi ereditatea. Ereditatea ar juca un rol foarte important, afecţiunea întalnindu-se în proporţie
de 20 - 80% (după diferite statistici) în antecedentele familiale ale bolnavilor. Ceea ce se transmite ar
consta într-o tulburare a metabolismului catecolaminelor (adrenalina şi noradrenalina), care ar sta la
baza vasoconstricţiei arteriale. Se pare că şi alimentaţia bogata în sare ar juca un rol.
2.2. Etiopatogenie
1) Ereditatea
- afecţiunea se întâlneşte în proporţie de 20 – 80 % în antecedentele familiale ale
bolnavilor;
- factorul genetic explică existenţa familiilor de hipertensivi; la rudele de gradul I se
consideră că atunci când:
▪ unul din părinţi este hipertensiv descendenţii fac boala în procentaj de 50 %;
▪ ambii părinţi sunt hipertensivi, descendenţii fac boala în procentaj de 70 %.
2) Factori Ai Sistemului Nervos
Intervin prin condiţionarea reactivităţii organismului la stimuli din mediul extern:
- încordările psiho-emoţionale mici, dar permanente sau puternice;
- profesiunile generatoare de astfel de stări;
-oboseală psiho-fizică: ca urmare a unei activităţi iraţionale şi odihnă insuficientă
determină o stare de neadaptare a organismului la incitaţiile mediului extern;
- stresul psiho-social: incidenţa HTA ESENŢIALĂ este mai crescută:
▪ la subiecţii expuşi stresului;
 ▪ în mediul urban faţă de cel rural, prin descărcarea de catecolamine.
3) Aportul Crescut De Sare
- TA creşte mai frecvent şi la o vârstă mai tânără a căror ingestie de NaCl depăşeşte
20 g/zi datorită anumitor obiceiuri culinare;
- nivelul TA este scăzut la populaţia care consumă sare sub 5 g/zi;
Aportul crescut de sare determină scăderea activităţii receptorilor alfa-adrenergici
vasculari, a căror stimulare (în condiţii normale) determină TA şi produc o inhibiţie reflexă a
impulsului simpatic.

4) Supraalimentaţia
Regimurile hipercalorice favorizează obezitatea exogenă care frecvent se însoţeşte de
HTA, datorită creşterii rezistenţei periferice prin patul vascular suplimentar din ţesutul adipos.
5) Factori Medicamentoşi
Consumul cronic al anumitor medicamente:
- anticoncepţionale orale;
- corticosteroizi;
- antiinflamatorii nesteroide determină o creştere proporţională a cazurilor de HTA.
6) Factori Endocrini
- intră în discuţie întrucât se constată frecvent hipertensiunea instalată la menopauză;
- de asemenea, se cunoaşte rolul unor hormoni elaboraţi de glanda supra-renală, între
care amintim: cotecolaminele (substanţe adrenalinice) cu rol vasoconstrictor.
7) Factori Infecţioşi
Cercetări numeroase au subliniat că, după unele infecţii, se instalează HTA (s-a
evidenţiat HTA după angine streptococcice).
8) HTA De Sarcină
HTA din timpul sarcinii:
- afectează aproximativ 3 % din femeile gravide;
- constituie o cauză majoră de morbiditate şi mortalitate cardio-vasculară;
- femeile cu HTA ESENŢIALĂ au un risc crescut de mortalitate perinatală, la fel ca şi produsul de
concepţie;
- riscul maxim îl au pacientele cu TA diastolică mai mare de 109 mm Hg cărora de altfel, sarcina
le este contraindicată;
- HTA apare după a 24 – a săptămână de evoluţie a sarcinii;
- e însoţită adesea de edem şi proteimeie (obişnuit sub 2,5 g/zi);
- dispare complet postpartum, dar cu repetare la noi sarcini.

2.3.Simptomatologie

Exceptând cazurile cu evoluţie asimptomatică acuzele bolnavilor hipertensivi constau din:

 cefalee occipitală (fronto-parietală):
- proporţională cu valori tensionale;
- cu caracter pulsatil;
- cu caracter matinal;
- cedează peste zi sau la antinevralgice;
- însoţită sau precedată de tulburări vizuale sau digestive;
- bolnavii relatează că cefaleea este favorizată de: ingestia de alcool, suprasolicitarea
intelectuală
 ameţeli:
- de intensitate variabilă;
- în legătură mai ales cu schimbarea bruscă a poziţiei: trecerea de la cito la orto-statism.
 tulburări vizuale:
- puncte negre sau luminoase în câmpul vizual;
- “muşte zburătoare”;
- vedere înceţoşată;
- diplopie;
- globi strălucitori;
- cecitate trecătoare (uneori).
 tulburări auditive:
- pocnituri;
- senzaţie de ploaie;
 tulburări cardiace:
 dispneea este dificultatea de a respira şi se caracterizează prin sete de aer şi senzaţie de
sufocare.
 Apare de obicei în insuficienţa cardiacă stângă care este provocată de HTA: incapacitatea
inimii stângi de a evacua întreaga cantitate de sânge primită de la inima dreaptă; drept consecinţă
apare staza în circulaţia pulmonară, fenomen care măreşte efortul respirator şi duce la apariţia
dispneei.
Dispneea cardiacă se caracterizează prin respiraţii frecvente (polipnee) şi superficiale.
La început, insuficienţa cardiacă stângă se manifestă sub formă de dispnee de efort; o
varietate de dispnee de efort este dispneea vesperală, care se accentuează spre seară.
Cu timpul dispneea apare şi în repaus, mai exact în decubit, purtând denumirea de ortopnee
sau dispnee de decubit.
Dispneea paroxistică (sau astmul cardiac) este o formă de dispnee care apare în accese şi
survine de obicei noaptea, la câteva ore după culcare, brusc, cu senzaţia de sufocare, tuse şi nelinişte.
O formă specială de dispnee este respiraţia CHEYNE-STOKES: caracterizată prin alternanţe
de apnee (10 - 12") şi polipnee.
- durerea precordială;
- palpitaţiile: sunt bătăi ale inimii resimţite la bolnav ca senzaţii neplăcute,
supărătoare, sub forma unor lovituri repetate în regiunea precordială.
 Dacă un bolnav acuză palpitaţii, trebuie precizată natura lor: dacă apar izolat sau în accese,
dacă durează puţin sau un timp mai îndelungat, dacă sunt regulate sau neregulate :
 anxietate;
 insomnii;
 iritabilitate;
 vîjâieli în urechi;
 oboseală fizică şi intelectuală;
Simptome funcţionale:
- oboseala la mers: cârcei şi mai ales parestezii fie cu caracter de:
▪ arsură sau amorţeală;
▪ frig sau hiperestezie.
- claudicaţie intermitentă
▪ este durerea care apare la efort, în special la mers;
▪ calmată prin repaus;
 ▪ cu sediul în gambă, excepţional deasupra genunchiului;
▪ are caracter de crampă.

Modificările fundamentale locale care stau la baza hipertensiunii sunt vasoconstricţia

arterială şi creşterea conţinutului peretelui arteriolar în apă şi sare. Mai târziu apar leziuni organice şi
ateroscleroza, care grabesc evoluţia şi întunecă prognosticul prin complicaţii.

TABLOU CLINIC

3.1 CLASIFICAREA HTA

Clasic, se deosebesc trei stadii:
Stadiul prehipertensiv poate fi afirmat pe baza ascendenţei ereditare hipertensive, apariţiei
unor puseuri tensionale trecătoare şi a unor teste care stabilesc creşterea anormala a presiunii
arteriale, comparativ cu normalul. Cel mai cunoscut este testul presor la rece, care este pozitiv când,
introducând mâna în apă la 4°, valorile T.A. cresc cu peste 40 mm Hg.
Stadiul de hipertensiune intermitentă, caracterizat prin perioade de hipertensiune, fără alte
semne clinice, alternând cu perioade normale.
Stadiul de hipertensiune permanentă: în peste 90% din cazuri, hipertensiunea arterială este
depistată în acest stadiu.
Dupa manifestari se deosebesc:
Forma benignă, care evoluează progresiv şi se caracterizează prin:
- semne care apar la examenul arterelor, artere sinuoase şi rigide, puls bine batut;
- semne de fragilitate capilară; diverse manifestări hemoragice (epistaxis, metroragii, uneori
hematemeze, hemoragii retiniene etc);
- semne cerebrale: cefalee occipitală, de obicei dimineaţa, la trezire, ameţeli, oboseală,
astenie, insomnie, tulburări de memorie şi concentrare, modificări de caracter, frecvent tulburari de
vedere („muste zburatoare", vedere încetoşată); cefalee cu caracter pulsatil, ameteală, tulburările de
vedere şi tulburările trecătoare de constienţă şi de limbaj sunt cele mai frecvente tulburări
funcţionale, comune tuturor formelor de hipertensiune; - furnicături la nivelul extremităţilor, ameţeli,
senzaţia de „deget mort";
- examenul inimii relevă subiectiv palpitatii, dureri precordiale, diferite grade de dispnee, iar
obiectiv, semne de mărire a inimii stângi (hipertrofie şi digitatie);
 - radiologia, electrocardiografia, fundul de ochi şi probele functionale renale apreciaza gradul
de evolutivitate al hipertensiunii arteriale.
În ultimul stadiu al formei benigne care se instalează dupa multi ani de evoluţie - apar
complicatii: insuficienţa cardiacă stângă sau totală, cardiopatie ischemică, complicaţii cerebrale sau
renale.
Forma maligna are o evoluţie rapidă şi o mortalitate ridicată. Poate fi malignă de la început
sau se poate maligniza pe parcurs. Valorile tensionale sunt mari, în special cea diastolică depăşind
130 mm Hg, rezistente la Tratament. Starea generală este alterată rapid (astenie, slăbire, paloare,
cefalee intensă), fundul de ochi este grav şi precoce alterat, complicaţiile apar de timpuriu, în special
insuficienţa renală (progresivă şi ireductibilă).

INVESTIGATII

4.1.Probe clinice:

Tensiunea arterială
Tensiunea arterială este forţa cu care sângele circulant apasă asupra pereţilor arteriali. Se
deosebesc o tensiune arterială maximă sau sistolică care corespunde sistolei ventriculare şi o
tensiune minimă sau diastolică care corespunde sfarşitului diastolei. Valorile normale sunt
considerate astăzi pentru maximă 140 – 160 mmHg, iar pentru minimă 90 – 95 mmHg (Comitetul
de experti al O.M.S.).
În general există variaţii ale TA în funcţie de vârsta, sex, pozitie, efort muscular, excitaţii
psihice, mese, greutatea corporala, sarcini, apnee, tuse.
Pentru evitarea factorilor care influenţează aceasta se ia cand bolnavul e in repaos fizic şi
psihic, culcat timp de 10 – 30 minute, efectuându-se mai multe înregistrări şi notându-se cea mai
mică valoare, respectand aceeaşi oră de înregistrare şi utilizându-se acelaşi aparat. Corect, TA
trebuie masurată la humerala, bilateral (pentru a surprinde o eventuală asimetrie tensională), în
clinostatism sau în poziţie şezândă, în ortostatism, iar uneori şi la membrele pelviene (indispensabil
în unele forme de hipertensiune)

Pulsul este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe când se comprimă o arteră
pe un plan rezistent.
 Se realizează prin palparea diferitelor artere accesibile: cardotidă, brahială, radială, femurală,
poplitee, tibială posterioară, pedioasă. În practica medicală se apreciază de regulă pulsul radial.
Palparea pulsului radial trebuie făcută în acelaşi timp la ambele artere radiale, urmărind dacă unda de
puls are în cele două puncte aceaşi amplitudine şi survine simultan; în acest sens se vorbeşte de
simetria şi sincronismul undei de puls.
Inregistrarea grafică a pulsului arterial
Se realizează cu dispozitive mecanice (Marey) sau prin pletismografie fotoelectrică; traseul
obţinut poartă numele de sfigmogramă. Înregistrarea se poate face la nivelul unei artere apropiate de
inimă (sfigmograma centrală), sau la nivelul unei artere periferice (sfigmograma periferică).
Aspectele morfologice ale sfigmogramei centrale sunt descrise la capitolul referitor la
explorările mecanocardiografice cardiovasculare.
Calităţile pulsului arterial
Se apreciază în mod subiectiv prin palpare, sau în mod obiectiv prin analiza sfigmogramei.
Semiologia pulsului distinge cinci calităţi fundamentale:
1.Frecvenţa se apreciază numărând pulsaţiile timp de un minut; cu rare excepţii este egală cu
frecvenţa contracţiilor cardiace, fiind cuprinsă între 60-90/min. Creşterea frecvenţei se numeşte
tahicardie (puls frequentus), iar scăderea, bradicardie (puls rarus).
2.Ritmul se referă la intervalul dintre două pulsaţii succesive; un interval constant
caracterizează un puls regulat (puls regularis) sau ritmic, iar modificarea intervalului caracterizează
un puls neregulat (puls iregularis) sau aritmic. Aritmia poate fi intermitentă când pe un fond de ritm
regulat intervin unele neregularităţi izolate (exemplu extrasistole), sau absolută (exemplu fibrilaţia
atrială).
3.Viteza indică rapiditatea cu care apare şi dispare unda pulsatilă arterială. Pulsul celer este
considerat atunci când unda pulsatilă apare şi dispare cu rapiditate. Pulsul tardus este un un puls care
se palpează un timp mai îndelungat, deoarece distensia arterei se face cu întârziere .
4.Amplitudinea se referă la mărimea undei de puls. Se distinge astfel un puls amplu (puls
magnus), care izbeşte cu forţă degetul şi un puls mic (puls parvus), slab perceptibil.
5.Tensiunea se apreciază după forţa necesară pentru a comprima artera şi a obţine dispariţia
pulsului. Din acest punct de vedere se distinge un puls dur (puls durus), greu comprimabil şi un puls
moale (puls mollis), uşor depresibil.
Electrocardiografia
 Este o metodă de investigatie care se ocupă cu studiul fenomenelor bioelectrice pe care le
produce inima în cursul activităţii sale. Curenţii electrici produşi de inimă sunt de o intensitate foarte
slabă şi se transmit la suprafaţa tegumentelor prin tesuturi, a căror rezistenţă le reduce şi mai mult
voltajul. Pentru a fi înregistrate este necesară amplificarea lor cu aparate foarte sensibile. Captarea
curenţilor se face cu doi electrozi plasati în două puncte diferite ale inimii sau chiar la distanţă de
inimă.

Examenul fundului de ochi- completat cu determinarea presiunii centrale a retinei, este

obligatoriu de efectuat oricărui bolnav hipertensiv;
După examenul fundului de ochi (F.O.) pot fi 4 stadii :
stadiul I: ▪ scleroza incipientă;
▪ îngustarea arteriolelor retiniene;
▪ venule uşor dilatate (lărgite);
stadiul II: ▪ arterioscleroză moderată;
 accentuarea reflexelor arteriale;
 semnul încrucişării arterio-venoase (SALUS – GUNN);
 îngustare generală sau circumscrisă a arteriolelor
stadiul III: retinită angiospastică caracterizată prin:
▪ exudate şi hemoragii;
▪ modificări sclerotice şi spastice ale arteriolelor.
stadiul IV: edem papilar combinat cu modificări ale F.O. întâlnite în stadiul III.
 4.2. Alte metode grafice.
Vectocardiografia este o metoda grafică derivată din ECG, care dă o reprezentare spaţială a
activităţii electrice a inimii.
Fonocardiografia este o metodă care înregistrează grafic zgomotele şi suflurile produse de
inimă, cu ajutorul unui microfon aşezat pe diferitele focare de auscul-tatie. Se înregistreazâ de obicei
simultan cu electrocardiograma. Fonocardiograma j normala prezinta grupuri de vibraţii care
reprezintă zgomotele 1 şi 2, uneori chiar şi zgomotele 3 şi 4.
Stigmografia constă în înscrierea grafică a pulsului arterial, în special a celui radial. Se poate
înregistra şi pulsul carotidian.
Flebograţia înregistrează pulsaţiile venei jugulare.
Testul presor la rece, care este pozitiv când, introducand mana in apa la 4°, valorile T.A.
cresc cu peste 40 mm

Diagnostic

5.1. DIAGNOSTICUL POZITIV

– se pune pe examenul clinic, în care anamneza joacă un rol important, ţinând seama de apariţia
bruscă a simptomelor şi cauza provocatoare.
Anamneza se axeaza pe:
- evidentierea factorilor de risc modificabili (excesul ponderal, consumul salin, colesterolul, nivelul
activitatii fizice, stresorii psihosociali, consumul de alcool si fumatul);
- determinarea consumului de medicamente ce pot influenta TA (contraceptive orale, steroide,
preparate antiinflamatorii nesteroidiene, decongestante nazale, antidepresante sau inhibitori ai
MAO);
- evidentierea antecedentelor eredocolaterale de HTA, de boli cardiovasculare, ccrebrovasculare,
diabet zaharat;
- evidentierea simptomelor si semnelor de afectare a organelor tinta;
- evidentierea simptomelor sugestive pentru HTA secundara;

5.2. DIAGNOSTIC DIFERENTIAL

Diagnosticul diferential se face între HTA esentiala, pseudo-hipertensiunea arteriala si formele
secundare de HTA în:
- Afectiuni ale parenchimului renal;
- Afectiuni renovasculare;
- Aldosteronism primar;
- Sindromul Cushing;
- Feocromocitom;
- Insuficienta valvei aortice;
- Coarctatia de aorta;
- Folosirea contraceptivelor orale;
- Hipertiroidism.

EVOLUTIE ŞI COMPLICATII

În forma benignă, cea mai obişnuită, boala durează ani sau chiar zeci de ani. Sub influenţa
unui tratament corect şi precoce pot apărea remisiuni importante.

În forma malignă, evoluţia este foarte rapidă, etapele bolii fiind parcurse în 1 - 3 ani.
Indiferent de etiologie, fiecare formă de hipertensiune arterială, în raport cu caracterul său evolutiv,
poate fi benignă sau malignă şi parcurge, în evoluţia sa, cele trei stadii din clasificarea propusă de
O.M.S.
În stadiul al III-lea apar complicatii: la nivelul aparatului cardiovascular (insuficienţă
ventriculară stangă acută şi cronică, insuficienţă cardiacă globală, infarct miocardic, anevrism
disecant); la nivelul circulaţiei cerebrale (encefalopatie hipertensivă, tromboze şi hemoragii
cerebrale); la nivelul rinichiului (tulburări variate, de la alterări funcţionale, pănă la scleroză cu
insuficienţă renală).
Complicatiile depind de forma clinică - benignă sau malignă. Astfel, în hipertensiunea benignă
complicaţiile se datorează aterosclerozei, cele mai frecvente fiind tromboza cerebrală şi infarctul
miocardic. În hipertensiunea malignă domină degradarea arteriolară. Aici se întalnesc frecvent
encefalopatia hipertensivă, hemoragia cerebrală, insuficienţa cardiacă şi insuficienţa renală.
Prognosticul depinde de forma clinică - benignă sau malignă - de ereditate, de nivelul
tensiunii diastolice şi bazale, de vârsta (tinerii fac forme mai grave), de respectarea Tratamentului, de
modul de viaţă recomandat şi, in sfarsit, de apariţia complicaţiilor.
 Prognosticul este favorabil în primul stadiu de boală, fiind mai rezervat în stadiul al doilea şi
mai ales în al treilea. Moartea se datorează îndeosebi complicaţiilor cardiace, cerebrale şi renale. Sub
influenţa Tratamentului actual, prognosticul s-a îmbunătăţit.
Tratamentul hipertensiunii arteriale trebuie să vizeze anumite obiective şi în primul rând
normalizarea valorilor tensionale. El trebuie să ţină seama de anumite principii şi orientări:
- explorarea trebuie bine facută deoarece sunt hipertensiuni care beneficiază de Tratament
chirurgical (hipertensiunile reno-vasculare);
- Tratamentul trebuie să fie complex, igieno-dietetic, medicamentos etc;
- Tratamentul trebuie individualizat şi stabilit în conditii de ambulator, nu de spital;
- drogurile hipotensive vor fi administrate la început în cantităţi mai mici şi mărite apoi
progresiv, până la normalizarea tensiunii arteriale. Este bine ca drogurile hipotensive să fie asociate
şi la începutul Tratamentului asocierea să cuprindă un hipotensiv cu un diuretic tiazidic;
- trebuie ţinut seama de ateroscleroza asociată, de aici (mai ales la varstnici) decurgând
prudenţa, pentru a nu precipita accidente vasculare cerebrale, coronariene şi periferice (niciodată nu
se va începe cu doze mari, brutale);
- deoarece multe hipertensiuni sunt consecinţa sau sunt asociate aterosclerozei, regimul şi
Tratamentul vor fi adaptate acesteia din urmă. Se vor combate obezitatea, guta, diabetul zaharat,
hiperlipoproteinemiile etc;
 - repausul nu trebuie să fie absolut. Exerciţiile fizice, mersul pe jos şi gimnastica medicală,
fac parte din Tratament. Efortul fizic va fi dozat şi adaptat posibilităţilor bolnavului;
- sedativele şi tranchilizantele sunt de multe ori necesare;
- dieta va fi saracă în colesterol şi în grăsimi saturate;
- este bine ca Tratamentul să fie şi vasodilatator coronarian, deoarece asociaţia cardiopatie
ischemică - hipertensiune arterială este foarte frecventa;

TRATAMENT

Tratamentul HTA trebuie să vizeze anumite obiective şi în primul rând normalizarea

valorilor tensionale. El trebuie să ţină seama de anumite principii şi orientări:
- tratamentul trebuie să fie complex, igieno-dietetic, medicamentos;
- tratamentul trebuie individualizat şi stabilit în condiţii de ambulator, nu de spital;
- mai înainte de a folosi medicaţia antihipertensivă se va urmări pacientul timp de 3 luni;
- când necesitatea medicaţiei se impune, alegerea medicamentului va ţine seama de: stadiul
bolii şi de particularităţile cazului;
- medicaţia nu va fi administrată:
1. în HTA care cedează la: repaus, regim hiposodat, sedative;
2. la vârstnici cu HTA sistolică în jur de 180 mm Hg;
- tratamentul HTA va fi continuu, toată viaţa, cu antihipertensive în doză de întreţinere ;
- controlul: • TA se va efectua la 2 – 3 ani;
• probelor biologice, de 2 ori pe an;
- tratamentul se consideră eficace, când la adult TA diastolică scade sub 95 mm Hg.

7.1. TRATAMENT PREVENTIV

- tratarea cauzei;
- repausul nu trebuie să fie absolut. Ecxerciţiile fizice, mersul pe jos şi gimnastica medicală
fac parte din tratament;
- au o mare importanţă mijloacele psihoterapice, combaterea anxietăţii şi evitarea situaţiilor
conflictuale;
 - combaterea stresului la nevoie cu: tranchilizante – MEPROBAMAT, DIAZEPAM –
sedative: FENOBARBITAL;
- vor fi cultivate preocupările care produc relaxarea: plimbări, lectură, muzică, teatru;
- se interzice fumatul.

7.2 . TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC

Regimul va fi echilibrat şi suficient urmărindu-se menţinerea unei greutăţi normale.

Regimul alimentar trebuie să combată supraponderea şi dislipidemiile, cu scopul de a
preveni ATS, de aceea regimul va fi:
1.hipocaloric;
2.normoprotidic;
3.hipoglicidic;
4.hipolipidic, cu reducerea mai accentuată a grăsimilor de origine animală.
Indiferent de bolile asociate, regimul va fi hipo- sau desodat:
5.dieta hiposodată (sub 3 g sare / zi) se va intercala cu zile de regim KEMPNER: orez, zahăr,
fructe, se aplică în formele foarte severe, dar este greu de suportat;
6.regimul desodat relativ (2 – 5 g sare / zi), este mai uşor de acceptat. Acesta va fi adaptat în
funcţie de starea clinică.
- restricţia de lichide nu este necesară, deoarece reducerea sării duce la scăderea nevoilor de apă şi
a setei;
- nu se consumă cafea şi alcool decât în cantităţi foarte mici;
- condiţia esenţială a eficacităţii regimului alimentar este menţinerea sa pe tot restul vieţii.

7.3. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Tratamentul medicamentos foloseste numeroşi agenţi hipotensivi, sedative şi hipnotice

(barbiturice, Bromoval, clordelazin, tranchilizante), Hydergine (Reder-gin), Tratamentul vizează
normalizarea valorilor tensionale. Efectul este atins dacă T.A. oscilează intre 90/70 şi 130/90 mm Hg
în ortostatism şi nu depăsesc 170/110 , mm Hg în decubit. O atenţie deosebită trebuie acordată
scăderii T.A. în cazul hipertensiunii cu insuficienta renala sau cu tulburari de irigatie cerebrala sau
coronariana.
 Tratamentul hipotensiv este complex, cuprinde numeroase droguri cu diferite moduri de
acţiune. În funcţie de locul şi mecanismul de acţiune, hipotensoarele pot fi clasificate astfel:
- Vasodilatatoare, cu acţiune asupra peretului vascular, fără relaţie cu terminaţiile nervoase:
hidralazina, minoxidilul, verapamilul, nifedipina, diureticele (care acţionează reducând volumul
sanguin), nitroprusiatul de sodiu şi diazoxidul.
- Hipotensoare cu acţiune pe receptorii simpatici, blocând transmiterea adrenergică:
- blocante ale receptorilor alfa adrenergici (prazosin, fentolamină);
- blocante ale receptorilor beta adrenergici (propranololul şi celelalte);
- blocantele receptorilor alfa şi beta adrenergici (labetololul - Tenormin).
- Cu acţiune asupra fibrelor nervoase simpatice, postganglionare sau terminaţiilor nervoase:
guanetidina, reserpina şi alfa-metildopa. Ultimele două acţionează şi asupra sistemului nervos
central.
- Cu acţiune asupra ganglionilor autonomi simpatici: trimetafan.
- Cu acţiune asupra sistemului nervos central: clonidina, alfa-metildopa şi reserpina.
- Cu acţiune asupra volumului sanguin: diureticele.
- Antagonisti ai sistemului renina - angiotensina. Dintre aceştia saralazina (antagonist al
angiotensinei II) şi enalapril, captopril, lisinopril (inhibitor al enzimei de conversie a angiotensiei I in
angiotensiva II).
Cele mai folosite antihipertensive sunt blocantele de calciu şi inhibitorii enzimei de
conversie.
Profilaxia hipertensiunii arteriale urmareste educarea în vederea unui comportament adecvat
de viaţă, chiar orientarea profesională a descendenţilor din părinţi hipertensivi, a bolnavilor în stadiul
prehipertensiv, deci a persoanelor susceptibile de a face boala. Foarte importantă este şi profilaxia
complicatiilor, realizabilă prin asigurarea cooperării bolnavului şi prin recomandări ferme şi
judicioase.
Din medicaţia hipotensoare disponibilă în prezent, patru grupe de medicamente sunt utilizate
mai frecvent: betablocantele, blocantele canalelor de calciu, substante actionand pe sistemul renina-
angiotensina şi diureticele.
I. Betablocantele scad forţa de contracţie a cordului, excitabilitatea, au acţiune antiaritmică,
antianginoasă şi antihipertensivă. Se subimpart in:
1. betablocante neselective: oxiprenoloi (Trasicor etc), pindolol (Visken etc), propranolol;
 2. betablocante selective (P, selective): metoprolol (Bloxan etc), atenolol (Vascoten etc),
nebivolol (Nebilet etc), talinolol (Cordanum etc).

II. Blocante ale canalelor de calciu: produc vasodilatatie coronară cu creşterea debitului
sanguin coronar, diminuează rezistenta periferică şi tensiunea arterială, cresc circulaţia cerebrală. Au
efect inotrop negativ, scad frecvenţa cardiacă, scad conducerea la nivelul nodului atrioventricular,
diminuează travaliul cardiac şi consumul de oxigen. O clasificare clinică a blocantelor canalelor de
calciu poate fi:
1. blocante ale canalelor de calciu cu efecte principale vasculare: nifedipina (Adalat, Corinfar
retard etc), nimodipina, nicardipina, nisoldipina, felodipina (Plendil), amlodipina (Norvasc etc);
2. blocante ale canalelor de calciu cu efecte principale cardiace: verapamil (Cordamil, Isoptin
etc), diltiazem (Diacordin, Cardil etc).
III. Substante actionand pe sistemul renina-angiotensina:
1. inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (ACE): captopril (Capoten, Farcopril
etc), enalapril (ENAP, Renitec, Ednyt etc), lisinopril etc.
2. antagonisti ai receptorilor de angiotensina II: losartan (Cozaar), valsartan (Diovan).
IV. Diuretice:
1. diuretice de intensitate medie
- tiazide: hidroclorotiazida (Nefrix);
- sulfonamide: clortalidona (Hygroton).
2. diuretice puternice (de ansa): furosemid (Furosemid, Lasix etc), acid etacrinic
 3. diuretice care economisesc potasiul: antagonisti ai aldosteronului (spironolactona,
triamteren, amilorid).

7.4. TRATAMENTUL URGENŢELOR HIPERTENSIVE

- Crizele hipertensive sunt situaţii clinice în care creşterea adeseori subită a TA diastolice la
valori de 120 – 140 mm Hg sau mai ridicate necesită măsuri terapeutice prompte de coborâre a
valorilor tensionale la un nivel optim, capabil să asigure controlul simptomelor hipertensiunii.

Manifestările clinice frecvent întâlnite în crizele hipertensive sunt:

- creşterea TA arteriale la valori mai mari de 120 mm Hg;
- fundul de ochi cu: hemoragii, exudate sau edem papilar;
- fenomene neurologice;
- manifestări cardiace: insuficienţă ventriculară stângă acută; cardiomegalie;
- manifestări renale: oligurie, proteinurie, retenţie azotată;
- manifestări digestive: greaţă, vărsături.

Crizele hipertensive
- se produc mai frecvent la pacienţii cu HTA esenţială ignorată sau neglijată terapeutic;
- mai rar ele apar din cauza unei hipertensiuni severe;
- uneori ele sunt datorate întreruperii brusce a tratamentului;
- crizele hipertensive reprezintă o urgenţă a.î., cifrele TA trebuie urgent coborâte; zonele din
care trebuie ieşit cât mai repede sunt:
 250 mm Hg pentru maximă;
 130 – 150 mm Hg pentru minimă

În funcţie de gravitate şi de prognostic, în cadrul crizelor hipertensive se delimitează :

a) urgenţe majore sau de gradul I;
b) urgenţe de gradul II.

a) URGENŢELE HIPERTENSIVE MAJORE sau de GRADUL I: sunt relativ rare şi se

definesc prin necesitatea de reducere prin tratament parenteral TA la valori acceptabile, în
 maximum o oră, din cauză că prezenţa manifestărilor clinice severe şi a leziunilor majore ale
organelor “ţintă” sugerează sau favorizează o ameninţare a integrităţii acestor organe.
Acest grup cuprinde: encefalopatia hipertensivă, insuficienţa ventriculară stângă acută,
hemoragia cerebrală, anevrism aortic disecant, edem pulmonar acut.

b) URGENŢELE HIPERTENSIVE de GRADUL II

- sunt mai frecvente şi au un tablou clinic mai puţin sever;
- apar la pacienţii fără leziuni importante ale organelor “ţintă”;
- solicită o terapie mai puţin agresivă, cu antihipertensive orale capabile să aducă sub
control valorile TA în 24 – 48 de ore;
- cuprind: HTA severă, epistaxisul masiv, hipertensiunea arşilor.
Măsurile care se impun în acest scop sunt:
 spitalizare imediată;
 administrare parenterală de droguri antihipertensive;
 supraveghere foarte atentă şi continuă a bolnavului;
 măsurarea frecventă a TA, în vederea modificărilor terapeutice.
S-au obţinut constant rezultate remarcabile în tratamentul puseurilor de HTA, asociind din
primul moment :
- FUROSEMID 1 fiolă şi PAPAVERINĂ 1 fiolă i.v. în seringi separate (precipită în
caz de amestec);
- dacă HTA nu cedează semnificativ, se repetă asociaţia după ½ oră;
- în caz de răspuns nesatisfăcător, se recurge, în următoarea ½ oră la: RUNERVIL – 1
fiolă i.v.; foarte rar a fost nevoie de a doua fiolă de Runervil;
- dacă există ameninţare de:
EPA: se asociază LANATOSID C;
iminenţă de edem cerebral: se asociază SULFAT DE MAGNEZIU i.v.
După ce puseul hipertensiv s-a remis se trece la tratamentul obişnuit al unei HTA.
 CAPITOLUL VIII

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

HIPERTENSIV

Asistenta medicală deţine o poziţie foarte importantă în îngrijirea acestor categorii de

bolnavi . Justificarea rolului ei rezidă în caracterul unor boli cardiovasculare (insuficienţa cardiacă ,
hipertensiune arterială , infarct miocardic), care reclamă o spitalizare îndelungată , deci o
supraveghere continua.

Pe aceeaşi linie se situează şi frecvenţa accidentelor din bolile cardiovasculare , ca şi a

complicaţiilor. În sfârşit , dacă reţinem , faptul ca multe boli cardiovasculare reprezintă urgente
medicale , tulburări de ritm , cardiopatii ischemice , puseuri de hipertensiune , edem pulmonar , se
poate înţelege mai bine rolul sau . Dar pentru a-şi îndeplini menirea , nu trebuie să se mulţumească
să cunoască şi să aplice , chiar perfect , diferitele tehnici de îngrijire a bolnavului , ci trebuie să
cunoască noţiuni teoretice , care să-i permită depistarea unui semn precoce , interpretarea acestuia şi,
dacă este nevoie , chiar intervenţia în situaţiile în care viaţa bolnavului depinde de cunoştinţele sale.
Asistenta medicală este obligată să noteze toate datele referitoare la puls , urina , T.A. ,
edeme, dieta , medicaţie. Ea trebuie să asigure repausul fizic şi psihic al bolnavului , care , aproape
în toate aceste categorii de afecţiuni , este indispensabil . Nu trebuie însă să uite dezavantajele
repausului îndelungat la pat , fapt pentru care este necesar să se recomande alegerea poziţiei şezânde
sau semişezânde.
Adeseori , aceşti bolnavi sunt incapabili să se ocupe singuri de dânşii. Iată de ce asistenta
medicală este datoare să le asigure şi să urmărească poziţia corectă în pat , schimbarea lenjeriei ,
transportul , efectuarea zilnică a masajului gambelor şi picioarelor , pentru prevenirea trombozelor .
Vizitatorii numeroşi , discuţiile cu voce tare , chemările la telefon , ca şi neînţelegerile
familiale sau profesionale sunt totalitatea cauzelor care pot frâna evoluţia favorabilă.
În bolile cardiovasculare dieta reprezintă adesea un factor esenţial .
Ea trebuie să cunoască indicaţiile şi contraindicaţiile unor medicamente (digitală, chinidina) .
Trebuie să cunoască şi primele îngrijiri care urmează să fie acordate în unele urgenţe cardiovasculare
În procesul educaţional asistenta medicală explorează cunoștințele, priceperile, deprinderile
pacientului faţa de sănătate şi oferă material informativ atractiv ce-l explică pe înțelesul pacientului.
Organizează acţiuni educative pentru menţinerea sănătăţii: discuţii interactive, cursuri,
demonstraţii practice, filme, Motivează pacientul să respecte în continuare măsurile igienice şi
profilactice
Asistenta medicală identifică modul în care pacientul defineşte sănătatea şi evaluează
capacitatea lui de a-şi promova propria sănătate. Determină starea de sănătate a pacientului şi
identifică factorii de risc.
Încearcă să-i crească pacientului stima de sine permițându-i să-şi asume responsabilităţi mai
mari faţa de propria-i sănătate.
Asistenta medicală trebuie să aleagă momentul potrivit în procesul educaţional (la internare,
la externare, pe timpul spitalizării) când pacientul este dispus să învețe. Ea va utiliza limbajul
pacientului putând recurge la analogii simple respectând principiile educative.
Trebuie să sesizeze orice comportament care indică o scădere a interesului sau a atenţiei şi să
stabilească împreună cu pacientul obiectivele educaţionale. Va trebui să observe progresele
pacientului în autoîngrijire şi să rămână la dispoziţia lui pentru a-l ajuta.
Asistenta medicală trebuie să încerce integrarea educaţiei în procesul de îngrijire (de exemplu
educaţia sanitară în timpul efectuării îngrijirilor igienice sau în timpul efectuării unui tratament).
Poate să utilizeze şi metode de educaţie în grup, care permit schimbul de idei şi participanţii învață
unii de la alţii.
- Evitarea ortostatismului prelungit (statul în picioare fără mişcare cu contractura musculară a
membrelor inferioare)
- Evitarea expunerii prelungite la soare şi la frig.
- o atenţie deosebită va fi acordată regimului alimentar, să prevină constipaţia şi obezitatea,
printr-o dietă bogată în legume şi fructe, regim hiposodat Internarea în spital constituie pentru fiecare
bolnav o etapă deosebită în viața sa, deoarece se realizează în scopul vindecării sale, dar se întrerup
legăturile permanente cu munca, familia și prietenii săi.

În cadrul serviciului de primire bolnavul are primul contact cu spitalul la biroul de internări, unde se
identifică bolnavul, se verifica biletul de internare ( sau de trimitere ), se înregistreaza datele
personale în registrul de intrări/ieșiri din spital și se pregătește bolnavul pentru examenul medical.

De la serviciul de internare bolnavul e condus la secția interne unde medicul hotărește salonul
în care va fi internat bolnavul, ținând seama de diagnostic, stadiul și gravitatea bolii,sex.

Asistentei ii revine ca sarcina:

 ajutorul acordat bolnavului la dezbrăcare și îmbrăcare.

 ajutorul la efectuarea îngrijirilor igienice.
 pregătirea medicamentelor de urgență : cardiotonic - digitală, diuretic - furosemid (fiole).
Medicul în prezența asistentei medicale efectuează examenul clinic al pacientului, după care
fixeaza tratamentul de urgență concomitent cu acordarea asistenței de urgență. întocmește foaia de
observație a pacientului, în care se vor înscrie datele personale sau anamnestice ale acestuia, cine a
însoțit bolnavul în spital, la ce mijloc de transport s-a recurs ( specializat - ambulanța, nespecializat -
mașina particulară), starea prezentă, intervențiile și tratamantul efectuat în timpul transportului și la
camera de gardă.

Identificarea și cunoașterea adresei pacientului sau a celui mai apropiat aparținător au o

importanta pentru a se înștiința membrii familiei în caz de agravare a bolii sau deces.

 În prezența medicului, asistenta medicală:

 administrează cu promptitudine medicația de urgență.

 conectează bolnavul la aparatul de respirat.
 monitorizează pacientul :
 funcțiile vitale - la 15 minute
 pH sangvin - la 1 ora
  electroliti Na - la 8 ore
 recoltează probe pentru analizele de laborator considerate urgențe, grupa sangvină și Rh,
hemoglobina, hematocrit, probe de coagulare, glicemia.
       La internare pacientul va primi echipamentul spitalului, hainele acestuia vor fi
inventariate, înregistrate și pastrate într-o încăpere destinată acestui scop. Bolnavilor sau
aparținătorilor li se înmaneaza un bon pe baza căruia se restitue îmbrăcămintea la externare. În cazul
în care persoanele venite la internare prezintă paraziți, se va efectua deparazitarea lor și a efectelor
acestora, înainte de depozitare.

       Asistenta medicală preda foaia de observație la registratura secției și conduce bolnavul în

salon, unde îl va prezenta celorlalți bolnavi și îl va ajuta să își aranjeze obiectele personale în
noptieră.

ASIGURAREA CONDIȚIILOR DE SPITALIZARE

Scopul spitalizării e vindecarea bolnavilor, de aceea trebuie create condiții care cresc
capacitatea de vindecare a organismului, forța de apărare și scoaterea bolnavului de sub eventualele
influențe nocive ale mediului în care trăiește.

Saloanele trebuie să fie luminoase, bine aerisite, fără curenți de aer. Temperatura salonului
trebuie să fie de 18-20 ºC. Aerul trebuie să fie umidificat.

Asistenta își va petrece timpul în care nu are sarcini concrete de ingrijire printre bolnavi ;
discută cu ei încercând să le câștige încrederea și să stabilească o relație de comunicare cu bolnavii.
Aceasta apropiere de bolnav o va ajuta la îndeplinirea sarcinilor de îngrijire, încurajând bolnavul și
înlăturând anexietatea pe care bolnavul astmatic o are.

ASIGURAREA CONDIȚIILOR IGIENICE PACIENTILOR INTERNAȚI

Pregătirea patului și a accesoriilor lui

       În condițiile spitalizării, patul reprezintă pentru fiecare bolnav spațiul în care își petrece
majoritatea timpului și i se asigura îngrijirea.
       Accesoriile patului sunt: salteaua, 1-2 perne, pătura, cearceaful, două fețe de pernă,
mușama, aleza sau traversă.

       Atâta patul cât și accesoriile lui se vor păstra în condiții de curățenie.

        Tehnica pregătirii patului:

       Tehnica poate fi realizată de 1-2 persoane.

Schimbarea lenjeriei de pat

       Materialele necesare pentru schimbarea lenjeriei de pat sunt: cearceaful de pătură, fețe

de pernă, cearceaf de pat, aleză, mușama, sac de rufe murdare.

Asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a pacientului

       Prin igiena bolnavului se înțelege ansamblul de tehnici și proceduri utilizate în scopul

întrețnerii curățeniei, mucoaselor, tegumentelor și fanerelor, ceea ce reprezintă, în fond și o
modalitate de apărare a organismului împotriva bolilor.

        Pentru a preveni depunerea prafului, mobilierul din salon va fi redus la strictul necesar și
trebuie sa fie cât mai simplu. Personalul care face curățenie în aceste saloane va fi atenționat să
folosească cârpe umede pentru a evita ridicarea prafului la ștergere.

       Bolnavii în stare grava necesită o atenție deosebită din partea echipei medicale. Aceștia
fiind imobilizați la pat nu-și pot asigura curățenia personală, drept pentru care vor fi ajutați de
asistenta medicală.

 III. 3. 4. Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului

       În efectuarea toaletei se va ține cont de anumite reguli și condiții:

 ferestrele și ușile încăperii să fie închise.

 temperatura încăperii să fie de circa 18-20 ºC.
 toaleta se face inainte de masă și nu după ce bolnavul a mâncat.
 se evita baia prelungită și prea obositoare.
 protejarea lenjeriei de pat ( dacă toaleta bolnavului se efectuează la pat ).
       Părul trebuie să fie curat, unghiile să nu conțina murdărie și să fie tăiate, conductul
auditiv extern, nasul să nu conțină rinoree, cruste.

Observarea poziției pacientului în pat

    La majoritatea afecțiunilor de bază cea mai convenabilă pentru bolnav e cea semișezândă.
 Acest lucru nu trebuie forțat și dacă starea bolnavului nu contrazice, alegerea poziției
trebuie lăsată la alegerea lui.

În toate cazurile însă el va fi îndemnat să-și schimbe poziția cât mai des pentru a evita
complicațiile hipostatice.

       Poziția sezând luată de bolnav în pat sau la marginea patului trebuie făcută cât mai
comodă cu ajutorul anexelor sau sprijinindu-l în brațe.

Expresia feței poate traduce unele stări ca : anexitate, durere, anorexie, deprimare. Ea se
manifestă în funcție de starea generală a bolnavului, și de aceea, expresia feței trebuie urmărită
permanent.

Schimbarea poziției pacientului și mobilizarea lui

       Schimbările de poziție pot fi active sau pasive și sunt efectuate cu ajutorul asistentei în
cazul pacientțlor adinamici, epuizați fizic după crizele de astm bronșic.

       În mod normal, acești pacienți se pot mobiliza singuri cu greutate, în funcție de tipul de
reactivitate a pacientului.

       Pacientul e învățat să intercaleze exercițiile de mișcare cu exercițiile de respirație.

Anvergura de mișcare trebuie începută încet, mărindu-se treptat în funcție de răspunsul fiziologic al
pacientului (puls, transpirații, amețeli, culoarea tegumentului, slăbiciune musculară).

Captarea eliminărilor

       Dacă nu există contraindicații speciale, bolnavul trebuie îndemnat de mai multe ori pe zi
să tușească în vederea eliminării conținutului patologic al arborelui patologic, ceea ce
permeabilizează căile respiratorii și îl ușurează. E foarte important ca sputa să fie urmărită și păstrată
pentru a fi văzută de medic în cazul în care se recomandă o serie de investigații de laborator pentru
examen citologic, bacteriologic.

       În condiții patologice , sputa se adună în căile respiratorii și acționeaza ca un corp străin,
declansând reflexul de tuse puternică, iritantă, de aspect perlat, vâscoasă, greu de eliminate prin tuse.
        Alături de expectorație, asistenta trebuie să urmărească respirația tegumentelor și a
mucoaselor, starea psihică a bolii și să recunoască în timp util semnele premonitorii ale
complicațiilor.

      
SUPRAVEGHEREA FUNCȚIILOR VITALE ȘI VEGETATIVE

      Una dintre cele mai importante sarcini ale asistentei e supravegherea funcțiilor vitale și
vegetative și notarea acestora în foaia de observație, iar în cazul modificării bruște a acestora se
anunță medicul.

       Modificările funcțiilor vitale reflectă starea generală a bolnavului, precum și evoluția

bolii.

 Temperatura corpului în conditți fiziologice are valoarea de 36-37 ºC, cu mici variații
zilnice între 0,5º - 1ºC și e rezultatul proceselor oxidative din organism numite și termogeneza.
Aprecierea exacta a temperaturii corpului se face cu ajutorul termometrului.

       Notarea pe foaia de temperatură se face cu un punct albastru ; pentru fiecare linie

orizontală a foii de temperatură corespund 2 diviziuni de grad.

     

  Tensiunea arterială reprezintă presiunea pe care sângele circulant o exercită asupra

pereților arteriali. Este determinată de forța de contracție a inimi, de rezistența întâmpinată de sănge
în artere, fiind dată de elasticitatea și calibrul sistemului vascular și de vâscozitatea sângelui.

       Valorile normale ale tensiuni arteriale la un adult sănătos sunt : 115-140 mm Hg maximă
sau sistolică, și 75-90 mm Hg minimă sau diastolică.
       

 Pulsul  reprezintă expansiunea ritmică a arterelor ce se comprimă pe un plan osos. Pulsul e

sincron cu sistolele ventriculare. Valoarea normală a pulsului e între 60-80 pulsații/minut,
înregistrând mici variații după vârstă, sexul și înălțimea individului. Asistenta are sarcina să noteze
pulsul pacientului în foaia de temperatură de mai multe ori pe zi. Pulsul se notează cu un punct roșu
pe linia corespunzătoare numărului de pulsații. Pentru obținerea graficului măsurarea pulsuslui se
face dimineața și seara, punctele obținute unindu-se printr-o linie roșie. Fiecare linie orizontala a foii
de temperatură corespunde la 4 pulsații/minut.

       Diureza e cantitatea de urină eliminată pe perioada de 24 ore ; prin urină se elimina din
organism substanțe toxice provenite din metabolism. Cantitatea normală emisă variază între 1200-
1800 ml/zi și densitatea normală între 1015-1025.

       Scaunul reprezintă eliminarea substanțelor rămase pe tubul digestiv după ingestia

alimentelor. Omul sănătos are zilnic un scaun. Datorită inactivității și imobilizării la pat bolnavii
astmatici acuza uneori o constipație trecatoare.

ALIMENTAȚIA PACIENTULUI

       Bolnavii se pot alimenta singuri, în schimb bolnavii aflati in stare mai grava necesită
ajutor.

 Alimentația activă se face în sala de mese sau în salon pe o masă sau la pat.
  Alimentația pasivă se face persoanelor imobilizate la pat, în poziție șezând, sprijinit. În
acest caz se folosește o măsuța specială care se fixează deasupra patului.
       Un rol al asistentei medicale e supravegherea alimentației bolnavului. La servirea mesei
bolnavul e încurajat, i se explică importanța nutriției în procesul de vindecare.

        
 CAPITOLUL IX

PLANURI DE ÎNGRIJIRE ALE PACIENŢILOR ŞI

TEHNICI DE LUCRU

9.1. CAZUL I

PLAN DE ÎNGRIJIRE

CULEGEREA DATELOR
DATE GENERALE

Iniţiale: H.S.;

Vârsta: 56 ani;

Sex: F;

Stare civilă: căsătorită;

Nr. copii: 3;

Religie: ortodoxă;

Naţionalitate: română;

Lb. vorbită: română;

Ocupaţia: pensionară;

Domiciliul: localitatea Tecuci; locuieşte cu soţul şi cu copiii.

DIAGNOSTICUL: HTA ESENŢIALĂ stadiul III

OBIŞNUINŢE DE VIAŢĂ ŞI MUNCĂ:

alcool, tutun, cafea: nu consumă ,greutate: 72 kg; înălţime: 1,52 cm; TA = 240 / 130; puls = 77
bătăi / min.; resp. = 20 r / min.; tº = 36,5 ºC.

COMPORTARE FAŢĂ DE MEDIU: orientat temporo-spaţial.

MOTIVELE INTERNĂRII:

valori tensionale = 230 / 130 mm Hg;

-cefalee (predominant occipitală);
-vertij;
-dureri precordiale.
ANAMNEZA:
Antecedente heredo-colaterale: mama = HTA;

Antecedente personale:- PM = 14 ani, UM = 51 ani, S = 5, A = 2, N = 3

- 1954 (9 ani): HVA (hepatită virală acută)

- 1982 (37 ani): astm bronşic alergic;

- 1987 (42 ani): HTA ESENŢIALĂ.

EXAMEN CLINIC GENERAL:

- stare generală relativ bună. Afebrilă;

- tegumente şi mucoase normal colorate;
- ţesut celular subcutanat: bine reprezentat;
(T = 1,52 cm; G = 72 kg: OBEZITATE gr.II)

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stadiul III

 ANALIZA DATELOR

Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientei am constatat că aceasta are perturbate următoarele nevoi:

Nr. Nevoi perturbate Probleme rezultate din Manifestări

nevoile perturbate
crt.

1. A respira şi a avea o - circulaţie şi respiraţie Valori crescute ale tensiunii

bună circulaţie inadecvată arteriale

2. A se mişca şi a avea o - poziţie antalgică Dificultate în a se deplasa şi

bună postură în modificări de postură

3. Nevoia de a dormi şi - dificultatea de a se odihni - ore insuficiente de somn

a se odihni
4 – 5ore /noapte

4. Nevoia de a învăţa - cunoştinţe insuficiente - cunoştinţe insuficiente

asupra bolii.

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stadiul III

 Surse de dificultate:

 de ordin biofizic: vârsta, sexul, organismul predispus, alimentaţie;

 de ordin psihologic: stres, nelinişte faţă de diagnostic;
 de ordin sociologic: schimbarea modului de viaţă, imposibilitatea de a urma dieta;
 lipsa cunoaşterii: cunoştinţe insuficiente despre boală şi complicaţiile în cazul
nerespectării regimului igieno-dietetic.
Diagnostic de nursing:
 1. HTA manifestată prin dureri precordiale, dispnee, cefalee, palpitaţii. Pericol de AVC
dacă nu se intervine pentru scăderea tensiunii arteriale;
2. Pacienta prezintă circulaţie şi respiraţie deficitară cauzată de vârstă, moştenire genetică;

Nevoia Probleme şi Obiective Intervenţii Intervenţii delegate Evaluare

perturbat manifestări autonome parţială
ă

Nevoia de Pacienta nu Pacienta să Asigur repaos in Administrez tratament În urma

a avea o respiră respire normal, poziţie medicamentos la administrării
bună corespunzător să nu mai semişezândă, indicatia medicului tratamentului
circulaţie , prezintă prezinte sete de , TA a mai
Inregistrez (Aspacardin,Nifedipin
şi dispnee, aer, să nu mai scăzut. Nu
funcţiile vitale ),
respiraţie polipnee, aibă dureri mai prezintă
circulţie precordiale, Ajut bolnava în dureri şi
sangvină palpitaţii, vederea efectuării palpitaţii.
perturbată, cefalee, electrocardiograme
dureri ameţeli, să i
precordiale, prezinte TA in
palpitaţii, limite normale.
sufocări,
Fac toaleta
cefalee,
cavităţii bucale,
tulburări de
Nevoia de tratez rănile de la
vedere şi de
a se odihni nivelul gingiilor
echilibru.
Ajut pacienta să se
Pacienta
alimenteze
prezintă
durere in
regiunea
retrosternală, Fac educaţie
cefalee, sanitară cu
disconfort, pacienta.
este anxioasă.

Nevoia de Pacienta să fie Pacienta a

a se echilibrată înţeles
Pacienta
alimenta şi hidroelectrolitic Asigur confortul importanţa
prezintă fizic şi psihic, o
hidrata , să nu mai informaţiilor
inapetenţă,
prezinte răni la pregă ajutat în ceea ce
 are anumite nivelul cavităţii pacienta să-şi priveşte
leziuni la bucale. învingă teama, să alimentaţia şi
Nevoia de
nivelul nu mai fie urmează cu
a
gingiilor. E anxioasă şi stricteţe
comunica
irascibilă, neliniştită, să regimul
anxioasă, nu respecte regimul alimentar.
doreşte să se alimentar de
alimenteze. cruţare gastrică.

Creez un
microclimat
favorabil prin
aerisirea salonului
şi schimbarea
lenjeriei

Diagnostic posibil:

Dacă pacienta nu respectă regimul şi tratamentul medicamentos boala poate avea complicaţii
grave (AVC)
EVALUARE FINALĂ

Pacienta H.S. în vârsta de 56 de ani cu domiciliul în Tecuci, s-a prezentat pe data de

23.03.2023 la Serviciul de Urgenţă din cadrul Spitalului ,,Anton Cincu” Tecuci unde, în
urma consultului, s-a decis internarea în Secţia Cardiologie cu diagnosticul clinic: HTA
ESENŢIALĂ stadiul III, prezentând următoarele manifestări de dependenţă: valori tensionale
= 230 / 130 mm Hg, cefalee (predominant occipitală), vertij, dureri precordiale.

După investigaţiile efectuate i s-a administrat tratamentul medicamentos constând în:

antihipertensive, analgezice, sedative precum şi regim de hiposodat; starea pacientei s-a
îmbunătăţit, tensiunea arterială a revenit la normal, respectă regimul alimentar neconsumând
alimentele interzise; anxietatea pacientei s-a diminuat.

Pacienta rămâne în continuare internată urmând tratamentul prescris.

Aportul asistentei medicale – a recoltat sânge pentru examenele de laborator, urină, a

înregistrat funcţiile vitale şi vegetative;

 a comunicat cu pacienta ajutând-o să se acomodeze la mediul spitalicesc;

 a pregătit pacienta fizic şi psihic în vederea efectuarii examenului endoscopic;
 a administrat delegat medicaţia prescrisă de medic;
 a ajutat pacienta să-şi învingă teama, să nu mai fie anxioasă şi neliniştită, să respecte
regimul alimentar de cruţare gastrică.
 a creat un microclimat favorabil prin aerisirea salonului şi schimbarea lenjeriei de pat.

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stadiul III

Tehnică de lucru: ÎNREGISTRAREA TENSIUNII ARTERIALE

Definiţie: Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant

asupra pereţilor arteriali.

Valori normale: 20 – 50 ani: 115 – 140/ 75 – 90 mmHg; peste 50 ani: 150/90 mmHg.

Scop: evaluarea funcţiei cardiovasculare, sistolice (maxima) şi diastolice (minima)

Pregătirea materialului: - tensiometru cu manometru, stetoscop biauricular, tampon

de vată, alcool, pix albastru, foaia de temperatură a pacientei.

Pregătirea psihică a pacientei: - se anunţă pacienta şi I se explică tehnica, I se cere acordul.

Pregătirea fizică a pacientei: - repaus de 15 minute înainte de măsurare, se rogă pacienta să

se aşeze în decubit dorsal, cu braţul stâng în extensie, se verifică integritatea tegumentului.

Tehnică.

Asistenta medicala:

- se spălă pe mâini cu apă şi săpun;

- dezinfectează olivele şi membrana stetoscopului cu un tampon de vată îmbibat în alcool

sanitar, aplică manşeta tensiometrului pe braţul pacientei, fixează membrana stetoscopului pe
artera humerală sub marginea inferioară a manşetei, introduce olivele stetoscopului în urechi,
pompează aer în manşeta pneumatică cu ajutorul perei de cauciuc, până la dispariţia
zgomotelor pulsatile;

- decomprimă progresiv aerul din manşetă, prin deschiderea supapei, până când percepe
zgomotul arterial (TA maximă), reţine valoarea indicată de acul manometrului, în momentul
când zgomotele dispar, acestea reprezintă TA minimă;

- se ocupă de pacientă şi o învelește.

Reorganizarea locului de muncă:

- notează pe foaia de temperatură valoarea obţinută 115/70mmHg;

- dezinfectează olivele şi membrana stetoscopului după care se spală pe mâini.

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stadiul III

Tehnică de lucru: PREGĂTIREA PACIENTEI HS PENTRU EKG

Scop: explorator. Ajut bolnava în vederea efectuării electrocardiogramei. Îi cer

permisiunea şi îi explic necesitatea efectuării acestei înregistrări. Conduc bolnava cu
căruciorul rulant în camera unde se fac explorarile funcţionale cu 15 minute înainte pentru a
se acomoda cu sala de înregistrare.
 Pregătesc bolnava din punct de vedere psihic pentru a-i înlătura factorii emoţionali.
Pacienta a mai făcut EKG şi cunoaşte etapele tehnicii. Ajut bolnava să se dezbrace, să se
aşeze în decubit dorsal pe pat şi o rog să stea relaxată.

După terminarea examenului electrocardiografic, ajut pacienta să se îmbrace şi o

conduc înapoi la salon pe căruciorul rulant.

CAZUL II

PLAN DE ÎNGRIJIRE

CULEGEREA DATELOR
DATE GENERALE

Iniţiale: U.E. ;

Vârsta: 72 ani;

Sex: M;

Stare civilă: căsătorit;

Nr. copii: 1;

Religie: ortodoxă;

Naţionalitate: română;

Lb. vorbită: română;

Ocupaţia: pensionar;

Domiciliul: localitatea Tecuci; locuieşte cu soţia.

Gr. Sangvin AII, RH (+). Alergic la penicilină.

Data internării: 07.04.2013 (prin Urgenţă)

Diagnostic: HTA stadiul III

Motivele internării: dureri precordiale, vertij, cefalee, dispnee.

Stabilirea legăturii cu pacientul: în prima zi de stagiu şi a doua zi de la internarea

pacientului.

Mod de comunicare: comunicare verbală eficientă. Poate da toate relaţiile necesare.

Semne subiective: dureri precordiale, sufocare, ameţeli, cefalee.

Semne obiective: TA=180/100 mmHg, stare generală alterată, tegumente palide, edeme
gambiere.

Antecedente personale:

HTA din 1977

Angor instalat din 1995

Bypass coronarian 1996

Diabet zaharat tip II 1995 (tratament cu insulină din 2002)

Fibrilaţie atrială 2006

AVC embolic 2006

Antecedente heredocolaterale

Mama decedată la 55 ani de cancer gastric.

Tatăl decedat la 42 de ani.

Condiţii de viaţă: locuieşte la bloc într-un apartament cu 2 camere cu soţia în condiţii bune.

Comportament: nu a fumat niciodată. Consumă cafea şi a renunţat acum 8 ani la alcool.

Obişnuinţe alimentare: regim hipoglucidic şi hiposodat.

Aspect fizic: T=1,67m, G=80kg

ISTORICUL BOLII:

Pacientul suferă de HTA din 1997, este anginos, diabetic şi cu obstrucţie obliterantă
din 1995 cu bypass aorto-coronarian, în fibrilaţie atrială cronică din 2006 cu un AVC emolic
din 2006 cu severe decompensări cardiace în ultimii 2 ani, cu crize anginoase prelungite. Se
internează în 7.04.2023 prezentând dispnee de decubit, durere precordială, ameţeli, cefalee.
Are şi o viroză respiratorie.

ANALIZA DATELOR

Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientului am constatat că acesta are perturbate următoarele
nevoi:

Nr. Probleme rezultate din

Nevoi perturbate Manifestări
crt. nevoile perturbate

1. Circulaţie şi respiraţie Valori crescute ale TA,

De a evita pericolele
inadecvată glicemiei

2. De a avea o bună
Vertij, cefalee, oboseală,
respiraţie şi Circulaţie deficitară, HTA
dispnee
circulaţie

3. De a elimina Eliminare deficitară Edeme ale gambelor

Dureri la nivelul membrelor

De a se deplasa şi a
4. Circulaţie inadecvată inferioare, deplasare
avea o bună postură
îngreunată

5. De a se alimenta Regim hiposdat Inapetenţă

Surse de dificultate:
 - de ordin biofizic: vârsta, sexul, organism predispus, efort fizic, alimentaţie, boli
preexistente, retenţie de apă în organism;
- de ordin socio-cultural: lipsa cunoaşterii;
- de ordin psihologic: stress, situaţie de criză.

= Diagnostic de nursing =

1. a. Actual
HTA cauzată de efortul fizic manifestată prin dureri precordiale, dispnee, cefalee, palpitaţii.

b. Potenţial

Pericol de şoc respirator, AVC dacă nu se intervine pentru scăderea TA.

2. a.Actual
Dificultatea de a-şi păstra sănătatea cauzată de cresterea glicemiei peste valorile normale şi
HTA manifestate prin vertij, cefalee, oboseală, hiperglicemie.b.Potenţial

Pericol de comă diabetică dacă nu se intervine pentru scăderea glicemiei.

Pacientul: UE, 72 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stadiul III

Nevoia Probleme şi Obiective Intervenţii Interventii Evaluare

perturbată manifestări autonome şi delegate parţială
delegate

Nevoia de a Circulaţie Pacientul să Asigur repaos Administrez În urma

avea o bună deficitară, prezinte TA în in poziţie tratament administrării
circulaţie şi
HTA limite normale. semişezândă medicamentos tratamentului,
respiraţie manifestată Pacientul să aiba TA a mai
Inregistrez
prin cefalee, o respiraţie scăzut. Nu mai
Nevoia de a funcţiile
vertij, dureri normală. prezintă dureri
evita vitale
precordiale, Pacientul să şi palpitaţii,
pericolele
palpitaţii. prezinte glicemia pacientul stă în
Nevoia de a in limite normale poziţie
Dificultatea
elimina semişezândă.
de a-şi Pacientul să nu
Persistă
păstra mai prezinte Tratez rănile
sănătatea de la nivelul
 manifestată edeme şi dureri gambelor edemele.
prin valori
.
crescute ale
TA şi
glicemiei.
Inregistrez
Eliminare funcţiile
deficitară vitale.
manifestată
prin edeme,
dureri la
nivelul
membrelor
inferioare.

Nevoia de a Dificultate Pacientul să fie Pacientul a

se alimenta în a se echilibrat Ajut la înţeles
şi hidrata alimenta hidroelectrolitic, crearea unui importanţa
regim
manifestată să nu mai informaţiilor în
corespunzător
prin prezinte răni la ceea ce
Nevoia de a inapetenţă. nivelul gambelor. Ajut priveşte
avea o bună pacientulsă se alimentaţia şi
postură alimenteze. urmează cu
stricteţe
regimul
Circulaţie alimentar.
inadecvată Prezintă FV în
manifestată Asigur limite normale.
prin edeme confortul fizic TA=13/8,
şi dureri ale şi psihic P=66, R=17
membrelor
inferioare.
 Pacientul: UE, 72 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stadiul III

EVALUARE FINALĂ

S-a urmărit evoluţia pacientului începând din data de 8.04.2023 până pe 11.04.2023. În urma
tratamentului medicamentos şi a intervenţiilor specifice pacientul prezintă stare ameliorată
stabilă. Edemele s-au diminuat, durerile s-au estompat.

Pacientul ramâne internat pentru tratament şi supraveghere medicală.

Aportul asistentei medicale:

- înregistrarea funcţiilor vitale;

- administrarea tratamentului medicamentos;
- însoţirea pacientului la examene paraclinice;
- recoltarea sângelui pentru examene de laborator;
- educaţia sanitară a pacientului;
- alimentaţia pacientului;
- supravegherea pacientului.

Pacientul: UE, 72 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stadiul III

- Reprezintă modul de tratare al pacientului prin alimente corespunzătoare, care favorizează

procesul de vindecare şi cu rol în prevenirea complicaţiilor.
Tehnică de lucru: ÎNREGISTRAREA TENSIUNII ARTERIALE

Definiţie: Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant

asupra pereţilor arteriali.

Valori normale: 20 – 50 ani: 115 – 140/ 75 – 90 mmHg; peste 50 ani: 150/90 mmHg.

Scop: evaluarea funcţiei cardiovasculare, sistolice (maxima) şi diastolice (minima).

Reorganizarea locului de muncă:

- notez pe foaia de temperatură valoarea obţinută 115/70mmHg;

- dezinfectez olivele şi membrana stetoscopului după care mă spăl pe mâini.

Accidente şi incidente: - întreruperea circulaţiei prin strângerea prea tare a manşetei;

-dacă pacienta este agitată şi nu stă în repaus duce la modificarea reală a valorii.

CAZUL III

PLAN DE ÎNGRIJIRE

CULEGEREA DATELOR
DATE GENERALE

Iniţiale: N.C.; Vârsta: 79 ani; Sex: F;

Stare civilă: căsătorită; Nr. copii: 2;

Religie: ortodoxă; Naţionalitate: română;

Lb. vorbită: română; Ocupaţia: pensionară; Domiciliul: localitatea Matca; locuieşte cu soţul

DIAGNOSTICUL: HTA ESENŢIALĂ stadiul II

OBIŞNUINŢE DE VIAŢĂ ŞI MUNCĂ:

- alcool: neagă consumul de alcool;

- cafea: nu consumă;

- tutun: nefumătoare.

greutate: 85 kg; înălţime: 1,51 cm; TA = 160 / 120; puls = 74 bătăi / min.;

resp. = 18 r / min.; tº = 36,6 ºC

MOTIVELE INTERNĂRII:

- dispnee la eforturi mici;

- ortopnee;

- tuse seacă;

- durere la nivelul membrelor inferioare;

- ameţeală.

Antecedente heredo-colaterale:

mama = decedată la 90 ani – nu ştie cauza;

tata = decedat la 62 ani – afecţiuni cardiace ;

o soră: 66 ani – afecţiuni cardiace ;

2 copii aparent sănătoşi.

Antecedente personale:- PM = 14 ani, UM = 46 ani, S = 3, A = 1, N = 2

- 1938 (16 ani): apendicectomie

 - 1962 (40 ani): HTA

- 1985 (63 ani): varice membrele inferioare

- 1990 (68 ani): HTA ESENŢIALĂ, angină pectorală

- 2013 (79 ani): HTA ESENŢIALĂ hipercolesterolemie, obezitate gr.III

ISTORICUL BOLII:

Pacienta în vârstă de 79 ani cu antecedente heredo-colaterale cardiovasculare patologice

şi diagnosticată cu HTA de aproximativ 40 ani; în ultima vreme prezintă dispnee la eforturi mici,
ortopnee, tuse seacă, durere la nivelul membrelor inferioare şi ameţeli până la pierderea
cunoştinţei, motiv pentru care a solicitat consultaţia medicală.

ANALIZA DATELOR

Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientei am constatat că aceasta are perturbate următoarele nevoi:

Nr. Nevoi perturbate Probleme rezultate din Manifestări

nevoile perturbate
crt.

1. A respira şi a avea o - circulaţie şi respiraţie Valori crescute ale tensiunii

bună circulaţie deficitară, HTA arteriale

2. De a evita pericolele - dificultatea de a-şi păstra Posibilitatea apariţiei

sănătatea complicaţiilor

3. Nevoia de a dormi şi - insomnie, agitaţie, nelinişte - Odihna insuficientă

a se odihni calitativ şi cantitativ

4. Nevoia de a învăţa - cunoştinţe insuficiente - Cunoştinţe insuficiente

 asupra bolii.

Surse de dificultate:

- de ordin biofizic: vârsta, sexul, organismul predispus, alimentaţie;

- de ordin psihologic: stres, nelinişte situaţia materială, familia;
- de ordin sociologic: schimbarea modului de viaţă, imposibilitatea de a urma dieta;
- lipsa cunoaşterii: cunoştinţe insuficiente despre boală şi complicaţiile ei.

Pacienta: NC, 79 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stadiul II

Nevoia Probleme şi Obiective Intervenţii Intervenţii Evaluare

perturbat manifestări autonome delegate parţială
ă

Nevoia de Circulaţie Pacienta să Înregistrez Administrez În urma

a avea o deficitară, HTA prezinte TA funcţiile medicaţia tratamentului
bună manifestată în limite prescrisă medicamento
circulaţie prin ameţeli, normale. Famotidin, s tensiunea
şi dureri Pacienta să Pregătesc Tertensif, arterială a
respiraţie precordiale. aibă o pacienta Cradil, pacientei a
respiraţie pentru Atenolol). revenit în
normală. efectuarea limite
Nevoia de Dificultatea de Pacienta să EKG-ului. normale.
a evita a-şi păstra prezinte
glicemia in Însoţesc
pericolele sănătatea
limite pacienta la
manifestată
normale. plimbari, la
prin valori
sala de mese,
crescute ale TA
Pacienta să urmăresc
şi obezitate.
nu mai modul de
 prezinte alimentare şi
edeme şi respectarea
dureri. regimului.

Alcătuiesc un
regim adecvat
afecţiunii.

Nevoia de Deplasare Pacienta să Sfătuiesc Pacientul a

a se greoaie şi încerce să pacienta să se înţeles
deplasa şi postură mai acomodeze cu informaţiile
mediul
a avea o inadecvată slăbească şi cu privire la
spitalicesc,
bună manifestată să-şi ajut la crearea alimentaţie şi
postură prin dureri la respecte unui mediu de prezintă
nivelul regimul siguranţă. interes pentru
gambelor. pentru a sfaturile
Nevoia de avea o primite.
a fi curat şi deplasare
îngrijit mai bună

Pacienta: NC, 79 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENŢIALĂ stad

 FIȘA TEHNICĂ NR.1

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PRIN INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ

Injecţia musculară introduce substanţa medicamentoasă adânc în ţesutul muscular. Această

cale de adminstrare permite o acţiune rapidă prin absorbţia în circulaţia sistemică.
Administrarea intramusculară este aleasă atunci când pacientul nu poate primi medicaţie orală,
când este prea iritantă gastric.

Locul de injectare trebuie ales cu multă grijă, se va face şi în funcţie de constituţia fizică a
pacientului. Se evită zonele cu edeme, iritaţii, semne din naştere, echimoze. Injecţiile
intramusculare sunt contraindicate pacienţilor care prezintă tulburări ale mecanismelor de
coagulare, după terapii antitrombotice, în timpul unui infarct miocardic.

Materiale necesare:

– medicaţia prescrisă de medic comparată cu cea ridicată de la farmacie

– seruri pentru dizolvat

– seringă

– ac

– mănuşi

– comprese

– paduri alcoolizate
Medicaţia prescrisă trebuie să fie sterilă. Seringa şi acul trebuie alese adecvat (pentru injecţia

intramusculară acul trebuie să fie mai lung, în funcţie de ţesutul adipos al pacientului, de locul
ales pentru injecţie şi cu un calibru potrivit pentru vâscozitatea substanţei de injectat).
 Injectii intramusculare

Pregătirea echipamentului:

– se verifică medicaţia prescrisă ca dată de expirare, coloraţie, aspect

– se testează pacientul să nu fie alergic, în special înaintea administrării primei doze

– dacă medicaţia este în fiolă, aceasta se dezinfectează, se sparge şi se trage doza

indicată, eliminând aerul din seringă. Apoi se schimbă acul cu unul potrivit pentru injectare
intramusculară

– dacă medicamentul este în flacon sub formă de pudră, se dezinfectează capacul de

cauciuc, se reconstituie lichidul, se trage doza indicată, se scoate aerul şi se schimbă acul cu
cel pentru injecţia intramusculară

– tehnica de extragere a substanţei dintr-un flacon este următoarea: se dezinfectează

capacul flaconului se introduce acul, seringa se umple cu aer, trăgând de piston, aceea
cantitate echivalentă cu doza care trebuie extrasă din flacon, se ataşează apoi la acul din
flacon şi se introduce aerul, se întoarce flaconul şi seringa se va umple singură cu cantitatea
necesară

– alegerea locului de injectare în injecţia intramusculară trebuie făcută cu grijă. Acest loc
poate fi muşchiul deltoid (se poate localiza foarte uşor pe partea laterală a braţului, în linie cu
 axilă), muşchiul dorsogluteal (poate fi uşor localizat împărţind imaginar fesa cu ajutorul unei
cruci, rezultând patru cadrane. Cadranul superior şi exterior este muşchiul căutat, muşchiul
ventrogluteal (poate fi localizat prin linia imaginară ce trece prin extremitatea superioară a
şanţului interfesier) şi muşchiul de pe faţa anteroexternă a coapsei (vastus lateralis).

Administrarea:

– se confirmă identitatea pacientului

– se explică procedura pacientului

– se asigură intimitate

– se spală mâinile, se pun mănuşile

– se va avea în vedere să se rotească locul de injectare dacă pacientul a mai făcut recent
injecţii intramusculare

– la adulţi deltoidul se foloseşte pentru injectare de cantităţi mici, locul de administrare

uzual fiind faţa supero-externă a fesei, iar la copil faţa antero-laterală a coapsei

– se poziţionează pacientul şi se descoperă zona aleasă pentru injectare

– se stimulează zona de injectare prin tapotări uşoare

– se şterge cu un pad alcoolizat prin mişcări circulare

– se lasă pielea să se usuce

– se fixează şi se întinde pielea cu ajutorul mâinii nedominante

– se poziţionează seringa cu acul la 90 de grade, se atenţionează pacientul că urmează să

simtă o înţepătură, se recomandă să nu îşi încordeze muşchiul
– se introduce printr-o singură mişcare, repede, acul prin piele, ţesut subcutanat, până în
muşchi

– se susţine seringa cu cealaltă mână, se aspiră pentru a verifica dacă nu apare sânge.
Dacă apare, se va retrage acul şi se va relua tehnica

– dacă la aspirare nu apare sânge, se va injecta substanţa lent, pentru a permite

muşchiului să se destindă şi să absoarbă gradat medicaţia

– după injectare se retrage acul printr-o singură mişcare, bruscă, sub acelaşi unghi sub
care a fost introdus

– se acoperă locul puncţionării cu un pad alcoolizat şi se masează uşor, pentru a ajuta

distribuirea medicamentului (masajul nu se va efectua atunci când este contraindicat, cum ar
fi la administrarea de
fier)

– se îndepărtează padul cu alcool şi se inspectează locul puncţionării, pentru a observa

eventualele sângerări sau reacţii locale

– dacă sângerarea continuă, se va aplica compresie locală sau gheaţă în caz de echimoze
– se va reveni şi inspecta locul injecţiei la 10 minute şi la 30 de minute de ora
administrării – nu se va recapa acul
– se vor arunca materialele folosite în recipientele specifice de colectare

Consideraţii speciale:

– la pacienţii care au tratament îndelungat intramuscular se va ţine o evidenţă clară a

zonelor de injectare pentru a le roti

– la pacienţii anxioşi se poate ţine gheaţă, pe zona de injectare înainte de adminstrare,

câteva secunde, pentru a anestezia întrucâtva locul
– se încurajează pacientul întotdeauna să relaxeze muşchiul pentru că injectarea într-un
muşchi încordat este dureroasă

– injecţia intramusculară poate distruge celule musculare, determinând astfel, creşteri ale
nivelului CK

(creatinkinaza) care pot duce la o confuzie, deoarece aceeaşi creştere poate indica un infarct
miocardic. Pentru a diferenţia cauzele, trebuie cerută analiza celulelor musculare specifice
inimii (CK-MB) şi a lactodehidrogenazei. La pacienţii care necesită o monitorizare atentă a
CK si CK-MB se va schimba modul de adminstrare medicamentoasă din intramuscular în
intravenos, tocmai pentru a evita confuziile precizate mai sus.

– din cauza unui ţesut muscular mult mai slab dezvoltat, trebuie avut în vedere că la
pacienţii varstnici, absorbţia medicamentului are loc mult mai rapid.

Complicaţii:

– injectarea accidentală de substanţe iritative în ţesutul subcutanat datorită alegerii unui

ac inadecvat sau unei tehnici greşite de administrare. Aceasta poate determina apariţia unui
abces.

– dacă locul de injectare nu se roteşte şi se fac injecţii repetate în acelaşi loc, aceasta
poate conduce la o slabă absorbţie a medicamentului şi, implicit, la scăderea eficienţei
acestuia
 FISA TEHNICA NR.2

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ

Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea putându-se

resorbi la nivelul mucoasei bucale și a intestinului subțire sau gros.

Scop – obținerea efectelor locale sau generale ale medicamentelor:

 efecte locale:

 favorizează cicatrizarea ulcerațiilor mucoasei digestive;

 protejează mucoasa gastrointestinal;

 înlocuiește fermenții digestivi, secreția gastrică, în cazul lipsei

acestora.

 efecte generale:

 medicamentele administrate pe cale orală se resorb la nivelul mucoasei

digestive, pătrund în sânge și apoi acționează asupra unor organe, sisteme,
aparate.
Contraindicații:

 medicamentul este inactiv la secrețiile digestive;

 medicamentul prezintă proprietăți iritante asupra mucoasei gastrice;

 se impune o acțiune promptă a medicamentelor;

 medicamentul nu se resoarbe pe cale digestivă;  se impune evitarea

circulației portale.
 Pregătirea pentru adminstrarea medicamentelor:

 pacientul este informat asupra efectelor urmărite prin administrerea medicamentului

respectiv si a eventualelor efecte secundare;
 se dă în poziție șezândă ,dacă starea lui permite.

Materiale:lingură, linguriță, pipetă, sticlă picurătoare, pahar gradat, ceașcă,apa, ceai, lapte

Adminstrarea medicamentelor:

 Lichidele:

 siropuri, uleiuri, ape minerale, emulsii;

 se măsoară doza unică cu paharul, ceașca de cafea;

 mixturile, soluțiile, emulsiile se măsoară cu lingura, lingurița;  ticturile,

extractele se dozează cu pipeta sau sticla picurătoare.
Medicamentele lichide se pot dilua cu ceai, apă sau se administrează ca atare, apoi
pacientul bea apă, ceai.

 Solidele:

 tabletele, drajeurile se așează pe limba pacientului și se înghit ca

atare.Tabletele ce se resorb la nivelul mucoasei sublinguale se așează sub
limbă.
 pulberile divizate în casete amilacee sau capsule cerate se înmoaie înainte
caseta in apă și se așează pe limbă pentru a putea fi înghițită;
 pulberile nedivizate se dozează cu lingurița sau cu vârful unui cuțit;

 granulele se măsoara cu lingurița;

 unele pulberi se dizolvă în apă, ceai și apoi se administrează sub formă de

soluții.
 FIȘA TEHNICĂ NR.3

TEHNICA MASURARII TEMPERATURII

Temperatura – rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de caldura prin

dezintegrarea alimentelor energetice.

Termoreglare – functia organismului care mentine echilibrul intre producerea caldurii

(termogeneza) si pierderea caldurii (termoliza) pentru pastrarea valorilor constante
(homeotermie) de 36,7°-37°C dimineata si 37°-37,3° seara.

Scop: descoperirea unor modificari patologice ale valorii temperaturii corpului.

Locul de masurare: cavitati semiinchise (axila, plica inghinala, cavitatea bucala) sau
cavitati inchise (rect, vagin).

Materiale necesare: termometru maximal individual;

- casoleta mica cu tampoane de vata si comprese de tifon nesterile;

- prosop individual; sapun; pahar cu ¾ solutie de cloramina 1% pana la 5%; tava;

- sticla cu ulei de vaselina; tavita renala; sticla cu alcool medicinal;

- creion albastru sau pix cu pasta; foaie de observatie si carnet propriu.

Etape de executie:

1. Pregatirea materialelor si instrumentelor:

- Se pregatesc materialele necesare.

- Se verifica termometrul pentru a-i observa integritatea, functionalitatea si daca mercurul

este coborat in rezervor.

- Se sterge termometrul de solutie dezinfectanta (irita tegumentele).

2.Pregatirea psihica si fizica a bolnavului:

- Se anunta bolnavul.

- Se asaza bolnavul in decubit dorsal, confortabil, cu capul pe perna sau in pozitie sezanda,
pe scaun.

Efectuarea tehnicii.

A. Masurarea in axila:

- Se ridica bratul bolnavului si se sterge bine axila prin tamponare cu prosopul lui.

- Termometrul se tine in mana ca un creion in pozitia de scris.

- Se asaza termometrul cu rezervorul de mercur pe pielea centrului axilei, paralel cu

toracele.

- Se apropie bratul bolnavului de trunchi cu antebratul flectat pe suprafata anterioara a

toracelui.

- Se mentine termometrul timp de zece minute.

- Se scoate termometrul din axila bolnavului si se asaza pe tava medicala.

- Se sterge termometrul cu o compresa uscata si se citeste gradatia.

- Termometrul se tine strans si se scutura cu miscari rapide pentru ca mercurul sa coboare

in rezervor.
- Se asaza termometrul la loc.

A. Masurarea in cavitatea bucala (se foloseste numai termometrul utilizat numai in acest
scop):

- Se umezeste termometrul cu apa rece.

- Se introduce termometrul in cavitatea bucala, sub limba.

- Se anunta bolnavul ca trebuie sa pastreze gura inchisa timp de 5 minute, sa nu sparga

termometrul cu dintii.

- Se scoate termometrul si se citeste. C. Masurarea rectala:

- Se lubrifiaza bulbul termometrului cu ulei de vaselina.

- Daca bolnavul stie si poate, isi introduce singur termometrul in rect. Cand bolnavul nu
poate, este asezat in decubit dorsal sau lateral si i se introduce usor bulbul termometrului in rect
cu miscari de rotatie si inaintare.

- Se mentine timp de 3 minute.

- Se scoate termometrul si se sterge cu un tampon de vata cu alcool.

- Se citeste gradatia.

4.Notarea cifrata:

- In „Carnetul de observatii medicale independente” se noteaza numele bolnavului, salonul,

patul, data, valoarea temperaturii obtinute (urmand a fi notata si in foaia de temperatura).

5.Notarea grafica:

- Se noteaza grafic cu un punct de culoare albastra in foaia de temperatura.

- Pentru fiecare diviziune a foii, se socotesc doua diviziuni de grad.

- Se uneste cu valoarea anterioara printr-o linie albastra. Se obtine curba termica.

6.Interpretarea rezultatelor:

- Temperatura normala (fiziologica): 36-37°C – afebril.

- Valori patologice: hipertemie: 37-38°C = subfebril; 38-39°C = febra moderata; 39-40°C

= febra ridicata; 40-41°C = hiperpirexie; hipotermie: sub 36°C.

7.Reorganizarea locului de munca:

- Se scutura termometrul pana cand Hg coboara in rezervor.

- Se spala termometrul cu apa si detergenti sau sapun lichid.

- Se spala paharul si se schimba solutia dezinfectanta.

- Se pune termometrul in pahar.

 FIȘA TEHNICĂ NR.4

PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA EKG

Electrocardiografia:
Una dintre cele mai folosite şi semnificative metode de diagnosticare cardiacă este
electrocardiograma, care măsoară activitatea electrică a inimii sub forma unui grafic de unde.
Electrozii ataşaţi la piele pot detecta impulsul electric la inimii. Electrocardiograma este folosită
pentru a evalua ischemia miocardică în infarct, tulburările de ritm s, dezechilibrele electrolitice şi
toxicitatea medicamentoasă. Electrozii se plasează de obicei la extremităţile membrelor
superioare şi inferioare şi pe piept.
Electrocardiograma apare sub formă de unde care formează complexul PQRST.
- Unda P reprezintă depolarizarea atrială,
- complexul QRS reprezintă depolarizarea ventriculară, iar
- unda T reprezintă repolarizarea ventriculară.
Monitorizarea cardiacă se mai poate face în mai multe feluri, cele mai uzuale fiind:
- telemetria este folosită în timpul spitalizării; ea necesită ataşarea a cel puţin doi electrozi
conectaţi la un aparat de dimensiuni mici, ce poate fi plasat în buzunar; acest aparat emite un
semnal ce va fi captat şi afişat de un sistem central de monitorizare; anomaliile de ritm cardiac
sunt înregistrate şi pot declanşa o alarmă
- monitorizarea Holter înregistrează continuu activitatea inimii timp de 24 până la 48 de
ore, în timp ce pacientul îşi desfăşoară activităţile zilnice
 - electrocardiograma de efort este folosită pentru decelarea modificărilor ce apar în timpul
efortului.
Materiale necesare:
· aparatul de EKG
· hârtie pentru tipărit
· comprese
· gel.
Pregătirea echipamentului:
· se plasează aparatul în apropierea patului pacientului, pe o suprafaţă plană
· se ataşează la priză
· dacă pacientul este deja cuplat la un monitor cardiac se vor îndepărta electrozii acestuia
· se verifică aparatul de EKG să aibă hârtie de printat

EKG
Efectuarea:
 - se confirmă identitatea pacientului și se setează aparatul conform cerinţelor de plasare a
electrozilor
- se explică procedura pacientului şi faptul că nu va trebui să vorbească şi să se mişte în
timpul acesteia
- se aşează pacientul în decubit dorsal în pat, cu mâinile pe lângă el
- se vor expune extremităţile mâinilor şi picioarelor pentru a ataşa electrozii
- se verifică ca picioarele pacientului să nu atingă tăblia patului
- se vor aplica electrozii pe zone plate, nu pe muşchi, pentru a nu interfera cu activitatea
aparatului
- dacă anumite zone prezintă pilozitate crescută aceasta va trebui îndepărtată prin radere
sau scurtare
- se aplică gel pe locurile de plasare a electrozilor. Nu se va folosi alcool deoarece poate
distruge electrozii
- se verifică electrozii să fie curaţi şi apoi se aplică pe extremităţile membrelor, conform
indicaţiilor de pe electrozi şi culorilor ajutătoare (roşu pentru mâna dreaptă, galben pentru mâna
stângă, negru pentru piciorul drept, verde pentru piciorul stâng)
- electrozii de pe piept se vor aşeza astfel:
V1 – spaţiul 4 intercostal în dreapta sternului,
V2 - spaţiul 4 intercostal în stânga sternului,
V3 – la jumătatea distanţei dintre
V2 şi V4, V4 – spaţiul 5 intercostal în dreptul liniei de mijloc a claviculei,
V5 - la jumătatea distanţei dintre V4 şi V6,
V6 - spaţiul 5 intercostal în dreptul liniei de mijloc a axilei, la acelaşi nivel cu V4 (adică,
de la dreapta pacientului spre stânga: roşu, galben, verde, negru, maro, negru, violet)
- dacă EKG-ul trebuie făcut la o femeie, electrozii se vor plasa sub sâni
- se deschide EKG-ul şi se lasă câteva secunde să apară traseul
- se verifică dacă traseul înregistrat indică poziţionarea corectă a electrozilor
- se cere pacientului să se relaxeze şi să respire normal, să stea nemişcat şi să nu
vorbească ü se printează rezultatul
 - se îndepărtează electrozii, se şterge pacientul de gel, se ajută să se acopere, se şterg
electrozii şi se strânge aparatul de EKG
Consideraţii speciale:
- dacă pacientul are pacemaker, procedura se va face cu sau fără magnet, conform
indicaţiilor medicului şi se va specifica aceasta
- electrozii pot fi aşezaţi în diverse moduri pentru a obţine diverse informaţii necesare în
diagnosticarea bolilor inimii. Astfel, pentru a vedea funcţionarea ventriculului drept (a cărui
funcţionalitate este afectată în 50% dintre pacienţii cu infarct miocardic) electrozii extremităţilor
se vor plasa la fel ca la EKG-ul standard, dar cei de pe piept se vor plasa astfel: V1 în spaţiul 4
intercostal stâng lângă stern, V2 în spaţiul 4 intercostal drept lângă stern, V4 în spațiul 5
intercostal stâng, V3 la mijlocul distanţei dintre V2 şi V4, pe acelaşi nivel cu V4 la dreapta liniei
axilare mediane se va aşeza electrodul V6, V5 la mijlocul distanţei dintre V4 şi V6
- un alt mod de a poziţiona electrozii (în identificarea infarctului de perete posterior) este
poziţionarea pacientului pe partea stângă şi adăugarea a trei electrozi la EKG-ul standard astfel:
V7 de partea stângă a liniei axilare stângi la nivelul intercostal 5 şi se va atașa cablul de la V4,
V8 se va poziţiona pe partea stângă a spatelui pacientului, în stânga liniei scapulare, la nivelul
spaţiului 5 intercostal se va ataşa cablul de la V5, V9 se va poziţiona pe spatele pacientului în
stânga coloanei vertebrale, la nivelul spaţiului 5 intercostal şi i se va ataşa cablul de la V6.
Pacientul poate fi poziţionat şi pe partea dreaptă şi montaţi electrozii în acelaşi fel, dar pe
dreapta, pentru a evalua partea posterioară dreaptă
- alte modalităţi de monitorizare a activităţii cardiace sunt: telemetria (un mic transmiţător
pentru pacientul ambulator, care trimite semnale electrice, se foloseşte pentru identificarea şi
diagnosticarea aritmiilor în timpul somnului, repausului, stresului, monitorizare continuă (când
pacientul este cuplat la un monitor, la pat, iar toate datele înregistrate de monitor pot fi transmise
la un centralizator). În ambele cazuri, aparatele vor recunoaşte modificări anormale ale ritmului
cardiac şi vor emite un semnal de alarmă.
 BIBLIOGRAFIE

 „ MEDICINĂ INTERNĂ”: sub redacţia CORNELIU BORUNDEL, 2000

 „ GHID DE NURSING”: sub redacţia LUCREŢIEI TITIRCĂ, 2000
 „ BAZELE TEORETICE ŞI PRACTICE ALE ÎNGRIJIRII OMULUI SĂNĂTOS ŞI
BOLNAV”: MORARIU LETIŢIA, IVAN MĂRIUCA, PUIU VICTORIA, SPĂTARU
RUXANDRA, 2000
 DATE CULESE ÎN CADRUL SPITALULUI MUNICIPAL ,,ANTON
CINCU”TECUCI – 2021-2023.