FINALIZAREA ÎN FOTBAL

SAU
„ARTA DE A ÎNSCRIE GOLURI”

Problema finalizării se bucură în momentul de faţă de cea mai mare atenţie din partea celor implicaţi
direct în dezvoltarea jocului de fotbal. Desigur, aceste preocupări sunt pe deplin justificate, deoarece
„finalizarea” constituie elementul fundamental al jocului, iar „golul” – obiectivul principal şi imediat. Cu alte
cuvinte, golul determină rezultatul jocului, justifică toate eforturile jucătorilor în acţiunile premergătoare
„loviturii finale”, mai mult chiar, toată munca depusă de aceştia în procesul de antrenament.
În fotbalul actual mulţi tehnicieni se plâng de faptul că se marchează tot mai puţine goluri, datorită
scăderii eficacităţii compartimentului de atac. Din acest motiv lucrarea de faţă îşi propune să scoată în evidenţă
cauzele datorită cărora atacanţii marchează un număr tot mai mic de goluri, precum şi creşterea eficacităţii
echipei şi în special a atacanţilor pentru a diminua efectul acestor cauze, în scopul creşterii la maximum posibil
a numărului de goluri.
Din informaţiile culese pe timpul documentării din diferite publicaţii lecturate şi din observaţiile făcute
la jocurile internaţionale, precum şi din statisticile efectuate în urma desfăşurării diferitelor competiţii cu
caracter mondial sau naţional, confirmă dar numai parţial, că eficacitatea a scăzut treptat. Aşa, de exemplu, o
statistică prezintă astfel eficacitatea în Campionatele Mondiale (tabelul 1).
Scăderea eficacităţii de la un campionat mondial la altul este o realitate, aşa cum rezultă din acest tabel.
Începând cu anul 1950, cu excepţia Campionatului Mondial din Elveţia 1954, eficacitatea a scăzut simţitor.
Aceasta se explică prin faptul că echipele care participă la aceste turnee finale sunt apropiate ca valoare. De
asemenea, toate participantele acordă o atenţie deosebită pregătirii unui astfel de turneu, atenţie incomparabil
mai mare decât se acordă înainte de 1954. Cantonamente, turnee pentru omogenizare, aclimatizare şi
acomodare, jocuri de verificare, pregătiri speciale şi minuţioase – toate aceste măsuri fac ca echipele să-şi ridice
potenţialul şi, deci, să se prezinte la un nivel superior de pregătire.
Cu toate acestea, eficacitatea ca problemă este tratată insuficient în lucrările de specialitate unde
accentul se pune pe trasul la poartă. Procesul eficacităţii este complex şi cuprinde un ansamblu de factori,
elemente şi reguli, de aceea vom încerca să facem o descriere a tuturor aspectelor pe care le prezintă această
problemă, atât de actuală şi de importantă.

I. CREAREA SITUAŢIILOR DE FINALIZARE

ÎN JOCUL DE FOTBAL

Analiza şi sinteza datelor culese de la competiţiile internaţionale ne-a permis ca analizând factorul cel
mai important în jocul de fotbal care constituie, de altfel, şi scopul jocului – „înscrierea golului” – să scoatem în
evidenţă crearea următoarelor situaţii de finalizare:

1. DIN PUNCT DE VEDERE AL CULOARELOR DE TEREN:

 culoarul central: goluri înscrise 40%;
 culoarele laterale: goluri înscrise 60%;
 culoarul stânga: 40-41%;
 culoarul dreapta: 59-60%;
Observaţie: înscrierea golurilor din culoarele laterale ale terenului este un fenomen determinat de jocul
fundaşilor pe părţile laterale.

2. DIN PUNCT DE VEDERE AL DIATANŢELOR DE FINALIZARE:

 din suprafaţa de poartă (5,5m): goluri înscrise 15%;
 zona dintre 5,5m şi punctul de la 11m: 47%;
 zona dintre punctul de la 11m şi linia suprafeţei de pedeapsă (16,5m): 21%;
 din afara suprafeţei de pedeapsă: 19%;
Observaţie: golurile sunt înscrise de la distanţa de până la circa 35m şi cu o pondere mai mare între
5,5m şi 16,5m.
1
Tabelul 1.

Nr. ANUL ŢARA ECHIPE JOCURI GOLURI Media ZILE ORAŞE SPECTATORI CG CGR CR
crt. ORGANIZATOARE goluri/joc (STADIOANE) (mediu/meci)
1. 1930 URUGUAY 13 18 70 3,89 18 1(3) 434.000 (24.111) - - 1
2. 1934 ITALIA 16 17 70 4,12 15 8(8) 395.000 (23.235) - - 1
3. 1938 FRANŢA 15 18 84 4,67 16 9(10) 483.000 (26.833) - - 4
4. 1950 BRAZILIA 13 22 88 4,00 23 6(6) 1.337.000 (60.773) - - 0
5. 1954 ELVEŢIA 16 26 140 5,38 19 6(6) 943.000 (36.269) - - 3
6. 1958 SUEDIA 16 35 126 3,60 22 12(12) 868.000 (24.800) - - 2
7. 1962 CHILE 26 32 89 2,78 19 4(4) 776.000 (24.250) - - 6
8. 1966 ANGLIA 16 32 89 2,78 20 7(8) 1.614.000 (50.459) - - 5
9. 1970 MEXIC 16 32 95 2,97 22 5(5) 1.673.000 (52.312) 45 - 0
10. 1974 R.F.G. 16 38 97 2,55 25 9(9) 1.774.022 (46.685) 81 - 5
11. 1978 ARGENTINA 16 38 102 2,68 25 5(6) 1.610215 (42.374) 58 - 3
12. 1982 SPANIA 24 52 146 2,80 29 14(17) 1.856.277 (35.698) 97 - 5
13. 1986 MEXIC 24 52 132 2,54 30 9(12) 2.407.431 (46.297) 135 - 8
14. 1990 ITALIA 24 52 115 2,21 31 12(12) 2.517.348 (48.411) 168 - 16
15. 1994 S.U.A. 24 52 141 2,71 31 9(9) 3.587.538 (68.991) 228 7 8
16. 1998 FRANŢA 32 64 171 2,67 33 9(10) 2.785.100 (43.517) 250 4 18
17. 2002 JAPONIA-COREEA 32 64 161 2,52 31 20(20) 2.705.197 (42.269) 266 6 11

CG – cartonaşe galbene, CGR – cartonaşe galben-roşii, CR – cartonaşe roşii.

2
 3. DIN PUNCT DE VEDERE AL PREGĂTIRII ACŢIUNILOR DE FINALIZARE:
 din acţiuni dinamice colective: goluri înscrise 57%;
 din acţiuni dinamice individuale: goluri înscrise 10%;
 din faze fixe: goluri înscrise 33%
 din lovituri de colţ: 25%;
- din stânga: 57%;
- din dreapta: 43%
 din lovituri libere: 50%;
- indirecte: 34%;
- directe: 66%;
 din lovituri de pedeapsă: 10%;
 din intercepţii sau repuneri de la margine: 5%;
Observaţie: creşte numărul golurilor înscrise din trei pase şi a golurilor marcate ca urmare a jocului 1-1
bun, pentru atacanţi, iar cele mai eficiente dintre fazele fixe sunt, penalti-urile, loviturile libere directe şi
loviturile de colţ.

4. DIN PUNCT DE VEDERE AL TRAIECTORIEI:

 la semi-înălţime (1-1,5m): GOLURI ÎNSCRISE 50%;
 la înălţime (1,5-2,44m): goluri înscrise 30%;
 pe jos: 20%;

5. DIN PUNCT DE VEDERE AL EXECUŢIEI:

 din lovituri cu piciorul: goluri înscrise 70%
 din lovituri cu capul: 20%
 din lovituri de pedeapsă (11m): 10%
Observaţie: dinamica loviturii mingii este diferită de cea a trasului la poartă: lovirea scurtă, rapidă a
mingii, viteza crescută şi lupta cu 1-2-3 adversari direcţi.

6. DIN PUNCT DE VEDERE AL POSTURILOR:

 atacanţii centrali: 66%;
 mijlocaşii: 24%;
 apărătorii: 7-10%;
 autogoluri: 0-3%;

7. DIN PUNCT DE VEDERE AL PERIOADELOR DE TIMP în care s-au marcat golurile constatăm:
 în prima repriză: goluri înscrise 46%;
 din min. 1-15: 33%;
 din min 16-30: 27%;
 din min. 31-45: 40%.
 în repriza a doua: goluri înscrise 51%;
 din min. 46-60: 33%;
 din min. 61-75: 27%;
 din min. 76-90: 40%.
 în prelungiri (după min.90): goluri înscrise 3%;
Observaţie: în prelungiri vârfurile sunt cei mai buni marcatori în comparaţie cu mijlocaşii care sunt mai
obosiţi, deoarece au depus mai mult efort, în comparaţie cu ceilalţi jucători.

II. SURSE TEHNICO-TACTICE CARE CREEAZĂ

ŞANSE DE ÎNSCRIERE A GOLULUI

Deşi lovitura la poartă reprezintă un element foarte important al jocului, nu pot fi puse pe plan secundar
acţiunile individuale sau colective care pregătesc realizarea situaţiei de a marca şi care, de fapt, constituie
componentele de bază ale jocului în atac, respectiv:
3
 A. CREAREA SITUAŢIEI FAVORABILE DE ŞUT, care la rândul ei este condiţionată de următoarele
elemente:

1. Calitatea proceselor şi a combinaţiilor în zona de finalizare.

Calitatea pasei decisive determină calitatea trasului la poartă, de aceea această pasă trebuie să-l pună pe
atacantul care va trage la poartă în poziţie favorabilă de şut şi nu în situaţia ca în momentul executării loviturii
la poartă să fie jenat de adversar sau să lupte din răsputeri pentru a intra în posesia mingii.
De asemenea, este indicat să se folosească, înainte de executarea pasei decisive, o mişcare înşelătoare
pentru ca partenerul să aibă posibilităţi mai mari de atrage direct la poartă, fără a mai fi nevoit ca, în prealabil,
să efectueze o preluare.
Pentru reuşita pasei decisive se cere:
- precizie şi corectitudine tehnică;
- transmiterea în spaţii libere;
- transmiterea în profunzime;
- sincronizarea mişcărilor şi intenţiilor dintre cei doi atacanţi.
Nu se recomandă ca pasa decisivă să fie „telefonată” pentru că trădează intenţia şi este mai uşor
interceptată de un apărător care se concentrează asupra atacantului aflat în posesia mingii.

2. Rapiditate în zona de finalizare.

Această rapiditate nu se referă numai la viteza de deplasare, ci şi la viteza dinamică, explozivă, care
împreună cu viteza de reacţie hotărăsc lupta directă cu apărătorii care atacă mai decisiv şi cu multă
promptitudine, micşorând enorm timpul de execuţie a şutului la poartă.
Nu se recomandă preluarea decât dacă este necesară, caz în care timpul dintre preluare şi şut să fie
foarte scurt, iar executarea mai rapidă a loviturii se poate realiza şi prin înlocuirea preluărilor cu devierea
mingii.

3. Valorificarea la maximum a aptitudinilor speciale, specifice marcării de goluri.

Unii dintre atacanţi sunt buni dribleri, aţii posedă forţă de pătrundere specifică vârfurilor, dar se
angrenează mai greu în jocul combinativ; unii sunt buni şuteri sau buni creatori, alţii au ambele calităţi. A nu
ţine seama de aceste calităţi sau a nu le valorifica ca antrenor, înseamnă angrenarea acestor jucători într-un joc
comun, uşurându-le sarcina apărătorilor adverşi.
Atenţie, un atacant care posedă forţă de pătrundere şi este un bun şuter se încadrează mai greu în jocul
combinativ, dar sunt mai curioşi şi, luptând cu apărătorii adverşi, pot face faţă unor situaţii mai periculoase şi
dure. Valorificarea acestor calităţi se realizează prin menţinerea lor în prima linie de atac, însă depinde foarte
mult cum sunt jucaţi de către jucătorii-creatori, de calitatea paselor executate de acestea. Deci, jucătorul -
„creator” valorifică calităţile atacanţilor – „vârfuri”.
Criteriile de alcătuire a compartimentului de atac prin corelarea numărului de jucători care au
capacitatea să aducă mingea în faţa porţii adverse şi numărul jucătorilor care finalizează acţiunea, cât şi tactica
de atac în zona de finalizare prin aşezarea şi circulaţia acestor două tipuri de jucători, devin necesare pentru a
crea în atac o înţelegere reciprocă asupra sensului deplasărilor şi mişcărilor lor.
Calităţile pe care îndeplinesc de regulă fotbaliştii care înscriu goluri sunt:
 au o atitudine foarte pozitivă;
 au ochiul format pentru gol;
 au un ritm foarte bun, nu numai al alergării, dar şi al tehnicii alergării;
 au viteză, dar şi contro la vitezei, adică o pot schimba pe parcursul alergării, simţind când acest
lucru este necesar;
 au simţul jocului fiind conştienţi de aspectele tactice;
 sunt eficienţi din punct de vedere tehnic, adică au o tehnică aproape perfectă;
 au o atitudine curajoasă în joc.

4. Adaptarea activităţii atacanţilor la condiţiile concrete în care se desfăşoară finalizarea.

Această problemă prezintă două aspecte şi anume:
4.1. Dificultăţile create de jocul actual de apărare;
4.2. Condiţiile de mediu extern.

4
 4.1. Dificultăţile create de jocul actual de apărare.
Când apărătorii adverşi sunt înalţi? Este indicat ca pasele să fie transmise numai pe jos, pe cât posibil
direct sau prin deviere, orientate în adâncime. De obicei, apărătorii înalţi sunt mai puţin mobili, se întorc mai
greu, iar pasele rapide şi în adâncime îi dezavantajează. În acest caz, nu se folosesc centrările cu boltă, ci numai
cele şutate sau la semiînălţime. De asemenea, efectuarea unor combinaţii tactice la executarea loviturilor de colţ
ar crea mai multe posibilităţi de finalizare decât cele efectuate cu boltă.
Când apărătorii adverşi sunt rapizi? Ei nu pot fi combătuţi prin conducerea mingii în viteză şi nici prin
pase lungi. O apărare cu jucători rapizi poate fi depăşită prin circulaţia rapidă a mingi, printr-o mişcare continuă
a atacanţilor pentru găsirea sau crearea poziţiilor libere, prin acţiuni de surprindere. Acţiunile individuale nu au
în acest caz nici o valoare.
Când apărătorii folosesc jocul distructiv, obstrucţionist sau durităţile, mai cu seamă când joacă pe teren
propriu pentru a intimida atacanţii. În aceste cazuri, atacanţii pentru reuşita acţiunilor lor şi pentru crearea
situaţiilor de şut, trebuie să evite lupta cu apărătorii prin demarcarea permanentă, pasarea imediată, directă sau
prin deviere.
Nu întotdeauna întreg compartimentul de fundaşi prezintă un nivel de pregătire foarte ridicat. Există
fundaşi mai lenţi sau lipsiţi de detentă, îşi părăsesc zona şi se hazardează prea des în acţiuni de atac sau dau
semne de nesiguranţă. În aceste cazuri, pe lângă alte indicaţii, se recomandă ca atacurile să fie orientate, astfel
încât atacanţii să exploateze la maximum deficienţele pe care le prezintă apărătorii adverşi.

4.2. Condiţiile de mediu extern.

Ploaia, vântul, soarele sau terenul alunecos sunt factori care influenţează acţiunile atacanţilor în zona de
finalizare.
Terenul alunecos poate fi avantajos dacă atacanţii folosesc pasele scurte şi în adâncime, centrările şutate
sau la semiînălţime, trasul la poartă pe jos şi de la distanţă, precum şi urmărirea loviturii prin cel mai avansat
dintre ei.
Când zona de finalizare este plină de noroi din cauza ploii, acţiunile atacanţilor şi fundaşilor sunt mult
îngreunate. În asemenea cazuri, apărătorii nu mai au precizie în execuţiile lor, pot să lufteze, să alunece şi se
întorc mai greu. În afară de acestea, mingile trimise spre poartă se pot opri în băltoace, jocul combinativ sau
pasarea mingii pe jos în zona de finalizare nu este indicată. Se recomandă un joc simplu cu pase directe, cu
urmărirea tuturor mingilor care se îndreaptă spre poartă.
Dacă echipa care atacă beneficiază de avantajul vântului este indicat trasul la poartă de la distanţă. În
schimb, atunci când au vântul în faţă, atacanţii vor încerca să se aproprie de poartă folosind acţiunile
combinative.

5. Fazele fixe, adică cornerele, loviturile libere, aruncările de la margine şi penalti-urile.

Fazelor fixe trebuie să li se acorde o atenţie deosebită în procesul de antrenament prin instruirea şi
specializarea unor jucători în astfel de lovituri. Acest lucru se realizează prin antrenamente individuale şi
separate, exersându-se aceste lovituri într-un număr foarte mare de repetări. În timpul exersării să se lase
jucătorului alegerea procedeului tehnic preferat, pentru că are mai multă încredere în el. Acest procedeu trebuie
stimulat de antrenor şi perfecţionat continuu de jucător.
Atunci când antrenorii nu beneficiază de astfel de jucători specializaţi în faze fixe, trebuie să recurgă la
combinaţii şi scheme tactice pe care trebuie să le perfecţioneze continuu pentru a înlocui cu succes loviturile
directe. Combinaţiile şi schemele tactice la executarea fazelor fixe în zona de finalizare sunt foarte numeroase,
totul depinde de pregătirea şi aplicarea lor în joc şi, bineînţeles, de adaptarea lor la calităţile jucătorilor.

6. Alegerea momentului de a pătrunde spre poartă.

Atacanţii nu trebuie să tragă la poartă având adversari în faţă pentru a nu şuta în ei şi nici să pătrundă
atunci când partenerii sunt liberi într-o poziţie de finalizare favorabilă. Aceea, este foarte important ca un
jucător să ştie când trebuie să pătrundă, când să ţină mingea şi când să tragă la poartă.
Pătrunderile prin acţiuni individuale se pot efectua în următoarele situaţii:
 când jucătorul care a intrat în posesia mingii nu are cu cine colabora, iar apărătorii adverşi sunt
ocupaţi cu marcarea strictă a celorlalţi atacanţi;
 când atacantul găseşte o cale liberă pe centru sau pe culoarele laterale ale zonei de finalizare;
 când apărarea adversă practică „jocul la ofside”.

5
 Pentru ca pătrunderile să reuşească în timpul jocului, atacanţii trebuie să fie educaţi pentru a-şi forma
spiritul de observaţie, iniţiativa şi curajul în vederea unor astfel de acţiuni şi pentru a-şi perfecţiona driblingul în
mare viteză, mişcările de derutare şi o perfectă protejare a mingii în lupta cu adversarul.
Atenţie! „pătrunderile” atacanţilor în zona de finalizare nu trebuie să fie confundate cu „pătrunderile”
mijlocaşilor sau fundaşilor laterali în compartimentul de atac. Pentru reuşita celor din urmă este indicat să se
desfăşoare după un plan tactic bine pus la punct şi bine însuşit de jucător. În caz contrar, ele devin
întâmplătoare, ceea ce poate produce dezordine în deplasările jucătorilor.

B. CALITATEA LOVITURILOR LA POARTĂ, care la rândul este condiţionată de respectarea

cerinţelor cu privire la:
1 - alegerea momentului pentru expedierea loviturii, cerinţă care trebuie realizată în condiţii de joc;
2 - precizia şi forţa loviturilor.

1. Alegerea momentului de a trage la poartă

Trasul la poartă se efectuează atât cu piciorul, cât şi cu capul, fiind o problemă de ordin tehnic, dar şi cu
un pronunţat conţinut tactic şi chiar psihologic. În timpul jocului, trasul la poartă se execută din mişcare şi
viteză, din poziţii dezechilibrate, în condiţii de oboseală şi mai puţin din poziţii statice sau convenabile.
Atunci când jucătorii şi-au format deja un stil propriu în ceea ce priveşte trasul la poartă, chiar dacă pare
incorect din punct de vedere tehnic, nu trebuie interzis şi nici înlocuit cu procedee aşa-zise corecte, deoarece
deprinderile vechi şi bine consolidate pot fi greu modificate. În acest sens, stilul individual specific de a şuta la
poartă trebuie stimulat şi perfecţionat, mergându-se până la desăvârşire.
Tot în legătură cu trasul la poartă se pune problema jucătorilor care trag foarte bine la poartă cu un
picior şi mai puţin bine cu celălalt. În acest caz eficienţa este mai mare dacă se lucrează, în principal, la
perfecţionarea trasului la poartă cu piciorul îndemânatic, decât dacă am aloca o durată egală perfecţionării
trasului la poartă cu ambele picioare. De altfel, atacanţii de valoare mondială şutează la perfecţie cu ambele
picioare.
La executarea trasului la poartă cu capul dificultăţile sunt mult mai mari, deoarece apărătorii, prin
poziţia şi calităţile lor, sunt avantajaţi în lupta cu atacanţii. Totuşi, există atacanţi care expediază lovituri cu
capul de la distanţe mari de poartă şi în condiţiile luptei cu adversarul, fără să pună în pericol poarta adversă, în
loc să paseze. De aceea alegerea momentului de a trage la poartă cu capul, ca şi aprecierea situaţiei şi distanţei
de la care este indicat să se tragă la poartă, determină în mare măsură eficacitatea finalizării.
În concluzie, considerăm necesar să subliniem din nou că în zona de finalizare, calitatea paselor şi
calitatea loviturilor la poartă stau la baza obţinerii „golului”, mai mult chiar, degeaba atacanţii îşi creează
situaţii favorabile de şut, dacă nu le încheie cu „gol”, la fel ca şi atacanţii care sunt foarte buni şuteri, dar care
nu îşi pot crea situaţii favorabile de gol.

2. Precizia şi forţa loviturilor

Precizia loviturii reprezintă desigur intenţia şi scopul trasului la poartă, iar esenţa ei este determinată de
raportul şi rezultatul dintre toate calităţile tehnice ale executantului şi toate forţele adversative ce acţionează şi
se opun execuţiei. Poate tocmai rezultatul psihic al acestei combinaţii să determine diferenţa dintre precizia din
teren şi precizia „din tribună”! Pentru că în timp ce jucătorul resimte în momentul execuţiei forţa care i se
opune, spectatorul o ignoră, de unde şi senzaţia că „pe asta o marcam şi eu!”.
Din punct de vedere practic, precizia loviturii şi transmiterii mingii poate fi analizată din două situaţii,
respectiv:
a). Lovind o minge situată într-o poziţie fixă (statică) sau care este condusă, un jucător o poate trimite în
orice direcţie şi cu destulă precizie.
b). Lovind o minge care vine cu o viteză dintr-o direcţie oarecare cu piciorul sau cu capul, jucătorul care
o loveşte direct nu-i mai poate da aceeaşi precizie. În acest caz, unghiul sub care vine mingea determină
precizia şi forţa loviturii.
Deşi precizia loviturii este efectul acţiunii cumulate a mai multor factori, ea este în principal
determinată de precizia şi fineţea proceselor psihomotorii ale executantului. Jucătorul bun este precis în orice
condiţii de adversar, timp, teren şi miză.
La rândul ei, forţa de lovire a mingii prezintă interes, deoarece în zona de finalizare mingea trebuie
trimisă corespunzător din punct de vedere tactic. Acest lucru face necesară dozarea forţei de lovire în funcţie de
calitatea paselor sau a loviturilor la poartă, De exemplu, pasele, centrările, deschiderile, lansările sau trasul la
6
poartă în zona de finalizare, au o dozare variată a forţei de lovire. Dozarea este dată de simţul tactic şi mai ales
tehnic pe care îl are jucătorul, fiind o problemă de aptitudine şi antrenament. Fireşte, jucătorii avansaţi
acţionează conform „simţului” pe care şi l-au format, astfel dozarea forţei de lovire devenind în cazul lor
naturală.
Dozarea forţei de lovire cu toate implicaţiile pe care le are asupra dinamismului de joc, reprezintă o
necesitate tactică şi strategică pentru antrenori şi poate fi dirijată metodic. Cu toate acestea, utilizarea raţională a
forţei de lovire este un obiectiv care nu poate fi atins decât de jucătorii dotaţi natural şi bine instruiţi, care
cunosc atât teoretic cât şi practic toţi factorii care determină sau influenţează forţa de lovire.
Precizia şi forţa care dau eficacitatea loviturilor la poartă trebuie formate şi perfecţionate în condiţii de
mare viteză, de spaţii restrânse şi aglomerate, în poziţii mai puţin obişnuite şi cu opunere semiactivă şi activă.

C. RESPECTAREA UNOR REGULI TACTICE ÎN ACŢIUNILE DE FINALIZARE

Atacantul cu mingea, cât şi partenerii acestuia angrenaţi în zona de finalizare pentru înscrierea golului,
trebuie să ţină seama de următoarele reguli:
 circulaţia mingii şi a jucătorilor să se facă în mare viteză;
 când se atacă pe culoarul central al zonei de finalizare, utilizată imediat de cel care o primeşte;
 poarta trebuie atacată cu toată hotărârea;
 acţiunile personale trebuie folosite în scop constructiv;
 orice minge trasă la poartă să fie urmărită da atacantul cel mai avansat în acel moment;
 pe măsura apropierii de minge, atacantul care se pregăteşte să tragă la poartă trebuie să-şi
mărească viteza de deplasare şi nu s-o micşoreze pentru a trage la poartă;
 în apropierea orţii lovitura plasată este mai preferabilă decât lovitura puternică;
 să se paseze fără ezitare atacantului care s-a lansat în profunzime;
 ritmul pasei decisive să fie rapid, iar ţâşnirea să se facă cu multă hotărâre;
 să se acţioneze hotărât atât în situaţiile simple, cât şi în cele mai grele.

III. ASPECTELE PSIHOLOGICE ALE ÎNSCRIERII GOLULUI

Elementele importante ale psihologiei înscrierii golului pot fi analizate din două puncte de vedere,
respectiv:
A. Aspectele psihologice ale jocului;
B. Aspectele psihologice specifice jucătorului;

A. ASPECTELE PSIHOLOGICE ALE JOCULUI includ următoarele elemente:

1. Sindromului primului gol
Primul gol a devenit foarte important în fotbalul actual, pentru că de cele mai multe ori echipa care
marchează acest prim gol nu pierde. Antrenorii au obligaţia să pregătească jucătorii din punct de vedere mintal,
mai întâi pentru a reuşi să marcheze acest prim gol şi apoi să nu se relaxeze, considerând că de acum meciul s-a
încheiat. De asemenea, nu trebuie neglijat nici celălalt aspect, adică pregătirea psihică a jucătorului pentru a şti
să treacă peste şocul primirii primului gol. Trebuie ştiut cum să se reacţioneze imediat pentru a nu da timp
echipei care a marcat prima să capete încredere, În acest sens, trebuie formată mentalitatea jucătorilor de a nu
renunţa niciodată, de a lupta pentru egalare şi de a reuşi victoria, conform moto-ului „învingătorii nu renunţă,
iar cei ce renunţă nu ajung învingători”.
2. Sărbătorirea
Bucuria înscrierii unui gol nu trebuie să influenţeze concentrarea la ceea ce urmează. Trebuie sărbătorit
după ce s-a câştigat jocul şi nu după înscrierea unui gol, dar de fapt aici este vorba de o anumită disciplină a
minţii, pentru că este foarte dificil ca în faţa a 50.000 de suporteri, care înebuniseră de bucurie să-ţi păstrezi
echilibrul.
3. Pierderea avantajului
Există situaţii în care o echipă, după ce conduce şi este egalată, pierzând avantajul intră în panică. Din
punct de vedere emoţional echipa care conduce este extrem de bucuroasă, uneori văzându-se câştigătoarea
jocului, iar din momentul primirii golului ei vor cădea complet. Antrenorii trebuie să-şi pregătească jucătorii şi

7
pentru astfel de momente, cerându-le să aibă curajul să lupte în continuare pentru culorile clubului şi să caute să
înscrie cât mai repede după reluarea jocului.
4. Păstrarea concentrării
Este foarte important ca echipele să-şi menţină concentrarea maximă până la sfârşitul jocului. Este
important ca jucătorii, în ciuda oboselii, să joace serios şi foarte concentraţi. Aceasta poate să constituie una din
temele importante pentru un antrenor.
5. Încrederea
După cum se ştie, încrederea în sine a atacanţilor este oscilantă. Ce-i de făcut atunci când un jucător îşi
pierde încrederea? Este bine ca la antrenamente să exerseze lucrurile pe care ştie să le facă cel mai bine. În
urma acestor reuşite el îşi poate recăpăta încrederea, pentru că s-a concentrat asupra lucrurilor pe care ştia că le
poate face foarte bine şi a lăsat la o parte, pe moment, lucrurile la care era mai slab.
6. Duelurile
Războiul psihologic între portar şi atacant. Atacantul trebuie să aibă încredere în acţiunea pe care o
întreprinde, să fie rapid, dar să-şi păstreze calmul, să ştie când să privească şi să observe ce face exact portarul.

B. ASPECTELE PSIHOLOGICE SPECIFICE JUCĂTORULUI ÎN MOMENTUL FINALIZĂRII, pot

fi sintetizate astfel:
 atitudine pozitivă în tot ceea ce face;
 atitudine de încredere în victorie;
 atitudine curajoasă în joc;
 motivaţie superioară de joc;
 forţă în asumarea riscului în vederea şutării la poartă;
 atenţie şi viteză pentru a acţiona la ocaziile de gol;
 dorinţă de a înscrie gol. Chiar dacă ratează ei nu-şi pierd curajul de a încerca şi în alte ocazii;
 viziune largă asupra jocului;
 puterea de concentrare şi de hotărâre pentru urmărirea şi finalizarea tuturor acţiunilor din faţa
porţii;
 curajul şi stăpânirea de sine.

Din această sinteză rezultă că marcatorii pot fi consideraţi jucători înnăscuţi, mai mult decât făcuţi şi
antrenaţi.

IV. ASPECTE LEGATE DE PREGĂTIREA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI

După părerea noastră cauzele care determină înscrierea unui număr mic de „goluri” trebuie căutate şi în
metodica actuală de antrenament, dar şi în atitudinea şi în mentalitatea unor jucători şi antrenori. Astfel,
stabilirea celei mai indicate linii metodice pentru înscrierea unui număr mai mare de goluri trebuie să plece de
la faptul că în joc întreaga activitate a jucătorilor se desfăşoară cu un singur scop şi anume, „obţinerea
victoriei”.
Importanţa problemei „înscrierii golului” trebuie să se reflecte în stabilirea unei metodici clare, bine
precizate şi adaptată la specificul echipei, precum şi într-o pregătire specifică finalizării şi perfecţionării ei,
pentru ca antrenamentul să nu aibă un caracter empiric în această direcţie. Eficacitatea, finalizarea sau trasul la
poartă cuprinde multiple şi extrem de variate elemente, la fel de variate şi numeroase cum sunt mijloacele şi
metodele pentru perfecţionarea lor.
Pentru ca metodica perfecţionării acţiunilor de finalizare să ducă la înscrierea unui număr tot mai mare
de goluri, trebuie ca în prealabil, să se stabilească următorii factori:
1. Capacitatea de finalizare a echipei
Aceasta va fi determinată de aprecierile şi constatările pe care antrenorul le face în urma unor jocuri
oficiale. Când aceste aprecieri sunt pozitive cu privire la finalizare, acestea trebuie considerate ca deprinderi
dobândite şi în consecinţă, metodica perfecţionării să se bazeze pe aceste deprinderi, care trebuie permanent
îmbunătăţite. Atunci când se constată unele deficienţe în finalizare sau ineficacitate, stabilirea cauzelor
constituie baza care determină remedierea acestora. În această situaţie, cauzele trebuie căutate în următoarele
direcţii:
8
  slaba capacitate de a crea situaţii de şut;
 capacitate psihică scăzută;
 joc static în zona de finalizare;
 deficienţe în tehnica şutului, etc.
2. Cunoaşterea de către antrenor a condiţiilor în care se desfăşoară finalizarea
Această cunoaştere orientează pe antrenor în selecţionarea unor mijloace cu conţinut real, analoage
jocului, modificate sau adaptate la particularităţile jucătorilor sau faţă de tactica de atac a echipei, care aplicate
în antrenament duc la mărirea posibilităţilor de finalizare.
3. Cunoaşterea de către antrenor a particularităţilor echipei, a calităţilor jucătorilor şi în special a
atacanţilor
Toate acestea trebuie luate în considerare în metodica antrenamentului, întrucât în baza lor se pot stabili
metodele şi se pot selecţiona cele mai eficiente mijloace pentru perfecţionarea acţiunilor de finalizare. Ca
metodă la echipele de înaltă performanţă, exersarea în condiţii analoage jocului corespunde şi contribuie în
mare măsură la accelerarea procesului de perfecţionare a finalizării.
Atunci când urmărim învăţarea sau consolidarea deprinderii de finalizare se pot folosi exerciţii statice de
a trage la poartă sau fără adversar, deoarece obiectivul este dezvoltarea forţei şi a preciziei la antrenament şi nu
perfecţionarea finalizării pentru joc.
În continuare vom prezenta o succesiune metodică de care antrenorii trebuie să ţină seama în învăţarea,
consolidarea şi perfecţionarea deprinderii de finalizare:
a). Exersarea în condiţii uşoare a trasului la poartă şi a combinaţiilor de atac pentru crearea situaţiei de
şut, cu scopul de a forma şi dezvolta deprinderile de finalizare. Exersarea nu trebuie să se facă numai în poziţii
statice sau comode, trasul la poartă efectuându-se din alergare sau conducere, dar fără prezenţa jucătorului cu
rol de apărător.
b). Exersarea în condiţii îngreunate, aproape de cele de joc. În acest caz, exerciţiile pentru
perfecţionarea trasului la poartă, pentru perfecţionarea circulaţiei mingii şi a jucătorilor în zona de finalizare,
trebuie să se desfăşoare în condiţii de mare viteză şi forţă, din poziţii specifice postului, dar cu adversar activ şi
semiactiv.
c). Exersarea acţiunilor sub forma fazelor de joc. Aceasta are ca scop legarea acţiunilor de pregătire a
finalizării cu trasul la poartă.
d). Exersarea acţiunilor de finalizare în jocuri la o poartă, precum şi în jocuri-şcoală cu temă.
Importanţa acordată perfecţionării finalizării trebuie să se reflecte într-un volum mai mare de lucru, cu
repetări la fiecare antrenament, executându-se pe lângă trasul la poartă propriu-zis şi diferite combinaţii,
manevre sau scheme tactice efectuate în timpul jocului, cât şi executarea loviturilor libere directe şi indirecte în
zona de finalizare. În acest sens, planificarea pentru formarea şi perfecţionarea deprinderii de finalizare trebuie
bine organizată în cadrul ciclurilor săptămânale şi în lecţia de antrenament.
Creşterea volumului de lucru pentru perfecţionarea exclusivă a finalizării nu diminuează cu nimic
pregătirea multilaterală a jucătorilor, deoarece această creştere se poate obţine prin:
 înlocuirea unor mijloace pentru dezvoltarea unor aptitudini psihomotrice specifice, cu exerciţii
de perfecţionare a finalizării. De exemplu, exersarea trasului la poartă din viteză poate să
înlocuiască alergările pentru dezvoltarea rezistenţei specifice sau dezvoltarea forţei membrelor
inferioare;
 folosirea pe scară mai mare a antrenamentelor independente şi individuale;
Elementele legate de pregătirea în antrenament a finalizării pot fi:
 exersarea şuturilor la porţi de dimensiuni normale şi bine cuplate, pentru a nu se folosi alte
obiecte prin care să se improvizeze poarta şi fără a da posibilitatea portarului s-o facă cât mai
mică;
 foarte multe repetări ale unor situaţii de joc. În aceste exerciţii sunt incluse şi fazele fixe,
anumite scheme de joc, centrările urmate de finalizare;
 limitele competiţiei. Trebuie să avem momente în şedinţele de antrenament când aplicăm
exerciţii cu caracter concurenţial între jucători. De exemplu, echipa tinerilor contra bătrânilor,
căsătoriţilor contra necăsătoriţilor, echipa urâţilor contra frumoşilor, etc.
Formele de organizare a antrenamentului pentru formarea şi perfecţionarea finalizării pot fi:
 antrenamentul colectiv, cu sarcină principală perfecţionarea acţiunilor de finalizare;

9
  antrenamentul individual, cu sarcină principală perfecţionarea acţiunilor individuale de finalizare
în ritmul jocului;
 antrenamentul rezervat în exclusivitate finalizării, cu diferite sarcini propuse de antrenor;
 antrenamentul parţial pentru finalizare, cu sarcini şi intensităţi diferite.
În concluzie, cauzele datorită cărora atacanţii nu marchează tot timpul pot fi generale sau individuale.
Cauzele generale sunt:
 apariţia apărărilor aglomerate şi supraaglomerate ca re au îngreunat condiţiile pentru crearea
situaţiilor de gol sau a executării loviturii finale;
 creşterea numărului de fundaşi determinată de evoluţia sistemelor de joc, a făcut ca spaţiile
dintre ei să se micşoreze pentru a îngreuna pătrunderea atacanţilor spre poartă;
 perfecţionarea jocului de apărare prin organizarea şi pregătirea fundaşilor pentru relaţiile de
dublaj şi sprijin reciproc;
 tehnica trasului la poartă este îngreunată considerabil de marcajul strict şi agresiv al fundaşilor;
Toate aceste cauze au făcut ca numărul situaţiilor favorabile de şut să scadă, reducându-se astfel şi
numărul loviturilor la poartă, mai ales pe spaţiul porţii.
Cauzele individuale specifice jucătorului pot fi următoarele:
 nu îşi asumă răspunderea şutului, pasând mingea altuia;
 lipsa de hotărâre;
 nu sunt foarte atenţi şi foarte rapizi pentru a acţiona la ocaziile de gol, adică nu citesc repede
jocul;
 tehnică incorectă sau nepotrivită;
 ritmul slab al alergării;
 viziune limitată a jocului;
 teama de contactele fizice;
 nerealism în joc;
 lipsa de viteză, din punct de vedere al mişcării, al acţiunii picioarelor, dar şi al vitezei de reacţie
la ceea ce vede. Adică unii fotbalişti sunt încetiniţi din punct de vedere mintal.

10