Lecţia 1.

NOŢIUNILE DE BAZĂ, SCOPUL, OBIECTIVELE ŞI

STRUCTURA CFR

CFR – disciplină ştiinţifico-practică, metodico-pedagogică, care

studiază bazele teoretice şi metodele de aplicare a mijloacelor culturii fizice
pentru tratarea şi recuperarea bolnavilor şi persoanelor cu handicap, precum
şi în profilaxia diferitor boli. Caracteristicile individuale ale CFR ce o deosebeşte
de alte metode de tratament şi recuperare constă în aceea, că ea foloseşte n calitate
de mijloace de bază în tratament exerciţiile fizice – un stimulator puternic al
funcţiilor vitale ale organismului.
CFR - ca un mijloc medico-profilactor, ci şi medico-pedagogic.
Folosirea CFR educă la bolnav o atitudine conştientă şi participarea lui
activă în procesul de tratare şi reabilitare. La baza participării bolnavului în
eventualul tratament stă învăţarea executării exerciţiilor fizice. În acest context
cultura fizică şi îndeosebi CFR, reprezintă în sine nu doar un proces de tratament ci
şi un proces pedagogic. Obiectul de acţiune al CFR este bolnavul cu toate
particularităţile de reacţie şi funcţionalitate ale stării organismului. Cu acesta se
determină mijloacele şi metodele CFR, de asemenea dozarea sarcinilor fizice în
practicarea CFR.
CFR - o metodă a conţinutului natural biologic, întrucât la baza ei este
folosirea funcţiilor biologice ale organismului - mişcările, care sunt un stimul de
bază în procesul creşterii, dezvoltării şi formării organismului. Mişcările,
stimulând activitatea tuturor sistemelor, contribuie la ridicarea randamentului
general al organismului.
CFR – o metodă nespecifică a terapiei, dar exerciţiile fizice aplicate în
cadrul ei reprezintă stimulatori nespecifici, care includ în reacţia de răspuns toate
verigile sistemului nervos central. Exerciţiile fizice sunt capabile să influenţeze
selectiv asupra diferitor funcţii ale organismului, ceea ce este foarte important în
manifestările patologice în sisteme şi organe aparte.

1
 CFR – o metodă a terapiei patogenetice. Practicarea sistematică a
exerciţiilor fizice poate contribui asupra reacţiei organismului bolnavului şi
patogenezii bolii, modificând atât reacţia generală a organismului, cît şi
manifestarea ei locală.
CFR – o metodă a terapiei funcţionale active. Antrenamentul fizic regulat
şi dozat stimulează activitatea funcţională a tuturor sistemelor de bază ale
organismului, contribuind la adaptarea funcţională a bolnavului către eforturi
fizice în creştere.
În aplicarea CFR se extinde legătura nemijlocită a bolnavului cu factorii de
mediu şi sociali, care contribuie la adaptarea lui către mediul extern.
CFR – metoda de prevenire primară şi secundară. Însemnătatea ei ca
metodă de prevenire se determină de acţiunile curative asupra organismului
bolnavului.
CFR –metodă de terapie de reabilitare, de aceea ea este pe larg aplicată în
procesul de recuperare, şi îndeosebi, în cea fizică.
Recuperarea – metoda de restabilire a sănătăţii, stării funcţionale şi
capacităţii de muncă, dereglate de boală, traume sau de factorii fizici, chimici şi
sociali.
Scopul recuperării – readucerea cît mai efectivă şi timpurie a bolnavilor şi
persoanelor cu handicap la procesele uzuale şi de muncă, în societate; restabilirea
caracteristicilor personale ale omului.
Recuperarea trebuie cercetată ca un proces socio-medical foarte complicat.
Ea poate fi divizată în câteva tipuri: medicinală, fizică, psihologică, profesională
(de muncă), şi social-economică.
Reabilitarea medicală. Include metoda medicamentoasă, chirurgicală,
fizioterapeutică şi alte metode de tratament, care paralel cu tratarea bolii contribuie
la reabilitarea acel funcţii ale organismului care sînt necesare pentru readucerea
omului la o viaţă cotidiană normală.

2
 Reabilitarea pentru muncă (profesională). Îndreptată spre restabilirea
capacităţii de muncă şi readucerea omului în mediul obişnuit de muncă şi social.
La necesitate asigură posibilitatea de schimbare a profesiei.
Reabilitarea psihologică. Îndreptată spre corectarea stării psihologice a
bolnavului, precum şi la formarea unei atârnări conştiente faţă de tratament,
recomandărilor medicale, îndeplinirea activităţilor de reabilitare. Este necesar de a
crea condiţii pentru adaptarea psihologică a bolnavului la situaţiile de viaţă
cotidiană modificate în rezultatul bolii.
Reabilitarea social-economică. Direcţionată spre readucerea persoanei
traumate la independenţa economică şi integritatea socială.
Reabilitarea fizică. Este o componentă de bază a reabilitării medicale,
social-economice şi profesionale. Toate activităţile de CFR sînt îndreptate
restabilirea sau compensarea capacităţii fizice şi intelectuale ale omului,
îmbunătăţirea stării funcţionale a organismului, dezvoltarea calităţilor fizice,
stăpânirii psihoemoţionale, optimizarea capacităţii de adaptare a organismului
omului cu ajutorul mijloacelor şi metodelor culturii fizice, CFR, elemente din sport
şi pregătirea sportivă, masaj, fizioterapie şi factorii naturali.
Mijloacele de bază ale recuperării fizice sunt exerciţiile fizice şi în particular
CFR.
Exerciţiile fizice nu pot fi nicidecum înlocuite de alte mijloace şi metode de
recuperare.
Pentru o recuperare reuşită este necesar: începerea timpurie a activităţilor de
recuperare, etapizarea lor favorabile şi nefavorabile a aplicării lor în diferite
perioade ale îmbolnăvirii, caracterul complex al activităţilor de recuperare,
acţionarea individualizată a mijloacelor CFR ținându-se cont de caracteristicile
individuale ale bolnavului şi modalitatea de decurgere a bolii.
Cea mai răspândită este sistema de recuperare în trei etape: 1-a etapă –
staţionară, sau ambulatorie; 2-a etapă – sanatorială (sau în centrul staţionar de
recuperare); 3-a etapă – de policlinică.
În toate aceste etape de recuperare (reabilitare) se aplică pe larg CFR.

3
 La etapa staţionară CFR preîntâmpină dezvoltarea complicaţiilor posibile,
ridică tonusul general al organismului, activează forţele de protecţie, stimulează
procesele de restabilire. În procesul şedinţei bolnavul învaţă poziţia corectă în pat,
mişcări active şi pasive; se adaptează la un volum mărit a mişcărilor în poziţia
șezând, şi mai târziu stând; se învaţă a merge.
La etapa sanatorială (sau în centrul staţionar de recuperare) CFR contribuie
la activizarea viitoare a bolnavului, la o restabilire funcţională mai completă;
pregătirea lui către activitatea vitală, restabilirea deprinderilor de a se autoasigura,
antrenament prin mers şi alte tipuri aplicative de activitate; pregătirea către
activitatea de muncă.
La etapa de policlinică CFR este orientată spre restabilirea definitivă a
funcţiilor dereglate, şi la necesitate – asupra perfecţionării compensaţiilor,
pregătirea bolnavului către munca socială utilă.
INDICAŢIILE ŞI CONTRAINDICAŢIILE APLICĂRII CFR
CFR este indicată aproape în cazul tuturor bolilor şi traumelor.
Perfecţionarea metodelor de tratare a bolnavilor în ultimii ani lărgesc
posibilităţile aplicării CFR şi permite aplicarea ei într-o perioadă mai timpurie,
chiar şi în cazul acelor boli în care anterior nu se aplica. Aceasta contribuie la
elaborarea unor metodici noi de CFR.
Contraindicaţiile către şedinţele de CFR, de obicei, poartă un caracter
temporar. De exemplu, CFR este interzis de a aplicat în perioada acută a bolii; în
cazul acelor stări, când este nedorit de a activiza procesele fiziologice în organism;
în cazul stării generale acute a pacientului; în cazul bolilor acute; scurgeri mari şi
periculoase de sânge; intoxicaţii; în cazul micşorării bruşte a capacităţilor adaptive
ale organismului şi altele.

4
 MECANISMELE CLINICO-FIZIOLOGICE DE BAZĂ A ACŢIUNII
DE TRATARE ŞI RECUPERARE A EXERCIŢIILOR FIZICE
În timpul îmbolnăvirii în organismul omului se petrec diferite disfuncţii
structurale şi funcţionale. Hipodinamia de lungă durată înrăutăţeşte cursul bolii şi
provoacă diferite complicaţii. Dintr-un punct de vedere CFR oferă o activitate
nemijlocit de tratament (stimulând mecanismele de apărare, intensificând şi
optimizând dezvoltarea compensaţiilor, schimbând metabolismul îmbunătățind
procesele reparative, restabilind funcţiile afectate), din alt punct de vedere –
micşorează urmările nedorite în urma micşorării activităţii motrice.
Organismul sănătos posedă o capacitate mare de adaptare la condiţiile
mediului extern în continuă schimbare. La îmbolnăviri se observă diminuarea şi
slăbirea a reacţiei de adaptare.
Antrenamentul fizic conştient, prin intermediul căruia se stimulează
procesele fiziologice măreşte capacitatea organismului bolnav în ceea ce priveşte
dezvoltarea proceselor de adaptare. Gradul de adaptare este şi gradul de sănătate.
(V.N.Moşcov).
În dezvoltarea reacţiei de adaptare sub influenţa antrenamentului fizic dozat
rolul principal îl are sistemul nervos (I.M. Secenov, I.P. Pavlov, S.P. Botkin şi
alţii). Reglarea activităţii nervoase a organismului are loc prin intermediul
reflexelor. Influenţa lumii înconjurătoare se percepe prin intermediul
exteroreceptorilor (de văz, auz, tactili şi alţii); excitaţiile ce apar sub formă de
impulsuri ajung până la emisferele mari ale creierului şi sînt recepţionate sub
formă de diferite senzaţii. Sistemul nervos central formează reacţia de răspuns. O
aşa interacţiune reflectorie există între organele interne şi sistemul nervos central.
Impulsurile de la receptorii organelor interne (interoreceptori) de asemenea ajung
la centrele nervoase semnalând despre intensitatea funcţiilor şi starea organului.
Impulsurile proprio receptorii din receptorii muşchilor, ligamentelor, articulaţiilor
ajung la sistemul nervos central (scoarţa emisferelor mari, centrele subcoronale,
formarea reticulară a stemului creierului) şi cu ajutorul reflexelor prin intermediul
centrelor sistemului nervos vegetativ reglează activitatea organelor interne şi a

5
schimbului de substanţe. Această interacţiune explică teoria reflexelor motoro-
viscerale, elaborată de către M.R. Moghendovici. În aprecierea acţiunii fiziologice
a exerciţiilor fizice este foarte important de a ţine cont de influenţa lor asupra stării
emoţionale a bolnavului. Emoţiile pozitive apărute în procesele şedinţelor cu
exerciţiile fizice, stimulează procesele fiziologice în organismul bolnavului şi
totodată, îl sustrag de la retrăirile de boală, ceea ce are o însemnătatea importantă
în procesul de tratare şi reabilitare. Independent de importanţa primordială a
mecanismului nervos de reglare a funcţiilor fiziologice, un rol foarte important îl
joacă mecanismul umoral. În timpul îndeplinirii activităţii musculare în sânge se
secretă hormoni (adrenalin, şi altele), care oferă acţiune stimulatorie asupra
lucrului inimii; metaboliţii, ce se formează în muşchi, dilată arteriile asigurând cu
sânge muşchii. Substanţele chimice active are influenţă asupra sistemului nervos.
O aşa interacţiune a influenţei nervoase şi umorale asigură reacţia generală
favorabilă a organismului bolnavului în privinţa diferitor tipuri de eforturi fizice.
Lui V.K. Dobrovolski îi aparţine prioritatea în constituirea mecanismelor cu
efect de tratament al exerciţiilor fizice: influența de tonifiere, acţiuni trofică,
formarea compensaţiilor şi normalizarea funcţiilor. Efectul de tonifiere a
exerciţiilor fizice, constituie stimularea intensităţii proceselor biologice din
organism sub influenţa efortului fizic dozat. Acţiunea de tonifiere a exerciţiilor
fizice este exprimată prin aceea că zona motorie a scoarţei emisferelor mari a
sistemului nervos central, trimițând impulsuri aparatului locomotor, concomitent
influenţează asupra centrelor sistemului nervos vegetativ, excitându-le. Excitarea
sistemului nervos central şi intensificarea glandei cu secreţie internă stimulează
funcţiile vegetative: se îmbunătățește activitatea sistemelor cardiovascular,
respirator şi altele, se îmbunătăţeşte schimbul de substanţe, se optimizează diferite
reacţii de apărare (în acelaşi rând imunobiologice). Consecutivitatea exerciţiilor
care intensifică procesul de excitare a sistemului nervos central (exerciţii pentru
grupele mari de muşchi, cu efort muscular vădit şi tempou rapid), cu exerciţii, ce
intensifică procesele de frânare (exerciţii de respiraţie, exerciţii de relaxare a
muşchilor), contribuie la restabilirea normală a mobilităţii proceselor nervoase.

6
Efectul trofic al exerciţiilor fizice. Se evidenţiază prin aceea, că sub influenţa
activităţii musculare se îmbunătăţesc procesele de schimb şi procesele de
regenerare în organism. Îmbunătăţirea proceselor trofice prin intermediul
exerciţiilor fizice decurge după mecanismul reflexelor motoro-viscerale.
Impulsurile proprioreceptive stimulează centrele nervoase ale schimbului de
substanţe şi restructurează starea funcţională a centrelor vegetative, care
îmbunătăţesc trofica organelor interne şi aparatului locomotor. Practicarea
sistematică a exerciţiilor fizice contribuie la restabilirea reglării disfuncţiei trofice,
ceea ce deseori se observă în procesul de boală. Practicarea exerciţiilor fizice
contribuie la micşorarea perioadei între însănătoşirea clinică şi funcţională. De
exemplu, bolnavul cu fractura osului umărului poate fi considerat tratat clinic după
consolidarea părţilor fracturate. Dar, însănătoşirea lui funcţională (reabilitarea)
devine atunci, când se restabilesc complet disfuncţiile membrelor şi capacitatea de
lucru. Utilizarea cu succes a acţiunii trofice a exerciţiilor fizice depinde în multe de
aplicarea optimă în aceasta a eforturilor fizice.
În activitatea musculară se intensifică deasemenea influenţa trofică a
sistemului nervos asupra inimii, ce contribuie la îmbunătăţirea proceselor de
schimb în miocard. În rezultatul îmbunătăţirii asigurării cu sânge şi îmbunătăţirea
proceselor de schimb în miocard muşchiul inimii treptat se întăreşte dar,
capacitatea ei de contractare se măreşte. Activizarea şi normalizarea schimbului
general de substanţe ca manifestare a activităţii trofice generale a exerciţiilor fizice
creează un fon optimal pentru decurgerea proceselor trofice locale.
MECANISMELE DE FORMARE A COMPENSAŢIILOR
În procesul de tratament şi recuperare a bolnavilor acţiunea exerciţiilor fizice
se evidenţiază prin formarea compensaţiilor. Compensarea – este un înlocuitor
temporar sau de bază ale funcţiilor dereglate. Dereglarea funcţiei în urma
traumelor şi bolilor se recompensează prin aceea, că se schimbă sau se intensifică
funcţia organului afectat sau ale altor organe şi sisteme înlocuind sau ameliorarea
funcţiei dereglate. Formarea compensaţiilor reprezintă în sine o legitate biologică.
În cazul dereglării funcţiei organului vital mecanismele compensatorii se includ

7
momentan. De exemplu, în cazul slăbirii capacităţii de contracţie a inimii şi
micşorărilor în legătură cu aceasta a volumului sistolic de sânge compensator se
măreşte frecvenţa contracţiilor cardiace şi în acest mod se asigură minimum
necesar de volum a circulaţiei sangvine. Reglarea proceselor compensatorii are loc
în mod reflector. Căile de formare a compensaţiilor au fost determinate de către
P.K. Anohin. Conform teoriei lui, semnalele despre dereglarea funcţiilor ajung la
sistemul nervos central, care restructurează lucrul organelor şi sistemelor în aşa
mod, încît să compenseze aceste schimbări. De la început se formează reacţii
neadecvate compensatorii şi numai pe parcurs în baza noilor semnale, nivelul
compensaţiei se corectează şi se petrece consolidarea ei. Exerciţiile fizice
intensifică formarea compensaţiilor şi contribuie la determinarea legăturilor
motorii viscerale noi, care perfecţionează compensaţia. În aşa fel, de exemplu, în
cazul dereglării funcţiei respiratorii şedinţele de CFR contribuie la producerea şi
consolidarea compensaţiilor din contul respiraţiei profunde automate,
antrenamentul inimii, optimizarea ventilaţiei şi circulaţiei sangvine în plămâni
măreşte numărul eritrocitelor şi hemoglobinei în sânge, şi asigură un decurs mai
econom a proceselor de oxidare în ţesuturi.
Compensaţiile se divizează în temporale şi permanente. Compensaţiile
temporale – acestea sunt adaptările organismului într-un anumită perioadă de timp
(de boală sau însănătoşire) de exemplu, intensificarea respiraţiei diafragmei în
cazul intervenţiei chirurgicale asupra cutiei toracice. Compensaţiile permanente –
sunt necesare în cazul pierderii irevocabile sau dereglării spontane a funcţiei. De
exemplu, tragerea şi mutarea piciorului întins din contului muşchiului bazinului şi
a trunchiului în cazul paraliziei picioarelor (în urma traumării măduvei spinării).
MECANISMELE DE NORMALIZARE A FUNCŢIILOR
Normalizarea funcţiilor – este recuperarea funcţiilor atît a organului în parte
cît şi a organismului în întregime sub influenţa exerciţiilor fizice. Pentru o
recuperare totală nu este de ajuns de a restaura structura organului afectat, este
necesar deasemenea de a normaliza funcţiile organului şi de a stabili regularea
tuturor proceselor în organism. Exerciţiile fizice ajută la restaurarea legăturilor

8
motoro-viscerale, care au o influenţă de normalizare asupra regulării funcţiilor
organismului. La timpul executării exerciţiilor fizice în sistemul nervos central se
măreşte excitarea centrelor de mobilitate care au legătură cu centrele vegetative. În
timpul excitaţiei toţi ei reprezintă un sistem dominant, care blochează impulsurile
patologice. Fluxul puternic al impulsurilor care apar în timpul activităţii musculare
cu proprioreceptorii pot să schimbe radial coraportul proceselor de excitare şi
frânare în scoarţa creierului şi să contribuie la încetinirea legăturilor patologice
temporale. Crearea în scoarţa cerebrală a unei noi şi mai puternice dominante
produce slăbirea şi pierderea dominantei anterioare A.N. Krestovnikov.
Antrenamentul fizic regulat restabileşte rolul primordial al motoricii în reglarea
funcţiilor vegetative, şi deasemenea contribuie la restabilirea dereglărilor de
mobilitate. De exemplu, în urma paraliziei muchilor, în rezultatul stării parabiotice
în cazul inflamării nervului exerciţiile pasive, exerciţiile de transmitere a
impulsurilor pentru contracţia muşchilor, exerciţiile ideomotorii provoacă excitaţii
în locul patologic şi îmbunătăţeşte troficul lui ceea ce contribuie la lichidarea stării
parabiotice şi restabilirii capacităţii de mişcare. Normalizarea funcţiilor se
realizează deasemenea prin intermediul eliberării compensaţiilor temporare de
prisos (care, de exemplu, schimonosesc mersul corect după traumele membrelor
inferioare). În cazul unui regim la pat de lungă durată produce încetinirea
reflexelor capilare, legate de schimbul poziţiei corpului. În rezultat în cazul când
bolnavul se ridică îi apar ameţeli, pierderea echilibrului şi chiar pierderea
conştiinţei. Exerciţiile cu schimbarea treptată a poziţiei capului, corpului,
membrelor inferioare antrenează şi restabilesc reflexele capilare târzii.
Însănătoşirea clinică, precum şi normalizarea temperaturii, dispariţia simptoamelor
de boală, încă nu înseamnă, că s-a petrecut restabilirea completă a stării
funcţionale a organismului şi a capacităţii lui de lucru, nivelului general de
antrenare şi dezvoltare a calităţilor de mişcare micşorate în perioada bolii. Aceasta
se obţine în rezultatul decurgerii unui antrenament sistematic, care normalizează
definitiv funcţiile vegetative şi de mişcare.

9
 Lecţia 2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CFR

Istoria aplicării exerciţiilor fizice în scop curativ şi de profilaxie enumeră

câteva mii de ani. Cele mai timpurii izvoare în care se menţionează despre
caracterul curativ al mişcărilor şi masajului au fost găsite în China: acestea
reprezintă manuscrisele, care se atribuie anilor 3000-2000 î.e.n. Din ele rezultă că
în China au existat şcoli de gimnastică medicală, unde se învăţa gimnastica
medicală şi masajul, precum şi metodica aplicării lor în tratarea bolnavilor.
Mişcările pasive, exerciţiile cu încărcătură, exerciţiile de respiraţie se foloseau în
cazul îmbolnăvirii organelor respiratorii, sistemului sangvin, la traumatisme
(luxaţii, fracturi, dereglări ale coloanei vertebrale).
În anul 1800 î.e.n. exerciţiile fizice au început a fi folosite în India. În cărţile
sfinte Vedele este evidenţiată importanţa mişcărilor pasive şi active, a exerciţiilor
respiratorii şi a masajului în tratarea diferitor boli.
Aplicarea exerciţiilor fizice cu scop curativ a obţinut o răspândire largă şi
în Grecia Antică. Unul dintre promotorii medicinii contemporane, medicul şi
filozoful din Grecia Antică Hippocrate (459-377 î.e.n.), în lucrările sale menţiona
că pentru prelungirea vieţii este necesar de a duce un mod de viaţă chibzuit,
practicând raţional gimnastica, plimbări în aer curat, pe care el le-a numit „Hrana
vieţii”. Hippocrate a descris activitatea şi metodica aplicării exerciţiilor fizice în
tratarea anumitor patologii: de inimă, plămâni, organelor endocrine, patologiilor
chirurgicale. Unii consideră că fondatorul gimnasticii medicale este medicul
Gheradicus (484-425 î.e.n.) care folosea în tratarea bolnavilor, în mod dozat,
plimbările, alergarea, gimnastica, masajul. O generaţie întreagă de medici, filozofi
şi oameni de ştiinţă din Grecia Antică în lucrările sale au menţionat despre
importanţa exerciţiilor fizice la prelungirea vieţii şi tratarea diferitor boli. Aceste
idei au fost preluate în totalitate de medicii şi filozofii din Roma Antică.

10
 Renumitul învăţat şi medic Galen în lucrarea sa „Măiestria reîntoarcerii
sănătăţii” scrie: „De mii şi mii de ori am reîntors sănătatea bolnavilor prin
intermediul exerciţiilor”.
O importanţă deosebită au lucrările medicului tadjic Aviţen (980-1037 e.n.);
în lucrarea sa voluminoasă „Canoanele ştiinţei medicale” au fost reflectare toate
realizările medicinei arabe, iraniene şi ale asiei mijlocii. La rândul lor, aceste
canoane au fost traduse în multe limbi şi în perioada secolelor XII-XVII au fost
folosite în calitate de îndrumări practice în medicină într-o mulţime de universităţi
din Europa.
Pentru Epoca Renaşterii (sec.XV-XVII), este caracteristic dezvoltarea
ştiinţelor biologice. Printre lucrările din această perioadă, pot fi evidenţiate Tratatul
lui Merkurialis „Arta gimnasticii”(1556), „Tratatul în ortopedie” al lui Goffman şi
„Gimnastica medicală” sau „Exersarea organelor umane după legile fiziologice,
igienice şi terapetice” J.Tissout. Ultimului aparţinîndu-i renumita frază: „Mişcarea
în sine poate înlocui orice medicament, însă toate medicamentele din lume nu sunt
în stare să înlocuiască mişcarea”.
În secolul al XVIII o mare atenţie a început să acorde tratării bolnavilor cu
ajutorul mişcărilor, graţie acestui fapt aşa a apărut termenul de „Gimnastică
medicală”. Astfel au apărut lucrările F.Fiuller „Gimnastica medicală” (1750),
Jack Tisso „Gimnastica Medicală şi chirurgicală” (1780).
În Rusia exerciţiile fizice folosite cu scop de tratament au început a fi
utilizate încă din secolele XVI-XVII. Despre aceasta ne dovedesc documentele
scrise, aşa-numitele „Lecebniki”. Însă ştiinţa propriu-zisă vizînd aplicarea
exerciţiilor fizice cu scop de recuperare a început să se dezvolte începînd cu a 2-a
jumătate a secolului XVIII.
Emeritul chirurg rus N.I. Pirogov considera că în lupta cu atrofia musculară
după lezări este obligatoriu de utilizat exerciţiile fizice speciale.
Cunoscutul şi renumitul fiziolog şi patologo-anatom al secolului XIX A.I.
Polonin într-o lucrare de a sa scria că „... acum ne-am convins că gimnastica, nu
numai că distrează, întăreşte corpul şi previne apariţia diferitor îmbolnăviri, dar

11
chiar şi tratează diferite boli. Cu ajutorul ei au fost tratate boli care nu au dorit
să cedeze tratamentului cu remedii medicale”.
Deasemenea, un aport deosebit în demonstrarea importanţei exerciţiilor
fizice la tratarea diferitor boli au adus-o promotorii şcolii ruseşti de terapie S.P.
Botkin şi G.A. Zaharin. Ideile lui Botkin despre unitatea organismului care se află
în cotinuă legătură cu mediul extern şi este dirijat la rîndul său de sistemul nervos,
au stat la baza argumentării caracterului de tratament al exerciţiilor fizice. Însă
influenţarea şi dezvoltarea culturii fizice de recuperare ca ştiinţă în Rusia s-a
început după Revoluţia din octombrie.
Pentru prima dată cultura fizică terapeutică a fost introdusă în sanatorii şi
staţiuni de odihnă în anul 1923-1924. în anul 1926 I.M. Sarchizov Sarazini (1887-
1964) a organizat prima catedră de CF terapeutică, unde au primit pregătire
majoritatea primilor doctori şi habilitaţi în acest domeniu, printre ei V.N. Moşcov,
V.R. Dobrovolschi, D.A. Vinocurov, K.N. Pribîlov ş.a.
Intensificarea atenţiei asupra rolului sistemului nervos în patogeneza
îmbolnăvirii a creat condiţii pentru aplicarea CF terapeutice în cazul îmbolnăvirilor
sistemului cardiovascular, precum boala ghipertonică, insuficienţa coronară
cronică şi infarctul miocardului.
Dezvoltarea intensivă a chirurgiei a ridicat problema luptei cu anumite
complicaţii după intervenţiile chirurgicale. Necătînd la faptul că medicina anilor
30-50 încă nu deţinea date oficiale referitor la influenţa negativăa hipodinamiei,
mulţi chirurgi au ajuns la concluzia, că majoritatea cauzelor a apariţiei
complicaţiilor după intervenţia chirurgicală reprezintă abuzul de regim liniştit.
Analiza cauzelor şi mecanismelor acestor complicaţii apărute în primele zile după
intervenţie, precum şi desfăşurarea gimnasticii în faza timpurie, după intervenţie,
perfecţionarea metodicii ei şi dovada eficacităţii înalte a CF terapeutice au
demonstrat convingător utilitatea a aplicării exerciţiilor fizice, începînd cu primele
ore după intervenţie (P.I. Diadonov, P.A. Kuprianov, V.K. Dobrovolski, ş.a.).
Deasemenea rezultate foarte mari au fost obţinute în aplicarea CF
terapeutice în ortopedie, traumatologie, neurologie. Compensarea, dar cîteodată şi

12
lichidarea schimbărilor grave a diferitor funcţii după traumele aparatului
locomotor, ale sistemului nervos central şi cel periferic au fost posibile numai
datorită aplicării la timp a CF terapeutice în tratarea în complex a bolnavilor (V.V.
Gorinev-Skain, V.A. Epifanov, Z.M. Ataev ş.a.).
Dezvoltarea intensivă a chirurgiei organelor interne, a chirurgiei
articulaţiilor, a urologiei, a ginecologiei operative, a chirurgiei stomatologice a
permis considerabil de a optimiza metodele CF terapeutice şi de a lărgi sfera ei de
aplicare (A.A. Socolov, D.N. Atabekov, A.I. Juravleova).
Este foarte greu de a aprecia importanţa CF terapeutice şi în pediatrie. Un
aport important în cercetarea acţiunii diferitor mijloace de CF terapeutice asupra
organismului bolnavului l-au adus S.M. Ivanov, A.V. Ciogavadze, ş.a.
Un impuls în dezvoltarea tehnicii de reabilitare a bolnavilor în 1 jumătate a
secolului XX a constituit I Război Mondial, care a distrus sănătatea şi viaţa a mii
de oameni. Au început a se dezvolta rapid aşa discipline ştiinţifico-practice, ca:
ortopedia, fizioterapia, terapia prin muncă şi cultura fizică curativă. La început a
fost utilizat termenul „tratament de reabilitare” şi sensul acesta cuprindea aplicarea
metodelor de tratament medical. Pe parcurs, însă, îndeosebi, după al II-lea Război
Mondial, problematica recuperării pentru muncă şi integrare în societate a
persoanelor cu handicap a obţinut un caracter de masă. În afară de aspectul
medical, soluţionarea acestei probleme includea un şir întreg de întrebări de gen
psihologic, social, care depăşeau limitele înguste ale tratamentului medical, şi
atunci termenul „tratament curativ” a fost substituit cu termenul „reabilitare”.
Conceptul reabilitării bolnavilor şi persoanelor cu handicap în viziunea
modernă a apărut în anii celui de-al II-lea Război Mondial în Anglia şi SUA. Cu
timpul a apărut convingerea că odată cu creşterea numărului patologiilor cronice
care duc la incapacitate de muncă, o singură ramură a medicinii individual nu este
în stare să rezolve această problemă, ci numai cu implicarea întregului sistem al
sănătăţii.
În următoarele decenii dezvoltarea culturii fizice de recuperare a fost
realizată prin intermediul următoarelor direcţii ştiinţifico-practice:

13
 - studierea aprofundată a mecanismelor acţiunii curative a exerciţiilor fizice;
- elaborarea metodelor noi ale CFR în tratarea bolnavilor şi persoanelor cu
handicap;
- includerea CFR în noi domenii ale medicii (în oncologie);
- stabilirea indicaţiilor şi contraindicaţiilor în aplicarea CFR, formarea
sistemului de recuperare.
În anul 1961 a fost formată comunitatea ştiinţifică unională orientată spre
problemele controlului medical şi ale culturii fizice de recuperare.
Un aport important în activitatea acestei comunităţi şi dezvoltării CFR în
fosta URSS l-a adus V.N. Moşkov (1903-1997). El a fost un specialist de frunte,
unul dintre fondatorii CFR, ca direcţie independentă în domeniul medicinii. Îi
aparţine prioritatea în elaborarea unui şir de direcţii ştiinţifice de dezvoltare a CFR.
În perioada anilor 1960-2000 au apărut un număr enorm de îndrumare şi
monografii dedicate aplicării CFR în diferite maladii şi traumatisme. A început a fi
folosită CFR în tratarea bolilor organelor interne şi a metabolismului,
îmbolnăvirilor sistemului cardio-vascular, sistemului nervos, chirurgic ş.a.
Un aport considerabil în dezvoltarea CFR l-au adus specialiştii Institutului
Central de Traumatologie şi Ortopedie din Rusia. În prezent, asistenţa de
recuperare se realizează în mod organizatoric în cadrul centrelor de recuperare
(reabilitare) specializate după profilul îmbolnăvirilor (cardiologice, neurologice,
ortopedice ş.a.). În dependenţă de instituţia pe lîngă care ele sunt organizate,
acestea pot fi: staţionare, de sanatoriu sau centre de recuperare pe lîngă policlinici.
Actualmente recuperarea ocupă un loc sigur între direcţiile principale
medico-sociale elaborate în toată lumea. Cercetările ştiinţifice privind interacţiunea
mijloacelor de recuperare au demonstrat clar că prin elaborarea corectă a
programei de reabilitare pot fi readuşi la viaţă minim 50% din bolnavii gravi.

14
 Lecţia 3. PRINCIPIILE PEDAGOGICO-DIDACTICE DE BAZĂ
În metodica CFR este obligator de a se conduce de principiile pedagogico-
didactice de bază determinate din punct de vedere fiziologic.
1. Abordarea individuală a fiecărui bolnav. În elaborarea programelor de
recuperare este obligator de a ţine cont de vârsta, sexul şi profesia bolnavului şi
practica lui motrică, caracterul şi nivelul procesului patologic, precum şi
capacităţile funcţionale ale bolnavului.
2. Principiul conştientizării şi participării active. Numai printr-o
participare conştientă şi activă a însuşi bolnavului în procesul de tratament creează
un atmosferă emoţională necesară şi o predispoziţie psihologică, ceea ce duce la
mărirea eficacităţii aplicării CFR.
3. Instruirea bolnavilor în ceea ce priveşte exerciţiile fizice se realizează
cu ajutorul percepţiei vizuale (demonstrare). Demonstrarea exerciţiilor fizice face
mai înţeleasă explicarea verbală a instructorului şi ajută bolnavul să execute corect
exerciţiul.
4. Principiul accesibilităţii. Se realizează în baza aprecierii medicului sau
metodistului de CFR la nivelul pregătirii fizice a bolnavului şi decursul clinic al
bolii.
5. Principiul sistematizării. Reprezintă baza antrenamentului de tratament
şi reabilitare în perioada de recuperare, care decurge câteodată mai multe luni şi
chiar ani.
Numai cu o aplicare sistematică a diferitor mijloace de recuperare, este
posibil asigura o acţiune optimală asupra organismului pentru fiecare bolnav, ce
contribuie la îmbunătăţirea stării lui funcţionale.
6. Principiul consecutivităţii. Mărirea treptată a efortului fizic – după
volum, intensitate, numărul de exerciţii îndeplinite, numărul de repetări, nivelul de
complexitate a exerciţiului.
7. Principiul regularităţii. O aplicare şi practicare regulată a exerciţiilor
fizice – zi de zi şi chiar de câteva ori pe zi, într-o dozare adecvată.

15
 8. Principiul ciclicităţii. Consecutivitatea efortului şi odihnei cu urmărirea
şi determinarea intervalului optimal (odihna fie între două exerciţii sau între două
şedinţe). Dacă următoarea şedinţă-antrenament coincide cu o fază
supracompensare, atunci efectele antrenamentului se sumează şi capacităţile
funcţionale se măresc la un nivel mai performant.
9. Principiul noutăţii şi diversităţii. În procesul şedinţelor 10-15% a
exerciţiilor fizice trebuie să fie reînnoite, dar 85-90% se repetă pentru consolidarea
rezultatelor tratamentului. Deseori bolnavii şi cei care se însănătoşesc au un nivel
scăzut de pregătire fizică, de aceea trebuie foarte minuţios de condus după aceste
principii, în caz contrar şedinţele de CFR pot crea complicaţii nedorite şi lipsirea
bolnavului de speranţa în eficacitatea exerciţiilor fizice în procesul de tratament şi
recuperare.
10. Impactul moderat cu mijloace ale recuperării fizice înseamnă, că
eforturile fizice trebuie să fie moderate, posibil de mai lungă durată sau eforturile
trebuie să fie mai mici, ceea ce permite de a atinge un efort adecvat stării
bolnavului.
PRINCIPIILE RECUPERĂRII METODICE ŞI FIZICE
La principiile de recuperare de bază se atribuie:
- începerea timpurie a activităţilor de recuperare;
- aplicarea în complex a tuturor activităţilor de recuperare accesibile şi
necesare;
- individualizarea programelor de recuperare;
- etapizarea recuperării;
- neîncetarea şi continuitatea activităţilor de recuperare pe parcursul tuturor
etapelor de recuperare;
- orientarea socială a activităţilor de recuperare;
- aplicarea metodelor de control ale corespunderii eforturilor şi eficacităţii
recuperării.
Începerea timpurie a activităţilor de recuperare din punct de vedere a
profilaxiei schimbărilor degenerative posibile a ţesuturilor (ceea ce este foarte

16
important în cazul bolilor neurologice). Includerea timpurie în procesul activităţii
de recuperare asigură în mare parte un decurs şi rezultat benefic a îmbolnăvirii este
unul din momentele profilaxiei invalidităţii.
De aici apare întrebarea: când şi în ce condiţii de a începe desfăşurarea
activităţilor de recuperare? La această întrebare este foarte greu de răspuns
unilateral, fiindcă totul depinde de starea bolnavului şi tipul patologiei.
Cu toate acestea se poate de menţionat că activităţile de recuperare nu sînt
prielnice în cazul unei stări foarte grele a bolnavului, temperatura înaltă, intoxicaţie
puternică, neajuns vădit al sistemelor cardiovascular şi pulmonar ale bolnavului,
scăderea bruscă a mecanismelor de adaptare şi compensare. Dar, însă şi aceasta
este o concepţie greşită, fiindcă unele activităţi de recuperare, de exemplu,
umflarea baloanelor se prescriu în perioada acută, după operaţie în cazul unei stări
foarte grele a bolnavului, dar aceasta contribuie la profilaxia apariţiei pneumoniei.
Aplicarea în complex a tuturor activităţilor de cultură fizică posibile şi
necesare. Problemele recuperării medicale sunt foarte complicate şi necesită o
implicare comună a mai multor specialişti: terapeuţi, chirurgi, traumatologi, fizio-
terapeuţi, medici şi metodişti de CFR şi recuperare fizică, masori, psihologi,
psihiatri şi alţii, adecvate stării fizice şi psihice a pacientului în diferite etape ale
recuperării. În dependenţă de cauzele, care au adus bolnavul la starea cînd sunt
necesare activităţile de recuperare, componenţa specialiştilor şi aplicarea
mijloacelor şi metodelor vor fi diferite.
Individualizarea programei de reabilitare. În conformitate cu cauzele, care
necesită aplicarea activităţilor de recuperare, şi de asemenea caracteristicile stării
bolnavului sau a persoanei cu handicap, capacităţile lor funcţionale, practica
motrică, vârsta, sex, componenţa specialiştilor şi metodele şi mijloacele aplicate
vor fi diferite, adică recuperarea necesită o abordare individuală către pacienţi
ținând cont de reacţiile lor către aplicarea activităţilor de recuperare. Recuperarea
modernă este în strânsă legătură cu principiul participării active a bolnavului, de
aceea metodele pasive aplicate în procesul de refacere, tot mai mult îşi pierd
poziţiile lor.

17
 Etapizarea procesului de recuperare. În recuperarea medicinală se
evidenţiază 3 sau 4 etape.
În cazul recuperării în 3 etape:
- staţionar specializat;
- centru sau sanatorii de recuperare specializată;
- secţii de recuperare în cadrul policlinicii.
În cazul recuperării în 4 etape, aplicate în traumatologie:
- echipa specializată a urgenţei;
- staţionar traumatologic specializat;
- centrul de recuperare staţionar;
- secţii de recuperare în cadrul policlinicii.
Procesul de recuperare poate fi structurat în modul următor:
- prima etapă - terapia de restabilire;
- a doua etapă – readaptarea;
- a treia etapă – recuperarea (în sensul direct al cuvîntului).
Sarcinile primei etape – pregătirea psihologică şi funcţională a bolnavului
către tratarea activă şi desfăşurarea activităţilor de recuperare, preîntîmpinarea
dezvoltării dereglării funcţiilor, invaliditatea; etapei a doua – adaptarea bolnavului
la condiţiile mediului extern – se caracterizează prin creşterea volumului tuturor
activităţilor de recuperare; etapa a treia - adaptarea uzuală, ce elimină dependenţa
de cei ce îl înconjoară, restabilirea statutului social şi de muncă.
Neîncetarea şi continuitatea activităţilor de recuperare pe parcursul tuturor
etapelor de recuperare, este importantă atît în limitele unei etape, cît şi în cazul
trecerii de la o etapă la alta. Îmbunătăţind starea funcţională a diferitor sisteme ale
organismului optimizând antrenarea, dar o oarecare perioadă cît de cît îndelungată
în aplicarea activităţilor de recuperare pot aduce la înrăutăţire, atunci apare
necesitatea de a începe totul de la început.
Un foarte important principiu de recuperare este continuitatea în cazul
trecerii de la o etapă la alta, dintr-o instituţie medicală în alta. Pentru acesta este

18
foarte important, că la fiecare etapă în carnetul de recuperare să fie documentat, ce
metode şi mijloace de tratament şi recuperare sau aplicat, care a fost starea
funcţională a pacientului.
Orientarea socială a activităţilor de recuperare. Cum deja s-a menţionat,
scopul de bază al recuperării este readucerea timpurie şi efectivă a bolnavilor şi
persoanelor cu handicap la procesele uzuale şi de muncă, în societate şi familie
restabilirea calităţilor personale a omului ca membru deplin al societăţii. Rezultatul
final optimal al reabilitării medicale poate fi restabilirea completă a sănătăţii şi
reîntoarcerea la munca profesională obişnuită.
Însă există un procent anumit de bolnavi la care indiferent de măsurile de
tratament şi recuperare aplicare nu obţin o restabilire completă a sănătăţii şi
capacităţii de muncă. În acest caz este necesar de a se limita la elaborarea unor
procedee ce asigură autodeservirea (totală sau parţială) lor în mediul uzual (de
cază).
Acţiunile organelor de resort trebuie să fie îndreptate spre mărirea
capacităţilor de muncă a individului şi menţinerea ei la acel nivel optimal care
permite păstrarea capacităţilor psihice şi fizice ale lui. Această problemă poate fi
rezolvată pe calea desfăşurării periodice a cursurilor de activităţi de recuperare,
orientate spre îmbunătăţirea indicilor de sănătate şi starea funcţională a persoanelor
cu handicap.
Aplicarea metodelor de control a corespunderii efortului şi eficacităţii
recuperării. Procesul de recuperare poate fi cu succes numai în cazul când se ţine
cont de caracterul şi particularităţile funcţiilor dereglate în una sau altă boală.
Pentru prescrierea unui complex adecvat şi diferenţiat a tratamentului de restabilire
este necesară aprecierea corectă a stării bolnavului după diferiţi parametri,
importanţi pentru eficacitatea recuperării. În aceste cazuri se aplică o diagnoză
specială a controlului asupra stării curente a bolnavului în procesul de recuperare,
care pot fi împărţite în următoarele tipuri: a) diagnoza medicală; b) diagnoza
funcţională; c) motodiagnoza; d) psihodiagnoza.

19
 Problemele diagnozei medicale sînt rezolvate de către medic şi constau în:
chestionare, anamneza, control, palparea, percuţie (bateri), ascultare şi în afară de
acesta se includ metode clinice date ale analizelor de laborator şi altele. Cercetarea
stării funcţionale ale organelor si sistemelor se realizează cu ajutorul metodelor
instrumentale (electocardiograma, fonocardiograma, spirografia, ...), precum şi cu
diferite probe funcţionale. O mai mare importanţă în recuperare o are
motodiagnostica, adică determinarea posibilităţilor motorii ale bolnavului,
aptitudinile bolnavului către activităţi uzuale şi de muncă, pentru ce se aplică
diferite probe târzii, testarea musculară şi altele. Cercetarea clinică a bolnavului se
consolidează prin studiul experimental psihologic, desfăşurat de către psiholog.
Psihologul determină structura şi nivelul schimbării funcţiilor psihologice, tipurile
de dereglări ale memoriei, atenţiei, gândirii, sferei emoţional-volitivă, cercetează
particularitățile personale şi influenţa asupra tuturor evenimentelor de reabilitare.

20
 Lecţia 4. MIJLOACELE DE BAZĂ ALE CFR
Mijloacele CFR, aplică în tratarea bolilor şi traumelor următoarele mijloace
de bază:
- exerciţiile fizice;
- jocurile;
- mesajul curativ;
- facturii naturali;
- regimul mobil.
În afară de acestea se aplică mijloace suplimentare: terapie prin muncă şi
mecanoterapia.
Prin termenul terapia prin muncă se subînţelege restabilirea funcţiilor
dereglate cu ajutorul proceselor de muncă selectate. Se cunosc trei tipuri de terapii
prin muncă: de întărire generală, de restabilire, profesională. Terapia prin muncă
de întărire generală ridică tonusul vital al bolnavului, şi creează precondiţii
psihologice pentru restabilirea capacităţii de muncă; Terapia prin muncă de
restabilire este îndreptată spre profilaxia dereglărilor mişcării bolnavului şi
restabilirii funcţiilor pierdute. Terapia prin muncă profesională restabileşte
deprinderile muncii de producţie, se desfăşoară în etapa de încheiere a procesului
de restabilire a bolii.
Mecanoterapia – reprezintă restabilirea funcţiilor pierdute cu ajutor
aparatelor speciale. Se aplică, în
general, pentru preîntâmpinarea
mobilităţii limitate a articulaţiilor.
Mecanoterapia reprezintă un mod
particular de gimnastică medicală
care utilizează aparate mecanice
bazate pe sistemul pârghiilor.
Aceste aparate pot fi acţionate de
forţa musculară a pacientului sau de o forţă exterioară (contragreutăţi, forţă
aplicată de kinetoterapeut). Într-o accepţiune mai largă, clinicienii au inclus în

21
noţiunea de mecanoterapie toate metodele care utilizează diferite instalaţii şi
aparate mai simple sau mai complexe, precum instalaţiile de scripeţi, arcurile,
cuştile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele ergometrice.
Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate sau prin cel
scripete reciproc.
Sistemul scripete greutate facilitează manipularea unor greutăţi, având şi
avantajul de a modifica direcţia unei forte, fără vreo schimbare a mărimii acestei
forţe. Acest sistem realizează rezistenţa unei mişcări printr-o greutate aplicată la
capătul unei corzi reflectate peste un scripete şi prinsă la celălalt capăt de
segmentul în mişcare. Sistemul permite, prin acelaşi montaj, dar cu mişcarea
efectuată în sensul opus, facilitarea acestei mişcări, până la realizarea mişcării
pasive. Sistemul scripete greutate este des utilizat în special în exerciţiile kinetice
ale membrelor.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor mişcări autopasive, în
special ale membrului superior. Cu ajutorul
membrului sănătos (care reprezintă braţul
forţei), pacientul tracţionează coarda
scripetelui, care este prinsă la celălalt capăt de
segmentul care urmează a fi mobilizat pasiv
(braţul rezistentei). Mobilizarea poate fi
autopasivă simetrică (montajul realizează mişcarea ambelor membre, sănătos şi
bolnav în acelaşi sens) şi autopasivă asimetrică (montajul realizează mişcările celor
două membre în sensuri opuse).
Manipulările coloanei vertebrale şi ale membrelor în scop terapeutic au fost
utilizate şi grupate sub forma unei metode cu tehnică şi indicaţii exacte, numită
metoda osteopatică. Recent, această metodă a fost simplificată, dar i se adaugă
chiropractica sau chiropraxia. În practica kinetologică, atât manipulările vertebrale
cât şi cele ale articulaţiilor periferice beneficiază de tehnici de lucru bine puse la
punct.

22
 Manipularea reprezintă o mobilizare forţată care deplasează elementele unei
articulaţii peste limita lor obişnuită şi voluntară de mişcare, până la limita jocului
anatomic posibil, fără să depăşească această limită anatomică. Noţiunile de
manipulare şi mobilizare nu sunt sinonime.
Manipularea este considerată un gest precis, care
necesită un diagnostic corect, presupune lipsa durerii la
execuţie şi se supune regulii mişcării contrare, având în
vedere faptul că se utilizează direcţia de mobilizare în
sensul opus direcţiei blocate şi dureroase.
Manipularea trebuie să fie precedată de testarea
tuturor direcţiilor de mişcare ale segmentului vertebral
interesat. În concordanţă cu principiile de nondoloritate şi
mişcare contrată ale manipulării, nu se va manipula un segment care are toate
direcţiile de mişcare blocate şi dureroase.
Specialiştii în domeniu au imaginat o schemă ca o stea cu 6 braţe,
reprezentând direcţiile de mişcare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare a
mişcării sau intensitatea durerii pe fiecare direcţie de mişcare. Manipularea se va
executa pe direcţiile care nu sunt notate, deoarece cele notate reprezintă
contraindicaţii ale manipulării. De obicei, trebuie să existe cel puţin trei direcţii de
mişcare libere, pentru ca manipularea să aibă toate şansele de reuşită.
Manipulările articulaţiilor membrelor sunt mai puţin spectaculoase şi
importante în comparaţie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazează
pe ideea conform căreia mişcările care nu se pot executa activ pot fi totuşi realizate
sub aspect fiziologic. Mişcările se blochează ca urmare a unor suferinţe articulare
sau din cauza contracturii şi/sau retractorii musculare periarticulare. Articulaţiile
interesate pot fi: interfalangienele, metacarpofalangienele, metatarsofalangienele,
articulaţia pumnului, genunchii, coatele etc. Mişcările care pot fi realizate pasiv din
articulaţii sunt: cele de lateralitate, de rotaţie, de alunecare anteroposterioară, de
decopatare.

23
 Tracţiunile vertebrale sau
elongaţiile constau într-o tracţiune
în ax a diferitelor regiuni ale
coloanei vertebrale, cu scopul de a
îndepărta vertebrele între ele. Studiile de specialitate au demonstrat faptul că
tracţiunea exercitată cu forţe corespunzătoare, conduce la distanţări intervertebrale.
În acel moment se produce vid intratisular. Tracţiunea se execută cu diferite
aparate, dispozitive sau instalaţii. Ameliorările obţinute chiar la aplicarea unor
forţe mai mici sunt datorate, probabil, întinderilor ţesuturilor musculotendinoase.

Tracţiunea vertebrală necesită supravegherea

continuă a pacienţilor pe parcursul şedinţelor, pentru a
identifica apariţia oricărui fenomen nedorit, precum
paresteziile, durerile, ameţelile, senzaţia de lipotimie,
hipoesteziile etc.
Hidrokinetoterapia sau hidrokinetologia
reprezintă metoda executării exerciţiilor
fizice/kinetice în apă. Hidrokinetoterapia parţială este
utilizată aproape în exclusivitate pentru creşterea
mobilităţii articulare prin mişcări pasive, pasivo-
active sau active.
Utilizarea kinetoterapiei în apă este
fundamentată de fenomenul de plutire a corpului sau
de descărcare de greutate a corpului (principiul lui Arhimede) şi pe rezistenţa
opusă de apă pe anumite direcţii
de mişcare.
Avantajele acestei
metode constau în: solicitarea
unei forţe musculare reduse în
vederea mobilizării articulare,

24
creşterea capacităţii de relaxare musculară pentru postura ortostatică şi mers,
scăderea durerii articulare prin diminuarea presiunii intraarticulare, Rezistenţa
opusă mişcării poate fi reglată prin utilizarea flotoarelor.
Jocurile (exerciţii de joc).
Jocurile în CFR se subîmpart în patru grupe în dependenţă de creşterea
efortului: 1. jocuri pe loc; 2. jocuri cu mobilitate redusă; 3.jocuri mobile; 4. jocuri
sportive.
Ele permit aplicarea interacţiunii selective, o dozare destul de precisă a
intensităţii exerciţiilor şi au efect multilateral în ceea ce priveşte influenţa lor
asupra calităţilor volitive ale bolnavilor. Jocurile se aplică în scop de normalizare a
funcţiilor sau întărirea diferitor compensaţii.
Factorii naturali.
Factorii naturali se folosesc sub următoarele forme: iradierea solară, în
procesul de CFR şi băi de soare ca metodă de călire; aerarea în procesul de CFR şi
băi de aer ca metode de călire; duş de apă rece, parţial şi general; frecări şi duşuri
igienice, scăldatul în bazine acvatice şi în mare. Condiţiile cele mai prielnice ale
mediului înconjurător şi cele mai largi posibilităţi pentru aplicarea mijloacelor de
CFR sunt în zonele de odihnă şi sanatorii, unde mişcarea, soarele, aerul şi apa se
reprezintă ca factori puternici în însănătoşirea bolnavului.
Călirea – un complex de metode îndreptate spre optimizarea rezervelor
funcţionale ale organismului şi a rezistenţei la acţiunea factorilor fizici nefavorabili
din mediul înconjurător (temperatura înaltă sau joasă a aerului, a apei, presiunea
atmosferică scăzută), prin intermediul activităţii de antrenament sistematice, bine
dozate a acestor factori.
Călirea este una din principalele direcţii ale profilaxiei, partea de bază a
activităţilor de întremare a sănătăţii în sanatorii, case de odihnă, pansionate.
Călirea poate fi examinată ca adaptarea care se obţine pe calea interacţiunii
multiple şi sistematice a unuia sau altuia factor asupra organismului, ce provoacă
restructurarea metabolismului şi a unor funcţii fiziologice, îndreptată spre
asigurarea homeostazei (Proprietate a organismului de a menţine, în limite foarte

25
apropiate, constantele mediului intern); concomitent se optimizează procesele
neurohumorale şi de schimb în diferite organe şi sisteme. Călirea este specifică şi
se determină prin scăderea treptată a sensibilităţii organismului numai la acţiunea
unui anumit factor fizic.
Organismul omului, indiferent de acţiunea multilaterală a factorilor externi,
posedă o capacitate mare de păstrare a mediului intern constant (conţinutul
sângelui, temperatura corpului ş.a.), datorită căreia şi este posibilă activitatea
vitală. O dereglare cît de mică a acestei stări constante deja ne mărturiseşte de o
anumită boală.
Omul călit posedă un tonus vital înalt, este greu afectat de boli, în diferite
condiţii este capabil de a păstra calmul, optimismul, viabilitatea. Cele mai efective
sunt antrenamentele de călire sistematice cu utilizarea acţiunilor diverşilor factori
climatici.
Omul călit posedă un tonus de viaţă ridicat, neafectat de boli, este capabil în
diferite condiţii să-şi ţină calmul, activ şi optimist. Cele mai efective antrenamente
sistematice de călire cu folosirea interacţiunii diferitor factori climato-naturali:
- în procesul de călire cu aer, apă şi soare, este foarte important de a ţine
cont de următoarele: călirea trebuie începută de la o formă mai simplă şi numai
după aceasta treptat de mărit dozarea călirii şi trecerea către forme mai complicate;
- în perioada caldă se recomandă cît mai des de dezgolit corpul, supunându-l
la acţiunea soarelui, aerului în perioade de timp limitate, în dependenţă de starea
sănătăţii şi nivelul de călire;
- este foarte folositor cît mai des şi îndelungat de a te afla în aer curat, cu
toate acestea trebuie de îmbrăcat aşa ca să nu simţi un timp îndelungat nici frig şi
nici căldură de prisos (înfofolirea exagerată creează condiţii de seră pentru piele şi
capilare, ce duc la supraîncălzire, iar temperaturile mici duc la suprarăcire rapidă şi
răcire).
Este interzis de a face abuz de călire. Aşadar, la acţiunea frigului se interzice
permiterea apariţiei tremuriciului şi învineţirii pielii, la acţiunea razelor solare –
înroşirea pielii şi supraîncălzirea corpului.

26
 Călirea cu soare. Razele solare sînt un excitant puternic. Sub acţiunea lor se
petrece anumite schimburi aproape în toate funcţiile fiziologice: se măreşte
temperatura corpului, se intensifică şi adâncește respiraţie, se lărgesc vasele
sangvine, se intensifică transpiraţia, se activează schimbul de substanţe.
În cazul unei dozări corecte insolaţia regulată influenţează pozitiv asupra
stării funcţionale a sistemului nervos, îmbunătăţeşte procesele de schimb. Toate
acestea optimizează activitatea organelor interne, măreşte capacitatea de lucru a
muşchilor, întăreşte imunitatea organismului la îmbolnăviri.
Abuzul de băi de soare poate provoca complicaţii serioase, ca, insuficienţă
de sânge, dereglarea metabolismului, dar în cazul iradierii înalte a activităţii
soarelui duce la dezvoltarea leucemiei. De aceea, începând procedurile de călire cu
soare, este obligator de a urmări strict dozarea treptată şi consecutivă a iradierii,
ținând cont în acelaşi rând de starea de sănătate, vârstă, dezvoltarea fizică şi alţi
factori.
Este binevenit de a începe băile de soare vara – dimineaţa (de la ora 8 până
la ora 11), primăvara şi toamna – ziua (de la ora 11 până la ora 14) în locuri
protejate de curenţi de vânt.
Oamenilor sănătoşi le este recomandată călirea cu soare prin expunerea la
razele solare directe timp de 10-20 minute, treptat mărind timpul procedurii cu 5-
10 minute, cu aducerea ei la 2-3 ore (nu mai mult). Peste fiecare ora de călire este
necesar de a face o pauză de cel puţin 15 minute la umbră.
Călirea cu aer – reprezintă cea mai simplă, accesibilă şi uşor recepţionată
formă de călire. Ea măreşte rezistenţa organismului la hipotermie, protejează de
îmbolnăviri ale sistemului respirator, îmbunătăţeşte funcţia de respiraţiei,
metabolism, lucrul sistemului cardiovascular. O aşa călire poate fi petrecută
indiferent de anotimp şi condiţiile climatice (în marş turistic, în timpul plimbărilor
ş.a.).
O formă importantă de călire sunt băile cu aer. Se recomandă de a le începe
în zilele calde şi în locurile protejate de curenţi de aer, se poate în mişcare (de
exemplu, în timpul executării exerciţiilor fizice), în acelaşi timp durata procedurii

27
ei se dozează individual (în dependenţă de starea de sănătate şi nivelul de călire a
practicantului, precum şi în dependenţă de temperatura şi umiditatea aerului).
Durata procedurilor de călire (minute).
La temperatura aerului 0C În I – a zi Spre sfârșitul lunii
16-18 2-45 20-30
19-21 9-10-19 50
22-24 20-30 120
25-27 - -

Călirea cu apă. Duşuri şi scăldatul sistematic, îndeosebi cu apă rece, în

complex cu exerciţiile fizice, masaj, reprezintă un stimulator puternic al viabilităţii
şi izvor al sănătăţii.
Influenţa apei reci provoacă reflector îngustarea vaselor pielii (dar în ea se
conţine 1/3 din volumul sângelui). Din contul acesteia o parte din sângele periferic
se deplasează în organele interne şi creier şi transportă cu sine substanţe alimentare
adăugătoare şi oxigen către celulele organismului. După îngustarea preventivă de
scurt timp a vaselor pielii apare a doua fază reflectorie de reacţie – dilatarea lor, în
acelaşi timp se petrece înroşirea şi încălzirea pielii, care este urmată de un simţ
plăcut al corpului, viabilitate şi activitate musculară. Îngustarea şi pe urmă
dilatarea vaselor sangvine se reprezintă ca o gimnastică a sistemului
cardiovascular, contribuind la intensificarea circulaţiei sangvine. Ea provoacă
mobilizarea şi suplinirea circuitului general cu cantităţile de sânge de rezervă,
îndeosebi a celei aflate în ficat şi splină.
Sub influenţa apei reci se activează diafragma, se intensifică ventilaţia
pulmonară, respiraţia devine mai adâncă şi liberă, în sânge se măreşte cantitatea
hemoglobinei, eritrocitelor şi leucocitelor, toate acestea influenţează prielnic
asupra măririi proceselor de oxigenare şi metabolismul în întregime. Însă
momentele de bază în călirea cu apă reprezintă perfecţionarea aparatului de
termoreglare, în rezultatul căruia temperatura corpului în cazul celor mai
nefavorabile stări ale mediului extern rămâne în limite optimale şi forţele de
protecţie ale organismului întotdeauna se află în „pregătire de luptă”.
28
 Totodată, trebuie de ţinut minte, că în cazul răcirii exagerate şi de lungă
durată a corpului se produce o puternică îngustare a vaselor pielii, se măreşte foarte
mult pierderea căldurii, dar producerea căldurii este insuficientă ca să fie
compensate pierderile. Aceasta provoacă dereglări serioase în activitatea
organismului şi provoacă urmări nedorite. De aceea la călirea organismului cu apă
rece o mare importanţă trebuie de atribuit dozării eforturilor de frig şi creşterea lor
treptată.
Îndeosebi, este binevenită sistemul de călire în complex a antrenamentelor ,
care combină diferite forme de călire cu activitatea motrică.
Frecarea corpului - este un mijloc mai lejer de călire. În acest caz de la
început trebuie de folosit apă la temperatura camerei, micșorând-o treptat, în curs
de 2-3 săptămâni, până la 10-120C. după adaptare la frecarea corpului se poate de
început şi duşuri.
Duşul contrastat reprezintă un mijloc efectiv de călire, care antrenează
intensiv mecanismul de termoreglare şi măreşte evident tonusul sistemului nervos
(consecutiv cald-rece). În dependenţă de diferenţele de temperatură a apei se
deosebesc duşul contrast intensiv (diferenţa de temperatură a apei mai mare de
150C), contrast mediu (scăderea temperaturii apei cu 10-150C) şi contrast slab
(scăderea temperaturii apei mai mică de 100C).
Practic oamenii sănătoşi pot începe călirea cu duş contrast mediu şi după
măsura adaptării la el de a trece la cel de contrast intensiv.
Scăldatul în bazine deschise de apă – este cel mai practicat mijloc de călire
cu apă. Această formă este preferabil de început vara şi de petrecut sistematic,
executând nu mai puţin de 2-3 scăldări în săptămână. În timpul înotului mediul
acvatic provoacă acţiune de mase uşoară asupra corpului –muşchilor, capilarelor şi
terminaţiilor nervoase, concomitent se petrece o pierdere ridicată de energie
termică, în acelaşi rând se intensifică păstrarea unei temperaturi normale a corpului
în cazul dozării corecte pe tot parcursul scăldatului.

29
 Timpul de aflare în apă trebuie să fie reglat în dependenţă de temperatura ei
şi condiţiile de timp, precum şi de nivelul de antrenament şi de starea de sănătate a
celor ce practică călirea.
Călirea sistematică cu apă este obligator pentru toţi cei care doresc să atingă
forma cea mai superioară de călire cu frig – „îngheţ”. Scăldatul de iarnă provoacă
cel mai înalt efect de călire.
Masajul curativ.
Masajul terapeutic (clasic, pe anumite puncte, segmentaro-reflector, cu
aparate, hidromasaj), se aplică un complex de exerciţii fizice atît în procesul de
tratament, cît şi cel de recuperare. Scopul masajului terapeutic este:
- o mai buna irigare a tuturor celulelor corpului;
- eliminarea produşilor toxici rezultaţi din procesele energetice fiziologice;
- stimularea circulaţiei sangvine;
- elasticizarea tuturor ţesuturilor;
- relaxarea şi tonifierea muşchilor;
- întinderea ţesutului conjunctiv şi al articulaţiilor;
- ameliorarea fluxului venos al sângelui;
- calmarea sistemului nervos;
- produce căldura şi reglează temperatura;
- reglează funcţiile hormonale;
- stimulează diureza;
- accelerarea procesului de îndepărtare a reziduurilor toxice;
- stimularea fluxului limfatic si umorilor.
La nivel psihic, masajul terapeutic nu numai că îndepărtează stresul şi
anxietatea, dar vă ajuta să deveniţi mai conştienţi de corpul dumneavoastră ca
întreg.
Pentru obţinerea unui efect maximal în practicarea exerciţiilor fizice este
necesar de a ţine cont de următorii factori:
- caracteristicile individuale ale celui ce le practică (de vărstă, sex, starea
sănătăţii, dezvoltarea fizică, nivelul de pregătire fizică);

30
 - caracteristicile exerciţiilor fizice (complexitatea, noutatea, specializarea,
caracteristica tehnică);
- condiţiile externe: regimul de lucru, uzuale, odihnă, condiţii concrete ale
activităţii motrice (condiţii meteorologice ale localităţii, calitatea aparatajului şi
inventarului, igiena locului de petrecere a şedinţelor).
Conţinutul exerciţiilor fizice include:
- totalitatea proceselor (biologice, psihologice, biochimice ş.a.) care însoţesc
mişcarea executată. În rezultatul acestor procese la om se dezvoltă capacitatea de
activitate motrică, care se evidenţiază, în special, prin calităţi fizice, prin
posibilitatea de a efectua eforturi fizice;
- schimburile, în organismul celui ce practică exerciţiile fizice, apărute în
urma mişcării executate;
- totalitatea părţilor, care compun mişcarea;
- sarcina motrică, precum şi conţinutul logic al exerciţiului (Smirnov N.,
1993).
Exerciţiile fizice se împart în exerciţii de gimnastică, sportiv-aplicative, de
transmitere a impulsurilor, jocuri.

Lecţia 5. CLASIFICAREA EXERCIŢIILOR FIZICE DE RECUPERARE

31
 După indicele de
aplicare a obiectelor
şi a aparatelor de
gimnastică
După indicele
La aparate
De gimnastică

activităţii
Cu obiecte şi aparate
Fără obiecte şi aparate

După indicele de gen

şi caracterul
exerciţiilor
Active
Pasive

După indicele
anatomic
Pasiv-active

Mers
De front şi formaţii Alergări
Statice

De pregătire Sărituri
De corecţie Aruncări
Pentru coordonarea Căţărări

32
mişcărilor
În echilibru
De respiraţie

De drenaj
Sportiv-aplicative

Ridicarea şi
Exerciţiile fizice

Cu rezistenţă transportarea
greutăţilor
Atîrnări şi sprijiniri
Vîsliri
Salturi şi sărituri
Mers pe schiuri

Dinamice
Ritmoplastice
Mers pe patine
impulsurilor

Înot de agrement
De transmitere a

Mers pe bicicletă
Pe loc
Cu mobilitate redusă
Jocuri
Mobile

gît, coapsă)

muşchi (spate, piept,

Pentru grupele mici de

Pentru grupele medii de

muşchi (antebraţ, gambă,

Pentru grupele mari de

muşchi (mâini, tălpi, faţă)
Sportive

abdomen, centura pelviană)

 EXERCIŢII DE GIMNASTICĂ.
Exerciţiile de gimnastică exercită acţiunea nu numai asupra anumitor
sisteme ale organismului în general dar, şi asupra diferitor grupe de muşchi,
articulaţii şi permit restabilirea şi dezvoltarea anumitor calităţi motrice – forţa,
viteza, coordonarea şi altele. În legătură cu aceasta ele se împart - în exerciţii de
dezvoltare generală (întremare generală), - şi speciale.
Exerciţii de întremare generală sînt îndreptate asupra însănătoşirii şi
întăririi organismului în întregime. Scopul exerciţiilor speciale – acţionează
selectiv asupra unei anumite părţi ale aparatului locomotor, de exemplu, asupra
tălpii piciorului în cazul tălpii plate sau traulării ei, asupra coloanei vertebrale, în
cazul deformării ei; asupra anumitor articulaţii în cazul restricţiei în mişcare.
Exerciţii pentru trunchi, după acţiunea lor fiziologică asupra organismului,
reprezintă pentru omul sănătos, exerciţii de întremare generală. Pentru bolnav, de
exemplu, cu îmbolnăviri ale coloanei vertebrale (scolioză, osteocondroză şi altele),
ele se includ în grupa exerciţiilor speciale, fiindcă contribuie la rezolvarea
nemijlocită a sarcinii de tratare – corectare a coloanei vertebrale, întărirea
musculaturii şi altele.
Diferite mişcări pentru picioare în antrenamentele cu oamenii sănătoşi sunt
incluse în cadrul exerciţiilor de întremare generală. Tot aceleaşi exerciţii care se
aplică asupra bolnavului după o metodică anumită, după operaţie a membrelor
inferioare se prezintă ca speciale, fiindcă cu ajutorul lor se petrece restabilirea
funcţională a membrului.
În acest mod, unele şi aceleaşi exerciţii pentru o persoană pot fi de
dezvoltare generală, pentru altul – speciale. Înafara de aceasta unele şi aceleaşi
exerciţii, în dependenţă de metodica lor de aplicare, pot contribui la rezolvarea
diferitor sarcini. De exemplu, îndoirea şi dezdoirea în articulaţia genunchiului sau a
cotului la un bolnav pot fi aplicate pentru dezvoltarea mobilităţii în articulaţii, la
altul pentru întărirea musculaturii care înconjoară articulaţia (exerciţii cu greutăţi,
cu înfruntarea rezistenţei şi altele), la al treilea – pentru dezvoltarea simțului în
mişcări şi articulaţie (reproducerea precisă a anumitei amplitude a mişcării fără

33
controlul vizual). De obicei, exerciţiile speciale se folosesc în combinare cu cele de
dezvoltare generală.
La baza clasificării exerciţiilor fizice sunt puşi câțiva indici.
Indicele anatomic. Se deosebesc exerciţii pentru grupele mici de muşchi
(mâini, talpă, faţă), mijlocii (gât, antebraţ, coapsă) şi mari (spate, centura pelviană,
trunchi).
Caracterul contracţiei musculare. După caracterul contracţiei musculare
exerciţiile fizice se împart în: dinamice (izotonice), statice (izometrice) şi mixte.
După indicele activităţii dinamice exerciţiile sunt: pasive, pasiv-active şi
active, în dependenţă de sarcina pusă, starea bolnavului şi caracterul îmbolnăvirii
sau traumării, precum şi stabilirea unui efort adecvat, dozat foarte strict.
Exerciţiile active se îndeplinesc de către bolnav independent, în
condiţii obişnuite sau uşurate (cu înlăturarea forţei greutăţii, forţei de frecare).
Pentru uşurarea îndeplinirii exerciţiilor sunt propuse suprafeţe lunecoase, speciale
– orizontale şi înclinate, cărucioare cu rulmenţi, care înlătura forţa de frecare în
momentul mişcării active. Pentru complicare (îngreunarea) contracţiei musculare
se aplică mişcări cu amortizarea sau rezistenţă, opuse de instructor. Aceste
rezistenţe în mod dozat pot fi aplicate în diferite etape ale mişcării – la început, la
mijloc şi la final.
Exerciţiile pasive se îndeplinesc cu ajutorul instructorului fără efortul
volitiv al bolnavului, la acest caz contracţia musculară lipseşte. Exerciţiile pasive
sunt prescrise pentru îmbunătăţirea circuitului limfatic şi sanguin, preîntâmpinarea
pierderii mobilităţii în articulaţii în cele cazuri, când mişcările active nu pot fi
îndeplinite de însăşi bolnavul, de asemenea pentru reproducerea schemei corecte
ale actului mobil (de exemplu, la paralizia membrelor). Mişcările pasive
stimulează apariţia mişcărilor active datorită influenţei reflectorii a impulsaţiei
aferente, apărute în proprioreceptori în timpul mişcării pasive. Înafara de aceasta
ele sunt mai puţin încărcate pentru organism şi de aceea pot fi executate la cele mai
timpurii etape ale lezării traumatice sau îmbolnăviri ale aparatului locomotor.

34
 Exerciţii pasivo-active (exerciţii semiactive), în care prima secvenţă
motrică este realizată cu ajutor extern, iar următoarea de către executant; activo-
pasive, în care prima secvenţă motrică este realizată de către executant, iar
următoarea cu ajutor extern.
Exerciţiile statice – contracţiile musculare, în cadrul căreia ele dezvoltă
intensitatea dar, nu schimbă lungimea ei se numesc statice (izometrice). De
exemplu, dacă bolnavul din poziţia iniţială, culcat pe spate ridică în sus piciorul
întins şi îl menţine un timp anumit, atunci el în aşa mod execută o mişcare
dinamică (ridicarea), şi pe urmă statică; cu alte cuvinte muşchii dezdoaie şoldul
îndeplinesc o contracţie izometrică. Încordarea musculară sub gips destul de des, se
aplică pentru profilaxia scăderii forţei şi rezistenţei musculare în clinicele
traumatologo-ortopedice. Încordarea izometrică a muşchilor se aplică în forma
contracţiilor de moment (executarea exerciţiilor în ritmurile 30-50 pe minut) şi
îndelungate (încordarea musculară în decurs de 3 secunde şi mai mult).
Contracţiile ritmice musculare se prescriu din a 2-a, 3-a zi după traumă sau
îmbolnăvire. De la început bolnavul îndeplineşte exerciţii ca procedeu metodic
independent, dar pe parcurs ele se recomandă de inclus în gimnastica de
recuperare. Cel mai optimal se consideră 10-12 încordări (repetări) pentru o
şedinţă. Încordări izometrice musculare de lungă durată se prescriu din ziua a 3-a a
5-a după traumă sau îmbolnăvire cu o durată de 3-5 secunde, pe parcurs aceasta se
măreşte până la 7 secunde.
După indicele de gen şi caracterul exerciţiilor – ele pot fi grupate în modul
următor:
- de front şi formaţii;
- de pregătire;
- de corecţie;
- pentru coordonarea mişcărilor;
- de respiraţie;
- cu înfruntarea rezistenţei;
- atârnări în sprijin;

35
 - salturi şi sărituri;
- ritmoplastice.
- Exerciţii de front şi formaţii. Îi organizează şi-i disciplinează pe bolnavi
formând la ei deprinderi motrice necesare (aliniere, regrupare, mers, întoarceri pe
loc şi altele).
- Exerciţii de pregătire (introductive). Pregătesc organismul pentru efortul
ce urmează a fi făcut.
- Exerciţiile de corecţie în care mişcarea membrelor şi a trunchiului sau
anumite segmente ale corpului sunt calculate pentru corectarea diferitor deformaţii
(gât, coşul pieptului, coloana vertebrală, etc.). În aceste exerciţii foarte importantă
este poziţia iniţială care determină strict acţiunea lor localizată. O combinaţie
optimă de încordare fizică şi întindere, formarea hipercorecților poziţiei dereglate
în toate cazurile posibile.
Acţiunea exerciţiilor de corecţie asupra funcţiilor vegetative se determină prin
influenţa sumativă a întinderii şi a încordării fizice dozate, dar asupra funcţiei
anumitor organe – condiţii biomecanice.
În şedinţele de gimnastica de recuperare (de exemplu: în cazul bolii scoliozei)
în general se aplică exerciţii de corectare asimetrice şi simetrice.
Exerciţiile de corecţie sînt îndreptate spre mobilizarea maximală a coloanei
vertebrale pe fonul căreia se petrece corecţia arc de curbură cu ajutorul exerciţiilor
de corecţie a curburii. Exerciţiile asimetrice de asemenea se bazează pe principiul
corecţiei coloanei vertebrale, însă se deosebesc prin acţiunea optimală asupra
curburii ei, întinderii moderate a muşchilor şi ligamentelor curburii concave şi
întăresc diferenţiat muşchii relaxaţi în partea convexă.
La baza exerciţiilor simetrice stă principiul acţiunii biomecanicii minimale a
exerciţiilor speciale asupra curburii coloanei vertebrale. Pentru desfăşurarea
acestor exerciţii nu este nevoie de ţinut cont de condiţiile biomecanice complicate
a lucrului sistemului locomotor deformat, ceea ce reduce la un risc minim a
aplicării lor greşite. Exerciţiile simetrice execută o acţiune neordinară asupra
poziţionării simetrice a muşchilor trunchiului care în rezultatul deformării coloanei

36
vertebrale se află într-o stare fiziologică disbalansată. Către musculatura slabă a
trunchiului (de exemplu, muşchii lungi) în cazul fiecărei mişcări simetrice se
impun anumite cerinţe funcţionale ridicate, în rezultatul cărora ele se antrenează
mai intensiv decît alţi muşchi mai puternici. Acest fenomen – sensul corecţiei a
aparatului neuromuscular şi crearea corsetului muscular echilibrat.
- Exerciţii pentru coordonarea mişcărilor şi în echilibru. Se folosesc pentru
antrenarea aparatului vestibular (la boala hipertonică, bolilor neurologice şi alte
boli). Se îndeplinesc din următoarele poziţii iniţiale: poziţia de bază, stând pe o
suprafaţă îngustă de sprijin, stând pe un picior, pe vârfuri, cu ochii închişi şi
deschişi). La exerciţiile pentru coordonare se atribuie de asemenea exerciţiile ce
formează deprinderi uzuale, pierdute în rezultatul a uneia sau altei boli (încheierea
nasturilor, legarea şireturilor la încălţăminte, aprinderea chibritului, deschiderea
lacătului cu cheia şi altele), de asemenea, pe larg se practică lipitul (plastilină),
construirea piramidelor de joacă, modele din mozaic şi altele.
- Exerciţii de respiraţie se aplică cu scopul îmbunătăţirii şi activizării
funcţiei respiraţiei externe, întărirea musculaturii respiratorii preîntâmpinarea
complicaţiilor pulmonare (pneumonie şi altele), precum şi pentru micşorarea
efortului fizic, atît în timpul, cît şi după şedinţele cu exerciţii fizice.
În tratamentul de recuperare pe larg se aplică exerciţii respiratorii –
dinamice, statice şi de drenaj.
Exerciţiile respiratorii dinamice sînt numite acele exerciţii, în timpul
cărora respiraţia se execută cu ajutorul muşchilor respiratori ajutători, în timpul
mişcării membrelor şi trunchiului.
Exerciţiile respiratorii statice sînt numite exerciţiile cu respiraţie
adâncă, ritmică, executată fără mişcarea braţelor, picioarelor sau a trunchiului. La
această grupă de exerciţii se atribuie:
1. – exerciţiile care schimbă tipul respiraţiei; a) tipul complect al respiraţiei;
b) tipul de respiraţie cu coşul pieptului; c) respiraţia diafragmală.
Cea mai fiziologică este respiraţia completă, când în timpul inspiraţiei coşul
pieptului se lărgeşte în direcţie verticală în rezultatul coborârii diafragmei şi în

37
direcţii faţă-spate şi lateral şi în rezultat, concomitent, mişcarea coastelor în sus, în
faţă şi în părţi.
2. – exerciţii cu rezistenţă dozată: a) respiraţie diafragmală cu opunerea
rezistenţei din partea mâinilor instructorului în regiunea extremităţilor coastelor,
aproape de mijlocul cutiei toracice; b) respiraţie diafragmală cu aplicarea unui
săculeţ de nisip de diferită greutate (0,5 – 1 kg) asupra părţii de sus a abdomenului;
c) respiraţia cu partea de sus a coşului pieptului cu înfruntare de rezistenţă; d)
respiraţie cu partea de jos a coşului pieptului cu participarea diafragmei şi
rezistenţei expuse de instructor; e) folosirea jucăriilor umflate, mingi.
Exerciţii respiratorice de drenaj se numesc exerciţiile, care contribuie
la scurgerile expuse din bronhii în trahee, de unde sputa se evacuează în timpul
tusei.
În îndeplinirea exerciţiilor fizice speciale este necesar, ca zona afectată să se
afle mai sus de bifurcaţia traheii, pentru a crea condiţii optime pentru scurgerea
eliminată din bronhiile afectate.

38
39
40
41
 Cu cifre sunt însemnate bronhiile pentru care se creează condiţii optime de
drenaj şi poziţii determinate. Pentru crearea unei mai buni scurgeri care se
desprinde din zona afectată se aplică exerciţii de drenaj statice şi dinamice. La
executarea exerciţiilor statice de drenaj înainte de începerea şedinţei bolnavul
trebuie să ocupe o poziţie aşa-numită de drenaj pe un timp de 5-10 minute (timpul
aflării în această poziţie trebuie de mărit treptat pe parcursul următoarelor şedinţe).
De exemplu, dacă cavitatea purulentă se află în segmentul din faţă a părţii de sus
a plămânului din dreapta, bolnavul șezând trebuie să se încline înapoi. În drenarea
segmentului din spate bolnavul trebuie să se încline înainte, în drenarea
segmentului de vârf – în stânga. În faza de ieşire instructorul execută presiune
asupra părţii de sus a cutiei toracice din dreapta.
Masajul vibrator sau bătăi uşoare în timpul ieşirii contribuie la eliminarea
sputei.
La drenarea părţii de mijloc a plămânului drept bolnavul trebuie să se afle în
poziţia culcat pe spate, ridicând genunchii la piept şi capul lăsat pe spate, sau pe
burtă şi partea sănătoasă. Drenarea părţii de jos a plămânului drept se efectuează
din poziţia bolnavului culcat pe partea stângă cu mîina stângă strânsă la piept.
Extremitatea patului unde se află picioarele în acest caz trebuie să fie ridicată la o
înălţime de 40 cm. Pentru a evita scurgerea desprinsă în plămânul sănătos, se
recomandă de a finisa această procedură cu drenarea plămânului sănătos.
Eficacitatea exerciţiilor dinamice de drenaj se atinge prin aplicarea
exerciţiilor de gimnastică simple ținând cont de localizarea procesului de
purulenţă. Cu toate acestea un rol anumit îl joacă anume alegerea corectă a poziţiei
iniţiale. Aşa de exemplu, în cazul localizării procesului de purulenţă în partea de
sus a plămânului o evacuare mai completă a cavităţii se poate obţine prin
executarea exerciţiilor din poziţia iniţială șezând şi stând. Poziţia iniţială pe partea
sănătoasă sau culcat pe spate se recomandă în localizarea procesului în partea de
mijloc a plămânului drept. În cazul locaţiei procesului purulent în partea de jos a
plămânului cea mai efectivă drenarea a cavităţii se realizează din poziţia iniţială a
bolnavului culcat pe burtă sau pe partea sănătoasă. O schimbare frecventă a

42
poziţiilor iniţiale, mişcările active, legate de întoarcerile trunchiului, se reprezintă
ca factori prielnici, care îmbunătăţesc evacuarea părţii purulente.
- Exerciţii în rezistenţă. Se folosesc în perioada de recuperare a CFR.
Contribuie la întărirea muşchilor, ridicarea nivelului lor de elasticitate; exercită
acţiune stimulatorie asupra sistemului cardiovascular şi respirator şi a schimbului
de substanţă.
- Atârnări, sprijin, salturi şi sărituri. Se folosesc în etapele de sanatoriu şi
policlinică a recuperării – pentru restabilirea completă a funcţiilor aparatului
locomotor şi deasemenea pentru tratarea nevrozelor, îmbolnăvirii sistemului
cardiovascular şi altor sisteme; se execută cu acompaniament muzical, cu anumite
ritmuri şi tonalităţi în dependenţă de activităţile majore nervoase.
- Exerciţii pentru întinderea muşchilor. Se folosesc pentru mărirea
elasticităţii aparatului muscular şi articular precum şi relaxarea muşchilor.
Deasemenea contribuie la restabilirea capacităţii de muncă a muşchilor după
eforturi fizice.
Exerciţiile ritmoplastice cel mai des se aplică după externarea bolnavului la
etapa de restabilire, cu scopul de corecţie completă a funcţiilor aparatului
locomotor (de exemplu, la îmbolnăvirea articulaţiilor, după suportarea anumitor
traume sau intervenţii chirurgicale). Exerciţiile se execută cu acompaniament
muzical cu un ritm şi tonalitate stabilită, în dependenţă starea funcţională a
bolnavului şi tipul activităţii sistemului nervos central.
După indicele de aplicare a obiectelor şi aparatelor de gimnastică:
Exerciţii cu utilizarea obiectelor şi aparatelor de gimnastică – exerciţii fără
folosirea obiectelor şi a aparatelor de gimnastică; exerciţii cu obiecte (bastoane de
gimnastică, mingi de cauciuc, tenis şi volei, mingi medicinale, haltere, corzi de
gimnastică şi altele); exerciţii la aparate (scara de gimnastică, inele, aparatajul
mecano-terapeutic, paralele, bară, bârnă); exerciţii la aparate de trening şi altele.
Exerciţii la aparate. Îşi găsesc o mai mare aplicare în CFR la reabilitarea
bolnavilor şi persoanelor cu handicap. Folosirea aparatelor stimulatoare permite de
a programa precis efortul (încărcătura) şi de a dezvolta calităţile fizice necesare:

43
rezistenţa, forţa musculară şi altele. Pentru antrenarea sistemului cardiovascular se
folosesc: stimulatoare de bicicletă (cu picioarele şi braţele, simulatoare de vâslit,
piste de alergări, simulator de schiat şi altele). Pentru dezvoltarea forţei diferitor
grupe de muşchi există o varietate mare de stimulatoare (aparate): cu blocuri, a lui
Ketler, David, aparatele simulatoare de generaţie nouă a profesorului V.K. Zaiţev.

EXERCIŢII SPORTIV-APLICATIVE.
Exerciţii sportiv-aplicative. Din această grupă de exerciţii de CFR cel mai
de se întrebuinţează alergarea dozată, mersul dozat, sărituri; aruncări şi căţărări;
exerciţii în echilibru; ridicarea şi transportarea greutăţilor; vâslirea dozată; mers pe
shiuri, patinaj, mers pe bicicletă, înot recuperativ.
Aplicarea în CFR a exerciţiilor sportive aplicative contribuie la recuperarea
definitivă a organului traumat sau a organismului în întregime; educă la bolnavi un
comportament conştient faţă de şedinţele de CFR şi formarea încrederii în forţele
proprii:
- Mers dozat. Fortifică nu numai muşchii membrelor inferioare, dar şi a
organismului în întregime din contul ritmicităţii ciclice a contracţiei şi relaxării lor.
În rezultat se îmbunătăţeşte circulaţia sangvină şi limfatică, respiraţia,
metabolismul, se exercită un efect de fortificare a organismului în întregime.
- Alergarea dozată. Dezvoltă uniform musculatura corpului, antrenează
sistemele cardiovascular şi respirator, îmbunătăţeşte schimbul de substanţe şi
funcţia de respiraţie. În şedinţele antrenamentelor de gimnastică de recuperare
alergarea se aplică în cazul bolnavilor deja bine antrenaţi cu o dozare a efortului
individualizată (urmărit de un control medico-pedagogic foarte strict).
- Sărituri dozate. Se atribuie la exerciţiile cu o intensitate de scurtă durată,
folosite în perioada de recuperare cu o dozare individuală (cu controlul pulsului).
- Exerciţii de aruncări. Contribuie la recuperarea coordonării mişcărilor,
îmbunătăţesc mobilitatea articulaţiilor, dezvoltă forţa muşchilor, membrelor şi a
trunchiului, măresc viteza de reacţie motrice. La şedinţele de gimnastică de
recuperare se folosesc mingi umflate, discuri, mingi cu plase, granate.

44
 - Urcări pe scara de gimnastică şi canat. Contribuie la îmbunătăţirea
mobilităţii în articulaţii, dezvoltarea muşchilor trunchiului şi a membrelor,
coordonarea mişcărilor.
- Exerciţii în echilibru. Se aplică în cazul afecţiunilor aparatului vestibular,
amputarea membrelor inferioare, îmbolnăvirea şi dereglarea sistemului nervos.
- Vâslit dozat. În CFR se foloseşte cu scopul antrenării generale a
organismului; formarea ritmicităţii mişcărilor, contribuie la dezvoltarea respiraţiei,
dezvoltarea şi întărirea muşchilor membrelor superioare şi a trunchiului, mobilităţii
coloanei vertebrale. Mărirea tensiunii interne abdominale în procesul de vâslire
influenţează pozitiv asupra procesului de digestie şi de aer curat şi ionizat,
îmbogăţit cu vapori de apă, are o influenţă recuperativă (asanativă) asupra
organismului. Antrenamentele de vâslit se prescriu în formă dozată, cu
menţionarea pauzelor scurte de odihnă şi respiraţiei adânci (urmărit de controlul
medico-pedagogic).
- Mersul pe schiuri dozat. Activează lucrul muşchilor întregului organism,
îmbunătăţeşte schimbul de substanţe, activitatea sistemelor cardiovascular şi
respirator, antrenează aparatul vestibular, ridică tonusul muscular, îmbunătăţeşte
dispoziţia şi contribuie la normalizarea stării sistemului nervos.
- Patinaj dozat. Antrenează sistemele cardiovascular, respirator şi nervos,
îmbunătăţeşte schimbul de substanţe, dezvoltarea coordonării mişcărilor, fortifică
aparatul vestibular. Se prescriu în perioada de recuperare a persoanelor bine
antrenate, care pot să patineze (urmăriţi de un control medico-pedagogic).
- Înotul recuperativ dozat. Ridică degajarea căldurii, îmbunătăţeşte schimbul
de substanţe, circulaţia sangvină şi respiratorie, călirea organismului (corectarea
coloanei vertebrale).
- Ciclism dozat. Se foloseşte cu scop de recuperare generală, pentru întărirea
musculaturii şi dezvoltarea mişcărilor în articulaţiile membrelor inferioare;
antrenează sistemele cardio-vascular şi respirator, aparatul vestibular.
- Exerciţii de transmitere a impulsurilor pentru contractarea muşchilor
(pentru îndeplinirea mişcărilor). Se folosesc în cazurile de paralizie şi pareză, când

45
mişcările active lipsesc sau brusc slăbesc. Se recomandă de a combina trimiterea
impulsurilor cu mişcările pasive – acesta contribuie la îmbunătăţirea nervilor
centripeţi (de la periferii spre centru) şi nervilor centrifugi (de la centru spre
periferii).

EXERCIŢII DE TRANSMITERE A IMPULSURILOR

Exerciţii de transmitere a impulsurilor spre mişcare (exerciţii ideomotorii)
se exprimă prin transmiterea activă a impulsurilor pentru contracţia anumitor grupe
de muşchi fără schimbarea poziţiei segmentelor extremităţilor. Acest tip de
exerciţii provoacă scurtarea muşchilor influenţează asupra întăririlor şi măririi
capacităţii de lucru. Exerciţii se recomandă bolnavilor care se află în regim de pat
în cazul imobilizării. Exerciţii ideomotorii – de asemenea se folosesc în CFR
(îndeosebi la etapa de spitalizare). Executate intuitiv ele nu numai că provoacă
mici contracţii musculare dar şi îmbunătăţesc starea funcţională a lor, exercită
acţiune de trofie. Aceste exerciţii se aplică în cazul paraliziei, în cazul imobilizării
îndelungate când bolnavul nu poate îndeplini activ exerciţiile.

JOCURI
Jocurile în CFR se împart în 4 grupe cu efort în creştere:
1. Jocuri pe loc;
2. Cu mobilitate redusă;
3. Mobile;
4. Sportive.
Ele permit utilizarea acţiunii selective, destul de precisă a dozării intensităţii
exerciţiilor, multilaterale după acţiunea lor asupra calităţilor volitive ale bolnavilor.
Jocurile se aplică în scop de normalizare a funcţiilor şi consolidarea diferitor
compensaţii, se aplică în CFR pentru educarea la bolnavi a încrederii în sine, a
insistenţei, a îndemânării, a curajului, a disciplinei; acţionează pozitiv asupra
activităţii tuturor organelor şi sistemelor. Jocurile sînt incluse în etapa de

46
însănătoşire. Desfăşurarea tuturor tipurilor de jocuri se realizează printr-un control
medico-pedagogic riguros.
CARACTERISTICA ENERGETICĂ A EXERCIŢIILOR FIZICE
Valoarea energetică constituie o caracteristică foarte importantă a
exerciţiilor. Pentru determinarea valorii energetice a exerciţiului fizic se aplică 2
indici capacitatea energetică şi consumul general de energie.
Capacitatea energetică – reprezintă cantitatea de energie, care se consumă în
mediu într-o unitate de timp la executarea exerciţiului dat. De obicei, ea se măsoară
în unităţi fizice (Vt, kkal/min, kDj/min), precum şi în unităţi „fiziologice”: viteza
de consum a O2 (mmlO2/min) sau echivalentul metabolic (adică calitatea de O2
consumată într-un minut la un kg de masă a corpului în condiţii de linişte totală; 1
Echivalent metabolic este egal cu 3,5 mml O2/kg ·minut).
Consumul general de energie – reprezintă cantitatea energiei, consumată la
executarea exerciţiului în întregime. Consumul general de energie (valoarea
energetică generală a exerciţiului) poate fi determinată ca reproducerea capacităţii
energetice medii şi timpul de îndeplinire a exerciţiului.
În timpul alergării consumul general al energiei în parcurgerea unei distanţe
asemănătoare în anumite limite nu depinde de viteza de deplasare. Problema este în
aceea, că în cazul măririi vitezei (capacităţii energetice) timpul de parcurgere a
distanţei date se micşorează, dar în cazul micşorării vitezei, invers, se măreşte, aşa
că reproducerea capacităţii energetice şi timpul de îndeplinire a exerciţiului,
precum şi consumul general de energie, rămâne neschimbat. Valoarea energetică
generală în cazul parcurgerii unei şi aceeaşi distanţe este mai înaltă în cazul
alergării, decît în cazul mersului (până la viteza de 8km/oră): la fiecare km de
distanţă în cazul mersului se consumă în general 0,72 kkal/kg a masei corpului la
femei şi 0,86kkal/kg a masei corpului la bărbaţi, dar la alergare concomitent 1,08 şi
0,98 kkal/kg a masei corpului.
După indicii capacităţii energetice exerciţiile fizice, de obicei, se împart: în
uşoare, moderate (medii), grele şi foarte grele.

47
 Genul şi Exerciţii
vîrsta Uşoare Moderate (medii) Grele Foarte grele
Bărbaţi:
20-29 4,2 4,3-8,3 8,4-12,5 >12,5
30-39 3,9 4,0-7,8 7,9-11,7 >11,7
40-49 3,7 3,8-7,1 7,2-10,7 >10,7
50-59 3,2 3,3-6,3 6,4-9,5 >9,5
60-69 2,5 2,6-5,0 5,1-7,5 >7,5
Femei:
20-29 3,2 3,3-5,1 5,2-7,0 >7,0
30-39 2,9 3,0-4,2 4,3-6,5 >6,5
40-49 2,7 2,8-4,0 4,1-6,0 >6,0
50-59 2,2 2,3-3,8 3,9-5,5 >5,5
60-69 1,9 2,0-3,5 3,6-5,0 >5,0

Exerciţii pentru relaxarea musculară pot avea atît un caracter general, cît şi
local, în petrecerea lor se ţine cont de scăderea conştientă a tonusului a diferitor
grupe de muşchi. Pentru o relaxare mai efectivă a muşchilor membrilor şi
trunchiului bolnavului îi trebuie redată o poziţie cu ajutor căreia punctele de
întărire a muşchilor încordaţi sunt apropiaţi. Relaxarea muşchiului centurii
scapulare şi membrelor superioare e posibilă de realizat din contul de exemplu, a:
1. – o scuturare uşoară a mâinilor în poziţia iniţială șezând sau stând cu o înclinare
nesemnificativă a corpului spre partea acestei extremităţi; 2. – o cădere liberă a
braţelor din poziţia stând sau șezând; 3. – o cădere liberă a centurii scapulare
ridicate prin fixarea mâinilor (culcarea lor pe suprafaţa mesei);
- Exerciţii de întindere se aplică în diferite forme de mişcări cu amplitudă
asigurând o oarecare ridicare ce este una sau altă articulaţie mobilă. Intensitatea
acţiunilor specifice se dozează cu mărimea activităţii încordării musculare care
produc întinderea cu simptoame de durere, forţa inerţiei, care apar în mişcări
rapide de balans cu o anumită amplitudă în poziţia iniţială ce permite mărirea
încheieturii segmentului corpului permutat. Aceste exerciţii sînt propuse în cazul
mobilităţii reduse în articulaţii, micşorarea elasticităţii ţesuturilor şi pielii.
- Exerciţii în echilibru. Se caracterizează prin: 1. – permutarea diferitor
suprafeţe a analizatorului vestibular în timpul mişcării capului şi trunchiului; 2. –

48
schimbările în timpul executării exerciţiilor a mărimii suprafeţei de suport; 3. –
schimbarea înălţimii a centrului de greutate a corpului în raport cu suportul (de
exemplu, la trecerea din poziţia iniţială șezând în poziţia iniţială stând pe vârfuri cu
braţele ridicate în sus).
Aceste exerciţii activează nu numai reflexele vestibulare dar şi cele tonice şi
statokinetice micșorând nivelul dereglării vestibulare şi pot condiţiona formarea
compensaţiilor în cazul dereglării funcţiei vestibulare. În perioada de pregătire
către regimul de salon după un regim îndelungat de pat exerciţiile în echilibru
contribuie la restabilirea reglării reflectorii a funcţiilor vegetative, care se petrec în
timpul schimbului poziţiei corpului.
- Exerciţiile reflectorii sînt legate de acţiunea asupra anumitor grupe de
muşchi cu ajutorul tensiunii altor grupe de muşchi, care se află într-o măsură
îndepărtată de cei antrenaţi. De exemplu, exerciţiile fizice îndreptate spre întărirea
musculaturii centurii scapulare vor intensifica reflector muşchii centurii pelviene şi
şoldurilor.

Exerciţiile fizice folosite cu scop de recuperare, se împart în: exerciţii de

gimnastică, ideomorii, sportiv-aplicative, exerciţii de transmitere a impulsurilor
pentru contractarea musculară, jocuri dozate şi altele.
Exerciţii de gimnastică – reprezintă în sine o combinaţie de mişcări special
selectată caracteristice pentru om, împărţite pe elemente. Folosind exerciţiile de
gimnastică, acționând selectiv asupra unor grupe de muşchi şi articulaţii, se poate
de perfecţionat coordonarea generală a mişcărilor, de recuperat şi dezvoltat aşa
calităţi fizice ca: forţa, reacţia mişcărilor şi îndemânarea.
Exerciţiile de gimnastică se clasifică după câteva indici de bază: anatomic;
după indicele de activism; după principiul aplicării obiectelor şi aparatelor de
gimnastică, după tipul de activitate şi caracterul de îndeplinire.

49
 După indicele anatomic – exerciţii pentru muşchii gâtului, trunchiului,
umerilor, membrelor superioare, muşchilor abdominali, bazin, membrelor
inferioare.
După indicele de activism – active (executate de însăşi bolnavul), pasive
(executate de instructor incluzând efortul de voinţă a bolnavului), exerciţii activo-
pasive (executate de către bolnav cu ajutorul instructorului de CFR).
După principiul aplicării obiectelor şi aparatelor de gimnastică – exerciţii
fără folosirea obiectelor şi a aparatelor de gimnastică; exerciţii cu obiecte (bastoane
de gimnastică, mingi de cauciuc, tenis şi volei, mingi medicinale, haltere, corzi de
gimnastică şi altele); exerciţii la aparate (scara de gimnastică, inele, aparatajul
mecano-terapeutic, paralele, bară, bârnă); exerciţii la aparate de trening şi altele.
- Exerciţii în apă. (Hidrokinetoterapia). Acest tip de exerciţii îşi găsesc din
ce în ce o mai mare aplicare în CFR. Apa caldă din bazin sau din cadă contribuie
la relaxarea muşchilor, înmuierea ţesuturilor moi, ridicarea nivelului lor de
elasticitate şi altele. În afară de aceasta apa micşorează greutatea corpului şi a
anumitor segmente ale lui, ușurând îndeplinirea exerciţiilor. Exerciţiile fizice în
apă şi înotul sînt recomandate la traumele aparatului locomotor, osteocondrozei,
dereglări ale ţinutei şi scoliozei, în caz de paralizie şi alte suferinţe.
Exerciţii izometrice (statice). Bolnavului i se propune să contracte şi să
relaxeze muşchii articulaţiei mobilizate închipuindu-şi mental mişcarea îndeplinită.
Aceste exerciţii se folosesc în cazul membrelor imobilizate pentru profilaxia
atrofierii muşchilor, îmbunătăţirea circulaţiei sangvine şi a schimbului de substanţe
în ele (de exemplu, în cazul fixării în gips a coapsei, fără a produce mişcări în
articulaţia genunchiului şi altele).

50
 Lecţia 6. CERINŢELE DE BAZĂ PRIVIND APLICAREA
EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN PROCESUL DE RECUPERARE
Înainte de prescrierea şedinţelor de CFR se determină sarcinile de aplicare
ale exerciţiilor fizice, se selectează mijloacele şi formele şedinţelor pentru
realizarea lor.
Este foarte important de a combina acţiunea generală şi locală a exerciţiilor
fizice asupra organismului bolnavului, ținând cont, că însănătoşirea depinde foarte
mult de starea generală a organismului.
Metodica de aplicare a exerciţiilor fizice în fiecare caz concret este în
dependenţă de diagnoza, etapa de îmbolnăvire, capacităţile funcţionale,
caracteristicile individuale ale bolnavului (nivelul lui de pregătire fizică, vârstă,
profesie şi prezenţa altor boli), de asemenea se aplică principiul atârnării
individuale.
MODALITĂŢI DE DOZARE ALE EFORTULUI FIZIC LA ŞEDINŢELE
DE CFR
Prin dozarea efortului fizic în CFR se subînţelege stabilirea dozei sumative
(mărimii) a efortului fizic în aplicarea atît a unui exerciţiu fizic, cît şi a unui
complex întreg (gimnastica igienică de dimineaţă, gimnastica de recuperare şi
altele).
Efortul fizic trebuie să corespundă posibilităţilor funcţionale ale bolnavului
şi să nu fie nici prea mici, nici deosebit de mari, fiindcă în primul caz nu va
produce un efect recuperator necesar, iar în al doilea va înrăutăţi şi mai mult starea
bolnavului.
Efortul fizic în CFR se dozează prin alegerea poziţiilor de bază, selectarea
exerciţiilor fizice, durata lor, numărul de repetări ale fiecărui exerciţiu, tempoul,
amplituda mişcărilor, nivelul intensităţii forţei şi complexităţii mişcării, coraportul
dintre exerciţiile de dezvoltare fizică generală şi respiratorii, aplicarea factorului
emoţional.

51
 - Selectarea exerciţiilor fizice. Se realizează ținând cont de principiul pe
trepte – de la simplu la compus, şi de asemenea caracterul de decurgere a bolii şi
nivelului pregătirii fizice a bolnavului.
- Durata de îndeplinire a exerciţiilor fizice. Se determină prin timpul de
facto, pe care îl necesită bolnavul la îndeplinirea lor; în primul rând depinde de
nivelul complexităţii exerciţiilor.
- Numărul de exerciţii care sunt prezente în complex şi numărul de repetări
a fiecărui exerciţiu. Depinde de particularităţile de decurgere a bolii, caracterul şi
tipul de exerciţii, care fac parte din acest complex de exerciţii, durata îndeplinirii
lor. De exemplu, numărul de repetări a exerciţiilor pentru grupurile de muşchi mici
poate fi mai mare, în comparaţie cu muşchii mari.
- Tempoul îndeplinirii mişcărilor. Poate fi lent, moderat şi rapid. În condiţii
de staţionar se aplică un tempou lent şi moderat, în etapele de policlinică şi
sanatoriu de reabilitare – lent, moderat şi rapid.
- Micşorarea sau mărirea aplitudei mişcării. Permite de a regla efortul fizic.
- Nivelul intensităţii în executarea mişcărilor. Influenţează asupra volumului
efortului. La şedinţele de CFR este necesar de a mări treptat efortul în exerciţii pe
măsura posedării lor şi mărimii capacităţilor funcţionale ale organismului.
- Nivelul complexităţii mişcărilor. De asemenea influenţează asupra mărimii
efortului. La şedinţele de CFR este necesar de a complica treptat exerciţiile, pe
măsura posedării lor şi mărimii capacităţilor funcţionale ale organismului.
- Coraportul dintre exerciţiile de dezvoltare fizică generală şi respiratorii.
Depind de perioada îmbolnăvirii. Pe măsura însănătoşirii se micşorează numărul
exerciţiilor de respiraţie şi se măreşte numărul exerciţiilor de dezvoltare fizică
generală.
- Aplicarea factorului emoţional. Constă în aceea că în şedinţele de CFR
este necesar de a crea la bolnav emoţii pozitive, ceea ce contribuie la mărirea
efectului de tratament – recuperatoriu şi îndepărtează apariţia oboselii.
In dozarea efortului fizic o importanţă foarte mare are de asemenea o are şi
densitatea şedinţei de CFR. Ea se determină raportul timpului de facto a executării

52
exerciţiilor şi timpul şedinţei în întregime. La şedinţele de CFR densitatea trebuie
să fie 50-60%; în condiţiile de pensiune şi sanatoriu, la un regim de antrenament
mobil aceasta poate ajunge la 75% şi mai mult.
Incluzând în şedinţe exerciţii respiratorii şi exerciţii pentru relaxarea
muşchilor alternând exerciţiile pentru diferite grupe de muşchi, este posibil de a
menţine o densitate înaltă a şedinţelor şi în acelaşi timp de a nu creează oboseală la
cei ce practică exerciţiile fizice.
Poziţia iniţială a corpului. Un element important în reglarea efortului fizic
în practicarea exerciţiilor fizice reprezintă poziţia iniţială a corpului. În CFR
alegerea poziţiilor iniţiale depinde de regimul motric prescris de către medic. Se
disting 3 poziţii iniţiale de bază: culcat, șezând şi stând. Fiecare din ele au
varietăţile lor: culcat pe spate, pe burtă, pe coapsă; șezând în pat, pe scaun, pe
covor, cu picioarele îndreptate, șezând pe pat sau pe scaun cu picioarele în jos;
stând în genunchi şi mâini, stând fără sprijin, stând cu sprijin pe cârje, pe bastoane,
pe paralele, cu sprijin pe bara fixă şi scara de gimnastică, pe speteaza scaunului şi
altele. De exemplu, la îmbolnăvirea sistemelor cardiovascular şi respirator ca
poziţii iniţiale pot fi poziţia culcat, semi-culcat cu poziţia capului ridicat, șezând,
stând; în cazul traumei coloanei vertebrale – culcat pe spate sau burtă, pe genunchi
şi mâini, semi-culcat, stând.

Efortul local, în principal, are o acţiune locală. Aceasta este acţiune a

exerciţiilor fizice pentru normalizarea tonusului muscular în cazul leziunilor
membrelor. De a varia cu efortul fizic se poate prin diferite metode.

53
 DOZAREA EFORTULUI FIZIC

Metodici de instruire în dozarea exerciţiilor fizice

Selectarea poziţiilor Mărirea sau micşorarea

iniţiale numărului de repetări a
fiecărui exerciţiu

Numărul grupelor
de muşchi care
participă la mişcare Exerciţii de respiraţie

Numărul şi caracterul
Alternanţa executării exerciţiilor
eforturilor (active, pasive şi altele)
musculare

Nivelul de
complexitate al Tempoul de executare a
exerciţiilor exerciţiului

Amplituda mişcării

Gradul de tensiune
musculară al muşchilor

Prezenţa factorului
emoţional

54
 INTENSITATEA EXERCIŢIILOR FIZICE
În metodica CFR o foarte mare importanţă o are dozarea efortului fizic,
ţinîndu-se cont de volumul general şi intensitate. Intensitatea exerciţiilor fizice
poate fi mică, medie, mare şi maximală (după V.K. Dobrovolski).
- La exerciţiile cu intensitate mică se atribuie mişcările pentru grupuri mici
de muşchi, care sunt îndeplinite prioritar în tempou lent şi mediu, exerciţii de
respiraţie (cu caracter static) şi exerciţiile îndreptate spre relaxarea muşchilor.
- La exerciţiile cu intensitate medie se atribuie mişcările pentru grupurile de
muşchi medii (executate într-un tempou mediu şi rapid) şi mari (executate într-un
tempou lent şi mediu). Se aplică exerciţii respiratorii (cu caracter dinamic),
exerciţii cu obiectele de gimnastică, jocuri cu mobilitate redusă. Durata perioadei
de restabilire constă din 5-7 minute. Aceste exerciţii impun anumite cerinţe către
sistemele cardiovascular, respirator şi neuromuscular, provocând schimbări
fiziologice observabile în organism.
- Exerciţiile cu intensitate mare se caracterizează prin includerea în lucru a
unui număr mare de muşchi şi articulaţii, se execută într-un tempou mediu şi rapid
(exerciţiile la aparatele de gimnastică şi trenajoare, exerciţiile cu încărcătură, mers
în tempou rapid, alergare, sărituri, jocuri şi altele). Aici se observă schimbări
submaximale şi maximale a pulsului şi frecvenţei respiraţiei. Restabilirea
organismului decurge o perioadă mai mare de 7-10 minute.
- Exerciţiile cu intensitate maximală (alergare de viteză) în gimnastica de
recuperare se aplică foarte rar. Dozarea sarcinii fizice depinde de caracterul bolii,
stadiul ei, starea funcţionalităţii a diferitor sisteme ale organismului (înainte de
toate sistemele cardiovascular şi respirator).
Efortul general se formează din pierderile energetice ale organismului în
procesul executării lucrului muscular (diferite exerciţii fizice) despre
corespunderea lui, posibilităţilor funcţionale ale bolnavului putem vorbi după
semnele exterioare de oboseală şi reacţie a sistemelor cardiovascular şi respirator.

55
 Lecţia 7. FORMELE ŞI METODELE DE BAZĂ ALE CFR

În cadrul CFR se disting câteva forme de bază de desfăşurare a şedinţelor:

gimnastica igienică de dimineaţă, gimnastica de recuperare, practicarea
independentă a exerciţiilor fizice, mersul dozat de recuperare, ascensiuni dozate
„terainkur”, forme de cultură fizică asanativă în masă, înot dozat, vâslirea,
alergarea şi altele.
Gimnastica igienică de dimineaţă (GID). GID în condiţii casnice se
petrece în orele de dimineaţă şi reprezintă un mijloc bun de trecere de la somn la o
stare vioaie, către o stare activă de lucru a organismului. Exerciţiilor fizice aplicate
în gimnastica igienică trebuie să fie uşoare. Aici nu sînt binevenite exerciţiile
statice, care provoacă încordări puternice şi reţinerea respiraţiei. Se selectează
exerciţii care acţionează asupra diferitor grupe de muşchi şi organe interne. Cu
toate acestea trebuie de ţinut cont de starea de sănătate, dezvoltarea fizică şi nivelul
efortului fizic.
Timpul de îndeplinire a exerciţiilor de gimnastică nu trebuie să depăşească
10-30 minute, în complex se includ 9-16 exerciţii. Acestea pot fi exerciţii de
dezvoltare generală pentru anumite grupuri de muşchi, exerciţii respiratorii,
exerciţii pentru trunchi, pentru relaxare, pentru muşchii abdominali.
Toate exerciţiile de gimnastică trebuie să fie executate liber, într-un tempou
moderat, cu o creştere treptată a amplitudei, cu includerea în lucru mai întâi a
grupelor de muşchi mici şi pe urmă mai mari.
Este necesar de a începe cu exerciţii simple (încălzire) şi numai după aceea
de a trece la exerciţii mai complicate.
Fiecare exerciţiu execută un anumit efort funcţional.
1. Mers lent. Provoacă o intensificare echilibrată a respiraţiei şi a circuitului
sangvin, precum şi predispune către ocupaţia ce urmează.

56
 2. Exerciţii de tipul tracţiunilor. Fac respiraţia mai profundă, măresc
mobilitatea cutiei toracice, mobilitatea coloanei vertebrale, întăresc muşchii
centurii scapulare, corectează ţinuta.
3. Ridicarea braţelor cu ducerea lor lateral şi înapoi, rotaţii lente în
articulaţiile umerilor, îndoirea şi dezdoirea braţelor. Aceste exerciţii şi altele de
acest gen măresc mobilitatea articulaţiilor, întăresc muşchii braţelor.
4. Exerciţiile pentru tălpile picioarelor. Contribuie la mărirea mobilităţii
articulaţiilor, întăresc musculatura şi ligamentele.
5. Aşezări. Întăresc musculatura picioarelor şi a muşchilor abdominali şi au
o influenţă generală de antrenament.
6. Mers cu respiraţie lentă şi profundă. Contribuie la relaxarea şi restabilirea
funcţiilor organismului.
7. Mişcările de smulgere şi balansare a braţelor. Dezvoltă musculatura
centurii scapulare, întăresc ligamentele, contribuie la întărirea amplitudinii
mişcării.
8. Înclinări a trunchiului înainte. Întăresc musculatura spatelui, măresc
elasticitatea coloanei vertebrale (se combină bine cu respiraţie profundă şi
energică).
9. Îndoiri şi alte exerciţii pentru muşchii spatelui şi coloanei vertebrale.
Contribuie la mărirea elasticităţii ei.
10. Fondări cu mişcări ale braţelor şi ale trunchiului. Dezvoltă şi antrenează
foarte bine musculatura picioarelor.
11. Exerciţii de forţă pentru braţe. Măresc forţa musculară.
12. Întoarceri, înclinări, rotirea trunchiului. Măresc mobilitatea coloanei
vertebrale şi întăresc musculatura trunchiului.
13. Ridicarea picioarelor întinse din poziţia culcat pe spate. Întăresc
musculatura abdominală.
14. Alergare, sărituri. Antrenează şi întăresc sistemul cardiovascular,
măresc rezistenţa.

57
 15. Mers în partea de încheiere a gimnasticii. Contribuie la scăderea treptată
a efortului fizic, restabilirea respiraţiei.

Gimnastica de recuperare (GR). Reprezintă forma de bază de desfăşurare

a şedinţelor în CFR îndreptată spre restabilirea funcţiilor organului afectat sau a
organismului în întregime. Şedinţa de GR este compusă din 3 părţi: introductivă,
de bază şi de încheiere. În partea introductivă se execută exerciţii din gimnastică şi
respiratorii elementare, care au funcţia de a pregăti organismul pacientului către
efortul fizic în creştere treptată. Partea de bază realizează sarcinile recuperative de
bază. În această parte a şedinţei se execută exerciţii speciale şi de dezvoltare fizică
generală, care influenţează pozitiv asupra organului afectat sau a organismului în
întregime. Selectarea exerciţiilor speciale trebuie efectuată ținând cont de forma
bolii, aspectul clinic de decurgere a bolii, starea generală a bolnavului. În partea de
încheiere se include exerciţii din gimnastică şi respiratorii elementare, care
contribuie la relaxarea muşchilor şi micşorării treptate a efortului fizic.
Metodica de desfăşurare a şedinţelor de gimnastică de recuperare.
În desfăşurarea şedinţelor este necesar de a urmări următoarele reguli.
1. Caracterul exerciţiilor, efortul fiziologic, dozarea şi poziţia iniţială trebuie
să fie adecvate stării generale a bolnavului, caracteristicilor lui de vîrstă şi nivelul
de antrenament.
2. Executarea exerciţiilor fizice trebuie să aibă o influenţă asupra
organismului în întregime a bolnavului.
3. În şedinţă trebuie să se combine acţiunea generală şi specială asupra
organismului bolnavului, de aceea în procesul ei este necesar de a aplica atît
exerciţii de întărire generală, cît şi speciale.
4. Când se proiectează conţinutul şedinţei este necesar de a urmări principiul
măririi şi micşorării treptate şi consecutive a efortului fizic, menținând o curbă
optimală a efortului fiziologic.
5. În selectarea şi desfăşurarea exerciţiilor este necesar de a alterna grupele
musculare, incluse în executarea efortului fizic.

58
 6. În cursul de tratament este necesar de a reînnoi şi complica, zilnic,
exerciţiile folosite. În şedinţele de gimnastică de recuperare trebuie de introdus 10-
15% din numărul exerciţiilor anterioare pentru a asigura consolidarea deprinderilor
motrice; cu toate acestea este necesar de a complica şi diversifica metodica.
7. Ultimele 3-4 zile ale cursului de tratament sunt necesare de a le consacra
învăţării bolnavilor a exerciţiilor de gimnastică, recomandate pentru şedinţele ce
urmează a fi practicate în condiţii casnice.
8. Volumul materialului metodic în şedinţă trebuie să corespundă regimului
mobil al bolnavului.
O aplicare corectă a exerciţiilor fizice presupune repartizarea efortului fizic
ținându-se cont de curba lui fiziologic optimală. Prin ultima, de obicei, se
subînţelege dinamica reacţiei organismului la exerciţiul fizic pe parcursul întregii
şedinţe. Repartizarea efortului fizic în şedinţele de gimnastică de recuperare se
realizează după principiul curbei cu multe vârfuri (de creşteri).
Bazele metodologice ale gimnasticii de recuperare. Metodica gimnasticii de
recuperare este bazată pe:
a) principiile pedagogice (conştientizării, accesibilităţii, sistematizării,
consecutivităţii, regularităţii în executarea exerciţiilor, abordare individuală);
b) de alegere şi determinare corectă a duratei executării exerciţiilor fizice;
c) numărul optim de repetări a fiecărui exerciţiu.

59
 Metodele de desfăşurare a şedinţelor de gimnastică de recuperare. În
desfăşurarea şedinţelor de gimnastică de recuperare se aplică 2 metode –
individuală şi în grup. Metoda individuală - se aplică la bolnavii cu restricţii în
activitatea motrică în rezultatul stării complicate, determinate îndeosebi, de
îmbolnăvire sau intervenţie chirurgicală. Ca variantă a metodei individuale este cea
independentă, prescrisă bolnavului în cazurile când lui îi este dificil, regulat să
frecventeze unităţile de tratament sau atunci când el a finisat tratamentul staţionar
şi este externat pentru prelungirea recuperării în condiţii de ambulator sau de casă.
Metoda în grup este cea mai răspândită în unităţile medicale (policlinică, staţionar,
recuperare în sanatorii şi baze de odihnă). Selectarea bolnavilor în grupe trebuie de
efectuat cu orientarea asupra caracteristicilor de bază ale bolii şi starea lor
funcţională.
Mers recuperativ dozat (ca formă de desfăşurare a CFR).
Mersul reprezintă cel mai accesibilă formă a exerciţiilor ciclice. Ea poate fi
recomandată persoanelor de diferită vârstă ce au o pregătire fizică şi stare de
sănătate diferită, independent de activitatea lor profesională. Mersul se aplică în
scopuri de profilaxie şi reabilitare după îmbolnăviri ale sistemului cardiovascular şi
altele. În timpul mersului contracţiile muşchilor se succed cu relaxarea lor, ceea ce
permite de a rezista la efort de lungă durată; în lucru se includ grupele de muşchi
de bază, se măreşte moderat activitatea sistemelor cardiovascular şi respirator, se
măreşte consumul de energie. În timpul mersul pe teren plat cu o viteză de 4-6
km/oră consumul de oxigen se măreşte de 3-4 ori în comparaţie cu starea de
repaus.
Mersul este necesar de al combina cu o respiraţie echilibrată. Efortul fizic în
timpul mersului în general se dozează prin mărirea distanţei sau vitezei de
deplasare. Durata plimbărilor se măreşte în dependenţă de starea organismului. Ca
indici benefici trebuie de menţionat respiraţia uniformă şi fără dificultate, o
transpiraţie uşoară, simţ de satisfacere, o mică oboseală fizică, mărirea pulsului
după plimbare cu 10-20 bătăi în comparaţie cu cea iniţială şi normalizarea lui după
5-10 minute de odihnă.

60
 Există mers obişnuit, accelerat şi dozat.
Mers obişnuit îmbunătăţeşte metabolismul, normalizează lucrul inimii
intensifică circuitul sangvin, ventilarea plămânilor şi este unul din cele mai
accesibile mijloace de întremare a sănătăţii.
Mers accelerat dezvoltă musculatura, măreşte rezistenţa, insistenţa şi alte
calităţi volitive.
Mers dozat se aplică la profilaxia bolilor cardiovasculare şi altele, este
însoţit de cheltuieli minime de energie, mai mici decît chiar în cazul celei mai lente
alergări. În cazul practicării sistematice a mersului dozat capacitatea de muncă a
omului creşte. Cu timpul se poate de trecut la practicarea mersului asanativ.
Mersul dozat sau asanativ se recomandă oamenilor de toate vârstele, şi care
au o pregătire fizică diferită. Bolnavilor cu dereglări a schimbului de grăsimi şi
săruri se recomandă să o practice de la 1-2 km, adăugând treptat câte 500m,
câteodată distanţa cursei poate consta la oamenii antrenaţi până la 10 km şi mai
mult.
Mersului asanativ îi este necesar de atribuit minim 35-45 minute zilnic.
Alternarea mersului şi alergării. Se dozează prin distanţă, viteză, timpul
consumat. În timpul mersului se normalizează respiraţia şi se micşorează efortul
asupra organismului în întregime. Pentru restabilirea forţei se recomandă în timpul
mersului de a îndeplini exerciţii respiratorii şi exerciţii de relaxare.
Alergarea şi mersul au o foarte mare importanţă igienică şi după eficacitatea
şi accesibilitatea sa ele se atribuie la cele mai optime mijloace de agrement.
Alergarea şi mersul includ în lucru aparatul locomotor al omului şi provoacă o
activitate intensă a sistemelor nervos, cardiovascular şi respirator, îmbunătăţeşte
funcţia tuturor organelor, brusc măreşte metabolismul în organism.
Ascensiune dozată (terainkur). Constituie o variaţie a mersului dozat cu
urcări treptate şi coborâri pe trasee speciale. Se aplică în cazul îmbolnăvirilor
sistemelor cardiovascular şi respirator, dereglări ale metabolismului, afecţiuni
traumatologice ale aparatului locomotor şi a sistemului nervos. În dependenţă de

61
mărirea unghiului urcuşului traseului terainktura se împarte în următoarele grupe:
4-10°; 11-15°; 16-20°.
Practicarea independentă a exerciţiilor fizice. Această formă de CFR este
folosită de către pacienţii care se atârnă conştient către îndeplinirea exerciţiilor
fizice şi sînt capabili să le execute corect. Specialistul în CFR trebuie să elaboreze
complexe speciale de exerciţii fizice pentru acest grup de pacienţi, ținând cont de
specificul bolii şi particularităţile individuale ale lor. Această formă de CFR se
aplică pe larg pentru recuperarea funcţiilor pierdute ale aparatului locomotor, la
tratarea bolilor ale sistemului nervos, în traumatologie şi altele. Şedinţele sînt
necesare de repetat de câteva ori pe zi.
Forme de cultură fizică asanativă în masă. La aceste forme se atribuie
forme din jocuri sportive, turism la distanţe scurte, elemente din sport, excursii,
sărbători şi activităţi de cultură fizică în masă. Se aplică în perioada însănătoşirii
definitive pentru antrenarea tuturor organelor şi sistemelor organismului şi se
selectează individual. Se folosesc nu numai cu scop curativ şi de recuperare, ci şi
cu scop de profilaxie (îndeosebi în grupele asanative şi la şedinţele cu oamenii de
vârstă înaintată).
Înot, vâslire, mers pe schiuri, patine ş.a. în mod dozat. Ele sînt nu numai
mijloace ale CFR (diversificare a exerciţiilor fizice), dar şi formă independenţă de
desfăşurare a şedinţelor. Ele contribuie la antrenarea funcţiei organului afectat şi a
organismului în întregime, precum şi optimizarea nivelului capacităţii de muncă a
pacientului care se află în procesul de însănătoşire. Se aplică individual ținând cont
de indicaţiile şi contraindicaţiile specialistului şi cu o dozare corespunzătoare. Se
aplică pe larg în recuperarea sportivilor, oamenilor de vârstă tânără şi medie.

TRENAJOARE
Trenajoarele de diferite construcţii se aplică pe larg în perioada de
recuperare. Cu ajutorul lor se formează intenţionat calităţi fizice (rezistenţa
generală, rezistenţa în regim de viteză şi rezistenţa în regim de forţă-viteză, viteza,
coordonarea, forţa, elasticitatea), ce reprezintă unul din indicatorii sănătăţii.

62
 Aplicarea trenajoarelor în in instituţiile medicale permit esenţial lărgirea
diapazonului de metode şi mijloace a CFR şi de a ridica prin aceasta nu numai
eficacitatea exerciţiilor nu numai în scop de însănătoşire dar şi de tratament.
Trenajoarele pot fi de folosire individuală şi colectivă, şi acţiunea lor asupra
organismului – locală şi generală. Posibilitatea de dozarea a eforturilor fizice şi
posibilitatea de acţionare direcţionată asupra anumitor grupe de muşchi permit cu
ajutorul trenajoarelor de a influenţa selectiv asupra sistemului cardiovascular,
respirator şi nervos, aparatului locomotor. În legătură cu aceasta ele sunt
recomandate în cazul bolilor hipertonice, distonie, îmbolnăviri cronice nespecifice
ale plămânilor, artrite, artroze şi altele.
Antrenamentele la trenajoare sunt contraindicate în cazul acutizării cronice a
insuficienţei cardiace, infarctului miocardului care a avut loc mai puţin de 12 luni,
anevrizme ale inimii şi ale aortei, acutizarea tromboflebitei, posibile scurgeri de
sânge, inflamaţii acute ale rinichilor; îmbolnăviri acute infecţioase; dereglări
complicate ale ritmului activităţii inimii; insuficienţei pulmonare cu 50% şi mai
mult în comparaţie cu volumul necesar; sarcină mai mare de 22 de săptămâni;
diabet (în formă acută).
Caracteristicile tehnice ale trenajoarelor se determină prin necesitatea
primordială de dezvoltare ale unea sau alteia calităţi motrice sau a câtorva
concomitent. Aşa construcţii tehnice, ca pista de alergare, trenajoare velo, de vâslit
şi altele de genul lor, permit de a dezvolta selecţionat rezistenţa generală, în regim
de viteză şi forţă-viteză. Diferite construcţii de espandere şi rotile contribuie la
dezvoltarea forţei dinamice şi elasticităţii. Cu ajutorul minibatutei se
perfecţionează coordonarea mişcărilor. Fiind diferite după acţiunea lor asupra
organismului trenajoarele pot fi incluse într-o construcţie unică şi să poarte
denumirea de universale (de exemplu, complexul de gimnastică „sănătatea”). Cu
ajutorul lor se poate de dezvoltat practic, toate calităţile motrice.

63