MICROSOFT

[Type the document title]

[Type the document subtitle]
Miusurescu
[Pick the date]

[Type the abstract of the document here. The abstract is typically a short summary of the contents of
the document. Type the abstract of the document here. The abstract is typically a short summary of the
contents of the document.]
Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

Cuprins

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 1

Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

TOPOGRAFIA APARATULUI
CIRCULATOR,RESPIRATOR SI DIGESTIV

Sistemul cardiovascular/circulator este un aparat ce permite circularea sangelui și limfei în

corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid de carbon etc. Acesta este compus din inima și
vasele de sânge, arterele, venele și capilarele ce sunt răspândite într-o rețea deasă prin tot corpul.

Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar
baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta). Este un organ muscular ai
cărui pereți au patru straturi: pericardul - sac fibros în care este adăpostită inima , miocardul
(mușchiul inimii), căptușit în interior de endocard, iar la exterior de o membrană seroasă,
epicardul. Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept și stâng (sau urechiușa dreaptă respectiv
stângă) cu pereții subțiri - camerele de primire - și ventriculul drept și stâng cu pereții mai groși,
care constituie pompa efectivă.
Între cavități există orificii de comunicare și anume: între atriul și ventriculul stâng - valva
mitrală, între atriul și ventriculul drept valva tricuspidiană; din ventriculul stâng
iese aorta cu valva aortică, iar din ventriculul drept iese artera pulmonară cu valva ei. Buna
funcționare a aparatelor valvulare favorizează umplerea cu sânge a inimii în perioada de repaos
(diastolă) și propulsarea lui după contracție (sistolă) în marea și mica circulație.
Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere, din viața
embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un centru specializat (nodul
sinusal situat în atriul drept), de la care pornește stimulul cardiac și de unde este transmis mai
departe de nodulul atrioventricular (situat în septul inter-atrial), apoi de fasciculul His (din septul
interventricular) și rețeaua Purkinje (din pereții ventriculari a căror activitate electrică dau
undele pozitive și negative pe electrocardiogramă
Arterele reprezintă cele mai mari vase de sânge. Au rolul de a transporta sânge oxigenat de
la inimă înspre țesuturi și organe.
Pe desene sunt reprezentate cu culoarea roșie. Artera este compusă din trei straturi: tunica
externă, tunica musculară (tunica mijlocie) și tunica internă. Tunica externă e alcătuită din țesut
conjunctiv cu fibre de colagen și elastină, de asemenea și fibre nervoase vegetative și vase de
sânge ce asigură oxigen pentru peretele vascular. Tunica mijlocie, sau medie, e constituită din
celule musculare netede și fibre conjunctive elastice. Tunica internă (numită și endoteliul
vascular) e un epiteliu pavimentos simplu, aflat pe o membrană bazală și un strat subendotelial
elastic.
Arterele au cea mai ridicată presiune, datorită fluxului constant de sânge ce este pompat de
inimă.
Venele sunt responsabile cu transportarea sângelui dezoxigenat din țesuturi, organe înapoi
la inima. Spre deosebire de artere, delimitarea între tunici nu e uniformă. Tunica internă de sub

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 2

nivelul inimii prezintă lungime. Cu cât activitatea cave superioară și
valve în formă de cuib de metabolică a țesutului e inferioară (atriul drept) și
rândunică, numite mai intensă, cu atât sunt din venele pulmonare
prezente mai multe
semilunare, care ghidează (atriul stâng) iar apoi în
capilare.Schimburile de
fluxul sanguin; când gaze și alte substanțe se ventriculele respective. În
sângele pornește în direcția efectuează prin difuziune această etapă presiunea
bună, valvele rămân și filtrare. arterială este cea mai
deschise datorită Pomparea sângelui se scăzută.
poziționării în formă realizează cu miocardul.
de con. Dacă sângele vrea Sistola, numită și
Când acesta se contractă, marea circulație, reprezintă
să o ia invers, ele se închid sângele trece din
datorită presiunii. Acestea trecerea din ventricule a
ventricule în arterele sângelui în arterele
sunt prezente deoarece nu pulmonare, respectiv în
există nimic ce pompează pulmonare (ventriculul
aortă, etapa numindu- drept) și în aortă
sângele înapoi, deci el o se sistola. După
poate lua în orice direcție. (ventriculul stâng). Acesta
contractare, se face prin contracția
Tunica medie e mai urmează diastola, unde
subțire, pe când cea mușchiului inimii. În
sângele intră în atrii din această etapă presiunea
externă e mai groasă. venele cavă superioară și arterială este cea mai mare.
Capilarele sunt cele inferioară și din venele Tot aici se aude bătaia
mai mici vase de sânge, pulmonare, iar apoi în specifică a inimii.
ajungând chiar și la un ventricule.Circulația este
diametru de două sau trei reprezentată de două etape: Numit și infarct, infarct
celule (15-20 μm). Din diastola și sistola. Acestea miocardic sau atac de cord,
cauza mărimii lor ele pot influențează presiunea este cauzat de obstrucția
ajunge oriunde în corp.
arterială și zgomotele unei artere coronare (la
Cea mai deasă rețea de
capilare se găsește inimii. nivelul inimii) sau din
pe alveolele pulmonare. cauza ruperii
Diastola, numită și uneia. Ischemia, netratată,
Capilarele rezultă din mica circulație, este
ramificarea metaarterelor, duce la necrozarea
reprezentată de trecerea miocardului și în final la
continuându-se cu venele
capilare; au 0,5 mm sângelui în atrii din venele stoparea acestuia.
Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) sau sistemul respirator (Sistema

respiratorium) constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos
Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 1
Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și

eliminând din organism dioxidul de carbon rezultat din oxidări.
La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de organe: căile
respiratorii și organele respiratorii – plămânii. Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe,
laringe, trahee și bronhii de calibru diferit, inclusiv și bronhiolele) nu iau parte la schimbul de
gaze; ele au rolul de a conduce aerul la plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a umezi aerul
inspirat. Se deosebesc: căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile
respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile). Plămânii au rolul cel mai important în
respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu
realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.
Structura aparatului respirator este adaptată modului de viață al animalului și tipului de
respirație. Ființele unicelulare nu au un aparat respirator, ele fiind ușor pătrunse de gaze și
de lichidele care le înconjură. Nu același lucru se petrece la ființele pluricelulare, unde
absorbția oxigenului de către lichidul circulant (sângele) și eliminarea bioxidului de carbon are
loc la nivelul unor organe special diferențiate, care constituie aparatul respirator.
Multe nevertebrate inferioare(spongieri, celenterate, oligochete, hirudinee, platelminte, crustacei
inferiori) nu au un aparat respirator diferențiat și schimburile gazoase au loc prin toată suprafața
corpului (respirație cutanată), dar și la animalele care îl au, există o respirație cutanată, mai mult
sau mai puțin importantă. Organele respiratorii diferențiate există la multe nevertebrate și la
toate vertebratele. La animalele acvatice, ele
sunt branhiile (la echinoderme, crustaceii superiori, polichete,
majoritatea moluștelor, ciclostomi, pești); la cele terestre, ele sunt traheele (la insecte)
și plămânii (la araneide, gasteropodelepulmonate, majoritatea vertebratelor). Se pot distinge
astfel trei feluri de respirații: respirația branhială, în care schimburile gazoase au loc cu ajutorul
unor expansiuni membranoase mai mult sau mai puțin cutate și puternic vascularizate, care
atârnă în apă, numite branhii (la pești); respirația traheală, în care distribuția aerului în tot corpul
animalului are loc prin tuburi ramificate, numite trahee (la insecte); respirația pulmonară, în care
aerul este introdus printr-un mecanism special în saci membranoși, puternic vascularizați, care
sunt plămânii (la vertebratele tetrapode). În raport cu mediul se deosebesc 2 tipuri de
respirație: respirația acvatică unde aparatul respirator este reprezentat prin branhii și respirația
aeriană unde aparatul respirator este alcătuit dintr-un sistem de trahee ramificate și anastomozate
(la insecte) sau din plămâni și din căile respiratorii (la vertebratele tetrapode). Respirația privită
în totalitatea ei cuprinde două etape fundamentale: respirația externă (respirația pulmonară,
branhială sau traheală), asigurată de aparatul respirator, și respirația internă (respirația tisulară)
care se realizează la nivelul celulelor din organism.

Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:

 Cavitate nazală - sunt căptușite cu mucoasa nazala. Aceasta are o foarte bogata rețea de vase
cu rol în încălzirea aerului. Ea produce mucus care umezește aerul și retine particule străine.
 Faringe - este organul comun sistemului digestiv și sistemului respirator.
 Laringe - are în peretele sau numeroși mușchi și piese cartilaginoase protectoare. Un cartilaj
în forma de frunza (epiglota) acoperă intrarea substanțelor nutritive, înghițite. În interior,
peretele laringelui are niște pliuri musculoase, coardele vocale, care prin vibrare creează
sunete.
 Trahee - conține în peretele sau inele cartilaginoase suprapuse care țin mereu deschis.
 Bronhii - au țesut cartilaginos. Mucoasa traheei și bronhiilor produce mucus care retine
particulele străine, iar cilii prezenți împing corpurile străine spre ieșire, prin mișcarea lor
permanenta.
Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 2
Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

 Saci alveolari - sunt extremitățile bronhiolelor( care nu au cartilaj, dar au țesut muscular
neted).
 Alveole pulmonare (în plămâni)de unde oxigenul trece în sânge, apoi în celule.

De reglarea și controlul funcției respiratorii sunt responsabile două zone ale trunchiului
cerebral, și anume medulla oblongata(bulbul rahidian) și puntea lui Varolio.
Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din aerul
atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de
carbon produs de metabolismul celular.
Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele,
laringele, traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern
și cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei
secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul
inspirat. Mucusul, cât și firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor
impurități care se pot afla în aerul inspirat.
Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele
este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminență, numită
“mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie,
astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este și organul vorbirii, deoarece în interiorul
său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se
produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut deschis datorită
inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu
țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor prin esofag. Peretele intern al traheii este căptușit
cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus, antrenănd astfel
impuritățile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în
plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea,
celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în
plămânul drept.
Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică,
deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi
lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară,
care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă
1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci
pulmonari, alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii
pulmonari se află un țesut conjunctivelastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor este acoperită
de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă de peretele
intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se află o cavitate foarte subțire (spațiul
pleural), în care se găsește o peliculă de lichid (lichidul pleural). Plămânii sunt foarte bine
vascularizați de arterele și venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un
loc numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în
arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii,
însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân)
și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci,
alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora este foarte mare datorită
alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul se găsesc în
contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 3

Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

capilarelor. Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respiratia, cuprinde, în

principal, respiratia pulmonară și respiratia celulară.
Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspirația);
eliminarea aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult decât inspirația. Un om adult
aflat în repaus execută 16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai
mare la femeie; el crește în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc. Respirațiile
normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv mișcările cutiei
toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei toracice crește datorită contracției mușchilor
respiratori: diafragma se contractă și coboară, mușchii intercostali trag coastele și le ridică.
Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul
expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își micșorează volumul o dată cu cel al cutiei
toracice, eliminând aerul. Inspirația este, deci, faza activă a respirației, iar expirația este faza
pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilația pulmonară, care
depinde de frecvența și profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament,
gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporție: 21% oxigen, 78% azot,
0,03% dioxid de carbon și alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt
diferite de cele ale aerului expirat.
Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori de apă.
Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc
în contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereții capilarelor și
pereții alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns în anveole în
urma inspirației traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl
transportă la organe. Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel,
datorită diferențelor de presiune a acestor gaze în plămâni și sânge.

Volumele și capacitățile pulmonare sunt metoda simplă pentru studiul ventilației pulmonare,
reprezintă înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și respectiv exteriorul
plămânilor – procedeu numit spirometrie, datorită numelui aparatului utilizat – spirometru.
Există patru volume pulmonare diferite care adunate reprezintă volumul maxim pe care îl poate
atinge expansiunea pulmonară.

Sistemul respirator: 1. Sinusul nazal: 2. Sinusul frontal 3. Sinusul sfenoid 4. Tractul respirator
superior: 5. Nas 6. Cavitatea nazală 7. Cornete nazale 8. Vestibulul nazal
9. Faringe 10. Laringe: 11. Epiglota 12. Cartilaj tiroidian 13. Cartilaj cricoidian 14. Corzi
vocale 15. Tractul respirator inferior 16. Trahea 17. Carena traheei 18. Bronhiile principale:
stângă și dreaptă 19. Inele cartilaginoase 20. Bronhiile lobare: 21. Bronhii lobare superioare 22.
Bronhii lobare inferioare 23. Bronhii lobare mediane 24. Bronhie segmentară 25. Plamânul
drept: 26. Lob superior 27. Scizura orizontală 28. Scizura oblică 29. Lobul median 30. Lobul
inferior 31. Plamânul stâng: 21. Bronhii lobare: 22. Superioară stânga 23. Superioară dreapta
32. Lob superior 34. Fisura oblică 35. Incizura cardiacă 36. Lingula 37. Lobul inferior
38. Diafragma 39. Cavitatea bucală 40. EsofagLobulul respirator: 41. Țesut conjunctiv 42.
Saci alveolari 43. Canal alveolar 44. Glandă mucoasă 45. Mucoasă 46. Arteriolă pulmonară 47.
Venulă pulmonară 48. Capilare 49. Atriu 50. Alveole

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 4

Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

Sistemul digestiv, systema digestorium, constituie un complex de organe care indeplinesc

funcţiile de prehensiune, modificare mecanică şi chimică a alimentelor, digestie, absorbţia
substanţelor nutritive in patul vascular şi cel limfatic, eliminarea in exterior a produselor
reziduale.

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 5

Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

Pe langă aceasta, acest sistem indeplineşte şi funcţia de dezintoxicare a substanţelor nocive, ce

au pătruns cu alimentele şi a celor ce se formează la transformările oxidative, precum şi sinteza
substanţelor biologic active - hormoni, fermenţi, vitamine etc.
Sistemul digesti v este format din tubul digestiv și glandele anexe.

Tubul digestiv este alcătuit din următoarele segmente:

 cavitatea bucală;
 faringele;
 esofagul;
 stomacul;
 intestinul subțire;
 intestinul gros.

Cavitatea bucală conține organe specializate, limba și dinții. Ea prezintă:

 peretele superior - format din bolta palatină și omușor;

 peretele inferior - pe care se află limba cu papilele gustative;
 pereții laterali - formați de obraji.

Umectarea alimentelor din cavitatea bucală se realizează cu ajutorul salivei. Aceasta este
secretată de glandele salivare, care sunt situate în apropierea cavității bucale, cu care comunică
prin canale excretoare.
Mucoasa bucală este umezită de saliva produsă de glandele salivare. Pe maxilare - superior (care
este fix) și inferior (care este mobil) se găsesc dinții.
Dinții sunt organe vii, formațiuni osoase dure. Aceștia sunt implantați în alveolele dentare. Au
culoare albă și rol mecanic în digestia bucală, intervenind în sfărâmarea și măcinarea
alimentelor. La om, dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de
dinţi adaptați pentru diferite funcţii:

 incisivi (I)
 canini (C)
 premolari (PM)
 molari (M).

Limba are rol în masticație, deglutiție/înghițire, supt (la sugari), în limbajul articulat și este și un
organ gustativ.
Faringele reprezintă locul unde se încrucișează calea digestivă cu calea respiratorie.
Realizează legătura între fosele nazale și laringe, precum și între cavitatea bucală și esofag.
Musculatura faringelui are rol important în deglutiție.
Intrarea în faringe este străjuită de amigdale, organe de apărare împotriva bacteriilor și
virusurilor ajunse aici prin hrană și prin aerul inspirat.
Esofagul (circa 25 cm) străbate cutia toracică și mușchiul diafragm, deschizându-se în stomac
prin orificiul cardia. Face legătura între faringe și stomac.
Mucoasa esofagului are cute care-i permit dilatarea în timpul trecerii bolului alimentar.
Musculatura faringelui și esofagului, dublu stratificată, participă la înghițirea hranei.

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 6

Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

Stomacul , segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, situat în stânga cavității abdominale,
sub mușchiul diafragm. Are forma literei „J”, prezintă două fețe (anterioară și posterioară) și
două margini/curburi (marea și mica curbură).
Porțiunea verticală cuprinde fundul stomacului (fornix/camera cu aer), care nu se umple cu
alimente și corpul stomacului.
Porțiunea orizontală este alcătuită din antrul/canalul piloric, care se termină la orificiul piloric.
Prin orificiul cardia, stomacul comunică cu esofagul, iar prin pilor comunică
cu duodenul (primul segment al intestinului subțire).
Mucoasa gastrică/stomacală prezintă numeroase cute care îi măresc suprafața și are numeroase
orificii prin care se deschid glandele gastrice, glande, care secretă sucul gastric și un mucus
abundent care o protejează. Musculatura este dispusă în trei straturi
( longitudinal, circular și oblic); cu ajutorul ei, hrana este amestecată cu sucul gastric și împinsă
în duoden prin orificiul piloric.
Intestinul subțire , segmentul cel mai lung, circa 4-6 m. Este cuprins între stomac și intestinul
gros și este format din:

 duoden (partea fixă);

 jejunul și ileonul/jejuno-ileonul (partea mobilă), care formează bucle (anse) intestinale.

Duodenul are formă de potcoavă, care cuprinde în concavitatea sa capul pancreasului. În duoden
se deschid canalul coledoc și canalul principal al pancreasului.
Mucoasa conține glande care secretă sucul intestinal, cu rol în digestia principiilor alimentari
care ajung la acest nivel.
Jejunul și ileonul se întind până la valvula ileo-cecală. Mucoasa prezintă un număr de vilozități
intestinale, care măresc suprafața de absorbție a principilor alimentari.
Musculatura, dispusă în două straturi, participă prin contracțiile sale ritmice la amestecarea
conținutului intestinal cu sucurile digestive, la contactul lui cu mucoasa pentru facilitarea
absorbției intestinale și la înaintarea acestuia.
Intestinul gros , cu o lungime de circa 1,7 m și un calibru superior față de intestinul subțire.
Este alcătuit din următoarele segmente:

 cecum = segment situat sub valvula ileo-cecală și terminat într-un fund de sac,
prezentând apendicele vermiform (forma de vierme);
 colonul este format din segmente ( colon ascendent, transvers, descendent, sigmoid).
 rectul = ultima parte a intestinului gros, se termină cu canalul anal care se deschide prin
anus.

Mucoasa intestinului gros nu mai prezintă vilozități, dar conține numeroase celule care secretă
mucus. Stratul muscular longitudinal formează 3 benzi distincte numite tenii. De asemenea,
musculatura circulară formează o serie de strangulaţii care delimitează porţiuni numite haustre.
Prin intestinul gros se elimină resturile nedigerate și produșii toxici de putrefacție sub formă de
materii fecale.
Glandele anexe ale sistemului digestiv:glandele salivare, ficatul, pancreasul. Acestea își varsă
produșii de secreție prin canale speciale în segmente ale tubului digestiv.

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 7

Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

Glandele salivare : secretă saliva pe care o elimină prin canale în cavitatea bucală. Există trei
tipuri de glande salivare: glandele parotide, glandele sublinguale și glandele submaxilare.

Ficatul : cea mai voluminoasă glandă din corp (circa 1,5 kg), situat în partea dreaptă a cavității
abdominale, sub mușchiul diafragm. Este alcătuit din patru lobi: drept, stâng, anterior și
posterior.
Pe fața inferioară a ficatului se află hilul hepatic, prin care intră și ies din ficat artera hepatică,
vena portă, vasele limfatice, nervii și cele două canale hepatice. Ficatul prezintă o față
superioară, diafragmatică, și una inferioară, viscerală. Fața inferioară a ficatului prezintă două
șanțuri longitudinale. La partea anterioară a șanțului longitudinal drept se află vezica biliară.
Pancreasul - situat în spatele stomacului. Este alcătuit din:

 cap, situat în potcoava duodenală;

 corp;
 coadă.

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 8

Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 9

Scoala Postliceala Sanitara FundeniGheorghe Ana Maria AMG 1 J 2018-2019

Curs anatomia si fiziologia omului

I. seringa
II. manusi
III. halat
 garou
 pensa
 foarfeca

Gheorghe Topografia aparatului

circulator,respirator si
Ana Maria digestiv

AMG 1 j

Topografia aparatului circulator,respirator si digestiv 10