UNIVERSITATEA „AL. I .

CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE EDUCA IE FIZICĂ ȘI SPORT

ANATOMIA

PROF. UNIV.DR. PAULA DROSESCU

DR: MIHAELA POEANĂ

-1-
-2-
 Pagina
Cuprins 3
Defini \?`‹\ ›« ¡ - terminologie anatomică uzuală 5
¡ · ·‒ Y? ¡¢ ‹ ¡K?¦ \ ificare, scurtă caracterizare 9
Anatomia aparatului locomotor 18
I. Sistemul osos 18
II. Articula ¡ 31
III. Sistemul muscular 37
Sistemul nervos 55
I. Măduva spinării 55
II. Encefalul 60
II.A Trunchiul cerebral: Bulbul rahidian, Puntea lui Varolio, Mezencefal, Nervii 60
cranieni
II.B Cerebel 67
II.C Diencefalul 69
II.D Emisferele cerebrale 71
Analizatorii 75
1. Analizatorul cutanat – piele, tegumentele 75
2. Analizatorul kinestezic 76
3. Analizatorul olfactiv 78
4. Analizatorul gustativ 78
5. Analizatorul vizual 79
6. Analizatorul acustico-vestibular 84
Glandele cu secre ¡? ‹ ¡‒‹< 90
Aparatul digestiv 95
I. Tubul digestiv 95
II. Glandele anexe ale tubului digestiv 106
Aparatul respirator 115
I. Căile respiratorii 115
II. Plămânii și pleura 119
Aparatul circulator 125
I. Inima 125
II. Sistem circulator – arborele circulator 129
Aparatul excretor 135
I. Rinichiul 135
II. Căile urinare 138
Aparatele de reproducere 142
I. Aparatul genital feminin 142
II. Aparatul genital masculin 145

-3-
Prin parcurgerea cursului de Anatomie studentul va dobândi competenţ e:
a) generale:
dezvoltarea memoriei, capacită ? ¡?\‹\ <? ? ‹ ¡ <? ‹¢›‒«\ ›‹\ <K
crearea bazei informa ›‹\ ¡? ¦·? \ ¡? ¦ fi ‹¡? «¡ ¦\ ¡Y? e › ›£ ¡?
Ergofiziologie, Biomecanică, Control medical;
b) proprii:
conștientizarea unui postura corect,
în ¡ ¡£¡‒¡\?«› · · ? ¡?¢·‹¦ ›‹\‒¡?\ ?›‒£\‹ «· ·
parametri după care să poată aprecia procesele de creștere și dezvoltare;
c) specifice:
aplicarea no ·‹ ›‒?'‹ < \ ¡?'‹?fi \‹·‒ ¡? ¡¦ ›‒? \·? ¡?\‹ ‒¡‹\«¡‹ K
posibilită ? ¡? «› \‒¡? \? ·‹›‒? ¡£«¡‹ ¡? \ ¡? ¦›‒fi· · ? \? ¦\fi\¦ \ ¡\? ›‒
maximă;
con ¡‹ \‒¡\? «fi›‒ \‹ ¡ ?« ¦<‒ ?fi¡‹ ‒·?›‒£\‹ «¡ e aflate în dezvoltare.
d) pentru cei care vor dori să fie antrenori: informa ?· ¡?\fi ¦\ ¡?'‹? \‹ ‒¡‹\«¡‹ ·
sportiv.

-4-
 Defini \?`‹\ ›« ¡ - terminologie anatomică uzuală
Anatomia omului este ştiinţ a care se ocupă cu studiul formei şi structurii
corpului uman.
Anatomia omului face parte din grupa disciplinelor fundamentale.
Denumirea Anatomiei a luat naştere din termenul tehnic de “a diseca”,
aceasta deoarece multă vreme principala metodă de cercetare a corpului uman a
fost disecţ ia, bisturiul devenind simbolul anatomiei macroscopice (Viorel Ranga);
cuvântul compus de anatomie derivă de la “ana” de origine latină şi de la “temnein”
de origine greacă ambele având aceeaşi semnificaţ ie: a tăia, a diseca.
Pe măsură ce datele din disecţ ii au fost acumulate s-a impus sistematizarea
lor, ceea ce a făcut posibilă punerea bazelor anatomiei descriptive sau sistematice.
Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a organelor, pe care le grupează în sisteme
şi aparate.
În acelaşi timp, necesitatea înţ elegerii modului în care părţ ile componente ale
aparatelor şi sistemelor funcţ ionează a determinat desprinderea din disciplina de
anatomie a fiziologiei ca disciplină de sine stătătoare.
Compararea asemănărilor şi deosebirilor dintre părţ ile componente ale
organismelor, uman sau animal, a pus bazele anatomiei comparative (anatomia
speciilor). În cadrul acesteia investigaţ ia ştiinţ ifică a pătruns până în paleontologie, pe
care s-a bazat ulterior biologia modernă.
Preocupările sculptorilor şi ale altor artişti plastici pentru expresia exterioară a
formelor şi structurilor corpului uman şi animal au determinat apariţ ia, în epoca
Renaşterii, a anatomiei artistice.
Necesităţ ile legate de practica medicală şi în special de cea chirurgicală au
condus la crearea anatomiei topografice, care analizează structurile din alcătuirea
corpului pe regiuni şi stratigrafic.
Aprofundarea părţ ilor componente ale organismului în dinamică a pus bazele
anatomiei dezvoltării. Aceasta cuprinde etapa dezvoltării intrauterine, embriologia, şi
cea a dezvoltării postnatale, anatomia vârstelor din care ulterior se va dezvolta
gerontologia medicală.
În perioada modernă, prin trecerea la studiul şi cunoaşterea structurilor
dincolo de limita vizibilităţ ii cu ochiul liber, a luat naştere anatomia microscopică, care
a stat la baza dezvoltării citologiei şi a histologiei.
Corpul uman este alcătuit din aparate şi sisteme, care funcţ ionează într-o
interrelaţ ie constantă şi permanentă. Acestea sunt reprezentate de:

-5-
 aparatul locomotor, care cuprinde: oasele, articulaţ iile, muşchii şi anexelor lor;
aparatul respirator, în care sunt incluse căile respiratorii şi plămânii;
aparatul cardio-vascular: inima şi sistemul de vase sanguine;
sistemul limfatic: splina, timusul, ganglionii limfatici;
aparatul digestiv, în care se descriu organele care participă la procesul de
digestie;
aparatul excretor: rinichii şi căile urinare;
aparatul de reproducere;
sistemul endocrin;
sistemul nervos.
Pentru încadrarea şi exprimarea relaţ iilor spaţ iale ale corpului uman, cât şi a
părţ ilor sale componente, au fost unanim acceptaţ i o serie de termeni.
Poziţ ia anatomică a corpului uman este cea de ortostatism (verticală), în care:
capul şi privirea orientate anterior,
membrele superioare sunt lipite de părţ ile laterale ale trunchiului, coatele se
găsesc în extensie,
faţ a palmară a mâinii este orientată anterior, în supinaţ ie,
membrele inferioare sunt perfect apropiate, şoldurile şi gambele în extensie,
picioare sunt în unghi drept faţ ă de gambe (Figura 1).
Corpul uman este o structură tridimensională ceea ce face posibilă descrierea
a trei axe şi trei planuri spaţ iale principale. De regulă, axele exprimă direcţ ia spaţ ială.
Planurile se referă la secţ iuni convenţ ionale sau reale ale corpului, care precizează
localizarea sau poziţ ia spaţ ială a uneia dintre structurile corpului.
Axele. Axul vertical (longitudinal) străbate corpul în lungimea sa şi este
perpendicular pe sol. Este denumit şi axul cranio-caudal, deoarece are un pol
superior, cranial şi unul inferior, caudal. Axul care pleacă de la vertex (creştetul
capului) şi cade în centrul poligonului de susţ inere (reprezentat de suprafaţ a plantară
de susţ inere şi spaţ iul dintre suprafeţ ele plantare ale picioarelor), reprezintă axul
vertical principal – axul înălţ imei sau al taliei. În embriologie axul longitudinal este
axul cranio-caudal care trece prin vertex şi coccis.
Axul sagital (antero-posterior, ventro-dorsal) corespunde grosimii corpului şi
prezintă un pol anterior sau ventral şi unul posterior sau dorsal. Axul sagital formează
cu axul vertical un unghi de 90°. La embrion este denumit axul ventro-dorsal.
Axul transversal (orizontal) străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă
lăţ imea.

-6-
 În raport cu axele corpului, structurile anatomice pot fi descrise ca fiind situate:
superior-inferior, cranial-caudal, anterior-posterior, ventral-dorsal sau dreapta-stânga.
Planurile se referă la secţ iunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte două
din cele trei axe principale – a se urmări Figura 1. Planul median (simetriei bilaterale)
trece prin axul longitudinal şi cel sagital străbătând corpul pe linia mediană şi
împărţ indu-l în două jumătăţ i simetrice: antimere. Simetria celor două antimere se
referă numai la părţ ile somatice ale corpului, nu şi la viscere. La suprafaţ a corpului,
planul median uneşte linia mediană anterioară cu linia mediană posterioară. Planurile
paralele cu planul median se numesc planuri paramediane sau parasagitale. Planul
frontal (planul coronal) trece prin axul longitudinal şi cel transversal şi divide corpul
într-o parte anterioară, ventrală şi alta posterioară, dorsală. Este perpendicular pe
planul sagital şi paralel cu fruntea şi sutura coronală. Planul transversal (orizontal,
planul metameriei corpului) se raportează la poziţ ia orizontală şi trece prin axul
sagital şi transversal, fiind perpendicular pe planurile sagital şi frontal. Secţ iunile
corpului prin acest plan îl taie în felii suprapuse, paralele între ele; unele sunt
superioare, iar altele sunt inferioare. În raport cu cele trei axe şi planuri se mai pot
utiliza în descrierea elementelor anatomice termeni ca:
Figura 1. Planurile corpului
- medial - apropiat de planul median
- poziţ ionat în plan median
- medius - la mijloc din trei elemente;
- lateral - mai departe de planul median;
- dorsal - în spate, posterior;
- ventral - în faţ ă, anterior;
- proximal - în apropierea trunchiului;
- distal - la distanţ ă faţ ă de trunchi;
- sagital - perpendicular pe suprafaţ a
corpului;
- frontal - în plan frontal;
- central - în centrul corpului;
- cranial - spre extremitatea cefalică;
- caudal - spre coccis;
- radial - orientat spre radius;
- ulnar - orientat spre ulnă, cubitus;
- fibular - orientat spre peroneu;

-7-
- fibular - orientat spre peroneu;
- tibial - orientat spre partea osoasă a gambei;
- rostral (nazal) – poziţ ionat spre nas;
- occipital - orientare spre posterior;
- adducţ ia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se apropie de planul
sagital median
- abducţ ia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se îndepărtează de
planul sagital median;
- flexia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se
apropie unul de altul;
- extensia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se
îndepărtează unul de altul;
- rotaţ ia - mişcarea prin care are loc modificarea poziţ iei anatomice în sensul axei
lungi intern sau extern;
- circumducţ ia - mişcare combinată care presupune ca un segment al corpului să
treacă succesiv prin flexie, abducţ ie, extensie, adducţ ie şi să revină în poziţ ia
iniţ ială de flexie;
- pronaţ ia - mişcarea prin care mâna, antebraţ ul, gamba sau piciorul se rotesc în
aşa fel încât degetul mare să se apropie de planul sagital median;
- supinaţ ia - mişcare de sens invers pronaţ iei, prin care se revine în poziţ ia
anatomică.
Musculatura flexoare este poziţ ionată anterior la nivelul membrelor superioare
şi posterior la cele inferioare. Această inversare a localizării se datorează rotaţ iei pe
care o suferă membrele în timpul dezvoltării intrauterine, precum şi datorită adaptării
la poziţ ia de ortostatism.
Aparatul locomotor este specializat în realizarea mişcărilor specifice corpului
omenesc şi/sau locomoţ ie.
Locomoţ ia reprezintă deplasarea corpului omenesc dintr-un punct în altul,
realizată de regulă cu ajutorul unui motor propulsor (“locus” înseamnă loc, “motus”
mişcare). La om mişcările sunt mai complexe fiind în acelaşi timp şi combinate; nu se
realizează mişcări strict de deplasare, ci şi de statică, prehensiune, lovire, împingere,
căţ ărare, coordonare a mişcărilor de citit şi/sau vorbit.

-8-
 drtstqhY?cdehmh hdK?bk`rhehbARE, SCURTĂ CARACTERIZARE
Celula este unitatea morfologică şi funcţ ională din care sunt alcătuite
ţ esuturile, organele, aparatele şi sistemele tuturor organismelor.
Forma celulelor este variabilă de la un ţ esut la altul şi de la o specie la alta.
Cel mai frecvent celulele sunt descrise ca fiind rotunde, ovalare, prismatice,
cilindrice. Dimensiunile celulelor sunt variabile de la un ţ esut la altul. Printre cele mai
mici celule din organism menţ ionăm limfocitele din sânge, al căror diametru nu
depăşeşte 5 - 7μ , iar printre cele mai mari, ovulele, cu un diametru în jur de 200μ .
Celulele sunt alcătuite din trei
componente principale: citoplasmă, nucleul Figura 2 Celula
şi membrana plasmatică. 1. Complexul Golgi
2. Înveliș nuclear
3. Por nuclear
4. Nucleol
5. Veziculă de transport
6. Ribozomi liberi
7. Reticul endoplasmatic rugos
8. Vacuolă lipidică
9. Reticul endoplasmatic neted
10. Centrioli
11. Microtubuli
12. Microfilamente
13. Matrice citoplasmatică
14. Plasmalemă
15. Mitocondrie
16. Picătură de glicogen
17. Veziculă de endocitoză
18. Fago-lizozom
1. Citoplasma reprezintă întreaga masă de materie vie a celulei și care
cuprinde nucleul şi organitele celulare; este delimitată de membrana plasmatică.
Citoplasmă este alcătuită din trei categorii de structuri: matricea citoplasmatică,
organitele celulare şi incluziunile citoplasmatice. Organitele celulare pot fi:
- organitele comune: reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii, aparatul Golgi,
mitocondriile şi centrul celular;
- organitele specifice: miofibrilele specifice fibrei musculare, neurofibrilele şi
corpusculii Nissl specifice celulei nervoase.
2. Nucleul celular este una dintre cele trei componente principale ale

-9-
celulei. Cu excep \ globulelor roşii şi a altor câteva tipuri de celule, toate celelalte
celulele care alcătuiesc corpul omenesc prezintă un nucleu a cărui formă variază cu
tipul celular. Nucleul poate fi globular, ovalar, sub formă de bastonaşe etc.
Dimensiunile nucleului sunt variabile cu tipul celular, mai frecvent fiind cuprinse între 4
u. şi 200 μ . Nucleul este alcătuit din membrana nucleară, din unul sau mai mulţ i
nucleoli şi din carioplasmă. Carioplasmă este reprezentată de întregul material
nuclear delimitat de membrana nucleară. Ea se prezintă ca o soluţ ie coloidală
alcătuită dintr-o fază de sol, numită cariolimfă, şi o fază de gel, numită cromatina
nucleară. Cariolimfa este un mediu lichid în care se găseşte cromatina şi nucleolul.
Cromatina nucleară este o substanţ ă eterogenă, în a cărei compoziţ ie chimică intră
acizi nucleici şi proteine și care reprezintă forma în care se organizează cromozomii.
Este vorba numai despre acea parte a cromatinei care are rol determinant în
depozitarea şi transmiterea informaţ iei genetic. Numărul de cromozomi existenţ i în
celulă este stabil şi caracteristic speciei. La om, numărul cromozomilor din celule
somatice este de 46, iar numărul cromozomilor din celulele germinale, de 23. Din
cei 23 de cromozomi ai celulei germinale 22 sunt cromozomi somatici sau
autozomi, iar 1 cromozom care este responsabil de determinarea sexului poartă
numele de cromozom sexual sau gonozom. Cromozomii sexuali au fost notaţ i cu X
şi Y în timp ce toate ovulele au în mod invariabil cromozomul sexual X; o parte dintre
spermatozoizi au cromozomul sexual X, iar altă parte cromozomul sexual Y. La om,
sexul feminin are o pereche de cromozomi sexuali identici (cromozomii XX), iar
sexul masculin, o pereche de cromozomi sexuali diferiţ i (cromozomi XY).
3. Membrana celulară se află la periferia oricărei celule. Este o zonă
de condensare a citoplasmei care individualizează celula şi o desparte de mediul
înconjurător. Membrana celulară este alcătuită din trei straturi subţ iri (trilaminată): un
strat mijlociu, format cu predominan < din lipide şi îndeosebi din fosfolipide şi din două
straturi care îl delimitează pe cel mijlociu, formate cu predominan < din proteine.
Membrana celulară este polarizată, prezentând o încărcătură electrică. Membranele
celulelor care vin în contact formând ţ esuturi prezintă zone diferenţ iate, numite
desmozomi, care leagă celulele între ele.
Ţ esuturile sunt grupări de celule diferenţ iate, cu morfologie, structură şi
funcţ ie asemănătoare. Celulele care intră în constituţ ia unui ţ esut pot avea aceeaşi
origine embriologică sau origini diferite. Ţ esuturile mai cuprind și o substanţ ă amorfă,
neorganizată celular, care leagă celulele între ele, numită substanţ ă intercelulară.
Substanţ a intercelulară se găseşte în cantitate mică în unele ţ esuturi, ca, de

- 10 -
exemplu, în ţ esutul epitelial, şi în cantitate mare în altele, ca, de exemplu, în ţ esutul
conjunctiv, în organismul uman există cinci tipuri fundamentale de ţ esuturi:
epitelial, conjunctiv, muscular, nervos şi sanguin.
1. Ţ esutul epitelial este alcătuit din celule aşezate unele lângă altele,
unite şi solidarizate prin desmozomi. ¡ · · ?¡fi ¡ \ formează membrane continue,
care acoperă suprafaţ a externă a organismului sau căptuşesc cavităţ ile interne ce
comunică cu exteriorul (tubul digestiv, căile aeriene, căile genito-urinare etc.); mai
intră în structura parenchimul glandelor cu secreţ ie externă şi internă. Epiteliul care
căptuşeşte cavităţ ile mari, închise, ale organismului (pleură, peritoneu, pericard)
poartă numele de mezoteliu, iar cel care căptuşeşte lumenul vaselor sanguine
limfatice şi cavităţ ile inimii, de endoteliu.
Ţ esutul epitelial este totdeauna însoţ it de ţ esut conjunctiv, de sus ‹¡‒¡.
Lichidul interstiţ ial, provenit din vasele sanguine ale ţ esutului conjunctiv, pătrunde
prin difuzie în ţ esutul epitelial, pe care-l hrăneşte. Epiteliile sunt bogat inervate.
Unul dintre criteriile după care pot fi clasificate epiteliile este rolul pe care
acestea le îndeplinesc în organism: epiteliul de acoperire, epiteliul glandular, epiteliul
de absorbţ ie şi epiteliul senzorial.
a. Ţ esutul epitelial de acoperire este alcătuit din celule de formă plată, cubică,
prismatică sau cilindrică strâns unite între ele datorită vâscozită substanţ ei
intercelulare şi desmozomilor. Epiteliul de acoperire poate fi format dintr-un singur
rând de celule (de epiteliu simplu) sau din mai multe straturi de celule (epiteliu
stratificat).
b. Ţ esutul epitelial glandular este alcătuit din celule epiteliale care au proprietatea
de a elabora diferite substanţ e specifice pe care le elimină în mediul extern sau
intern. Acest tip de ţ esut participă, alături de ţ esutul conjunctiv, la formarea unor
organe numite glande.
c. Ţ esutul epitelial de resorbţ ie căptuşeşte în general cavităţ ile interne ale
organismului, de exemplu: epiteliul mucoasei intestinale absortive, un epiteliu
simplu (monostratifical), format din celule prismatice, înalte, cu plăcuţ ă striată,
respectiv microvili.
d. Ţ esutul epitelial senzorial este alcătuit din două tipuri principale de celule:
senzoriale şi de susţ inere. Celulele senzoriale sunt celule epiteliale diferenţ iate,
specializate şi adaptate pentru recepţ ionarea acţ iunii diferiţ ilor stimuli din mediul
extern, pe care îi transmit sistemului nervos central. Celulele de susţ inere sunt tot
celule epiteliale care se găsesc între celulele senzoriale şi care au rol protector.

- 11 -
 Ţ esutul epitelial senzorial intră în structura segmentelor periferice ale
analizatorilor.
2. Ţ esutul conjunctiv este alcătuit din trei componente principale:
celulele conjunctive, fibrele conjunctive şi o substanţ ă nestructurată - substanţ ă
fundamentală. Ţ esutul conjunctiv formează o simbioză perfectă cu ţ esutul epitelial,
de care este despărţ it printr-o membrană bazală. Ţ inând seama de consistenţ a
substanţ ei fundamentale ¡ · · ?¦›‹ ·‹¦ se clasifică în: moi, semidure şi dure.
a. Ţ esuturile conjunctive moi pot fi de mai multe tipuri:
- ţ esutul conjunctiv lax: conţ ine în proporţ ii egale celule, substanţ ă
fundamentală şi fibre, are funcţ ie trofică;
- ţ esutul reticulat, format din fibre de reticulină în ochiurile căreia se află
substanţ a fundamentală şi celulele de origine ale elementelor figurate ale
sângelui;
- ţ esutul adipos, conţ ine celule globuloase, care au acumulat central grăsime ce
împinge nucleul la periferie;
- ţ esutul fibros, conţ ine predominant fibre de colagen, puţ ine celule şi
substanţ ă fundamentală;
- ţ esutul elastic, conţ ine numeroase fibre de elastină, printre care se află
substanţ a fundamentală şi puţ ine celule.
b. Ţ esutul conjunctiv semidur (cartilaginos) este un ţ esut elastic, dar şi rezistent.
Substanţ a fundamentală conţ ine condrină, celulele cartilaginoasă - condrocite - se
găsesc în substanţ a fundamentală în nişte cavităţ i numite condroplaste. Se
disting trei varietăţ i de cartilaje: hialin, elastic şi fibros.
c. ¡ · ?¦›‹ ·‹¦ ? ·‒Y ¡ · · ?› ›
d. Ţ esutul osos: Este o varietate a ţ esutului conjunctiv adaptată la maximum funcţ iei
de susţ inere şi de rezistenţ ă a organismului. El reprezintă componenta majoră
a oaselor. Ţ esutul osos este format din substanţ ă fundamentală, fibre
şi celule. Substanţ a fundamentală a ţ esutului osos poartă numele de oseină. O
caracteristică esenţ ială a substanţ ei fundamentale a ţ esutului osos este marea ei
afinitate pentru sărurile anorganice de calciu, care se depun conferindu-i
duritatea şi rezistenţ a. În ţ esutul osos se găsesc numai fibre colagene. Celulele
osoase sunt de trei tipuri: osteoblaste, osteocite şt osteoclaste.
În funcţ ie de structură, ţ esutul osos este de două feluri, compact şi spongios.
Ţ esutul osos compact se găseşte în peretele diafizei oaselor lungi şi în lama
externă a oaselor scurte şi late. Ţ esutul osos spongios se găseşte în epifizele

- 12 -
oaselor lungi, în oasele scurte şi late, caracterizându-se prin prezenţ a a numeroase
cavităţ i, numite areole. Cavităţ ile sunt pline cu măduvă roşie hematoformatoare.
3. Ţ esutul muscular este alcătuit din celule numite fibre musculare, în
raport cu particularităţ ile structurale şi funcţ ionale ale organitelor specifice fibrelor
musculare, respectiv ale miofibrilelor, deosebim trei tipuri de ţ esut muscular: neted,
striat şi cardiac.
¡ · · ? «· ¦· \‒? ‹¡ ¡ este alcătuit din fibre musculare netede aşezate în
fascicule sau benzi dese, ori răspândite izolat în masa ţ esutului conjunctiv.
Ţ esutul muscular striat care intră în constituţ ia muşchilor somatici se mai
numeşte şi ţ esut muscular voluntar și este alcătuit din fibre musculare striate, adică
din celule multinucleate dispuse în mănunchiuri sau fascicule musculare de diferite
mărimi. Fibrele şi fasciculele musculare striate intră în alcătuirea muşchilor
scheletali. Fibrele musculare striate au o formă alungită, cilindrică ori uşor
prismatică. Lungimea unei fibre musculare striate este cuprinsă între 5 - 1 5 cm, iar
grosimea între 20 - 100µ. Fibra musculară striată este alcătuită din sarcoplasmă,
nuclee şi sarcolemă. Sarcoplasma nu este altceva decât citoplasmă fibrei
musculare striate. Nucleele fibrei musculare striate au o forma ovoidă cu diametrul de
5 - 10 µ. Numărul lor variază de la o fibră musculară la alta, în funcţ ie de lungimea
fibrei şi de organul în care se găseşte fibra musculară striată. Sarcolema este
membrana celulei musculare, Ea este alcătuită din două porţ iuni relativ bine
distincte: sarcolemă propriu-zisă şi membrana bazală. Fiecare fibră musculară este
înconjurată de o membrană plasmatică numită sarcolemă, dublată de o membrană
bazală formată din substanţ e proteice colagenice. De asemenea este înconjurată de
o teacă subţ ire de ţ esut conjunctiv care poartă numele de endomisium. Fibrele
colagene şi elastice din endomisium se prind de sarcolema fibrelor musculare pe care
le leagă între ele. Fibrele musculare învelite de endomisium sunt dispuse paralel,
alcătuind mănunchiuri sau fascicule musculare de diferite mărimi: fascicule
musculare primare, secundare şi terţ iare. Aceste fascicule sunt înconjurate de un
ţ esut conjunctiv mai bogat, numit perimisium intern. Totalitatea fasciculelor împreună
cu ţ esutul conjunctiv care le leagă formează muşchiul. La rândul lui, muşchiul este
înfăşurat într-o membrană conjunctivo-elastică, numită perimisium extern. În ţ esutul
conjunctiv dintre fibrele şi fasciculele musculare se găsesc vase şi nervi, care au
rolul de a hrăni fibrele musculare şi a transmite influxul nervos.
Ţ esutul muscular cardiac este o varietate a ţ esutului muscular striat fiind
alcătuit din două tipuri de ţ esut muscular: ţ esutul muscular cardiac propriu-zis

- 13 -
(miocard), care împreună cu ţ esutul conjunctiv vasculonervos formează peretele
contractil al inimii, şi ţ esutul nodal, care formează sistemul excitoconductor al
inimii. Ţ esutul muscular cardiac propriu-zis este alcătuit din fibre musculare cu
caractere duble, de ţ esut muscular neted (nucleul situat central) şi de ţ esut
muscular striat (miofibrilele prezintă striaţ ii longitudinale şi transversale). Fibrele
musculare cardiace sunt bine individualizate, dar vin în contact unele cu altele la
nivelul unor benzi numite discuri intercalare sau striile scalariforme ale lui Eberth şi
formează o structură de tip sinciţ iu funcţ ional.
Ţ esutul nodal sau excitoconductor al inimii este alcătuit din celule musculare
cu caractere speciale, numite celule nodale. Aceste celule sunt fibre musculare
specializate pentru elaborarea şi conducerea stimulilor care asigură automatismul
inimii.
4. Ţ esutul nervos este alcătuit din celule nervoase sau neuroni, care
sunt însoţ iţ i de elemente celulare de aceeaşi origine embrionară ectodermică, cu rol
de protecţ ie şi de nutriţ ie, numite nevroglii. Totalitatea neuronilor, care alcătuiesc
ţ esutul, împreună cu nevrogliile, care formează ţ esutul glial, la care se adaugă
ţ esutul conjunctiv şi vasele formează organele nervoase, al căror ansamblu poartă
numele de sistem nervos central şi periferic.
Neuronul, unitatea structurală şi funcţ ională a ţ esutului nervos, se
caracterizează prin formă şi mărimi variabile în limite foarte largi, de la un diametru de
5 - 10 μ până la 125 μ . Citoplasmă din corpul neuronului este dispusă în jurul nucleului
şi poartă denumirea de neuroplasmă. Ea conţ ine organite celulare comune
(mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomii, reticulul endoplasmatic, ribozomii), specifice
(neurofibrilele) şi incluziuni. Neurofibrilele sunt organite celulare specifice neuronilor
sub forma unor filamente subţ iri, neramificate şi de lungimi variabile. Nucleul
neuronului are un aspect de veziculă clară, aşezată în mijlocul corpului celular. El
conţ ine unul sau mai mulţ i nucleoli. Membrana plasmatică a corpului celulei nervoase
poartă numele de neurolemă și are aceeaşi structură trilaminată ca şi celelalte
membrane celulare.
Prelungirile neuronilor sunt de două feluri, dendrite şi axoni. Dendritele sunt
prelungiri ale citoplasmei relativ scurte, groase şi bogat ramificate. Ele sunt alcătuite
din citoplasmă, acoperite de membrana plasmatică a pericarionului, care se
prelungeşte şi înfăşoară dendritele. Citoplasmă dendritelor conţ ine neurofibrile pe
toată lungimea lor. Dendritele se mai numesc şi prelungiri celulipete.
Axonul este o prelungire a citoplasmei mai lungă şi mai subţ ire decât

- 14 -
dendrita, unică, prezentă întotdeauna, în general nearborizată. Axonul este învelit
de o membrană plasmatică numită axolemâ. Funcţ ia axonilor este aceea de a
conduce influxul nervos de la corpul celular la dendritele ori corpul celular al altui
neuron sau la o celulă efectuare. Axonul se mai numeşte şi prelungire celulifugă.

Figura 3. Neuronul
1. Neurilema
2. Neuroplasma
3. Nucleu
4. Nucleolul
5. Corpusculi Nissl
6. Neurofibrilele
7. Dendrite
8. Axolemă
9. Axoplasmă
10. Celulele Schwann
11. Teaca de mielină
12. Strangula ¡ lui Ranvier
13. Teaca lui Henle
14. Arboriza ¡? erminală
15. Butoni terminali
16. Axon
17. Nucleul celulei Schwann
18. Membrana celulei Schwann
Există mai multe posibilită ? ¡? ¦ \ ¢ ¦\? ‹¡·‒›‹ Y? upă situaţ ia topografică, ele
se împart în fibre nervoase centrale şi fibre nervoase periferice; după prezen \
tecii de mielină - fibrele nervoase se împart în mielinice şi amielinice; după
criteriul funcţ ional, fibrele nervoase se împart în fibre senzitive şi motorii.
Fibra nervoasă periferică este alcătuită dintr-un axon învelit în trei teci, care de
la interior către exterior sunt: teaca de mielină, teaca Schwann şi teaca Henle sau
Key-Retzius. Teaca de mielină înfăşoară axonul, venind în contact direct cu
membrana plasmatică (axolema acestuia). Teaca Schwann înfăşoară teaca de
mielină; este formată din celule gliale de origine ectodermică numite celule Schwann.
Teaca Henle sau Key-Retzius înfăşoară teaca Schwann. Ea este formată dintr-o
substanţ ă fundamentală amorfă şi din fibre conjunctive cu predominan < elastice.
Fibra nervoasă centrală se deosebeşte de fibra nervoasă periferică mielinică
prin absenţ a tecii Schwann, care este înlocuită de un tip special de nevroglie, numită

- 15 -
oligodendroglie. Prin ramificaţ iile expansiunilor lor dendritice şi axonice neuronii intră
în legătură funcţ ională atât unii cu alţ ii, cât şi cu celulele receptoare şi efectoare.
Neuronii prezintă prelungiri sau expansiuni care stabilesc între ei legături funcţ ionale
de contiguitate numite sinapse. Aceste expansiuni împreună cu celulele receptoare şi
efectoare alcătuiesc arcul reflex. Axonii şi dendritele alcătuiesc fibrele nervoase prin
care circulă influxul nervos. Fibrele nervoase sunt formate din axoni şi se găsesc
atât în sistemul nervos central (măduva spinării, trunchiul cerebral, cerebel,
diencefal, emisferele cerebrale), cât şi în sistemul nervos periferic.
Sinapsele interneuronale se realizează în trei feluri: între butonii terminali ai
axonului unui neuron şi dendritele altui neuron (sinapse axodendritice); între butonii
terminali ai axonului unui neuron şi corpul altui neuron (sinapse axosomatice),
între butonii terminali ai axonului unui neuron şi porţ iunea incipientă a axonului altui
neuron (sinapse axoaxonale). Nevrogliile sunt celule care derivă din ectoderm şi care
se interpun între neuroni şi vasele sanguine, jucând un dublu rol, de susţ inere şi trofic.

Timp de lucru 6 ore

(recomandat)
Rezumat Pentru a se putea realiza descrierea corpului uman se folosește sistemul de axe
(ax vertical, sagital, transversal).
Celula este unitatea morfologică şi funcţ ională din care sunt alcătuite ţ esuturile,
organele, aparatele şi sistemele tuturor organismelor. Este formată din nucleu
celular, citoplasmă și membrana celulară.
Ţ esuturile sunt grupări de celule diferenţ iate, cu morfologie, structură şi funcţ ie
asemănătoare. Tipuri de ¡ · ·‒ ?¦¡? ¡?fi› descrie în corpul uman sunt: ¡ · ·
epitelial, conjunctiv, osos, muscular, nervos.
Concluzii Anatomia omului este ştiinţ a care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului
uman.
Exemple ilustrative:

- 16 -
Teste de 1. Ce este celula și care sunt rolurile pe care le îndeplinește în organism?
autocontrol 2. Care sunt principalele tipuri de ¡ · ·‒ ?fi¡?¦\‒¡?¡ ¡?fi· ¡«? ¡ ¦‒ ¡? \?›«^
3. Ce este ¡ · · ?› › ^
4. Care sunt principalele trei tipuri de ¡ · ?«· ¦· \‒^
5. Care sunt prelungirile neuronului?
6. Ce este sinapsa ?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și Pedagogică,
bibliografice București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educa iei fizice și sportului, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

- 17 -
 ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR
I. SISTEMUL OSOS
Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a
articulaţ iilor dintre ele. Articulaţ iile leagă oasele, integrându-se într-un sistem care
poartă numele de schelet, Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul
omului este de 223, dintre care 95 sunt perechi, iar 33 oase neperechi.
Caracteristicile principale ale oaselor sunt: forma, structura, dezvoltarea şi
creşterea.
Oasele corpului omenesc au forme diferite, caracteristice. După criteriul de
lungime oasele pot fi împărţ ite în trei grupe, şi anume: oase lungi, oase late şi oase
scurte. Oasele lungi se caracterizează prin predominanţ a lungimii faţ ă de grosime
şi lăţ ime. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţ i
numite epifize. în perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de
creştere, care poartă numele de metafiză. Exemplu de oase lungi: femurul, tibia,
peroneul, humerusul, clavicula, etc. Oasele late prezintă două feţ e şi mai multe
margini, variabile ca număr de la un om la altul. Ca exemple ar fi: oasele craniului,
omoplatului, sternul, coxalul. Oasele scurte se caracterizează prin faptul că
lungimea, grosimea şi lăţ imea lor sunt aproape egale, în această categorie intră
oasele tarsiene, oasele carpiene şi vertebrele.
Oasele lungi, cât şi oasele late şi scurte pot prezenta suprafeţ e sau faţ ete
articulare, apofizice, spine, tubercule, creste, fose şi incizuri. Suprafeţ ele sau feţ ele
articulare sunt acele porţ iuni de pe suprafaţ a oaselor care servesc pentru articularea
cu late oase. Apofizole sunt proeminenţ e care se găsesc la suprafaţ a oaselor, au
formă conică sau cilindrică. Spinele sunt proeminenţ e lamelare sau margini mai
lăţ ite ale unui os. Tuberculii reprezintă şi ei proeminenţ e neregulate situate pe
suprafaţ a unor oase. Fosele sunt scobituri de formă ovalară, incizurile, scobituri de
formă cilindrică, iar şanţ urile, scobituri de formă alungită care se găsesc pe suprafaţ a
oaselor.
Oasele sunt alcătuite în principal din ţ esut osos compact şi spongios, la
care se mai adaugă şi alte varietăţ i de ţ esut conjunctiv.
Structura oaselor lungi: a) Structura diafizei: peretele diafizei este format
din următoarele componente:
- periostul este o membrană vasculară care înveleşte, la periferie, întregul os, cu
excepţ ia capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Această membrană
este formată la adult din două straturi, unul extern sau superficial, numit periostul

- 18 -
 fibros, şi altul intern sau profund, care vine în raport cu masa osoasă, numit
periostul osteogen.
- masa osoasă are forma unui tub cilindric axat pe canalul modular şi este
delimitată în partea externă şi în partea internă de câteva straturi de lamele
osoase dispuse concentric, formând sistemul lamelar fundamental extern şi
intern, între cele două sisteme, masa osoasă este alcătuită din ţ esut osos
compact haversian şi interhaversian.
- endostul este o membrană conjunctivă care căptuşeşte la interior masa osoasă
atât a diafizei, cât şi a epifizelor.
În axul diafizei se află un canal, numit canalul medular, în care se găseşte o
substanţ ă de culoare galbenă, roşie sau cenuşie, denumită măduvă osoasă. Măduva
osoasă este o formaţ iune complexă în structura căreia intră diferite varietăţ i de ţ esut
conjunctiv, vase sanguine şi terminaţ ii nervoase. Se deosebesc trei varietăţ i de
măduvă osoasă: roşie, galbenă ş cenuşie. Măduva roşie este de două feluri:
osteogenă şi hematogenă. Măduva roşie osteogenă se găseşte în diafiza oaselor în
perioada intrauterină şi de creştere şi are ca rol principal formarea ţ esutului osos.
Măduva roşie hematogenă se găseşte numai în diafiza oaselor fătului şi are rol
primordial formarea elementelor figurate ale sângelui. La adult rămâne cantonată
numai în ţ esutul osos spongios din epifizele unor oase lungi, din oasele late şi din
corpurile vertebrelor. Măduva galbenă se formează din măduva roşie prin
transformarea anumitor tipuri de celule conjunctive în celule grase sau adipoase.
Măduva cenuşie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor lungi la
bătrâni.
b) Structura epifizei. Pe o secţ iune longitudinală sau transversală se observă că
substanţ a osoasă are un aspect de burete, cu cămăruţ e de diferite mărimi (areole)
limitate de pereţ i osoşi subţ iri, cuprinse într-o capsulă de os compact, în aceste
cămăruţ e se găseşte măduva osoasă.
În structura oaselor scurte intră periostul şi masa osoasă, formată din ţ esut
osos spongios aşezat în partea internă, şi dintr-un strat subţ ire de ţ esut osos
compact aşezat la periferie.
În structura oaselor late intră: periostul, masa osoasă, endostul şi
măduva osoasă. Caracteristica structurală a acestor oase constă în aceea că ţ esutul
osos spongios, care poartă numele de diploe, este situat între două straturi de ţ esut
osos compact învelit de periost.
Scheletul osos al capului este format din 22 de oase, poartă numele de

- 19 -
craniu căruia i se descrie o parte - craniul cerebral sau neurocraniul şi o alta care
formează craniul facial sau viscerocraniul.
Craniul cerebral sau neurocraniul este denumit așa datorită faptului că
adăpostește sistemul nervos central. Este alcătuit din opt oase: frontal, etmoid, sfenoid,
occipital, două oase temporale şi două oase parietale. Are o formă aproximativ
ovoidă, cu axul mare îndreptat antero-posterior, căruia i se pot distinge două părţ i:
bolta craniului şi baza craniului.
Figura 4. Scheletul craniului
1. Fisura orbitară superioară
2. Orbita
3. Fisura orbitară inferioară
4. Vomerul
5. Gaura infraorbitară
6. Cavitatea nazală
7. Protuberan \?«¡‹ \ <
8. Mandibula
9. Osul zigomatic
10. Osul maxilar
11. Osul lacrimal
12. Osul nazal
13. Osul temporal
14. Osul parietal
15. Osul frontal
Osul frontal este un os nepereche, aşezat în partea anterioară a craniului,
deasupra masivului facial. Este alcătuit din două părţ i şi anume, o parte verticală şi
alta orizontală. Osul frontal prezintă o faţ ă endocraniană, care vine în raport cu
creierul, şi alta exocraniană, care vine în raport cu pielea capului. Partea verticală se
mai numeşte şi scuama frontalului. Pe faţ a exocraniană se află două proeminenţ e
orizontale aşezate deasupra orbitelor, numite arcadele sprâncenoase. Tot pe faţ a
exocraniană, osul frontal prezintă două proeminenţ e osoase situate deasupra
arcadelor sprâncenoase, numite bose frontale laterale iar medial se află bosa
frontală medială sau glabela. În interiorul părţ ii verticale, în dreptul glabelei se găsesc
nişte cavităţ i săpate între tăblia internă şi externă a osului, numite sinusurile frontale.
Inferior, frontalul se articulează cu etmoidul printr-un şanţ în formă de U deschis
posterior, numit şanţ etmoidal.
Osul etmoid este un os nepereche, aşezat în partea anterioară şi mediană a

- 20 -
bazei craniului, sub porţ iunea orizontală a osului frontal. El contribuie la formarea
peretelui cavităţ ii craniene, precum şi a foselor nazale şi orbitale şi este alcătuită
dintr-o parte verticală, o parte orizontală şi două mase laterale. Partea orizontală este
alcătuită dintr-o lamă osoasă aşezată în şanţ ul etmoidal al frontalului. Ea are o formă
dreptunghiulară şi prezintă un număr mare de orificii, de unde şi denumirea de lamă
ciuruită. Această lamă formează plafonul cavităţ ii nazale. Prin orificiile ei trec nervii
olfactivi. Partea verticală este împărţ ită în două porţ iuni: o porţ iune numită apofiza crista
gali şi o porţ iune numită lama perpendiculară a etmoidului. Masele laterale sunt
formaţ iuni osoase situate pe părţ ile laterale şi inferioare ale lamei ciuruite, în interiorul
lor se găsesc săpate nişte cavităţ i numite celulele etmoidale.
Osul sfenoid este un os nepereche aşezat în partea centrală a bazei
craniului, între etmoid şi frontal. Osul sfenoid este alcătuit din următoarele părţ i: corpul
sfenoidului, aripile mici, aripile mari şi apofizele pterigoide. Corpul sfenoidului are o formă
neregulată, cuboidală. Pe faţ a superioară se observă o adâncitură, depresiune - numită
şaua turcească, în care este adăpostită glanda hipofiză. În corpul sfenoidului se găsesc
două cavităţ i, numite sinusuri sfenoidale, care comunică cu fosele nazale. Aripile mici
sunt două lame osoase de formă triunghiulară aşezate în plan orizontal. Aripile mari
sunt două formaţ iuni osoase ce se desprind de pe feţ ele laterale ale corpului
sfenoidului; ele prezintă trei feţ e: o faţ ă cerebrală, care contribuie la formarea
endobazei; o faţ ă orbitală, care ia parte la formarea peretelui extern al orbitei; o faţ ă
temporală, care formează peretele cutiei craniene, între frontal şi temporal (fosa
temporală). Apofizele pterigoide sunt două proeminenţ e osoase care se desprind de faţ a
inferioară a corpului sfenoidului, îndreptându-se vertical în jos. Fiecare apofiza
pterigoidă este alcătuită din două lame osoase (una internă şi alta externă). Între cele
două lame se găseşte un spaţ iu care. poartă numele de fosa pterigoidă.
Osul occipital este un os nepereche situat în partea mediană, posterioară şi
inferioară a capului. Are două feţ e antero-superioare (endocraniană) şi postero-inferioară
(exocraniană) şi patru margini. Faţ a endocraniană prezintă fosele cerebeloase, fosele
cerebrale, protuberanta occipitală internă. Faţ a exocraniană prezintă protuberanţ a
occipitală externă, liniile occipitale superioare şi inferioare.
Osul occipital are forma unui segment de sferă, prezentând în partea sa
inferioară un orificiu ovalar - gaura occipitală - care realizează comunicarea între
cavitatea craniană şi canalul rahidian. Occipitalul este alcătuit din patru părţ i: partea
bazilară, două părţ i laterale şi scuama occipitalului. Partea bazilară sau corpul, apofiza
bazilară este situată anterior fa <? ¡ gaura occipitală. Pe faţ a exocraniană se află

- 21 -
tuberculul faringian, pe care se insera aponevroza faringiană (ce formează peretele
superior al faringelui), iar pe faţ a endocraniană se observă un şanţ numit clivus, în care
se află bulbul rahidian şi puntea. Părţ ile laterale sunt două formaţ iuni osoase
neregulate aşezate lateral, de o parte şi de alta a găurii occipitale. Pe faţ a
exocraniană a părţ ilor laterale se află condilii occipitali. Scuama occipitalului este
situată înapoia găurii occipitale, reprezentând cea mai mare parte a osului occipital.
Ea are două feţ e, una endocraniană, care vine în raport cu creierul mare şi cu
creierul mic, şi alta exocraniană, care vine în raport cu pielea şi muşchii capului.
Osul temporal este un os pereche aşezat în partea inferioară şi laterală a
cutiei craniene și participă la formarea bazei craniului şi a calotei craniene. Osul
temporal este alcătuit din trei părţ i; partea pietroasă, timpanică şi scuama
temporalului. Partea pietroasă sau stânca temporalului are două feţ e superioare şi
două feţ e inferioare şi este situată la baza craniului, între sfenoid şi occipital şi are
forma unei piramide. Faţ a anterioară a stâncii temporalului se află pe endobaza
craniului, iar faţ a inferioară, pe exobaza craniului. Pe faţ a anterioară a osului
temporal se observă o mică scobitură - impresiunea trigemenului - în care se află
ganglionul nervului trigemen. Pe faţ a posterioară se găseşte orificiul endocranian al
conductului auditiv intern. Faţ a inferioară a stâncii temporalului este neregulată,
prezentând depresiunea numită fosă jugulară. Partea timpanică a osului temporal
este situată pe faţ a exocraniană a temporalului. Este formată dintr-o lamă osoasă,
curbată în sus şi alcătuieşte trei sferturi din orificiul conductului auditiv extern.
Scuama temporalului este o lamă osoasă aplatizată, are două feţ e şi patru margini,
de formă aproape semicirculară, situată în partea superioară a osului temporal. Pe
faţ a exocraniană a scuamei temporalului se află o proeminenţ ă osoasă, numită
apofiza zigomatică, şi o depresiune numită fosa mandibulară.
Osul parietal este un os lat de formă aproximativ patrulateră, situat de o
parte şi de alta a liniei mediane, în partea superioară şi laterală a craniului. Prezintă
o faţ ă exocraniană convexă şi o faţ ă endocraniană concavă. Pe faţ a exocraniană se
află bosa parietală şi două linii curbe. Pe faţ a endocraniană, de formă concavă se
găsesc fosa parietala şi numeroase şanţ uri, în care sunt adăpostite vasele sanguine.
Marginile osului parietal se articulează cu porţ iunea verticală a osului frontal (cu care
formează sutura coronară), cu scuama occipitalului (cu care formează sutura
lambdoidă), cu osul parietal de pe partea opusă (cu care formează sutura sagitată a
craniului) și cu scuama osului temporal (cu care formează o sutură scuamoasă).
Viscerocraniul sau scheletul fe ¡ este alcătuit din 14 oase, dintre care

- 22 -
şase pereche şi două nepereche: două maxilare, două palatine, două zigomatice,
două lacrimale, două nazale, două cornete nazale inferioare, vomerul şi mandibula.
Aceste oase alcătuiesc împreună un os masiv situat la partea anterioară a craniului,
în care sunt adăpostite ochiul, fosele nazale, cavitatea bucală şi faringele.
Maxilarul este un os pereche care prin articularea cu cel de partea opusă
participă la formarea scheletului osos al cavităţ ii bucale, al cavităţ ii orbitale şi al
foselor nazale. Maxilarul se compune dintr-un corp şi apofizele palatină şi piramidală.
Corpul maxilarului are o formă neregulată și prezintă patru feţ e: anterioară,
superioară sau orbitală, internă sau nazala şi posterioară. Faţ a anterioară vine în
raport cu părţ ile moi ale feţ ei. Fa \ superioară are forma unei lame triunghiulare.
Faţ a internă ia parte la formarea peretelui lateral al foselor nazale. Posterior fa <? ¡
apofiza zigomatică se descrie faţ a posterioară pe care se găseşte o proeminenţ ă
numită tuberozitatea maxilară. Cei patru pereţ i ai corpului maxilarului delimitează o
cavitate, numită sinusul maxilar, care comunică cu fosa nazală. Apofiza piramidală
are bază, vârf şi trei feţ e (superioară, anterioară şi posterioară). Apofiza palatină
este o lamă osoasa care porneşte de pe faţ a internă sau nazală a maxilarului şi
participă la formarea palatului dur.
Osul palatin este un os pereche de formă neregulată, aşezat înapoia osului
maxilar, este format dintr-o lamă osoasă orizontală și alta verticală unite în unghi drept.
Lama orizontală se uneşte cu cea de pe partea opusă, formând treimea posterioară a
bolţ ii palatine. Lama verticală este de formă aproximativ patrulateră, formează o parte
din peretele lateral al cavităţ ii nazale.
Osul zigomatic sau osul malar este un os pereche aşezat în partea
superioară şi laterală a feţ ei, El are o formă neregulată, prezentând două feţ e (una
internă şi alta externă), patru margini şi patru unghiuri. Faţ a externă vine în raport cu
pielea şi cu muşchii feţ ei, formând umărul obrazului. Faţ a internă intră în constituţ ia
fosei temporale.
Osul lacrimal este un os pereche aşezat pe peretele median al fosei orbitale,
are forma unei lame dreptunghiulare, formând împreună cu apofiza frontală a
maxilarului canalul nazolacrimal.
Osul nazal are forma unei lame dreptunghiulare. Faţ a externă a nazalului
este acoperită de piele, iar cea internă formează o parte din peretele superior şi
lateral al fosei nazale.
Cornetul nazal inferior este un os care se prezintă ca o lamelă osoasă de
formă triunghiulară. El este fixat printr-o margine de peretele extern al fosei nazale, iar

- 23 -
cealaltă margine o are liberă. Între cornetul nazal inferior şi peretele lateral al fosei
nazale se află un spaţ iu, numit meatul nazal inferior.
Vomerul este un os nepereche aşezat în plan median. Marginea lui
superioară se articulează cu faţ a inferioară a corpului sfenoidului. Prin marginea lui
inferioară vomerul se articulează cu lama perpendiculară a etmoidului formând
porţ iunea osoasă a septului nazal.
Mandibula este un os nepereche aşezat în partea inferioara a craniului
visceral, fiind singurul os mobil al scheletului capului. Ea este formată din trei părţ i:
un corp şi două ramuri. Corpul mandibulei are forma unei potcoave aşezate cu
convexitatea în partea anterioară. Pe faţ a anterioară, externă a corpului mandibulei,
pe linia ei mediană se află o proeminenţ ă osoasă, numită simfiza mentonieră iar
lateral, câte un orificiu pe unde ies nervii şi vasele mentale, numit gaura mentonieră.
Tot pe faţ a anterioară se află pe fiecare parte câte o creastă, numită linia oblică
externă pe care se insera muşchi. Pe fata posterioară, internă a corpului mandibulei
se găsesc: mici proeminen ¡ aşezate de o parte şi de alta a liniei mediane,
numite apofizele genii superioare şi inferioare pe care se inseră muşchii geniogloşi
şi geniohidieni); câte o creastă osoasa, numită linia oblică internă sau milohioidiană,
pe care se insera muşchiul milohioidian; o depresiune aşezată deasupra liniei
milohioidiene, numită foseta sublinguală, care vine în raport cu glanda sublinguală; o
altă depresiune aşezată dedesubtul liniei milohioidiene, numită foseta
submandibulară, care vine în raport cu glanda salivară submandibulară. Pe
marginea superioara a corpului mandibulei se observă opt scobituri, numite alveole
dentare, în care se fixează dinţ ii arcadei dentare inferioare. Ramurile mandibulei se
prezintă ca nişte lame osoase de formă aproape patrulatere care continuă corpul
mandibulei, formând cu acesta un unghi, numit unghiul mandibulei sau gonion. În
partea superioară se află condilul mandibulei care formează împreună cu cavitatea
glenoidă a temporalului articulaţ ia temporo-mandibulară.
Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală, stern şi coaste.
Segmentul toracal ai coloanei vertebrale împreună cu coastele şi cu sternul
formează scheletul toracelui sau cutia toracelui în care sunt adăpostite inima, vasele
mari, plămânii, traheea, esofagul şi alte organe. Segmentul sacral al coloanei
vertebrale împreună cu cele două oase coxale formează bazinul în care sunt
adăpostite vezica urinară, uterul, o parte din intestinul subţ ire, precum şi ramurile
principale ale aortei şi venei cave inferioare.
Coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului. Ea este aşezată

- 24 -
pe linia mediană şi posterioară a trunchiului, întinzându-se de la scheletul
craniului, cu care se articulează, până la bazin. Coloana vertebrală este alcătuită,
pe de o parte, din piese osoase numite vertebre, iar pe de alta, din piese
fibrocartilaginoase, numite discuri intervertebrale. În alcătuirea coloanei vertebrale
intră 33-34 vertebre, care sunt grupate în cinci regiuni, şi anume: cervicală (7
vertebre), toracală (12 vertebre), lombară (5 vertebre), sacrală (5 vertebre),
coccigiană (4-5 vertebre). Cele cinci vertebre care alcătuiesc regiunea sacrală sunt
sudate între ele, formând osul sacral. De asemenea, cele 4-5 vertebre care alcătuiesc
regiunea coccigiană formează împreună osul coccis.
Caracterele generale ale vertebrelor: în afară de vertebrele regiunii sacrale şi
coccigiene care, aşa cum am văzut, sunt sudate între ele formând oase aparte, şi de
prima vertebră cervicală, toate celelalte vertebre se compun din următoarele părţ i:
corpul vertebral, arcul vertebral, apofiza spinoasă, apofizele transverse şi apofizele
articulare. Corpul vertebral are forma unui segment de cilindru. El este situat în
partea anterioară a vertebrei şi prezintă două feţ e orizontale şi o circumferinţ ă. Arcul
vertebral este format din doi pediculi vertebrali şi două lame vertebrale. Pediculii
vertebrali leagă arcul vertebral de corpul vertebrei. Atât marginea superioară, cât şi
cea inferioară a fiecărui pedicul vertebral prezintă câte o scobitură, numită incizura
vertebrală. Incizurile a două vertebre suprapuse delimitează orificiul numit gaura
intervertebrală, prin care ies nervii spinali. Corpul vertebrei împreună cu arcul
vertebral delimitează orificiul numit gaura vertebrală. Prin suprapunerea vertebrelor
care alcătuiesc coloana, şi deci prin suprapunerea găurilor vertebrale, se formează
canalul vertebral sau rahidian, în care este adăpostită măduva spinării. Apofiza
spinoasă este o proeminenţ ă osoasă care porneşte de pe faţ a posterioară a
arcului vertebral. Apofizele transverse sunt două proeminenţ e osoase care pornesc
de pe feţ ele laterale ale arcului vertebral. Apofizele articulare, în număr de patru,
sunt proeminenţ e aproximativ verticale.
Caracterele specifice ale vertebrelor. Vertebrele regiunii cervicale, cu excepţ ia
primelor două, prezintă unele particularităţ i. Astfel corpul vertebral este mic, iar gaura
vertebrală are formă triunghiulară. Apofizele transversale sunt străbătute în bază de
câte un orificiu, iar la vârf se termină cu doi tuberculi, unul anterior şi altul posterior.
Prima vertebră cervicală se numeşte atlas, iar cea de a doua, axis. Astfel,
atlasul nu are corp vertical, el fiind alcătuit din două arcuri (unul anterior şi altul
posterior) şi din două mase laterale ce delimitează o gaură vertebrală de formă
circulară. Axisul prezintă ca element particular o proeminenţ ă osoasă de forma unei

- 25 -
dinte, care pleacă de pe partea superioară a corpului vertebrei şi poartă numele de
apofiza odontoidă sau dintele axisului.
Vertebra a 7-a cervicală se deosebeşte prin faptul că apofiza spinoasă a
acesteia nu se bifurcă, este lungă şi proeminentă sub piele.
Vertebrele toracice prezintă pe părţ ile laterale ale corpului feţ e articulare
pentru coaste, numite feţ e articulare costale.
Vertebrele lombare au corpul vertebral mare şi gaura vertebrală
triunghiulară.
Osul sacrum este un os care rezultă din sudarea celor cinci vertebre ale
regiunii sacrate. El prezintă o bază, un vârf şi patru feţ e. Baza sacrumului prezintă
două apofize articulate. Vârful sacrumului prezintă două proeminente osoase numite
coarnele sacrale, între coarnele sacrumului se află hiatul sacral. Faţ a anterioară sau
pelvină a sacrumului prezintă patru creste orizontale, denumite liniile transverse, la
extremităţ ile cărora se găsesc găurile sacrate anterioare, prin care trec ramurile
anterioare ale nervilor sacrali. Faţ a posterioară sau dorsală a sacrumului prezintă pe
linia mediană o creastă osoasă, numită creasta sacrală mediană. De o parte şi de
alta a sacrului se găsesc crestele sacrale intermediare şi crestele sacrale laterale.
între crestele sacrală, mediană şi crestele sacrale intermediare se găsesc găurile
sacrale posterioare, prin care ies ramurile posterioare ale nervilor sacrali. Prin
feţ ele laterale ale sacrumului osul se articulează cu osul coxal, formând articulaţ ia
sacroiliacă. Sacrul este străbătut de la bază spre vârf de canalul sacral,
corespunzător canalului vertebral, în canalul sacral se află filum terminale care
împreună cu nervii lombar i şi sacraţ i alcătuiesc împreună coada de cal.
Coccisul rezultă din sudarea celor 4-5 vertebre ale regiunii coccigiene. Ca şi
sacrul, el are două feţ e (anterioară şi posterioară), două margini laterale, o bază şi
un vârf. Baza coccisului se articulează cu vârful sacrului. De pe suprafaţ a ei pornesc
coamele coccisului.
Coloana vertebrală prezintă patru curburi: cervicală, toracală, lombară şi
sacrococcigiană. Curbura cervicală are concavitatea orientată posterior şi se
numeşte lordoză cervicală. Cea toracală are convexitatea orientată posterior şi
poartă numele de cifoză toracală. Curbura lombară, a cărei concavitate este
orientată posterior, se numeşte lordoză lombară. Curbura sacrococcigiană are
convexitatea orientată posterior.
Scheletul cutiei toracice este alcătuit din coloana vertebrală toracală,
aşezată posterior, sternul, aşezat anterior, coastele şi cartilajele costale, situate între

- 26 -
stern şi coloană.
Sternul este format din trei părţ i: manubriul sternal, corpul sternului şi
apendicele xifoid. Manubriul sternal formează la locul de unire cu corpul sternului
un unghi cu deschidere posterioară, numit unghiul sternal. Apendicele xifoid,
reprezentat de cele mai multe ori printr-un cartilaj, se află la extremitatea inferioară a
sternului,
Coastele sunt oase late, foarte alungite, de forma unor arcuri situate între
coloana vertebrală şi stern. Ele sunt în număr de 12 perechi şi se subîmpart în trei
categorii: adevărate, false şi flotante. Coastele adevărate (primele şapte perechi) se
articulează prin intermediul cartilajelor costale direct cu sternul, în timp ce coastele
false (perechile VIII, IX; X) se articulează indirect cu sternul. Datorită cartilajelor lor,
coastele false se unesc formând arcurile cartilaginoase, prin intermediul cărora se
articulează cu sternul. Coastele flotante nu se articulează cu sternul, ele
terminându-se liber în peretele abdomenului.
Caracterele generale ale coastelor: fiecare coastă este formată dintr-un corp şi
două extremităţ i. Corpul coastei prezintă o faţ ă exterioară convexă, o altă faţ ă internă
concavă, o margine superioară şi o margine inferioară. Pe marginea inferioară, către
faţ a internă, se află şanţ ul costal, în care sunt adăpostite artera, vena şi nervul
intercostal. Extremitatea posterioară a coastei se articulează cu coloana vertebrală.
Extremitatea anterioară se prelungeşte cu cartilajul costal, format din ţ esut
cartilaginos hialin. Ei face legătura între coaste şi stern.
Scheletul membrului superior
Oasele care alcătuiesc scheletul membrului superior sunt descrise ca oase ale
centurii scapulare şi oasele extremităţ ii libere a membrului superior. Centura
scapulară este alcătuită din claviculă şi omoplat. Scheletul extremităţ ii libere a
membrului superior se subîmparte, la rândul lui, în scheletul braţ ului, reprezentat
de humerus, scheletul antebraţ ului, alcătuit din radius şi ulna sau cubitus, şi
scheletul mâinii, format din oasele carpiene, metacarpiene şi falange.
I. Oasele centurii scapulare se compune din două oase; clavicula şi
scapula sau omoplatul.
Clavicula este un os lung, pereche, aşezat în partea anterioară şi
superioară a cutiei toracice, între stern şi omoplat. Ea are forma literei S şi este
formată dintr-un corp şi două extremităţ i: extremitatea sternală, care se
articulează cu sternul, şi extremitatea acromială, care se articulează cu acromionul
omoplatului.

- 27 -
 Figura 5. Scheletul osos
1. Frontal
2. Zigomatic
3. Mandibula
4. Coloana vertebrală
5. Oasele coxale
6. Claviculă
7. Omoplat
8. Stern
9. Coaste
10.Humerus
11.Cubitus (ulnă)
12.Radius
13.Oasele carpiene
14.Oasele metacarpiene
15.Falangele mâinii
16.Femur
17.Rotulă (patelă)
18.Tibie
19.Peroneu (fibulă)
20.Oasele tarsiene
21.Oasele metatarsiene
22.Falangele piciorului

Scapula sau omoplatul este un os lat, pereche, aşezat în partea

posterioară a cutiei toracice. Are o formă triunghiulară, cu baza în sus. Scapula
prezintă două feţ e (anterioară şi posterioară), trei margini (vertebrală, axilară şi
superioară) şi trei unghiuri (superior, inferior şi lateral).
II. Oasele extremităţ ii libere a membrului superior sunt: humerusul,
care formează scheletul braţ ului, ulna şi radiusul, care alcătuiesc scheletul
antebraţ ului, oasele carpiene, metacarpiene şi falangele, din care este alcătuit
scheletul mâinii.
Humerusul este un os lung, pereche, care formează scheletul braţ ului. El este
alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţ i sau epifize. Corpul are forma unei
prisme triunghiulare cu marginile mult rotunjite, prezintă în partea mijlocie

- 28 -
proeminenţ a osoasă numită tuberozitatea deltoidiană şi şanţ ul nervului radiat.
Extremitatea superioară prezintă: capul humeral, tuberculul mare, tuberculul mic şi
şanţ ul intertubercular. Capul numeral este o formaţ iune osoasă a cărei suprafaţ ă
articulară are mărimea unei treimi dintr-o sferă. El intră în cavitatea glenoidă a
scapulei. Extremitatea inferioară a humerusului este turtită antero-posterior şi
prezintă condilul humeral, trohleea, epicondilii medial şi lateral, fosa coronoidă şi
olecraniană.
Ulna sau cubitus este un os lung, pereche, care împreună cu radiusul
formează scheletul antebraţ ului. Ulna este formată dintr-un corp şi două
extremităţ i. Corpul de forma unei prisme triunghiulare, prezintă trei feţ e şi trei
margini. Marginea dinspre radius (laterală) este ascuţ ită şi poartă numele de creasta
interosoasă a ulnei. Extremitatea superioară prezintă incizura trohleară, olecranul,
apofiza coronoidă, tuberozitatea ulnară şi incizura radială. Extremitatea inferioară a
ulnei este alcătuită dintr-o parte sferică, numită capul ulnei, şi dintr-o proeminenţ ă
osoasă ascuţ ită, numită apofiza stiloidă a ulnei
Radiusul este un os lung, pereche, care împreună cu ulna formează scheletul
antebraţ ului. El este aşezat lateral extern fa <? ¡ ulnă. Radiusul prezintă un corp şi
două extremităţ i. Corpul este de formă rotundă în partea superioară şi de prismă
triunghiulară în cea inferioară, prezintă: creasta interosoasă şi tuberozitatea radială.
Extremitatea superioară a radiusului are formă cilindrică şi poartă denumirea de
cap radial. Acesta prezintă o suprafaţ ă articulară scobită, aşezată pe faţ a superioară,
numită foseta capului radial. Extremitatea inferioară a radiusului prezintă o
proeminenţ ă osoasă care pleacă de pe faţ a laterală şi se prelungeşte în jos, numită
apofiza stiloidă a radiusului, se articulează cu capul cubitusului scafoid semilunar.
Oasele carpiene sunt în număr de opt și formează masivul carpian, corpul
sau segmentul proximal al scheletului mâinii. Ele sunt aşezate pe două rânduri, unul
superior şi altul inferior. Oasele carpiene se articulează, pe de o parte, între ele, iar
pe de lata, cu oasele antebraţ ului şi cu cele metacarpiene. Rândul superior este
alcătuit, din afară înăuntru, din următoarele patru oase: scafoid, semilunar, piramidal
şi pisiform. Rândul inferior este alcătuit din trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu
cârlig. Aceste se articulează cu cinci oase metacarpiene numerotate de la 1-5, de la
exterior la interior, aceste la rândul lor se articulează cu primul rând de falange. Sunt
trei falange pentru fiecare deget, cu excepţ ia policelui care are două falange.
Scheletul membrului inferior
Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se împart în

- 29 -
oasele centurii pelviene şi oasele extremităţ ilor libere a membrului inferior.
I. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu
osul sacral şi cu coccisul formează bazinul.
Coxalul este un os pereche, de formă neregulată care provine din sudarea
a trei oase primitive: ilion, ischion şi pubis. La adult coxalul are două feţ e (medială şi
laterală), patru margini (anterioară, posterioară, superioară şi inferioară) şi patru
unghiuri. Faţ a medială prezintă: fosa iliacă internă, linia arcuată, faţ eta auriculară a
coxalului, fundul cavităţ ii cotiloide şi gaura obturatorie. Faţ a laterală prezintă: fosa
iliacă externă, acetabulum şi gaura obturatoare. Marginea anterioară prezintă trei
proeminenţ e osoase, numite spina iliacă antero-superioară, spina iliacă antero-
inferioară, eminenţ a iliopectinee, spina pubisului. Marginea posterioară prezintă două
proeminenţ e osoase, numite spina iliacă postero-superioară şi spina iliacă postero-
inferioară; marea incizură sciatică, spina sciatică, mica incizură sciatică situată sub
spina sciatică; tuberozitatea ischiatică, situată în partea inferioară a acestei margini.
Marginea superioară poartă numele de creasta iliacă. Marginea inferioară prezintă o
suprafaţ ă articulată, numită faţ eta pubiană sau faţ a articulată simfizară care
serveşte la articularea celor două oase coxale.
II. Oasele extremităţ ii libere a membrului inferior sunt: femurul, care
formează scheletul coapsei; tibia şi fibula, care alcătuiesc scheletul gambei; oasele
tarsiene, metatarsiene şi falangele, care alcătuiesc scheletul piciorului. Tot în
alcătuirea scheletului extremităţ ii libere a membrelor inferioare mai intră şi rotula sau
patela, un os situat în tendonul muşchiului cvadriceps femural.
Femurul este un os lung, pereche, care formează scheletul coapsei. El se
compune dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţ i sau epifize. Corpul are o formă
asemănătoare cu o prismă triunghiulară cu feţ ele convexe şi netede. Pe muchia
posterioară a corpului se găseşte o creastă osoasă - linia aspră a femurului.
Extremitatea superioară prezintă: capul femurului, gâtul femurului, trohanterul mare,
trohanterul mic şi creasta intertrohanteriană. Capul femural este o formaţ iune osoasă
de formă aproape sferică, prevăzută cu o suprafaţ ă articulată. Gâtul sau colul
femurului are o formă aproape cilindrică şi măsoară aproximativ 5 cm. Trohanterul
mare şi trohanterul mic. sunt două proeminenţ e osoase situate la locul de unire dintre
colul şi corpul femurului. Extremitatea inferioară, uşor turtită anteroposterior, este
alcătuită din condiţ ii femurali (medial şi lateral), epicondilii femurali (medial şi
lateral), trohleea femurală şi groapa sau incizură intercondiliană. Condilii femurali
sunt două mase osoase voluminoase, ovoide, aşezate unul medial şi altul lateral.

- 30 -
Epicondilii femurali sunt două proeminenţ e oase situate de o parte şi de alta a epifizei
inferioare (epicondilul medial şi epicondilul lateral). Trohleea femurală este o
suprafaţ ă articulară asemănătoare cu un scripete sau mosor, situată pe faţ a
anterioară a epifizei, respectiv, a condililor femurali. Ea se articulează cu rotula.
Tibia este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează scheletul
gambei. Pentru descrierea anatomică prezintă: un corp, două epifize. Corpul are
forma unei prisme triunghiulare, prezentând trei fe ¡K? ‒¡ ? «\‒£ ‹ . Epifiza proximală
mai este denumită și platou tibial, datorită aspectului plat pe care îl prezintă. Prin
intermediul acesteia se realizează articularea cu epifiza inferioară a femurului. Epifiza
inferioară prezintă o apofiză internă – maleola internă.
Fibula sau peroneul este un os lung, pereche, care împreună cu tibia
formează scheletul gambei. Tibia este așezată medial, iar fibula lateral. Fibula se
compune dintr-un corp ? ›·<? ¡‚ ‒¡« < . Corpul fibulei reprezintă o creastă
interosoasă pe care se inseră membrana interosoasă a gambei. Extremitatea
superioară sau capul peroneului prezintă o suprafa <?\‒ ¦· \‒<?fi¡‹ ‒·?¦›‹dilul lateral
al tibiei ? ›? fi‒›¡« ‹¡‹ <? › ›\ <Y? ̅‒¢· ? ¦\fi· · ? \·? \fi›¢ \? › <? \? fi¡‒›‹¡· · M
Extremitatea inferioară prezintă o forma iune osoasă care coboară sub nivelul
extremită inferioare a tibiei, denumită maleola lateral sau externă, care se
articulează cu astragalul și o suprafa <?\‒ ¦· \‒<?fientru tibie.
Rotula sau patela este un os scurt, turtit antero-posterior, de formă
triunghiulară, situat în masa tendonului cvadriceps femural. Pe fa a posterioară a
rotulei se găsesc două fe e articulare pentru articularea cu condilii femurali.
Oasele tarsiene sunt în număr de șapte și formează tarsul sau segmentul
posterior al scheletul piciorului. Ele sunt așezate pe două rânduri, unul posterior și
altul anterior. Rândul posterior este alcătuit din talus (astragal) și calcaneu, iar rândul
anterior, din osul scafoid, cuboid și cele trei oase cuneiforme.
Oasele mefatarsiene, în număr de cinci, alcătuiesc segmentul mijlociu al
scheletului piciorului. Ele sunt numerotate de la l la V, începând din dreptul
degetului mare al piciorului.
Falangele alcătuiesc scheletul degetelor sau scheletul segmentului anterior
al piciorului. Ele sunt în număr de 14. Fiecare deget, cu excepţ ia celui mare (haluce),
are câte trei falange; proximală, mijlocie şi distală,
II: ARTICULA hhLE
Articulaţ iile sunt constituite din totalitatea elementelor anatomice prin care
două sau mai multe oase se unesc între ele şi sunt reprezentate de formaţ iuni

- 31 -
conjunctive şi musculare. După modul de dezvoltare embriologică, formaţ iunile de
legătură, forma extremităţ ilor osoase ce vin în contact precum şi după gradul de
mobilitate, articulaţ iile se clasifică în: articulaţ ii fixe, fibroase, sinartroze; articulaţ ii
semimobile, cartilaginoase, amfiartrozele ce prezintă un grad de libertate al mişcării;
articulaţ iile mobile, sinoviale, diartrozele ce prezintă mai multe grade de libertate
pentru mișcări.

Articula ¡?¢ ‚¡K? ‹\‒ ‒› ¡ ¡

Figura 6. Sindesmoză
1. Radius
2. Membrana interosoasă
3. Cubitusul

În cazul acestor articulaţ ii legătura dintre oasele

participante este realizată prin ligamente şi/sau
membrane. Sunt articulaţ ii în care nu sunt
posibile mişcările. Ca varietăţ i de articulaţ ii
fibroase se disting:
1. Sindesmozele, sinfibrozele în care unirea celor două oase se realizează prin
intermediul ţ esutului conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastice, formându-se
ligamentul interosos; exemplu: membrana interosoasă radio-cubitală sau tibio-
peronieră.
2. Suturile sunt articulaţ ii în care oasele sunt despărţ ite de un strat subţ ire de ţ esut
fibros care se continuă în afară cu periostul osului şi în interior cu un strat fibros din
dura-mater; exemplul tipic pentru această clasă de articulaţ ii sunt articulaţ iile oaselor
cranieni.
Figura 7. Articulaţ ie de tip sutură
1. Structura suturii
2. Ţ esutul osos
3. Osul parietal
4. Sutura sagitală
5. Stratul subcortical
Se descriu mai multe tipuri de suturi: articulaţ ia dinţ ată: fronto-parietală,
interparietală; articulaţ ia solzoasă temporal-parietală; articulaţ ia plană:
fragmentele osoase sunt alăturate oasele internazale.

- 32 -
 Figura 8. Osul coxal în faza embrionară Figura 9. Gomfoza

1. Ilionul 1. Pulpa dintelui

2. Ischionul 2. Cavitatea alveolară
3. Pubisul 3. Smalţ ul
4. Locul unde se realizează sutura celor 4. Dentina
trei oase embrionare primitive 5. Cimentul dentar
5. Cartilaj hialin 6. Mucoasa
7. Structură osoasă
3. Sinostozele sunt articulaţ ii care odată cu procesele de creștere şi dezvoltare se
osifică; de ex. osul coxal este format din trei oase embrionare primare ilion, ischion
şi pubis;
4. Gomfoza este articulaţ ia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară:
implantările dentare.
Amfiartrozele – articula ¡? ¦\‒ \£ ‹›\ ¡ La această categorie de
articulaţ ii legătura dintre oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj.
Articulaţ iile prezintă o schiţ ă de cavitate articulară între oase; mobilitatea în articulaţ ie
este limitată. Tipuri de articulaţ ii cartilaginoase:

Figura 10. Articulaţ ie tip simfiză

1. Simfiza pubiană
2. Osul coxal
3. Discul interarticular
4. Secţ iune prin pubis

1. Simfizele sunt articulaţ ii care prezintă un fibrocartilaj intraarticular compact iar, la

exterior articulaţ ia prezintă ligamente periferice; de ex: simfiza pubiană.

- 33 -
2. Sincondrozele sunt articulaţ ii în care legătura se realizează prin intermediul
cartilajului hialin sau fibros: de ex. cartilajul articular dintre diafiză şi epifiză.
Diartrozele sau articula ¡ mobile, sinoviale
Există mai multe criterii de clasificare al diartrozelor. După numărul de axe de
mişcare se disting: articulaţ ii uniaxiale: care permit mișcările într-un singur plan:
rotaţ ie (articulaţ ii trohoide), flexie – extensie (articulaţ ie tip trohlean). articulaţ ii
biaxiale: ce prezintă 2 axe perpendiculare una pe cealaltă: articulaţ ii în șa, articulaţ ii
elipsoidale. articulaţ ii triaxiale: care permit toate tipurile de mișcări: articulaţ ie
sferoidală.
După numărul de suprafeţ e articulare care participă la formarea articulaţ iei:
simple: cu 2 suprafeţ e, complexe: cu mai multe suprafeţ e articulare.
După forma suprafeţ elor articulare: articulaţ ii plane: cu 2 suprafeţ e
articulare plane ce permit numai mișcări de alunecare, ex. articulaţ iile
carpiene/tarsiene; articulaţ ii cu o suprafaţ ă convexă şi una concavă: cu un grad de
libertate în care sunt posibile mișcările de flexie - extensie; sunt articulaţ ii tip trohlee
(ginglimul) ex. articulaţ ia humero-cubitală; articulaţ ii trohoide, de tip pivot: în care
una dintre suprafeţ e este un segment de cilindru convex şi alta o suprafaţ ă concavă
corespondentă, ex: articulaţ ia radio-ulnară superioară.
Structura articulară: la o articula ¡? fi› ? ¢ ? ¡ ¦‒ ¡? ·‒«< ›\‒¡ ¡? ¡ ¡mente:
suprafe ¡ ¡? \‒ ¦· \‒¡K? ¦\‒ \ · ? ⁄ \ ‹K? ¦\ \ ¡\? \‒ ¦· \‒<K? ¢›‒«\ ·‹ ¡? ¦\‒¡? \ £·‒<
congruen \? ·fi‒\¢¡ ¡ ›‒?\‒ ¦· \‒¡? ?« ›\¦¡ ¡? ¡?·‹ ‒¡?\‒ ¦· \‒<M
Suprafeţ ele articulare sunt în general acoperite de cartilaj hialin strâns legat de
os; au o suprafaţ ă externă netedă; sunt de grosimi variabile şi au un sistem de
nutriţ ie legat de lichidul sinovial şi de procesele de difuziune din capilarele
membranelor sinoviale. Au formă încadrabilă geometrică: plană, cilindrică, sferică,
eliptică. Tocmai ca urmare a formei fragmentelor osoase care participă la o articulaţ ie
rezultă şi posibilităţ ile de mișcare. Astfel, în articulaţ iile plane mișcările sunt mai
reduse pe când în cele de formă curbă mișcările sunt mai ample. În articulaţ iile curbe
(sfenoidale) există porţ iuni osoase convexe ce corespund unor porţ iuni concave
realizându-se o perfectă îmbinare, congruenţ ă a suprafeţ elor osoase. Procesele
artrozice sunt rezultatul unei lipse de congruenţ ă articulară ceea ce determină
procese ulcero-necrotice ale cartilajului şi ale ţ esutului osos subiacent.
Cartilajul articular acoperă suprafeţ ele articulare ale osoaselor. Este un cartilaj
hialin, alb sidefiu cu nuanţ e albăstrui. Prezintă o suprafaţ ă care se continuă cu
periostul şi una liberă care corespunde cavităţ ii articulare. Cartilajul hialin este mai

- 34 -
gros la tineri; prin înaintarea în vârstă îşi pierde caracteristicile. Prin prezenţ a fibrelor
de colagen din cartilajul hialin se asigură continuitatea cu fibre colagenice sinoviale şi
cele ale periostului ceea ce determină ca mușchii care au inserţ ii periarticulare să nu
dezvolte o forţ ă de tracţ iune mai mare pe epifiză. Întinderea şi grosimea (1-12mm)
cartilajului articular sunt legate de amplitudinea mișcărilor precum şi de presiunea
care se exercită asupra oaselor. Cartilajul hialin este o structură anatomică care nu
prezintă vase de sânge şi nici terminaţ ii nervoase. Nutriţ ia este asigurată de arterele
capsulo-sinoviale, de arterele osului subiacent şi de către lichidul sinovial. În
compoziţ ia cartilajului hialin intră un procent semnificativ de apă, cca 50-60%, ceea
ce explică scăderea elasticităţ ii articulare în cazurile de deshidratare. Rolurile pe care
le îndeplinește cartilajul articular sunt: amortizarea șocurilor prin compresibilitatea
structurilor din care este format; de a asigura elasticitatea articulaţ iilor permiţ ând o
ușurinţ ă şi libertate de mișcare.
Figura 11. Articulaţ ie de tip sinovial
1. Mușchi
2. Bursă sinovială
3. Tendon
4. Suprafaţ ă articulară
5. Disc intraarticular
6. Faţ a lateral externă a capsulei articulare
7. Cartilaj articular
8. Sinovială
9. Spaţ iul articular
10. Osul subiacent
11. Membrana internă a capsulei articulare
În condiţ ii normale, cavitatea articulară este un spaţ iu virtual, dar poate deveni
o cavitate reală, în cazurile patologice sau traumatice, prin prezenţ a unei simple
serozităţ i, lichid purulent sau sero-sanghinolent. Cavitatea articulară este un spaţ iu
ocupat de lichidul sinovial, delimitată de membrana sinovială a capsulei articulare şi
de cartilajul articular. Lichidul sinovial este bogat în mucină; el are rol de lubrefiere şi
de nutriţ ie. Vâscozitatea sa crește la temperaturi joase ceea ce explică efectele
nefavorabile ale frigului asupra gradului de mobilitate articulară.
Formaţ iunile care asigură congruenţ a suprafeţ elor articulare sunt cele cu
ajutorul cărora se produce o îmbinare mai bună a oaselor și sunt reprezentate de
cadrul articular și fibrocartilajele intraarticulare.
Cadrul articular (labrul articular, fibrocartilajul de mărire) are rolul de a mări

- 35 -
cavitatea articulară pentru realizarea unei mai bune congruenţ e. Se întâlnește în
locurile unde există diferenţ e între suprafeţ ele osoase ex. articulaţ ia umărului,
șoldului.
Fibrocartilaje intraarticulare: Discul este un element anatomic
fibrocartilaginos, circular şi care ocupă toată suprafaţ a articulară împărţ ind cavitatea
articulară în două zone distincte ex. articulaţ ia temporo-mandibulară. Meniscul este
un fibrocartilaj în formă de semilună care aderă de suprafaţ a osoasă cea mai mobilă
şi o însoţ ește în toate mișcările ex: articulaţ ia genunchiului.
Mijloacele de unire ale unei articulaţ ii sau capsula articulară. Circumferinţ a
capsulei articulare se inseră în funcţ ie de necesităţ ile de mișcare în articulaţ ia
respectivă: în cazul mișcărilor de amplitudine mică capsula se inseră la marginea
cartilajului articular; în cazul articulaţ iilor cu mișcări ample inserţ ia se realizează la
distanţ ă faţ ă de cartilajul articular. Grosimea membranei din care este formată
capsula este diferită în funcţ ie de activitatea în articulaţ ia respectivă: groasă, în
articulaţ iile cu mișcări limitate; subţ ire, elastică, în articulaţ iile cu mișcări ample.
Vascularizaţ ia capsulei articulare este asigurată de ramuri secundare din artera
musculară, iar arteriolele ajung până la membrana sinovială realizând o bogată reţ ea
intrasinovială. Venele se varsă în trunchiurile venoase învecinate articulaţ iei. Vasele
limfatice se găsesc în stratul fibros al capsulei precum şi la nivelul membranei
sinoviale. Articulaţ ia prezintă inervaţ ie dublă senzitivă şi motorie. Inervaţ ia senzitivă
este reprezentată de terminaţ iile nervoase libere, corpusculii Vater-Paccini, Golgi-
Manzoni (în interiorul capsulei şi la exterior în raport cu tendoanele periarticulare),
Ruffini (în legătură cu fibrele de colagen). Toate aceste fibre nervoase au rolul de a
culege informaţ ii de tip motor (tracţ iune, presiune, poziţ ia epifizelor unele faţ ă de
altele în timpul mișcării, durere), termic (aprecierea gradului de căldură/frig),
compoziţ ie, ph-ului intraarticular. Fibrele motorii sunt de origine postganglionară,
pătrund în capsula articulară reglând închiderea sau deschiderea numeroaselor
anastomoze intracapsulare.
Rolurile capsulei sunt de: menţ inere a epifizelor în contact; limitare a răspândirii
revărsatelor articulare în ţ esuturile vecine; oprirea pătrunderii proceselor patologice
în interiorul articulaţ iei. Stratul intern (membrana sinovială) este cel care secretă
lichidul sinovial - are culoare gălbui, este vâscos (datorită conţ inutului în acid
hialuronic), transparent.
Structura capsulei articulare. Capsula articulară este formată dintr-un strat
extern fibros, cu conţ inut bogat în fibre de colagen, strat ce este considerat o

- 36 -
continuare a periostului oaselor şi este cel care vine în raport cu musculatura regiunii
şi cu tendoanele. Dispoziţ ia fibrelor ce alcătuiesc stratul extern este adaptată
necesităţ ilor locale ale articulaţ iei: fibrele longitudinale: ce întind capsula în axa
longitudinală sunt rezultatul mișcării de flexie-extensie; fibre circulare sau ligamentele
orbiculare: sunt dispuse transversal peste o articulaţ ie ca urmare a acţ iunii de
răsucire; fibre oblice: sunt rezultante ale mișcării de rotaţ ie internă şi externă.
Ligamentele sunt elemente anatomice rezistente, inextensibile care întăresc
articulaţ ia şi previn depăşirea limitei normale a mișcării. Clasificarea ligamentelor:
după topografia lor: ligamente pot fi descrise ca fiind intra - şi extracapsulare.
după originea embriologică pot fi: - capsulare: ligamentele rezultate prin
diferenţ ierea unei porţ iuni din capsula articulară; - tendinoase rezultate prin
transformarea unor tendoane ex: ligamentul rotulian; - musculare rezultate prin
atrofierea unor mușchi: ligamentul acromio-coracoidian; - fibrozate: ligamentul
stilo-hioidian.
după poziţ ia pe care o au în raport cu oasele: ligamente interosoase.
Alţ i factori care participă la menţ inerea suprafeţ elor articulare în poziţ ie:
presiunea atmosferică; mușchii prin proprietăţ ile elastice şi tonice pe care le au;
existenţ a unor mușchi tensori ai capsulei articulare inseraţ i pe fundurile de sac şi
care împiedică prinderea sinovialei între suprafeţ ele articulare în timpul mișcărilor.
III. SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul nostru.
Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior. Există mai multe
criterii de clasificare a muşchilor.
După forma pe care o au, muşchii pot fi: lungi, fusiformi, cilindrici: de ex.
muşchiul gracilis; laţ i: de ex. muşchii drepţ i abdominali; muşchi scurţ i, profunzi: de ex.
muşchii interosoşi; muşchi orbiculari situaţ i în jurul unor orificii naturale: orbicularii
pleoapelor sau ai buzelor.
După numărul de capete de inserţ ie se descriu muşchi de tip biceps, triceps
sau cvadriceps.
După modul de grupare al fasciculelor musculare faţ ă de tendonul aferent
există muşchi: care se continuă direct cu tendonul: muşchii drepţ i abdominali; care
prezintă inserţ ie oblică faţ ă de tendon; corpul muscular poate fi întrerupt de tendon,
cum se întâmplă la muşchiul drept abdominal.
În funcţ ie de localizare muşchii pot fi: profunzi, superficiali.
După numărul de articulaţ ii peste care trec se distig muşchii: uniarticulari,

- 37 -
scurţ i; biarticulari, poliarticulari, lungi.
În funcţ ie de tipul de contracţ ie care este dezvoltată, există muşchi: netezi,
cum sunt cei care formează peretele organelor interne, striaţ i ce alcătuiesc aparatul
locomotor, miocardic – muşchi cu caractere intermediare între primele două categorii.
La exterior masele musculare sunt îmbrăcate într-o fascie comună numită
aponevroză, care este, de fapt, o membrană conjunctivă formată din fibre dispuse
pe două sau mai multe planuri cu scopul de a menţ ine forma generală a grupelor
musculare. Sub aponevroză există un spaţ iu subfascial, spaţ iu virtual care este
umplut cu ţ esut conjunctiv lax. Rolul acestui spaţ iu este de a permite alunecarea
muşchiului în timpul contracţ iilor musculare. Fiecare corp muscular se găseşte învelit
cu un manşon fibros denumit perimisium extern. De pe faţ a internă a acestuia
pornesc spre interiorul corpului muscular prelungiri conjunctive care
compartimentează interiorul, prelungiri denumite perimisium intern sau
endomisium. Endomisium se află în contact direct cu fibrele care formează
muşchiul. Rolurile ţ esutului conjunctiv este de a: asigura rezistenţ a ţ esutului
muscular, asigura un schelet intern pentru muşchi, împiedica întinderea peste
măsură a muşchilor, păstra forma muşchilor permiţ ând alunecarea peste planurile
vecine. În cazul muşchilor voluminoşi endomisium trimite spre interiorul corpului
muscular prelungiri ceea ce determină împărţ irea muşchiului în fascicule musculare
primare, secundare sau terţ iare. Analiza muşchilor cu ajutorul unei lupe sau a
microscopului optic (ce poate evidenţ ia structuri cu ordin de mărime cuprins între 10µ
şi 100µ) relevă o structură poligonală a muşchiului, mai ales dacă se realizează o
secţ iune transversală a muşchiului. La exterior se pune în evidenţ ă sarcolema sub
forma unei membrane subţ iri, dar care este în acelaşi timp şi elastică.
În interiorul acesteia se descrie o masă citoplasmatică abundentă numită
sarcoplasmă care conţ ine nuclei, reticul endoplasmatic, incluziuni celulare şi
miofibrile. Spre deosebire de alte structuri din corpul uman, nucleii sunt multipli şi
situaţ i periferic formând o structură numită sinciţ iu. Prezenţ a în interiorul celulei a
unui număr mare de organite celulare este expresia unei activităţ i intense. Forma
celulelor musculare, alungită în sens longitudinal, este, adaptată funcţ iei acestor
celule, de a permite contracţ ia musculară.
După compoziţ ia, culoarea şi proprietăţ ile funcţ ionale ale fibrelor care
alcătuiesc muşchii se descriu: fibre musculare roşii: bogate în mioglobină,
sarcoplasmă, însă sărace în miofibrile ceea ce face ca aceşti muşchi să se contracte
mai lent, dar să obosească mai greu; fibre musculare albe care sunt sărace în

- 38 -
sarcoplasmă, bogate în miofibrile, astfel încât să poată să realizeze contracţ ii rapide,
dar de scurtă durată.

Figura 12. Aspectul microscopic al unei fibre musculare striate

1. Miofibrilă 6. Cisterne terminale
2. Mitocondrie 7. Reticul sarcoplasmatic
3. Citozol 8. Sarcolemă
4. Unitate morfofuncţ ională musculară 9. Nucleu
5. Tub T 10. Fibre musculare
Studierea cu ajutorul microscopului cu putere mare de rezoluţ ie (microscop
electronic) relevă faptul că fibrele musculare sunt formate din 400-2000 de miofibrile
de 1-3 microni şi care sunt dispuse paralel cu axul longitudinal al fibrei musculare.
Miofibrilele sunt organite caracteristice fibrelor musculare striate şi reprezintă structuri
contractile. Miofibrilele rezultă ca urmare a diferenţ ierii sarcoplasmei. Miofibrilele se
caracterizează printr-o striaţ ie dublă: una longitudinală, determinată de dispoziţ ia
miofibrilelor în fascicule longitudinale şi paralele; alta transversală, consecutivă
alternării regulate de discuri clare şi întunecate. Miofibrilele sunt structuri heterogene
care sunt formate printr-o alternanţ ă de: discuri clare, izotrope (I) ce conţ in actină şi
discuri întunecate, anizotrope (A) ce conţ in miozină. În timpul contracţ iei musculare
filamentele de actină pătrund printre cele de miozină şi se leagă de aceasta prin
intermediul unor punţ i subţ iri. Procesul este dependent de prezenţ a ionilor de calciu.
Din punct de vedere al compoziţ iei chimice, analiza muşchilor scheletici
relevă: prezenţ a apei, în proporţ ie de 70-75% şi în rest un reziduu uscat format din
substanţ e azotate (creatină, creatinină), lipide (trigliceride, fosfatide), glucide şi ioni
(de calciu, magneziu, potasiu, fosfor).
Anexele muşchilor reprezintă structuri anatomice indispensabile funcţ ionării
acestora, dar care au un alt tip de structură decât aceştia.
Fasciile conjunctive sunt formaţ iuni conjunctive dispuse la exteriorul

- 39 -
muşchiului. Din aceste fascii se desprind septuri intermusculare cu inserţ ii profunde
la nivelul oaselor delimitându-se astfel lojele osteo-fibroase pentru grupele
musculare. Direcţ ia orientării fibrelor conjunctive în interiorul fasciilor este
determinată de factori mecanici.
Ligamentele inelare sau retinaculele sunt îngroşări fibroase sub forma unor
bandelete care trec peste şanţ urile osoase pe care le transformă în canale osteo-
fibroase. Prin prezenţ a acestora sunt menţ inute în poziţ ie anatomică tendoanele mai
ales în locurile unde acestea îşi schimbă direcţ ia.
Tendonul este elementul anatomic care continuă muşchiul sau pătrunde în
interiorul acestuia sub forma unor lame aponevrotice de care se prind fibrele
musculare. Tendonul este o structură conjunctivă rezistentă, necontractilă şi
inextensibilă. Rolul tendonului este de a: mări distanţ a dintre fibre în timpul
contracţ iei musculare realizând astfel un spaţ iu necesar îngroşării lor fără ca aceasta
să realizeze comprimare pachetelor vasculo-nervoase subiacente; fixa muşchiul în
totalitate la planurile osoase profunde.
Joncţ iunea tendino-musculară este o zonă, aşa cum arată şi denumirea,
unde se realizează continuarea muşchiului cu tendonul. Ceea ce se continuă cu
tendonul sunt de fapt numai fibrele conjunctive ale muşchiului.
Tecile sinoviale sunt structuri anatomice cu rol de a favoriza alunecarea
tendoanelor în interiorul canalelor osteo-fibroase.
Bursele sinoviale sunt formaţ iuni saculare conjunctive, cu o mică cantitate de
lichid, situate la nivelul tendoanelor şi joncţ iunilor osteo-tendinoase, mai ales acolo
unde expunerea la traumatismele prin presiune este mai mare sau unde tendoanele
alunecă pe un plan dur, osos. Bursele sinoviale îndeplinesc rol de protecţ ie, dar şi de
a favoriza alunecarea tendoanelor.
Contracţ ia muşchilor striaţ i implică intense activităţ i metabolice asociate cu un
mare consum de oxigen ceea ce determină o vascularizaţ ie abundentă. Arterele au
iniţ ial o direcţ ie transversală; după ce pătrund în muşchi se ramifică. Arterele mici
sunt aşezate în vecinătatea ţ esutului conjunctiv, care separă fasciculele primare şi
sunt legate prin anastomoze transversale. Din arterele mici se desprind capilare
care, mai ales în muşchii cu fibre predominant roşii, prezintă mici dilataţ ii fusiforme
sau ampulare în care se acumulează sângele în decursul contracţ iei. În musculatura
în repaus numai o parte din capilare sunt deschise, majoritatea fiind închise. În timpul
contracţ iei are loc deschiderea şi dilatarea capilarelor ceea ce determină sporirea
patului vascular local. Venele urmează traiectul invers al arterelor. Vasele limfatice

- 40 -
se găsesc numai în perimisium şi endomisium.
Inerva \? «· ¦⁄ ›‒M Fibrele senzitive sunt groase şi provin de la nivelul
ganglionilor senzitivi din măduva spinării. Aceste fibre se termină în organitele
receptoare specifice. Fusul neuro-muscular are o componentă: musculară:
reprezentată prin 2-10 fibre musculare subţ iri, bogate în sarcoplasmă, care în
porţ iunea centrală se subîmpart în 2-3 fibre secundare, nervoasă: reprezentată
printr-un număr de fibre nervoase care se spiralează în jurul fiecărei fibre musculare.
Aparatul sau organul neuro-tendinos Golgi, prezent în toţ i muşchii, este
situat în zona de tranziţ ie dintre fibrele musculare şi cele tendinoase. Aparatul Golgi
este delimitat de o structură capsulară şi prezintă un aparat central format din fibre
tendinoase fuzionate. În jurul acestuia se descrie o bogată reţ ea de neurofibrile
provenite din fibre nervoase mielinice.
Terminaţ ii nervoase libere situate în structurile conjunctive din muşchi sunt
dispuse în apropierea sau în jurul vaselor de sânge. Sensibilitatea culeasă de aceşti
receptori este legată de variaţ iile de presiune şi tensiune care iau naştere în timpul
contracţ iei în muşchi, tendoane sau în anexele lor.
Proprietă ¡? «· ¦⁄ ›‒? ¦⁄¡ ¡ ¦ ? ·‹ ? ¦›‹ ‒\¦ \ ¡\K? ¡ \ ¦ \ ¡\K? ›‹ ¦ \ ¡\
și troficitatea. Contractilitatea se reflectă în capacitatea muşchiului de a dezvolta o
tensiune mecanică la extremităţ ile sale, însoţ ită sau nu de scurtarea lungimii
muşchiului şi de alte manifestări fizico-chimice (electrice, biochimice, termice) şi
histomorfologice care pregătesc, însoţ esc şi urmează procesul de contracţ ie propriu-
zise. Elasticitatea este capacitatea muşchiului de a se alungi în anumite limite ce-i
caracterizează extensibilitatea, cât şi revenirea la dimensiunea iniţ ială după
încetarea forţ ei de întindere. În stare de repaus sau nestimulat, muşchiul se află în
mod normal sub o tensiune uşoară determinată de proprietatea de tonicitate, urmată
de o uşoară scurtare după secţ ionarea tendoanelor sale. Tonicitatea reprezintă stare
de tensiune, de semicontracţ ie caracteristică muşchilor. La întreţ inerea tonusului
muscular participă, în mod direct sau indirect, un număr mare de structuri nervoase:
aferenţ ele senzoriale, exteroceptive şi proprioceptive, formaţ iunea reticulată din
sistemul nervos, căile nervoase de conexiune precum şi cele de conducere.
Troficitatea este capacitatea muşchiului de a creşte în dimensiuni şi forţ ă. Hipertrofia
musculară este însoţ ită, în general, şi de creşterea eficienţ ei contracţ iei musculare.
Principalele grupe de mușchi somatici
După regiunile în care se găsesc situaţ i, muşchii somatici se împart în
următoarele mari grupe: muşchii capului, muşchii gâtului, muşchii trunchiului, muşchii

- 41 -
membrelor superioare şi muşchii membrelor inferioare.
Muşchii capului
La nivelul capului se descriu mușchii: masticatori şi mimicii (pieloşi).
a. Muşchii masticatori sunt muşchi care acţ ionează asupra mandibulei
realizând masticatia. După acţ iunea pe care o au se clasifică în:
muşchii ridicători ai mandibulei sunt: temporal, maseter, pterigoidian intern,
muşchii propulsori ai mandibulei sunt muşchii pterigoidieni externi,
muşchii coborâtori ai mandibulei sunt: burta anterioară a muşchiului digastric,
milohioidianul, geniohioidianul, pielosul gâtului.
muşchii retropulsori sunt: m. temporal şi burta posterioară a digastricului
muşchii diductori sunt muşchii pterigoidieni externi
b. Muşchii pieloşi ai capului au trei caractere comune: au o inser ¡ mobilă
cutanată, sunt situaţ i în jurul orificiilor fe ei, sunt inerva de nervul facial:
muşchii pieloşi ai craniului: occipital, frontal,
muşchii pieloși ai pleoapelor şi sprâncenelor: orbicularul pleoapelor,
sprâncenosul,
muşchii nasului. piramidal, transvers, dilatatorul narinelor şi mirtiform,
muşchii buzelor sunt:
- constrictorii: orbiculari şi compresorul buzelor
- dilatatorii: m. canin, rn. buccinator, m. pătratul bărbiei, m. moţ ul bărbie:
- superficiali: m. ridicător propriu al buzei superioare, m. ridicător comun al
buzei superioare şi aripii nasului, m. mare şi mic zigomatic, m. Rizorius
Santorini, m. triunghiularul buzelor, pielosul gâtului.
Muşchii gâtului
Muşchii regiunii anterioare a gâtului se grupează în şase grupe: profund
median, profund lateral, subhioidian, suprahioidian, antero-lateral şi superficial. Dintre
to ?\¦¡ ?«· ¦⁄ ?' ?fi‒¡ ¡‹ <«?'‹?¦›‹ ‹·\‒¡?‹·«\ ?fi¡?¦¡ ?«\ importanţ i.
Muşchiul pielos al gâtului se găseşte imediat sub piele. Când se contractă
încreţ eşte pielea gâtului, trage în jos buza inferioară şi colţ ul gurii şi contribuie în mică
măsură la coborârea mandibulei.
Muşchiul sternocleidomastoidian este aşezat pe partea antero-laterală a
gâtului. Este cel mai gros dintre muşchii regiunii anterioare a gâtului.
Sternocleidomastoidienii produc înclinarea capului pe spate şi ridicarea feţ ei când se
contractă bilateral şi rotirea capului de partea opusă.
Muşchii suprahioidieni sunt aşezaţ i în partea mijlocie a regiunii anterioare a

- 42 -
gâtului, deasupra osului hioid. Printr-o inser ¡? ¡? ¢ ‚¡\ < pe osul hioid şi prin
celălalt pe oasele craniului, pe apofiza mastoidă a osului temporal (m. digastric,
pântecul posterior), pe apofiza stiloidă a osului temporal (m. stilohioidiah), pe linia
milohioidiană a mandibulei (m, milohioidian), pe foseta digastrică a mandibulei (m.
digastric, burta anterioară) şi pe apofizele genii de pe faţ a internă a corpului
mandibulei (m. geniohioidian). Muşchii suprahioidieni iau parte la formarea
planşeului bucal (m. milohioidian). Prin coborârea mandibulei, ei participă la actul
masticaţ iei. Muşchii subhioidieni sunt aşezaţ i în partea mijlocie a regiunii anterioare
a gâtului, sub osul hioid. Cu excepţ ia unuia dintre ei (m. sternotiroidian), muşchii
subhioidieni se prind cu un capăt pe osul hioid şi cu celălalt pe manubriul sternal, pe
marginea superioară a omoplatului (m. omohioidian) şi pe cartilajul tiroid (m.
tirohioidian). Prin contracţ ia lor, muşchii subhioidieni fixează osul hioid.
Muşchii scaleni, în număr de trei (anterior, mijlociu şi posterior), sunt aşezaţ i
în partea laterală şi profundă a gâtului. Ei se prind de apofizele transverse ale
vertebrelor cervicale şi de primele două coaste.
Muşchii prevertebrali sunt cei mai profunzi dintre muşchii regiunii anterioare a
gâtului. Ei sunt aşezaţ i înapoia viscerelor gâtului şi înaintea coloanei vertebrale din
regiunea respectivă.
Muşchii regiunii posterioare a gâtului se împart în patru grupe:
a. muşchi profunzi ai spatelui şi cefei: sunt dispuşi în două planuri, într-un
prim plan se află muşchiul sacrospinal, iar în al doilea mai mulţ i muşchi:
semispinafi, multifizi, intertransversali, interspinali, drepţ i posteriori ai capului, oblici
ai capului etc. Muşchii din ambele planuri sunt aşezaţ i în jgheaburile osoase
delimitate de şirul apofizelor spinoase şi de unghiurile dorsale ale coastelor. De
aceea, aceşti muşchi se mai numesc şi muşchii jgheaburilor vertebrale. Aceștia sunt
mu ¦⁄ ? ¦·‒ K? fi‒›¢·‹ ? ¦\‒¡? ¡? '‹ ‹ ? '‹tre două vertebre învecinate şi din muşchi
lungi, care-i acoperă pe cei scurţ i sărind peste mai multe vertebre. Muşchii situaţ i în
jgheabul dintre apofizele spinoase şi apofizele transverse formează tractul medial, iar
muşchii situaţ i între apofizele transverse şi unghiurile coastelor, tractul lateral. Tractul
medial este format din trei sisteme musculare: sistemul interspinos, spinotransvers
şi transversospinos. Sistemul interspinos este alcătuit din muşchii scurţ i care se
întind între două apofize spinoase al vertebrelor alăturate (m. Interspinali), între
apofiza spinoasă a axisului şi occipitalului (m. marele drept posterior al capului),
între arcul posterior al atlasului şi osul occipital (m. micul drept posterior ai capului).
Sistemul spinotransvers este prezent numai în regiunea cefei (m. splenius) și este

- 43 -
format din muşchi scurţ i, profunzi, care se prind pe apofizele transverse şi pe cele
spinoase ale vertebrelor (m. semispinali, muitifizi şi rotatori). Tractul lateral este
format din două sisteme musculare, numite după originea şi inserţ ia lor: sistemul
intertransversar şi sistemul spinal. Sistemul intertransversar este format din muşchi
scurţ i şi muşchi lungi (m. intertransversari, m. oblic superior al capului). Muşchii lungi
pleacă din masa comună sacrolombară, individualizându-se în regiunea toracică în
doi muşchi: iliocostal şi logissimus. Muşchii spatelui şi ai cefei produc prin contracţ ia
lor mişcările de rotaţ ie, extensie şi de lateralitate ale capului şi ale coloanei vertebrale.
b. planul complexilor este reprezentat de:
- marele complex se inseră inferior pe apofizele transverse ale primelor 5-6
vertebre toracale şi ultimilor 4 vertebre cervicale de unde fasciculele
musculare iau traiect ascendent şi se termină pe occipital,
- micul complex se prinde inferior pe apofizele transverse al ultimelor 4-5 vertebre
cervical, iar superior pe marginea superioară a apofizei mastoide,
- transversarul gâtului se întinde de la apofizele transverse a primelor 5 vertebre
toracale la tuberculii apofizelor transverse ale ultimelor 5 cervicale,
- partea cervicală a masei sacrolombare.
c. planul spleniusului şi angularului
- mușchiul splenius se insera inferior pe jumătatea inferioară a ligamentului
cervical posterior, pe apofizele spinoase a celei de-a 7-a cervicale şi primele 4-5
lombare, se îndreaptă în sus şi se împarte în două porţ iuni: splenius capitis şi
splenius colum.
- angular al omoplatului se ataşează inferior unghiului supero-intern al omoplatului,
iar superior pe tuberculii posteriori ai apofizelor transverse a primelor 4-5 cervicale.
d. planul superficial: mușchiul trapez este un muşchi lat, cu originea pe
osul occipital şi pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracale, iar cu inserţ ia pe
claviculă, acromion şi pe spina omoplatului. Muşchiul trapez poate fi considerat ca
fiind format din trei părţ i: superioară, mijlocie şi inferioară. Contracţ ia părţ ii superioare
ridică umărul, contracţ ia părţ ii mijlocii apropie omoplatul de coloana vertebrală, iar
contracţ ia părţ ii inferioare coboară umărul. Contracţ ia unilaterală a părţ ii
superioare înclină capul lateral şi îl roteşte în sens opus, iar contracţ ia bilaterală
produce extensia capului.
Musculatura trunchiului
O parte dintre mușchi se inseră pe oasele cutiei toracice, alcătuind
musculatura toracelui, iar o altă parte, de oasele bazinului şi ale toracelui, alcătuind

- 44 -
musculatura cavităţ ii abdominale. Muşchii toracelui se subîmpart în muşchi extrinseci
şl intrinseci.
a) Muşchii extrinseci ai toracelui (pectoralul mare, pectoralul mic, dinţ at
anterior) se inseră pe torace şi pe oasele centurii scapulo-humerale.
Muşchiul pectoral mare este un muşchi lat, de formă triunghiulară, aşezat
pe peretele anterior al toracelui, imediat sub piele. El are originea pe claviculă
(partea claviculară), pe stern şi pe cartilajele costale (partea sterno-costală), pe
teaca dreptului abdominal (partea abdominală). Cele trei părţ i ale muşchiului se
unesc într-un tendon comun, care se inseră pe tuberculul mare al humerusului.
Contracţ ia muşchiului produce adducţ ia şi rotaţ ia medială a braţ ului, colaborează cu
muşchii marelui dorsal şi cu trapezul în mişcarea de căţ ărare, ridicând corpul.
Muşchiul pectoral mic este aşezat sub muşchiul pectoral mare. El are originea
pe coastele III-V şi inserţ ia pe apofiza coracoidă a omoplatului. Trage scapula înainte
şi în jos, ridică coastele.
Muşchiul dinţ at anterior este un muşchi lat în formă de evantai, aşezat pe
peretele lateral al toracelui. El are originea pe faţ a externă a primelor nouă coaste,
iar inserţ ia pe marginea vertebrală a scapulei. Partea superioară a muşchiului ridică
scapula, cea mijlocie o trage (lateral, iar cea inferioară o basculează, ridicând braţ ul
în sus. Ridică coastele, contribuind la actul inspiraţ iei forţ ate.
b) Muşchii intrinseci ai toracelui sunt muşchi proprii cutiei toracice. Ei
sunt aşezaţ i în trei straturi: stratul extern (mușchii intercostali externi), stratul
mijlociu (mușchii intercostali interni) şi stratul intern (mușchii subcostali, mușchiul
transvers al toracelui şi mușchii ridicători ai coastelor). Prin contracţ ia lor, muşchii
intrinseci ai toracelui produc şi mişcările respiratorii ale cutiei toracice (inspirul şi
expirul) în colaborare cu muşchiul diafragm.
Muşchiul diafragm este un muşchi lat nepereche, în formă de cupolă, cu partea
convexă îndreptată în sus. El este aşezat în partea inferioară a cutiei toracice şi are
trei porţ iuni de origine: o porţ iune lombară, care porneşte de pe corpul primelor
vertebre lombare; o porţ iune costală, care porneşte de pe faţ a internă a ultimelor
şase coaste şi o porţ iune sternală, care porneşte de pe faţ a internă a apendicelui
xifoid. Fibrele musculare ale acestor trei porţ iuni se îndreaptă în sus şi spre centrul
muşchiului, unde se prind pe o aponevroză subţ ire dar rezistentă, așa-numitul centru
tendinos. Muşchiul diafragm separă incomplet cavitatea toracică de cavitatea
abdominală, deoarece ele este prevăzut cu orificii străbătute de organe care trec
dintr-o cavitate într-alta: orificiul venei cave inferioare, orificiul esofagului, orificiul

- 45 -
aortei. Diafragmul este muşchiul esenţ ial al inspiraţ iei.
Muşchii abdomenului
Abdomenul este un segment al trunchiului delimitat în partea superioară de
diafragm, iar în cea inferioară de strâmtoarea superioară a bazinului.
a) Muşchii pere ›‒ antero-laterali ai abdomenului sunt formaţ i din muşchi
laţ i care se prind pe coastele cutiei toracice şi pe cele ale bazinului. Pe linia mediană
a abdomenului, la locul de întâlnire al aponevrozelor muşchilor celor doi pereţ i
antero-laterali, se găseşte o bandă fibro-tendinoasă care poartă numele de linia albă.
Ea se întinde de la apendicele xifoid până la simfiza pubiană şi serveşte ca punct de
inserţ ie pentru fibrele musculare. Prin acţ iunea lor, muşchii abdomenului produc flexia
trunchiului, a bazinului. Ei participă la menţ inerea viscerelor, abdominale în poziţ ie
fiziologică. Musculatura peretelui antero-lateral al abdomenului este format din
următorii cinci muşchi: drept al abdomenului, piramidal, oblic extern al
abdomenului, oblic intern al abdomenului şi transvers al abdomenului.
Muşchiul drept abdominal este un muşchi lung, cu fibrele dispuse vertical,
aşezate de o parte şi de alta a liniei albe. El are originea pe apendicele xifoid şi pe
coastele V, VI, VII, iar inserţ ia pe pubis şi pe simfiza pubiană. Acţ iunile muşchiului
drept al abdomenului sunt diferite; el coboară coastele, participă la flexia coloana
vertebrală şi apleacă trunchiul înainte.
Muşchiul oblic extern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele dispuse
oblic, aşezat imediat sub piele. El are originea pe coastele V-XII şi inserţ ia pe
creasta osului coxal, pe pubis şi pe linia albă. Muşchiul oblic extern al abdomenului
flectează trunchiul înainte, produce rotirea trunchiului pe partea opusă, ridică
peretele abdominal anterior.
Muşchiul oblic intern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele
dispuse oblic. El are originea pe creasta iliacă şi inserţ ia printr-o mare
aponevroză pe cartilajele costale, pe linia albă şi pe pubis. Acţ iunea lui este
asemănătoare cu cea a muşchiului oblic extern al abdomenului.
Muşchiul transvers al abdomenului este un muşchi lat, cu fibrele dispuse
transversal faţ ă de axul longitudinal al corpului. Are originea pe creasta iliacă şi pe
ultimele cartilaje costale, iar inserţ ia pe linia albă. Acest muşchi măreşte presiunea
din cavitatea abdominală.
b) Muşchii peretelui posterior al abdomenului La alcătuirea peretelui
posterior al abdomenului participă trei muşchi: pătratul lombelor, psoas şi iliacul.
Muşchii psoas şi iliac vor fi prezentaţ i în cadrul grupului-de muşchi ai membrelor

- 46 -
inferioare. Muşchiul pătratul lombelor este un muşchi lat, de formă patrulateră, cu
originea pe creasta iliacă şi cu inserţ ia pe coasta a XII -a şi pe apofizele
transverse ale primelor vertebre lombare. Prin acţ iunea lui produce flexia
laterală a coloanei vertebrale, şi a trunchiului şi fixează, ultimele coaste în
expira \?¢›‒ｽ\ <M
Figura 13. Mușchii scheletici
A – vedere anterioară
B – vedere posterioară
1. M. frontal
2. M orbicularul ochilor
3. M. orbicularul buzelor
4. M. sternocleidomastoidian
5. M. deltoid
6. M. mare pectoral
7. :m biceps brahial
8. M. din \ ?\‹ ¡‒ ›‒
9. M. oblic extern
10. M. drept abdominal
11. M. croitor
12. M. cvadriceps femural
13. M. adductor lung
14. M. anteriori ai gambei
15. M. vast medial din
cvadriceps
16. M. trapez
17. M. mare dorsal
18. M. triceps brahial
19. M. antebra · ·
20. M. biceps femural
21. M semimebranos
22. M. semitendinos
23. M adductori ai coapsei
24. M gastrocnemieni
25. M. solear
26. Tendonul lui Achile
Muşchii membrelor superioare
Muşchii membrelor superioare se împart în mai multe grupe, după
aşezarea lor şi după rolul pe care îl îndeplinesc: muşchii umărului, muşchii

- 47 -
braţ ului, muşchii antebraţ ului şi muşchii mâinii.
Muşchii umărului se află în regiunea centurii scapulară, formează în jurul
articulaţ iei scapulo-humerale un grup muscular care asigură mobilitatea atât de
amplă a braţ ului. Muşchii umărului sau ai centurii scapulare sunt: deltoidul,
subscapularul, supraspinosul, infraspinosul, rotundul mare şi rotundul mic.
Muşchiul deltoid are o formă triunghiulară şi este situat imediat sub piele. El are
trei părţ i: claviculară, acromială şi spinală. Partea claviculară se află anterior şi
are originea pe claviculă, partea acromială se află la mijloc şi are originea pe
acromion, iar partea spinală se află posterior şi are originea pe spina scapulei. Cele
trei porţ iuni ale muşchiului deltoid converg către un tendon care se insera pe
tuberozitatea deltoidiană (V-ul deltoidian) a osului humeral. Muşchiul deltoid produce
abducţ ia humerusului - depărtează braţ ul de trunchi şi-I ridică în poziţ ie orizontală,
duce braţ ul înainte şi-l roteşte lateral. Muşchii subscapular, supraspinos, infraspinos,
rotundul mare şi rotundul mic sunt muşchi profunzi ai umărului, care au originea pe
scapulă şi inserţ ia pe tuberculul mare şi tuberculul mic al humerusului. Aceşti muşchi
participă la acţ iunile de abducţ ie şi rotaţ ie a braţ ului.
Muşchii braţ ului se împart în două mari grupe: muşchii regiunii
anterioare a braţ ului (bicepsul brahial, brahialul, coracobrahialul) şi muşchii
regiunii posterioare a, braţ ului (trlcepsul brahial). Muşchiul biceps brahial este un
muşchi lung aşezat pe faţ a anterioară a braţ ului. Extremitatea lui superioara are
doua capete, unul lung şi altul scurt. Cele două capete se unesc formând corpul
muşchiului. Extremitatea inferioară se inseră printr-un tendon mai lat pe tuberozitatea
radială. Muşchiul biceps produce flexia antebraţ ului pe braţ . Capătul lung al
bicepsului contribuie la mişcarea de abducţ ie a braţ ului (ridicarea braţ ului). Bicepsul
participă, de asemenea, la mişcarea de supinaţ ie a braţ ului. Muşchiul brahial anterior
este un muşchi lung situat între biceps şi humerus. Contracţ ia lui produce flexia
antebraţ ului pe braţ . Muşchiul coacobrahial are originea pe apofiza coracoidă a
scapulei si inserţ ia pe humerus. Prin contracţ ia lui, coracobrahialul produce flexia
braţ ului.
Muşchiul triceps brahial este un muşchi voluminos, care ocupă toată regiunea
posterioară a braţ ului. El are trei capete de origine: unul se prinde pe unghiul lateral
al scapulei, iar celelalte două (lateral şi medial) pe humerus. Contracţ ia lui produce
extensia antebraţ ului pe braţ .
Muşchii antebraţ ului sunt dispuși în trei mari grupe: regiunea anterioară a
antebraţ ului, muşchii regiunii posterioare a antebraţ ului şi muşchii regiunii laterale a

- 48 -
antebraţ ului.
Muşchii regiunii anterioare a antebraţ ului sunt - dispuşi în patru planuri
principale: planul superficial (mușchiul rotundul pronator, flexor radiat al carpului,
palmar lung, flexor ulnar al carpului), stratul profund (mușchiul flexor profund al
degetelor, mușchiul flexor lung al policelui, pătrat pronator). Majoritatea dintre aceşti
muşchi produc flexia antebraţ ului, flexia mâinii şi flexia degetelor. O parte dintre ei
produc pronaţ ia antebraţ ului şi a mâinii.
Muşchii regiunii posteriore a antebraţ ului sunt dispuşi în două straturi:
superficial (muşchii anconeu, extensor al degetelor; extensor al degetului mic,
extensor ulnar al carpului) şi stratul profund (abductor lung al policelui, extensor scurt
al policelui, extensor, lung al policelui şi extensor al indexului). Prin contracţ ia lor
aceşti muşchi produc în principal extensia antebraţ ului, a mâinii şi a degetelor.
Muşchii regiunii laterale a antebraţ ului sunt: mușchiul brahioradial (lung
supinator), mușchiul lung extensor radiat al carpului şi mușchiul scurt extensor
radial al carpului. Prin contracţ ia lor, aceşti muşchi produc flexia antebraţ ului pe
braţ , extensia mâinii pe antebraţ şi abducţ ia mâinii.
Muşchii mâinii se pot descrie în trei mari grupe: muşchii policelui, muşchii
degetului mic şi muşchii regiunii palmare mijlocii. Muşchii policelui formează o masă
musculară voluminoasă, numită eminenţ a tenară (muşchii abductor scurt al policelui,
flexor scurt al policelui, opozant al policelui, abductor al policelui). Toţ i aceşti
muşchi acţ ionează asupra policelui.
Muşchii degetului mic formează o masă musculară voluminoasă, numită
eminenţ a hipotenară (muşchii palmar scurt, abductor al degetului mic, flexor scurt al
degetului mic, opozant al degetului mic). Acţ ionează asupra degetului mic.
Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt dispuşi în două straturi: un strat
superficial, format din patru muşchi lombricali, şi un strat profund, format din şapte
muşchi interosoşi, dintre care trei palmari şi patru dorsali. Muşchii lombricali
produc flexia falangelor proximale şi extensia falangelor mijlocii şi distale. Muşchii
interosoşi palmari au acţ iune asemănătoare cu muşchii lombricali.
Muşchii membrelor inferioare
Din punct de vedere anatomic, muşchii membrelor inferioare se împart în
următoarele patru mari grupe: muşchii bazinului, muşchii coapsei, muşchii gambei,
muşchii piciorului.
Muşchii bazinului se află în regiunea bazinului, formează în jurul articulaţ iei
coxofemurale o masă musculară care mobilizează femurul în jurul celor trei axe

- 49 -
perpendiculare una pe alta. Muşchiul psoasul mare are originea pe coloana lombară
şi inserţ ia pe trohanterul mic al femurului. Muşchiul iliac are originea în fosa iliacă
internă a osului coxal şi inserţ ia pe trohanterul mic al femurului. Aceşti muşchi produc
flexia coapsei pe bazin. Ei au un rol important în mers.
În regiunea posterioară sau fesieră se află muşchii fesieri, în număr de trei, şi
anume: fesier mare, fesier mijlociu şi fesier mic. Ei formează două mase musculare
situate pe părţ ile posterioare ale bazinului numite fese. Muşchii fesieri produc
extensia coapsei pe bazin, au un rol important în menţ inerea poziţ iei ortostatice a
corpului, în mişcările bazinului şi în mers. Muşchiul fesier mic are originea pe osul
coxal şi inserţ ia pe trohanterul mare. Prin contracţ ia lui produce abducţ ia, extensia şi
rotaţ ia medială a coapsei.
Muşchii pelvitrohanterieni au originea pe oasele bazinului şi inserţ ia pe
trohanterul mare al femurului. Ei sunt reprezenta ? ¡: muşchiul piriform sau
piramidal, obturator intern, gemenii bazinului (superior şi inferior), pătrat femural,
obturator extern li intern. Acţ iunea principală a acestor muşchi este rotaţ ia laterală a
coapsei.
Muşchii coapsei se împart în trei grupe: muşchii regiunii anterioare a
coapsei (muşchii tensor al fasciei lata, croitor şi cvadriceps femural); muşchii regiunii
mediale a coapsei (gracilis, pectineu şi muşchii adductori) şi muşchii regiunii
posterioare a coapsei (muşchii biceps femural, semitendinos şi semimembranos).
Muşchiul tensor al fasciei lata este un muşchi lung, aşezat pe faţ a
anterioară a coapsei. El are originea pe spina iliacă antero-superioară şi pe
creasta iliacă şi inserţ ia pe tractul iliotibial al fasciei lata. Prin contracţ ia lui produce
flexia şi rotaţ ia medială a coapsei.
Muşchiul croitor este un muşchi lung (cei mai lung muşchi al corpului), în formă
de panglică, aşezat superficial, pe faţ a anterioară a coapsei, pe care o străbate în
diagonală de sus în jos şi din afară înăuntru. El are originea pe spina iliacă antero-
superioară şi inserţ ia pe extremitatea superioară a tibiei. Prin contracţ ie produce
flexia coapsei pe bazin şi rotaţ ia laterală a acesteia,
Muşchiul cvadriceps femural aşezat în partea anterioară a coapsei. El are
patru capete de origine (dreptul femural, vastul medial, vastul lateral şi vastul
intermediar). Dintre acestea numai dreptul femural are originea pe spina iliacă
antero-inferioară şi deasupra sprâncenei cotiloide, iar cei trei vaşti, pe linia
intertrohanteriană, pe trohanterul mare şi pe linia aspră a femurului. Prin contracţ ie,
muşchiul cvadriceps femural produce extensia gambei pe coapsă, având un rol

- 50 -
important în statică şi în mers.
Muşchiul gracilis este un muşchi lung, aşezat în regiunea medială a coapsei.
El are originea pe osul pubis şi inserţ ia pe faţ a medială a tibiei. Prin contracţ ia lui,
acest muşchi produce adducţ ia coapsei şi flexia gambei pe coapsă.
Muşchiul pectineu este un muşchi lat, subţ ire, de formă patrulateră. El are
originea pe creasta pectineală a osului pubis şi inserţ ia pe extremitatea superioară a
femurului. Prin contracţ ia lui produce adducţ ia coapsei şi flexia acesteia pe bazin.
Muşchii adductori (adductor lung, adductor scurt şi adductor mare) sunt aşezaţ i
în partea superioară a regiunii mediale a coapsei. Ei îşi au originea pe osul pubis şi
pe tuberozitatea ischiatică, iar inserţ ia terminală pe linia aspră a femurului. Aşa cum îi
arată şi numele, prin contracţ ia lor, aceşti muşchi produc adducţ ia coapsei.
Muşchiul biceps femural este aşezat în partea posterioară a coapsei, imediat
sub piele. El are două capete de origine, unul lung, care se prinde pe tuberozitatea
ischiatică şi altul scurt, care se prinde pe linia aspră a femurului. Bicepsul femural se
insera printr-un tendon comun pe capul fibulei. Prin contracţ ia lui, acest muşchi
produce extensia coapsei pe bazin şi flexia gambei pe coapsă.
Muşchiul semitendinos este aşezat în partea posterioară a coapsei. El are
originea pe tuberozitatea ischiatică, iar inserţ ia pe extremitatea superioară a tibiei.
Muşchiul semitendinos produce flexia gambei pe coapse.
Muşchiul semimembranos este aşezat în partea posterioară a coapsei. El are
originea pe tuberozitatea ischiatică şi inserţ ia pe condilul medial al tibiei. Contracţ ia iui
produce flexia gambei pe coapsă.
Muşchii gambei se împart în trei mari grupe: muşchii regiunii anterioare a
gambei, muşchii regiunii posterioare a gambei şi muşchii regiunii laterale a gambei.
Muşchii regiunii anterioare a gambei (muşchii tibial anterior, extensor lung al
degetelor, extensor lung al halucelui) au originea pe extremitatea superioară a
tibiei, fibulei şi pe membrana interosoasă, iar inserţ ia pe oasele piciorului. Prin
contracţ ia lor, aceşti muşchi produc flexia dorsală a piciorului şi extensia degetelor.
Muşchii regiunii posterioare a gambei sunt dispuşi în două straturi
principale: stratul superficial (muşchiul triceps sural şi plantar) şi stratul profund
(muşchiul popliteu, tibial posterior, flexor lung al degetelor, flexor lung al halucelui).
Contracţ ia muşchilor regiunii posterioare a gambei produce flexia plantară a piciorului
şi a degetelor.
Cel mai puternic muşchi din regiunea posterioară a gambei, cu rol important
în staţ iunea bipedă şi în mers, este muşchiul triceps sural. La rândul lui, acest muşchi

- 51 -
este format din muşchiul solear (cu originea pa capul fibulei şi pe tibie) la care se
adaugă muşchii gemeni (medial şi lateral), cu originea pe condilii femurului. Aceşti
trei muşchi se insera terminal printr-un tendon comun (tendonul lui Achile) pe osul
calcaneu. Contracţ ia lor produce extensia piciorului în mişcarea de ridicare pe
vârfuri şi flexia gambei pe coapsă.
Muşchii regiunii laterale a gambei sunt în număr de doi: muşchiul peronier
lung şi muşchiul peronier scurt. Ei au originea pe tibie şi fibulă, iar inserţ ia terminală
pe oasele metatarsiene. Prin contracţ ie, aceşti muşchi produc pronaţ ia, abducţ ia şi
flexia plantară a piciorului.
Muşchii piciorului se împart în două mari grupe: muşchii regiunii dorsale a
piciorului şi muşchii regiunii plantare a piciorului. Regiunea dorsală a piciorului
cuprinde un singur muşchi, şi anume muşchiul extensor scurt al degetelor. El are
originea pe osul calcaneu şi inserţ ia pe falangele proximale ale primelor patru
degete. Prin contracţ ia lui, acest muşchi produce extensia degetelor.
Regiunea plantară a piciorului este subîmpărţ ită, la rândul ei, în regiunea
plantară medială, laterală şi mijlocie. Muşchii regiunii plantare mediale sau muşchii
halucelui (mușchiul abductor al halucelui, mușchiul flexor scurt al halucelui şi
mușchiul adductor al halucelui) produc prin contracţ ia lor abducţ ia, flexia şi adducţ ia
halucelui, de unde şi denumirea lor.
Muşchii regiunii plantare laterale sau muşchii degetului mic (mușchiul
abductor al degetului mic, mușchiul flexor al degetului mic, mușchiul opozant ai
degetului mic) produc prin contracţ ia lor abducţ ia, flexia şi opoziţ ia degetului mic,
de unde şi denumirea lor.
Muşchii regiunii plantare mijlocii (mușchiul flexor scurt al degetelor, mușchiul
pătrat al plantei, mușchiul lombricali, mușchiul interosoşi ai piciorului) îndeplinesc un
rol izometric în menţ inerea bolţ ii piciorului.

Timp de lucru 27 de ore

(recomandat)
Rezumat Scheletul corpului este format din:
- la nivelul capului neurocraniul ( frontal, sfenoid, occipital, parietal,temporal) și
viscerocraniul (maxilar, palatin, zigomatic, lacrimal, nazal, cornetul nazal inferior,
vomer, mandibulă),
- la nivelul coloanei vertebrale: vertebre, sacrum, coccis,
- la nivelul cutiei toracice este formată din stern și coaste,
- centură scapulară ( claviculă, omoplat) și membru superior liber (humerus,

- 52 -
 cubitus, radius,8 oase carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange)
- centură pelvină (coxale, sacrum) și membrul inferior liber (femur, tibie, peroneu,
7 oase tarsiene, 5 metatarsiene, 14 falange).
Articula ¡ fac legătura dintre oase. Pot fi:
- articula ¡?¢ ‚¡Y? ‹\‒ ‒› ¡ ¡K? · ·‒ K? ‹› › ¡K?£›«¢› ¡
- articula ? ¡« «› ¡K?¦\‒ \£ ‹›\ ¡Y? «¢ ¡K? ‹¦›‹ ‒› ¡
- articula ?«› ¡K? ‹› \ ¡Y?«\ ›‒ \ ¡\ articula ›‒ corpului.
Musculatura striată a corpului poate fi descrisă în func ¡? ¡? ‒¡£ ·‹ ¡? \‹\ ›« ¦¡Y
cap, gât, torace, membre. Musculatura de la nivelul capului și gâtului este dispusă pe
mai multe planuri musculare care răspund nevoilor de mobilitate.
Musculatura toracelui este una proprie a toracelui (mușchi intercostali, subcostali,
transvers torace, ridicători ai coastelor) și o musculatură extrinsecă (mare și mic
pectoral, din \ ?\‹ ¡‒ ›‒HM
Musculatura abdominală anterioară este formată din drep ?\ ›« ‹\ K?› ¦ ?¡‚ ¡‒‹
și interni, transvers al abdomenului.
Peretele posterior al abdomenului: pătratul lombelor, ilio-psoas.
Musculatura membrelor superioare este organizată pe segmente în musculatura
umărului (deltoid, supra-, subspinos, infraspinosul, micul ? «\‒¡ ¡? ‒› ·‹ HK? ‒\ · ·
(biceps brahial, brahial anterior, coracobrahial, triceps brahial), antebra · · ? ¦·? ¦¡ ¡
trei regiuni (anterioară, lateral externă și posterioară) și mușchi ai mâinii (regiune
anterioară – tenară, hipotenară, mijlocie și posterioară).
Musculatura membrelor inferioare cuprinde mușchii bazinului (mușchii fesieri,
pelvitrohanterieni), coapsei (cvadriceps femural, croitor, tensor al fasciei lata,
semitendinos, semimebranos, biceps femural, gracilis, adductorii, pectineu), gambei
(regiunile anterioară, lateral externă și posterioară) și mușchii piciorului (din regiunea
plantară medială, laterală și mijlocie).

Exemplu ilustrative:

- 53 -
Teste de 1. Care sunt oasele care formează scheletul capului?
autocontrol 2. Care sunt oasele care intră în alcătuirea scheletului bazinului?
3. Care sunt principalele tipuri de articula ^?d‚¡«fi ¢ ¦\ M
4. Care sunt elementele anatomice care intră în alcătuirea unei articula ? «› ¡K
diartroză ?
5. Care sunt grupele musculare de la nivelul toracelui anterior?
6. Care sunt principale grupe musculare de la nivelul antebra · · ^
7. Care sunt grupele musculare care formează centura pelvină?
8. Care sunt mușchii care formează tricepsul solear?
9. Cum este organizată musculatura piciorului?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia ? ›«¡¦\‹ ¦\?¡ ·¦\ ¡ ?¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K?d ·‒\
Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculesc I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

- 54 -
 SISTEMUL NERVOS
Totalitatea organelor alcătuite predominant din ţ esut nervos specilizat în
recepţ ionarea, transmiterea şi prelucrarea tuturor excitaţ iilor sau informaţ iilor culese
din mediul extern sau intern formează sistemul nervos. Sistemul nervos adaptează
organismul la mediul extern şi dirijează funcţ iile interne ale acestuia. El primeşte toate
excitaţ iile sau stimuli proveniţ i din contactul permanent al organismului cu lumea
exterioară, precum şi toate excitaţ iile sau stimuli proveniţ i din diferite ţ esuturi şi
organe ale corpului. Aceste funcţ ii se realizează în principal prin acte reflexe care
au la bază ca unitate structurală arcurile reflexe. Un arc reflex este alcătuit dintr-
un receptor, o cale aferentă, un centru nervos, o cale eferentă şi un efector.
I. Măduva spinării
Măduva spinării este un segment al sistemului nervos central aşezat în canalul
vertebral. Ea se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la nivelul celei de
a doua vertebre lombare, unde se termină printr-o porţ iune conică, denumită conul
medular. Măduva spinării are o lungime cuprinsă între 43-45 cm şi un diametru de
circa 1 cm. Conul medular al măduvei spinării se continuă ci o formaţ iune filiformă,
numită filum terminale, care ajunge până la baza coccisului, unde se prinde de
ligamentul coccigian.
Configuraţ ia externă. Măduva spinării are forma unui cilindru uşor turtit
antero-posterior şi are cinci porţ iuni: cervicală C1-3, cervico-toracală (umflătura
brahială), C4 - D1, toracală D2 - 10, umflătura lombară D11 - D1, con medular L1 -
2. Pe faţ a anterioară a măduvei spinării se găseşte un şanţ de aproximativ 3 mm,
cunoscut sub numele de fisura mediană anterioară, iar pe faţ a posterioară, un
şanţ mult mai adânc, numit şanţ ul median posterior. Şanţ ul median posterior se
continuă cu septul median posterior, alcătuit din ţ esut glial. De o parte şi de alta a
fisurii mediane anterioare se găseşte câte un şanţ superficial, numit şanţ colateral
ventral, în care se află rădăcinile anterioare ale nervilor rahidieni. De asemenea, de
o parte şi de alta a şanţ ului median posterior există câte un şanţ lateral, numit
şanţ ul colateral dorsal. In cele două şanţ uri laterale posterioare pătrund rădăcinile
posterioare ale nervilor rahidieni. Din aceste regiuni pornesc 31 de perechi de nervi
spinali, 8 perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi
sacrali şi 1 pereche de nervi coccigieni. Fiecare segment din măduva spinării care
dă naştere unei perechi de nervi spinali poartă numele de segment spinal sau
neuromer.
Structura internă a măduvei spinării este alcătuită din două feluri de

- 55 -
substanţ e, cenuşie şi albă, în mijlocul se află un canal - canalul ependimar.

Figura 14. Tracturile substan ¡

albe a măduvei
1. Tract spinotalamic anterior
2. Tract spinotalamic lateral
3. Tract spinobulbare
4. Tract spinocerebelos direct
5. Tract spinocerebelos
încrucișat
6. Tract piramidal încrucișat
7. Tract piramidal direct 10. Tract olivospinal
8. Tract rubrospinal 11. Tract vestibulospinal
9. Tract tectospinal 12. Tract reticulospinal
Substanţ a cenuşie este aşezată central şi dispusă astfel, încât
seamănă cu litera H sau cu un fluture cu aripile desfăcute. Porţ iunea
transversală de substanţ ă cenuşie care uneşte cele două jumătăţ i laterale se
numeşte comisura cenuşie, în interiorul căreia se găseşte canalul central sau
canalul ependimar. Acesta împarte comisura cenuşie în două părţ i, una
anterioară, numită comisura cenuşie anterioară, şi una posterioară, numită comisura
cenuşie posterioară. Un plan frontal împarte fiecare "aripă de fluture" în câte două
porţ iuni, numite coarne, unul aşezat anterior şi altul aşezat posterior. Cornul
anterior, dă naştere rădăcinii anterioare a nervilor spinali, iar cornul posterior, mai
subţ ire, dă naştere rădăcinii posterioare a nervilor spinali, între cornul anterior şi
posterior de pe aceeaşi parte din regiunea toracală şi lombară a măduvei spinării
se găsesc coarnele laterale numai în regiunea toracală superioară, între cornul
lateral şi cel posterior se află substanţ a reticulară a măduvei spinării.
În coarnele anterioare se găsesc neuronii radiculari, somatomotori sau
neuroni motori alfa, gama şi de asociaţ ie. Prin structura lor neuronală coarnele
anterioare alcătuiesc zona somatomotorie a substanţ ei cenuşii.
Neuronii visceromotori formează zona visceromotorie, cu un rol de comandă
în mobilitatea musculaturii netede ce formează organele interne. Neuronii
viscerosenzitivi, situaţ i în jumătatea posterioară a cornului lateral, formează zona
viscerosenzitivă care recepţ ionează excitaţ iile venite de la viscere, în coarnele
posterioare se găsesc neuronii senzitivi. Aceştia formează zona somatoreceptoare
a substanţ ei cenuşii. Substanţ a reticulară a măduvei spinării este formată din

- 56 -
grupuri de neuroni aşezaţ i "în reţ ea ".

Figura 15. Căile nervoase ascendente ale Figura 16. Căile nervoase descendente
sensibilită ?¡‚ ¡‒›¦¡fi ive piramidale
1. Fascicul spinotalamic anterior 1. Fascicul piramidal direct
2. Fascicul spinotalamic lateral 2. Fascicul piramidal încrucișat
3. Fascicul spinobulbar
Substanţ a albă a măduvei spinării este formată din fibre nervoase
mielinice şi amielinice, precum şi din nevroglii. Unele dintre aceste fibre trec dintr-o
parte într-alta, alcătuind comisura albă, aşezată în partea anterioară a comisurii
cenuşii. Substanţ a albă din măduva spinării se subdivide în trei perechi de
funicule sau cordoane: două anterioare, două laterale şi două posterioare. Cordonul
anterior se găseşte între fisura mediană anterioară şi cordonul anterior. Cele două
cordoane anterioare sunt unite prin comisura albă. Cordonul lateral se găseşte între
cornul anterior şi posterior al substanţ ei cenuşii. Cordonul posterior se află între
cornul posterior şi fisura mediană posterioară. O parte din fibrele nervoase care
alcătuiesc cordoanele sau funiculele reprezintă prelungiri ale neuronilor situaţ i în
substanţ a cenuşie a măduvei spinării. O altă parte din fibrele nervoase care
alcătuiesc funiculele sunt prelungiri ale neuronilor situaţ i în ganglionii nervoşi
periferici şi în centrii nervoşi din encefal. în cele ce urmează vom prezenta fasciculele

- 57 -
sau tracturile ascendente şi descendente din măduva spinării.
a) Fasciculele ascendente sunt formate din axonii neuronilor senzitivi ai ganglionilor
spinali şi din axonii neuronilor senzitivi din coarnele posterioare ale măduvei spinării.
Aceste fibre conduc totalitatea impulsurilor primite de piele, muşchi, tendoane şi
aponevroze la centrii encefalici (bulb, cerebel, talamus).
- fasciculul spinotalamic anterior este situat în cordonul anterior al
măduvei spinării
- fasciculul spinotalamic lateral este situat în cordonul lateral de substanţ ă
albă a măduvei spinării.
- fasciculul spinocerebelos anterior Gowers este situat în cordonul lateral al
măduvei de partea opusă.
- fasciculul spinocerebelos posterior Flechsig este situat tot în cordonul
lateral al măduvei spinării de aceeaşi parte.
- fasciculul Goll şi fasciculul Burdach sunt fascicule situate în cordonul
posterior al măduvei spinării.
b) Fasciculele descendente sunt formate din axonii celulelor situate în scoarţ a
cerebrală, tuberculii cvadrigemeni, nucleul roşu din pedunculii cerebrali, nucleii
vestibulari din bulb şi neuronii din olivele bulbare:
- fasciculul corticospinal anterior, numit şi fasciculul piramidal direct, este situat
în cordonul anterior al măduvei spinării.
- fasciculul corticospinal lateral, numit şi fasciculul piramidal încrucişat, este
format, ca şi precedentul, din axonii neuronilor motori din scoarţ a cerebrală.
- fasciculul tectospinal este format din axonii neuronilor motori din coliculii
cvadrigemeni.
- fasciculul rubrospinal, este situat în cordonul lateral al măduvei spinării.
- fasciculul vestibulospinal se află situat în cordonul anterior al măduvei spinării.
- fasciculul olivospinal este format din axonii neuronilor motori din olivele
bulbare.
Meningele spinal. Sistemul nervos central, respectiv măduva spinării şi
encefalul sunt învelite în trei membrane care poartă numele de meninge. Din afară
înăuntru aceste membrane sunt denumite: dura mater, arahnoida şi pia mater.
Aceste foi ¡?\· rolul de protec ¡?\? ¡«· · ?‹¡‒ › M
Nervii spinali. Noţ iunea de nerv desemnează un mănunchi de fibre nervoase
situate în afara creierului sau a măduvei spinării. Rădăcina ventrală sau anterioară
a nervilor spinali iese din măduvă prin şanţ ul lateral anterior. Din punct de vedere

- 58 -
funcţ ional, fibrele ei sunt aferente sau motorii.
Figura 17. Rădăcinile și ramurile
nervului spinal
1. Rădăcina senzitivă
2. Ganglionul spinal
3. Rădăcina motorie
4. Trunchi
5. Ramura meningeală
6. Ramura dorsală
7. Ramura ventrală
8. Ramura comunicantă cenușie
9. Ramura comunicantă albă
10. Ganglion simpatic paravertebral
11. Ganglion visceral
12. Organ visceral

Rădăcina dorsală sau posterioară a nervilor spinali intră în măduva

spinării prin şanţ ul lateral posterior. Din punct de vedere funcţ ional, fibrele ei sunt
aferente sau senzitive.
Rădăcina anterioară se uneşte cu cea posterioară în interiorul canalului
vertebral, formând trunchiul comun al nervului spinal. Unirea rădăcinilor se face
înaintea intrării nervului în canalul intervertebral sau în orificiul de conjugare. După
ce a ieşit din orificiul de conjugare, fiecare nerv spinal se împarte în două ramuri
periferice principale: dorsală şi ventrală. Există 31 de perechi de nervi spinali. Privită
în ansamblul ei, măduva spinării apare formată din 31 de segmente numite
metamere. Din fiecare metamer al măduvei spinării porneşte câte o pereche de nervi
spinali sau rahidieni, prin care metamerul se leagă direct cu fiecare regiune a
corpului.
Ramurile dorsale sau posterioare ale nervilor spinali se distribuie la
tegumentele spatelui şi la muşchii şanţ urilor vertebrale.
Ramurile ventrale sau anterioare, ramuri mixte inervează pielea şi
musculatura pereţ ilor laterali şi anteriori ai trunchiului, membrele superioare şi
inferioare.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali din regiunea toracală nu se
anastomozează, ci rămân izolate, formând cele 12 perechi de nervi intercostali.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali din celelalte regiuni se unesc între ele
formând aşa-numitele plexuri nervoase, care Ia om sunt în număr de 5, şi anume:

- 59 -
cervical, brahial, lombar, sacral şi sacrococcigian.
II. Encefalul
Encefalul este partea sistemului nervos central aşezată în cutia craniană.
Elementele anatomice care îl formează sunt: trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul
şi telencefalul.
II.A. Trunchiul cerebral este format din trei porţ iuni distincte: bulbul rahidian,
puntea lui Varolio şi mezencefal.
1. Bulbul rahidian este segmentul inferior al trunchiului cerebral, între
măduvă şi bulb nu există o linie precisă de demarcaţ ie, de unde şi denumirea
acestuia din urmă de măduvă prelungită. El are forma unui trunchi de con cu baza
mare aşezată în sus şi cu baza mică aşezată în jos.

Figura 18. Configura \?¡‚ ¡‒‹<

a trunchiului cerebral
– fa \?\‹ ¡‒ ›\‒< -
II-XII nervii cranieni
1. Chiasma optică
2. Glanda hipofiză
3. Hipotalamusul
4. Pedunculii cerebrali
5. Puntea lui Varolio
6. Bulbul rahidian
7. Olivele bulbare
8. Decusa \ piramidală
9. Măduva spinării
10. Nerv spinal

Configuraţ ia externă Bulbul rahidian are trei feţ e, anterioară, laterală şi

posterioară. Faţ a anterioară prezintă toate elementele de configuraţ ie externă
descrise la măduvă. Fisura mediană anterioară se termină la nivelul şanţ ului
bulbopontin, iar cordoanele anterioare ale măduvei spinării sunt mai
voluminoase şi mai proeminente la nivelul bulbului, unde poartă numele de
piramidele bulbare. De asemenea, şanţ urile laterale anterioare sunt prezente şi la
nivelul bulbului, continuându-le pe cele ale măduvei. De o parte şi de alta a acestor
şanţ uri se găsesc cordoanele laterale bulbare continuarea cordoanelor laterale

- 60 -
ale măduvei spinării. Cordoanele laterale bulbare prezintă câte o ridicătură
ovoidă numită olivele bulbare. Acestea sunt mărginite anterior de şanţ urile
preolivare în care îşi are originea aparentă perechea a Xll-a de nervi cranieni (nervii
hipogloşi). De asemenea, olivele bulbare sunt mărginite în partea posterioară de
şanţ urile retroolivare, la nivelul cărora îşi au originea aparentă următoarele perechi
de nervi cranieni: perechea a X-a (nevul glosofaringian), perechea a X-a (nervii vagi),
perechea a Xl-a (nervii accesori sau spinali). Deasupra olivei bulbare se află
foseta superioară supraolivară cu originile aparente ale n. VII, VII bis şi VIII.
Şanţ ul bulbopontin este o adâncitură situată între bulb şi punte care
marchează limita se separare între aceste două segmente ale trunchiului cerebral,
în acest şanţ se găsesc originile aferente ale următoarelor trei perechi de nervi
cranieni: perechea a Vl-a (nervul abducens). Tot pe faţ a anterioară a bulbului se mai
află decusaţ ia piramidelor, reprezentată de încrucişarea fasciculelor corticospinale
laterale forma ·‹¡ ce poate fi observată cu ochiul liber.
Fata posterioară a bulbului rahidian: canalul central sau ependimar al
măduvei spinării, nemodificat în jumătatea inferioară, devine mai superficial şi se
lărgeşte în jumătatea superioară, contribuind la formarea ventriculului al IV-lea, care
se continuă şi pe faţ a dorsală a punţ ii, în partea inferioară a acestei feţ e se observă
şanţ ul median posterior, precum şi fasciculele Goll și Burdach. Aceste fascicule
sunt separate prin şanţ ul posterolateral bulbar. În partea superioară a acestei
feţ e, fasciculele Goll și Burdach se îndepărtează de linia mediană posterioară
în formă de V. La acest nivel prezintă câte o umflătură, în grosimea cărora se
găsesc nucleul lui Goll şi Burdach. Lateral şi mai sus de acestea se află corpii
restiformi, care se mai numesc şi pedunculii cerebeloşi inferiori. In porţ iunea
superioară a feţ ei dorsale a bulbului rahidian, respectiv în porţ iunea inferioară a
planşeului ventriculului al IV-lea, se mai observă următoarele formaţ iuni: fisura
mediană posterioară, striile medulare sau acustice, trigonul hipoglosului, aripa
cenuşie sau trigonul nervului vag, fovea caudală.
Structura internă. Bulbul rahidian este alcătuit din substanţ ă cenuşie şi
substanţ ă albă. Substanţ a cenuşie este aşezată Ia interior şi este fragmentată în
grămezi de celule care alcătuiesc nucleii bulbului; motori, senzitivi, vegetativi şi nuclei
proprii trunchiului cerebral.
Nucleii motorii corespund coarnelor anterioare ale măduvei spinării, în bulb
se găsesc doi nuclei motori: nucleul ambiguu - din care iau naştere nervii
glosofaringian (IX), vag (X), accesor (XI) şi nucleul hipoglosului din care ia naştere

- 61 -
nervul hipoglos (XII). Fibrele motorii sau eferente, respectiv axonii neuronilor acestor
nuclei inervează o parte din musculatura feţ ei, limbii, vălului palatin şi faringelui.
Nucleii senzitivi corespund coarnelor posterioare ale măduvei spinării.
Neuronii nucleilor senzitivi din bulb primesc excitaţ iile exteroceptive şi
proprioceptive de la nivelul capului prin fibrele senzitive ale nervilor cranieni, iar de
aici sunt transmişi centrilor superiori, în bulb se află doi nuclei senzitivi: nucleul
solitar şi o parte din nucleul senzitiv ai trigemenului; nucleul senzitiv al trigemenului
se întinde din bulb până în punte şi chiar în pedunculii cerebrali. La nucleul solitar vin
fibrele viscerosenzitive ale nervilor vag, glosofaringian (IX) şi ale intermediarului
Wriesberg (VII bis). La nucleul trigemenului sosesc o parte din fibrele senzitive ale
nervului trigemen (V).
Nucleii vegetativi corespund coarnele laterale ale măduvei spinării. În bulb se
găsesc următorii nuclei vegetativi: nucleul dorsal al vagului (nucleul
cardiopneumoenteric) şi nucleul salivator Inferior (nucleul glosofaringian).
Nucleii proprii ai bulbului rahidian şi ai celorlalte segmente ale trunchiului
cerebral nu au echivalent la nivelul măduvei. În bulb se află următorii nuclei proprii:
nucleii substanţ ei reticulate, nucleii olivari, nucleul Goli şi nucleul Burdach. Nucleii
substanţ ei reticulate sunt alcătuiţ i din neuroni motori, vegetativi şi de asociaţ ie. Ei
reprezintă sediul centrilor respiratori şi cardiaci din bulb.
Substan \ alba a bulbului rahidian este formată din fibre ascendente,
descendente şi din fibre proprii sau de asociere.
Fibrele ascendente sunt grupate în fasciculele ascendente care vin de la
măduva spinării, trec prin bulb şi ajung la talamus:
- Fasciculele spinotalamice trec prin bulb, punte şi pedunculii cerebrali, făcând
legătura între coarnele posterioare ale măduvei spinării şi talamus.
- Fasciculele spinocerebeloase trec tot prin bulb şi punte, de unde ajung ia
cerebel pe căi diferite. Fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers) pătrunde în
cerebel prin pedunculul cerebelos superior, iar fasciculul spinocerebelos
posterior (Flechsig), prin pedunculul cerebelos inferior.
- Lemniscul medial face legătura dintre nucleii gracilis şi cuneatus din bulb şi
talamus.
- Fibrele descendente sunt grupate în fasciculele descendente care vin de la
scoarţ a cerebrală, nucleul roşu, colicuiii cvadrigemeni, nucleul vestibular,
olivele bulbare şi trec prin bulb.
- Fasciculele corticospinale (piramidal direct şi piramidal încrucişat) coboară

- 62 -
 din scoarţ a cerebrală, de la neuronii motori din girul precentral (circumvoluţ ia
precentrală), trec prin trunchiul cerebral (pedunculii cerebrali, punte, bulb) şi
ajung ia coarnele anterioare ale măduvei spinării.
- Fasciculele corticonuclear, numit şi fasciculul geniculat, pleacă tot din girul
precentral al scoarţ ei cerebrale, coboară prin genunchiul capsulei interne, trece
prin pedunculii cerebrali şi prin punte şi ajunge la nucleii motori care îşi au
originea reală în bulb.
2. Puntea lui Varolio este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral. Ca şi
bulbul rahidian, configura \?¡‚ ¡‒‹<?¡ ¡?‒¡fi‒¡ ¡‹ \ <? ¡ fete: anterioară, laterală şi
posterioară.
Pe faţ a anterioară a punţ ii se observă, şanţ ul median sau bazilar, piramidele
punţ ii, originea aparentă a celei de a V-a perechi de nervi cranieni şi aşa-numitele
braţ e ale punţ ii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii. Şanţ ul median sau bazilar este o
adâncitură aşezată pe linia mediană în care se găseşte trunchiul arterei bazilare.
Piramidele punţ ii, două proeminenţ e aşezate de o parte şi de alta a şanţ ului bazilar.
Pe faţ a posterioară a punţ ii care formează triunghiul superior al planşeului
ventriculului al IV-Iea, se observă fisura mediană posterioară, eminenţ a medială,
cu colicului facialului, fovea media şi locus caeruleus. Fisura mediană posterioară
reprezintă continuarea fisurii mediane posterioare a bulbului. Colicului facialului
este o umflătură situată lateral faţ ă de fisura mediană posterioară şi în profunzimea
căreia se află nucleul nervului abducens. Eminenţ a medială este o coloană
proeminenţ ă între şanţ ul median posterior şi şanţ ul limitant. Se întinde de-a lungul
fosei romboide, pe planşeul ventriculului al IV-lea. Fovea rostralis este o depresiune
aşezată lateral faţ ă de eminenţ a medială, în profunzimea căreia se află nucleul
motor (masticator) al trigemenului (V).
Structura internă. Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţ a albă şi din
substanţ a cenuşie.
Substanţ a cenuşie este fragmentată de fibrele care alcătuiesc substanţ a
aibă în grămezi de celule nervoase care poartă numele de nuclei. În punte se găsesc
nuclei motori, senzitivi, vegetativi şi nuclei proprii punţ ii.
Nucleii motori din punte sunt: nucleul nervului trigemen (V), nucleul nervului
abducens (VI) şi nucleul nervului facial (VII). Axonii neuronilor din aceşti nuclei
conduc influxul nervos la muşchii masticatori, la muşchii globului ocular şi la muşchii
mimicii.
Nucleii senzitivi din punte sunt nucleul terminal principal al nervului trigemen

- 63 -
(V) (nucleul senzitiv superior sau principal) şi nucleul nervilor acustici (VIII).
Nucleii vegetativi din punte sunt nucleul salivar superior şi nucleul lacrimo-
muco-nazal.
Nucleii proprii ai punţ ii sunt reprezentaţ i de grămezi de substanţ ă
cenuşie dispuse printre fibrele transversale ale acesteia. Men ›‹<«?¦\ nucleii pontini
oliva continuă, nucleul corpului trapezoid, nucleii lemisului lateral.
Substanţ a albă care intră în structura punţ ii predomină din punct de vedere
cantitativ. Ea este formată din fibre longitudinale şi transversale.
Fibrele longitudinale sunt reprezentate prin fasciculele piramidale (cortico-
spinale şi cortico-nucleare), fibrele corticopontine, fasciculele spinotalamice,
fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers), rubrospinal, longitudinal medial şi prin
lemniscul medial (panglica Reil).
Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii. Ele pornesc din
nucleii pontini, se încrucişează pe linia mediană şi se termină în cerebel.
3. Mezencefalul cea de a treia porţ iune a trunchiului cerebral, se află între
punte şi diencefal. El este străbătut de apeductul cerebral (apeductul Sylvius), un
canal strâmt care face legătura dintre ventriculul al IV-lea şi ventriculul al III-lea.
Configuraţ ia externă. Mezencefalul prezintă trei feţ e: anterioară, posterioară şi
laterală. Faţ a anterioară este reprezentată de două cordoane de substanţ ă
nervoasă cuprinse între puntea lui Varolio şi diencefal. Limita inferioară a acestor
pedunculi o formează şanţ ul pontopeduncular. În partea superioară, pedunculii
cerebrali se continuă cu diencefalul. Între aceşti pedunculi se află spaţ iul
interpeduncular (fosa interpedunculară). Acest spaţ iu este ocupat de substanţ a
perforată anterioară, prin care trece artera perforată anterioară. În spaţ iul
interpeduncular se găseşte originea aparentă a nervilor oculomotori.
Faţ a posterioară este reprezentată de aşa-numitul tectum (lamina
quadrigemina), alcătuit din corpii sau coliculii cvadrigemeni. Aceştia sunt în număr
de patru, doi superiori şi doi inferiori. Sub coliculii inferiori se află originea aparentă a
nervilor trohleari (IV). Coliculii superiori se leagă prin fibrele lor de corpii geniculaţ i
laterali, iar cei inferiori, de corpii geniculaţ i mediali.
Faţ a laterală este împărţ ită de şanţ ul lateral al istmului în piciorul
penduncului.
Structura internă. Mezencefalul este alcătuit din substanţ ă albă şi substanţ ă
cenuşie.
Substanţ a cenuşie este dispusă sub formă de grămezi formând nucleii

- 64 -
mezencefalului. Aceştia sunt senzitivi, motori, vegetativi şi nuclei proprii. Nucleii
motori din mezencefal sunt: nucleul nervului trohlear şi nucleul nervului oculomotor.
Nucleul senzitiv al mezencefalului este reprezentat de nucleul tractului mezencefalic
al trigemenului. Nucleul vegetativ al mezencefalului poartă numele de nucleu accesor
al oculomotorului (Edinger - Westphal). Nucleii proprii sunt reprezentaţ i de locus
niger (substanţ a neagră), nucleul roşu şi coliculii cvadrigemeni.
Substanţ a albă a mezencefalului este formată din fasciculele ascendente
şi descendente, precum şi din fibre nervoase care leagă diferiţ i nuclei între ei sau cu
alte formaţ iuni nervoase ale encefalului.
4. Nervii cranieni. În raport cu funcţ iile lor nervii cerebrali se subîmpart în
trei categorii: senzitivi, motori şi micşti
4a. Nervii cerebrali senzitivi. În această categorie intră nervii: olfactiv, optic şi
vestibulocohlear. Ei sunt formaţ i exclusiv din fibre senzitive (aferente) şi au rolul de a
conduce excitaţ iile exteroceptive de la telereceptori (ochi, mucoasa olfactivă, ureche)
la centrii nervoşi din encefal,
Nervul olfactiv (I) este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa
olfactivă. Aceştia se grupează formând filetele olfactive care după ce străbat lama
ciuruita a osului etmoid fac sinapsă cu celulele mitrale din lobul olfactiv. Nervii olfactivi
formează o parte din calea sensibilităţ ii olfactive.
Nervul optic (II) este alcătuit din axonii celulelor multipolare din retină, care
se grupează şi formează nervul optic. Acesta părăseşte polul posterior al globului
ocular şi pătrunde în cavitatea craniană prin orificiul optic.
Nervul acusticovestibular (VIII) este alcătuit din două părţ i bine distincte:
nervul cohlear sau acustic şi nervul vestibular. Nervul cohlear este nervul auzului,
la naştere din ganglionul spiralat Corti, situat în melcul osos (urechea internă).
Prelungirile periferice ale neuronilor din ganglionul spiralat Corti se distribuie la
organul Corti. Axonii pătrund în craniu prin orificiul auditiv intern şi se terminala
nucleii cohleari dorsali şi ventrali din trunchiul cerebral. Nervul cohlear formează o
parte din calea auditivă. Nervul vestibular ia naştere din ganglionul Scarpa
(urechea internă), unde se află corpii neuronilor. Dendritele neuronilor ganglionului
vestibular (Scarpa), se distribuie la maculele utriculei şi saculei şi la crestele ampulare
ale canalelor semicirculare. Axonii acestor neuroni, pătrund în craniu prin orificiul
auditiv intern împreună cu axonii care alcătuiesc nervul cohlear şi se termină în
nucleii vestibular din trunchiul cerebral.
4.b. Nervii cranieni motori. În această categorie intră nervii: oculomotor

- 65 -
(III), trohlear (IV), abducens (VI), accesor (XI) şi hipoglos (XII), formaţ i exclusiv din
fibre motorii (eferente). Aceşti nervi sunt alcătuiţ i din axonii neuronilor motori situaţ i în
nucleii motori din trunchiul cerebral. Ei conduc influxul nervos motor voluntar şi
involuntar la muşchii extremităţ ii cefalice.
Nervul oculomotor (III) este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul
oculomotor situat în pedunculii cerebrali. El iese din trunchiul cerebral la nivelul fosei
interpedunculare, părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la
musculatura pleoapei şi a globului ocular. Mai conţ ine şi fibre visceromotorii. Fibrele
parasimpatice sunt fibre preganglionare care se termină în ganglionul ciliar din orbită.
Nervul trohlear sau patetic (IV) este format din axonii neuronilor din
nucleul motor al nervului trohlear situat în pedunculii cerebrali. Aceşti axoni ies din
trunchiul cerebral pe faţ a posterioară a acestuia, imediat sub coliculii cvadrigemeni
inferiori. Nervul trohlear părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la
muşchiul oblic superior al globului ocular.
Nervul abducens (VI) este alcătuit din axonii neuronilor nucleului motor al
nervului abducens din punte. El iese din trunchiul cerebral la nivelul şanţ ului
bulbopontin, părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la muşchiul drept
lateral al globului ocular.
Nervul accesor sau spinal (XI) este format din două rădăcini: una bulbară şi
alta spinală sau medulară. Rădăcina bulbară este alcătuită din axonii neuronilor
motori din nucleul ambiguu care ies din trunchiul cerebral prin şanţ ul retroolivar, sub
nervul vag.
Nervul hipoglos (XII) este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul
hipoglosului din bulb, iese din trunchiul cerebral prin şanţ ul preolivar şi părăseşte
craniul prin orificiul condilian anterior, terminându-se la muşchii limbii.
4.c Nervii micști În această categorie intră nervii: trigemen (V), facial (VII),
glosofaringian (IX) şi vag (X), Ei sunt formaţ i atât din fibre senzitive (somato
şi viscerosenzitive) cât şi motorii (visceromotorii şi somatomotorii).
Nervul trigemen (V) este format din fibre senzitive cu originea reală în
ganglionul semilunar al trigemenului (ganglionul Gasser) şi din fibre motorii cu
originea reală în nucleul masticator din punte. Aceste două categorii de fibre alăturate
alcătuiesc nervul trigemen, care intră şi, respectiv, iese din nevrax la nivelul punţ ii. În
dreptul ganglionului Gasser, nervul trigemen se împarte în trei ramuri: oftalmică
(nervul oftalmic), maxilară (nervul maxilar) şi mandibulară (nervul mandibular).
Nervul facial (VII) este format din fibre senzitive cu originea reală în

- 66 -
ganglionul geniculat situat în stânca temporalului şi din fibre motorii cu originea reală
în nucleul motor al facialului din punte. Fibrele motorii predomină, reprezentând
nervul facial propriu-zis, care iese din nevrax prin şanţ ul bulbopontin deasupra
olivei. Fibrele senzitive sunt reprezentate de nervul intermediar Wriesberg (VII bis)
care intră în nevrax - tot prin şanţ ul bulbopontin.
Nervul glosofaringian (IX) este alcătuit din fibre senzitive care îşi au
originea, reală în ganglionii superiori Andirsh şi inferiori Ehrenritter din
apropierea găurii jugulare, precum şi din fibre motorii cu originea reală în nucleul
ambiguu din bulb. El părăseşte cutia craniană prin orificiul jugular, iar când ajunge la
baza limbii se împarte în mai multe ramuri. Fibrele senzitive se distribuie la mucoasa
linguală, mucoasa regiunii amigdaliene, urechii medii iar fibrele motorii, la muşchii
regiunii superioare a faringelui. Nervul glosofaringian mai conţ ine şi fibre vegetative
parasimpatice cu originea reală în nucleul salivator inferior din bulb. Ele
inervează glanda parotidă.
Nervul vag (X) este format din puţ ine fibre somaosenzitive şi
somatomotorii şi multe fibre visceromotorii şi viscerosenzitive. Fibrele senzitive îşi au
originea reală în ganglionul plexiform şi în ganglionul jugular al vagului, iar fibrele
motorii în nucleul ambiguu din bulb. Fibrele vegetative parasimpatice îşi au originea
în nucleul dorsal al vagului din bulb. Toate aceste fibre se unesc, formează nervul vag,
care iese din triunghiul cerebral prin şanţ ul retroolivar şi părăseşte cutia craniană prin
orificiul jugular, străbate regiunea cervicală, fiind cuprins în mănunchiul vasculonervos
al gâtului, trece înapoia arterei subclaviculară, pătrunde în torace şi apoi - prin hiatusul
esofagian al mușchiului diafragm - în abdomen. El dă naştere la ramuri cervicale,
toracale şi abdominale, care alcătuiesc plexul gastric. Între ramurile cervicale
menţ ionăm: ramura meningiană, ramura auriculară, ramuri faringiene, nervul faringian
superior, nervul larigian recurent şi nervii cardiaci. Din ramurile toracale fac parte: ramurile
bronşice, ramurile esofagiene şi ramurile pericardice. Ramurile abdominale sunt
constituite din filete gastrice, din ramuri hepatice, pancreatice, splenice, jejunoileale şi
colice. Fibrele vegetative ale nervului vag se distribuie la bronhii, plămâni, inimă, esofag,
stomac, ficat, pancreas, splină, suprarenale, rinichi, intestin subţ ire şi o parte din colon.
II.B. Cerebelul
Cerebelul sau creierul mic este un segment al encefalului care este aşezat în
loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral şi sub lobli occipitali ai
emisferelor cerebrale. Cerebelul este separat de emisferele cerebrale printr-o membrană
conjunctivă fibroasă prelungire a durei mater denumită cortul cerebelului.

- 67 -
 Configuraţ ia externă. Forma cerebelului este ovoidă, cu diametrul mare dispus
transversal. Cerebelul este alcătuit dintr-o porţ iune mediană, numit vermis şi două
porţ iuni laterale, numite emisfere cerebeloase. El are trei feţ e: una superioară (care vine
în raport cu cortul cerebelului şi prin ea cu emisferele cerebrale), una inferioară (care vine
în raport cu fosele cerebeloase ale osului occipital) şi alta anterioară (care vine în raport
cu triunghiul cerebral participând la formarea tavanului ventriculului al IV-lea). Feţ ele
cerebelului sunt brăzdate de două feluri de şanţ uri, unele profunde, altele
superficiale: şanţ urile profunde despart cerebelul în doi lobi şi lobuli, iar şanţ urile
superficiale separă între ele lamelele sau foliile. Cerebelul este împărţ it de şanţ ul
orizontal în două porţ iuni, una superioară (corpul cerebelului) şi alta inferioară (care
alcătuieşte arhicerebelul). Corpul cerebelului este subîmpărţ it de şanţ ul primar în doi
lobi, unul-anterior şi altul posterior. Por ·‹¡\? «¡ \‹<? \? ¦¡‒¡belului, vermisul, este
constituit din mai mul lobuli: lingula, nodulus, uvula. Fiecare emisferă cerebeloasă se
compune clin următorii lobuli: patrulater anterior, patrulater posterior, semilunar -
superior, semifunar - inferior, biventer, tonsila şi floculus.
Foliile sau lamelele sunt formaţ iuni lamelare din cadrul lobulilor determinate
de şanţ urile cele mai superficiale. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii
cerebeloși. .Astfel, pedunculii cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi unesc cerebelul cu
bulbul; pedunculii cerebeloşi mijlocii sau braţ ele punţ ii leagă cerebelul de punte;
pedunculii cerebeloşi superiori sau braţ ele conjunctive unesc cerebelul cu mezencefalul.
Pedunculii cerebeloşi sunt alcătuiţ i din fibre nervoase care vin la cerebel sau care pleacă
de la cerebel.
Structura internă. Cerebelul este format din substanţ ă cenuşie şi substanţ ă
albă. Substanţ a cenuşie este dispusă la periferie, o parte din substanţ a cenuşie
pătrunde în interiorul substanţ ei albe sub formă de grămezi, nucleii cerebelului.
Substanţ a cenuşie este dispusă la periferie, formează cortexul cerebelos sau
scoarţ a cerebelului cu trei straturi în alcătuirea cărora intră neuroni: ganglionari,
piramidali, granulari.
Substanţ a albă este formată din trei formată din trei feluri de fibre.
1. Fibrele de asociere fac legătura dintre diferitele regiuni ale scoarţ ei cerebeloase şi
dintre scoarţ a cerebeloasă şi nucleii cerebeloși.
2. Fibrele comisurale realizează legătura dintre diferitele zone din cortexul cerebelos
ale unei emisfere cerebeloase cu cele similare din emisfera cerebeloasă opusă.
3. Fibrele de proiecţ ie leagă scoarţ a cerebeloasă şi nucleii cerebeloşi cu alte
segmente ale nevraxului. Fibrele de proiecţ ie aferente şi eferente realizează

- 68 -
 legăturile sau conexiunile cerebelului cu celelalte formaţ iuni ale nevraxului, astfel:
a. Fibrele aferente vin de la măduvă, trunchiului cerebral şi scoarţ a cerebrală
şi se termină la scoarţ a cerebeloasă sau nucleii cerebeloşi,
- Fasciculul spinocerebelos anterior.
- Fasciculul spinocerebelos posterior.
- Fasciculul bulbocerebelos.
- Fasciculul olivocerebelos.
- Fasciculul vestibulocerebelos.
- Fasciculul corticopontocerebelos.
b. Fibrele eferente pleacă din scoarţ a cerebeloasă şi din nucleii cerebeloşi şi se
termină la trunchiul cerebral şi la talamus.
- Fasciculul fastigiobulbar.
- Fasciculul dentorubric.
- Fasciculul dentotalamic.
II.C. Diencefalul
Diencefalul sau creierul intermediar este un segment al encefalului interpus
între mezencefal şi trunchiul cerebral şi sub emisferele cerebrale. Diencefalul este
alcătuit din mai multe mase de substanţ ă nervoasă şi anume: talamus,
metatalamus, subtalamus, epitalamus şi hipotalamus. Comunică cu ventriculul al
IV-lea prin apeductul Sylvius şi cu ventriculii laterali, situaţ i în emisferele cerebrale,
prin găurile interventriculare sau orificiile Monro.

Figura 19. Emisfere

cerebrale, cerebelul și
diencefalul
1. Emisferă cerebrală
2. Epifiză
3. Talamus
4. Hipotalamus
5. Hipofiză
6. Mezencefal
7. Puntea lui Varolio
8. Bulbul rahidian
9. Măduva spinării
10. Cerebel

Tafamusul prezintă patru feţ e: dorsală, ventrală, medială, laterală.

- 69 -
Porţ iunea cea mai voluminoasă din constituţ ia diencefalulului, este alcătuit
predominant din substanţ ă cenuşie, la care se adaugă însă şi substanţ ă albă.
Substanţ a cenuşie a talamusului este dispusă sub formă de grămezi ce alcătuiesc
nucleii talamusului. Cei mai importanţ i sunt nucleii anteriori, posteriori, mediali şi
laterali. Aceştia sunt separaţ i printr-o lamă de substanţ ă albă denumită lama
medulară, care se bifurcă în partea superioară şi delimitează aceşti nuclei.
Substanţ a albă este reprezentată în principal de lama medulară care separă
nucleii talamusului. Fibrele nervoase care vin sau pleacă din talamus şi cele care fac
legăturile dintre nucleii talamusului se găsesc atât în substanţ a albă, cât şi în
substanţ a cenuşie. Dintre fibrele aferente, cele mai importante sunt: fibrele
fasciculului spinotalamic, lemnisuiui medial, lemniscului trigeminal şi dentotalamic.
Dintre fibrele eferente amintim pe cele tatamocorticale.
Metatalamusul se află în partea postero-inferioară a talamusului. El este
format din câte două proeminenţ e nervoase, numite corpii geniculaţ i, unul medial
şi altul lateral. Corpul geniculat medial este alcătuită predominent din corpi neuronali
la care se adaugă fibre nervoase. La corpul geniculat medial vin fibrele căii
acustice, iar de la el pleacă fibre eferente spre scoarţ a cerebrală a lobului temporal
şi spre coliculii cvadrigemeni inferiori. Corpul geniculat lateral este o formaţ iune
pereche cu structură asemănătoare celui medial. La acest corp vin fibrele căii
optice şi pleacă fibre eferente spre scoarţ a cerebrală a lobului occipital şi spre
coliculii cvadrigemeni superiori.
Epitalamusul este alcătuit din glanda pineală sau epifiza, habenula,
trigonul habenulei, comisura interhabenulară şi striile habenulei.
Epifiza are structură glandulară, este învelită la exterior de o capsulă formată
din pia mater şi compartimentată în mici lobuli. Habenula, comisura interhabenulară
şi striile habenulei sunt alcătuite din substanţ ă albă.
Hipotalamusul are trei porţ iuni: anterioară (suprachiasmatic), mijlocie (tuber
cinereum), şi posterioară (corpi mamilari). Structura internă a hipotalamusului
constă din intricarea celor două substanţ e, cenuşie şi albă. Substanţ a cenuşie este
comasată sub formă de nuclei, cei mai importanţ i sunt nucleii supraoptici, nucleii
paraventriculari, nucleii tuberali şi nucleii mamilari. Substanţ a albă este alcătuită
din trei feluri de fibre: internucleare, aferente şi eferente. Fibrele internucleare leagă
diferiţ ii nuclei hipotalamici, cele aferente vin de la nucleul dorsal al vagului, de Ia
mezencefal, calea optică, formaţ iunile olfactive, talamus, sistemul extrapiramidal
şi de la scoarţ a cerebrală. Fibrele eferente pleacă spre mezencefal, talamus,

- 70 -
hipofiză, trunchiul cerebral, tractul optic şi scoarţ a cerebrală,
II.D Emisferele cerebrale
Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului
nervos central. Emisferele cerebrale, una dreaptă şi alta stângă, sunt separate printr-
un şanţ adânc, denumit fisura interemisferică sau longitudinală. Ele sunt legate în
partea bazală printr-o lamă de substanţ ă albă, numită corpul calos, precum şi prin alte
formaţ iuni nervoase.
Configuraţ ia externă. Emisferele cerebrale au o formă ovoidă, cu axul
mare orientat anteposterior. Fiecare emisferă cerebrală prezintă trei extremităţ i sau
poli, trei feţ e şi trei margini: extremitatea anterioară (polul frontal), extremitatea
posterioară (polul occipital) şi extremitatea latero-inferioară (polul temporal). Cele
trei feţ e ale emisferelor cerebrale sunt: faţ a dorso-laterală care vine în raport cu
bolta craniului; faţ a medială, ce priveşte spre fisura interemisferică, şi alta
inferioară sau bazală care vine în raport cu baza craniului. Emisferele cerebrale au
margini: laterală, superomedială şi inferomedială.
Feţ ele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase şanţ uri, numite şi
fisuri sau scizuri. Şanţ urile mai adânci delimitează între ele lobii cerebrali, iar cele
mai puţ in adânci, circumvoluţ iile sau girii cerebrali. Dintre şanţ urile emisferelor
cerebrale sunt mai importante următoarele: şanţ ul lateral sau scizura lui Sylvius,
situat pe faţ a dorso-laterală şi cea inferioară a emisferelor cerebrale; şanţ ul central
sau scizura Rolando, situat pe faţ a dorsolaterală şi cea medială; şanţ ul calcarin sau
scizura calcarină, situat pe faţ a medială a părţ ii posterioare a emisferelor cerebrale;
şanţ ul parietooccipital situat pe faţ a medială şi dorsolaterală; scizura
calosomarginală, situat pe faţ a medială a emisferelor cerebrale; şanţ ul colateral,
situat pe faţ a inferioară a emisferelor cerebrale. Lobii emisferelor cerebrale îşi iau
denumirea de la oasele cutiei craniene cu care vin în raport. Fiecare emisferă
cerebrală este împărţ ită prin şanţ uri mai adânci sau prin scizuri în câte patru lobi:
lobul frontal, aşezat anterior faţ ă de şanţ ul central; lobul parietal, situat posterior
faţ ă de şanţ ul central; lobul temporal, situat sub şanţ ul lateral; lobul occipital, situat
posterior faţ ă de lobii parietal şi temporal. Fiecare lob prezintă mai mulţ i giri sau
circumvoluţ ii cerebrale delimitare între ele de şanţ uri. Pe faţ a dorsolaterală sau
convexă se observă majoritatea girilor aparţ inând lobilor frontal, parietal şi
temporal inferior. Pe faţ a medială se observă girul cingului, girul
parahipocampal, girul frontal superior, lobul paracentral şi formaţ iunea precuneus,
porţ iune a lobului occipital. Pe fata bazată a emisferelor se află bulbul şi tractul

- 71 -
olfactiv, girul drept şi girii occipitotemporali lateral şi medial, ca şi girul
parahipocampal. Pe faţ a inferioară a lobului frontal se găseşte cel mai vechi segment
al emisferelor cerebrale, şi anume rinencefalul sau creierul olfactiv. Rinencefalul
este alcătuit din lob olfactiv şi lob limbic.
Structura internă. Emisferele cerebrale sunt constituite, ca şi celelalte
segmente ale sistemului nervos central, din substanţ ă cenuşie şi substanţ ă albă.
Substanţ a cenuşie este dispusă la suprafaţ ă formând scoarţ a cerebrală,
precum şi la baza emisferelor, alcătuind nucleii bazali sau corpul striat.
a. Scoarţ a cerebrală este alcătuită din celule nervoase de tipuri, forme şi
mărimi diferite, dispuse în mai multe straturi şi repartizate neuniform pe
întinderea ei. Citoarhitectura izocortexului constă din şase straturi celulare: stratul
molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern şi
fusiform.
b. Substanţ a cenuşie a emisferelor cerebrale care se află la baza
emisferelor cerebrale poartă denumirea de nuclei bazali. Aceștia sunt sub formă
de grămezi și sunt aşezaţ i la baza emisferelor cerebrale, deasupra şi lateral de
talamus, în plină masă de substanţ ă albă. Ansamblul lor mai poartă numele de
corpul striat. Se deosebesc trei nuclei importanţ i: nucleul caudat, nucleul lentiform
şi claustrum. Nucleul caudat are formă de virgulă și este aşezat în peretele
ventriculului al III-lea. Nucleul lenticular este de formă piramidală, alcătuită din două
porţ iuni, globus pallidum şi putamen, între putamen şi scoarţ a cerebrală se mai află
o lamă de substanţ ă cenuşie care formează un alt nucleu, numit claustrum. Nucleii
bazali realizează legături cu nucleul roşu, câmpul Forel, zone incertă şi căile care
merg de la aceste formaţ iuni spre măduva spinării extrapiramidal, care dirijează
activitatea motorie automată, în strânsă corelaţ ie cu scoarţ a cerebrală.
Substanţ a albă a emisferelor cerebrale este formată din trei feluri de fibre
nervoase:
a. Fibrele de asociere sunt grupate în fascicule care fac legătura dintre diferitele
zone ale aceleiaşi emisfere cerebrale.
b. Fibrele comisurale sunt grupate în fascicule care leagă cele două emisfere
cerebrale şi fac ca acestea să funcţ ioneze simultan. Sunt grupate în trei
formaţ iuni: corpul calos, fomixul şi comisura albă anterioară.
c. Fibrele de proiecţ ie sunt grupate în fascicule care leagă scoarţ a cerebrală de
regiunile inferioare ale nevraxului (nucleii bazali, talamus, cerebel, trunchi
cerebral, măduvă).

- 72 -
- 73 -
Timp de lucru 75 de ore
(recomandat)
Rezumat Toate structurile anatomice ale sistemului nervos sunt protejate de meninge (spinale
și cerebrale)
Măduva spinării este un segment al sistemului nervos central aşezat în canalul
vertebral.
Trunchiul cerebral este format din bulbul rahidian, puntea lui Varolio și
mezencefal.
Encefalul, mai cuprinde în afară de trunchiul cerebral și cerebelul sau creierul mic,
diencefalul sau creierul intermediar (talamus, metatalamus, subtalamus,
epitalamus şi hipotalamus.) și emisferele cerebrale.
Configura \? ‹ ¡‒‹<?\?¡‹¦¡¢\ · · ?¡ ¡?‒¡fi‒¡ ¡‹ \ <? ¡?fi‒¡ ¡‹ \? · \‹ ¡ ?\ ¡
? \? · \‹ ¡ ? ¦¡‹· – dispozi \ celor două fiind diferită în func ¡? ¡? ›‹\
din sistemul nervos analizată.
Concluzii Totalitatea organelor alcătuite predominant din ţ esut nervos specilizat în
recepţ ionarea, transmiterea şi prelucrarea tuturor excitaţ iilor sau informaţ iilor culese
din mediul extern sau intern formează sistemul nervos. Sistemul nervos adaptează
organismul la mediul extern şi dirijează funcţ iile interne ale acestuia. El primeşte toate
excitaţ iile sau stimuli proveniţ i din contactul permanent al organismului cu lumea
exterioară, precum şi toate excitaţ iile sau stimuli proveniţ i din diferite ţ esuturi şi
organe ale corpului. Aceste funcţ ii se realizează în principal prin acte reflexe care
au la bază ca unitate structurală arcurile reflexe. Un arc reflex este alcătuit dintr-
un receptor, o cale aferentă, un centru nervos, o cale eferentă şi un efector

Exemple ilustrative:

- 74 -
- 75 -
Teste de 1. Ce este arcul reflex? Dar actul reflex? Care este deosebirea dintre cele două?
autocontrol 2. Care este aspectul măduvei pe o sec ·‹¡? ‒\‹ ¡‒ \ <^
3. Care sunt fasciculele ascendente ale măduvei spinării și ce conduc ele?
4. Care sunt rădăcinile nervilor spinali?
5. Care este dispozi \? · \‹ ¡ ?¦¡‹· ? \?‹ ¡ · ? ‒·‹¦⁄ · · ?¦¡‒¡ ‒\ ^
6. Care sunt nervii cranieni micști și care sunt zonele din corpul uman unde sunt
distribui ^
7. Care sunt tipurile de fibre care intră în alcătuirea substan ¡ ? \ ¡? ¡? \? ‹ ¡ ·
cerebelului?
8. Care este structura internă a creierului intermediar?
9. Care sunt elementele anatomice care pot fi descrise la nivelul emisferelor
cerebrale?
10.Care este structura ventriculelor laterali ?·‹ ¡? ¡?£< ¡ ¦?\¦¡ \? ·\ ^

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia ? ›«¡¦\‹ ¦\?¡ ·¦\ ¡ ?¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K?d ·‒\
Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculesc I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

Analizatorii (Organele de simţ )

Prin analizatori se înţ elege un complex de structuri care au ca funcţ ie
principală integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea
armonioasă a activităţ ii organelor interne. Orice analizator este alcătuit dintr-un
segment periferic sau receptor, un segment intermediar sau de conducere şi dintr-un
segment central sau de percepţ ie.
I. Analizatorul cutanat (Pielea, tegumentul)
Analizatorul cutanat este alcătuit dintr-un segment periferic, reprezentat de
receptorii din piele, un segment de conducere, reprezentat de căile sensibilităţ ii
tactile, termice şi dureroase şi dintr-un segment central, reprezentat de zona de
proiecţ ie a sensibilităţ ii generale de pe scoarţ a cerebrală. Segmentul periferic se
află în piele, fapt ce conferă acesteia funcţ ia de organ de simţ .
Receptori cutanaţ i: în afară de fibrele nervoase motorii (eferente) care aduc
influxul nervos la vasele pielii (nervi vasomotori) şi la glandele pielii (nervi
excitosecretori), aici se mai găsesc şi fibre nervoase senzitive (aferente), prin care

- 76 -
pielea îşi îndeplineşte funcţ ia de organ de simţ . Fibrele nervoase senzitive de la
nivelul pielii nu sunt altceva decât dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii spinali
ai nervilor rahidieni şi din ganglionii senzitivi de pe traiectul nervilor cranieni.
Fibrele nervoase senzitive sunt de două feluri: libere şi încapsulate.
Fibrele nervoase senzitive libere au aspect de arborizaţ ii dendritice şi se
găsesc atât în epiderm, cât şi în derm. Fibrele nervoase senzitive libere din epiderm
sunt firişoare nervoase care provin din fibrele nervoase ale papilelor dermice. Rolul
fiziologic al reţ elei intradermice de fibre nervoase libere amielinice este acela de a
recepţ iona excitaţ iile dureroase. Terminaţ iile libere asemănătoare se află şi în jurul
foliculilor piloşi, respectiv al rădăcinilor perilor. Rolul acestor terminaţ ii este de a
percepe excitaţ iile tactile. Tot la nivelul epidermului se găsesc formaţ iunile senzitive,
denumite meniscurile Mekel, care fac trecerea de la terminaţ iile libere la receptorii
încapsulaţ i. Fibrele nervoase senzitive libere din derm sunt firişoare nervoase
amielinice care formează arboraţ ii dispuse în papilele dermice şi în jurul vaselor din
derm. Aceste fibre recepţ ionează excitaţ iile tactile fine.
Fibrele nervoase senzitive încapsulate sunt formaţ iuni conjunctivo-nervoase
care se găsesc în derm şi hipoderm şi care poartă numele de corpusculi senzitivi.
Corpusculii Meissner se găsesc în ţ esutul conjunctiv al papilelor dermice din pulpa
degetelor. Corpusculii Krause se găsesc nu numai în dermul pielii, ci şi în cel al
mucoasei conjunctive şi bucale. Rolul corpusculilor Krause este de a recepţ iona
excitaţ iile pentru senzaţ ia de rece. Corpusculii Vater Pacini sunt cei mai voluminoşi
corpusculi diametrul lor putând atinge 4 mm lungime. Se găsesc îndeosebi în
hipodermul din regiunea palmară şi plantară, dar mai cu seamă în pulpa degetelor.
Aceşti corpusculi percep numai presiunile mari. Corpusculii Golgi - Mazzoni
recepţ ionează presiuni mai slabe decât corpusculii Vater - Pacini. Corpusculii Ruffini
recepţ ionează în primul rând excitaţ iile pentru senzaţ ia de cald. Ei mai recepţ ionează
tracţ iunile şi deformările care se exercită asupra fibrelor conjunctive din straturile
profunde ale dermului.
II. Analizatorul kinestezic
Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de
receptorii (proprioceptorii) situaţ i în muşchi, tendoane, aponevroze, capsule
articulare, membrane sinoviale şi perios. Ei sunt de mai multe feluri, şi anume: fusuri
neuromusculare, corpusculi Vater - Pacini şi terminaţ ii nervoase libere neincapsulate.
Fusurile neuromusculare sunt proprioceptori senzitivomotori. Un fus
neuromuscular este alcătuit din mai multe fibre musculare striate subţ iri (2-10 fibre)

- 77 -
învelite într-o capsulă conjunctivă. Ele se numesc fibre intrafusale pentru a fi
deosebite de fibrele extrafusale, adevăratele elemente contractile ale muşchiului.
Fiecare fus neuromuscular prezintă o porţ iune mijlocie mai voluminoasă, cu mai mulţ i
nuclei, şi două extremităţ i în care se găsesc mai multe miofibrile. Porţ iunea mijlocie a
fusului neuromuscular, necontractilă, este înfăşurată de terminaţ ii nervoase senzitive
sau receptoare dispuse spiralat, de unde şi denumirea lor de fibre anulospirale. De
o parte şi de alte a terminaţ iilor anulospirale se găsesc alte terminaţ ii receptoare
dispuse "în floare", prin care influxul nervos se propagă mai lent. Extremităţ ile
fusului neuromuscular care sunt contractile primesc terminaţ ii nervoase motoare.
Excitantul sau stimulul specific al fusurilor neuromusculare este întinderea
porţ iunii centrale a acestora. Această întindere excită terminaţ iile nervoase
anulospirale şi pe cele "în floare". Stimulii care pornesc din fusurile neuromusculare
informează deci sistemul nervos central despre gradul de întindere a muşchilor.
Corpusculii tendinoşi Golgi sunt proprioceptori situaţ i la locul de unire dintre
fibrele musculare şi tendon, alcătuiţ i dintr-o reţ ea de fibre nervoase terminate sub
formă de butoni şi care se află printre fasciculele tendinoase. Ei nu sunt stimulaţ i de
întinderea pasivă a muşchilor, ci de contracţ ia musculară activă a acestora. Orice
contracţ ie musculară dezvoltă o creştere a presiunii din tendon şi o dată cu aceasta o
stimulare a corpusculilor Golgi. Impulsurile care pornesc din aceşti corpusculi au
un efect inhibator asupra contracţ iei musculare, ele putând determina încetarea
bruscă a contracţ iei şi relaxarea muşchiului. Prin aceasta, corpusculii Golgi împiedică
contracţ iile puternice ale muşchilor, care ar putea rupe fibrele musculare sau ar
smulge inserţ iile acestora. Ca şi fusurile neuromusculare, corpusculii Golgi sunt
receptori care nu prezintă fenomenul de adaptare la excitantul specific, respectiv
întinderea.
Corpusculii Vater- Pacini descrişi ca receptori tactili situaţ i în hipoderm, se
găsesc şi în tendoane, capsule articulare, ligamente, fascii musculare, perios şi
pericondru. Excitantul sau stimulul specific al acestora este presiunea exercitată
asupra formaţ iunilor în care ei se găsesc. Corpusculii Vater - Pacini sunt deosebit de
sensibili la mişcările rapide ale aparatului locomotor şi la vibraţ ii. Segmentul
intermediar sau calea de conducere este reprezentată de fibrele senzitive ale
nervilor spinali şi de fasciculele gracilis, cuneatus, spinocerebelos anterior şi
spinocerebelos posterior. Segmentul central sau de percepţ ie se află în zona
senzitivă din girul postcentral al lobului parental. Aici are loc analiza informaţ iilor şi
transformarea lor în senzaţ ii. Stimulii proprioceptivi incon ¡‹ ajung la scoarţ a

- 78 -
cerebelului.
III. Analizatorul olfactiv
Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele
olfactive din mucoasa olfactivă. Mucoasa olfactivă are o suprafaţ ă de circa. 2-3 cm2,
acoperind lama ciuruită a etmoidului, faţ a medială a cornetului nazal superior şi o
mică parte din septul nazal. Ea este alcătuită din epiteliul olfactiv şi din corion.
Epiteliul este format din trei tipuri de celule aşezate pe două straturi: olfactive,
de susţ inere şi bazale. Celulele olfactive sunt neuroni bipolari senzitivi. Ele reprezintă
primul neuron senzitiv al analizorului olfactiv. Dendritele lor sunt aşezate la polul apical
şi depăşesc celulele de susţ inere, terminându-se printr-o umflătură numită buton
olfactiv. Din acest buton pleacă 6 - 8 cili olfactivi care au rolul de a recepţ iona
excitaţ iile olfactive. Axonii pornesc de la polul bazai, pătrund în corion, unde intră în
construcţ ia filetelor nervului olfactiv. Acestea traversează găurile lamei ciuruite ale
etmoidului şi ajung la bulbul olfactiv, unde fac sinapsă cu dendritele celulelor mitrale.
Segmentul intermediar sau calea de conducere este alcătuită din axonii celulelor
mitrale care alcătuiesc tracturile olfactive. Segmentul central sau de percepţ ie este
alcătuit din centrii primari şi centrii secundari. Centrii primari sunt reprezentaţ i de
girul hipocampului şi nucleul amigdalian situat în profunzimea şanţ ului lateral al
emisferelor cerebrale, între centrii primari şi centrii secundari există numeroase
conexiuni.
IV. Analizatorul gustativ
Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii
gustativi din mucoasa linguală. Ei sunt aşezaţ i la nivelul papilelor caliciforme,

Figura 20. Distribu \? fi·‒ ›‒? ¡?fi\fi ¡

la nivelul limbii
1. Papile circumvalate
2. Papile filiforme
3. Papile fungice
4. Rădăcina limbii
5. Epiglota
6. Amigdala palatină
7. Amigdala linguală
8. Corpul limbii

fungiforme şi foliate. Papilele filiforme care sunt răspândite pe toată întinderea

- 79 -
mucoasei linguale nu conţ in muguri gustativi. Un număr mic din asemenea muguri
se găsesc şi în mucoasa epiglotei, a valului palatin şi a faringelui, precum şi în
mucoasa buzelor şi a obrajilor.
Mugurele gustativ este situat între celulele epiteliale care acoperă pereţ ii laterali
ai papilelor. El este alcătuit din celule senzoriale gustative şi din celule de susţ inere.
Extremitatea externă a mugurelui gustativ este prevăzută cu un scurt canal, numit
canalul gustativ. La rândul lui, canalul gustativ se deschide la suprafaţ a epiteliului
printr-un por gustativ. Polul apical al celulelor gustative prezintă câteva prelungiri
denumite cili gustativi. Cilii gustativi reprezintă regiunea sensibilă a celulei gustative
care vine în contact cu moleculele substanţ elor sapide dizolvate în salivă.
Fibrele nervoase care pătrund în mugurele gustativ formează un plex situat
în corionul de sub membrana bazală. Din acest plex pornesc fibre care se
arborizează în jurul mugurelui gustativ şi în interiorul lui. Aceste fibre fac sinapsă
cu celulele gustative. Ele sunt dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionii nervoşi
situaţ i pe traiectul nervilor cranieni care inervează mucoasa linguală (nervul facial,
nervul glosofaringian, nervul vag).
Segmentul intermediar sau calea de conducere este alcătuită din
înlănţ uirea a trei neuroni senzitivi. Primul neuron senzitiv se află în ganglionii
nervoşi de pe traiectul nervilor facial, glosofaringian şi vag. Axonii lor fac sinapsă
cu cel de al doilea neuron senzitiv situat în nucleul tractului solitar din trunchiul
cerebral. De aici pornesc alte fibre, care împreună cu lemnisculul medial ajung la
cel de al treilea neuron senzitiv din talamus. De aici pornesc fibrele talamocorticale
care se proiectează pe scoarţ a cerebrală.
Segmentul central se află în scoarţ a cerebrală, în porţ iunea inferioară a girului
postcentral.
V. Analizatorul vizual
Segmentele analizatorului vizual sunt: ochiul sau organul vederii, calea optică
şi zona corticală din scoarţ a cerebrală situată în jurul scizurii calcarine. Ochiul
reprezintă segmentul periferic care primeşte excitaţ iile exterioare specifice, iar
calea optică, segmentul intermediar care conduce influxul nervos de la ochi la
scoarţ a cerebrală. Zona corticală din lobul occipital reprezintă segmentul vizual în care
se formează senzaţ ia vizuală.
Ochiul sau organul vederii este format din globul ocular şi anexele sale. Globul
ocular are o formă relativ sferică, cu diametrul anteroposterior mai mare decât
diametrele transversal şi vertical. Globul ocular este aşezat în orbită unde ocupă

- 80 -
partea anterioară a acesteia. Înapoia globului ocular se află spaţ iul retrobulbar. El
este umplut cu ţ esut conjunctiv gras, în care se găsesc vasele, nervii şi muşchii
ochiului.
Structura globului ocular Globul ocular este alcătuit din trei tunici suprapuse:
tunica externă, tunica mijlocie şi tunica internă care formează peretele globului, şi din
trei medii transparente cuprinse în interiorul acestuia: umoarea apoasă, cristalinul şi
corpul vitros.
Tunica externă. Este o membrană fibroasă formată din două porţ iuni cu aspect
şi structură deosebite, şi anume sclerotica şi corneea.
a) Sclerotica este o membrană fibroasă de culoare alb-sidefie, dură şi
inextensibilă. Ea nu poate fi străbătută de radiaţ iile luminoase. Sclerotica
prezintă la polul posterior al globului ocular o regiune perforată, numită lama
ciuruită, prin care trec fibrele nervului optic şi vasele sanguine. La polul anterior,
de jur împrejurul corneei se găsesc câteva orificii mici prin care trec vase sanguine
şi limfatice. Pe faţ a externă a scleroticii, care vine în contact cu capsula lui
Tenon (membrană conjunctivă care acoperă porţ iunea sclerală a globului
ocular), se găsesc inserţ iile celor patru muşchi drepţ i şi ale celor doi muşchi oblici
ai ochiului.
Figura 21. Globul ocular
1. Sclerotică
2. Mușchiul drept superior
3. Coroidă
4. Corp ciliar
5. Pata galbenă
6. Nerv optic
7. Pata oarbă
8. Retină
9. Cristalin
10. Iris
11. Umoare apoasă
12. cornee
b) Corneea este o membrană conjunctivă transparentă care spre deosebire de
sclerotica poate fi străbătută de radiaţ iile luminoase. Ea are forma unui segment
de sferă. Corneea formează peretele anterior al camerei anterioare a ochiului,
aflându-se în contact cu umoarea apoasă. Ea este separată de sclerotica prin

- 81 -
 şanţ ul scleral, la nivelul căruia fibrele conjunctive ale corneei se continuă cu cele
ale scleroticii. Corneea este alcătuită din cinci straturi suprapuse: epiteliul
anterior, membrana elastică anterioară, ţ esutul propriu corneean sau
parenchimul, membrana elastică posterioară şi epiteliul posterior. Zona de
tranziţ ie dintre cornee şi sclerotica poartă numele de limb corneean. Corneea
este lipsită de vase de sânge, ea .fiind hrănită prin imbibiţ ie de vasele sanguine de
la nivelul limbului.
Tunica mijlocie sau vasculară, uvee este de culoare închisă, intens
vascularizată şi bogată în celule pigmentare. Ea cuprinde trei părţ i: coroida, corpul
ciliar şi irisul.
a) Coroida este o membrană vasculară de culoare brună - negricioasă care se
întinde de la punctul de emergenţ ă a nervului optic până ta ora serrata. Ea
prezintă la polul posterior al globului ocular un orificiul care corespunde lamei
ciuruite a scleroticii şi care reprezintă locul de trecere a nervului optic. Coroida este
formată din patru straturi care sunt: lamina fusca, stratul vaselor coroidiene, stratul
coriocapilar şi lama vitroasă. Coroida asigură nutriţ ia mediilor transparente ale
globului ocular prin lichidul intersti \ al imbibiţ iei. Prin vasele ei, coroida hrăneşte
celulele retiniene, iar prin celulele pigmentare pe care le conţ ine, ea
contribuie la formarea camerei obscure.
b) Corpul ciliar este o formaţ iune conjunctivo-musculară care se întinde de la ora
serrata până la rădăcina irisului. În structura corpului ciliar intră procesele
ciliare şi muşchiul ciliar. Procesele ciliare sunt un fel de ghemuri vasculare
anastomozate între ele şi separate unele de alte prin nişte şanţ uri. Totalitatea
proceselor ciliare, în număr de 70 - 80, alcătuiesc coroana ciliară. Procesele
ciliare secretă umoarea apoasă, lichid care hrăneşte ţ esuturile lipsite de vase
ale ochiului (corneea şi cristalinul). Muşchiul ciliar este alcătuit din totalitatea
fibrelor musculare netede situate m partea anterioară a corpului ciliar.
Muşchiul ciliar intervine în acomodarea vizuală la distanţ ă.
c) Irisul reprezintă partea anterioară a tunicii mijlocii. El are forma unui disc, în centrul
căruia se află orificiul numit pupilă. Irisul este bine vizibil prin transparen \
corneei. Faţ a anterioară a irisului priveşte spre cornee. Ea are o anumită
coloraţ ie (albastră deschisă, căpruie, cafenie închisă) dată de celulele
cromatofile din structura irisului. Datorită fibrelor musculare circulare şi radiare
care intră în constituţ ia lui, irisul se comportă ca un diafragm mobil. Contracţ ia
fibrelor circulare micşorează diametrul pupilei, iar contracţ ia fibrelor radiare

- 82 -
 măreşte diametrul acesteia. Prin micşorarea diametrului pupilei (mioză) şi prin
creşterea lui (midriază) se realizează o dozare a cantităţ ii de radiaţ ii luminoase
ce pătrund în interiorul ochiului. Fibrele radiare sunt inervate de fibre simpatice
cu plecare din nucleul ciliospinal Budge din măduva C8 - D3. Fibrele circulare
sunt inervate de fibre parasimpatice cu plecare din nucleul Edinger-Westphal.
Tunica internă este numită retină şi este o membrană fotosensibilă,
transparentă, de culoare roză datorită purpurei vizuale care se găseşte în structura
ei. Retina este o prelungire a nervului optic. Se compune din două regiuni bine
distincte: retina vizuală sau optică şi retina oarbă.
a) Retina vizuală sau optică se întinde de la polul posterior al globului ocular până
la ora serrata. Ea are două feţ e: una externă, care vine în contact cu coroida, şi
alta internă, care vine în contact cu corpul vitros. Pe faţ a internă a retinei optice
se disting două zone cu aspect deosebit de restul retinei, şi anume papila
optică şi pata galbenă. Papila optică este o zonă în formă de disc sau ovalară, cu
diametrul de 1,5-1,8 mm. reprezentând locul prin care filetele nervoase din
retină se continuă cu fasciculul optic. Pata galbenă sau macula Iutea este o
zonă de formă ovală, cu diametrul de 2-3 mm. Ea reprezintă punctul de
maximă sensibilitate de pe suprafaţ a retinei, în centrul ei se află o mică
depresiune, numită fovea centralis, pe ea se formează imaginile cele mai clare.
Retina vizuală este formată din celule nervoase, celule de susţ inere şi celule
pigmentare. Celulele nervoase sunt de cinci tipuri: vizuale, bipolare,
multipolare, orizontale şi amacrine. Retina are o structură stratificată; se
deosebesc zece straturi: stratul celulelor pigmentare, al conurilor şi bastonaşelor,
membrana limitantă externă, stratul granular extern, stratul plexiform extern,
stratul granular intern, stratul plexiform intern, stratul celulelor ganglionare, stratul
fibrelor optice, membrana limitantă internă.
b) Retina oarbă se întinde de la ora serrata până la orificiul pupilar. Se împarte în
retina ciliară şi retina iriană. Retina oarbă nu este fotoreceptoare.
Mediile transparente şi refringente :în afară de cornee, care face parte din
tunica externă a globului ocular, mediile transparente sunt:
a) Umoarea apoasă este un lichid incolor, perfect transparent, care umple camera
anterioară şi posterioară a ochiului. Camera anterioară este delimitată
anterior de cornee, iar posterior de faţ a anterioară a irisului şi de zona centrală a
cristalinului. Camera posterioară este delimitată anterior de faţ a posterioară a
irisului, posterior de cristalin şi de ligamentul său suspensor, iar periferic de

- 83 -
 corpul ciliar.
b) Cristalinul este organul cel mai important al aparatului dioptrie. El are forma unei
lentile biconvexe şi este aşezat în plan frontal, între iris şi corpul vitros. Este
menţ inut în această poziţ ie de către un sistem de fibre ce alcătuiesc ligamentul
suspensor al cristalinului sau zonula lui Zinn. Cristalinul este alcătuit dintr-o
capsulă, un epiteliu şi din fibre cristaliniene. Capsula cristalinului se mai
numeşte şi cristaloidă. Ea este o membrană elastică, cu structură lamelară,
formată din colagen şi polizaharide. Epiteliul cristalinului este alcătuit dintr-un
singur strat de celule cubice sau turtite. Fibrele cristalinului sunt alcătuite din
fibrile, unele dispuse radiar, altele tangenţ ial, formând straturi discontinue.
c) Corpul vitros este reprezentat de o substanţ ă de o substanţ ă gelatinoasă
care ocupă tot spaţ iul cuprins între cristalin şi peretele globului ocular.
Organele anexe ale globului ocular
Din grupul organelor anexe de protecţ ie fac parte: orbita, pleoapele şi
sprâncenele, conjunctiva şi aparatul lacrimal. Organele anexe de mobilitate sunt
reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. Orbitele cavităţ ii osoase situate
în masivul facial, de o parte şi de alta a liniei mediane, adăpostesc şi protejează
globii oculari.
1.Aparatul lacrimal este format din glanda lacrimală şi căile lacrimale. Glanda
lacrimală, de mărimea unei migdale, este aşezată în regiunea supero-externă a
orbitei, în scobitura sau foseta lacrimală de pe tavanul acesteia. Ea are două
porţ iuni, una orbitală şi alta palpebrală. Glanda lacrimală este de tip tubuloacinos
seros. Canalele excretoare ale glandei lacrimale sunt de două feluri: principale şi
accesorii.
Căile lacrimale sunt reprezentate printr-un sistem de conducte care au rolul
de a transporta lacrimile din fundul de sac conjunctival în meatul inferior al foselor
nazale. In componenţ a acestui sistem intră punctele lacrimale, caniculele
lacrimale, sacul lacrimal şi canalul lacrimonazal.
Rolul fiziologic al aparatului lacrimal constă în secreţ ia şi transportul lacrimilor.
2.Muşchii extrinseci ai globului ocular. Sunt muşchi striaţ i, patru drepţ i şi doi
oblici, situaţ i în orbită şi formând un fel de con muscular, în mijlocul căruia este situat
globul ocular. Sunt inervaţ i de nervii cranieni: III oculomotor comun (pentru mușchii
drept intern, drept superior, drept inferior, oblic inferior), IV trohlear (pentru mușchiul
oblic superior), VI abducens (pentru mușchiul drept extern).
Calea optică şi proiecţ ia ei corticală - Segmentul de conducere ai analizatorului

- 84 -
vizual poartă numele de calea optică. Ea este alcătuită din a trei neuroni. Primii doi
neuroni senzitivi de pe calea optică sunt reprezentaţ i de celula bipolară şi de celula
multipolară. Cel de al treilea neuron senzitiv se află în corpul geniculat lateral. Axonii
celui de al doilea neuron senzitiv de pe calea optică formează nervul optic, chiasma
optică şi tractul optic până în corp geniculat lateral. De aici pornesc radiaţ iile optice
Gratiolet până la nivel cortical. Segmentul central sau de percepţ ie al analizatorului
vizual este situat în scoarţ a cerebrală a lobului occipital, de o parte şi de alta a
scizurii calcarine. Pata galbenă sau macula Iuţ ea are o proiecţ ie foarte extinsă.
Radiaţ iile optice se termină în ariile 17,18 şi 19. Aici are loc procesul de transformare
a excitaţ iei luminoase în senzaţ ie vizuală.
VI. Analizatorul acustico-vestibular
Segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular este reprezentat de
ureche sau organul statuoacustic, segmentul intermediar, de calea acustica şi
vestibulară, iar segmentul central sau de percepţ ie, de centrii nervoşi corticali şi
subcorticali.
Urechea sau organul statuoacustic este formată din trei porţ iuni: urechea
externă, una mijlocie şi alta internă.
Urechea externă formată din pavilionul urechii şi din conductul auditiv extern.
Pavilionul urechii are forma unei pâlnii şi este format dintr-un schelet
fibrocartilaginos acoperit de piele. El se insera pe părţ ile laterale ale capului, între
apofiza mastoidă şi articulaţ ia temporo-mandibulară. Pe faţ a externă sau laterală a
pavilionului urechii se află o serie de reliefuri: helixul, antehelixul, tragusul,
antitragusul Tot pe această faţ ă se găsesc câteva depresiuni, şi anume şanţ ul
helixului, foseta naviculară şi conca. Între capătul superior al antehelixului şi capătul
lui inferior se găseşte o cavitate în care se deschide conductul auditiv extern, numită
concă. În această cavitate pătrunde rădăcina anterioară a helixului, care împarte în
două jumătăţ i, una superioară şi alta inferioară. Jumătatea inferioară se continuă cu
conductul auditiv extern. Pe buza anterioară a conductului auditiv extern se găseşte
un tubercul care poartă numele de tragus. Porţ iunea inferioară a pavilionului urechii
se numeşte lobului urechii. Toate aceste ridicături şi depresiuni de pe fata laterală a
pavilionului urechii au rolul de a capta undele sonore şi de a le orienta către
conductul auditiv extern. Faţ a internă sau medială a pavilionului urechii prezintă
aceleaşi ridicături şi depresiuni, cu deosebirea că aici ele au aspectul mulajului
negativ. Pavilionul urechii este alcătuit dintr-un schelet fibrocartilaginos acoperit cu
piele. Pe ambele feţ e ale cartilajului se găsesc muşchi auriculari.

- 85 -
 Conductul auditiv extern. Este format dintr-o porţ iune cartilaginoasă, care se
află în continuarea pavilionului, şi o porţ iune osoasă, situată în grosimea osului
temporal. Ambele porţ iuni sunt căptuşite de piele, în grosimea căreia se găsesc
glandele ceruminoase, care secretă cerumenul.
Figura 22. Structura urechii
1. Pavilionul urechii
2. Conductul auditiv
3. Timpan
4. Ciocan
5. Nicovală
6. Scări <
7. Fereastra ovală
8. Osul temporal
9. Fereastra rotundă
10. Camera timpanică
11. Trompa lui Eustachio

12. Canalele semicirculare osoase 15. Rampa vestibulară

13. Utriculă 16. Rampa timpanică
14. Saculă 17. Cohlee
18. Nervul vestibulo-cohlear
1. Urechea medie este compusă din casa timpanului sau cavitatea
timpanică şi anexele acesteia: trompa lui Eustachio sau tuba faringo-timpanică şi
celulele mastoidiene. Casa timpanului este o scobitură situată la baza piramidei
osului temporal. Ea are o formă neregulată, prezentând şase pereţ i: Peretele lateral
este format din membrana timpanică şi cadrul osos care-l înconjură. Membrana
timpanică separă urechea externă de urechea medie. Are o formă aproximativ
circulară şi închide copiei orificiul intern sau profund al conductului auditiv extern.
Timpanul este fixat de cadrul său osos printr-o bandă de ţ esut conjunctiv, numită
ligamentul Gerlach. Timpanul este alcătuit din trei straturi: extern, mijlociu şi
intern. Stratul extern continuă pielea conductului auditiv extern. Stratul mijlociu
se compune din trei starturi de fibre: unul radiar, iar în centru şi două circulare.
Stratul intern format dintr-o mucoasă ai cărei epiteliu este de tip pavimentos, are
celule poligonale fără cili vibratili. Mucoasa timpanului nu este altceva decât
mucoasa faringiana care căptuşeşte trompa lui Eustachio şi care pătrunde şi în
urechea medie.
Peretele medial sau labirintic este alcătuit din baza stâncii temporalului,

- 86 -
separă urechea medie de cea internă, în centru se află o ridicătură circulară,
numita promontoriu. Peretele superior este reprezentat de o lamă osoasă subţ ire,
numită tegmen timpani. Peretele inferior este porţ iunea osoasă care vine în raport
cu golful venei jugulare. Peretele anterior se compune din porţ iunea osoasă care
acoperă artera carotidă internă şi prezintă orificiul trompei Eustachio. Peretele
posterior prezintă un orificiu în care se deschide canalul osos ce leagă sistemul
celular mastoidian de casa timpanului. Acest canal se numeşte aditus ad antrum.
Cele trei oscioare, şi anume ciocanul, nicovala şi scăriţ a, formează un lanţ ce se
întinde de la membrana timpanică la fereastra ovală.
2. Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de canicule numit
labirint. În interiorul labirintului membranos se găseşte de asemenea un lichid cu
aceeași compoziţ ie, numit endotimfă.
Labirintul osos este format din cavităţ i neregulate săpate în stânca
temporalului şi care comunică între ele. Labirintul osos cuprinde trei părţ i:
vestibulul osos, canalele semicirculare osoase şi melcul osos sau cohlea.
Vestibulul osos este o cavitate osoasă de formă ovoidă sau paralelipipedică.
Canalele semicirculare osoase sunt în număr de trei (superior, posterior şi lateral)
sunt cavităţ i tubulare de formă semicirculară, orientate în cele trei planuri
principale ale spaţ iului. Fiecare canal semicircular prezintă la una dintre extremităţ i
câte o dilataţ ie numită ampulă. Melcul osos este o cavitate tubulară de formă spiralată
săpată în stânca temporalului şi care comunică cu vestibulul. EI are aspectul unui tub
format din ţ esut osos spongios, numit columelă sau modici, în interiorul conductului
se găseşte o proeminenţ ă a columelei, numită lama osoasă spirală. Lama osoasă
spinală împarte incomplet lumenul conductului în două spaţ ii, unul superior, numit
rampa sau scala vestibulară, şi altul inferior, numit rampa sau scala timpatică. Lama
osoasă spirală nu ajunge până în fundul de sac al conductului cohlear, rămânând un
mic spaţ iu liber, numit heliotremă. În grosimea lamei spirale sunt săpate nişte
conducte care pornesc din cadrul spiralat Rosenthal şi se deschid la marginea liberă a
lamei.
Labirintul membranos este cuprins în labirintul osos. Labirintul
membranos este alcătuit deci din vestibulul membranos, canalele semicirculare
membranoase şi melcul membranos. Vestibulul membranos este format din două
vezicule, una superioară turtită, numită utriculă, în care se deschid canalele
semicirculare membranoase, şi alta inferioară sferică, numită saculă. Canalele
semicirculare membranoase sunt cuprinse în interiorul canalelor semicirculare

- 87 -
osoase. Structura pereţ ilor utriculei, saculei şi canalelor semicirculare
membranoase este asemănătoare. La nivelul utriculei, saculei şi al ampulelor,
epiteliul prezintă zone cu structură deosebită, numite macule şi creste
ampulare. Aceste zone reprezintă segmentul periferic sau receptorul
analizatorului vestibular. Maculele sunt în număr de două, una la nivelul utriculei şi
alta la cel al saculei. Epiteliul maculelor este alcătuit din două tipuri de celule:
senzoriale sau receptoare şi de susţ inere. Celulele senzoriale sunt răspândite
printre celulele de susţ inere. Polul lor inferior, vine în contact cu dendritei neuronilor
senzitivi din ganglionul Scarpa. Polul lor superior este prevăzut cu cili care pătrund
într-o substanţ ă gelatinoasă, numită membrana otolitică; aceasta acoperă
suprafaţ a maculei.
Membrana otolitică este alcătuită dintr-un strat de mucos secretat de celulele
maculei, în masa căreia se găsesc nişte cristale prismatice, numite otolite sau
otoconii, alcătuite din carbonat dublu de calciu şi magneziu. Crestele ampulare, în
număr de trei, sunt localizate în cele trei ampule ale canalelor semicirculare.
Substanţ a gelatinoasă moale şi transparentă care acoperă crestele ampulare are
aspect fibrilar şi nu conţ ine otolite.
Melcul membranos sau canalul cohlear situat în melcul osos are o structură
deosebită faţ ă de cea a vestibulului membranos şi a canalelor semicirculare
membranoase. El ocupă numai o parte a melcului osos. Structura pereţ ilor canalului
cohlear este aceiaşi pe toată lungimea lor. Canalul cohlear are deci trei pereţ i: unul
extern, reprezentat de ligamentul spiral, unul vestibular, reprezentat de membrana
vestibulară, şi altul timpanic, reprezentat de lama spiralată osoasa şi de
membrana bazilară. Pe faţ a cohleară a membranei bazilare se află receptorul
analizatorului acustic, organul Corti. Organul Corti este format din membrana
baziliară, epiteliul senzorial auditiv şi membrana tectoria.
Calea acustică şi proiecţ ia ei corticală Segmentul de conducere al
analizatorului acustic conduce impulsurile nervoase de la organul receptor, situat în
melcul membranos, la scoarţ a cerebrală din lobul temporal. Calea acustică are o
parte periferică şi alta centrală. Nervul cohlear conduce impulsurile nervoase de la
organul receptor Corti până la nucleii cohleari din trunchiul cerebral. Segmentul
central sau de percepţ ie al analizatorului acustic este situat la om în profunzimea
scizurii laterale (Sylvius) şi pe faţ a superioară a lobului temporal. Segmentul de
conducere al analizatorului vestibular se numeşte calea vestibulara și conduce
impulsurile nervoase de la organele receptoare situate în utriculă, saculă şi din

- 88 -
canalele semicirculare la centrii nervoşi din trunchiul cerebral, cerebel şi probabil din
scoarţ a cerebrală.
Nervul vestibular este alcătuit din mai multe feluri de fibre, dintre care unele
conduc impulsurile nervoase de la macule şi crestele ampulare până la cerebel, iar
altele până la nucleii vestibulari din trunchiul cerebral.

Timp de lucru 10 ore

(recomandat)
Rezumat Analizatorul cutanat este alcătuit dintr-un segment periferic, reprezentat de
receptorii din piele, un segment de conducere, reprezentat de căile
sensibilităţ ii tactile, termice şi dureroase şi dintr-un segment central, reprezentat
de zona de proiecţ ie a sensibilităţ ii generale de pe scoarţ a cerebrală.
Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de receptorii
(proprioceptorii) situaţ i în muşchi, tendoane, aponevroze, capsule articulare,
membrane sinoviale şi perios.
Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele
olfactive din mucoasa olfactivă.
Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii
gustativi din mucoasa linguală.
Segmentele analizatorului vizual sunt: ochiul sau organul vederii, calea optică şi
zona corticală din scoarţ a cerebrală situată în jurul scizurii calcarine. Ochiul
reprezintă segmentul periferic care primeşte excitaţ iile exterioare specifice, iar
calea optică, segmentul intermediar care conduce influxul nervos de la ochi la
scoarţ a cerebrală. Zona corticală din lobul occipital reprezintă segmentul vizual în
care se formează senzaţ ia vizuală.
Segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular este reprezentat de
ureche sau organul statuoacustic, segmentul intermediar, de calea acustica şi
vestibulară, iar segmentul central sau de percepţ ie, de centrii nervoşi corticali şi
subcorticali.
Concluzii: Prin analizatori se înţ elege un complex de structuri care au ca funcţ ie
principală integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea
armonioasă a activităţ ii organelor interne. Orice analizator este alcătuit dintr-un
segment periferic sau receptor, un segment intermediar sau de conducere şi dintr-
un segment central sau de percepţ ie

- 89 -
Exemple ilustrative:

Teste de 1. Care sunt fibrele nervoase senzitive încapsulate și care este rolul lor?
autocontrol 2. Unde este situat segmentul periferic al analizatorul olfactiv și din ce structuri
anatomice este format?
3. Ce este mugurele gustativ?
4. Care este structura globului ocular?
5. Unde este localizată casa timpanului?
6. Ce este labirintul osos?
7. Care sunt elementele anatomice care intră în alcătuirea vestibulului membranos?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia ? ›«¡¦\‹ ¦\?¡ ·¦\ ¡ ?¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K?d ·‒\
Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

- 90 -
 GLANDELE CU SECREŢ IE INTERNĂ
Glandele cu secreţ ie internă sunt organe care secretă substanţ e cu structură
chimică caracteristică, denumite hormoni, pe care îi elimină direct în sânge, limfă
sau alte componente ale mediului intern. Ele se mai numesc şi glande endocrine.
Ca structură, glandele endocrine se compun, în general dintr-un parenchim
secretor, un ţ esut de susţ inere, o bogată inervaţ ie vegetativă şi o bogată
vascularizare.
1. Hipofiza este o glandă cu secreţ ie internă aşezată la baza creierului, în
depresiunea osului sfenoid, numită şaua turcească. Hipofiza este alcătuită din trei
lobi: anterior, intermediar şi posterior. Ea se leagă de hipotalamus printr-o
formaţ iune numită tija glandei hipofizare sau tija pituitară. Lobul anterior formează
împreună cu lobul intermediar adenohipofiza, iar lobul posterior alcătuieşte împreună
cu tija glandei hipofize neurohipofiza.

Figura 23. Glanda hipofiză

8. Lob anterior
9. Lob mijlociu
10. Lob posterior
11. Tijă hipofizară
12. Neuroni hipotalamici
13. Sistem port-
hipofizar

Adenohipofiza este formată dintr-un parenchim glandular, un ţ esut de

susţ inere, vase sanguine şi terminaţ ii nervoase vegetative. Celulele
parenchimului glandular sunt dispuse sub formă de cordoane. Celulele cromofobe,
reprezintă în jur de 50% din celulele glandulare care secretă hormonul luteinizant.
Celulele acidofile reprezintă 35-40% din numărul total de celule care alcătuiesc
adenohipofiza. Se deosebesc două varietăţ i de celule acidofile: celule alfa, care
secretă hormonul somatotrop, şi celule epsilon, care secretă hormoni corticotrop şi
luteotrop. Celulele bazofile sunt mai puţ in numeroase, reprezentând numai 14-17% din
masa celulară adenohipofizară. Celulele beta, secretă hormonul
foliculinostimulent, iar celulele delta, hormonul tireotrop şi hormonii gonadotropi.

- 91 -
 Neurohipofiza sau hipofiza posterioară ocupă 15-25% din volumul total al
glandei. Ea se compune din celule nevralgice cu rol secretor, numite pituicite, din fibre
nevroglice, fibre nervoase, fibre conjunctive şi din celule bazofile. Hormonii secretaţ i
de hipofiza posterioară (ocitocină şi vasopresina).
Lobul mijlociu secretă hormonul melanocitostimulator.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia hipofizei. Arterele hipofizei provin din carotida
internă şi artera comunicantă posterioară. Venele care se formează din capilarele
sinusoide din adenohipofiza, ca şi cele ce colectează sângele din neurohipofiza
conduc sângele venos în sinusurile cavernoase ale durei mater se formează un
sistem port hipotalamo -hipofizar. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic
şi parasimpatici.
2. Tiroida se află în regiunea anterioară a gâtului, înaintea laringelui şi a
traheei, într-un spaţ iu care poartă numele de loja tiroidiană. Tiroida este formată din
doi lobi, unul drept şi altul stâng, şi dintr-o porţ iune intermediară, numită istm
tiroidian. Forma acestei glande seamănă cu cea a literei H.

Figura 24. Glanda tiroidă și

paratiroidele
1. Nerv
2. Cartilaj tiroid
3. Vena jugulară
4. Artera carotidă
5. Tiroidă
6. Trahee
7. Timus
8. Inimă

Structura tiroidei. Tiroida este învelită într-o capsulă conjunctivă din care
pornesc septuri conjunctive în parenchimul glandular, pe care-l subîmpart în lobuli.
Lobulii sunt formaţ i din două feluri de ţ esuturi: conjunctiv, care alcătuiesc stroma
glandei, şi glandular, care alcătuieşte parenchimul glandular. Ţ esutul glandular sau
parenchimul este alcătuit din nişte vezicule, unele mici, altele mari, numite foliculi
tiroidieni. În cavitatea foliculară se găseşte o substanţ ă fluidă omogenă, de culoare
galbenă-cafenie, care poartă numele de coloid. Coloidul conţ ine hormoni tiroidieni,

- 92 -
enzime.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia tiroidei. Arterele care irigă glanda tiroidă sunt
arterele tiroidiene superioare şi inferioare. Venele se grupează în capsulă în
trunchiuri mari, drenând sângele în vena jugulară internă şi vena subclaviculară.
Limfaticele glandei tiroide alcătuiesc reţ ele situate între foliculii tiroidieni. Nervii tiroidei
sunt alcătuiţ i din fibre nervoase simpatice provenite din simpaticul cervical şi
parasimpatice provenite din nervul vag.
3. Paratiroidele sunt organe mici, în număr de patru, aşezate perechi pe
faţ a dorsală a lobilor glandei tiroide. Situate în ţ esutul conjunctiv al lobilor glandei
tiroide, ele sunt înfăşurate într-o capsulă fibroasă proprie. Glandele secretă
parathormoni și calcitonina.
4. Timusul este un organ situat în etajul superior al mediastinului anterior,
înapoia sternului. El se dezvoltă până în al doilea an de viaţ ă, după care rămâne
staţ ionar până la 14 ani, când se atrofiază şi este înlocuit de o masă de grăsime.
Timusul are o formă alungită, fiind alcătuit din doi lobi, unul drept şi altui stâng.
Structura timusului Lobii timusului sunt înfăşuraţ i într-o capsulă fibroasă, din care
pleacă septuri conjunctive care îi subîmpart în lobuli. Un lobul timic este alcătuit dintr-o
zonă corticală aşezată ia periferie şi o zonă medulară spre interior. Zona corticală
este constituită din limfocite şi din limfoblaste, iar zona medulară din celule reticulare,
limfoblaste şi corpusculi Hassal. Celulele timice produc hormonul timic.
Timusul este vascularizat de ramuri care provin din artera tiroidiană
inferioară, artera toracică internă şi din trunchiul arterial brahiocefalic. Venele
alcătuiesc trunchiuri care se varsă în vena brahiocefalică stângă. Nervii provin din
sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic (nervul vag).
5.Glandele suprarenale glande mici, perechi, situate deasupra polului
superior al fiecărui rinichi, în nişte spaţ ii numite lojele glandelor suprarenale. Glanda
suprarenală are forma unui con turtit, prezentând o faţ ă anterioară, o faţ ă posterioară,
o faţ ă inferioară, un vârf acoperit de diafragm, două margini, una medială şi alta
laterală. Glanda suprarenală este alcătuită dintr-un schelet conjunctiv (stroma) şi din
ţ esut glandular (parenchimul). Ţ esutul glandular prezintă două zone, una periferică,
numită zona corticală, care alcătuieşte corticala sau corticosuprarenala, şi alta
centrală de culoare cenuşie, numită zona medulară, care alcătuieşte medulara sau
medulosuprarenala.
Corticosuprarenala se împarte în trei zone: glomerulară, fasciculată şi
reticulată. Celulele zonei glomerulată secretă hormonii numiţ i mineralocorticoizi.

- 93 -
Celulele zonei fasciculata secretă hormonii glucocorticoizi. Celulele zonei reticulată
secretă hormonii numiţ i 17-cetosteroizi (estrogeni şi androgeni).
Medulara sau medulosuprarenala este format din celule glandulare de formă
poligonală, mai mici decât celulele corticalei. Celulele vin în contact cu capilarul
arterial şi cu capilarul sinusoid venos, în care îşi varsă produşii de secreţ ie: adrenalina
și noradrenalina.
Arterele care vascularizează glanda suprarenală provin din artera frenică
inferioară, aorta abdominală şi artera renală. Din capilare, sângele este colectat de
venule, care se deschid în vena centrală medulară. Vena centrală medulară dreaptă
se varsă în vena cavă inferioară, iar cea stângă, în vena renală. Nervii
corticosuprarenalieni provin din sistemul nervos vegetativ simpatic, şi anume din
plexul celiac.
Figura 25. Pancreas
1. Aorta abdominală
2. Trunchiul celiac
3. Artera pancreatică
4. Artera splenică
5. Splina
6. Coada pancreasului
7. Corpul pancreasului
8. Artera mezenterică
superioară
9. Stomac
10. Artera gastroduodenală
11. Capul pancreasului
12. Duoden
6. Pancreasul endocrin este alcătuit din nişte insule de celule cu structură de
glandă endocrină răspândite în interiorul lobulilor pancreasului exocrin, numite
insulele lui Langerhans. Aceste insule sunt alcătuite din cordoane celulare care se
anastomozează formând o reţ ea. Cordoanele glandulare se compun din două tipuri
de celule: alfa şi beta. Celulele alfa secretă hormonul numit glucagon. Celulele beta
secretă hormonul numit insulina. Insulele Langerhans sunt separate de ţ esutul
pancreatic exocrin printr-o capsulă conjunctivă foarte fină.
7. Ovarul are o activitate dublă: endocrină şi exocrină. Activitatea exocrină
constă în producerea celulelor germinale, iar cea endocrină, în secreţ ia de hormoni.

- 94 -
Activitatea endocrină a ovarului este asigurată de celulele tecii interne, ale foliculilor
ovarieni, care secretă hormonii estrogeni, şi de celulele corpului galben, care secretă
progesteronul.
8. Testiculul este un organ cu o funcţ ie dublă, asigurată de existenţ a a
două ţ esuturi: ţ esutul seminal care produce spermatozoiziil şi ţ esutul interstiţ ial care
secretă hormonii androgeni. Partea endocrină a testiculului este reprezentată de
celulele intersti \ ¡ Leydig, care formează glanda intersti \ <, care secretă
testosteronul.
Timp de lucru 5 ore
(recomandat)
Concluzii Glandele endocrine sunt organe care secretă substan ¡? ¦·? ‒·¦ ·‒<? ¦⁄ « ¦<
caracteristică denumite hormoni care trec în circula \? \‹£· ‹<? ? ‹¢ ·¡‹ ¡\ <
activitatea aparatelor și sistemelor.
Hipofiza secretă prin:
- adenohipofiză: hormonul luteinizant, somatotrop, luteotrop. corticotrop şi
foliculinostimulent, tireotrop şi hormonii gonadotropi
- hipofiza posterioară ocitocină şi vasopresina
- lobul mijlociu hormonul melanocitostimulator.
Tiroida secretă mai multe categorii de hormoni tiroidieni de. ex. T3, T4.
Paratiroidele secretă parathormoni și calcitonina.
Glandele suprarenale:
- corticosuprarenala produce mineralocorticoizi, glucocorticoizi și 17-cetosteroizi
- medulosuprarenala secretă adrenalina și noradrenalina.
Pancreasul endocrin secretă insulina și glucagonul.
Ovarul produce hormonii estrogeni progesteronul.
Testiculul produce spermatozoiziil şi hormonii androgeni.

Teste de 1. care este defini \?£ \‹ ¡ ›‒?¦·? ¡¦‒¡ ¡? ‹ ¡‒‹<^

autocontrol 2. Care sunt principalele glande cu secre ¡? ‹ ¡‒‹<^
3. Care sunt hormonii secreta ? ¡?⁄ fi›¢ <K?'‹? › \ \ ¡^
4. Care glandă endocrină secretă insulina?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia ? ›«¡¦\‹ ¦\?¡ ·¦\ ¡ ?¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K?d ·‒\
Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

- 95 -
 APARATUL DIGESTIV ŞI DIGESTIA
Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi din glandele anexe.
I. Tubul digestiv
Tubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente:
cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţ ire şi intestinul gros.
Acestea se înlănţ uie sub forma unui tub continuu, începând de la orificiul bucal, pe
unde pătrund alimentele, până la orificiul anal, prin care sunt eliminate rezidurile.
Pereţ ii tubului digestiv sunt alcătuiţ i din patru straturi sau tunici, care de la
interior spre exterior sunt: tunica internă sau mucoasă, tunica submucoasă, tunica
musculară şi tunica externă.
Tunica internă sau mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.
Tunica submucoasă este formată din ţ esut conjunctiv lax în care se găsesc
numeroase vase şi formaţ iuni nervoase.
Tunica musculară este alcătuită din ţ esut muscular striat la nivelul pereţ ior
cavităţ ii bucale, faringelui şi părţ ii superioare a esofagului şi din ţ esut muscular neted
în restul tubului digestiv.
Tunica externă de la nivelul porţ iunii supradiafragmatice şi a canalului anal
este constituită din ţ esut conjunctiv lax şi poartă numele de adventice. La nivelul
stomacului, al intestinului subţ ire şi al intestinului gros, tunica externă este alcătuită
din seroasa peritoneală, de unde şi denumirea ei de tunică seroasă.
1. Cavitatea bucală este situată în craniul facial, între fosele nazale şi
regiunile superioare ale gâtului. Este despărţ ită de fosele nazale prin boltapalatină,
iar de regiunile cervicale, prin muşchiul milohioidian. Cavitatea bucală comunică cu
exteriorul prin orificiul bucal, iar cu faringele, prin istmul bucofaringian. Această
cavitate este împărţ ită de arcadele dentare în două comartimente, unul anterior,
numit vestibul bucal, şi altul posterior numit cavitatea bucală propriu-zisă, în care se
găsesc limba şi dinţ ii.
Vestibulul bucal are formă de potcoavă. Mucoasa vestibulară se rasfrânge de
pe buze şi obrajii pe planul osos al arcadelor alveolodentare.
Cavitatea bucală propriu-zisă se află înapoia vestibulului bucal, este delimitată
în partea superioară de bolta palatină, în cea inferioară de planşeul bucal, iar
anterolateral de arcadele alveolodentare; în partea posterioară comunică larg cu
faringele.
Pereţ ii cavităţ ii bucale şi structura lor
Peretele anterior este format din cele două buze: superioară şi inferioară.

- 96 -
Buza superioară este separată de narine şi obraji prin şanţ ul nasolobial. Prezintă pe
linia mediană un şanţ , numit filtrum, care se termină pe marginea liberă a buzei cu
tuberculul buzei superioare. Buza inferioară este despărţ ită de bărbie prin şanţ ul
mentolabial. Porţ iunea cărnoasă care ia parte la formarea unghiului buzelor se
numeşte comisură bucală. Fiecare buză prezintă o zonă cutanată, una mucoasă, iar
între ele o zonă de tranziţ ie.
În structura buzelor intră un schelet conjuctivomuscular acoperit pe faţ a
externă sau cutanată de piele, iar pe faţ a internă sau vestibulară de mucoasa labială.
Musculatura buzelor este formată din fibre musculare striate care alcătuiesc muşchiul
orbicular al gurii. Mucoasa labială, de culoare roşie-cenuşie, este formată dintr-un
epiteliu pavimetos şi un corion în care există glande, numite glande labiale.
Peretele posterior corespunde istmului bucofaringian, prin care cavitatea
bucală comunică cu faringele.
Pereţ ii laterali ai cavităţ ii bucale sunt alcătuiţ i din cei doi obraji.
Peretele superior sau tavanul cavităţ ii bucale este reprezentat de bolta
palatină. Aceasta desparte cavitatea bucală de fosele nazale. Cuprinde două
porţ iuni, una de consistenţ ă tare, numită palatul dur, şi alta de consistenţ ă moale,
numită palatul moale sau vălul palatin.
Palatul dur este constituit dintr-un schelet osos format din apofizele palatine
ale maxilarului şi lamele orizontale ale oaselor palatine şi acoperit de mucoasa
palatină.
Palatul moale sau vălul palatin este o formaţ iune musculomembranoasă
mobilă care prelungește posterior palatul dur. Prezintă două feţ e şi patru margini.
Marginea inferioară este liberă şi prezintă o prelungire mediană ovoidală contractilă,
numită uvula sau lueta. De la baza uvulei, marginea liberă a vălului palatin se
desface în câte două cute, una anterioară, numită arcul palatin anterior, şi alta
posterioară, numită arcul palatin posterior. Între cele două arcuri palatine se află loja
amigdalină, în care este aşezată amigdala sau tonsila palatină.
Peretele inferior sau planșeul cavităţ ii bucale est e cuprins între arcul
mandibular şi osul hioid. El este alcătuit din cei doi muşchi milohioidieni care
formează o placă musculară, numită diafragma bucală. Pe peretele inferior al cavităţ ii
bucale se găseşte limba şi glanda sublinguală.
Limba este un organ musculoepitelial şi membranos situat în cavitatea bucală
propriu-zisă şi prins pe planşeul bucal.
Configuraţ ia externă. Limba este formată dintr-o porţ iune verticală, numită

- 97 -
rădăcina limbii, şi o porţ iune orizontală liberă, numită corpul limbii, care se termină cu
vârful limbii. Limita de separare este marcată de un şanţ în forma literei “V”, denumit
şanţ ul terminal.
Rădăcina limbii prezintă trei cute numite plicile glosoepiglotice.
Corpul limbii este turtit de sus în jos, prezentând două feţ e. El se continuă
anterior cu vârful limbii.
Pe faţ a superioară se găseşte şanţ ul median longitudinal; tot pe faţ a dorsală
se văd numeroase papile: filiforme, fungiforme şi valate.
Pe faţ a inferioară a limbii se observă frâul limbii şi caruncule sublinguale.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia limbii. Arterele care irigă limba provin din artera
linguală, din artera palatină inferioară şi din artera faringiană ascendentă. Venele
linguale profunde se unesc cu venele linguale superficiale şi drenează sângele către
vena jugulară internă. Nervii sunt senzitivi şi motori. Inervaţ ia senzorială este dată de
ramuri ale nervilor: vag, glosofaringian şi facial. Inervaţ ia senzitivă pentru
sensibilitatea generală este dată de ramuri ale nervului trigemen. Inervaţ ia motorie
este asigurată de ramuri ale nervului hipoglos.
2. Faringele este un conduct musculofibros care se întinde de la baza
craniului până la orificiul superior al esofagului. Prin intermediul faringelui, fosele
nazale comunică cu laringele, alcătuind calea
respiratorie, iar cavitatea bucală comunică cu esofagul, formând calea digestivă.
Pereţ ii faringelui. Faringele se prezintă ca un jgheab deschis anterior, mai
lărgit în porţ iunea superioară şi mai îngustat în cea inferioară. El are cinci pereţ i, şi
anume unul superior, unul posterior, doi laterali şi unul anterior.
Configuraţ ia interioară sau endofaringele. Pereţ ii faringelui delimitează
cavitatea denumită endofaringe. Acesta poate fi subîmpărţ it în trei etaje: unul
superior sau nazofaringian, unul mijlociu sau bucofaringian şi altul inferior sau
laringofaringian.
Nazofaringele se află între peretele superior al faringelui inserat pe baza
craniului şi vălul palatin. În grosimea peretelui superior se găseşte un conglomerat de
noduli limfatici care alcătuiesc amigdala faringelui. Pe pereţ ii laterali ai nazofaringelui
se observă orificiile de deschidere ale trompelor Eustache, iar în grosimea pereţ ilor
laterali se află foliculi care alcătuiesc amigdala tubară a faringelui.
Bucofaringele este delimitat de vălul palatin şi de un plan imaginar care trece
prin osul hioid. El este situat înapoia istmului bucofaringian. Istmul bucofaringian este
delimitat de marginea inferioară liberă a vălului palatin, de arcurile palatine anterioare

- 98 -
şi de baza limbii. În interiorul acestuia se află amigdala palatină. Feţ ele vizibile ale
amigdalelor palatine sunt prevăzute cu 18-22 de orificii, care reprezintă deschiderile
criptelor amigdaliene. Cele două amigdale palatine alcătuiesc, împreună cu
amigdalele faringiană, tubară şi linguală, inelul sau cercul limfatic Waldeyer.
Laringofaringele este delimitat de un plan care trece prin osul hioid şi de un
altul care trece prin partea inferioară a vertebrei a şasea cervicale; el se continuă cu
bucofaringele în sus şi cu esofagul în jos.
Structura pereţ ilor faringelui. Pereţ ii faringelui sunt alcătuiţ i din patru straturi
sau tunici, şi anume tunica mucoasă, tunica fibroasă, tunica musculară şi adventicea.
Tunica mucoasă are o culoare roză şi este reprezentată de prelungirea
mucoasei nazale şi a celei bucale la nivelul endofaringelui.
Tunica fibroasă sau aponevroza faringiană este aşezată între tunica mucoasă
şi cea musculară. Aponevroza faringiană se prinde pe formaţ iunile osoase de la baza
craniului, pe linia milohioidiană a mandibulei, pe coarnele osului hioid şi pe cartilajele
laringelui.
Tunica musculară este formată din trei perechi de muşchi striaţ i constrictori
superior mijlociu şi inferior, care se unesc la nivelul peretelui posterior, formând un
rafeu median. Trei perechi din aceşti muşchi sunt alcătuite din fibre musculare
dispuse circular, cu rol constrictor.
Adventicea sau tunica externă a faringelui este formată din ţ esut conjunctiv
lax.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia faringelui. Arterele faringelui provin din artera
carotidă externă. Venele formează două plexuri: venos submucos şi venos
perifaringian. Nervii faringelui provin din plexul nervos faringian.
3. Esofagul este un organ tubular care se întinde de la faringe la stomac.
Limita lui superioară este reprezentată de marginea inferioară a cartilajului cricoid, iar
cea inferioară de cardia, orificiul prin care esofagul comunică cu stomacul. Esofagul
are o lungime medie de 25 cm. Esofagul nu este rectiliniu, ci prezintă o serie de
curburi. Calibrul esofagului nu este uniform, el fiind mai redus în unele regiuni numite
strangulaţ ii sau istmuri. Are trei istmuri: superior, mijlociu şi inferior. Între aceste
istmuri se găsesc segmentele mai dilatate.
Porţ iunile esofagului şi raporturile lor. Esofagul prezintă trei porţ iuni, şi
anume cervicală, toracală şi abdominală.
Porţ iunea cervicală se întinde de la limita inferioară a faringelui până la orificiul
superior al toracelui. Esofagul cervical vine în raport post. cu coloana vertebrală

- 99 -
cervicală, ant. cu traheea, cu, lobii glandei tiroide şi cu pachetul vasculonervos al
gâtului.
Porţ iunea toracică sau esofagul toracic se întinde de la apertura toracică
superioară până la hiatusul diafragmatic. El vine în raport cu coloana vertebrală
toracică, cu aorta descendentă toracică, cu canalul toracic şi cu vena azygos, cu
traheea, pericardul şi inima, cu pleurele mediastinale, cu arcul aortic în stânga şi cu
crosa venei azygos în dreapta.
Porţ iunea abdominală sau esofagul abdominal se întinde de la muşchiul
diafragm până la cardia. Ea vine în raport cu nervul vag stâng şi cu lobul stâng al
ficatului, cu nervul vag drept şi cu canalul toracic, cu fornixul stomacului şi cu lobul
stâng al ficatului în dreapta.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia esofagului
Arterele care hrănesc esofagul provin din artera tiroidiană inferioară: arterele
esofagiene, arterele bronşice, frenice şi artera gastrică stângă. Venele formează
două plexuri: venos submucos şi venos periesofagian.
Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic (nervul
vag).
4. Stomacul organ cavitar, reprezintă segmentul cel mai dilatat al tubului
digestiv. El se găseşte în etajul superior al cavităţ ii abdominale, în loja gastrică, care
este delimitată de diafragm, ficat, mezocolonul transvers şi peretele abdominal.
Configuraţ ia externă şi raporturile stomacului
Stomacul are forma literei “J” când este gol şi forma unui cimpoi, când este
plin. El cuprinde două porţ iuni, una verticală şi alta orizontală. Porţ iunea verticală se
subîmparte în fundul stomacului, denumit şi fornix, şi corpul stomacului. Porţ iunea
orizontală este subîmpărţ ită şi ea în antrul piloric şi canalul piloric.
Stomacul are două feţ e (anterioară şi posterioară), două curburi (dreaptă şi
stângă) şi două orificii (cardia şi pilor).
Marginea dreaptă sau mica curbură este concavă. Ea prezintă o porţ iune
verticală şi o porţ iune orizontală.
Marginea stângă sau marea curbură este convexă. Ea porneşte de la cardia,
unde formează cu esofagul incizura cardiacă, prezintă o porţ iune verticală şi una
orizontală ce se termină în dreptul orificiului piloric. De pe marea curbură pornesc
marele epiploon, care acoperă ca un şorţ organele din cavitatea abdominală,
epiploonul gastrosplenic, care leagă stomacul de splină.
Orificiul superior al stomacului poartă numele de cardia; prin el stomacul

- 100 -
comunică cu esofagul. Orificiul inferior al stomacului, numit pilor, face legătura dintre
stomac şi duoden.
Figura 26. Structura
stomacului
1. Esofag
2. Cardia
3. Corpul stomacului
4. Curbura mică
5. Duoden
6. Fundul stomacului
7. Tunica seroasă
8. Musculatura
longitudinală
9. Musculatura circulară
10. Musculatura oblică
11. Curbura mare
12. Pliurile mucoasei
13. Antrul piloric
14. pilor
Structura stomacului Pereţ ii stomacului sunt alcătuiţ i din patru straturi sau
tunici: tunica mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară şi tunica seroasă.
Tunica mucoasă căptuşeşte suprafaţ a internă. Ea are o culoare roz.
Mucoasa gastrică este constituită din epiteliu prismatic înalt şi corion cu
glande şi musculatura mucoasei.
Aparatul glandular este alcătuit din trei tipuri de glande: cardiale, fundice şi
pilorice.
Tunica submucoasă este constituită din ţ esut conjunctiv lax în care se găsesc
vase sanguine şi limfatice, precum şi plexuri nervoase vegetative.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, aşezate în trei
straturi: extern, mijlociu şi intern. Stratul extern este constituit din fibre dispuse
longitudinal. Stratul mijlociu este alcătuit din fibre dispuse circular. Stratul intern este
format din fibre musculare dispuse oblic.
Tunica seroasă se întrerupe la nivelul curburilor, unde se continuă cu cel al
epiplonurilor.

- 101 -
 Vascularizaţ ia şi inervaţ ia stomacului
Arterele iau naştere din cele două cercuri arteriale situate de-a lungul marii şi
micii curburi, de unde se distribuie pe faţ a anterioară şi posterioară a stomacului.
Cercul de pe mica curbură este formată prin anastomoza dintre artera gastrică
stângă şi artera gastrică dreaptă. Cercul de pe marea curbură este formată prin
anastomoza dintre artera gastroepiploică stângă şi artera gastroepiploică dreaptă.
Venele iau naştere din capilarele reţ elei arteriale prezentate mai sus.
Nervii stomacului provin din sistemul nervos vegetativ parasimpatic (nervul
vag) şi simpatic (plexul celiac).
5. Intestinul subţ ire
Intestinul subţ ire este cel mai lung segment al tubului digestiv, măsurând
peste 4 m. El se întinde de la pilor până la valvula ileocecală. Intestinul subţ ire are
trei porţ iuni: duodenul, jejunul şi ileonul.
5.a. Duodenul
Duodenul reprezintă porţ iunea iniţ ială a intestinului subţ ire şi se întinde de la
sfincterul piloric până la unghiul pe care acesta îl face cu jejunul, numit unghi
duodenojejunal. El are o lungime de circa 30 cm. Cea mai mare parte a acestui
segment este situată înapoia peritoneului parietal, şi unde este fixat pe peretele
posterior al abdomenului, la nivelul vertebrelor L1- L2.
Porţ iunile şi raporturile duodenului. Duodenul are forma unei potcoave, în
scobitura căreia se găseşte capul pancreasului. El cuprinde patru mari porţ iuni, şi
anume bulbul duodenal, porţ iunea descendentă, porţ iunea orizontală şi porţ iunea
ascendentă.
Bulbul duodenal este prima porţ iune şi se întinde de la pilor până la colul
vezicii biliare.
Porţ iunea descendentă se întinde de la flexura duodenală superioară până la
flexura duodenală inferioară.
Porţ iunea orizontală se întinde de la flexura duodenală inferioară până la
punctul în care duodenul întâlneşte vasele mezenterice superioare.
Porţ iunea ascendentă continuă porţ iunea orizontală până la flexura
duodenojejunală.
Structura peretelui duodenal şi configuraţ ia lui interioară. Peretele
duodenului este alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi
seroasă.
Tunica mucoasă tapetează suprafaţ a internă a acestui organ. La examenul cu

- 102 -
ochiul liber prezintă nişte cute transversale, denumite plici circulare. Pe porţ iunea
descendentă se află două ridicături numite papile, şi anume papila duodenală mare
şi papila duodenală mică. Papila duodenală mare are în interiorul ei un mic diverticul,
numit ampula lui Valter, prin care canalul Wirsung se varsă în canalul coledoc. La
punctul de vărsare a acestor canale se află sfincterul lui Oddi. La examenul cu lupa
se observă nişte proeminenţ e asemănătoare unor lamele anastomozate; acestea
sunt vilozităţ ile intestinale.
Glandele duodenului sunt de două tipuri: Lieberkühn, prezente în tot intestinul
subţ ire, şi Brunner, existente numai în duoden.
Tunicile submucoasă şi musculară sunt asemănătoare cu tunicile
corespunzătoare ale jejunului şi ileonului. Tunica seroasă înconjură în întregime
numai bulbul duodenal, în rest se găseşte numai pe suprafaţ a anterioară a
duodenului.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia duodenului. Arterele provin din artera
pancreaticoduodenală superioară şi din artera pancreaticoduodenală inferioară.
Venele drenează sângele către portă. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ
simpatic şi parasimpatic care formează plexurile: submucos (Meissner), şi mienteric
(Auerbach).
5.b. Jejunul şi ileonul
Jejunul şi ileonul alcătuiesc împreună intestinul mezenterial, care se întinde de
la unghiul duodenojejunal până la valvula ileocecală sau valvula lui Bauhin.
Denumirea provine de la mezenter, formaţ iune peritoneală care leagă jejunul şi
ileonul de peretele abdominal posterior.
Mezenterul este o dependenţ ă peritoneală care constituie organul de
susţ inere, de nutriţ ie şi de mobilitate a jejunului şi ileonului. El are o margine fixă
numită rădăcina mezenterului care se inseră pe peretele posterior al abdomenului, şi
o margine anterioară numită marginea intestinală care se prinde de intestin.
Mezenterul este alcătuit din două foiţ e peritoneale. Între foiţ ele mezenterului
se află artera mezenterică superioară cu ramurile ei, ganglioni limfatici şi nervi
Intestinul mezenterial are o formă tubulară; el prezintă o margine liberă şi una
aderentă la mezenter. Jejunul şi ileonul s-au adaptat la volumul cavităţ ii abdominale
prin cudare. Cudurile, în număr de 14-16, se numesc anse intestinale. Ele se
subîmpart în două grupe: un grup superior corespunzător jejunului, în care ansele
sunt dispuse orizontal, şi un grup inferior, corespunzător ileonului, în care ansele
sunt dispuse vertical. Ultima ansă intestinală se termină pe faţ a medială a

- 103 -
cecocolonului ascendent, formând cu cecul un unghi ascuţ it, numit unghi ileocecal, şi
cu colonul ascendent un unghi obtuz, numit unghi ileocolic.
Structura peretelui intestinal şi configuraţ ia lui interioară. Peretele
jejunului şi ileonului, este format din patru tunici: tunica mucoasă, tunica
submucoasă, tunica musculară şi tunica seroasă.
Tunica mucoasă prezintă la examenul cu ochiul liber o serie de cute circulare,
dispuse transversal, perpendicular pe axul intestinului şi se numesc valvule
conivente sau plici circulare Kerkring. Tot la examenul cu ochiul liber se mai văd nişte
pete albicioase, numite plăcile Peyer, care sunt formaţ iuni limfoide.
La examenul cu lupa, mucoasa intestinală prezintă numeroase vilozităţ i
intestinale. Vilozităţ ile intestinale măresc mult suprafaţ a de absorbţ ie a intestinului,
care poate ajunge până la 50 m2.
La examenul microscopic aceasta este alcătuită dintr-un epiteliu, un corion,
glande şi formaţ iuni limfoide.
Glandele intestinului subţ ire numite şi glande Lieberkuhn reprezintă
înfundături în formă de deget de mănuşă ale epiteliului de înveliş. Ele se deschid la
baza vilozităţ ilor intestinale.
Structura unei vilozităţ i intestinale este caracteristică. Examinând la microscop
o secţ iune transversală aceasta este alcătuită dintr-un epiteliu unistratificat de înveliş:
un ţ esut conjunctiv, un aparat vascular, un aparat muscular.
Tunica submucoasă se aseamănă cu cea a peretelui stomacului şi esofagului.
Tunica musculară se compune din două straturi de fibre musculare netede,
unul extern, format din fibre dispuse longitudinal, şi altul intern, format din fibre
dispuse circular.
Tunica seroasă este formată din peritoneul visceral care înveleşte întregul tub
intestinal.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia intestinului mezenterial. Arterele care irigă
intestinul provin de la artera mezenterică superioară.
Venele iau naştere din reţ eaua capilară a vilozităţ ilor intestinale şi a celorlalte
structuri ale peretelui intestinal.
Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic. Fibrele
nervoase din plexul mezenteric superior participă la alcătuirea celor două plexuri
suprapuse: plexul mienteric Auerbach şi plexul submucos Meissner.
6. Intestinul gros
Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. El se întinde de la

- 104 -
valvula ileocecală până la orificiul anal, având o lungime medie de 1,6 m. Calibrul
intestinului gros este mai mare decât cel al intestinului subţ ire; el merge descrescând
de la porţ iunea iniţ ială, care are un diametru de 7 cm, către partea terminală, unde
diametrul scade la circa 4 cm.
Figura 27. Carul colic
14. Ileon
15. Sfincter ileocecal
16. Cecum
17. Apendice
18. Colon ascendent
19. Colon transvers
20. Colon descendent
21. Tenie
22. Dilata
23. Colon sigmoid
24. Rect
25. Canal anal
26. Anus
27. Mezenter
Intestinul gros se află în etajul inferior al cavităţ ii abdominopelviene, porţ iunea
lui transversală reprezentând limita dintre etajele abdominale superior şi inferior. El
pleacă din fosa iliacă dreaptă şi se termină la nivelul vertebrei S3, descriind aşa-
numitul cadru colic, cu deschiderea în jos, în mijlocul căruia se află ansele intestinului
mezenterial. Cadrul colic cuprinde o porţ iune ascendentă, o porţ iune transversală şi
o porţ iune descendentă. Porţ iunea ascendentă pleacă din fosa iliacă dreaptă, urcă în
regiunea lombară dreapta până la ficat, unde formează flexura colică dreaptă.
Porţ iunea transversală pleacă de la flexura colică dreaptă, merge în sus şi spre
stânga unde face o nouă cotitură, flexura colică stângă. Porţ iunea descendentă
pleacă de la flexura colică stângă,coboară de-a lungul regiunii lombare stângi până
la creasta iliacă, străbate fosa iliacă stângă, pătrunde în micul bazin şi se termină cu
rectul şi cu orificiul anal.
Configuraţ ia externă. Elemente caracteristice intestinului gros sunt: teniile,
plicile semilunare, haustrele şi ciucurii epiploici.
Teniile sunt benzi musculare de culoare albicioasă situate de-a lungul
intestinului gros şi sunt în număr de trei: tenia mezocolică, tenia omentală şi tenia

- 105 -
liberă.
Plicile semilunare sunt cute transversale. Ele apar ca rezultat al condensării
fibrelor musculare circulare.
Haustrele sunt segmente situate între două plici semilunare.
Ciucurii sau apendicii epiploici sunt diverticuli ai seroasei peritoneale plini cu
grăsime şi înşiruiţ i de-a lungul teniilor.
Porţ iunile intestinului gros şi raporturile lor
Intestinul gros cuprinde următoarele porţ iuni: cecul, colonul şi rectul.
Cecul reprezintă porţ iunea iniţ ială şi este situat sub unghiul ileocecal. El are
forma unei ampule cu o lungime şi un calibru de circa 7 cm. Extremitatea lui
superioară se continuă cu colonul ascendent, iar cea inferioară se îngustează în
formă de fund de sac şi se continuă cu apendicele vermicular, un diverticul al cecului
care are forma unui tub cilindric lung de 6-8 cm.
Cecul prezintă plici semilunare şi haustre. El este un organ mobil, fiind
acoperit de peritoneu pe toată lungimea lui. Pe faţ a medială a lumenului cecului se
găseşte valvula ileocecală . La acest nivel, musculatura circulară a ileonului este mai
îngroşată, formând un sfincter. Valvula ileocecală permite trecerea conţ inutului
intestinal într-un singur sens, şi anume din intestinul subţ ire în intestinul gros.
Colonul cuprinde un segment ascendent, unul transversal şi altul descendent.
Colonul ascendent se întinde de la valvula ileocecală până la flexura colică
dreaptă. Colonul ascendent prezintă toate caracteristicile intestinului gros.
Colonul transvers se întinde de la flexura colică dreaptă până la flexura colică
stângă, unde se continuă cu colonul descendent. Mobilitatea colonului transvers se
datoreşte formaţ iunii peritoneale care-l leagă de peretele posterior al trunchiului,
numită mezocolon transvers. Acesta împarte cavitatea abdominală în două etaje,
unul superior, supramezocolic, şi altul inferior, inframezocolic. Colonul transvers este
legat de marea curbură a stomacului prin ligamentul gastrocolic. Cele două flexuri
colice se prind de muşchiul diafragm prin nişte plici ale peritoneului numite ligamente
colofrenice (drept şi stâng). De colonul transvers se leagă marele epiploon; acesta
acoperă ansele intestinale.
Colonul descendent se întinde de la flexura colică stângă până la nivelul
crestei iliace, unde se continuă cu colonul sigmoid. El este fixat de peretele posterior
al abdomenului prin intermediul unei fascii de provenienţ ă peritoneală.
Colonul sigmoid sau ileopelvian este, ca şi cel transvers, un segment mobil,
fiind prevăzut cu un mezou numit mezosigmoid cu două rădăcini, oblică şi verticală

- 106 -
care delimitează foseta lui Toma Ionescu.. Colonul sigmoid se află în fosa iliacă
stângă şi în micul bazin.
Rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi al tubului digestiv. Se
întinde de la nivelul vertebrei S3 până la anus. Rectul se găseşte în loja rectală. El
este fixat în această lojă de peritoneul care-l acoperă, de muşchii ridicători anali, de
pediculii vasculari şi de sfincterul anal extern. El are un aspect fusiform, deoarece
cele două extremităţ i sunt mai înguste, iar porţ iunea din mijloc mai dilatată (ampula
rectală). Este important să reţ inem că rectul nu mai prezintă nici unul dintre
elementele de configuraţ ie externă caracteristice colonului. Rectul cuprinde două
segmente, unul superior, numit rectul pelvian sau ampula rectală, şi altul inferior,
numit rectul perineal sau canalul anal.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia intestinului gros
Arterele provin din artera mezenterică superioară pentru intestin subţ ire, cec,
colon ascendent, partea dreaptă a colonului transvers, artera mezenterică inferioară
pentru partea stângă a colonului transevers, colonul descendent, sigmoid, partea
superioară: rect şi artera iliacă internă pentru partea mijlocie şi inferioară a rectului.
Venele intestinului gros se formează la nivelul tunicii mucoase, submucoase şi
musculare. Ele conduc sângele spre vena portă şi spre vena cavă inferioară.
Limfaticele drenează limfa spre trunchiul limfatic intestinal.
Nervii intestinului gros se formează din plexurile mezenterice (superior şi
inferior) şi din plexul hipogastric.
II: Glandele anexe ale tubului digestiv
Glandele mari dinafara pereţ ilor tubului digestiv, numite glande anexe,
comunică cu cavitatea segmentului digestiv respectiv prin conducte excretoare. În
această categorie intră glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
1. Glandele salivare
Glandele salivare sunt exocrine de tip tubuloacinos anexate cavităţ ii bucale.
Ele secretă saliva care are rol în digestia bucală, în vorbire etc. Sunt de două feluri:
mici şi mari.
1.a.Glandele salivare mici se găsesc în grosimea mucoasei sau a
submucoasei bucale de la nivelul buzelor (glandele labiale), obrajilor (glandele
molare), palatului (glandele palatine) şi al limbii (glandele linguale).
1.b.Glandele salivare mari sunt situate în afara mucoasei bucale; ele îşi
varsă produsul de secreţ ie în cavitatea bucală. Aceste glande, dispuse în jurul
cavităţ ii bucale, de la o articulaţ ie temporomandibulară la alta, urmând curbura

- 107 -
mandibulei, sunt denumite astfel: parotida, submandibula şi sublinguala.
1.b.1.Glanda parotidă
Este cea mai voluminoasă glandă salivară. Se află în loja glandei parotide,
care are forma unei piramide prismatice. Canalul excretor al glandei parotide, numit
canalul Stenon, iese din glandă, străbate corpul adipos al obrazului şi muşchiul
buccinator şi se deschide la suprafaţ a mucoasei obrazului, în dreptul celui de al
doilea molar superior. Este o glandă tubuloaciculară de tip seros.
1.b.2.Glanda submandibulară
Este situată într-o porţ iune a regiunii cervicale superioare numită loja
submandibulară. Canalul excretor al glandei submandibulare, numit canalul Wharton,
se deschide în cavitatea bucală, la baza frâului limbii, într-o papilă, numită caruncula
sublinguală. Este o glandă mixtă, seromucoasă.
1.b.3.Glanda sublinguală
Este aşezată pe planşeul bucal, sub mucoasa bucală, de o parte şi de alta a
frâului limbii, în loja sublinguală. Glanda sublinguală prezintă structură de tip mixt,
mucoseroasă. Partea anterioară a glandei se deschide în cavitatea bucală prin
canalul Bartholin la nivelul carunculei sublinguale. Partea posterioară a glandei se
deschide de-a lungul plicii sublinguale prin mai multe canale scurte, numite canalele
Rivinius.
2. Ficatul şi căile biliare
Ficatul, glandă anexă a tubului digestiv, are culoarea brună-roşiatică,
dimensiuni variabile cu vârsta şi o greutate medie de 1500 g, fiind cea mai mare
glandă din organismul nostru. El se găseşte în etajul abdominal supramezocolic,
unde ocupă loja hepatică, situată între bolta diafragmului, flexura colică dreaptă şi
stomac. Este menţ inut în loja hepatică prin presiunea abdominală, vena cavă
inferioară, pediculul hepatic şi un aparat ligamentar.
Configuraţ ia externă a ficatului
Ficatul prezintă două feţ e (diafragmatică şi viscerală şi două margini (inf. şi
post.).
Faţ a superioară sau diafragmatică, situată sub bolta diafragmei, este convexă.
Pe faţ a superioară se găseşte o parte din aparatul ligamentar al ficatului: ligamentul
falciform, ligamentul coronar şi ligamentele triunghiulare. Ligamentul falciform
împarte faţ a superioară a ficatului în doi lobi, unul drept şi altul stâng. Ligamentul
falciform conţ ine la marginea lui liberă ligamentul rotund al ficatului. Ligamentul
coronar este format din două foiţ e peritoneale. Acestea se unesc şi formează

- 108 -
ligamentele triunghiulare (drept şi stâng), care se fixează pe diafragm. Între cele
două foiţ e ale ligamentului coronar se găseşte o zonă în care ficatul nu este învelit de
peritoneu, numită area nuda. La acest nivel, ficatul se leagă pe diafragm prin tracturi
fibroase. Pars libera vine în raport cu baza plămânului drept, cu inima şi cu pericardul
prin intermediul diafragmei.
Faţ a inferioară sau viscerală. Pe suprafaţ a ei se observă şanţ uri, ligamente,
lobi şi impresiuni.
Şanţ urile sunt în număr de trei, două sagitale (drept şi stâng) şi unul transvers.
şanţ ul transvers (poarta hepatică) este o depresiune prin care intră şi ies din ficat
formaţ iunile ce alcătuiesc pediculul hepatic (artera hepatică, vena portă, canalul
hepatocoledoc, vase limfatice şi nervi). şanţ ul sagital stâng este împărţ it de şanţ ul
transvers în două segmente, unul anterior (fisura ligamentului rotund) şi altul
posterior (fisura ligamentului Arantius). şanţ ul sagital drept este împărţ it de şanţ ul
transvers într-un segment anterior (fosa veziculei biliare) şi altul posterior (şanţ ul
venei cave inferioare). În segmentul anterior se află vezicula biliară, iar în cel
posterior, vena cavă inferioară.
Ligamentele de pe faţ a inferioară a ficatului sunt reprezentate de omentul mic,
leagă ficatul de esofag, stomac şi duoden, de unde şi denumirea de ligament hepato-
esofago-gastro-duodenal. În grosimea acestui ligament se află formaţ iunile care
alcătuiesc pediculul hepatic.
Lobii ficatului sunt delimitaţ i de şanţ urile descrise mai sus. Cele două şanţ uri
sagitale şi şanţ ul transvers împart faţ a inferioară a ficatului în patru lobi: lobul drept,
situat în afara şanţ ului sagital drept; lobul stâng, situat în afara şanţ ului sagital stâng,
lobul pătrat, situat înaintea şanţ ului transvers; lobul caudat (Spiegel), situat înapoia
şanţ ului transvers.
Impresiunile sau amprentele se găsesc pe faţ a inferioară sau viscerală a
ficatului. Ele sunt date de organele cu care această faţ ă vine în contact (rinichiul
drept, glanda suprarenală dreaptă, duodenul, flexura colică dreaptă, faţ a anterioară a
stomacului şi a esofagului abdominal). Pe faţ a inferioară a lobului drept se găsesc
următoarele impresiuni: colică, renală, suprarenală, duodenală. Pe faţ a inferioară a
lobului stâng se găseşte impresiunea gastrică si impresiunea esofagiană.
Marginea inferioară prezintă două incizuri: ombilicală, în care se află
ligamentul falciform şi ligamentul rotund al ficatului, şi cistică, în care se găseşte
fundul veziculei biliare. Marginea posterioară corespunde arie nudă a ficatului.
Ficatul se compune din lobi, segmente şi lobuli. Fiecare lob hepatic este

- 109 -
format din câte două segmente. Lobul stâng cuprinde un segment lateral şi altul
medial, iar lobul drept, un segment anterior şi altul posterior. Segmentaţ ia ficatului
este dată de distribuţ ia arterei hepatice şi a căilor biliare intrahepatice, fiecare dintre
cele patru segmente are câte un pedicul segmentar în care intră o ramură a arterei
hepatice, un canal biliar şi o ramură a venei porte. Unitatea morfologică şi funcţ ională
a ficatului este lobulul hepatic.
Ficatul este învelit de o capsulă conjunctivă foarte subţ ire, numită capsula
Glisson, care, la nivelul hilului, pătrunde în interiorul organului, formând travee ce
însoţ esc ramificaţ iile vasculare şi căile biliare intraheatice. Din aceste travee se
despart septuri conjunctive care alcătuiesc scheletul fibros sau stroma ficatului.
Structura lobului hepatic. Văzut în spaţ iu, are formă prismatică sau piramidală,
cu o înăl «¡ de 2 mm. În secţ iune transversală apare ca o formaţ iune poligonală.

Figura 28. Segment în lobul hepatic

1. Cordoane de celule hepatice 5. Ramura venei porte
2. Capilare sinusoide 6. Ramura a arterei hepatice
3. Canale biliare 7. Vena centrolobulară
4. Canale biliare interlobulare
Spaţ iile dintre lobulii hepatici sunt ocupate de ţ esut conjunctiv în care se
găsesc canale biliare, ramificaţ ii ale arterei hepatice şi ale venei porte, limfatice şi
filete nervoase. Spaţ iile dintre lobulii hepatici, numite spaţ ii portale sau spaţ ii Kiernan
sunt delimitate de muchiile a trei sau patru lobuli. Aceste spaţ ii sunt umplute cu ţ esut
conjunctiv în care se găseşte o ramură a venei porte, o ramură a arterei hepatice, un
canal biliar limfatic şi nervi. În jurul fiecărui spaţ iu Kiernan se află o placă sau o lamă
celulară limitantă, alcătuită din hepatocite mai turtite şi mai sărace în glicogen şi cu o

- 110 -
mare putere de regenerare.
În structura unui lobul hepatic intră următoarele elemente: celulele hepatice
sau hepatocitele, reţ eaua de capilare sinusoidale, reţ eaua de capilare biliare şi un
ţ esut conjunctiv.
Celulele hepatice sau hepatocitele alcătuiesc ţ esutul funcţ ional al ficatului. Ele
sunt aşezate sub forma unor lame sau plăci celulare anastomozate între ele,
formând o reţ ea tridimensională radiară faţ ă de vena centrolobulară. În ochiurile
acestei reţ ele se găsesc capilare sinusoide. Între celulele hepatice şi peretele
capilarului sinusoid există nişte spaţ ii foarte strâmte, numite spaţ ii Disse, prin care
circulă lichidul interstiţ ial. Reţ eaua de capilare sinusoide este o reţ ea de tip venos.
Capilarele sinusoide iau naştere la periferia lobului hepatic prin capilarizarea ultimilor
ramuri ale venei porte. Reţ eaua de capilare sinusoide ale lobului hepatic este
dispusă radiar, tridimensional. Aceste capilare se deschid în vena centrolobulară.
Peretele capilarului este constituit dintr-un strat de fibre de reticulină căptuşit cu
celule reticulohistiocitare, numite celule Kupfer. Aceste celule manifestă proprietatea
de fagocitoză şi participă la funcţ ia antitoxică şi biligenetică a ficatului. În capilarele
sinusoide se varsă şi sângele provenit din capilarizarea arterei hepatice din spaţ iul
portal. Datorită acestui fapt, în ficat sângele oxigenat, adus de artera hepatică, se
amestecă cu cel funcţ ional, neoxigenat, adus de vena portă.
Reţ eaua de capilare biliare este alcătuită dintr-un sistem de canalicule biliare
fără pereţ i proprii. Sunt dispuse în spaţ ial sub forma unei reţ ele tridimensionale, fiind
delimitate de către hepatocitele cu care vin în contact. Din capilarele biliare
intralobulare, fără pereţ i proprii, se formează spre periferia lobului primele capilare
biliare cu pereţ i proprii, numite colangiole. Din unirea colangiolelor iau naştere
canalele biliare interlobulare situate în spaţ iile portale.
Ţ esutul conjunctiv care intră în constituţ ia lobului hepatic este format din
puţ ină substanţ ă fundamentală şi din fibre de reticulină.
Vascularizarea şi inervaţ ia ficatului
Ficatul are două feluri de vascularizaţ ii, una nutritivă, asigurată de artera
hepatică, şi alta funcţ ională, asigurată de vena portă.
Artera hepatică, ramură a trunchiului celiac, aduce la ficat sângele oxigenat
din sistemul aortic. Ea pătrunde în ficat prin hilul hepatic, după care se ramifică în
ramura lobară stângă şi ramura lobară dreaptă. Acestea se divid în alte ramuri care
irigă cele patru segmente ce compun ficatul. Din ramurile segmentare iau naştere
ultimele ramificaţ ii care se găsesc în spaţ iile portale.

- 111 -
 Vena portă se formează din trei trunchiuri venoase principale: vena
mezenterică superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică.
La nivelul hilului hepatic, vena portă ca şi artera hepatică, se divide în două: O
ramură lobară dreaptă şi o ramură lobară stângă. Ramurile lobare se divid în ramuri
segmentare, din care iau naştere alte ramuri situate în spaţ iile portale şi care dau
naştere la capilare sinusoide. Din capilarele sinusoide se formează venele
centrolobulare, care se varsă mai departe în venele colectoare. Din acestea din urmă
iau naştere venele hepatice (dreaptă şi stângă), care se varsă în vena cavă
inferioară.
Căile biliare extrahepatice
Căile biliare sunt conducte care asigură transportul bilei de la celulele hepatice
până la duoden. Deosebim două tipuri de că biliare, şi anume intra- şi extrahepatice.
Căile biliare intrahepatice sunt reprezentate de canaliculelel biliare intralobulare fără
perete propriu; colangiole; canelele biliare interlobulare situate în spaţ iul port;
canalele hepatice drept şi stâng. Căile biliare extrahepatice sunt reprezentate de
canalul hepatic comun rezultat din unirea canalului hepatic drept şi a canalului
hepatic stâng, canalul coledoc, vezicula biliară şi canalul cistic.

Figura 29. Căile biliare

extrahepatice
1. Canal hepatic
drept
2. Canal cistic
3. Veziculă biliară
4. Duoden
5. Ampulă
hepatopancreatică
6. Sfincter Oddi
7. Capul pancreasului
8. Canal pancreatic
Wirsung
9. Corpul pancreasului 13. Canal coledoc
10. Coada pancreasului 14. Canal hepatic comun
11. Pancreas 15. Canal hepatic stâng
12. Canal secundar Santorini 16. Ligament

- 112 -
 a. Canalul hepatocoledoc este un conduct cu diametru de 4-5 mm format din
canalul hepatic comun şi canalul coledoc.
Canalul hepatic comun ia naştere din cele două trunchiuri biliare de origine.
Iese din ficat la nivelul hilului hepatic, întinzându-se până la confluenţ a cu canalul
cistic. El are o lungime de circa 3 mm.
Canalul coledoc continuă canalul hepatic, întinzându-se de la confluenţ a
canalului hepatic cu cisticul până la deschiderea în duoden. El are o lungime de circa
6 mm. Se deschide pe faţ a lateromedială a duodenului descendent împreună cu
canalul pancreatic principal (Wirsung) în ampula lui Vater.
b. Vezicula biliară şi canalul cistic. Vezicula biliară este un organ cavitar în
formă de pară, cu o lungime medie de 8-10 cm. Este aşezată pe faţ a inferioară a
ficatului, în fosa veziculei biliare. Ea cuprinde trei porţ iuni: fundul, corpul şi gâtul sau
colul.
Peretele veziculei biliare este alcătuit din trei tunici: mucoasă,
conjunctivomusculară şi seroasă.
Canalul cistic, un conduct care continuă vezicula biliară, de deschide în
canalul hepatocoledoc. El are o lungime de 3-4 cm.
3. Pancreasul
Pancreasul, glandă anexă a tubului digestiv, este aşezat în partea profundă a
cavităţ ii abdominale, înaintea coloanei lombare (în dreptul vertebrelor L 1-L2) şi
înapoia stomacului, între duoden şi splină. Este situat în ambele compartimente ale
cavităţ ii abdominale, cea mai mare parte rămânând în etajul supramezocolic.
Configuraţ ia externă
Pancreasul are o formă alungită asemănătoare literei "J". El se compune din
mai multe porţ iuni, şi anume capul, gâtul sau colul, corpul şi coada.
Capul reprezintă extremitatea dreaptă a glandei, aşezată în scobitura
potcoavei duodenale. Colul pancreasului face trecerea între cap şi corp.
Corpul pancreasului este situat înaintea coloanei vertebrale, în dreptul
vertebrelor L1-L2.
Coada pancreasului este mobilă fiind cuprinsă într-o formaţ iune peritoneală,
numită ligamentul pancreaticosplenic.
Structura internă
Pancreasul este alcătuit din două tipuri de ţ esuturi: un ţ esut care asigură
secreţ ia internă a glandei, numit pancreasul endocrin, şi un ţ esut care asigură
secreţ ia exocrină, numit pancreasul exocrin. Structura pancreasului endocrin a fost

- 113 -
prezentată în capitolul "Glandele cu secreţ ia internă".
Pancreasul exocrin este o glandă tubuloacinoasă compusă care secretă sucul
pancreatic. El prezintă o capsulă conjunctivă periferică din care se desprind septuri
conjunctive ce segmentează parenchimul în lobuli. În aceste septuri se găsesc vase
sanguine şi limfatice, nervi şi canale de excreţ ie.
Lobulii pancreatici sunt constituiţ i din una sau mai multe grupe de acini
glandulari alungiţ i, uneori ramificaţ i. Canaliculele acestor acini confluează spre
periferia lobulară, formând canale excretorii mai mari. În constituţ ia acinilor glandulari
intră celulele seroase, aşezate pe o membrană bazală care delimitează lumenul mic
al acinului, şi celulele centroacinoase, care formează peretele canaliculilor intercalari,
situaţ i spre lumenul acinilor.
Aparatul excretor al pancreasului exocrin este format din canalul principal şi
canalul accesor, care iau naştere din unirea canalelor de excreţ ie ale acinilor
glandulari învecinaţ i. Canalul principal (Wirsung) străbate glanda dinspre coadă spre
cap, se uneşte cu canalul coledoc şi se deschide în duodenul descendent, la nivelul
papilei mari, în ampula lui Vater. Canalul accesor (Santorini) se deschide în duoden,
la nivelul papilei mici. Uneori el se deschide în canalul pancreatic principal.
Vasculariza \ şi inervaţ ia pancreasului
Arterele sunt: artera pancreaticoduodenală superioară şi artera varsă în vena
mezenterică superioară şi în vena splenică. Limfaticele drenează în ganglionii
regionali. Nervii sunt fibre simpatice şi parasimpatice care vin din plexul celiac.

Timp de lucru 10 ore

(recomandat)
Rezumat Tubul digestiv este format din:
- cavitatea bucală care cuprinde limba ? ‹
- esofag
- stomac
- duoden
- intestin sub ‒¡Y? ¡›‹? ? ¡ ·‹
- colonul: cec, ascendent, transvers, descendent, rect, ampulă rectală și două
unghiuri colice, drept și stâng.
Glandele anexe sunt reprezentate de: glandele salivare (mici, mari, parotide,
sublinguale, submandibulare), ficat, veziculă biliară și pancreas.
Concluzii Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia
alimentelor ? \ ›‒ \ nutrimentelor. În tubul digestiv are loc prelucrarea
mecanică. Fizică și chimică a alimentelor, absorb \ lor și eliminarea resturilor

- 114 -
 nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secre ¡? ›‒? \?fi‒›¦¡ ¡ ¡? ¡? £¡ ¡M

Exemple ilustrative:

Teste de 1. enumera ?¦\‒¡? ·‹ ? ‒·¦ ·‒ ¡?\‹\ ›« ¦¡?¦\‒¡?¢›‒«¡\ <? · · ? £¡ ^

autocontrol 2. Care este structura internă a ficatului?
3. Care sunt particularită ¡?\‹\ ›« ¦¡?\ ¡?›rganelor care formează tubul digestiv?
4. Care sunt por ·‹ ¡? ¡? ‹ ¡ ‹?£‒› ?¦\‒¡?fi› ?¢ ? ¡ ¦‒ ¡^
5. Care sunt particularită ¡?«›\¦¡ ? ‹ ¡ ‹· · ? · ‒¡^
6. Unde este produsă bila și unde este depozitată?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educa ¡ ?¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K?d ·‒\
Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

- 115 -
 APARATUL RESPIRATOR
Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi din plămâni.
I. Căile respiratorii
Căile respiratorii sunt reprezentate printr-un sistem de conducte prin care
aerul pătrunde în plămâni. Acest sistem se compune din cavităţ ile nazale, faringe,
laringe, trahee şi bronhii. Cavităţ ile nazale şi faringele formează căile respiratorii
superioare, iar laringele, traheea şi bronhiile, căile respiratorii inferioare. Cavităţ ile
nazale sunt protejate de nas.
Figura 30. Căile respiratorii
superioare
– sec ·‹¡? \£ \ <
1. Sinus
2. Etmoid
3. Os nazal
4. Nerv olfactiv
5. Cornet nazal
6. Palatul dur
7. Maxilar
8. Palatul moale
9. Limbă
10. Mandibulă
11. Osul hioid
12. Epiglotă
13. Laringe
14. Coloana vertebrală
15. Esofag 18. Nasofaringe
16. Tiroidă 19. Hipofiză
17. Trahee
Cavităţ ile nazale
Cavităţ ile nazale, două canale cu direcţ ie anteroposterioară, sunt delimitate de
oasele feţ ei şi ale bazei craniului şi aşezate de o parte şi de alta a liniei mediane. Ele
comunică cu exteriorul prin narine şi cu faringele prin orificii numite coane.
La alcătuirea scheletului osos al acestora participă următoarele oase:
maxilarul, etmoidul, palatinul, cornetul nazal inferior, sfenoidul şi vomerul. Suprafaţ a
interioară a cavităţ ilor nazale este acoperită de mucoasa nazală. Fiecare cavitate

- 116 -
nazală prezintă două regiuni, una anterioară, numită vestibul, şi alta posterioară, care
alcătuieşte cavită ¡ nazale propriu-zise.
Vestibulul nazal reprezintă porţ iunea anterioară a cavităţ ii nazale.
Cavităţ ile nazale propriu-zise sau fosele nazale prezintă din punct de vedere
morfologic patru pere , două orificii şi o cavitate. Peretele superior este format din
osul nazal, lama ciuruită a etmoidului şi corpul osului sfenoid. În alcătuirea peretelui
inferior intră apofiza palatină a osului maxilar şi lama orizontală a osului palatin.
Peretele medial este format din septul nazal. În construcţ ia lui anatomică intră lama
perpendiculară a etmoidului şi vomerul, care alcătuiesc septul osos, cartilajul septului
nazal şi o membrană fibroasă situată între cele două narine. Peretele lateral se
compune din corpul maxilarului, masa laterală a etmoidului, lama verticală a
palatinului, osul lacrimal şi cornetul nazal inferior. Pe peretele lateral se află nişte
lame numită cornete în număr de trei: cornetul nazal superior şi cornetul nazal
mijlociu sunt prelungiri ale masei laterale a etmoidului, şi cornetul nazal inferior, un
os independent al masivului facial.
Între faţ a concavă a fiecărui cornet şi peretele lateral al cavităţ ii nazale există
un spaţ iu sub formă de şanţ care poartă numele de meat. În meatul nazal superior se
deschid sinusurile etmoidale, în cel mijlociu sinusul frontal şi parte din sinusurile
etmoide şi sinusul maxilar. În meatul nazal inferior se deschid canalul nazolacrimal.
Cavitatea nazală poate fi subîmpărţ ită, din punct de vedere funcţ ional, în două
etaje, unul superior sau olfactiv, ce corespunde meatului superior şi porţ iunii situate
deasupra lui, învelit de mucoasa olfactivă, şi altul inferior sau respirator, ce
corespunde meatului inferior şi mijlociu care este învelit de mucoasa nazală de tip
respirator.
Mucoasa nazală olfactivă se compune dintr-un epiteliu cu celule prismatice,
printre care se găsesc celule olfactive. Reprezintă segmentul periferic sau receptor al
analizatorului olfactiv.
Mucoasa nazală respiratorie se compune dintr-un epiteliu stratificat şi un
corion. Printre celulele epiteliale se găsesc celule mucoase, al căror produs de
secreţ ie, mucusul, menţ ine umedă mucoasa şi umezeşte aerul.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia nasului şi a cavităţ ilor nazale
Arterele care hrănesc pereţ ii nasului şi ai cavităţ ii nazale provin din artera
maxilară, artera facială şi arterele etmoidale. Venele conduc sângele spre venele
superficiale ale feţ ei, vălului palatin şi faringelui şi apoi spre sinusurile venoase ale
durei mater. Limfaticele drenează limfa către ganglionii regionali, cervicali,

- 117 -
retrofaringieni şi parotidieni. Nervii sunt ramuri ale nervilor maxilar şi oftalmic.
Laringele
Laringele este un segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte
două roluri: conduce aerul către plămâni şi reprezintă principalul organ al fonaţ iei. El
se află în regiunea anterioară a gâtului, sub osul hioid şi înaintea faringelui, este
acoperit anterior de piele, fascii, muşchi şi de glanda tiroidă.
Configuraţ ia externă
Laringele are forma unei piramide triunghiulare prezentând o bază, un vârf, o
faţ ă posterioară, două feţ e anterolaterale şi trei margini. Baza este reprezentată de
către orificiul superior al laringelui. Vârful se continuă cu traheea. Faţ a posterioară
formează peretele anterior al laringofaringelui. Feţ ele anterolaterale sunt acoperite
de glanda tiroidă, muşchii subhioidieni, fascia cervicală, muşchiul pielos şi pielea.
Marginile sunt două posterolaterale şi una anterioară.
Configuraţ ia internă (cavitatea laringiană)
Laringele este un organ tubular în interiorul lui vom observa patru plici întinse
în sens sagital, câte două de fiecare parte: două plici superioare, numite plici
ventriculare sau coarde vocale superioare (dreaptă şi stângă), şi două plici inferioare.
numite plici vocale sau coarde vocale inferioare.
Plicile ventriculare sunt formate dintr-o lamă fibroelastică acoperită de
mucoasa laringiană. Ele se mai numesc şi coarde vocale false, deoarece au un rol
pasiv în fonaţ ie.
Plicile vocale, formate din ligamente şi muşchi, sunt acoperite se mucoasa
laringiană. Ele se mai numesc şi coarde vocale adevărate, deoarece are un rol activ
în fonaţ ie.
Între plicile ventriculare şi plicile vocale de pe aceeaşi parte se află un spaţ iu
numit ventriculul laringian (Morgagni). Între coardele vocale inferioare şi cartilajele
aritenoide se găseşte glota. Marginile cartilajelor aritenoide alcătuiesc glota
intercartilaginoasă sau respiratorie, iar marginile coardelor vocale inferioare
alcătuiesc glota vocală. Glota variază ca dimensiuni după cum coardele vocale se
apropie sau se depărtează.
Coardele vocale împart cavitatea laringelui în trei etaje: glotic, supraglotic şi
subglotic. Etajul glotic este spaţ iul în care se găsesc coardele vocale şi ventriculii
laringelui. Etajul supragloic prezintă un orificiu superior limitat la nivelul unghiului
tiroidian de epiglotă şi un orificiu inferior limitat de coardele vocale superioare. Etajul
subglotic reprezintă spaţ iul de sub coardele vocale inferioare.

- 118 -
 Structura anatomică
În constituţ ia laringelui intră un schelet cartilaginos, ligamentele care unesc
cartilajele, musculatura laringelui şi mucoasa laringiană.
Scheletul cartilaginos este format din nouă cartilaje, trei sunt neperechi (tiroid,
cricoid, epiglota) şi şase perechi (aritenoide, corniculate şi cuneiforme).
Cartilajul tiroid are forma unei coperte de carte deschisă. Această muchie, mai
pronunţ ată la bărbaţ i decât la femei, constituie ceea ce se numeşte "mărul lui Adam".
Cartilajul cricoid are forma unui inel cu pecete.
Cartilajul epiglotic formează scheletul epiglotei.
Ligamentele laringelui unesc cartilajele laringelui între ele.
Muşchii laringelui se împart în două grupe: extrinseci, cu rol atât în deglutiţ ie,
cât şi în fonaţ ie, şi intrinseci: tensori ai corzilor vocale, constrictori ai glotei, dilatatori
ai glotei cu rol în funcţ ia respiratorie şi de fonaţ ie la laringelui. Laringele este căptuşit
pe toată suprafe ¡ sa interioară de o mucoasă care se continuă cu mucoasa
traheală.
Traheea
Traheea este un organ fibrocartilaginos tubular care continuă laringele,
întinzându-se de la extremitatea inferioară a acestuia până în mediastin, unde se
bifurcă în cele două bronhii principale sau pulmonare. Ea prezintă două neregularităţ i
numite depresiuni, şi anume depresiunea aortică, produsă de
aortă, şi depresiunea tiroidiană, produsă de glanda tiroidă. Traheea este un organ
elastic, putându-se alungi sau scurta ca un resort.
Porţ iunile traheei şi raporturile lor
În funcţ ie de regiunile prin care trece, traheea poate fi subîmpărţ ită în două
porţ iuni, una cervicală,C6 – T2 situată în loja viscerală a gâtului, şi alta toracală T2 –
T4, care se găseşte în mediastin.
Structura traheei
Peretele traheei este format din trei tunici: mucoasă, fibroelastică şi
adventicea.
Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu de tip respirator,
pseudostratificat, ciliat şi un corion alcătuit din ţ esut conjunctiv elastic şi prevăzut cu
glande tubulare ramificate, seroase sau mixte.
Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de susţ inere a traheei şi este formată
din 15-20 de inele sau arcuri incomplete, deschise posterior, constituite din cartilaj
hialin. Extremităţ ile acestor inele sunt unite printr-un muşchi neted, numit muşchiul

- 119 -
traheal. De o parte şi de alta a inelelor cartilaginoase se găseşte câte o lamă
fibroelastică care protejează aceste inele. În spaţ iile interinelare, lamele sunt
înlocuite cu ţ esut conjunctivoadipos.
Adventicea este formată din ţ esut conjunctiv lax în care se găsesc vase, nervi
şi formaţ iuni limfoide.
Bronhiile principale
Bronhiile principale (dreaptă şi stângă) sunt conducte care rezultă din
bifurcarea traheei. Ele reprezintă ultimele segmente ale căilor respiratorii inferioare
extrapulmonare şi se întind de la ultimul inel traheal, numit şi pintenul traheal, până la
hilul plămânilor, unde se împart în bronhii lobare. De la origine, fiecare bronhie se
îndreaptă în jos, în afară şi puţ in înapoi, către plămânul respectiv, ambele formând
un unghi de 75-85o. Bronhia principală alcătuieşte împreună cu artera pulmonară şi
cu venele pulmonare de pe aceeaşi parte pediculul pulmonar, situat în hilul
pulmonar. Bronhiile au aceeaşi configuraţ ie externă şi constituţ ie anatomică ca şi
traheea.
II. Plămânii şi pleura
Plămânii
Plămânii (drept şi stâng) alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în care
au loc schimburile de gaze dintre organism şi mediul ambiant, aşezaţ i în cavitatea
toracică, de o parte şi de alta a mediastinului.
Configuraţ ia externă. Forma plămânilor este asemănătoare cu aceea a unui
trunchi de con care prezintă: o bază, un vârf, două feţ e şi trei margini.
Baza are forma unei suprafeţ e triunghiulare concave.
Vârful plămânului are forma unei bolte rotunjite.
Faţ a costală este convexă şi se mulează pe peretele toracic. Pe această faţ ă
se găseşte un şanţ adânc care împarte plămânul în lobi, numit scizură sau fisură
interlobară. Plămânul stâng are o singură scizură care-l împarte în doi lobi, unul
superior şi altul inferior. Plămânul drept are două scizuri: scizura mare, interlobară,
numită şi oblică, comună celor doi plămâni şi scizura accesorie sau orizontală care
se desprinde din partea mijlocie a scizurii oblice. Plămânul drept are trei lobi: unul
superior, unul mijlociu şi altul inferior.
Faţ a medială sau mediastinală este concavă şi se mulează pe formaţ iunile
care se găsesc în mediastin. Pe această faţ ă se află hilul plămânului şi nişte
depresiuni date de organele cu care acesta vine în contact. Hilul pământului
reprezintă locul pe unde ies şi intră elementele anatomice care alcătuiesc pediculul

- 120 -
pulmonar: bronhia, artera şi venele pulmonare. Este aşezat la jumătatea distanţ ei
dintre vârful şi baza plămânului şi la unirea celor două treimi anterioare cu treimea
posterioară a feţ ei mediastinale.

Figura 31. Sec ·‹¡ prin cavitatea toracică

1. Bronhie principală 6. Mușchiul diafragm
2. Bronhie lobară 7. Inima
3. Bronhie segmentară 8. Ramifica \ traheei
4. Bronhie lobulară 9. Trahee
5. Bronhiole terminale 10. Laringe
Pe faţ a mediastinală a plămânului stâng se află o impresiune dată de arcul
aortic (şanţ ul arcului aortic) şi de aorta toracică (şanţ ul aortei toracice). În partea
inferioară a hilului se găseşte impresia cardiacă produsă de inimă. Pe faţ a
mediastinală a plămânului drept se află impresia cardiacă şi câteva şanţ uri date de
vena azygos, esofag, venele cavă inferioară şi cavă superioară.
Marginea anterioară este convexă pe dreapta şi concavă pe stânga din cauza
incizurii cardiace.
Marginea posterioară, rotunjită, se mulează pe şanţ ul costovertebral.
Marginea inferioară este reprezentată de circumferin \? ‹¢¡‒ ›\‒<? \? fi <«̅‹· · care
vine în contact cu cupola diafragmatică.
Constituţ ia anatomică a plămânului
Plămânul este alcătuit din două categorii de formaţ iuni anatomice bine

- 121 -
distincte: un sistem de canale aeriene intrapulmonare, numit arborele bronşic şi un
sistem de saci în care se termină ramurile arborelui bronşic şi care poartă numele de
alveole pulmonare. La acestea se adaugă ţ esutul conjunctiv. Aceste formaţ iuni sunt
organizate în lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobuli pulmonari şi acini
pulmonari.
Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare care rezultă
din ramificarea bronhiilor extrapulmonare. Bronhia principală dreaptă se împarte mai
întâi în bronhia lobară superioară care merge la lobul superior şi în trunchiul bronşic
intermediar. Trunchiul bronşic intermediar se subîmparte în două ramuri şi anume
bronhia lobară mijlocie şi bronhia lobară inferioară, care se distribuie la lobii
pulmonari corespunzători. Bronhia principală stângă se împarte în bronhia lobară
superioară şi bronhia lobară inferioară, care se distribuie la cei doi lobi pulmonari.
Plămânul drept are zece segmente şi plămânul stâng are nouă segmente.
Bronhiile lobare se divid în bronhii segmentare ce se distribuie la segmentele
pulmonare. La fiecare segment deosebim un pedicul format din bronhia segmentară,
vasele şi nervii segmentului respectiv. Bronhiile segmentare se divid în bronhii
interlobulare, iar acestea din urmă în bronhiole intralobulare.
Ultimele ramificaţ ii ale arborelui bronşic, numite bronhiole terminale, se divid,
la rândul lor, în bronhiole respiratorii sau acinoase. Din bronhiolele respiratorii pleacă
mai departe canelele alveolare, al căror perete este format numai din alveole
pulmonare.
Structura peretelui bronhiilor intrapulmonare diferă în raport cu calibrul
acestora.
Bronhiile lobare şi bronhiile segmentare au o structură asemănătoare cu
aceea a traheei.
Bronhiile interlobulare au mucoasa de tip traheal, iar în corionul acesteia se
găsesc glande de tip seromucos.
Bronhiolele intralobulare au epiteliul mucoasei monostratificat, cu cili vibratili.
Corionul este lipsit de glande.
Bronhiolele terminale au epiteliul cubic, lipsit de cili vibratili; corionul este slab
reprezentat.
Bronhiolele respiratorii sau acinoase – peretele lor prezintă din loc în loc
alveole pulmonare.
Lobulul pulmonar reprezintă unitatea structurală şi funcţ ională a segmentelor
pulmonare, respectiv a plămânului. Mai mulţ i lobuli pulmonari formează un segment

- 122 -
pulmonar, care are o aeraţ ie şi o vascularizaţ ie proprie. Fiecare plămân are zece
asemenea segmente.
Lobulul pulmonar se prezintă sub forma unei piramide în vârful căreia se află
bronhiola intralobulară. Baza formează figuri neregulate. Lobulul pulmonar este legat
de arborele bronşic prin bronhiola intralobulară. În structura unui lobul pulmonar intră
o bronhiolă intralobulară, mai multe bronhiole terminale, mai multe bronhiole
respiratorii şi mai multe canale alveolare. Din bronhiolele respiratorii sau acinoase
pleacă mai departe canalele sau ductele alveolare, al căror perete este format numai
din alveole pulmonare. O bronhiolă respiratorie alcătuieşte împreună cu toate
canalele sau ductele alveolare (în număr de 4-5) care derivă din ea şi cu alveolele
care formează pereţ ii acestor canale sau ducte un acin pulmonar, un mic sac de
formă ovoidă sau piramidală plin cu aer, suspendat de bronhiola respiratorie sau
acinoasă.
Alveolele pulmonare sunt în număr foarte mare, de aproximativ 200 de
milioane pentru ambii plămâni. O alveolă pulmonară este o formaţ iune veziculoasă
care seamănă cu un sac mic, globulos şi care prezintă un orificiu ce se deschide în
canalul sau ductul alveolar. Cavitatea unei alveole comunică cu cavitatea unei
alveole vecine prin mici orificii situate în peretele alveolar.
Peretele alveolei pulmonare este alcătuit, dinăuntru în afară, dintr-un epiteliu
alveolar aşezat pe o membrană bazală şi o stromă conjunctivă în care se găsesc
capilarele alveolare provenite din capilarizarea ramurilor terminale ale arterei
pulmonare.
Epiteliul alveolar este format din trei tipuri de celule: celule alveolare mici, cu
diametrul de 4-6 ; celule alveolare mari, cu diametrul de 8-12 ; celule alveolare
libere, cu diametrul de 15 . Celulele alveolare au proprietăţ i fagocitare şi
ultrafagocitare.
Ţ esutul conjunctiv perilobular sau interlobular. Spaţ iile dintre lobulii
pulmonari sunt umplute cu ţ esut conjunctiv lax, format din fibre colagene şi elastice
în care se găsesc elemente celulare.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia plămânului
Vascularizaţ ia plămânului cuprinde vase funcţ ionale şi vase nutritive. Vasele
funcţ ionale sunt reprezentate de totalitatea arterelor şi venelor care alcătuiesc mica
circulaţ ie. Vasele nutritive sunt reprezentate de arterele şi venele bronşice care
aparţ in circulaţ ii. Limfaticele iau naştere în septurile conjunctive interlobulare mărind
traiectul arborelui bronşic şi al arterelor pulmonare. Limfa este drenată către canalul

- 123 -
toracic şi trunchiul limfatic drept.
Pleura
Plămânii sunt înveliţ i în nişte membrane seroase care se numesc pleure. Rolul
acestora este de asigura alunecarea plămânilor pe pereţ ii cavităţ ilor în care se
găsesc în timpul mişcărilor respiratorii. Există două pleure, dreaptă şi stângă,
corespunzătoare celor doi plămâni. Pleura este formată din două foiţ e care se
găsesc în continuare un acu cealaltă şi care formează un sac închis. Foiţ a care
înveleşte pereţ ii cavităţ ii toracice se numeşte pleură parietală, iar cea care înveleşte
plămânii, pleura viscerală.
Pleura viscerală sau pulmonară aderă de plămân, învelindu-l în totalitate, în
afara hilului.
Pleura parietală este o continuare a pleurei viscerale. Ea înveleşte de jur
împrejur toţ i pereţ ii cavităţ ii în care se află plămânul. La trecerea de pe un perete pe
altul se îndoaie formând nişte funduri de sac sau sinusuri pleurale. Cele două foiţ e
delimitează o cavitate închisă, numită cavitatea pleurală. Cavitatea pleurală este
virtuală, în ea găsindu-se doar o cantitate foarte mică de lichid care favorizează
alunecarea celor două foiţ e pleurale. Presiunea din cavitate pleurală este negativă
comparativ cu cea atmosferică.
Timp de lucru 4 ore
(recomandat)
Rezumat Căile respiratorii sunt formate din:
- fosele nazale
- faringe
- laringe
- trahee
- bronhii.
Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise în care au loc schimburile de
gaze din organism și aerul atmosferic: arborele bronșic și alveolele pulmonare.
Concluzii Activită ¡? ¢ › ›£ ¦¡? \ ¡? ›‒£\‹ «· · ? ·«\‹? ‹¡¦¡ <? ·‹? ¦›‹ ·«? fi¡‒«\‹¡nt de
energie. Energia utilizată provine din substan ¡ ¡? ›‒£\‹ ¦¡? ¦\‒¡? ·‹ ? ·fi· K? \
nivel celular, unor procese de oxido-reducere în urma cărora rezultă și Co2 care
trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua, din aerul
atmosferic, O2 necesar acestor procese și de a elimina CO2 din organism
alcătuiesc aparatul respirator.

Exemple ilustrative:

- 124 -
Teste de 1. Enumera ?¦\‒¡? ·‹ ?¦< ¡?\¡‒ ¡‹¡M
autocontrol 2. Care este structura anatomică a foselor nazale?
3. Care sunt raporturile căilor respiratorii cu organele din jur, la nivelul gâtului?
4. Care este structura anatomică a arborelui bronșic?
5. Ce reprezintă alveola pulmonară?
6. Care este rolul pleurei?
7. Unde au loc schimburile de gaze de la nivelul plămânilor?
8. Care sunt particularită ¡?\‹\ ›« ce ale traheei?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia ? ›«¡¦\‹ ¦\?¡ ·¦\ ¡ ?¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K?d ·‒\
Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

- 125 -
 APARATUL CIRCULATOR
Aparatul circulator este format din inimă şi dintr-un sistem de vase prin care
circulă sângele şi limfa. Inima împreună cu vasele prin care circulă sângele formează
sistemul circulator sanguin, iar sistemul de vase prin care circulă limfa formează
sistemul circulator limfatic.
Alcătuirea aparatului circulator
Este alcătuit din inimă şi arborele circulator. Inima este învelită într-un sac
fibroseros care poartă numele de pericard.
Inima
Inima este un organ muscular cavitar cu rol de pompă. Ea se află în etajul
inferior al mediastinului, între cei doi plămâni, deasupra diafragmului. Dimensiunile
inimii variază după individ, sex şi vârstă. La bărbat inima cântăreşte în medie 250-
350 g şi are o capacitate de 500-600 ml.
Configuraţ ia externă
Inima are forma unui con turtit şi prezintă o bază, un vârf, trei feţ e
sternocostală, diafragmatică, pulmonară şi două margini.
Baza inimii este formată în cea mai mare parte din atriul stâng şi o mică parte
din atriul drept
Vârful inimii se află în partea opusă bazei. Este alcătuit în totalitate din vârful
ventriculului stâng.
Faţ a anterioară sternocostală este convexă. Pe această faţ ă se observă un
şanţ longitudinal, numit şanţ ul longitudinal anterior sau şanţ ul interventricular
anterior. Marchează, la exterior, limita dintre ventriculul drept şi cel stâng.
Faţ a inferioară diafragmatică este plană şi vine în raport cu muşchiul diafragm.
Pe această faţ ă se observă două şanţ uri, unul longitudinal, numit şanţ ul longitudinal
inferior, care se află în continuarea celui
anterior şi latul transversal, numit şanţ ul coronar.
Marginea dreaptă a inimii este mai ascuţ ită şi vine în raport cu diafragmul, în
timp ce marginea stângă este mai rotunjită şi vine în raport cu plămânul stâng.
Configuraţ ia interioară
Inima este împărţ ită în cavităţ i prin pereţ i dispuşi longitudinal şi transversal,
numiţ i septuri. Peretele longitudinal (care corespunde la exterior şanţ urilor
longitudinale) desparte inima în două părţ i, dreaptă şi stângă. Peretele transversal
(care corespunde la exterior şanţ ului coronar) împarte fiecare dintre cele două
cavităţ i: una către baza inimii, numită atriu şi alta către vârful inimii, numită ventricul.

- 126 -
Inima are deci în interiorul ei patru cavităţ i: două strii şi două ventricule, despărţ ite
prin pereţ ii amintiţ i.
Figura 32. Structura inimii
1. Apex
2. Peretele interventricular
3. Miocard
4. Cordaje
5. Ventricul stâng
6. Valvulă bicuspidă
7. Atriul stâng
8. Nene pulmonare
9. Arteră pulmonară
stângă
10. Crosa aortei
11. Artele carotide
12. Artera pulmonară
dreaptă
13. Vena cavă superioară

14. Orificiile arterelor coronare 18. Valvula tricuspidă

15. Valvulele sigmoide 19. Ventriculul drept
16. Orificiul venei coronare 20. Venă cavă inferioară
17. Atriul drept 21. Artera aortă
Peretele transversal, care desparte atriile de ventricule, poartă numele de
septul atrioventricular. El are două părţ i: una dreaptă, pentru inima dreaptă şi alta
stângă, pentru inima stângă.
Peretele longitudinal, care desparte inima dreaptă de inima stângă are şi el
două părţ i: una care desparte atriile, numită sept interatrial şi alta care separă
ventriculele, numită sept interventricular.
Cavităţ ile inimii stângi nu comunică cu cavităţ ile inimii drepte. Atriul şi
ventriculul de pe aceeaşi parte comunică între ele prin orificiile atrioventriculare.
a) Atriile sunt cavităţ i aproximativ cubice situate spre baza inimii şi care
nu comunică între ele. Pereţ ii lor sunt mai subţ iri decât cei ai ventriculelor şi prevăzuţ i
cu mai multe orificii. Fiecare atriu are o prelungire, numită auricul sau urechiuşă. Cele
două atrii sunt despărţ ite prin septul interatrial, care are o porţ iune mai subţ ire (fosa

- 127 -
ovală), ce reprezintă locul orificiului Botallo din perioada dezvoltării embrionare, care
făcea comunicarea între atrii şi care s-a închis ulterior.
Atriul drept are formă de cub neregulat, prezentând şase pereţ i: anterior,
posterior, superior, inferior, lateral şi medial.
Atriul stâng are o formă aproape cuboidă şi un perete mai gros decât cel al
atriului drept. În peretele posterior se găsesc cele patru orificii în care se deschid
venele pulmonare, iar în cel inferior se află orificiul atrioventricular stâng, prevăzut cu
valva mitrală. Pe peretele lateral se găseşte orificiul de comunicare cu urechiuşa
stângă.
b) Ventriculii sunt două cavităţ i de formă piramidală care se află spre
vârful inimii, una aparţ inând inimii drepte, numită ventricul drept, iar cealaltă inimii
stângi, numită ventricul stâng. Ventriculele au o capacitate mai mare, pereţ ii lor sunt
mult mai groşi şi prevăzuţ i cu muşchi papilari şi cu trabecule cărnoase care dau
suprafeţ ei interioare un aspect neregulat.
Ventriculul drept are trei pereţ i: anterior sau sternocostal, inferior sau
diafragmatic şi posterior, reprezentat de septul interventricular.
Orificiul atrioventricular drept face comunicarea între atriul drept şi ventriculul
drept. El este prevăzut cu valva tricuspidă, alcătuită din trei valvule sau cuspide de
formă triunghiulară.
Orificiul trunchiului arterei pulmonare face comunicarea între ventriculul drept
şi artera pulmonară. Din ventriculul drept pleacă trunchiul arterei pulmonare. Orificiul
trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu trei valvule ce au forma unor cuiburi
de rândunică, numite valvule semilunare sau sigmoide pulmonare. Ele au o margine
fixă, care aderă la perete şi alta liberă prevăzută la mijloc cu nodulul Morgagni.
Ventriculul stâng are trei pereţ i: anterior sau septal, posterior sau pulmonar şi
inferior sau diafragmatic. Orificiul atrioventricular stâng este prevăzut cu valva
mitrală.
Orificiul arterei aorte face comunicarea dintre ventriculul stâng şi artera aortă.
Pe marginea liberă se găsesc nodulii Arantius. În peretele arterei aorte, la nivelul
valvulelor sigmoide anterioare, se observă orificiile de origine ale celor două artere
coronare: dreaptă şi stângă.
Structura pereţ ilor inimii
Peretele inimii este format din trei straturi: unul intern, numit endocard, unul
mijlociu, numit miocard şi altul extern, numit epicard.
Endocardul este o membrană lucioasă, transparentă, care căptuşeşte toate

- 128 -
cavităţ ile inimii, continuându-se cu tunica internă a arterelor şi venelor.
Miocardul alcătuieşte muşchiul cardiac. Structura acestui muşchi a fost
descrisă la ţ esutul musculat. Fibrele miocardice de la nivelul atriilor sunt dispuse în
fascicule circulare, iar cele de la nivelul ventriculelor, în fascicule cu direcţ ie oblic
spiralată, formând spre vârf aşa-numitul vârtej al inimii.
În masa trunchiului cardiac se află aparatul de conducere sau sistemul
excitoconductor.
În peretele atriului drept, între cele două vene cave se află nodul sinoatrial
(Keith-Flack), ia în partea inferioară a septului interatrial, lângă valva tricuspidă şi
deasupra trigonului fibros drept, se află nodul atrioventricular (Aschoff-Tawara). De la
nodul atriventricular sau fasciculul Hiss, care coboară în interiorul septului
interventricular şi se împarte într-o ramură dreaptă, care merge la ventriculul drept şi
o ramură stângă care merge la ventriculul stâng. Cele două ramuri se ramifică sub
endocard într-o reţ ea de fibre, numită reţ eaua Purkinje.
Epicardul, tunica externă a peretelui inimii, este o foiţ ă conjunctivă acoperită
de un strat de celule cubice sau turtite. Această foiţ ă nu este altceva decât pericardul
seros care se răsfrânge de la pericardul fibros pe suprafaţ a inimii.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia inimii
Arterele care hrănesc inima iau naştere din aorta ascendentă şi se numesc
artere coronare: dreaptă şi stângă. Artera coronară stângă se împarte în două
ramuri: artera interventriculară anterioară şi artera circumflexă. Artera coronară
dreaptă merge în şanţ ul coronar şi coboară apoi în şanţ ul interventricular inferior.
Cea mai importantă este artera interventriculară inferioară. Artera coronară dreaptă
hrăneşte atriul şi ventriculul drept, treimea posterioară a septului interventricular şi o
parte din faţ a inferioară sau diafragmatică a ventriculului stâng.
Venele sunt: marea venă coronară, mica venă coronară şi vena ventriculară
posterioară. Cea mai mare parte a sângelui venos se varsă în atriul drept prin
intermediul sinusului coronar.
Limfaticele drenează limfa în ganglionii mediastinali anteriori.
Nervii inimii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic.
Fibrele simpatice se anastomozează cu cele parasimpatice formând plexul cardiac
superficial şi plexul cardiac profund.
Pericardul
Pericardul este o membrană care înveleşte inima şi baza vaselor mari. El este
alcătuit dintr-o porţ iune fibroasă, care formează pericardul fibros şi alta seroasă, care

- 129 -
alcătuieşte pericardul seros.
Pericardul fibros are forma unui con cu baza fixată pe diafragm şi cu vârful pe
vasele mari care pornesc de la inimă.
Pericardul seros. El este alcătuit dintr-o foiţ ă parietală care după ce
căptuşeşte pericardul fibros se răsfrânge pe baza vaselor mari şi pe pereţ ii inimii,
alcătuind foiţ a viscerală. Între ele se delimitează cavitatea pericardică. Prezintă
sinusuri pericardice mari (oblic şi transvers) şi mici.
II: Arborele circulator
Este alcătuit din vasele sanguine: artere, capilare şi vene.
Arterele
Arterele sunt vase prin care circulă sângele de la inimă la reţ eaua capilară din
ţ esuturi. Diametrul lor descreşte de la inimă spre reţ eaua capilară. Deosebim: artere
mari, mijlocii, mici sau arteriole şi metarteriole. Metarteriolele sunt capătul terminal al
arterelor mici care se desfac în capilare.
Totalitatea arterelor mari, mijlocii şi mici alcătuieşte sistemul arterial. Acesta
poate fi subîmpărţ it în sistemul arterial al marii circulaţ ii sau sistemul aortic şi sistemul
arterial al micii circulaţ ii (circulaţ i pulmonară).
Sistemul arterial al marii circulaţ ii
Sistemul arterial al marii circulaţ ii este format din artera aortă şi ramurile ei, de
unde şi denumirea de sistem aortic. Artera aortă pleacă din ventriculul stâng.
Traiectul ei se subîmparte în trei porţ iuni, şi anume aorta ascendentă, arcul aortic şi
aorta descendentă. Acest ultim segment este şi el împărţ it în aorta toracală şi aorta
abdominală.
a) Aorta ascendentă şi ramurile ei
Aorta ascendentă începe din ventriculul stâng şi se termină la nivelul
trunchiului brahiocefalic. Ea este prevăzută cu trei valvule (valvulele sigmoide
aortice).
b) Arcul aortic şi ramurile lui
Arcul aortic se întinde de la trunchiul brahiocefalic până la ligamentul arterial
(canalul arterial obliterat). Din arcul aortic pornesc trei mari artere, şi anume trunchiul
brahiocefalic sau artera nenumită, artera carotidă comună stângă şi artera subclavie
stângă. Trunchiul brahiocefalic se bifurcă, la rândul lui, în artera carotidă comună
dreaptă şi artera subclavie dreaptă.
Artera carotidă comună se întinde de la origine până la marginea superioară a
cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă şi artera carotidă internă.

- 130 -
La locul de bifurcare prezintă o uşoară dilatare, numită sinus carotidian, în pereţ ii
căruia se află glomusul carotidian, o formaţ iune cu rol în reglarea presiunii arteriale.
Artera carotidă externă se întinde de la marginea superioară a cartilajului tiroid
până la nivelul condilului mandibulei, unde se împarte în două ramuri terminale:
artera temporală superficială şi artera maxilară internă. Înainte de bifurcare, dă mai
multe ramuri colaterale şi anume arterele tiroidiană superioară, linguală, facială,
occipitală, auriculară posterioară şi faringiană ascendentă.
Artera carotidă internă pătrunde în craniu prin canalul carotidian, după care se
împarte în mai multe ramuri: cerebrală anterioară, cerebrală mijlocie, coroidiană, şi
comunicantă posterioară. Prin ramurile ei irigă porţ iunea anterioară şi laterală a
encefalului, globul ocular şi anexele sale.
Artera subclavie dreaptă pornește din trunchiul brahiocefalic, iar cea stângă
direct din arcul aortic.
Artera subclavie se întinde de la punctul de origine până sub claviculă, unde se
continuă cu artera axilară.
Artera vertebrală pătrunde în orificiile arteriale ale apofizelor transverse
cervicale, intră apoi în craniu şi se uneşte cu cea de pe partea opusă, formând artera
bazilară. Artera bazilară se anastomozează cu ramurile cerebrale ale arterei carotide
interne formând poligonul arterial Willis, aşezat la baza creierului, în jurul şeii turceşti.
Artera axilară se întinde de la marginea inferioară a claviculei până la
marginea inferioară a muşchiului marele pectoral, de unde se continuă cu artera
brahială. Artera axilară irigă o mare parte din regiunile trunchiului.
Artera brahială se întinde de la marginea inferioară a marelui pectoral până la
linia de flexie a cotului, unde se bifurcă în două ramuri terminale şi anume artera
radială şi ulnară. Ea irigă braţ ul.
Artera radială se întinde de la cot până la regiunea carpiană, în dreptul
degetului mare, unde se continuă cu arterele mâinii.
Artera ulnară se întinde tot de la cot până în regiunea carpiană, de unde se
continuă cu arterele mâinii. Ea irigă antebraţ ul, iar prin ramurile sale terminale, mâna.
Arterele mâinii rezultă din anastomozarea arterei radiale şi ulnare prin care se
formează aşa-numitele arcade palmară superficială şi palmară profundă.
c) Aorta toracală şi ramurile ei
Aorta toracală se întinde de la ligamentul arterial până la diafragm. Din ea
pornesc două feluri de ramuri: viscerale şi parietale.
Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele esofagiene, care irigă

- 131 -
esofagul, de arterele pericardice şi de arterele bronşice, care irigă bronhiile.
Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele frenice superioare şi de
arterele intercostale posterioare, care sunt în număr de zece perechi şi care irigă
peretele toracic.
d) Aorta abdominală şi ramurile ei
Aorta abdominală se întinde de la difragm până la bifurcarea ei în cele două
artere iliace comune, la nivelul vertebrei L4. Din ea pornesc trei feluri de ramuri:
viscerale, mezenterică superioară, mezenterică inferioară, suprarenală medie, renală
şi testiculară sau ovariană, parietale (artera frenică inferioară şi arterele lombare) şi
terminale (arterele iliace comune).
Trunchiul celiac este prima ramură viscerală din care se desprind arterele
gastrică stângă, hepatică şi splenică, ce irigă organele respective.
Artera mezenterică superioară dă ramuri: pancreatico-duodenală, jejunale şi
ileale, ileocolică, colică dreaptă şi colică medie. Prin aceste ramuri irigă pancreasul,
intestinul subţ ire şi jumătatea dreaptă a cadrului colic.
Artera mezenterică inferioară vascularizează restul colonului şi partea
superioară a rectului prin arterele colică stângă, sigmoidiene şi rectală superioară.
Artera suprarenală medie irigă glanda suprarenală, cea renală, rinichiul, iar
arterele testiculară la bărbat şi ovariană la femeie irigă testiculul , respectiv ovarul.
Artera frenică inferioară irigă diafragmul, iar arterele lombare, muşchii spatelui
şi muşchii laţ i ai
abdomenului.
Artera iliacă internă dă ramuri viscerale şi parietale. Ramurile viscerale sunt
reprezentate de arterele vezicale care irigă vezica urinară şi organele genitale, de
artera uterină prezentă la femeie, care irigă uterul, tuba uterină, ovarul şi vaginul, de
artera deferenţ ială, prezentă la bărbat şi care irigă canalul deferenţ ial, de artera
rectală mijlocie, care contribuie la irigaţ ia rectului, de artera ruşinoasă internă, care
irigă organele genitale externe şi muşchii perineului.
Artera iliacă externă se întinde de la locul unde se bifurcă artera iliacă comună
până la ieşirea din bazin, unde se continuă cu artera femurală.
Artera femurală se întinde de la nivelul ligamentului inghinal până la nivelul
inelului tendinos al muşchiului adductorul mare, de unde se continuă cu artera
poplitee.
Artera poplitee se găseşte în groapa poplitee, întinzându-se de la inelul
tendinos al muşchiului adductor mare până la inelul tendinos al muşchiului solar,

- 132 -
unde se împarte în două ramuri terminale: arterele tibială anterioară şi tibială
posterioară.
Artera tibială anterioară irigă regiunile anterioară şi laterală ale gambei.
Artera tibială posterioară irigă regiunea posterioară a gambei.
Artera dorsală a piciorului se termină la nivelul primului spaţ iu interosos,
contribuind la alcătuirea reţ elei arteriale a piciorului.
Arterele plantare sunt ramuri terminale ale arterei tibiale posterioare. Din
artera plantară laterală ia naştere arcul plantar, din care pornesc arterele
metatarsiene plantare care, la rândul lor, dau naştere arterelor digitale plantare.
Sistemul arterial al micii circulaţ ii
Este format din trunchiul arterei pulmonare şi din ramurile lui.
Artera pulmonară stângă are un traiect orizontal şi o lungime de circa 3 cm.
După ce pătrunde în plămân ea se împarte în două ramuri principale pentru cei doi
lobi pulmonari. Acestea, la rândul lor, se divid în ramuri din ce în ce mai mici,
terminându-se în reţ eaua capilară din jurul alveolelor pulmonare. Artera pulmonară
stângă este legată de aortă prin ligamentul arterial.
Artera pulmonară dreaptă are un traiect aproape orizontal şi o lungime de circa 5-6
cm. După ce pătrunde în plămân, ea dă trei ramuri pentru cei trei lobi pulmonari.
Venele
Venele sunt vase prin care sângele circulă de la reţ eaua capilară din ţ esuturi
la inimă. Primele vene care iau naştere din capilare poartă numele de venule.
Sistemul venos al marii circulaţ ii
Sistemul venos al marii circulaţ ii este reprezentat de totalitatea venelor care
conduc sângele în venele cavă superioară şi cavă inferioară ce se deschid în atriul
drept.
a) Vena cavă superioară şi afluenţ ii ei.
Colectează sângele venos de la nivelul extremităţ ii cefalice, al membrelor
superioare şi al trunchiului. Este aşezată în mediastinul anterior şi se întinde de la
cartilajul primei coaste până la atriul drept. Are ca origine trunchiurile venoase
brahiocefalice, iar ca afluent marea venă azygos.
Marea venă azygos este aşezată în mediastinul posterior, pe flancul drept al
coloanei vertebrale. Are ca origine vena lombară ascendentă dreaptă, care pătrunde
în torace şi devine marea venă azygos. Aceasta colectează sângele din pereţ ii
trunchiului prin venele intercostale şi prin vena hemiazygos.
Venele brahicefalice dreaptă şi stângă, numite şi venele anonime, iau naştere

- 133 -
din unirea venelor jugulare interne cu venele subclaviare.
Vena jugulară internă colectează sângele venos din craniu, orbită şi parţ ial de
la faţ ă. Ea formează împreună cu artera carotidă comună şi cu nervul vag,
mănunchiul vasculonervos al gâtului. Dintre afluenţ ii acestei vene menţ ionăm, venele
tiroidiene superioare, faringiene, linguale, oftalmice şi faciale. Tot în vena jugulară se
mai varsă sistemul venos al craniului.
Vena jugulară externă colectează sângele de la pielea capului, faţ ă şi gât. Ea
se varsă în unghiul dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.
Vena subclavie continuă vena axilară. Primeşte ca afluenţ i venele jugulară
externă şi jugulară anterioară.
Vena axilară rezultă din unirea venelor branhiale la nivelul marginii inferioare a
muşchiului marele pectoral. Ea se întinde până la marginea externă a primei coaste,
unde se continuă cu vena subclaviculară.
Venele membrului superior, sunt superficiale şi profunde. Venele superficiale
nu urmează traiectul arterelor, ele fiind aşezate sub piele. La nivelul mâinii sunt
dispuse în două reţ ele: venoasă dorsală a degetelor şi venoasă dorsală a mâinii. La
nivelul antebraţ ului se deosebesc trei vene superficiale mai importante: vena radială
superficială sau cefalică, vena ulnară superficială sau bazilică şi vena mediană a
antebraţ ului. La nivelul braţ ului se găsesc două vene superficiale mai importante, şi
anume vena cefalică şi vena bazilică.
Venele profunde formează la nivelul mâinii arcadele palmare superficială şi
profundă, care constituie originea venelor profunde.
b) Vena cavă inferioară şi afluenţ ii ei
Adună sângele venos din organele abdominale şi pelviene, din pereţ ii cavităţ ii
abdominale şi din membrele inferioare , pe care îl varsă în atriul drept. Se varsă două
categorii de vene afluente: viscerale şi parietale.
Venele viscerale afluente venei cave sunt: venele spermatice şi ovariene,
vena suprarenală, venele renale, venele hepatice.
Vena portă ia naştere din unirea venei mezenterice superioare cu vena
splenică. Vena splenică colectează sângele de la nivelul pancreasului, stomacului şi
duodenului.
Vena iliacă internă colectează sângele de la uter, vagin, rect, vezica urinară şi
organele genitale externe, iar prin afluenţ ii parietali, adună sângele de pereţ ii
bazinului.
Vena iliacă externă primeşte ca afluent vena epigastrică inferioară, care

- 134 -
colectează sângele din peretele abdomenului inferior.
Timp de lucru 6 ore
(estimativ)
Rezumat Sistemul circulator este format din inimă, organ central, care propulsează sângele
datorită activită ? \ ¡? fi¡‒«\‹¡‹ ¡? ¡? fi›«fi<? \ fi ‒›-respingătoare și arborele
vascular format din vase sanguine (artere, capilare, vene).
Concluzii Totalitatea organelor prin care circulă sângele în organism formează sistemul
circulator.

Exemple ilustrative:

Teste de 1. Care este structura anatomică a inimii?

autocontrol 2. Care sunt venele care participă la formarea venei cave inferioare?
3. Care sunt ramurile terminale ale arterei aorte?
4. Unde este localizată vena cavă inferioară și care este rolul ei în organism?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia ? ›«¡¦\‹ ¦\?¡ ·¦\ ¡ ?¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K?d ·‒\
Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

- 135 -
 APARATUL EXCRETOR
Eliminarea produşilor de catabolism din lichidul interstiţ ial care scaldă celulele
în mediul extern şi menţ inerea compoziţ iei chimice a acestuia în limite constante se
realizează prin colaborarea mai multor organe şi sisteme. Substanţ ele gazoase se
elimină prin plămâni, iar cele solide prin aparatul excretor, piele şi tubul digestiv.
Alături de aceste aparate şi sisteme, la eliminarea produşilor de catabolism mai
participă şi sângele, care transportă substanţ ele ce urmează să fie eliminate de la
lichidul interstiţ ial la organele respective.
Aparatul excretor este format din rinichi şi din căile urinare.
I. Rinichiul
Rinichii, organe pereche de forma unor boabe de fasole, au un rol esenţ ial în
funcţ ia de excreţ ie. Ei sunt organe retroperitoneale, aşezate de o parte şi de alta a
coloanei vertebrale, la nivelul ultimelor două vertebre toracale şi al primelor trei
vertebre lombare, în nişte spaţ ii numite lojile renale. Fiecare lojă este delimitată de o
formaţ iune conjunctivofibroasă numită fascia renală. Aceasta este alcătuită din două
foiţ e, una aşezată înaintea rinichiului, numită fascia prerenală (Toldt), care vine în
raport cu peritoneul parietal posterior şi alta înapoia rinichiului, numită fascia
retrorenală (Zuckerkandl), care vine în raport cu peretele abdomenului. Cele două
foiţ e se unesc la nivelul marginilor şi al hilului rinichilor, alcătuind fascia renală, care
se prinde de formaţ iunile fibroase din jur, iar inferior formează canalul Tuffer. Între
fascii şi rinichi se găseşte un strat de grăsime care poartă numele de grăsimea
perirenală. Rinichiul este fixat în loja renală prin fascia renală, peritoneul parietal
posterior şi vasele renale, la care se adaugă presiunea abdominală.
Configuraţ ia externă
Rinichiul are lungimea de 11-12 cm, lăţ imea de 5-6 cm şi grosimea de 3-4 cm.
El prezintă două feţ e, două margini şi două extremităţ i sau poli. Fiecare rinichi are o
faţ ă anterioară, care priveşte înainte şi puţ in înăuntru şi o faţ ă posterioară, care
priveşte înapoi şi în afară.
Rinichiul are o margine laterală convexă şi o margine medială concavă. El
prezintă o extremitate superioară, numită polul superior, şi o extremitate inferioară,
numită polul inferior. Pe marginea medială se află hilul renal, o despicătură alungită
în axul rinichiului, în care se găsesc elementele pediculului renal (vase, nervi, căi
urinare). Hilul se prelungeşte în interiorul rinichiului printr-o scobitură numită sinusul
renal, în care se găsesc: ţ esut conjunctiv gras, ramificaţ iile vaselor renale şi porţ iunile
iniţ iale ale căilor urinare.

- 136 -
 Figura 33. Rinichi
– sec ·‹¡? ›‹£ · ‹\ < -
1. Zona corticală
2. Piramida Malpighi
3. Artera renală
4. Vena renală
5. Pelvis renal
6. Calice mici
7. Calice mari
8. Ureter
9. Arteră interlobară
10. Arteră arcuată
11. Arteră interlobulară
12. Venă interlobară
13. Venă arcuată
14. Venă interlobulară
Structura internă
La examenul unei secţ iuni făcute de-a lungul marginii convexe a rinichiului se
observă următoarele formaţ iuni: capsula renală şi parenchimul renal.
Capsula renală este o forma ·‹¡ conjunctivă care înveleşte rinichiul şi care
este uşor detaşabilă. Parenchimul renal prezintă pe suprafaţ a de secţ iune o zonă
periferică groasă de 7-8 mm, de culoare brună-gălbuie, care poartă numele de
substanţ a corticală şi o zonă centrală, de culoare roşie închisă, numită substanţ a
medulară. Cele două substanţ e se întrepătrund, între ele neexistând o limită netă. La
nivelul substanţ ei medulare se observă un număr de 7-14 arii triunghiulare cu baza
spre corticală şi cu vârful spre sinusul renal. Acestea seamănă cu nişte piramide sau
trunchiuri de con, de aceea au fost denumite piramidele Malpighi. Ele sunt separate
prin cordoanele Bertin. Piramidele Malpighi prezintă un fel de striaţ ii radiare date
de tubii renali colectori şi de vasele sanguine.
Vârful fiecărei piramide are o suprafaţ ă convexă, numită papila renală, care
proeminează în câte un caliciu. Pe suprafaţ a acestei papile se găsesc 15-20 orificii
numite pori urinari, care reprezintă deschiderea tubilor colectori urinari în calice. De
la baza piramidelor Malpighi pătrund în substanţ a corticală formaţ iuni de substanţ ă
medulară cu aspect triunghiular sau conic, în număr de 400-500 de fiecare piramidă,
numite striaţ ii medulare sau piramidele Ferrein. Substanţ a corticală care pătrunde

- 137 -
între piramidele Ferrein constituie aşa-numitul labirint, format din vase sanguine,
corpusculi renali şi tubi contorţ i cu direcţ ii variate.
Din punct de vedere morfofuncţ ional, rinichiul se compune din lobi şi din lobuli.
Un lob renal este format dintr-o piramidă Malpighi cu toate formaţ iunile care se află
deasupra ei până la capsula fibroasă. Numărul lobilor este egal cu numărul
piramidelor Malpighi. Un lobul renal este format dintr-o piramidă Ferrein şi din
substanţ a corticală care o înconjoară (labirintul). Numărul lobulilor renali este egal cu
numărul piramidelor Ferrein. Unitatea structurală şi funcţ ională a lobilor şi a lobulilor
renali este nefronul. Numărul nefronilor este de 2.600.000 pentru ambii rinichi. În
constitu \ nefronului intră următoarele elemente: corpusculul renal şi tubul urinifer.
Figura 34. Structura
nefronului
1. Capsula Bowmann
2. Glomerul renal
3. Arteriolă aferentă
4. Arteriolă eferentă
5. Capilare
6. Tub colector
proximal
7. Ansa Henle
8. Tub distal
9. Tub colector
10. Venulă

a) Corpusculul renal, este o formaţ iune sferică, care se găseşte numai în

substanţ a corticală din labirint. Un corpuscul renal se comune din capsula Bowmann
şi glomerulul vascular.
Capsula Bowmann este alcătuită dintr-o foiţ ă viscerală şi o foiţ ă parietală, care
se continuă cu pereţ ii tubului urinifer. Capsula Bowmann are doi poli, unul vascular şi
altul urinar şi se continuă cu lumenul tubului urinifer.
Glomerulul vascular este alcătuit din 50 de anse capilare neanastomozate
între ele, provenite din capitalizarea arteriolei aferente. Ansele formează arteriola
eferentă. Capilarele sunt formate dintr-un endoteliu a cărui citoplasmă este prevăzută
cu pori şi care este aşezat pe o membrană bazală specială.
b) Tubul urinifer este alcătuit din trei segmente: proximal, subţ ire şi distal.
Segmentul subţ ire şi porţ iunea neîncolăcită a segmentului distal formează o structură

- 138 -
în formă de U, numită ansa Henle.
Segmentul proximal continuă capsula Bowmann la nivelul polului urinar. Are o
porţ iune iniţ ială mai lungă şi încolăcită şi o porţ iune terminală mai scurtă fără
sinuozităţ i. Este situat în labirint, porţ iunea lui încolăcită înconjurând corpusculul
renal.
Tubii colectori se formează din confluenţ a tubilor uriniferi. Ei coboară ca tubi
drepţ i în piramidele Ferrein şi de aici în piramidele Malpighi, unde fuzionează cu tubi
similari, formând canale excretoare care se deschid în caliciile mici de la suprafaţ a
papilelor prin porii urinari.
Vascularizaţ ia şi inervaţ ia rinichiului
Arterele care irigă acest organ provin direct din artera aortă abdominală.
Artera renală se împarte la nivelul hilului renal în mai multe ramuri care pătrund
printre piramidele Malpighi, formând arterele interlobare. La nivelul bazei piramidelor
Malpighi, ele se divid dihotomic, se arcuiesc şi formează arterele arcuate. Din ele se
detaşează numeroase ramuri, constituind arterele interlobulare. Din fuzionarea celor
50 de anse capilare rezultă arteriola eferentă, care părăseşte capsula Bowmann prin
acelaşi pol vascular. Vascularizaţ ia arterială a rinichiului se capilarizează, constituind
sistemul arterial admirabil. Din arteriolele eferente se desprind ramuri care hrănesc
tubii colectori, numite arteriole drepte sau arteriole în ploaie.
Venele se varsă direct în vena cavă inferioară. Rinichiul primeşte fibre
nervoase vegetative din plexul aortico-renal.
II. Căile urinare
Căile urinare sunt alcătuite din calicele renale, bazinet, ureter, vezica urinară
şi uretră.
Calicele renale şi bazinetul
Calicele renale reprezintă porţ iunea iniţ ială a căilor urinare. Ele sunt de două
feluri: mici şi mari. Calicele renale mici sunt nişte formaţ iuni cu aspect de cupă care
se află în jurul deschiderii fiecărei papile renale. Calicele renale mari rezultă din
confluarea calicelor renale mici. Ele sunt în număr de trei (superior, mijlociu şi
inferior)
Bazinetul sau pelvisul renal este un organ cavitar de formă aproximativ
triunghiulară care rezultă din confluarea calicelor renale mari. El se continuă cu
ureterul Bazinetul se află parţ ial în sinusul renal şi parţ ial în hilul renal. El formează
împreună cu artera renală cu vena renală, cu limfaticele şi cu nervii renali pediculul
renal.

- 139 -
 Ureterul
Este un organ tubular lung de 25-30 cm are două segmente: abdominal cu
două porţ iuni lobar şi iliac, pelvin. Se întinde de la bazinet, pe care-l continuă până la
vezica urinară, în care se deschide. Pătrunderea ureterului în vezica urinară este
oblică pe o distanţ ă de 1-2 cm, acesta formând cu peretele vezicii un unghi ascuţ it.
Peretele ureterului este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Vezica urinară
Vezica urinară este un organ cavitar aşezat în micul bazin, în loja vezicală. Ea
este numai în partea învelită de peritoneu. Vezica urinară este fixată în loja ei prin
ligamente pubovezicale, teaca fibroasă, ligamente ombilicale, peritoneu, are
continuitate cu uretra şi ureterele. Când vezica urinară este plină, are o formă
ovoidă, iar când este goală, are o formă semilunară sau de cupă, a cărei
concavitate priveşte în sus. Vezica urinară are o capacitate de 250-300 ml. Corpul
vezicii urinare prezintă o faţ ă anterioară, două feţ e laterale şi o faţ ă posterioară.
Vârful vezicii urinare, situat superior, este învelit, ca şi faţ a posterioară a corpului
vezicii, de peritoneul pelvian. Peretele vezicii urinare este alcătuit din patru tunici:
mucoasă, submucoasă, musculară şi externă.
Tunica submucoasă este constituită din ţ esut conjunctiv lax, iar tunica
musculară din fibre musculare netede aşezate în trei straturi: unul exterior, format din
fibre longitudinale, unul mijlociu, constituit din fibre circulare, şi altul interior, format
din fibre longitudinale. La nivelul fundului vezicii urinare, stratul circular formează
sfincterul vezical intern. Tunica musculară mai poartă numele şi de muşchiul detrusor
vezical.
Tunica externă este alcătuită la nivelul vârfului vezicii şi în porţ iunea
posterioară a corpului din peritoneu. Vezica urinară este un organ extraperitoneal.
Arterele care hrănesc vezica urinară provin din arterele vezicale. Venele iau
naştere în submucoasă, apoi formează plexuri care drenează sângele către vena
iliacă internă. Nervii simpatici provin din plexul hipogastric, iar cei parasimpatici din
plexul pelvic.
Uretra
Uretra este un canal musculomembranos care diferă în raport cu sexul.
a) Uretra la bărbat, este un canal musculomembranos lung de 15-20 cm, cu
un traiect şi calibru neuniforme. Ea începe de la fundul vezicii urinare şi se termină la
capătul penisului printr-un orificiu numit meatul uretral. Uretra masculină are rol atât
în eliminarea urinei, cât şi a lichidului spermatic. Ea este constituită din patru porţ iuni:

- 140 -
uretra prostatică, uretra membranoasă, uretra spongioasă şi uretra peniană.
b) Uretra la femeie, este un canal musculomembranos lung de 4-5 cm, care
începe de la fundul vezicii urinare şi se termină în vestibulul vaginului. Ea are un
calibru mai mare decât uretra masculină. Peretele uretrei feminine se compune din
trei tunici (mucoasă, musculară şi externă). Stratul circular formează la extremitatea
superioară sfincterul neted al uretrei, iar la cea dinspre vestibulul vaginal, sfincterul
striat al uretrei, incomplet circular, care aderă de peretele vaginal.

Timp de lucru 4 ore

(recomandat)
Rezumat Sistemul excretor este format din :
- rinichi – ce prezintă o zonă medulară și una corticală
- căile urinare:
calicele mici și mari
pelvisul renal
ureterele
vezica urinară
uretra.
Unitatea morfofunc ›‹\ <?\?‒ ‹ ¦⁄ · · ?¡ ‒¡?‹¡¢‒›‹· Y
- corpuscul renal Malpighi
- tubul uriniferi: tub contort proximal, ansa lui Henle, tub contort distal.
Concluzii Procesele metabolice desfășurate la nivelul celular dau naștere, pe lângă
energie, la produși reziduali: CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac. Aceștia se
elimină par \ ? fi‒ ‹? fi <«̅‹ ? G›? ¦\‹ \ ¡? ¡? \fi<? ? bnQH și prin piele (apă,
substan ¡ minerale).
Cea mai mare parte a produșilor reziduali se elimină sub formă de urină, prin
rinichi, ceea ce constituie procesul de excre ¡? ‒¡‹\ <M? e›‒«\ ·‹ ¡? \‹\ ›« ¦¡
care contribuie la producerea și eliminarea urinei formează sistemul excretor.

Exemple ilustrative:

- 141 -
Teste de 1. Care este localizarea rinichilor?
autocontrol 2. Care este structura internă a rinichilor?
3. Ce este nefronul și din ce este format?
4. Care sunt căile urinare?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia ? ›«¡¦\‹ ¦\? ¡ ·¦\ ¡ ? ¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

- 142 -
 APARATELE DE REPRODUCERE
Aparatele de reproducere sunt reprezentate de aparatul genital feminin şi
aparatul genital masculin.
I. Aparatul genital feminin
Aparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi organele
genitale externe. Organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompa uterină,
uter şi vagin sunt aşezate în micul bazin, iar cele externe, reprezentate de vulvă, sunt
situate la exterior.
Ovarul
Ovarul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţ ie mixtă,
externă şi internă. Cele două ovare sunt aşezate în micul bazin, în fosele ovariene
situate de o parte şi de alta a uterului şi rectului, sub originea vaselor iliace externe şi
interne.
Configuraţ ia externă şi raporturile ovarului
Ovarul are o formă de ovoid turtit, cu diametrul mare de 3-5 cm. Culoarea
ovarului este roşie cenuşie. Ovarul prezintă două feţ e, două margini şi două
extremităţ i. Faţ a medială vine în raport cu fimbriile trompei uterine, iar faţ a laterală,
cu peretele lateral al micului bazin, de care este legată prin ligamentul suspensor al
ovarului. Extremitatea laterală sau tubară vine în raport cu trompa uterină, iar
extremitatea medială este legată de uter prin ligamentul uteroovarian. Cele două
margini ale ovarului sunt marginea mezoovariană şi opusă acesteia, marginea liberă.
Pe marginea mezoovarică se inseră mezoovarul, o plică peritoneală ce leagă ovarul
de ligamentul lat al uterului. Tot pe această margine se află hilul ovarului, în care se
găsesc vasele şi nervii ovarului.
Foliculii ovarieni primordiali sunt nişte formaţ iuni rotunde alcătuite dintr-o
celulă mare sferică situată în centru, care poartă numele de ovocit ce prezintă un
strat de celule mici, turtite sau înalte situate periferic, numite celule foliculare.
Foliculii ovarieni primari reprezintă un stadiu mai evoluat al foliculilor
primordiali.
Foliculii ovarieni cavitari sunt stadii şi mai evoluate ale foliculilor plini.
Foliculii ovarieni maturi reprezintă ultimul stadiu de evoluţ ie al foliculilor.
Majoritatea foliculilor primordiali degenerează, transformându-se în foliculi atretici.
Din numărul mare de foliculi primordiali care evoluează, numai unul singur ajunge la
stadiul de maturaţ ie într-un ciclu ovarian de 28 de zile.
Celulele foliculare din jurul ovocitului alcătuiesc aşa-numitul disc proliger, care

- 143 -
se continuă cu membrana foliculară. În afara membranei foliculare, ţ esutul conjunctiv
se diferenţ iază în două teci:
Teaca internă este alcătuită din celule conjunctive modificate care secretă
foliculină. Pe măsură ce se măresc, foliculii ovarieni maturi se apropie de suprafaţ a
ovarului, se rup, iar ovocitul este expulzat în cavitatea în cavitatea peritoneală.
Procesul poartă numele de ovulaţ ie şi se produce în perioada fertilităţ ii, cu 14-15 zile
înaintea menstruaţ iei. În cursul vieţ ii sexuale a femeii se maturizează circa 400 de
foliculi.
Corpul galben sau progesteronic reprezintă o glandă endocrină. Există corpul
galben menstrual şi corpul galben de gestaţ ie.
Corpul alb este o cicatrice care înlocuieşte corpul galben involuat.
Arterele care hrănesc ovarul sunt ramuri ale arterei ovariene şi uterine. Venele sunt
reprezentate de vena ovariană dreaptă care se varsă în vena cavă inferioară şi de
vena ovariană stângă, care se varsă în vena renală
stângă şi vena uterină care se termină în vena iliacă internă.
Trompa uterină
Este un conduct musculomembranos lung de 10-12 cm care se întinde de la
ovar până la cavitatea uterină.
Configuraţ ia externă
Trompa uterină prezintă o extremitate laterală, care se deschise în cavitatea
peritoneală printr-un orificiu numit ostiul abdominal al trompei, cu un diametru de 2
cm şi o extremitate medială, care se deschide în cavitatea uterină prin ostiul uterin al
trompei, cu un diametru de 1mm. Trompa uterină are patru porţ iuni: porţ iunea
intramurală, istmul trompei uterine, ampula trompei uterine şi infundibulul trompei
uterine.
Uterul
Este un organ cavitar nepereche interpus între trompele uterine şi vagin.
Uterul este fixat în poziţ ia lui fiziologică prin ligamentele late, ligamentele
uterosacrale şi chinga muşchilor ridicători anali.
Configuraţ ia externă
Uterul are formă de pară. Prezintă o extremitate superioară, numită fundul
uterului, un corp şi o extremitate inferioară, numită colul uterin. Corpul se continuă cu
colul prin intermediul unui segment scurt şi strâmt, numit istmul uterului. Uterul este
turtit dinainte înapoi şi prezintă două feţ e, una anterioară (sau vezicală) şi alta
posterioară (sau intestinală)

- 144 -
 Structura uterului
Peretele uterului este format din trei tunici: mucoasă sau endometru,
musculară sau miometru şi seroasă sau perimetru.
Tunica mucoasă are o structură diferită înainte de pubertate, la pubertate, în
perioada premenstruală şi este formată dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul este
cubic, iar la pubertate cilindric, ciliat. Corionul este alcătuit din ţ esut conjunctiv în care
predomină elementele celulare şi îndeosebi fibroblastele.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în trei
straturi: intern, mijlociu şi extern.
Tunica seroasă este alcătuită din peritoneul visceral.
Arterele care irigă uterul sunt ramuri ale arterei iliace interne. Venele
colectează sângele pe care-l varsă în vena iliacă internă. Nervii provin din sistemul
nervos vegetativ simpatic (plexul hipogastric) şi parasimpatic (nervul pelvic).
Vaginul
Are raport anterior cu vezica urinară şi uretra, posterior cu rectul, lateral cu
paravaginele.
Segmentul inferior al tractului genital, este un conduct muscular membranos
lung de 7-8 cm, care se întinde de la colul uterin până la vulvă. Peretele vaginului
este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Tunica mucoasă are numeroase cute transversale şi este formată dintr-un
epiteliu şi un corion.
Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în două
straturi, unul intern circular şi altul extern longitudinal.
Adventicea este formată din ţ esut conjunctiv.
Arterele care irigă vaginul provin din arterele uterină, rectală mijlocie, vezicală
inferioară şi ruşinoasă internă. Nervii vaginului provin din plexul hipogastric şi din
nervul pelvic.
Vulva. Din ansamblul organelor genitale externe care alcătuiesc vulva fac
parte labiile mari şi mici, vestibulul vaginei, aparatul erectil şi glandele anexe.
Glandele mamare
Sunt organe anexe ale aparatului genital feminin situate sub pielea regiunii
pectorale, în dreptul coastelor 3-7. Au o formă caracteristică emisferică. Corpul
mamelei prezintă în mijlocul fe ¡ convexe o zonă circulară, de culoare roză-brună,
cu un diametru de aproximativ 3 cm, care se numeşte areolă mamară. În mijlocul
acesteia se găsește mamelonul, prevăzut cu 20-25 orificii numite pori galactofori

- 145 -
(orificiile canalelor galactofore).
II. Aparatul genital masculin
Este alcătuit din: a) organele genitale interne (testicule, conductele excretoare
şi glandele anexe) şi b) organele genitale externe (penisul, scrot).
a) Testiculul
Este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţ ie internă şi externă.
Testiculele sunt aşezate în nişte pungi pe care le formează pielea la extremitatea
anterioară a perineului şi care alcătuiesc scrotul.
La adult, testiculul are o formă ovală, prezentând o faţ ă medială, una laterală, o
margine anterioară, alta posterioară şi două extremităţ i: superioară şi inferioară. pe
extremitatea superioară şi pe marginea posterioară a testiculului se află epididimul.
Acesta are un cap, un corp şi o coadă. Ca structură, testiculul prezintă o capsulă
conjunctivă numită albuginee şi un ţ esut propriu testiculului.
Albugineea este o membrană conjunctivă albicioasă, densă, groasă şi
rezistentă, este acoperită la exterior de foiţ a viscerală a unei membrane seroase,
numită vaginală.
Ţ esutul propriu al testiculului este format din tubi seminiferi contorţ i, glanda
interstiţ ială a testiculului şi ţ esut conjunctiv în care se află vase limfatice şi nervi. Tubii
seminiferi contorţ i încep la periferia lobului testicular sub forma unor funduri de sac.
Ei se unesc într-un singur canal, numit tub seminifer drept. Tubii seminiferi drepţ i se
anastomozează între ei la nivelul mediastinului testicular formând o reţ ea caniculară,
numită rete testis (reţ eaua Haller). Din această reţ ea iau naştere 12-15 conducte
numite canale eferente care formează capul epididimului. Fiecare canal eferent se
deschide separat într-un canal unic şi întortocheat care formează corpul şi coada
epididimului, a cărui lungime este de 4-6 m. Canalul epididimar se continuă cu
canalul deferent. Testiculul este irigat de artera testiculară. Sângele venos este
colectat de cele două vene testiculare. Nervii provin din plexul hipogastric.
Conductele excretoare
Sunt intratesticulare şi extratesticulare. Căile excretoare intratesticulare sunt
reprezentate de tubii seminiferi contorţ i, tubii drepţ i şi rete testis, iar căile excretoare
extratesticulare de epididim, canalul deferent şi canalul ejaculator.
Glandele anexe ale conductelor excretoare sunt veziculele seminale şi
prostata.

- 146 -
- vezicula seminală este un organ pereche în formă de pară care secretă cea mai
mare parte a lichidului spermatic. Canalul său excretor se varsă în canalul
ejaculator.
- prostata este organ musculo – glandular situat median între simfiza pubiană şi
rect. Ţ esutul glandular este format din acini care se deschid în uretra prostatică.
b) Penisul
Este organul copulativ masculin, prezintă un segment fix – rădăcina şi un
segment mobil – corpul şi glandul penisului.
Structură: pielea care acoperă penisul fină şi mai pigmentată depăşeşte
glandul sub unui repliu cutanat numit prepuţ . Glandul este acoperit de o albuginee,
iar în mucoasa balanoprepuţ ială se află glandele Tyson care secretă sperma. Ţ esutul
conjunctiv cuprinde reţ ele arteriale venoase şi limfatice, precum şi nervii. Corpii
erectili reprezentaţ i de corpi cavernoşi ai penisului şi corpii spongioşi ai uretrei sunt
bogat vascularizate şi devin turgescente şi rigide în timpul erecţ iei.
Scrotul este situat sub simfiza pubiană şi conţ ine testiculele.

Timp de lucru 3 ore

(recomandat)
Rezumat Sistemul genital masculin:
- organe genital interne: testiculele, veziculele seminale, prostata,
- organe genitale externe: penis
Aparatul genital feminin:
- organe genitale interne: ovar, trompa uterină, uterul, vaginul
- organe genitale externe: vaginul.
Concluzii Prin reproducere se asigură perpetuarea speciei umane. Fiin \? ‹›·<? ‒¡ · \ <
prin dezvoltarea ontogenetică a zigotului. Acesta se formează prin fecunda \
Acesta se formează prin fecunda \? ‹ ‒¡? ›·<?¦¡ · ¡? ¡‚·\ ¡ – game M?f\«¡
se formează în gonadele cuprinse în sistemele genitale masculine și feminine.

Teste de 1. Ce sunt organele aparatele genitale?

autocontrol 2. Care este structura aparatului genital feminin?
3. Care sunt organele genitale interne masculine?

Surse 1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

bibliografice Pedagogică, București, 1982, 2008
2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960
3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978
4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia ? ›«¡¦\‹ ¦\?¡ ·¦\ ¡ ?¢ ¦¡? ? fi›‒ · · K?d ·‒\

- 147 -
 Didactică și Pedagogică, București, 1978
5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,
București, 1964

Bibliografie selectivă
1. Antohe Șt. D., Varlam Hora iu, Secară Oana – Embryogenesis functional structure of the lims,
Edi-Dan Publishing House, Iași 1995
2. Baciu Clement – Anatomia func ională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-
Turism, București, 1977
3. Baciu Clement – Semiologia aparatului locomotor, Editura Medicală, București, 1975
4. Booher M. J., Thibodeau A. Gary – Athletic Injury Asseseement, Mosby _Year Book
Inc.,Westline, 1997
5. Chiriac M., Zamfir M., Antohe Șt. D. – Anatomia trunchiului, volumul I, Litografia I.M.F., Iași, 1991
6. Chiriac M., Zamfir M., Antohe Șt. D. – Anatomia trunchiului, volumul I, Litografia I.M.F., Iași, 1992
7. Chiriac Romeo, Indrei Anca – Embriologie (Sinteze didactice), Editura Funda iei Chemarea, Iași,
1997
8. Chiriac V., frasin Gh., Cozma N – Organe de sim , Litografia UMF Iași, 1983
9. Cozma N. (sub redac ia) – Anatomia Sistemului Nervos central, Litografia I.M.F., Iași, 1989
10. Donski D – Biomecanica: bazele tehnicii sportive, Editura Stadion, București, 1973
11. Drosescu Paula – Anatomia aparatului locomotor, Editura Pim, Iași, 2005
12. Fătu C-tin, Frâncu Doina Lucia – Anatomia clinică a trunchiului, Editura Apollonia, Iași, 1996
13. Gray Henry – Gray’s Anatomy, The Promotional Reprint Company Limited, 1994
14. Iancu I, frasin Gh. - Osteologie, Litografia UMF Iași, 1983
15. Iancu I., Frasin Ghe., Cotrutz C-tin – Osteologia, Litografia I.M.F., Iași, 1981
16. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educa iei fizice și sportului, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1978
17. Ifrim Mircea – Antropologie motrică, Editura Știin ifică și Enciclopedică, București, 1986
18. Iliescu A. – Biomecanica exerci iilor fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București, 1975
19. Kapandji I. A. – Schemas commentes de mecanique articulare, La presse medicale, Paris, 1966
20. Palastanga Nigel, Field Derek, Soames Roger –Anatomy and Human Movement: structure and
function, Butterworh Heinemann, Linacre House, Oxford, 1998
21. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1982, 2008
22. Petrovanu Cozma – Anatomia sistemului nervos, Litografia UMF Iași, 1981
23. Ranga Viorel –Anatomia omului – cap, gât, Editura “Cerma”, București, 1997
24. Ranga Viorel –Anatomia omului - membrele, Editura “Cerma”, București, 1995
25. Ranga Viorel –Anatomia omului – pere ii trunchiului, Editura “Cerma”, București, 1996
26. Ranga Viorel –Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1990
27. Voiculesc I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală, București, 1964
28. Williams P.L., Warwick R, Dyson M, Bannister LN – Gray’s anatomy 37 –th Edition, Churchill
Livingstone, Edingburgh, 1992

- 148 -