Laurentiu Mogoantă Mihaela Cezarina Hîncu

Teofil Mehedinți Adriana Bold

HISTOLOGIE MEDICALĂ
Histologia şi histofiziologia organelor

Elius
AUTORI:

Prof. univ. dr. Laurentiu Mogoantă

medic primar
Facultatea de Medicină — UMF Craiova
Şeful Catedrei Histologie

Prof. univ. dr. Teofil Mehedinţi

medic primar
Facultatea de Medicină — Universitatea „Ovidius“ Constanţa
Şeful Disciplinei Histologie

Conf. univ. dr. Adriana Bold

medic primar
Facultatea de Medicină — UMF Craiova

Şef lucrări dr. Mihaela Cezarina Hîncu

medic primar
Facultatea de Medicină — Universitatea „Ovidius“ Constanţa
 INTRODUCERE

Prezenta lucrare intitulată „Histologie medicală — histologia şi histofi-

ziologia organelor“ este destinată în primul rând studenţilor de la facultăţile de
medicină, fiziokinetoterapie şi medicină dentară, precum şi rezidenţilor, indiferent
de specialitate, dar în special celor de anatomie patologică.
Progresele spectaculoase obținute în ultimii ani în cercetarea fundamentală în
domeniul histologiei, embriologiei, biochimiei, biologiei celulare și moleculare, apariția
unor noi metode de cercetare (imunohistochimia, hibridizarea in situ, PCR, microsco-
pia electronică cu baleiaj, microscopia confocală), au făcut ca multe dintre noțiunile
de histologie clasică să fie reconsiderate. De aceea autorii au considerat necesar
elaborarea unei monografii care să cuprindă principalele noţiuni de histologic corela-
te cu cele mai recente date din literatura de specialitate în acest domeniu.
Sarcina pe care o implică realizarea unei asemenea lucrări a fost foarte difi-
cilă având în vedere ritmul extrem de accelerat al dezvoltării cunoaşterii în dome-
niul ştiinţelor fundamentale, bagajul informaţional care s-a acumulat în ultimii. De
aceea, una din dificultățile care au stat în faţa autorilor a fost aceea a selectării din
multitudinea de informaţii care au apărut până la ora actuală, a acelor noţiuni care
să explice cât mai bine aspectele microscopice, structurale şi ultrastructurale şi să
le coreleze cu noțiunile de histofiziologie.
Pentru o mai bună înţelegere a noțiunilor de histologie, lucrarea a fost structura-
tă pe capitolele histologiei clasice, depăşind cu mult nivelul unui curs universitar. În
acelaşi timp ea reuşeşte să acopere tematica din curriculum-ul universitar şi postu-
niversitar, oferind un material suficient de elaborat pentru studenți, rezidenți, medici
specialişti. Sperăm ca această monografie să trezească interesul şi altor specialişti
(medici, biologi) care doresc să revadă noțiunile actualizate de „anatomie microsco-
pică“ corelate cu noțiuni de histofiziologie, biochimie, biologie celulară şi moleculară,
pentru o mai bună înţelegere a apariţiei şi dezvoltării proceselor patologice.
Lucrarea cuprinde 11 capitole care abordează toate aparatele şi sistemele.
Pentru înțelegerea structurilor histologice am considerat că este benefic să amin-
tim unele date de embriologie Ia fiecare organ sau aparat, cu cât mai mult cu cât
unele celule şi formaţiuni embrionare se regăsesc şi în structura aparatelor şi siste-
melor la organismul adult.
 De asemenea, considerăm că iconografia originală, reprezentată de imagini
de microscopie optică color, este de un real folos pentru înțelegerea noțiunilor fun-
damentale de histologie a organelor şi sistemelor.
Fiind conştienţi de posibilitatea existenţei unor deficienţe, inerente oricărei
lucrări ştiinţifice, rugăm pe cei care consideră că unele noţiuni sunt incomplet ex-
plicate sau neactualizate, să ne trimită sugestiile lor, care vor fi, cu certitudine, luate
în considerare la alcătuirea unei ediţii viitoare.
Mulţumim editurii AIUS Craiova care ne-a facilitat realizarea prezentei lucrări.
 Cuprins

SISTEMULNERVOS U
SISTEMUL NERVOS CENTRAL (SNC) 13
Măduva spinării 14
Trunchiul cerebral 19
Di falul 21
Emisferele cerebrale 21
Substanţa cenuşie 21
Substanţa albă 2%
Plexurile coroid 26
Cerebelul 27
MENINGELE 30
BARIERAHEMATOENCEFALICĂ 31
SISTEMULNERVOS PERIFERIC 32

SISTEMUL ENDOCRIN 36
Hipofiza 37
Adenohipofiza 3%
Relaţia hipotal denohipofi 4
Sistemul port hipotalamo-hipofizar 45
Neurohipofiza 46
Tiroida 48
Paratiroidele 53
Glandele suprarenale 56
Corticosuprarenala 5%
Medulosuprarenala 5
Epifiza 61
Pancreasul endocrin 62
Sistemul endocrin difuz 64

ORGANELE ȘI FORMAȚIUNILE LIMFOPOIETICE ......mcmonconeeeese 65

Timusul 68
Splina 12
Ganglionii limfatici 75
Amigdalele 79
Plăcile Peyer 80
 Histologie medicală
APARATUL CARDIO-VASCULAR 81
Inima 82
Valvulele inimii 8
Sistemului excitoconductor al inimii 87
Scheletul fibros al cordului 88
Vascularizaţia inimii E»)
Inervaţia cordului 9%
Vasele sanguine 90
Sistemul circul limfi 96

APARATUL RESPIRATOR 98
Căile aeriene superioare. 99
Plămânii 106
Căile respiratorii intrapulmonare 108
Zona schimburilor g; 13
Stroma pulmonară 116
Vascularizarea pul ă 117
Mecanismele de apărare bronhopulmonară 119
Funcţiile non-respiratorii ale pul lui 121

APARATUL DIGESTIV 123

TUBULDIGESTIV
Cavitatea orală 125
Buza 127
Dintele sau organul dentar. 131
Faring 133
Esofagul 134
St ] 136
Intestinul subțire 141
Intestinul gros 148
Sistemul endocrin difuz al tubului digestiv 151
GLANDELE ANEXEALE TUBULUI DIGESTIV
Glandele salivare 153
Pancreasul exocrin 157
Ficatul şi căile biliare 160

APARATUL URINAR 169

Rinichii 170
Structura histologică a rinichiului 12
Nefronul 13
Membrana filtrantă a urinii primare 176
Aparatul juxtaglomerular 180
Stroma rinichiului 12
Căile urinare extrarenale 182
APARATUL GENITAL MASCULIN
Testiculii 189
Tubii seminiferi 190
Glanda interstiţială at 196

APARATUL GENITALFEMININ 203

Dezvoltarea aparatului genital fe 203
Ovarul 204
Ciclul ovarian 243
'Trompele uterine 214
Uterul 216
Vaginul 223
Organele genitale externe 226
Placent: 227
Glanda 231

ORGANELE DE SIMŢ 233

OCHIUL 233
Globul ocular 234
Anexele globului ocular 243
URECHEA 245
Urechea externă 245
Urechea mijlocie 245
Urechea internă 247
Componenta epitelială 248
Organul de simţ al STATICII 251
Organul de simţ al GUSTULUI 252
Organul de simţal MIROSULUI 284

PIELEA 256
Structura histologică a pielii 259
Anexele epidermului 277

BIBLIOGRAFIE 283
 SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos este considerat a fi cea mai complexă structură morfologică
din organismul uman. El este format din peste 100 miliarde de ncuroni care asigură
integrarea organismului în mediul extern şi coordonarea funcţiilor organelor interne.
Poate fi considerat un veritabil computer, ce primeşte permanent informaţii din mediul
extern sau intern, analizează informaţiile primite şi elaborează cele mai adecvate
răspunsuri. Acest „computer“, programat genetic, este dotat cu cele mai perfecționate,
cele mai complexe, cele mai rapide şi cele mai eficiente rețele informaţionale.
După mediul din care primeşte informațiile şi după modalităţile de răspuns,
sistemul nervos este împărţit, din punct de vedere morfologic și funcțional, în:
— sistemul nervos somatic sau al vieţii de relaţie. care primeşte informaţii
extero- şi proprioceptive de la receptorii cutanați şi musculo-articulari sau informaţii
senzoriale (vizuale, auditive, gustative, olfactive sau de echilibru). El este controlat
voluntar şi principalul organ efector este musculatura striată;
— sist | nervos vegetativ care primeşte informaţii interoceptive de la
osmoreceptorii, baroreceptorii sau chemoreceptorii situaţi în structura diverselor
ţesuturi sau organc. EI nu poate fi controlat voluntar, iar efectorii lui sunt reprezentați
de cord, celulele glandulare endocrine sau exocrine şi musculatura netedă din
structura organelor interne şi vaselor de sânge.
Atât sistemul nervos somatic cât şi cel vegetativ prezintă două componente
distincte: o componentă centrală (sistemul nervos central) şi o componentă periferică
(sistemul nervos periferic).
Sistemul nervos central (nevraxul) este format din structurile anatomice
localizate în cutia craniană (trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul și emisferele
cerebrale) şi canalul vertebral (măduva spinării), unde sunt analizate informaţiile
din mediul extern şi intern şi sunt elaborate răspunsurile efectorii aclecvate.
Sistemul nervos periferic este format din nervi şi ganglioni nervoşi conectaţi
cu nevraxul, care au rolul de a conduce influxul nervos de la organele receptoare
la nevrax sau de la acesta la organele efectoare.
La nivelul sistemului nervos central, între sistemul nervos somatic şi cel vege-
tativ, există multiple interrelaţii anatomice şi funcționale care permit menținerea ho-
meostaziei organismului şi adaptarea lui la condiţiile schimbătoare ale mediului ambiant.
 Histologie medicală
Ontogenia sistemului nervos

Sistemul nervos central se dezvoltă în totalitatea sa din ectodermul neural ce se

întinde de-o parte şi de alta a liniei mediane, pe fața dorsală a discului embrionar.
Prin multiplicarea celulelor din această zonă, în săptămâna a III-a de viaţă intrauterină
se produce o îngroşare a ectodermului, formându-se o structură pluristratificată
denumită placa sau lama neurală. Diferenţierea plăcii neurale din ectoderm este
determinată de unii factori inductori produşi de celulele notocordului. Zonele de
joncțiune între placa neurală şi ectoderm poartă denumirea de joncţiuni
neuroectodermale. Din aceste zone se vor dezvolta apoi crestele neurale.
Placa neurală începe să se invagineze formând şanțul neural. Marginile
acestuia se apropie din ce în ce mai mult şi prin fuziunea lor pe linia mediană vor
genera, în săptămâna a IV-a, tubul neural. Lumenul tubului neural va deveni
canalul neural. Lateral şi posterior de tubul neural se vor dispune crestele neurale.
Atât tubul neural cât şi crestele neurale se vor afunda în mezenchimul subiacent,
în timp ce la suprafaţa acestora se va reface ectodermul.
Procesul de transformare al șanțului neural în tub neural debutează în porțiunea
centrală a discului embrionar şi se extinde progresiv atât cranial cât şi caudal. Din
porțiunea mijlocie şi caudală a tubului neural se va dezvolta măduva spinării, iar
din porțiunea cranială se va dezvolta encefalul.
Celulele din peretele tubului neural se vor diferenţia în două direcţii: unele vor
genera neuroblaştii sau celulele nervoase primare din care se vor diferenţia toate
categoriile de neuroni, iar altele vor genera celulele de susținere sau spongioblaştii
din care se vor diferenţia astrocitele şi oligodendrogliile.
Peretele tubului neural se va dezvolta rapid reducând treptat diametrul canalului
neural, astfel că în săptămâna a VI-a de viață intrauterină, tubul neural prezintă
mai multe structuri microscopice bine diferenţiate:
— membrana limitantă internă;
— zona ependimară sau zona proliferativă formată din neuroblaşti apolari.
Când procesele multiplicative încetează celulele rămase vor deveni celule
ependimare;
— zona mijlocie sau zona manta în care migrează şi se diferenţiază neuroblaştii
produși în zona cpendimară. Ea va deveni substanță cenuşie;
— zona marginală formată din prelungirile neuroblaştilor din zona subiacentă
care vor genera tracturile şi fasciculele ascendente şi descendente. Din ea se va
dezvolta substanţa albă;
— membrana limitantă externă.
Procesele de multiplicare şi de migrare celulară nu se desfăşoară cu aceeaşi
intensitate pe toată grosimea tubului neural. Acest fenomen duce la apariţia:
plăcii ventrale şi plăcii dorsale formate din elemente ale zonei marginale; a
două plăci bazale dispuse simetric, situate în 1/2 anterioară a tubului neural, şi a
două plăci alare situate în 1/2 posterioară a tubului neural, de-o parte și de alta

12
 Sistemul nervos
a planului median. Plăcile bazale și alare sunt formate din elemente structurale
aparținând zonei manta. Plăcile alare vor genera formaţiuni senzitive, iar din
plăcile bazale se vor dezvolta formaţiuni motorii. Ele sunt alcătuite din insule de
neuroni, celule gliale şi fibre nervoase amielinice care vor genera substanța
cenușie a formațiunilor nervoase.
Crestele neurale vor genera unele elemente ale sistemului nervos periferic:
ganglionii spinali şi vegetativi, celulele Schwann, celulele satelite perineuronale,
celulele satelite din ganglionii vegetativi, fibrele nervoase. Tot din crestele neurale
se vor diferenţia melanoblastele, odontoblastele, celulele medulosuprarenalei,
celulele C din tiroidă şi celulele sistemului APUD.

SISTEMUL NERVOS CENTRAL (SNC)

Organizarea sistemului nervos central

Sistemul nervos este format din parenchim şi stromă.

Parenchimul sistemului nervos central este alcătuit din totalitatea celulelor
nervoase. Stroma este alcătuită din celule gliale, fibre conjunctive subțiri şi vase
sanguine.
La toate nivelurile nevraxului, parenchimul SNC este întotdeauna limitat în
profunzime de epiteliul ependimar, iar superficial de un strat astrocitar marginal.
Între cele două limite, parenchimul sistemului nervos este organizat în două structuri
tisulare diferite ca aspect morfologic şi funcţional:
— substanța cenuşie
— substanţa albă.
Substanța cenuşie este dispusă sub formă de coloane (la nivelul măduvei
spinării), de insule (în interiorul trunchiului cerebral şi diencefalului) sau se etalează
într-un strat continuu (la suprafaţa emisferelor cerebrale şi cerebeloase).
Din punct de vedere histologic substanţa cenuşie este formată din corpi
neuronali, dendrite, porţiunea iniţială nemielinizată a axonilor şi din celule nevroglice.
De asemenea, la nivelul substanţei cenuşii există o bogată rețea de vase sanguine,
mai ales capilare, care permite desfășurarea unui metabolism oxidativ intens, specific
neuronilor. Celulele nervoase prezintă prelungiri multiple care se conectează între
ele prin diverse sinapse. Această zonă din substanţa cenuşie dispusă între corpii
neuronali, celulele gliale şi capilarele sanguine, formată dintr-o rețea plexiformă
de prelungiri și sinapse poartă numele de neuropil.
Substanţa albă este formată preponderent din axoni mielinizaţi dispuşi paralel,
grupaţi în fascicule sau cordoane. Între axoni există numeroase celule gliale, în
special oligodendroglii, care au rol în formarea tecilor de mielină din jurul axonilor.
Rolul fundamental al substanţei albe este de a conduce influxul nervos, activitate
care necesită un consum mai mic de energie, ceea ce face ca numărul de capilare
din substanța albă să fie mult mai mic decât în substanţa cenușie.
13
 Histologie medicală
MĂDUVA SPINĂRII
Măduva spinării este primul segment al sistemului nervos central care apare
în evoluţia filogenetică.
Aşezată în canalul vertebral, măduva spinării are un aspect de cilindru, turtit
uşor în sens antero-posterior. La adult ea are lungimea de circa 43-45 cm, diametrul
transversal de 10-13 mm şi diametrul antero-posterior de 8-9 mm. Se întinde de la
nivelul găurii occipitale (sau un plan orizontal ce trece pe sub decusaţia piramidală)
până la nivelul vertebrei L2, unde se termină sub formă de con (conul medular). În
regiunea cervico-dorsală, între vertebrele C6 — T2 prezintă umflătura brahială
de unde ies trunchiurile nervilor spinali care incrvează membrele superioare, iar în
regiunea toracală inferioară între vertebrele T9 — T12 prezintă umflătura lombară
de unde ies trunchiurile nervilor spinali care inervează membrele inferioare.
Dezvoltarea mai accentuată a măduvei spinării în aceste regiuni se datorează
funcţiilor complexe ale mesmbrelor superioare şi inferioare.
Examinată macroscopic, măduva spinării prezintă:
— fisura mediană anterioară;
— şanţul median posterior;
— două şanţuri colaterale anterioare, dispuse simetric de-o parte şi de alta a
planului median, locurile de emergență a rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali;
— două șanțuri colaterale posterioare, dispuse de-o parte şi de alta a șanțului
median posterior, reprezentând locul de pătrundere al rădăcinilor posterioare ale
nervilor spinali în măduvă.
” Măduva spinării este formată din substanţă cenuşie şi substanță albă.
Substanţa cenuşie este dispusă în zona centrală, fiind înconjurată de substanța
albă. În secțiune longitudinală se prezintă sub forma unei coloane neîntrerupte, pe
toată lungimea măduvei. În secțiune transversală substanța cenuşie este dispusă
caracteristic, simetric față de planul median, sub forma literei „H“ sau a două semilune,
unite între ele printr-o bandă de substanță cenuşie, numită comisura cenuşie.
Comisura cenuşie este străbătută pe toată lungimea ei de canalul ependimar,
care se continuă la nivelul encefalului cu sistemul cavităţilor ventriculare ale
acestuia. Pe măsura înaintării în vârstă, lumenul canalului ependimar se reduce
treptat şi chiar se obstruează fiind înlocuit de celule nevroglice, începând din
porțiunea terminală a măduvei spre regiunea cervicală.
Fiecare jumătate simetrică de substanță cenușie prezintă:
— un corn anterior, mai scurt şi cu diametrul transvers mai mare, format
dintr-un cap şi o bază. El conţine neuroni mari, motori, ai căror axoni formează
rădăcina anterioară a nervului spinal.
— un corn posterior mai îngust şi mai lung, format din cap, col şi bază. El
conține neuroni mai mici, ovalari, senzitivi sau de asociaţie.
— un corn lateral sau intermedio-lateral, mai evident la nivelul măduvei dorso-
lombare, între C7 — L2, dispus între baza cornului anterior şi baza cornului posterior,
format din neuroni de talie mică, sferici, fuziformi sau ovalari, cu funcție vegetativă.

14
 Sistemul nervos

Aceştia sunt neuroni vegetativi preganglionari simpatici (în regiunea cervico-dorsală

a măduvei spinării) sau parasimpatici (în regiunea sacrată a măduvei).
— substanţa reticulată medulară (Deiters) alcătuită din insule mici de
substanță cenuşie separate de fibre nervoase mielinizate fine, dispusă în unghiul
dintre cornul posterior şi cornul lateral.
Din punct de vedere histologic, substanţa cenuşie conţine neuroni, nevroglii,
fibre nervoase amielinice reprezentând prelungirile dendritice sau axonalc ale
neuronilor, vase sanguine şi o cantitate redusă de ţesut conjunctiv perivascular.
În coarnele anterioare se găsesc mai multe tipuri de neuroni. Cei mai numeroşi
sunt neuroni alfa. Aceşti neuroni sunt denumiți şi neuroni radiculari, datorită faptului
că axonul lor trece în substanța albă, primeşte teaca de mielină şi intră în structura
rădăcinii anterioare a nervilor spinali. Ei sunt neuroni stelați, multipolari, de dimensiuni
mari, cu diametrul pericarionului cuprins între 60-120 um. Dendritele lor sunt rami-
ficate, numeroase şi fac sinapsă cu axonii neuronilor căilor piramidale şi extrapira-
midale sau cu axonii unor neuroni senzitivi din coarnele posterioare sau chiar din
ganglionii spinali. Aceşti neuroni inervează motor fibrele musculare striate schelctice,
Neuronii gamma sunt neuroni multipolari, de dimensiuni mici, cu forme
variate, care inervează motor fibrele musculare din interiorul fusurilor neuro-
musculare. Ei participă la menţinerea tonusului musculaturii striate şi la inițierea
contracţiei musculare.
În coarnele posterioare se găsesc neuroni senzitivi, polimorfi, ovalari, fuziformi,
de dimensiuni variabile, de la 6 la 70 um, dispuși în mai multe straturi (Stratul lui
Rolando, zona lui Clarke etc) incomplet delimitate. Dendritele lor realizează sinapse
în cornul posterior cu axonii neuronilor pseudounipolari din ganglionii spinali, iar axonul
lor trece în substanţa albă, intrând în constituția unor tracturi ascendente.
Alţi neuroni din coarnele posterioare sunt neuroni de asociaţie, care fac
legătura între neuronii senzitivi şi cei motori din coarnele anterioare de la acelaşi
nivel sau de la alte nivele ale nevraxului.
În coarnele laterale se găsesc neuroni vegetativi: viscerosenzitivi în jumătatea
posterioară şi visceromotori preganglionari în jumătatea anterioară. Sunt neuroni
ovalari sau fuziformi, cu diametrul de 15-20 um. Ei fac sinapsă prin dendritele lor cu
axonii neuronilor viscerosenzitivi din ganglionii rahidieni. Axonul lor se alătură fibrelor
somatomotorii din rădăcinile anterioare, formând fibrelc preganglionare ce se opresc
în ganglionii simpatici paravertebrali sau în ganglionii parasimpatici pelvini.
În toată substanţa cenuşie se găsesc numeroşi neuroni de asociaţie care
stabilesc conexiuni între neuronii senzitivi şi motori.
Neuronii prezenți în structura substanţei cenușii a măduvei spinării sunt, în
marea lor majoritate, neuroni multipolari. După lungimea axonului, se deosebesc
tlouă categorii de neuroni:
— neuroni cu axon Scurt (tip Golgi IT) care nu părăsesc substanța cenuşie a
măduvei spinării. Ei au funcţie de asociaţie făcând conexiuni cu alţi neuroni din
substanța cenuşie de la acelaşi nivel sau de la alte nivele;
 Histologie medicală
— neuroni cu axon lung (tip Golgi ]) al căror axon trece în substanţa albă a
măduvei spinării şi cel mai adesea depăşeste structura acesteia. În această
categorie de neuroni intră neuronii radiculari localizaţi în coarnele anterioare şi
în jumătatea anterioară a cornului lateral (neuroni motori somatici şi vegetativi) al
căror axon primește teacă de mielină şi intră în structura rădăcinii anterioare a
nervului spinal, şi neuronii cordonali situaţi în cornul posterior şi în jumătatea
posterioară a cornului lateral (neuroni senzitivi somatici şi vegetativi) al căror axon
trece în substanța albă a măduvei spinării şi intră în structura tracturilor ascendente
homolaterale (de aceaşi parte) sau heterolaterale (de partea opusă).
Din punct de vedere funcţional neuronii măduvei spinării se clasifică în:
— neuroni senzitivi (somato- şi viscerosenzitivi);
— neuroni motori (somato- şi visceroxmotori);
— neuroni de asociație.
Prelungirile neuronale (dendrite şi axoni) prezente în substanța cenuşie sunt
lipsite de teaca de mielină şi participă la realizarea ncuropilului.
Celulele nevroglice din substanţa cenuşie sunt reprezentate de nevroglii
parenchimatoase (macroglia fibroasă, macroglia protoplasmatică, microglia, rare
oligodendroglii) şi nevroglia epitelială (ependimară) ce străjuiește canalul ependimar.
Canalul ependimar este bine dezvoltat la nou-născut şi copilul mic. EI străbate
aproape toată lungimea măduvei în mijlocul comisurii cenușii. Nevroglia epitelială
are un aspect cilindric și realizează un epiteliu unistratificat cilindric care tapetează
canalul ependimar şi separă lichidul cefalorahidian de țesutul nervos.
Aspectul macroscopic şi microscopic al măduvei spinării este diferit de la o
regiune anatomică la alta. Astfel, în regiunea cervicală şi regiunea lombo-sacrată
sunt mai dezvoltate coarnele anterioare datorită inervaţiei motorii a membrelor, pe
când în regiunea toracală dezvoltarea acestora este mult mai redusă.

Substanţa albă
Substanţa albă a măduvei spinării se dispune la exteriorul substanţei cenuşii
şi este organizată în trei perechi de cordoane:
— cordoanele anterioare, delimitate medial de linia planului sagital, iar lateral
de rădăcinile anterioare ale nervilor spinali. Cele două cordoane comunică între
ele prin comisura albă anterioară prin care fac schimburi de prelungiri nervoase;
— cordoanelc laterale delimitate de rădăcinile anterioare şi posterioare ale
nervilor spinali;
— cordoanele posterioare dispuse între rădăcinile dorsale ale nervilor spinali
şi şanțul median posterior, ce se continuă cu un rafeu nevroglic median până la
substanţa cenuşie.
Sunstanţa albă medulară este formată din fibre nervoase mielinice grupate în
fascicule. Aceste fibre sunt fie endogene (au origine medulară) fie exogene (au
origine extramedulară).
 Sistemul nervos
Fibrele endogene sunt reprezentate de axoni care au pericarionul situat în
substanța cenuşie a măduvei spinării la diferite nivele metamerice. Aceste fibre
pot fi:
— fibre scurte;
— fibre lungi.
Fibrele endogene scurte sunt denumite şi fibre spino-spinale deoarece iau
naştere în măduva spinării şi merg până la un anumit etaj medular unde fac sinapsă
cu alți neuroni. Acest tip de fibre sunt prezente în toate cordoanele medulare și
formează fasciculul fundamental.
Fibrele endogene lungi au pericarionul situat în coarnele dorsale ale măduvei,
iar axonul mielinizat, trece în cordonul lateral sau anterior şi ajunge la nivelul
talamusului, cerebelului sau trunchiului cerebral.
Aceste fibre formează principalele fascicule senzitive, ascendente:
— fasciculul spino-talamic lateral situat în cordonul lateral, care conduce
sensibilitatea termică şi dureroasă;
— fasciculul spino-talamic anterior situat în cordonul anterior, pentru
sensibilitatea tactilă grosieră;
— fasciculul spino-cerebelos direct (Flechsing) şi fasciculul spino- cerebelos
încrucişat (Gowers) situate în cordoanele laterale, care conduc sensibilitatea
proprioceptivă inconştientă.
Fibrele exogene sunt reprezentate de axoni mielinizaţi care au pericarionul
situat în afara măduvei spinării.
După traiectul lor aceste fibre se clasifică în:
— fibre ascendente;
— fibre descendente.
Fibrele exogene ascendente au pericarionul situat în ganglionul spinal. Axonul
lor intră pe calea rădăcinii posterioare în măduvă, direct în cordonul posterior, de
unde urcă spre bulb formând fasciculele spino-bulbare (Goll şi Burdach). Aceste
fascicule sunt senzitive şi conduc sensibilitatea tactilă fină sau epicritică și
sensibilitatea proprioceptivă conştientă.
Fibrele exogene descendente au originea în etajele superioare ale sistemului ner-
vos central (scoarța cerebrală, mezencefal, punte, bulb, cerebel). Cele mai voluminoase
tracturi descendente sunt reprezentate de căile piramidale şi extrapiramidale. Acestea
sunt căi efectorii, controlând motilitatea voluntară şi involuntară.
Căile piramidale, denumite şi căi cortico-spinale au pericarionul situat în scoarța
cerebrală, în neocortexul motor. În traiectul lor descendent, de la nivelul scoarței
cerebrale până la măduvă, străbat pedunculii cerebrali, puntea şi bulbul rahidian,
trecând prin piramidele bulbare. Datorită faptului că la nivelul piramidelor bulbare
unele fibre se încrucişază (cele mediane) formând decusația piramidală, iar altele
trec prin piramidele bulbare fără a se încrucişa, la nivelul măduvei se găsesc câte
două fascicule piramidale dispusc simetric față de planul median:
 Histologie medicală
— fasciculele piramidale directe situate în cordoanele anterioare;
— fasciculele piramidale încrucişate situate în cordoanele laterale.
Căile extrapiramidale au pericarionii situați atât în scoarța cerebrală cât şi în
diverşi nuclei situaţi în mezencefal, punte, bulb, cerebel. Aceste căi sunt reprezentate
de fascicule mai puţin voluminoase faţă de căile piramidale. Principalele căi
extrapiramidale sunt: fasciculul tecto-spinal, rubro-spinal, nigro-spinal, olivo-spinal,
vestibulo-spinal, reticulo-spinal etc.
Fibrele descendente, atât cele piramidale cât şi cele extrapiramidale, fac
sinapsă cu neuronii motori din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
Substanţa reticulată a măduvei spinării este formată din insule neuronale
dispuse între cornul posterior şi cornul lateral şi în jurul canalului ependimar.

Histofiziologia măduvei spinării

Măduva spinării îndeplineşte două funcţii:

— funcția de conducere prin tracturile ascendente (conduc spre etajele
superioare ale SNC sensibilitatea extero- intero- şi proprioceptivă) şi tracturile
descendente (conduc motilitatea voluntară, involuntară şi menţin tonusul muscular);
— funcţia de centru reflex, realizată prin diverse grupări neuronale.
La nivelul măduvei spinării se închid două tipuri de arcuri reflexe: somatice şi
vegetative. Atât reflexele somatice cât şi cele vegatative au ca substrat morfologic
un arc reflex.
Arcul reflex somatic prezintă doi sau mai mulți neuroni, astfel că se descriu
reflexe monosinaptice (reflexele osteotendinoase) şi reflexe polisinaptice (cele
mai numeroase reflexe cu funcţie de apărare şi adaptare).
Primul neuron (protoneuronul, neuronul senzitiv) al reflexului somatic se găseşte în
ganglionul spinal de pe traiectul rădăcinii posterioare a nervului spinal. Dendrita acestuia
este conectată cu receptorii din piele, muşchi, tendoane etc, iar axonul pătrunde în substanța
cenușie a măduvei. În cazul reflexelor monosinaptice, axonul face sinapsă direct cu
neuronul motor din cornul anterior de aceeaşi parte. Axonul acestui neuron motor se
distribuie musculaturii scheletice homolaterale. Deci, în acest caz, arcul reflex este format
din neuronu! senzitiv situat în ganglionul spinal şi neuronul motor situat în cornul anterior.
În cazul reflexelor somatice polisinaptice, între axonul neuronului senzitiv şi
neuronul motor, în substanța cenuşie a măduvei spinării, se interpun unul sau mai
mulţi neuroni de asociaţie, care au fie rol excitator, fie rol inhibitor, fie fac sinapsă
şi cu alte circuite neuronale care fac ca excitaţia, în funcţie de intensitatea ei, să
difuzeze şi să antreneze şi alte reflexe somatice sau chiar vegetative.
Arcul reflex vegetativ are protoneuronul, reprezentat de un ncuron senzitiv
pseudounipolar, situat tot în ganglionul spinal. Între acest protoneuron şi centrul
reflexului vegetativ (Situat în cornul lateral) se pot interpune unul sau mai mulți
neuroni intercalari. Eferenţa vegetativă, spre deosebire de cea somatică, este
formată din doi neuroni:

18
 Sistemul nervos
— neuronul preganglionar situat în coarnele laterale ale măduvei spinării;
— neuronul postganglionar situat într-un ganglion vegetativ (ganglionii simpatici
paravertebrali, ganglionii previscerali, ganglionii intramurali).
La nivelul măduvei se închid o serie de reflexe vegetative simpatice şi parasimpa-
tice (sudorale, cardio-acceleratoare, pupilo-dilatatoare, micțiune, defecație, sexuale etc).

TRUNCHIUL CEREBRAL
Format din bulbul rahidian, punte şi mezencefal, trunchiul cerebral reprezintă
o zonă de legătură între măduva spinării şi emisferele cerebrale. El este străbătut
de căile spinotalamice în sens ascendent şi de căile cortico-spinale în sens
descendent.
Şi la nivelul trunchiului cerebral se regăsesc aceleaşi elemente morfologice:
stroma şi parenchimul nervos.
Stroma este reprezentată de celulele nevroglice şi de septuri conjunctive fine,
care continuă în profunzimea țesutului nervos unele structuri de la nivelul meningelui.
Aceste septuri conjunctive conțin vase de sânge.
Parenchimul este reprezentat de neuroni. Datorită faptului că la nivelul
trunchiului cerebral unele fibre nervoase se încrucişază sau dau multiple colaterale,
substanţa cenuşie nu se mai dispune sub forma unei coloane neîntrerupte, ca la
nivelul măduvei spinării, ci este fragmentată în insule de substanță cenuşie, formând
nucleii senzitivi, motori, vegetativi sau proprii fiecărei formaţiuni nervoase.
La nivelul bulbului rahidian se găsesc următorii nuclei somatici şi vegetativi
(cu rol senzitiv sau motor):
— nucleul nervului hipoglos (XII) este format din neuroni voluminoşi ce
inervează motor musculatura limbii;
— nucleul nervului accesor (XI) inervează motor muşchii trapez şi
sternocleidomastoidian;
— nucleul nervului vag (A) inervează motor, senzitiv şi vegetativ organele inter-
ne. El dă ramuri care inervează motor musculatura faringelui, laringelui și esofagului;
— nucleul nervului glosofaringian (IX) inervează musculatura faringelui,
laringelui, asigură sensibilitatea gustativă şi stimulează secreția glandei parotide
(prin nucleul salivar inferior);
— nucleii vestibulari (VIII) sunt în număr de patru (superior, inferior, lateral
şi medial) şi se conectează cu măduva spinării, talamusul, cerebelul, substanța
reticulată şi nucleul nervului oculomotor;
— nucleul senzitiv al nervului trigemen (V) este un nucleu alungit, ca o
coloană, care se întinde pe toată lungimea trunchiului cerebral. El inervează
tegumentul feţei, maxilarul și mandibula;
— nucleii Goll şi Burdach sunt staţii de releu (conţin deutoneuronul căii)
pentru sensibilitatea proprioceptivă conștientă şi tactilă fină;
 Histologie medicală
— nucleul olivar, situat în oliva bulbară, este un nucleu motor ce aparține
căilor motorii extrapiramidale;
— nuclei vegelativi (inspirator, vasomotori, cardio- inhibitori).
În punte se găsesc nucleii somatici şi vegetativi (senzitivi şi motori):
— nucleii cohleari (VIII), în număr de doi, conţin deutoneuronul căii auditive;
— nucleul nervului facial (VII) conţine neuroni motori care inervează
musculatura mimicii, neuroni senzitivi care asigură sensibilitatea limbii şi neuroni
vegetativi parasimpatici care inervează glandele sublinguale, submandibulare şi
glandele lacrimale;
— nucleul nervului abducens (VI) conţine neuroni motori care inervează
mușchiul drept extern al globului ocular;
— nucleul nervului trigemen (V) conţine neuroni motori care inervează
muşchii maseteri şi neuroni senzitivi care inervează tegumentul feţei.
— nucleii respiratori şi cardiovasculari (conectaţi cu cei din bulb)
Nucleii mezencefalici sunt mai puțini numeroși. Şi la acest nivel există nuclei
somatici şi vegetativi, senzitivi sau motori. Ei sunt reprezentaţi de:
— nucleul nervului oculomotor comun (II) conţine neuroni ce inervează o
parte din muşchii extrinseci ai globului ocular;
— nucleul nervului trohlear (IV) inervează muşchiul oblic superior al
globului ocular;
— nucleul senzitiv al nervului trigemen (V);
— nucleul nervului accesor al oculomotorului cu funcţie vegetativă,
inervează muşchii circulari ai irisului şi muşchii circulari ai corpului ciliar;
— substanța neagră ai cărei neuroni coordonează motilitatea asociată, făcând
parte din tracturile extrapiramidale;
— nucleul roşu are rol inhibitor asupra tonusului muscular tot prin tracturile
extrapiramidale.
La nivelul trunchiului cerebral substanţa reticulată este mult mai bine
dezvoltată decât la nivelul măduvei. Ea este formată din insule de celule nervoase,
diferite ca formă, mărime şi funcţie, separate de numeroase fibre nervoase, mai
mult sau mai puţin organizate în fascicule.
După aspectul histologic al nucleilor din substanța reticulată, s-au descris
două zone:
— zona mediană bogată în neuroni:
— zona laterală mai săracă în celule nervoase.
Nucleii substanţei reticulate primesc aferenţe direct de la măduva spinării,
de la nucleii bulbari şi pontini, de la cerebel, hipotalamus şi chiar de la scoarța
cerebrală și trimit eferenţe substanţei reticulate spinale, neuronilor vegetativi din
trunchiul cerebral, hipotalamusului, talamusului şi scoarței cerebrale. În nucleii
formaţiunii reticulate s-au evidențiat mai multe grupe de neuroni dopaminergici,
noradrenergici și serotoninergici.

20
 Sistemul nervos

DIENCEFALUL
Denumit şi „creier intermediar“, diencefalul este constituit din mai multe
formaţiuni nervoase: talamusul, hipotalamusul, metatalamusul şi epitalamusul.
Talamusul este o masă voluminoasă de substanţă cenuşie situată în partea
dorsală a diencefalului. Structura lui este nsomogenă datorită divizării neuronilor
în mai multe grupe de nuclei pe calea aferenţelor senzitive sau senzoriale specifice.
Aceşti nuclei conţin neuroni de tip Golgi I cu axon lung care se proiectează pe
scoarța cerebrală şi neuroni de tip Golgi II care au axon scurt şi au funcţie de
asociație între diversele grupe ncuronale.
Metatalamusul este format din patru grupări neuronale cunoscute sub numele
de corpii geniculaţi:
— corpii geniculați mediali — stație de releu pentru căile auditive;
— corpii geniculați laterali — stație de releul pentru fibrele optice.
Hipotalamusul, situat în planşeul ventricului III, este format din mai mulți
nuclei: anteriori, mijlocii şi posteriori. El primeşte aferenţe de la retină, mucoasa
olfactivă, substanța reticulată şi cortexul cerebral şi trimite eferenţe spre hipocamp,
substanța reticulată mezencefalică şi la nucleii vegetativi din truchiului cerebral şi
măduva spinării. De asemenea, hipotalamusul se conectează structural cu
neurohipofiza prin nucleii anteriori şi controlează activitatea secretorie a
adenohipofizei prin nucleii mijlocii. Nucleii hipotalamici au şi funcţii vegetative,
simpatice şi parasimpatice.

EMISFERELE CEREBRALE
Emisferele cerebrale reprezintă cel mai dezvoltat segment al SNC, ele ocupând
peste 80% din volumul cutiei craniene. Şi la nivelul emisferelor cerebrale există
două tipuri de substanță nervoasă:
— substanţa cenuşie care este formată din cortexul cerebral cu o grosime
de 3-5 mm, dispusă la suprafața emisferelor cerebrale şi corpii striați, dispuşi la
baza emisferelor cerebrale;
— substanţa albă dispusă la interiorul emisferelor cerebrale, formată din
fibre nervoase mielinice care vin sau pleacă de la scoarţa cerebrală sau fac legătura
între diferite zone ale emisferelor cerebrale.

A. Substanța cenuşie
Scoarța cerebrală reprezintă cea mai mare concentrare de neuroni şi sinapse.
Se consideră că ea ar conţine între 14 şi 26 miliarde de neuroni. Numărul sinapse-
lor este imens, unii autori arătând că există circa 10!2 sinapse/cm: de cortex cerebral.
Suprafaţa totală a cortexului cerebral a fost apreciat la 1924 de cm?.

21
 Histologie medicală
Scoarța cerebrală nu are o structură identică pe toată întinderea sa. De aceea
se poate afirma că din punct de vedere structural, funcțional şi filogenetic la nivelul
scoarţei cerebrale există două zone:
— paleocortexul sau allocortexul, zona cea mai veche din punct de vedere
filogenetic care reprezintă 1/12 din suprafața scoarţei cerebrale. Ea are o structură
celulară formată doar din 2 straturi neuronale şi se găseşte situată în zona
hipocampului;
— neocortexul sau izocortexul, zona cea mai întinsă (ocupă 11/12 din
suprafața scoarței cerebrale) şi cea mai complexă din punct de vedere structural.
Ea este formată din 6 straturi de neuroni.
La nivelul scoarței cerebrale, indiferent de zonele filogenetice există, din punct
de vedere histologic, două structuri:
— parenchimul, format din totalitatea neuronilor și prelungirilor neuronale;
— stroma formată din celulele gliale, vase de sânge şi fine septuri conjunctive
perivasculare.

Neuronii scoarței cerebrale au forme şi dimensiuni variabile. Există

următoarele tipuri de neuroni:
— neuroni piramidal;
— neuroni granulari;
— neuroni orizontali;
— neuroni polimorfi.
Neuronii piramidali sunt celulele caracteristice scoarței cerebrale. Pe
secţiunile histologice aceste celule au o formă triunghiulară cu vârful îndreptat
spre suprafața cortexului cerebral şi baza îndreptată spre substanţa albă a emisferei
cerebrale. Axul lor este cel perpendicular pe suprafața corticală.
Dimensiunile neuronilor piramidali variază de la S microni la peste 100 microni.
Cei mai mari neuroni piramidali, cunoscuţi sub numele de celulele lui Betz se
găsesc în cortexul motor din girusul precentral al lobului frontal. Aceste celule au
un pericarion ce depăsește 100-120 microni în diametru.
Neuronii piramidali sunt neuroni multipolari care prezintă numeroase dendrite
ce pornesc din colţurile sau de pe fețele laterale ale piramidei. Din vârful piramidei
porneşte o dendrită mai voluminoasă care ajunge până la suprafaţa cortexului. În
traiectul său ascendent face sinapsă cu neuronii din straturile supraiacente.
Dendritele care pornesc din colțurile sau feţele laterale ale piramidei fac conexiuni
în plan orizontal cu alte celule piramidale sau alţi neuroni. Axonul lor coboară spre
substanța albă şi dă numeroase colaterale destinate celulelor piramidale învecinate.
Alţi neuroni piramidali, prezenți numai în stratul IV al scoarței cerebrale, au
pericarionul de mici dimensiuni (12 microni), stelat, cu numeroase dendrite dispuse
în toate sensurile. Axonul se îndreaptă descendent spre substanţa albă, dar emite
numeroase ramificații care merg ascendent făcând sinapsă cu dendritele altor
neuroni piramidali.

22
 Sistemul nervos
Neuronii piramidali mici prezintă un axon scurt care nu depăşeşte structura
scoarței cerebrale. Axonii neuronilor piramidali mijlocii şi mari traversează straturile
profunde ale scoarței cerebrale, trec în substanța albă unde primesc teacă de
mielină şi intră în alcătuirea căilor eferente piramidale şi extrapiramidale.
Neuronii granulari sunt celule de dimensiuni variate, dar mai mici decât
neuronii piramidali. Ei se găsesc în număr mai mare în ariile senzitive ale scoarței
cerebrale. În aceste zone diametrul mediu al neuronilor granulari este de circa
10-20 microni, Se prezintă ca celule stelate cu prelungiri dendritice numeroase,
scurte şi ramificate şi un axon foarte subțire.
Neuroplasma neuronilor granulari este în cantitate mică. Nucleul este mare
comparativ cu dimensiunea celulei, rotund, dispus central şi mai hipercrom decât
al neuronilor piramidali. Se pare că acest tip de neuroni au proprietăți excitatorii
asupra celulelor piramidale.
Unele celule granulare au axonul cu traiect în ansă. La început traiectul este
descendent, venind în contact cu dendritele celulelor piramidale din straturile V şi
VI pentru ca apoi să devină ascendent şi să facă contact cu dendritele apicale ale
neuronilor piramidali.
Alte celule au axonul ascendent spre suprafaţa scoarței cerebrale (celulele
lui Martinotti).
Neuronii orizontali sunt neuroni de asociaţie, de dimensiuni mici și medii,
ovalari sau fuziformi, dispuşi cu axul mare paralel cu suprafața scoarței cerebrale,
prezenţi în partea superficială a acesteia. Unii dintre neuroni prezintă pericarionul
de aspect piriform (celulele piriforme Cajal), cu dendrite numeroase.
Neuronii polimorfi sunt celule nervoase cu funcție de recepție, de asociaţie
sau chiar motorie. Sunt celule de talie medie, diametrul pericarionului fiind de 10-
30 microni, cu corpul celular ovalar, fuziform, stelat etc. Se găsesc răspândiţi în
toată grosimea scoarței cerebrale şi în mod deosebit în partea profundă a acesteia.
Sunt neuroni multipolari care îşi timit dendritele spre suprafața scoarţei cerebrale,
în timp ce axonul pătrunde în substanţa albă a emisferelor cerebrale.
„Neuronii în panier“ prezenţi în straturile III-V, sunt o categorie de neuroni
particulari caracterizați prin faptul că axonii lor prezintă brațe orizontale ce se
termină sub forma unui coșuleţ în jurul corpului celulelor piramidale. Aceşti axoni
par a fi la originea sinapselor axo-somatice inhibitorii. Arborizaţiile axonale se
întind la o distanță de circa 500 microni.

Stratificarea cortexului cerebral

Repartiția neuronilor la nivelul scoarţei cerebrale este extrem de variată, ceea

ce a făcut ca numeroşi autori să identifice de la 20 la peste 200 de zone corticale
diferite din punct de vedere morfologic (variațiile numărului relativ al neuronilor,
compoziţia şi distribuţia neuronilor și a prelungirilor lor).

23
 Histologie medicală
Cu toată această mare variabilitate, la nivelul izocortexului se identifică 6
Straturi de celule nervoase suprapuse, formând cifoar/itectonia scoarţei cerebrale.
Începând de la suprafața spre profunzimea emisferelor cerebrale, fără a fi
net delimitate între ele, aceste straturi sunt:
— stratul molecular sau plexiform, situat imediat sub meningc, este sărac în
celule nervoase, dar este bogat în prelungiri dendritice şi axonice aparţinând
neuronilor din straturile subiacente. Se găsesc neuroni fuziformi, celule piriforme
Cajal şi celule Golgi II cu axon scurt. Acest strat are funcţie de asociaţie.
— stratul granular extern este mult mai bogat în neuroni decât stratul
supraiacent. Este format din celule granulare mici, în special neuroni tip Golgi II,
celule Martinotti cu axon ascendent şi neuroni piramidali mici şi mijlocii.
Are funcţie
de asociaţie.
— stratul piramidal extern este format preponderent din celule piramidale
mici şi mijlocii şi rare celule de tip granular (neuroni de tip Golgi II şi neuroni cu axon
ascendent Martinotti). Dendritele celulelor piramidale se îndreaptă spre suprafaţa
scoarţei cerebrale şi se ramifică arborescent mai ales în stratul molecular, iar axonul
se îndreaptă spre substanța albă a emisferelor cerebrale, Are funcţie motorie.
— stratul granular intern prezintă o mare densitate de neuroni granulari de
dimensiuni medii şi puţine celule de tip piramidal de talie mică. Are funcţie
receptoare.
— stratul piramidal intern conţine preponderent celule de aspect piramidal
mici, mijlocii şi mari (celule Betz). Datorită acestor celule mari, unii autori au
numit stratul piramidal intern, pătura ganglionară. Printre celulele piramidale se
găsesc şi neuroni granulari. Are funcție motorie.
— stratul polimorf este format dintr-un amestec de celule variate ca
dimensiuni şi forme (piramidale mici, celule granulare, celule fuziforme, stelate
etc). Are funcţie de asociaţie fiind bogat în fibre nervoase.
Aceste straturi neuronale prezintă, după cum am menţionat mai sus, o
specializare funcţională. Astfel, straturile granulare (II şi IV) au funcţie receptoare,
fiind conectate şi primind informaţii senzitivo-senzoriale de la talamus, în timp ce
straturile piramidale (III şi V) au funcţie motorie sau efectoare, fiind conectate cu
neuronii motori din trunchiul cerebral şi măduva spinării. Neuronii autohtoni ai
stratului molecular (1) împreună cu ramificaţiile dendritice şi axonice ale neuronilor
din straturile subiacente stabilesc conexiuni între diferitele zone corticale, iar neuronii
stratului polimorf (VI) fac legătura între circumvoluțiile cerebrale vecine, între
lobii cerebrali şi chiar între cele două emisfere cerebrale.
Distribuţia neuniformă a celulelor nervoase la nivelul izocortexului a
determinat împărțirea acestuia în:
— izocortex homeolipic (care conţine toate cele 6 straturi de celule),
subîmpărțit în: _
— izocortex de tip frontal în care predomină celulele piramidale;
— izocortex de tip parietal în care predomină celulele granulare;

24
 Sistemul nervos
— izocortex heterotipic (caracterizat prin absenţa aproape totală a unor
straturi):
— izocortex de tip agranular, prezent în zona motorie, prerolandică,
caracterizat prin absența straturilor granulare şi prin prezența a unui
număr mare de celule piramidale;
— izocortex de tip granular caracterizat prin absența celulelor piramidale
şi dezvoltarea accentuată a straturilor granulare.
Allocortexul sau arhipalium se caracterizează printr-o dezvoltare redusă şi
prin absenţa stratificării neuronale. În structura allocortexului se identifică numai
straturile | şi 6.
Mieleoarhitectonia scoarței cerebrale este formată de aranjamentul
prelungirilor neuronale.
Prelungirile neuronale (dendritele şi axonii) de la nivelul scoarței cerebrale
sunt reprezentate de fibrele nervoase amielinice, aferente, eferente sau de asociaţie.
După felul în care se grupează şi se orientează, aceste fibre se clasifică în:
— fibre tangențţiale;
— fibre radiare.
Fibrele tangenţiale se dispun în grosimea scoarței cerebrale paralel cu
suprafaţa acesteia, motiv pentru care se mai numesc şi fibre orizontale. Sunt fibre
de asociaţie, ce realizează conexiuni interneuronale, grupate în şase pături sau strii.
Ele pot fi vizualizate la microscopul optic numai prin tehnici de impregnaţie argentică,
care evidenţiază neurofibrilele din prelungirile neuronale. Aceste strii sunt:
— stria superficială sau plexul tangenţial al lui Exner situată în grosimea
stratului molecular. Este formată din fibre ce asociază teritorii corticale vecine;
— lamina difibrosa situată în stratul granular extern (puțin dezvoltată);
— stria Bechterew formată din fibre tangențiale localizate în partea superficială
a stratului piramidal extern;
— stria externă a lui Baillarger situată în grosimea stratului granular intern;
— stria internă a lui Baillarger situată în grosimea stratului piramidal intern;
— lama infrastriată localizată în grosimea stratului polimorf (mai puţin
dezvoltată).
Fibrele radiare sunt formate în principal din dendrite şi axoni ale neuronilor
ce intră în constituirea căilor corticale aferente şi eferente.
Fibrele aferente ascendenteau origine talamică în cea mai mare parte a lor şi
reprezintă segmentul terminal al căilor senzitive specifice şi nespecifice. Ele se
termină în stratul granular intern al scoarței cerebrale. Alte fibre, nespecifice,
provin din substanța reticulată și se termină în toate zonele cortexului cerebral, iar
a treia categorie de fibre aferente sunt reprezentate de fibrele comisurale (fibrele
ce intră în structura corpului calos) care pleacă din straturile IV şi VI ale unei
emisfere cerebrale şi se termină în straturile II şi II] ale emisferei de partea opusă.
Fibrele eferente sunt axoni ai neuronilor din straturile III şi V care, pornind
din substanța cenuşie intră în constituţia fasciculelor descendente, piramidale

25
 Histologie medicală
şi extrapiramidale şi fac sinapsă cu neuroni motori din trunchiul cerebral sau
măduva spinării.

B. Substanța albă

Reprezintă componenta cea mai voluminoasă a emisferelor cerebrale. Dispusă

sub scoarța cerebrală, substanţa albă este lipsită de neuroni, fiind formată numai
din fibre nervoase învelite de teacă de mielină şi celule nevroglice.
În structura ei se deosebesc următoarele categorii de fibre nervoase:
— fibre aferente care intră în componența căilor senzitivo- senzoriale specifice
şi nespecifice;
— fibre eferente sau motorii care pornesc din scoarța cerebrală;
— fibre de asociaţie care, la rândul lor pot fi:
— fibre de asociaţie unilaterală scurte (leagă două circumvoluţii vecine) şi
lungi (leagă zone mai îndepărtate din aceeași emisferă cerebrală);
—. fibre de asociaţie bilaterală care trec de la o emisferă la alta şi intră în
structura corpului calos, a trigonului cerebral şi a comisurilor albe (anterioare şi
posterioare).
Celulele nevroglice ale emisferelor cerebrale sunt reprezentate de:
— nevrogliile parenchimatoase;
— nevroglia epitelială.
Nevrogliile parenchimatoase sunt prezente atât în substanța cenuşie cât şi
în substanţa albă a emisferelor cerebrale. În substanța cenușie, în mod normal,
numărul lor este de 6 ori mai mare decât numărul neuronilor. Pe măsură ce individul
înaintează în vârstă, raportul dintre celulele nevroglice şi neuroni creşte.
Nevrogliile parenchimatoase sunt reprezentate de:
— macroglii — prezente în număr mai mare în substanța cenuşie;
— microglii — prezente atât în substanţa cenuşie cât şi în substanţa albă;
— oligodendroglii — prezente în număr mai mare în substanţa albă unde
formează tecile de mielină.
Nevroglia epitelială, denumită şi nevroglia ependimară, tapetează toate
cavitățile sistemului nervos central (ventriculii laterali, ventriculii II şi IV, apeductul
lui Sylvius, canalul ependimar), formând epiteliul ependimar. În ventriculii laterali,
epiteliul ependimar se continuă cu epiteliu! plexurilor coroide, nevroglia epitelială
participând activ la sinteza, secreția şi circulația lichidului cefalo-rahidian.

C. Plexurile coroide

Plexurile coroide sunt structuri specializate ale sistemului nervos central

responsabile de producerea lichidului cefalo-rahidian (LCR). Sunt localizate în
antrul ventriculilor laterali, în cornul temporal, la nivelul orificiului Monro, pe tavanul
ventricului III, pe tavanul și în recesurile laterale ale ventricului IV; lipsesc din

26
 Sistemul nervos
coarnele frontal şi occipital al ventriculilor laterali şi din apeductul lui Sylvius.
Asemenea formaţiuni sunt prezente şi în spaţiul subarahnoidian, în unghiul cerebelo-
pontin de unde comunică prin orificiul lui Luschka cu recesurile laterale ale
ventriculului IV. Sunt considerate a fi nişte proeminențe aparținând foiţei piamater,
care pătrund în interiorul sistemului ventricular al nevraxului.
Din punct de vedere structural, plexurile coroide sunt proeminențe
conjunctivo-vasculare, formate dintr-o stromă şi un epiteliu de acoperire. Stroma
conţine celule derivate din leptomeninge (celule piale), substanță fundamentală
puţină şi fibre de colagen.
În stromă se găseşte o rețea capilară bine dezvoltată. Capilarele sanguine
sunt formate dintr-un endoteliu continuu, aşezat pe o membrană bazală continuă.
Celulele endoteliale sunt joncționate strâns între ele şi prezintă numeroşi pori
(fenestraţii). Deşi este un endoteliu fenestrat, pasajul celor mai multe substanțe
din capilarul sanguin în lichidul cefalo-rahidian sc face în mod activ şi nu pasiv.
Celulele epiteliale care acoperă dispozitivul conjunctivo-vascular reprezintă
o diferenţiere locală a epiteliului ependimar, cu care de altfel se şi continuă.
Epiteliul plexurilor coroide este un epiteliu simplu cubic. Celulele sale se sprijină
cu polul bazal pe membrana bazală. Plasmalema polului bazal nu este netedă ci
prezintă numeroase falduri între care, pe frontul citoplasmatic, se găsesc numeroase
mitocondrii. La polul apical celulele prezintă numeroşi microvili şi uneori cili. Pe
fețele laterale ale polului apical există numeroase dispozitive joncționale strânse
care nu permit trecerea unor substanţe din LCR în structura plexurilor coroide sau
în vasele sanguine subiacente.
Lichidul cefalo-rahidian format de plexurile coroide conţine atât elemente
biochimice rezultate din filtrarea plasmei sanguine cât şi elemente biochimice
rezultate din secreția epiteliului care înveleşte aceste structuri.

CEREBELUL
Cerebelul este situat în etajul postero-inferior al cutiei craniene, înapoia
trunchiului cerebral, sub lobul occipital al emisferelor cerebrale.
Suprafața sa este brăzdată de şanţuri adânci, aproximativ paralele care
delimitează lamele cerebeloase şi de şanţuri superficiale care delimitează
lamelele cerebeloase.
Este constituit din:
— două emisfere cerebeloase (neocerebelul);
— vermisul (paleocerebelul)o porțiune alungită mediană care uneşte emisferele
cerebeloase.
Similar altor organe nervoase ale encefalului, cerebelul este format din
substanță cenuşie şi substanță albă.
Substanţa cenușie este dispusă la suprafața cerebelului şi formează scoarța
cerebeloasă. Ea are o grosime de circa | mm şi acoperă atât vermisul cât şi

27
 Histologie medicală
emisferele cerebeloase. În interiorul maselor cerebeloase se găsesc insule de
substanță cenuşie care formează nucleii cerebeloși (dinţat, emboliform, globulos și
nucleul fastigial).
Substanţa albă este localizată la interiorul cerebelului fiind formată din fibre
nervoase aferente şi eferente mielinizate.

A. Scoarța cercbeloasă
Este formată din parenchim şi stromă. Parenchimul este alcătuit din totalitatea
celulelor nervoase şi a prelungirilor lor, în timp ce stroma este constituită din celule
nevroglice, vase sanguine şi septuri fine de țesut conjunctiv.
Neuronii prezenți în scoarța cerebeloasă sunt reprezentaţi de:
— celulele Purkinje;
— celulele granulare;
celulele stelate;
— celulele Golgi 1 şi Golgi II.
Celulele Purkinje sunt celule caracteristice scoarței cerebeloase. Sunt neuroni
piriformi, multipolari, de dimensiuni mari, având diametrul pericarionului de 50-70
microni. Ncuroplasma este bogată în organite citoplasmatice, iar nucleul este mare,
hipocrom şi nucleolat. De la polul extern porneşte un buchet de dendrite ce se ramifică
puternic „în coarne de cerb“ emițând colaterale de ordinul I, II şi III în stratul molecular.
Dendritele se orientează într-un singur plan spre suprafața lamelei cerebeloase. De
la polul intern, opus dendritelor, pomeşte un axon subțire care străbate stratul granular
şi trece în substanța albă devenind fibră nervoasă eferentă.
Celulele granulare sunt printre cele mai mici celule din organism. Sunt
neuroni multipolari, de formă rotundă sau ovalară, cu diametrul de 4-6 microni,
ncuroplasmă redusă, nucleul mare şi hipercrom. Dendritele lor scurte se termină
printr-o arborizație „în gheară“. Axonul lor este lung, cu traiect ascendent spre
suprafața cortexului cerebelos, străbate stratul molecular şi se termină la suprafaţa
acestuia bifurcându-se în „T“. Cele două ramuri terminale merg paralel cu suprafața
scoarţei cerebeloase şi fac sinapsă cu arborizaţiile dendritice ale celulelor Purkinje.
Celulele stelate sunt celule multipolare, cu diametrul de 15-20 microni
prezente mai ales în partea superficială a scoarţei cerebeloase. Ele au funcţie
asociativă. Prezintă dendrite puţine, scurte, paralele cu suprafața scoarței
cerebeloase. Axonul este lung şi emite colaterale care se termină în jurul corpului
celulelor Purkinje formând câte un coșuleț perineuronal, motiv pentru care aceste
celule se mai numesc şi „celule cu panier terminal“. O astfel de celulă realizează
sinapse cu cel puţin 10 celule Purkinje. Aceste sinapse sunt de tip axo-somatice şi
axo-axonice.
Celulele de tip Golgi I sunt celule cu axon lung, care iese din scoarța
cerebeloasă, în timp ce celulele de tip Golgi II prezintă un axon 'mic care nu depășește
substanța cenuşie a scoarței cerebeloase. Sunt celule cu funcţie de asociaţie.

28
 Sistemul nervos
Scoarța cerebeloasă prezintă o citoarhitectonie mult mai evidentă decât
scoarța cerebrală. Astfel, pornind de la suprafaţa sa spre profunzime, se deosebesc
3 straturi diferite, bine delimitate:
— stratul molecular sau stratul superficial;
— stratul celulelor Purkinje sau stratul ganglionar;
— stratul granular sau stratul profund.
- Stratul molecular este bine dezvoltat. Este constituit din puţine celule stelate
şi celule tip Golgi Il cu funcție asociativă, dar conţine numeroase dendrite provenind
de la celulele Purkinje din stratul subiacent şi axoni din stratul granular. Aceste fibre
sunt orientate atât perpendicular pe suprafața scoarței cerebeloase cât şi paralel cu
aceasta. Acest strat conține numeroase sinapse şi are funcţie de asociaţie.
Stratul celulelor Purkinje sau stratul ganglionar este format dintr-un singur
rând de celule Purkinje. Dendritele acestor celule urcă şi se arborizează puternic
în stratul molecular unde fac sinapsă cu axonii în „T“ ai celulelor granulare, iar
axonul coboară prin stratul granular în substanța albă şi face sinapsă cu neuronii
nucleului dinţat. La nivelul stratului granular emite colaterale spre axonii celulelor
Purkinje vecine realizând sinapse axo-axonale. Corpul celulelor Purkinje face
sinapsă cu celulele cu „panier terminal“ prezente în stratul granular şi cu fibrele
„agățătoare“ aferente, venite de la nucleii pontici.
Stratul granular este constituit dintr-un număr foarte mare de celule granulare
(circa 2 milioane/mm3). Dendritele acestor celule formează o sinapsă specială
denumită „glomerul cerebelos“. Glomerulul cerebelos reprezintă o aglomerare de
sinapse realizate între dendritele celulelor granulare şi axonii celulelor „muşchioase““
sau axonii celulelor Golgi, învelite de o capsulă glială.
Axonul urcă până în stratul molecular unde se bifurcă în „T“ şi face sinapsă
cu dendritele celulelor Purkinje.

B. Substanţa albă

Conţine fibre nervoase mielinizate aferente şi eferente. Aceste fibre au origine

fie endogenă, fie exogenă.
Fibrele exogene sunt fibre aferente care au pericarioni la nivelul măduvei
spinării, bulbului rahidian, punţii lui Varolio, sau chiar scoarței cerebrale. Ele formează
tracturile spino-cerebeloase, bulbo-cerebeloase, reticulo-cerebeloase, cortico-ponto-
cercbeloase.
Unele dintre aceste fibre aferente, denumite fibre agățătoare (ghimpante) şi
respectiv fibre muşchioase, realizează la nivelul cortexului cerebelos sinapse
speciale.
Fibrele agăţătoare iau naştere la nivelul olivei bulbare, străbat substanța albă
cerebeloasă ca fibre mielinice şi pătrund în cortexul cerebelos unde pierd teaca de
mielină. După ce străbat stratul granular dau numeroase ramificații care se termină

29
 Histologie medicală
„agătându-se ca nişte liane“ în jurul dendritelor sau corpului celulelor Purkinje. Ele
au acțiune excitatoare directă asupra celulelor Purkinje și celulelor Golgi.
Fibrele muşchioase sunt groase, ondulate, mult mai uşor de evidenţiat. Ele
provin din numeroase fascicule (spino-, ponto-, vestibulo- şi reticulo-cerebeloase).
Ajunse la nivelul cortexului cerebelos pierd teaca de mielină şi dau numeroase
ramificații (fiecare fibră dă circa 40 de ramuri) ce se termină în stratul granular la
nivelul glomerulilor cerebeloşi, unde fac sinapsă cu dendritele celulelor granulare.
Pe traicctul lor prezintă ramificații scurte şi subțiri cu aspect de „tufe de muşchi“.
Au efect excitator asupra celulelor granulare.
Fibrele endogene au originea în scoarța cerebeloasă sau în nucleii
cerebeloşi. Axonii celulelor Purkinje, străbat stratul granular, capătă teacă de
mielină şi se îndreaptă spre nucleii cerebeloşi unde fac sinapsă cu neuronii
acestor structuri nervoase. Axonii acestor neuroni formează tracturi care merg
spre nucleii vestibulari din bulb, spre substanța reticulată a trunchiului cerebral,
spre nucleul roșu sau spre talamus.
Celulele nevroglice ale cerebelului sunt reprezentate de:
— macroglii fibroase și protoplasmatice mai numeroase în cortexul cerebelos;
— microglii prezente atât în substanţa cenuşie cât şi în substanţa albă;
— oligodendroglii prezente în număr mai mare în substanța albă;
— nevroglia Fananas prezentă în stratul ganglionar;
— nevroglia Bergman.

MENINGELE
Organele sistemului nervos central (nevraxului) sunt învelite de trei membrane
conjunctive concentrice care formează meningele. Ele au funcţie de protecţie şi
susținere mecanică, trofică şi de apărare. De la exterior spre interior acestea sunt:
— dura mater;
— arahnoida;
— pia mater.
Pia mater şi arahnoida constituie împreună meningele moale sau
leptomeningele.
Dura mater, membrana externă, formează pahimeningele. Este o membrană
groasă, dură, inextensibilă, formată din ţesut conjunctiv dens lamelar, bogat în
fibre de colagen, printre care se găsesc fibrocite, terminaţii nervoase libere şi vase
de sânge. Faţa sa externă aderă în porțiunea cefalică de oasele cutiei craniene, iar
în porțiunea rahidiană este separată de structurile canalului vertebral prin spațiul
epidurai, ocupat de un țesut conjuctiv lax bogat în adipocite. Faţa sa internă este
tapetată de un epiteliu simplu turtit, endoteliform, dependinţă a arahnoidei. Între
dura mater şi arahnoidă se găseşte spațiul subdural.

30
 Sistemul nervos
La nivelul encefalului, dura mater pătrunde între emisferele cerebrale formând
coasa creierului, iar între emisferele cerebrale şi cerebel formează cortul cerebelului.
Arahnoida este o foiţă conjunctivă foarte subțire, ca o pânză de paianjen,
avasculară, tapetată pe ambele fețe de un epiteliu simplu turtit. Arahnoida trimite
septuri conjunctive fine spre piamater care septează spațiul subarahnoidian prin
care circulă lichidul cefalorahidian (LCR). În anumite zone (marginea laterală a
sinusului longitudinal superior, canalului vertebral), arahnoida trimite spre dura mater
prelungiri vilozitare, denumite vilozități arahnoidiene sau granulațiile lui Pacchioni.
Vilozităţile arahnoidiene sunt constituite din mase de celule leptomeningee şi fine
fibre de colagen acoperite de un epiteliu continuu. Cu vârsta, vilozitățile arahnoidiene
se hipertrofiază şi pot genera noduli calcificaţi sau osoşi.
Arahnoida trece ca o punte peste şanţurile substanței nervoase atât la nivel
medular cât şi cerebral.
Pia mater, membrana internă a meningelui, este o structură conjunctivo-
vasculară fină care aderă la suprafața organelor nervoase, urmărind toate inflexiunile
acestora. Este formată din fibre colagene şi elastice foarte subțiri, rare celule
conjunctive (fibroblaste, macrofage, mastocite, celule pigmentare) şi vase de sânge,
Ea însoţeşte pe o anumită distanţă vasele de sânge care pătrund în substanța
nervoasă permițând prelungirea spaţiului subarahnoidian în interiorul țesutului nervos,
după care este înlocuită cu o teacă nevroglică ce însoţeşte capilarele sanguine.
Pe fața intornă ca este dublată de o membrană glială formată de prelungirile
celulelor nevroglice existente în substanța nervoasă.

BARIERA HEMATOENCEFALICĂ
Termenul de barieră hematoencefalică sau barieră meningo-cerebrală, intrat în
literatura de specialitate încă din secolul trecut, îşi are originea în observaţiile
experimentale facute de P. Ehrilich şi E. Goldmann care au demonstrat că anumite
substanțe colorante injectate în sânge colorează unele ţesuturi dar nu trec în organele
sistemului nervos central. Ulterior s-a constatat că la nivelul sistemului nervos există
o structură funcțională care nu permite anumitor substanţe chimice, anumitor toxine
microbiene sau anumitor antibiotice, să treacă din vasele sanguine în țesutul nervos.
Bariera hematoencefalică are rolul de a menţine constantă compoziția me-
diului intern intranevraxial, deoarece sistemul nervos central trebuie ferit de
fluctuațiile fiziologice (modificări ale mediului intern după masă, de exemplu) sau
patologice care apar în alte organe şi chiar în sânge. Menţinerea homeostaziei la
nivelul SNC este o condiție indispensabilă pentru păstrarea excitabilității şi
conductibilităţii neuronale.
Principala structură histologică care îndeplineşte funcţia de barieră este
endoteliul capilarelor cerebrale. Endoteliul capilarelor cerebrale este format din

31
 Histologie medicală
celule pavimentoase joncţionate între ele prin zonule ocludens. Ele se sprijină pe o
membrană bazală continuă.
Peretele capilarelor este dublat spre țesutul nervos de numeroase podocite
astrocitare care formează o teacă pericapilară.
Bariera hematoencefalică prezintă o permeabilitate selectivă. Moleculele lipo-
solubile (alcoolul, nicotina, cloramfenicolul) străbat cu uşurinţă bariera hematoen-
cefalică; moleculele hidrosolubile străbat greu sau deloc această barieră. Uncle mo-
lecule hidrosolubile pot străbate peretele endotelial datorită prezenţei în membrana
celulci endoteliale a unor transportori specifici. Asemenea transportori facilitează
pătrunderea glucozei şi a unor aminoacizi din sânge în țesutul nervos, molecule ab-
solut necesare pentru hrănirea celulei nervoase. Unele substanţe cu greutate mo-
leculară mai mare străbat peretele endotelial sub forma unor vezicule de pinocitoză.

SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

Este format din nervi şi din grupări neuronale provenite din crestele neurale,
numite ganglioni nervoşi. Aceşti ganglioni, după topografie pot fi: spinali, cranieni,
paravertebrali, prevertebrali, periviscerali sau intramurali.
Nervii periferici sunt formaţi din fibre nervoase grupate în fascicule. După
prezența sau absenţa tecii de mielină, fibrele nervoase periferice se clasifică în:
— fibre nervoase cu teacă de mielină;
— fibre nervoase amielinice.
Fibrele nervoase cu mielină sunt formate de axonii neuronilor motori din
coarnele anterioare ale măduvei şi ai neuronilor motori ai nervilor cranieni, axonii
neuronilor vegetativi preganglionari (simpatici şi parasimpatici) şi prelungirea
senzitivă (dendrita) neuronilor pseudounipolari din ganglionii spinali. Aceste prelungiri
nu se deosebesc între ele decât prin diametrul lor.
În jurul acestor prelungiri ncuronale se evidenţiază la microscopul optic
prezenţa tecii de mielină, cu grosimi variabile, proporționale cu diametrul prelungirii
neuronale. În secţiune longitudinală teaca de mielină formează un tub discontinuu
în jurul prelungirii axonale până la 1-2 microni de extremitatea distală a axonului.
Acest tub este întrerupt din loc în loc de strangulaţiile Ranvier, locul unde axonul
poate emite colaterale. Datorită compoziției bogate în fosfolipide, teaca de mielină
se colorează slab în coloraţiile uzuale.
Celulele Schwann, situate la periferia tecii de mielină, sintetizează teaca de
mielină, hrănesc prelungirea neuronală şi fagocitează resturile neuronale în caz de
degenerescență. De asemenea, au capacitatea de a sintetiza colagen.
Teaca lui Henle este reprezentată de o lamă fină de țesut conjunctiv dispusă
la exteriorul celulelor Schwann. Ea înveleşte fără întrerupere prelungirea neuronală.
Fibrele nervoase sunt solidarizate între ele printr-o cantitate mai mare sau
mai mică de ţesut conjunctiv care formează endonervul, perinervul şi epinervul.

32
 Sistemul nervos
Epinervul este structura conjunctivă care delimitează, ca o capsulă, nervul
la periferie. El este format din fibre de colagen grosiere, organizate în fascicule
orientate longitudinal şi oblic în raport cu axul lung al nervului. Printre fibrele de
colagen s-au identificat fibre elastice, numeroase fibroblaste, rare mastocite, vase
sanguine şi limfatice.
Perinervul este format din septuri conjunctive care se desprind din epinerv
şi pătrund în interiorul nervului, delimitând fascicule de fibre nervoase. EI are
dimensiuni mai reduse decât epinervul dar este format din aceleaşi elemente
structurale.
Endonervul este format din fibre de colagen de grosimi diferite dispuse printre
fibrele nervoase şi în jurul fiecărei fibre nervoase, cu orientare paralelă cu a fibrei.
În acest ţesut conjunctiv se pot găsi fibroblaste, rare mastocite și macrofage,
precum şi capilare sanguine,
Fibrele nervoase amielinice, denumite şi „fibrele Remack“ sunt formate
din axoni ai unor neuroni somatici cu diametrul de circa 0,5-3 microni. Cele mai
numeroase fibre nervoase amielinice sunt reprezentate de fibrele vegetative
postganglionare simpatice şi parasimpatice.
Aceste fibre sunt formate dintr-o succesiune de celule Schwann care conțin
în nişte invaginaţii ale plasmalemei numeroase prelungiri axonale. Fiecare axon se
găseşte într-o lojă sau într-o invaginaţie a celulei Schwann, învelit de un „mezaxon“
care reprezintă o prelungire a membranei celulei Schwann în jurul axonului.
Deoarece lipseşte teaca de mielină, conducerea undei de depolarizare se face
lent, din aproape în aproape.

Ganglionii spinali

Pe traseul rădăcinii posterioare a nervului spinal, în canalul vertebral, înainte

ca aceasta să se unească cu rădăcina anterioară pentru a forma nervul spinal, se
găseşte câte o formaţiune mică, ovalară, care formează ganglionul spinal sau
ganglionul rahidian.
În secţiune longitudinală ganglionii rahidieni prezintă următoarele structuri
histologice:
— o capsulă conjunctivă fibroasă, la exterior;
— o zonă corticală;
— o zonă axială.
Capsula este o structură conjunctivă, fibroasă, formată din fibre de colagen
dispuse în lamele printre care se găsesc rare fibre de reticulină şi fibrocite. Din
capsulă se desprind fine septuri conjunctive care pătrund şi se ramifică în
interiorul ganglionului, fără a compartimenta parenchimul ganglionar, constituind
stroma conjunctivă cu rol de suport pentru celulele şi fibrele nervoase. Pe calea
acestor travee conjunctive pătrund în ganglion vasele sanguine care asigură
nutriția parenchimului.

33
 Histologie medicală
Zona corticală, dispusă imediat sub capsulă, este constituită dintr-o
aglomerare de neuroni şi celule nevroglice. Aici se găsesc două tipuri de neuroni:
— neuroni pseudounipolari somatosenzitivi;
— neuroni pseudounipolari viscerosenzitivi;
Pcricarionii sunt de formă sferică şi dimensiuni variabile de la 15 la 70 şi
chiar 120 microni. Din punct de vedere structural acești neuroni nu diferă de alte
celule nervoase, dar din punct de vedere funcțional trebuie notat că aceste celule
nervoase nu realizează nici o sinapsă pe suprafaţa corpului neuronal. Cei mai mici
neuroni par să conducă influxul nervos somestezic dureros, neuronii de talie
intermediară conduc influxul nervos termic, iar neuronii de talie mare conduc influxul
nervos legat de simţul tactil şi proprioceptiv.
Din pericarion porneşte o singură prelungire celulară amielinică, fiind neuroni
pseudounipolari. Desprinsă din pericarion, prelungirea neuronală care conține atât
dendrita cât şi axonul execută mai multe încolăciri, uncori chiar în jurul pericarionului,
realizând un aspect de ghem sau glomerul, după care se divide în două braţe, în T
sau Y. Un braţ, axonul, sau prelungirea centrală, pătrunde prin rădăcina posterioară
în măduvă, în timp ce al doilea braț, dendrita sau prelungirea periferică, se îndreaptă
spre periferie, intră în constituţia rădăcinii posterioare şi formează terminația
nervoasă senzitivă, somatică sau vegetativă.
Atât corpul neuronal cât şi prelungirea unică, nemielinizată sunt învelite de o
capsulă glială continuă, formată de celulele satelite perineuronale. Această
capsulă glială are rolul de a izola complet pericarionul şi prelungirea neuronală de
țesutul conjunctivo-vascular înconjurător şi de a-i asigura troficitatea. La nivelul
bifurcaţiei prelungirii ncuronale, celulele satelite perineuronale sunt înlocuite de
celulele nevroglice Schwann care sintetizează teaca de mielină.
Celulele satelite perineuronale, denumite şi „celule capsulare“ au originea, ca
şi celulele nevroglice Schwann, în crestele neurale. Sunt celule aplatizate, cu un
nucleu alungit situat central şi citoplasmă abundentă. Prezintă numeroase prelungiri
şi se joncţionează strâns cu alte celule satelite, realizând o structură capsulară
continuă. Ele prezintă o față internă care se aplică pe neurolemă şi o față externă
care vine în contact cu stroma conjunctivo-vasculară a ganglionului. Între membrana
neuronului şi cea a celulelor satelite există numeroase interdigitații, uneori destul
de accentuate, care au determinat descrierea cronată a unor „prelungiri dendritice“*
ale pericarionului.
Zona axială ocupă partea centrală a ganglionului şi este constituită din fibre
nervoase aferente și eferente, mielinice şi rare insule neuronale.

Ganglionii vegetativi sunt formaţi din grupări de neuroni situați pe traseul

nervilor vegetativi. Astfel, de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale se păsesc
două lanţuri de ganglioni simpatici paravertebrali; în jurul unor vasc de sânge sau
în apropierea unor organe există plexuri nervoase vegetative (plexul celiac, cardiac,

34
 Sistemul nervos
etc); iar în peretele unor organe interne există grupări de neuroni vegetativi ce
formează ganglionii intramurali.
Ganglionii vegetativi, indiferent că sunt simpatici sau parasimpatici, prezintă
o organizare structurală similară.
La periferie ganglionul prezintă o capsulă fibroasă care trimite în interior
septuri conjunctive ce conţin capilare sanguine. Corpii neuronali sunt dispuşi sub
forma unor mici insule printre fasciculele conjunctive şi fasciculele de fibre axonale
mielinice (preganglionare) şi amielinice (postganglionare). Celulele satelite
perincuronale învelesc ca o capsulă fiecare pericarion şi-l izolează de țesutul
conjunctiv.
La nivelul ganglionilor vegetativi fibrele preganglionare fac sinapsă cu corpii
sau dendritele neuronilor postganglionari. O parte din fibrele preganglionare
mielinice pot să traverseze ganglionul vegetativ şi să facă sinapsă într-un alt ganglion.
Neuronii vegetativi sunt neuroni multipolari, cu diametrul variabil de la 15 la
60 de microni. Ei prezintă numeroase dendrite de lungimi variabile şi un singur
axon care se distribuie organelor efectoare (celule musculare netede, celule
glandulare).
În ganglionii vegetativi se pot găsi celule cu funcţie endocrină, secretoare de
catecolamine (adrenalină şi noradrenalină).
 SISTEMUL ENDOCRIN
Majoritatea celulelor organismului prezintă o activitate le sinteză şi de excreție
eliberând în mediul extracelular molecule foarte variate ca structură biochimică şi
rol fiziologic. Unele dintre aceste molecule intră în compoziţia matricei extracelulare,
altele intră în compoziţia mediului intern, iar altele au rol de „mesageri“.
Celulele care au ca activitate preponderentă secreția şi excreția, poartă numele
de celule secretorii sau celule glandulare.
Glandele endocrine sunt formate din celule care sintetizează „mesageri
biochimici“ denumiți hormoni. Hormonii sunt eliberați în mediul extracelular sau
direct în vasele de sânge, glandele endocrine fiind lipsite de canal de excreție. În
general hormonii acţionează asupra unor celule sau organe, denumite organe țintă,
situate la distanţă de locul în care sunt excretaţi. Celulele acestor organe țintă
prezintă la nivelul plasmalemei sau intracelular recepzori specifici pe care se
ataşează şi acţionează hormonii.
Glandele endocrine, denumite şi glande cu secreție internă, funcționează, în
marea lor majoritate, într-o strânsă interdependenţă, alcătuind un sistem funcțional,
numit sistemul endocrin. Principala glandă a sistemului endocrin este adenohipofiza
care, prin hormonii săi, controlează activitatea altor glande endocrine, de importanță
vitală, din organism: tiroida, suprarenalele, glandele sexuale.
Activitatea sistemului endocrin este integrată şi corelată cu activitatea sistemului
nervos, formând sistemul neuroendocrin. Principala „joncțiune“ între sistemul
nervos şi sistemul endocrin se realizează la nivelul axului hipotalamo-hipofizar.
Hipotalamusul, principala zonă de integrare a aferenţelor vegetative, este conectat
morfofuncționa!l cu hipocampul şi scoarța cerebrală. El elaborează mesageri
biochimici care controlează activitatea adenohipofizei şi elaborează hormonii
retrohipofizari.
Sistemul neuroendocrin, complex ca structură şi funcţii, realizează integrarea
şi adaptarea organismului la condiţiile variate ale mediului extern şi coordonează
activitatea organelor interne.
Sistemul endocrin, în ansamblul său, este format din:
— glandele endocrine propriu-zise (organe anatomice): epifiza, hipofiza, tiroida,
paratiroidele, suprarenalele;

36
 Sistemul endocrin
— grupări celulare prezente în structura unor organe care au și alte funcţii:
insulele Langerhans din pancreasul endocrin, corpul progestativ şi glanda tecală
din ovar, glanda interstițială a testiculului.
— celule izolate cu funcţie endocrină, diseminate în structura unor organc:
celulele „sistemului endocrin gastro-entero-pancreatic“, celulele secretoare de renină
sau eritropoietină din rinichi, celulele secretoare de calcitonină din tiroidă, etc. Celulele
din această ultimă categorie au fost reunite sub denumirea de „sistemul endocrin
difuz“, deoarece aceste celule, în marea lor majoritate cu originea în crestele neurale,
sunt găsite în diverse organe. Mai nou, acest sistem a fost denumit „sistem
neuroendocrin difuz“.

Clasificarea glandelor endocrine

După modalitatea de aranjare a celulelor secretoare în parenchimul glandular,

glandele endocrine se clasifică:
— glande de tip cordonal sunt glandele alc căror celule secretoare se dispun
sub formă de cordoane, de forme şi mărimi variate, anastomozate între ele. Printre
cordoane se găseşte puţin ţesut conjunctiv (stroma glandei) care conţine o rețea
vasculară bine dezvoltată. Exemple: epifiza, adenohipofiza, paratiroidele,
suprarenalele;
— glande de tip veziculos sau folicular sunt glande ale căror celule delimitează
cavităţi numite vezicule sau foliculi, pline cu produs de secreție. Exemple: tiroida şi
parţial lobul intermediar al hipofizei;
— glande de tip difuz sunt reprezentate de celule izolate, prezente în structura
unor organe (stomac, duoden, intestin, pancreas, plămân, rinichi, tiroida, sistem
nervos central etc.) care elaborează diverşi hormoni. Aceste celule, al căror număr
este în continuă creştere, (se cunosc peste 35 de asemenea celule) au fost reunite
în „sistemul endocrin difuz“.

GLANDELE ENDOCRINE

HIPOFIZA
Este o glandă mediană şi impară, de formă ovoidală, situată în cutia craniană,
la baza creierului, într-o cavitate a osului sfenoid, numită şaua turcică. Şaua turcică
prezintă dimensiuni reduse, diametrul său antero-posterior fiind de numai 9-11 mm.
Ea este delimitată anterior şi posterior de apofizele clinoide anterioare şi respectiv,
posterioare şi este tapetată de o prelungire a durei mater.
Hipofiza are relații strânse morfofuncționale cu diencefalul. Ea are o greutate
medie de circa 600 mg, dar la femei şi mai ales în graviditate şi lăuzie, greutate A
hipofizei poate fi mai mare, ajungând la 1000-1200 mg.
 Histologie medicală
Glanda este învelită la exterior de o capsulă conjunctivă fină. Între dura mater
şi capsula glandei există un spaţiu îngust ocupat de un țesut conjunctiv bine
vascularizat.
Hipofiza este formată din două părţi distincte embriologic, morfologic şi
funcţional:
— hipofiza anterioară sau adenohipofiza, de origine ectoblastică (ia naştere
din plafonul faringelui primitiv), cu structură de glandă endocrină coordonală;
— hipofiza posterioară sau neurohipofiza, care reprezintă o expansiune a
planşeului diencefalic şi constituie în fapt o anexă morfofuncţională a hipotalamusului.
Atât adenohipofiza cât şi neurohipofiza, din punct de vedere histologic, sunt
formate din parenchim şi stromă. Parenchimul glandular este format din totalitatea
celulelor epiteliale şi, respectiv nervoase, care sintetizează şi excretă în mediul
intern hormonii hipofizari, în timp ce stroma este formată din elemente conjunctive
sau nevroglice cu rol de susţinere şi trofic pentru parenchim.

Adenohipofiza
Este formată din celule epiteliale de talie medie, dispuse în cordoane de mărime
şi forme foarte variate.
Anatomic, adenohipofiza este formată din trei unități morfologice:
- lobul anterior;
— lobul tuberal;
— lobul intermediar.
Lobul anterior constituie masa cea mai dezvoltată a adenohipofizei. Prezintă
o structură epitelială coordonală, asemănătoare altor glande endocrine. Cordoane
celulare, conturnate şi anastomozate, sunt limitate de o membrană bazală
pericordonală, care separă celulele epiteliale de țesutul conjunctiv stromal. Între
cordoanele celulare există o rețea densă de capilare sanguine fenestrate care preiau
rapid hormonii elaboraţi de diversele celule giandulare.
Produșii de secreție ai celulelor glandulare pot fi găsiți în trei compartimente:
compartimentul celular, compartimentul pericapilar sau capilar.
Celulele glandulare ocupă în cordoane două poziții:
— unele celule, bogate în granule de dimensiuni mari, ocupă cel mai adesea o
poziţie marginală în cordon şi au un contact larg cu membrana bazală;
— altele, care conţin puține granule sau nu au granule, sunt de regulă celule de
talie mai mică şi ocupă partea centrală a cordonului. Ele prezintă prelungiri de
mărime variabilă care iau contact cu membrana bazală. Unele din aceste celule
sunt celule cu funcție endocrină, iar altele sunt celule stelate sau foliculare.
Celulele stelate sunt agranulare şi prezintă multiple prelungiri membrano-
citoplasmatice (de aici şi denumirea de celule stelate) voluminoase, orientate în
toate direcţiile. Aceste prelungiri iau contact fic cu lama bazală, fie cu alte celule
 Sistemul endocrin
stelate, stabilind diverse tipuri de joncţiuni. Conectate între ele, aceste celule
realizează o reţea celulară continuăîn adenohipofiză.
Unele din aceste celule formează peretele cavităților foliculare ce apar în
parenchimul glandei (de aici şi numele de celule foliculare). Rolul lor funcțional nu
este încă ştiut, dar este cert că pot fagocita corpii reziduali ai activităţii lizozomale
din celulele secretoare de hormoni.
Celulele secretoare de hormoni formează celulele majoritare ale cordoanelor
celulare. Pe baza afinităţilor tinctoriale ale granulelor pe care le conţin, a aspectului
structural și ultrastructural şi mai ales pe baza proprietățiilor imunohistochimice, în
hipofiza anterioară s-au identificat mai multe tipuri de celule secretoare de hormoni.
Unele celule secretă un singur hormon, altele sunt celulele secretoare plurihormonale
(secretă concomitent mai mulţi hormoni), iar altele sunt celulele nesecretoare de
hormoni (celulele foliculo-stelate).
Coloraţiile histologice clasice au permis descrierea în microscopia fotonică a
mai multor tipuri de celule:
— celule cromafile, cu două varietăți:
— celule acidofile (celulele somatotrope, celulele prolactinice);
— celule buzofile (celulele corticotrope, celulele tircotrope, celulele
gonadotrope);
— celule cromofobe.
Celulele acidofile au în citoplasmă granule cu afinitate pentru coloranți acizi
(eozina, eritrozina). Ele sunt PAS-negative deoarece nu conțin în structura lor glico-
proteine. Sunt reprezentate de celulele secretoare de STH şi celulele producătore
de prolactină.
Celulele bazofile conţin granule cu afinitate pentru coloranţi bazici (hemato-
xilină, albastru de anilină, albastru alcian). Sunt, în marea lor majoritate, PAS-pozitive,
hormonii secretaţi de ele fiind din punct de vedere biochimic compuşi glicoproteici.
Sunt reprezentate de celulele secretoare de ACTH, TSH, FSH, LH.
Celulele cromofobe sunt celule care nu conţin granule de secreție (celulele
foliculo-stelate), sau celule care şi-au excretat secreția lor și nu au stocat-o.
Celulele acidofile, bazofile şi cele cromofobe nu au o repartizare precisă,
uniformă în structura adenohipofizei; de aceea, în coloraţiile policrome, adenohipofiza
are un aspect de mozaic celular.
Introducerea tehnicilor de coloraţie citochimice PAS (Acidul Periodic Schiff)
şi cu albastru alcian, au permis evidenţierea şi caracterizarea mai exactă a celu-
lelor secretante de hormoni glicoproteici şi neglicoproteici. Însă diferenţierea
precisă a diverselor tipuri celulare s-a făcut prin tehnici de imunohistochimie şi
microscopic electronică.

39
 Histologie medicală
Celulele acidofile
1. Celulele somatotrope sunt cele mai numeroase celule ale adenohipofizei;
ajung să reprezinte până la 50% din parenchimul glandular. Se disting prin capacitatea
granulelor lor de a se colora intens cu coloranţi acizi, în special cu orange G din
coloraţia policromă Herlant (se numesc şi celule oranjofile). Aceste celule se găsesc
în număr mai mare în zonele laterale ale lobului anterior. Sunt celule poliedrice cu
diametrul de 15-20) microni, ce conţin numeroase granule cu diametrul de 300-350
nm. Nucleul este voluminos, nucleolat. Citoplasma conţine cantităţi mari de reticul
endoplasmic rugos (RER) şi cisterne golgiene, organite care participă la sinteza
hormonului somatotrop (STH) şi dau naştere granulelor specifice. Numărul de
granule somatotrope şi conţinutul lor rămâne relativ constant în tot cursul vieții.
Celulele somatotrope secretă STII-ul sau hormonul de creștere, o
holoproteină (hormon polipeptidic) cu g.m. de circa 20 000 daltoni ce acționează
asupra tuturor celulelor din organism, reglând sintezele proteice. Efectul său
remarcabil este de control al creşterii osoase, prin intermediul factorilor de creştere.
Insuficienţa STH-ului provoacă nanismul hipofizar, caracterizat printr-o
dezvoltare somatică redusă dar armonioasă, fără afectarea dezvoltării neuropsihice.
Excesul de STH determină la copii gigantismul, iar la adult acromegalia.
Secreţia de STH este controlată de un factor hipotalamic care stimulează
secreția celulară denumit GRH (Growth Releasing Factor) sau somatoliberina.
În ultimii ani s-a identificat existența unui factor hipotalamic inhibitor al celulelor
somatotrope din adenohipofiză, denumit somatostatina sau GIF.
2. Celulele prolactinice conţin în citoplasmă granule ce se colorează intens
în roşu carmin cu eritrozina (celule eritrozinice). Se găsesc în număr mai mare în
zonele laterale ale lobului anterior, răspândite difuz printre alte tipuri de celule.
La bărbat şi la femeia nulipară aceste celule sunt reduse ca număr şi conțin
cantități mici de granule; de aceea este mai dificil de a le evidenția pe secţiunile
histologice la aceste categorii populaţionale.
La femeia gravidă, şi în special după a IV-a lună de sarcină, celulele prolactinice
cresc atât numeric cât şi în dimensiuni. Spre sfârşitul sarcinii ele pot constitui
cordoane întregi, cu aspect palisadic. Creşterea hipofizei la femeia la termen (poate
ajunge la 1 200 mg) se datorează hiperplaziei acestor celule. În timpul sarcinii
celulele prolactinice pot deveni chiar mai numeroase decât cele somatotrope.
După naştere, celulele au o intensă activitate secretorie, tradusă prin sinteza
rapidă a granulelor urmată de o degranulare intensă, hipertrofia RER, creşterea
cantităţii de ribozomi, de mitocondrii şi de vezicule golgiene, care dau o tentă
bazofilă citoplasmei.
Celulele prolactinice sunt bogate în lizozomi care se pare că degradează excesul
de granule (proprietate denumită crinofagie) şi reglează secreția de hormon. Nucleul
şi nucleolii sunt voluminoşi la femeia gravidă şi în lactație.
Prolactina este o holoproteină cu p.m. de 25.000 daltoni, secretată mai ales
post-partum. Ea este conținută în granule cu diametrul variabil, de la 200 la 700

40
 Sistemul endocrin
nm. Prolactina provoacă secreția lactată a glandei mamare, dar contribuie şi la
stimularea creşterii, în sinergie cu hormonii sexuali şi STH-ul.
Controlul secreției de prolactină este înainte de toate inhibitor prin PIF (Prolactin
Inhibiting Factor), care este de fapt dopamina. Secreţia de prolactină este menţinută
la un anumit nivel de către PIF, dar şi de factori stimulatori ca PRE, care a fost
asimilat cu TRH care stimulează în acelaşi timp şi secreția de TSH şi de VIP
(Vasoactif Intestinal Peptide).

Celulele bazofile
3. Celulele corticotrope sunt localizate preponderent în cordoanele centrale
ale lobulului anterior. Bogate în granule, aceste celule sunt bazofile şi se colorează
intens în albastru cu albastru de anilină. Sunt celule voluminoase, PA S-pozitive, ceea
ce trădează bogăția în substanțe glicoproteice. Nucleul este, de asemenea, voluminos,
normocrom, nucleolat; RE este foarte dispersat, mitocondriile sunt mici, iar cisternele
golgiene şi lizozomii sunt în cantități mari. De asemenea, citoplasma conține numeroase
filamente de citokeratină situate perinuclear, aspect ultrastructural ce constituie un
veritabil marker imunohistochimic pentru celulele corticotrope.
Granulele de secreție din citoplasmă prezintă forme variate şi dimensiuni de
circa 300-500 nm; conţin ACTH.
ACTH-ul induce secreția de glucocorticoizi în zona fasciculată a
corticosuprarenalei. Un exces de cotizol plasmatic va acţiona asupra celulelor
corticotrope care vor deveni acidofile, sărace în granule de secreție, cu citoplama
hialinizată (celulele Crookes).
Cu înaintarea în vârstă, celulele corticotrope se încarcă cu vacuole de lipide,
ceea ce corespunde unui declin al activităţii secretorii.
Secreţia celulelor corticotrope este stimulată de un factor hipotalamic denumit
CRF (Corticotropin Releasing Factor).
În afara acestor celule, în adenohipofiză, prin studii de microscopie electronică,
imunohistochimie şi imunoflorescență, s-au mai evidențiat şi alte celule care produc
atât ACTH, cât şi MSH; iar altele, pe lângă cei doi hormoni, sunt capabile să
sintetizeze şi endorfine sau metencefaline.
4. Celulele tireotrope sunt celulele mai puţin numeroase ale adenohipofizei,
reprezentând circa 5%. Sunt celule bazofile, cu granule de secreție mici, de
aproximativ 100-200 nm, PAS-pozitive, colorabile în albastru cobalt cu albastru
alcian. Granulele sunt mai rare decât la celelalte tipuri de celule şi sunt dispuse la
periferie, în ectoplasmă. Dispersate în tot lobul anterior, în interiorul cordoanelor,
celulele tireotrope au formă uşor neregulată, cu expansiuni citoplasmatice.
TSH-ul este o glicoproteină cu g. m. de 28 000 daltoni ce controlează
dezvoltarea tiroidei, precum și sinteza şi eliberarea hormonilor tiroidieni. Secreția
de TSH este stimulată de un factor hipotalamic, TRF.

4
 Histologie medicală
5. Celulele gonadotrope sunt celule bazofile, PAS pozitive, colorate în albastru-
violet. Se dispun de-a lungul membranei bazale care delimitează cordonul de celule
sau se dispun sub formă de grămezi pericapilar. Ca şi celulele tireotrope și corticotrope,
ele sunt mai numeroase în partea mediană a glandei şi în lobul tuberal.
Dimensiunile şi bogăţia în organite variază mult în funcţie de sex şi vârstă.
Granulele de scereţie sunt voluminoase, având diametrul de circa 300-600 nm, dar
există şi o populaţie celulară cu granule mici, cu diametrul de 200 nm, prezente mai
ales la sexul masculin. Castrarea indivizilor determină o hipertrofie a celulelor
gonadotrope, care se degranulează, în timp ce RE se dilată; celulele devin foarte
clare şi cromofobe.
Celulele gonadotrope prezintă un RE mai fragmentat cu numeroase vacuole.
Ele secretă 2 hormoni: FSH şi LH. Ambii hormoni sunt glicoproteine cu g.m. de
circa 30 000 daltoni. Ei stimulează funcţiile exo- şi endocrine ale aparatului genital
la cele două sexe. Prin tehnici de imunohistochimie s-a arătat că 70% din celulele
gonadotrope secretă simultan FSH şi LH, restul de 30% fiind monohormonale.
Secreţia celor doi hormoni este stimulată de doi factori hipotalamici denumiți
GnRH (Gonadotropin Releasing Factor). Aceştia sunt: FRF(Folliculin Releasing
Factor) şi LRF (Lutein Releasing Factor). Modulaţia secreției în favoarea unuia
sau a altuia dintre hormonii gonadotropi este la ora actuală mai puţin cunoscută.

Celulele plurihormonale

Prin tehnici de imunohistochimie, utilizând anticorpi antihormoni hipofizari marcați,

s-a demonstrat că unele celule sunt bihormonale (celulele gonadotrope), altele produc
simultan prolactină şi STH, iar altele sunt plurihormonale (celulele care sintetizează
ACTH, sintetizează mai mulți derivați ai acestora denumiți prohormoni).

Celulele foliculo-stelate

Sunt două varietăți, ale aceluiaşi tip celular. Ele formează o reţea epitelială
datorită prelungirilor lor ce se anastomozează prin complexe joncționale. Celulele
foliculare delimitează cavități mici pline cu substanţe coloidale, iar cele stelate trimit
prelungiri lungi printre celulele adenohipofizei. Cu toate că sunt considerate celule
epiteliale, ele nu se dispun pe o membrană bazală şi posedă caractere biochimice şi
citochimice de celule gliale.
În citoplasmă conţin puţine organite de tip secretor, dar sunt înzestrate cu
Cantități mari de lizozomi şi glicogen. De asemenea conțin microfilamente (vizibile
numai la microscopul electronic).
Funcţiile celulelor foliculo-stelate sunt mai puţin cunoscute. Distribuţia lor este
foarte inegală în parenchimul glandei şi li se atribuie un rol de susținere. Au capacitate
de fagocitoză, ceea ce le permite să elimine excesul de produşi de secreție a celor
glandulare care nu au fost deversaţi în vasele sanguine,

42
 Sistemul endocrin
Lobul intermediar

Este reprezentat de o lamă fină de țesut glandular, imprecis delimitată, dispusă

între lobul anterior şi cel posterior. Celulele lobului intermediar sunt, în cea mai
mare parte, celule bazofile PAS-pozitive. Sunt celule care sceretă în principal MSH
şi mai puțin ACTH sau alţi prohormoni.
Lobul intermediar este mai dezvoltat la naştere, dar se reduce progresiv în
timpul copilărici când iau naştere mai multe formaţiuni foliculare ce pot fi găsite
atât în lobul anterior cât şi în lobul posterior. La adult formațiunile foliculare sunt
mai numeroase în lobul intermediar.

Lobul tuberal

La om lobul tuberal este relativ bine dezvoltat. EI înconjoară tija hipofizară ca

un manşon epitelial fiind mult mai gros pe versantele anterior şi laterale, decât în
partea posterioară. Lobul tuberal apare ca un țesut de susținere al vaselor sangui-
ne ce irigă lobul anterior (sistemul port hipofizar). EI este constituit din travee
celulare lungi, aşezate paralel cu tija hipofizară. Între cordoanele celulare circulă
venele porte (care sunt foarte dezvoltate la om). Țesutul epitelial este susținut de
un țesut conjunctiv mult mai dezvoltat decât în restul adenohipofizei. Celulele epi-
teliale sunt, în mare parte cromofobe, dar sunt şi celule care produc ACTH, STH,
prolactină, TSH şi gonadotrofine.
Hormonii elaboraţi de adenohipofiză sunt clasificați în două grupe:
— hormoni polipeptidici:
— STH-ul (hormonul somatotrop);
— PRL (prolactina);
— ACTH-ul (hormonii corticotropi);
— MSH-ul (hormonul melanotrop).
— hormoni glicoproteici:
— TSH-ul (hormonul tireotrop);
— FSH-ul (hormonul foliculino-stimulant);
— LH-ul (hormonul luteinizant).
După solubilitate, hormonii se clasifică în:
— hormoni hidrofili — hormonii polipeptidici;
— hormoni hidrofobi — hormonii sterolici, hormonii derivații din acizi graşi, hor-
monii tiroidieni.

Acțiunea hormonilor asupra celulelor țintă

Hormonii hidrofili nu pot traversa bistratul lipidic al plasmalemei celulare.
De aceea ei se fixează pe receptorii proteici membranari. Acţiunea lor este imediată,
dar de scurtă durată. Legătura hormon-receptor declanșează un răspuns care
depinde exclusiv de receptor.

43
 Histologie medicală
Cuplul hormon-receptor pătrunde în celulă prin endocitoză, unde este degradat
de lizozomi. Hormonul nu acţionează direct asupra funcționalităţii celulei; receptorul
care acționează ca un transductor declanşează un semnal intracelular ce antrenează
o modificare a activității enzimatice a citoplasmei. Acest semnal sau mesagerul
secundar poate fi AMPc sau ionii de calciu Ca?*.
Ilormonii hidrofobi traversează liber membrana plasmatică a celulei ţintă,
după ce au fost eliberaţi de proteina de transport. Ei se fixează pe receptorii
intracitoplasmatici şi sunt transportați până la nivelul nucleului, unde trec cu uşurinţă
porii nucleari. Receptorul citoplasmatic modificat prin fixarea hormonului prezintă
o înaltă afinitate pentru unele locuri ale ADN-ului nuclear, care se comportă ca un
receptor nuclear.
Legarea receptorului de ADN determină activarea specifică a unor gene sau,
mai rar, inhibă transcripția.
Contrar hormonilor hidrofili, care acționează direct asupra unor sisteme
enzimatice preexistente, hormonii hidrofobi pun în activitate mecanismele de sinteză
proteică; ei au o acțiune mai lentă şi prelungită.

Relaţia hipotalamus-adenohipofiză

Hormonii elaboraţi de celulele din adenohipofiză sunt menținuți în limite constante

datorită unui sistem de reglaj şi control extrem de complex, în care hipotalamusul
joacă un rol primordial.
Hipotalamusul este un centru integrator care primeşte aferențe senzoriale
multiple (olfactive, termice, tactile, dureroase, vizuale, etc.). În hipotalmus există
numeroşi neuroni care primesc aferenţe pe calea unor relee neuronale, de la trunchiul
cerebral, talamus, rinencefal şi cortexul cerebral. Aceşti neuroni au capacitatea de
a recepționa informaţia pe cale sinaptică, de a o analiza şi de a elabora anumiţi
hormoni (puşi în evidență sub forma unor granule de secreție) care sunt transportați
prin axoplasmă spre ramificaţiile terminale. Aceste terminaţii butonate vin în contact
direct cu capilarele sanguine, granulele de neurosecreţie fiind eliberate direct în
sânge. Numărul hormonilor elaborați de neuronii hipotalamici nu este complet
cunoscut nici la ora actuală.
Axonii neuronilor hipotalamici ajung în diverse zone topografice ale nevraxului,
la distanță mai mare sau mai mică de hipotalamus. O parte din aceştia ajung la
nivelul eminenţei mediane a hipofizei, terminându-se în imediata vecinătate a
capilarelor primare ale sistemului port hipotalamo-hipofizar. Pericarionii acestor
fibre nervoase sunt dispersați în tot hipotalamusul. Acești neuroni realizează o
„glandă endocrină“ ce elaborează hormoni, denumiți Releasing Factors (factori
de eliberare) şi respectiv, Inhibiting Factors (factori inhibitori), ce controlează
activitatea secretorie a celulelor din adenohipofiză. Cei mai cunoscuți sunt:
— Growth Releasing Factor (GRF) — cu efect stimulator asupra celulelor
somatotrope;

44
 Sistemul endocrin
— Growth Inhibiting Factor (GIF) denumit şi somatostatină- cu efect inhibitor
asupra secreției celulelor somatotrope;
— Prolactin Releasing Factor (PRF) — cu efect stimulator asupra celulelor
„ prolactinice;
— Prolactin Inhibiting Factor (PIF) — cu efect inhibitor asupra celulelor
prolactinice;
— Thyrotropin Releasing Factor (TRE) — cu efect stimulator asupra celulelor
tireotrope;
— Corticotropin Releasing Factor (CRF)-cu efect stimulator asupra celulelor
corticotrope;
— Follicle Releasing Factor (FRF) şi Lutein Releasing Factor (LRE) — cu
efect stimulator asupra celulelor gonadotrope.
(Unii autori denumesc, pe bună dreptate, factorii de eliberare secretaţi de
neuronii hipotalamici, hormoni. De aceea în unele articole, monografii etc., în loc
de GRF apare GRH sau SRH; în loc de TRE apare TRH ş.a.m.d).
Pe de altă parte, neuronii hipotalamici sunt influențați direct de unii mediatori
biochimici prezenți în sânge şi în primul rând de hormoni elaboraţi de diverse glande,
deoarece prezintă la nivelul membranei celulare receptori pentru anumiţi hormoni.
Astfel, concentraţia plasmatică a hormonilor secretați de adenohipofiză, tiroidă,
corticosuprarenale sau glande gonadice, realizează un feed-back negativ sau pozitiv
asupra activității secretorii a neuronilor hipotalamici.

Sistemul port hipotalamo-hipofizar

Adenohipofiza prezintă un sistem vascular complex, care își are originea în

cele două artere hipofizare superioare (ramuri ale arterelor carotide interne). Cele
două artere hipofizare dau numeroase ramuri arteriolare care se capilarizează la
nivelul eminenţei mediane şi părții iniţiale atijei hipofizare. Din eminenţa mediană,
capilarele confluează şi generează mai multe vene care merg descendent prin
lobul tuberal după care se recapilarizează la nivelul întregii adenohipofize, în special
la nivelul lobului anterior. Prin acest sistem vascular port hipofizar sunt vehiculați
hormonii sintetizaţi de neuronii hipotalamici (releasing și inhibiting factors) de la
nivelul terminaţiilor butonate din eminența mediană, la celulele din adenohipofiză.
Sistemul port hipofizar prezintă 2 rețele capilare:
— rețeaua primară situată la nivelul eminenţei mediane, rezultată din
capilarizarea arteriolelor hipofizare superioare;
— rețeaua capilară secundară situată în adenohipofiză rezultată din capilarizarea
venelor porte hipofizare.
Lobul anterior al hipofizei nu este irigat numai de rețeaua de capilare a
sistemului port; el primeşte şi sânge arterial direct din arterele hipofizare superioare.

45
 Histologie medicală
Neurohipofiza
Are un volum mai mic decât adenohipofiza. Ea reprezintă o expansiune a
planşeului diencefalului, fiind formată din țesut nervos, respectiv prelungiri neuronale,
celule gliale şi ţesut conjunctiv bine vascularizat. Deci neurohipofiza nu conţine
corpi neuronali, ci prelungirile neuronale ale unor neuroni situați în hipotalamus, şi
anume, în nucleii supraoptici şi paraventriculari.
Anatomic, neurohipofiza este constituită din trei porțiuni:
— eminenţa mediană,
— tija hipofizară şi
— lobul posterior.
Limita dintre hipotalamus şi neurohipofiză, (limita dintre diencefal şi eminenta
mediană) este pur convenţională.
Lobul posterior este format din prelungirile axonice amielinice ale neuronilor
magnocelulari din nucleii supraoptici şi paraventriculari ai hipotalamusului, celule
gliale şi puţin țesut conjunctiv bogat în capilare sanguine.
Axonii prezintă zone mai dilatate şi zonc mai înguste. Ei conţin mitocondrii,
neurofibrile, neurotubuli, reticul endoplasmic neted şi granule de secreție
înconjurate de o membrană proprie. Granulele de secreție, care se sintetizează
la nivelul pericarionilor, au dimensiuni de 250-350 nm. şi sunt dense la fluxul
de electroni în microscopia electronică. Ele migrează de-a lungul axonilor până
la nivelul terminaţiilor butonate din hipofiza posterioară, unde se acumulează.
De aici sunt eliberate intermitent, prin exocitoză, în capilarele sanguine ale
hipofizei posterioare. De-a lungul axonilor, granulele se acumulează şi formează
îngrămădiri de formă rotundă sau ovalară în dilataţiile axonale, cu diametrul de
câţiva microni, vizibile în microscopia fotonică prin colorația cu hematoxilină
cromică, cunoscute sub numele de corpii lui Herring.
Granulele de secreție conțin doi hormoni, vasopresina şi ocitocina. Ele sunt
sintetizate de către neuronii din nucleii supraoptici şi paraventriculari, împreună cu
alte 2 peptide numite neurofizine: neurofizina 1 care este legată de ocitocină şi
neurofizina |I legată de vasopresină. Sunt hormoni peptidici formați din câte 9
aminoacizi. Cei doi hormoni sunt sintetizaţi de neuroni diferiți, dar în acelaşi nucleu
hipotalamic există atât neuroni care sintetizează ocitocină cât şi neuroni care produc
vasopresină. În nucleul supraoptic există însă mai mulţi neuroni specializaţi în sinteza
de vasopresină, iar în nucleul paraventricular există mai mulţi neuroni specializaţi
în sinteza de ocitocină.
Cei doi neurohormoni împreună cu neurofizinele corespunzătoare sunt
transportaţi pe cale axonalăîn lobul posterior al hipofizei, unde axonii prezintă multiple
dilataţii terminale care vin în contact direct cu capilarele sanguine.
Neurohipofiza are rol de organ de stocare şi eliberare a celor doi neurohormoni
hipotalamici.

46
 Sistemul endocrin
Celulele gliale din neurohipofiză sunt reprezentate de macrogliile fibroase ale
căror prelungiri se dispun în jurul capilarelor sanguine şi în jurul axonilor, având rol de
susținere. Alte celule gliale, în număr mult mai mare şi particulare hipofizei, denumite
pituicite, au dimensiuni şi forme foarte variate (stelate, rotunde, ovalare, alungite).
Prelungirile acestor nevroglii se insinucază printre fibrele nervoase, iar altele se
ancorează în structura membranei bazale a capilarelor sanguine. Unele pituicite, de
dimensiuni mai mari, prezintă o citoplasmă bogată în mitocondrii, aparat reticular
Golgi, lizozomi şi incluzii lipidice. Ele au un metabolism activ şi par să intervină în
procesele secretorii deoarece se hipertrofiază când secreția de hormoni neurohipofizari
creşte, De asemenea ele au şi capacitatea de a fagocita resturile axonale și neuronale
în cazul leziunilor distructive care apar la nivelul hipotalamusului sau tijei hipofizare.
Se pare că pot capta şi distruge excesul de hormoni neurohipofizari.
Rolul pituicitelor în neurosecreție nu este pe deplin elucidat. S-a observat ca
în cazul unor stimulări prelungite ale nucleilor hipotalamici, pituicitele se hipertrofiază,
se multiplică şi îşi sporesc cantitățile de organite intracelulare, în special reticulul
endoplasmic şi aparatul Golgi; de asemenea există observaţii experimentale care
confirmă existența unui pasaj reciproc de substanţe între axoni şi pituicite.
Țesutul conjunctiv Sstromal al neurohipofizei este slab reprezentat. El este
format din fine fibre colagene şi de reticulină, puțină substanță fundamentală, dispuse
perivascular.
Vasele sanguine din neurohipofiză sunt bine dezvoltate. Ele provin din arterele
hipofizare inferioare care formează în parenchimul hipofizar o bogată rețea capilară
anastomotică. Capilarele din neurohipofiză sunt capilare de tip fenestrat, cu endoteliu
continuu, dispus pe o membrană bazală subţire, continuă, La nivelul celulelor
endoteliale s-au pus în evidenţă numeroase vezicule de pinocitoză. Pericapilar se
găseşte un spațiu fin (spaţiul pericapilar) în care există fine fibre de colagen, fibre
de reticulină, rare celule conjunctive.
Eminenţa mediană formează peretele inferior al ventricului al III-lea. Din
punct de vedere histologic structura ei este asemănătoare cu cea a lobului posterior,
fiind formată din axoni ai unor neuroni hipotalamici, celule gliale și țesut conjunctiv
bogat vascularizat. Axonii din eminența mediană, după caracterele lor ultrastucturale,
se clasifică în trei categorii:
— axoni ai neuronilor din nucleii supraoptici şi paraventriculari, mai puțin
numeroşi, care transportă vasopresină şi ocitocină;
— axoni ai neuronilor din nucleii mijlocii ai hipotalamusului care conțin vezicule
dense la fluxul de electroni, cu diametrul de circa 120 nm;
— axoni ai neuronilor din alți nuclei hipotalamici care conţin vezicule clare.
Ultimele două categorii de neuroni formează cea mai mare parte din structura
eminenței mediane și vehiculează diverşi neurohormoni hipotalamici care controlează
activitatea adenohipofizei.
Tija hipofizară este formată din fibrele nervoase ale tractului hipotalamo-
hipofizar care au pericarionii în nucleii supraoptici şi paraventriculari. Aceste fibre
nervoase transportă vasopresina și ocitocina.
47
 Histologie medicală
Histofiziologie

Vasopresina, denumită şi hormonul antidiuretic (ADH) acționcază asupra

tubilor contorți distali ai nefronului şi tubilor colectori, crescând reabsorbția tubulară
a apei. Absența hormonului determină diabetul insipid, caracterizat prin eliminări
mari de urină cu densitate mică şi ingestia unor cantităţi de apă corespunzătoare
pierderilor. De asemenea, ADH-ul acționează şi asupra celulelor musculare netede
din structura arteriolelor, determinând creşterea presiunii sanguine, de unde şi numele
de vasopresină.
Ocitocina, hormon cu structură biochimică apropiată de a ADH-ului, este
secretată în cantitate mai mare în gestație, în timpul travaliului şi în lactaţie. Ea
provoacă contracția fibrelor musculare netede ale miometrului contribuind la expulzia
fătului din cavitatea uterină. Postnatal se menţine o rată înaltă de secreție de ocitocină
care determină contracția uterului post-partum sau post-avortum, realizând oprirea
hemoragiilor uterine. Ocitocina determină şi contracția celulelor mioepiteliale ce
înconjoară acinii glandei mamare, contribuind la expulzia laptelui.

TIROIDA
Tiroida este o glandă nepereche, situată pe linia mediană a organismului, pe
fața anterolaterală a cartilajului tiroid, cricoid şi primelor 3 inele cartilaginoase ale
traheei. Este cea mai mare glandă endocrină, având greutatea de circa 25-30 g.
Tiroida are origine endodermică. Ea se dezvoltă din planşeul faringelui primitiv.
În săptămâna a III-a de viaţă intrauterină, în grosimea epiteliului de acoperire al
planşeului faringelui primitiv se produce o proliferare celulară mai intensă şi apare
mugurel tiroidian sub forma unei proeminențe epiteliale ce se înfundă în grosimea
mezenchimului subiacent. Se formează astfel tractul tireo-glos care, până în săptămânile
VII-VIII de viată intrauterină mai păstrează legătura cu epiteliul faringian de origine.
Extremitatea inferioară a tractului tireoglos va genera istmul tiroidian, piramida lui
Lalouette și partea medială a lobilor tiroidieni. Partea laterală a lobilor tiroidieni va lua
naştere din doua mase laterale ce se dezvoltă din pungile a 4-a și a 5-a endobranhiale.
Din punga a 5-a endobranhială se vor dezvolta și celulele parafoliculare.
În cursul histogenezei se disting 2 stadii:
— stadiul prefolicular din săptămâna a III-a până în săptămâna a VIII-a, stadiu
în care glanda este formată din celule epiteliale dispuse în grămezi, joncţionate
între ele, înconjurate de o membrană bazală;
— stadiul folicular care apare după săptămâna a VIII-a de viață intrauterină şi
se caracterizează prin apariția foliculilor tiroidieni.
Macroscopic, tiroida are forma literei H, fiind formată din doi lobi situaţi pe
fața anterolaterală a laringelui şi porțiunii iniţiale a traheei, uniți între ei printr-o
porțiune transversală numită istm tiroidian. Inconstant, de pe marginea superioară

48
 Sistemul endocrin
a istmului porneşte cranial o prelungire glandulară în formă de piramidă, numită
piramida lui Lalouette, corespondent al extremității inferioare a tractului tireoglos.
La exterior, glanda este delimitată de o capsulă conjunctivă formată din două
straturi:
— unul extern, fibros, bogat în fibre de colagen cu dispunere ordonată;
— altul intern, mai lax.
Din capsulă se desprind prelungiri conjunctive care pătrund în parenchimul
glandular fără să-l divizeze în lobi.
Din punct de vedere histologic, tiroida este formată din două componente
diferite:
— parenchim glandular şi
— stroma.
Parenchimul glandular reprezintă componenta majoră a glandei şi este
format din totalitatea structurilor epiteliale: foliculii tiroidieni şi celulele interfoliculare.
Foliculii tiroidieni constituie forma preponderentă de organizare a paren-
chimului tiroidian. Consideraţi unităţile morfofuncţionale ale parenchimului tiroidian,
foliculii apar la microscopul optic ca formaţiuni sferice, ovalare sau poligonale, cu
diametrul de la 0,1 la 1 mm. Ei sunt formați dintr-un singur rând de celule epiteliale
cubice ce delimitează o cavitate plină cu o substanță gelatinoasă denumită coloid
tiroidian. Celulele epiteliale se sprijină cu polul bazal pe o membrană bazală continuă,
subțire, formată din fibre de reticulină şi glicozaminoglicani.
Dimensiunile foliculilor tiroidieni variază în funcţie de vârsta individului, de
starea funcțională a glandei şi de poziţia topografică (foliculii de la periferia lobilor
au, în general, dimensiuni mai mari decât cei din centrul lobilor). De asemenea,
înălțimea epiteliului tiroidian variază: în hiperfuncţie tiroidiană epiteliul devine cilindric,
iar în hipofuncţie devine aplatizat.
Epiteliul tiroidian este format din două tipuri de celule:
— celulele foliculare sau tireocitele (denumite şi celule principale);
- celulele parafoliculare sau celulele C (denumite şi celule clare).
Celulele foliculare sunt cele mai numeroase. La microscopul optic ele apar
de formă cubică, cu nucleul rotund, normocrom, nucleolat, dispus central. Citoplasma
este bazofilă, bogată în organite celulare cu răspândire neuniformă. Sunt celule cu
o polarizare evidentă, prezentând un pol apical în contact cu coloidul tiroidian şi un
pol bazal în contact cu membrana bazală. La microscopul electronic s-a observat
că plasmalema polului apical prezintă expansiuni digitiforme şi numeroşi microvili
care măresc suprafața de contact dintre tireocit şi coloidul tiroidian. Citoplasma
apicală conţine numeroase vezicule PA S-pozitive pline cu coloid tiroidian cu diametrul
variabil de la 0,1 la 2 microni, lizozomi şi fagolizozomi. S-a evidențiat, de asemenea,
la microscopul electronic, prezența a numeroase microfilamente şi microtubuli.
Perinuclcar ergastoplasma este mult mai dezvoltată decât la polul apical. Tot
aici există un număr mare de ribozomi, poliribozomi şi cisterne aparţinând aparatului
reticular Golgi. În hiperactivitate aparatul reticular Golgi prezintă numeroase

49
 Histologie medicală
formaţiuni saculare din care iau naştere veziculele apicale şi lizozomii. Mitocondriile
sunt numeroase şi răspândite neuniform în hialoplasmă.
La polul bazal citoplasma prezintă numeroase mitocondrii şi cisterne aparținând
reticulului endoplasmic rugos. Plasmalema polului bazal prezintă numeroase repliuri
care măresc suprafaţa de schimb dintre celulă şi vasele sanguine. Polul bazal al
tireocitelor se ancorează în structura membranei bazale prin hemidesmozomi.
Membrana bazală este o structură conjunctivă subțire care desparte celulele
foliculare de spaţiul interfolicular şi perivascular. Ea este formată din fibre de
reticulină, colagen şi substanţă fundamentală bogată în glicozaminoglicani.
'Tireocitele prezintă şi o activitate enzimatică intensă. Prin studii de
histoenzimologie s-au evidenţiat numeroase enzime, dintre care menţionăm:
peroxidaze, fosfataze, enzime proteolitice, iodaze etc.
Celulele foliculare aşezate într-un singur rând, joncţionate între ele prin
numeroase complexe joncţionale de tip zonula ocludens, zonula adherens şi
desmozomi, delimitează o cavitate (cavitatea foliculară) plină cu coloid tiroidian.
Coloidul tiroidian are un aspect vâscos şi tinctorialitate variată, putând fi acidofil
sau bazofil în funcție de starea fiziologică sau patologică a glandei. El este format
din tiroglobulină (care reprezintă circa 70% din structura biochimică a coloidului
tiroidian şi este responsabilă de reacția PA S-pozitivă a coloidului) şi din alte proteine
iodate şi neiodate.
Celulele parafoliculare sau celulele C sunt considerate ca celule cu originea
în crestele neurale şi aparţin sistemului endocrin difuz. Sunt celule globuloase, cu
citoplasma slab colorată (de aici şi denumirea de celule clare sau cromofobe), cu
nucleul mai mare şi puţin excentric.
Celulele parafoliculare se găsesc răspândite difuz printre celulele principale
ale epiteliului tiroidian, dar ele nu participă la delimitarea lumenului folicular deoarece
sunt dispuse între membrana bazală şi celulele foliculare. Dintre organitele celulare
aparatul reticular Golgi şi reticulul endoplasmic sunt cele mai dezvoltate, în timp ce
lizozomii şi mitocondriile sunt mai puţin numeroase. În citoplasmă se găsesc
dispersate granule dense la fluxul de electroni cu diametrul de 100-150 nm,
înconjurate de o membrană aparţinând complexului golgian. Granulele conţin
calcitonină (tirocalcitonină) şi reprezintă produsul de secreție al celulelor
parafoliculare. Aceste granule se găsesc în cantitate mai mare la periferia celulei.
Calcitonina este un hormon hipocalcemiant. Ea are acţiune antagonică
parathormonului. Creşterea calcemiei duce la degranularea celulelor parafoliculare,
ceea ce denotă eliberarea hormonului în mediul intern, în timp ce hipocalcemia
determină acumularea de granule în celulele C prin reducerea eliberării lor în sânge.
Celulele interfoliculare se găsesc dispuse printre foliculii tiroidieni. Sunt celule
izolate (celulele Weber) sau grupate sub formă de insule în jurul vaselor sanguine
(insulele lui Wălfler). Unele dintre aceste celule au caracter embrionar (celule de
rezervă) şi la o stimulare puternică generează noi foliculi tiroidieni; altele sunt celule
de tip parafolicular.

50
 Sistemul endocrin
Stroma tiroidiană este alcătuită din travee conjunctive care se desprind din
capsula glandei şi care se ramifică printre foliculii tiroidieni fără a împărți glanda în
lobuli. Septurile conjunctive sunt formate din fibre de colagen, fibre de reticulină,
fibrocite, rare limfocite, plasmocite şi rare macrofage.
Pe calea septurilor conjunctive pătrund în glandă vasele sanguine, vasele
limfatice şi filetele nervoase. Arterele tiroidiene dau numeroase ramificații arteriolare
care, la rândul lor formează o bogată reţea capilară anastomotică ce se dispune în
jurul foliculilor şi celulelor interfoliculare.
Capilarele tiroidiene sunt capilare atipice, sinusoide, cu endoteliul fenestrat.
Celulele endoteliale formează un strat continuu, dispus pe o membrană bazală
continuă şi subţire. Capilarele sanguine se află în contact direct cu membrana
bazală a foliculului tiroidian. Această structură favorizează schimburile rapide dintre
celulele foliculare şi mediul intern.
Vasele limfatice îşi au originea în septurile conjunctive interfoliculare unde
încep capilarele limfatice cu extremitatea distală în „fund de sac“.

Histofiziologia tiroidei. Sinteza hormonilor tiroidieni.

Celulele foliculare sintetizează şi eliberează în mediul intern doi hormoni

tiroidieni: triiodtironina (T3) şi tiroxina sau tetraiodiironina (T4). Sinteza şi
excreția hormonilor tiroidieni este un proces complex care presupune:
—sinteza tiroglobulinei;
— captarea iodului din plasma sanguină;
— legarea iodului în structura tirogiobulinei;
— formarea vacuolelor de tiroglobulină şi depozitarea ei în coloidul tiroidian;
— resorbția coloidului tiroidian;
— formarea hormonilor T3 şi T4;
— eliberarea lor în capilarele sanguine.
Tiroglobulina, glicoproteină iodată specifică cu greutatea moleculară de circa
600000 de daltoni, este sintetizată de celulele foliculare la nivelul reticulului
endoplasmic rugos (unde se sintetizează lanțul proteic) şi aparatului reticular Golgi
(unde se cuplează, la lanţul proteic, componenta glucidică). Ea este depozitată
temporar sub formă de vacuole la polul apical al celulelor, timp în care se maturează,
după care este eliberată prin exocitoză în cavitatea foliculară.
lodarea tiroglobulinei este un proces complex care presupune captarea iodului
din circulaţia sanguină şi legarea lui în structura tiroglobulinei.
Captarea iodului din circulația sanguină se face în cea mai mare parte printr-
un proces activ cu consum de energie (ATP) şi mai puţin pasiv. lodul pătrunde în
celulă prin polul bazal al acesteia unde există o activitate ATP-azică intensă.
Fixarea iodului de molecula de tiroglobulină este catalizată de peroxidază
specifică. Molecula de iod se fixează pe resturile tirosil ale aminoacidului tirozină

5l
 Histologie medicală
din structura tiroglobulinei. Legarea iodului de tirozină se face la polul apical al
celulelor principale, unde există o puternică activitate peroxidazică.
După iodare, tiroglobulina este excretată în cavitatea foliculară unde are loc o
maturare şi o rearanjare conformaţională a moleculei de tiroglobulină.
Coloidul tiroidian reprezintă forma de stocaj a tiroglobulinei şi a hormonilor
tiroidieni T3 şi T4. Timpul cât o moleculă de tiroglobulină rămâne în stoc este
variabil în funcţie de activitatea glandei. În hipertiroidie lumenul cavității foliculare
este redus şi coloidul tiroidian arc un turn-over foarte mare; în hipotiroidie cavitațile
foliculare sunt mari şi coloidul tiroidian este reîmprospătat foarte lent.
În condiţii de solicitare a organismului (efort fizic, frig, stres, sarcină, alăptare),
tiroglobulina iodată este reabsorbită din coloidul tiroidian de celula foliculară prin
pinocitoză. Uneori această endocitoză a fost denumită „fagocitoză de coloid'“, deoarece
celulele foliculare, puternic stimulate de TSH-ul hipofizar, emit prelungiri membranare
spre cavitatea foliculară, înconjoară şi endocitează o picătură mare de coloid. Cu
ajutorul mmicrotubulilor şi microfilamentelorde la polul apical al celulei coloidul endocitat
este împins spre partea centrală a celulei. Aici urmează hidroliza moleculei de
tiroglobulină cu ajutorul enzimelor lizozomale (iodotiroxina dehalogenaza), rezultând
monoiodtironina (MIT), diiodtironina (DIT)), triiodtironina (T3) şi tetraiodtironina (T4).
Celulele foliculare secretă în mediul intern tiroxina (T4) şi triiodtironina (T3),
rezultați din hidroliza tiroglobulinei, în timp ce MIT şi DIT sunt deiodaţi de către o
enzimă specifică denumită deiodază. lodul desfăcut din moleculele de MIT și DIT
este menţinut în celula foliculară și reutilizat pentru o nouă sinteză de tiroglobulină.
De asemenea, aminoacizii rezultați din liza moleculei de tiroglobulină sunt reutilizați
pentru noi sinteze proteice.
Activitatea celulelor foliculare se desfăşoară ciclic, similar altor celule cu
caracter excretor. După terminarea unui ciclu secretor, celulele foliculare intră
într-o perioadă de repaus secretor, timp în care îşi refac rezervele energetice şi
plastice necesare pentru un nou ciclu.

Reglarea activităţii secretorii.

Activitatea celulelor foliculare este influențată de foarte mulți factori şi în
primul rând de axul hipotalamo-hipofizar.
TSH-ul hipofizar este cel mai puternic factor stimulator al tiroidei, El determină
hipertrofia glandei tiroide prin hiperplazie celulară şi creșterea masei tiroidiene ca
urmare a activării mitozelor celulare cu formarea de noi foliculi tiroidieni prin
multiplicarea şi diferenţierea celulelor interfoliculare. Asupra tireocitelor, TSH-ul
determină accelerarea captării iodului plasmatic, accelerarea formării de tiroglobulină
şi a unor cantităţi crescute de hormoni tiroidieni. activi (T3 şi T4); accelerează
procesul de captare al coloidului tiroidian din cavitatea foliculară şi de proteoliză a
tiroglobulinei; stimulează sinteza de acizi nucleici (ADN, ARN) și sintezele proteice
(proteine de structură, enzime etc.).

52
 Sistemul endocrin
La rândul lor, hormonii tiroidieni în cantitate mare acționează printr-un meca-
nism de feed-back negativ asupra celulelor tireotrope din adenohipofiză reducând
secreția de TSH şi asupra unor neuroni hipotalamici scăzând sinteza şi eliberarea
de TRH.
Sistemul nervos vegetativ joacă un rol deosebit în reglarea activităţii tiroidiene
prin stimularea sau inhibarea axului hipotalamo-hipofizar.
Prostaglandinele E (PGE), creşterea temperaturii sau a luminii stimulează, de
asemenea, creşterea activităţii tiroidei.
Iodul sanguin în concentrație prea mare diminuă activitatea secretorie a
celulelor foliculare prin blocarea activității enzimatice, în special a adenil-ciclazei
membranare, inhibând formarea AMP-ului ciclic.
Acţiune inhibantă asupra activității glandei tiroide au şi aşa numitele substanţe
antitiroidiene de sinteză: tiocianaţii, derivații de uree şi de tiouracil etc. (utilizaţi în
tratamentul stărilor de hipertiroidie).

PARATIROIDELE
Glandele paratiroide sunt glande mici, de formă ovalară, situate pe fața
posterioară a lobilor tiroidieni, în interiorul fasciei care înveleşte capsula tiroidei.
Aceste raporturi trebuie bine cunoscute de către chirurgi care în tiroidectomiile
parţiale trebuie să evite ablaţia glandelor paratiroide.
Sunt în număr de 4 (două superioare şi două inferioare) având lungimea de 5
mm, lăţimea de 4 mm şi grosimea de 2 mm. Fiecare glandă cântăreşte între 20 şi
50 mg. Folosind tehnici de imunohistochimie s-au descris şi glande paratiroide
ectopice situate la nivelul gâtului, mediastinului, tiroidei sau timusului.
Paratiroidele se formează dintr-o mică zonă a endoblastului celei de-a III-a
pungi branhiale (pentru parotidele inferioare) şi a IV-a pungă branhială (pentru
parotidele superioare). La 6 săptămâni de viaţă intrauterină mugurele paratiroidelor
se detaşează de peretele faringelui primitiv. La această dată mugurele glandular
conține celule clare, distincte. La 15 săptămâni se diferenţiază celulele clare cu
fine granulaţii eozinofile în citoplasmă şi celulele întunecate.
Glandele paratiroide cresc în dimensiuni o dată cu dezvoltarea generală a
organismului atingând maximum de dezvoltare la vârsta de 20 de ani.
Glandele paratiroide sunt alcătuite din parenchim şi stromă.
Stroma este săracă, comparativ cu parenchimul. Fiecare glandă este delimitată
la exterior de o capsulă fină formată din țesut conjunctiv. Din capsulă se desprind
travee conjunctive care pătrund în parenchim fără a-l împărţi în lobi. Traveele
conjunctive, formate în special din fibre de reticulină, realizează structura de suport
pentru celulele parenchimului şi vasele de sânge. Se mai găsesc fibroblaste/fibrocite,
rare mastocite, plasmocite sau macrofage. Pe calea acestor travee pătrund în
glandă vasele sanguine, nervii şi vasele limfatice.

53
 [Histologie medicală
La persoanele vârstnice stroma paratiroidelor este mai bine reprezentată prin
dezvoltarea fibrelor de colagen şi prin apariţia adipocitelor printre fibrele conjunctive.
Dacă la persoanele tinere în structura glandei predomină parenchimul, la persoanele
vârstnice domină stroma, care poate să ocupe până la 60% din volumul glandei.
Tot la persoanele vârstnice adipocitele pot reprezenta până la 25% din volumul
glandei, adipocite care se pot organiza în lobuli adipoşi.
Capilarele sanguine sunt abundente; ele prezintă un endoteliu fenestrat şi
realizează o bogată rețea printre cordoanele de celule epiteliale ale parenchimului.
Inervaţia este vegetativă, simpatică şi parasimpatică, cu acţiune vasomotorie.
Parenchimul glandular este format din cordoane de celule epiteliale de talie
mică, poliedrice, anastomozate, dispuse compact, reticulat sau sub formă de insule,
înconjurate de o rețea densă de capilare sanguine.
Parenchimul glandular este format din două tipuri de celule:
— celulele principale, care se prezintă ca:
— celule principale întunecate;
— celule principale clare.
— celule oxifile.
Celulele principale întunecate sunt cele mai numeroase. Sunt celule de
talie relativ mică, având diametrul de circa 10 microni, cu citoplasma bazofilă (de
aici şi denumirea de celule întunecate) şi nucleul rotund, împins spre polul bazal.
Studiile de microscopie electronică au arătat că celulele întunecate prezintă o
polaritate certă. Ele prezintă un pol vascular ce vine în contact cu capilarul sanguin
şi un pol bazal în contact cu membrana bazală (membrană ce delimitează la periferie
fiecare cordon celular). Celulele se joncționează între ele prin complexe joncţionale
şi prin prelungiri citoplasmatice digitiforme.
Citoplasma este bogată în organite celulare şi granule de secreție.
Organitele celulare sunt dispuse spre polul vascular al celulei, în timp ce nucleul
este împins spre polul opus, în apropierea membranei bazale. Reticulul endoplasmic
rugos este bine dezvoltat; el este format dintr-o reţea de canaliculi şi saci aplatizați
la periferia cărora se găsesc numeroşi ribozomi şi poliribozomi. Mitoconăriile sunt
numeroase, dispuse neuniform în celulă, iar aparatul reticular Golgi, dispus
perinuclear, este format din cisterne pline cu material de sinteză, dens la fluxul de
electroni. În citoplasmă se mai găsesc ribozomi liberi, lizozomi, peroxizomi,
numeroase microfilamente dispuse în fascicule, microtubuli, granule de glicogen şi
incluzii de lipide.
Granulele de secreție au un diametru mediu de circa 200 nm, au un conținut
dens la fluxul de electroni şi sunt delimitate la periferie de o membrană proprie, cu
aceeaşi structură ca a ARG. Au formă rotundă, ovalară și sunt mai abundente la
periferia celulei, imediat sub plasmalema polului vascular. Ele conţin parathorzmon.
Celulele principale clare, denumite şi celule cromofobc, sunt mai puțin
numeroase decât celulele principale întunecate, au formă poliedrică, au organite

54
 Sistemul endocrin
citoplasmatice puţine dar conțin numeroase vacuole. Celulele clare sunt de fapt
celule principale întunecate care şi-au eliberat în mediul intern granulele de secreție.
Celulele oxifile sunt cele mai voluminoase celule ale paratiroidelor. Diametrul
lor mediu este de circa 20 microni, iar citoplasma apare intens acidofilă în coloraţiile
uzuale, datorită prezenţei a numeroase granule mari, acidofile, care în realitate nu
sunt altceva decât mitocondrii. Înainte de pubertate aceste celule sunt rare, dar pe
măsură ce organismul înaintează în vârstă, numărul lor creşte fără însă a depăşi
numărul celulelor principale întunecate. Celelalte organite celulare sunt reduse, iar
granulele de secreție sunt rare.
Celulele oxifile nu mai sunt considerate elemente degenerative, ci sunt
considerate celule foarte active metabolic, deşi nici până la ora actuală rolul lor nu
este precizat.
Cercetări de microscopie electronică au arătat că există celule intermediare,
cu caractere microscopice de tranziţie între celulele principale şi celulele oxifile,
motiv pentru care se crede că atât celulele principale cât şi celulele oxifile aparţin
aceleiaşi linii celulare.

Histofiziologia glandelor paratiroide

Glandele paratiroide secretă parathormonul, un hormon polipeptidic,

hipercalcemiant, format din 84 de aminoacizi.
Calcemia este o constantă relativă a homeostaziei mediului intern variind între
9-10,5 mg/ 100 ml de sânge. Scăderea calcemiei (hipocalcemia) determină
intensificarea activităţii glandulare caracterizată prin creşterea numărului de celule
principale întunecate, creşterea numărului de organite intracelulare, sinteza, şi apoi
eliberarea în mediul intern a granulelor de secreție.
Parathormonul stimulează activitatea osteolitică a osteoclastelor, mobilizând
calciu din țesutul osos. Dacă hipocalcemia persistă se constată şi o creştere a
numărului de osteoclaste care sporesc eliberarea calciului din depozitele osoase.
În plus, parathormonul determină reducerea eliminărilor de ioni de calciu pe cale
renală și intensificarea absorbției intestinale de calciu.
Hipercalcemia determină în schimb creşterea numărului de celule clare şi
reducerea numărului de celule întunecate în parenchimul glandular. Organitele
intracelulare, ca și granulele de secreție sunt reduse prin activitatea lizozomilor
care distrug granulele de secreție în interiorul glandei printr-un proces de autofagie.
Deci secreția de parathormon este controlată direct de nivelul calciului din
mediul intern.

55
 Histologie medicală
GLANDELE SUPRARENALE
Glandele suprarenale, în număr de două, sunt situate la polul superior al fiecărui
rinichi. Având formă aproximativ triunghiulară, fiecare glandă suprarenală este
alcătuită din două structuri glandulare complet diferite din punct de vedere
embriologic, anatomic şi funcțional.
La periferie se află corticosuprarenala (reprezentând partea cea mai volu-
minoasă) de origine mezoblastică, care înconjoară complet medulosuprarenala
de origine neuroectoblastică.
Mugurele corticosuprarenalei se dezvoltă din epiteliul celomic, în timp ce
mugurele medulosuprarenalei se dezvoltă din crestele neurale din care se formează
şi ganglionii simpatici paravertebrali; corticosuprarenala secretă hormoni steroizi,
în timp ce medulosuprarenala secretă amine biogene, adrenalina şi noradrenalina.

Corticosuprarenala
Ca orice glandă endocrină, corticosuprarenala este formată, din punct de vedere
histologic, din două elemente structurale:
— stroma conjunctivă;
— parenchimul glandular.
Stroma glandei este constituită dintr-o capsulă groasă, care delimitează glanda
la periferie, formată din fibre de colagen dispuse în fascicule, fibrocite, rare mastocite
şi rare fibre musculare netede. Din capsulă se desprind fine septuri conjunctive
care pătrund printre cordoanele de celule parenchimatoase, fără însă a lobula glanda.
Pe calea acestor septuri pătrund în glandă vasele sanguine şi limfatice. Elementele
stromale au rol de suport pentru dispozitivul vascular şi pentru parenchimul glandular.
Parenchimul corticosuprarenalei este format din cordoane de celulele
epitelial rotunde sau poliedrice, dispuse, dinspre capsulă spre medulosuprarenală,
în trei zone concentrice:
— zona externă sau zona glomerulată;
— zona mijlocie sau zona fasciculată;
— zona internă sau zona reticulată.
Zona glomerulată, dispusă imediat sub capsula glandulară, este foarte subţire.
Ea reprezintă numai 15% din parenchimul glandular. Este formată din celule de
talie relativ mică, (10-15 microni), rotunde, dispuse în cordoane arciforme (în arcade)
în jurul capilarelor sanguine. Cordoanele celulare sunt separate între ele de septuri
conjunctive fine desprinse din capsula glandei. Celulele din zona glomerulată, spre
deosebire de celelalte zone, au citoplasma mai întunecată, datorită bogăției în or-
ganite (reticul endoplasmic neted, ribozomi, lizozomi, mitocondrii, ARG) şi prezen-
ţei unor vacuole de lipide de mici dimensiuni. În citoplasmă s-au mai pus în evi-
dență numeroase granule de glicogen. Nucleul este rotund, situat central, nucleolat,
bogat în heterocromatină.

56
 Sistemul endocrin
Zona fasciculată reprezintă partea cea mai dezvoltată a glandei, ocupând
circa 60-75% din parenchimul glandei. Această zonă este formată din cordoane
lungi de celule poliedrice, dispuse perpendicular pe suprafaţa glandei, paralele sau,
uneori, anastomozate, separate între ele de capilare sanguine orientate dinspre
capsulă spre zona centrală a glandei.
Celulele zonei fasciculate sunt cele mai voluminoase, au diametrul mediu de
25-35 microni, sunt clare, spumoase în colorațiile uzuale. Nucleul este rotund, situat
central, mare, hipocrom datorită prezenței eucromatinei în cantitate mare şi nucleolat.
Aspectul spongios al citoplasmei sc datorează prezenței a numeroase vacuole
lipidice care, în tehnica histologică clasică a includerii la parafină, prin pierderea
conținutului lipidic, dau aspectul clar, spongios. Pentru acest motiv celulele zonei
fasciculate au fost denumite „spongiocite“. Pentru evidenţierea lipidelor din aceste
vacuole se utilizează tehnica secționării la gheață şi colorarea cu Sudan III (lipidele
se colorează in roşu), Sudan IV sau acidul osmic (lipidele se colorează în negru)
sau cu Albastru de Nil (lipidele se colorează în nuanţe de albastru). Colorându-se
specific cu Sudan zona fasciculată a mai purtat numele de zonă sudanofilă.
Vacuolele citoplasmatice nu au aceleaşi dimensiuni şi nu sunt la fel de abundente
în toate celulele. Astfel, zona fasciculată a fost subîmpărțită în două zone:
-— zona fasciculată externă în care celulele sunt mai voluminoase şi bogate în
vacuole lipidice;
— zona fasciculată internă în care celulele sunt mai mici şi mai sărace în
vacuole.
Pe lângă incluziile lipidice s-au mai evidenţiat cantități mari de vitamina C şi
granule de glicogen.
Organitele celulare sunt bine reprezentate. În afară de lipozomi, se găsesc
numeroase mitoconării, ribozomi, ARG, reticul endoplasmic. Mitocondriile, de talie
mare, prezintă numeroase creste interne bine dezvoltate, uneori bifurcate sau lărgite
de aspect diverticular, ceea ce denotă o activitate enzimată intensă.
Zona reticulată continuă zona fasciculată spre interior până la
medulosuprarenală, cu care se continuă fără nici o delimitare. Această zonă,
reprezentând circa 7% din parenchimul suprarenalei, este formată din cordoane de
celule mici, dispuse sub forma unei rețele anastomotice, separate de capilare
sanguine largi. Celulele prezintă un nucleu rotund, mic, hipercrom, situat central.
Citoplasma este de aspect întunecat, săracă în vacuole de lipide, ceea ce contrastează
evident cu celulele din zona fasciculată. Bazofilia citoplasmei este dată de prezența
în cantitate mare a ribozomilor, poliribozomilor și reticulului endoplasmic rugos,
care conţin ARN. În citoplasmă s-au mai pus în evidenţă cantități mari de lipofuscină,
un pigment de culoare galben-brun, mai ales la persoanele adulte peste 30 de ani.
În toate zonele corticosuprarenalei s-au observat celule în mitoză. De asemenea
s-au mai evidenţiat şi celule cu citoplasma clară, cu organite şi vacuole puține,
ceea ce reprezintă celule care şi-au epuizat secreția, dar şi celule cu nucleul mic,
deformat, cromofobe care reprezintă celule intrate în apoptoză.

57
 Histologie medicală
Histofiziologia corticosuprarenalei.
Corticosuprarenala este o glandă esențială pentru menținerea homeostaziei
interne. Distrugerea corticosuprarenalei antrenează pierderi masive ale ionului de
Na+ prin rinichi, deshidratarea organismului şi hemoconcentrație.
Prin studii de citochimie s-a demonstrat că celulele din corticosuprarenală
conţin cantități mari de colesterol esterificat, fosfolipide, lecitine şi grăsimi neutre,
mai ales în zona fasciculată şi reticulată, iar prin tehnici de histoenzimologie s-au
pus în evidență numeroase enzime: fosfataza alcalină, fosfataza acidă, fosforilaze,
sulfataze, hidrolaze, dehidrogenaze, desmolaze etc.
Aspectul structural şi ultrastructural, prezența abundentă a lipozomilor, a
reticulului endoplasmic neted şi a mitocondriilor, ca și activitățile enzimatice specifice,
caracterizează celulele care sintetizează hormoni steroizi.
Corticosuprarenala sintetizează trei grupe de hormoni:
— hormonii mineralocorticoizi care controlează echilibrul hidroelectrolitic;
— hormonii glucocorticoizi care intervin în metabolismul glucidic;
— hormonii androgeni care intervin în dezvoltarea caracterelor sexuale
secundare.
"Toate aceste categorii de hormoni, denumiți hormoni corticosteroizi, sunt
sintetizați din colesterol. Colesterolul, endocitat din sânge de celulele glandulare,
este transformat enzimatic în S-pregnenolon, un intermediar foarte important, din
care se sintetizează aldosteronul, cortizolul, cortizonul şi testosteronul sau estriolul.
Celulele glandulare ale suprarenalei nu conţin intracitoplasmatic cantități mari
de hormoni, ceea ce demonstrază că pe măsura sintezei lor hormonii corticosteroizi
sunt eliberaţi în mediul intern. Vacuolele citoplasmatice conţin însă cantități mari de
colesterol şi metaboliti intermediari. La o stimulare puternică cu ACTH se constată o
intensificare a activității de sinteză şi excreţie a corticosuprarenalei.
Mineralocorticoizii (reprezentantul principal = aldosteronul) sunt sintetizați de
zona glomerulată. Eliberați în sânge, mineralocorticoizii intervin în reglarea echilibrului
hidro-mineral prin retenția Na+ şi eliminarea K+ la nivelul porțiunii distale a nefronului.
GI, ticoizii (reprezei | principal = cortizolul) sunt sintetizați de zona
fasciculată a corticosuprarenalei. Eliberat în sânge el este cuplat cu o alfa-globulină
şi transportat în toate organele. Acţiunea principală a cortizolului se exercită asupra
metabolismelor glucidic şi protidic. EI determină hiperglicemie prin glicogenoliză hepa-
tică, diminuă consumul de glucoză în unele țesuturi, creşte catabolismul proteinelor şi
glicoproteinelor, mobilizează lipidele din depozite determinând hiperlipemie, activează
unele enzime. Asupra metabolismului hidro-mineral are acțiune sinergică cu
aldosteronul dar de intensitate mai mică. Are acțiune antiinflamatorie (reduce sinteza
de colagen şi matrice intercelulară de către fibroblaste sau alte celule), provoacă
eozinopenie și limfopenie (administrați în cantități mari sau perioade lungi de timp,
glucorticoizii provoacă atrofia țesutului limfoid), motive pentru care se utilizează în
practica medicală ca substanţe cu acțiune antiinflamatorie puternică.

!
58
 Sistemul endocrin
Hormonii androgeni (reprezentați de dihidroepiandrosteron, testosteron și
estriol) sunt produşi de zona reticulată a corticosuprarenalei. In stări fiziologice
importanța lor este redusă deoarece hormonii sexuali secretaţi de glandele sexuale
sunt în cantitate mult mai mare. Totuși, hormonii sexoizi suprarenalieni au importanță
în apariția şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare (pilozitatea feței, axilare
şi pubiene, modificarea vocii etc.). În stări patologice, excesul de hormoni sexuali
determină apariția pubertății precoce.
Hormonii corticosuprarenalieni sunt degradaţi în ficat prin diverse reacţii
enzimatice.
Activitatea corticosuprarenalei este stimulată puternic de ACTH-ul hipofizar.
Administrarea de ACTH determină stimularea puternică a zonei fasciculate şi mai
puţin a zonei reticulate. Zona glomerulată nu este stimulată de nici un hormon
adenohipofizar, reglarea cantităţii de aldosteron făcându-se prin sistemul renină-
angiotensină-aldosteron.

Medulosuprarenala
Ca şi corticosuprarenala, medulosuprarenala este formată din stromă şi
parenchim.
Stroma medulosuprarenalei este constituită din fibre colagene desprinse
din capsula glandei care traversează corticosuprarenala, fibre de reticulină, rare
celule de tip fibroblastic, rare macrofage şi mastocite. Pe calea acestor fibre con-
junctive ajung în medulosuprarenală vasele sanguine. Medulosuprarenala are o
vascularizație sanguină dublă. Pe de-o parte ea primeşte sânge din capilarele care
traversează corticosuprarenala şi se continuă cu capilarele din medulară, iar pe de
altă parte din arteriolele care se desprind direct din arterele suprarenale, traversează
capsula şi toată corticosuprarenala şi se capilarizează în medulară. Capilarele
sanguine se anastomozează şi formează o rețea capilară sinusoidă, foarte bogată.
Capilarele care provin din corticosuprarenală aduc sânge încărcat cu hormoni,
în special cortisol, care stimulează sinteza de adrenalină, noradrenalină şi dopamină
de către celulele din medulosuprarenală.
Venele sunt dilatate, cu peretele subțire şi calibrul neuniform.
Parenchimul este format din cordoane de celule de forme şi de dimensiuni
variabile, dispuse neordonat, datorită dispozitivului vascular complex care se formează
în această zonă. Sunt celule cu originea în crestele neurale (neuroni) care, în cursul
evoluției ontogenetice, şi-au pierdut prelungirile şi au căpătat proprietăţi secretorii.
Parenchimul medulosuprarenalei este similar cu cel al unui ganglion simpatic.
Unele celule sunt rotunde, de dimensiuni mici, cu nucleul rotund situat central;
alte celule sunt de dimensiuni mari, poliedrice, cu nucleul excentric. Citoplasma
este abundentă, neomogenă, fin granulară şi uneori vacuolară. Citoplasma conţine
organite celulare obişnuite: mitocondrii numeroase, ARG-ul dispus perinuclcar, ri-
bozomi liberi şi poliribozomi, lizozomi, reticul endoplasmic rugos şi neted. În cito-

59
 Histologie medicală
plasmă se găsesc numeroase granule cu diametrul de 150-300 nm, delimitate de o
membrană proprie, care se colorează în galben-brun cu sărurile de crom (reacție
cromafină). Aceste granule conțin catecolamine (adrenalină şi noradrenalină), do-
pamină, ATP (adenozin-trifosfat), proteine specifice (denumite cromogenine),
encefaline, enzime etc.
Studii de citochimie au demonstrat că secreția principală a acestor celule este
reprezentată de adrenalină şi noradrenalină. Cele două catecolamine sunt, în
condiţii fiziologice, secretate de două tipuri celulare diferite. Prezenţa unor celule
cu caractere intermediare ca şi apariţia unui polimorfism celular în cursul unor
stimulări a condus la ideea că toate celulele medulosuprarenalei pot sintetiza cele
două amine, noradrenalina putând fi metilată şi transformată în adrenalină atunci
când organismul este supus unui stres puternic.
Celulele medulosuprarenalei primesc terminații nervoase libere preganglionare
de la neuronii simpatici ce compun nervii splahnici.
Dacă în celulele din corticosuprarenală nu sunt stocaţi hormonii sintetizati, în
medulosuprarenală produşii finali de sinteză sunt stocaţi la polul vascular al celulelor
şi eliberaţi în sânge la diferite stimulări. S-a constatat că aproximativ 80% din
granulele stocate în citoplasmă conţin catecolamine care pot fi eliberate imediat în
circulația sanguină.

Histofiziologie

Sinteza catecolaminelor (adrenalina şi noradrenalina) se realizează pornind de la

aminoacidul tirozină sau de la alţi precursori (dopa sau dopamină) cu ajutorul sistemelor
enzimatice de care dispun celulele medulosuprarenalei. Catecolaminele sunt încorporate
în granule alături de alte substanțe (ATP, proteine, lipide) şi stocate în citoplasmă.
Eliberarea catecolaminelor se face prin exocitoză şi se însoţeşte de eliminarea
în circulaţia a ATP-ului, proteinelor sau a altor componente granulare.
Din sânge catecolaminele se fixează în diverse ţesuturi. Adrenalina acționează
asupra metabolismului celular producând creşterea glicemiei prin glicogenoliză
hepatică, mobilizarea rezervelor lipidice, creşterea catabolismului cu producere de
energie, stimularea puternică a activităţii cardiace în timp ce noradrenalina acționează
asupra fibrelor musculare netede din pereţii vaselor determinând vasoconstricție şi
creşterea tensiunii arteriale.
Metabolizarea catecolaminelor are loc în toate țesuturile, dar mai ales în ficat
şi rinichi.

Paraganglionii Sunt structuri celulare similare medulosuprarenalei. Termenul

de paraganglion a fost utilizat pentru prima dată de Kohn (1903) pentru a defini un
grup de celule de aspect epitelial asociate ganglionilor simpatici paravertebrali care
prezentau reacţie cromafină. Ulterior asemenea celule au mai fost identificate
peri- sau paraaortic, în corpusculul carotidian, la nivelul plexului aortic şi în diverse

60
 Sistemul endocrin
organe (rinichi, ficat, pancreas, gonade). Sunt celule cu originea în crestele neurale
care au căpătat proprietăţi secretorii. În general, structurile paraganglionare sunt
bine vascularizate prezentând o bogată rețea de capilare fenestrate.
Structurile paraganglionare sunt mai bine dezvoltate la făt şi la copil, apoi ele
regresează cu înaintarea în vârstă şi uneori dispar complet.
Celulele paraganglionare sintetizează catecolamine.

EPIFIZA
Denumită şi glanda pineală, epifiza reprezintă un diverticul neuroepitelial al
peretelui postero-superior al diencefalului. Este o glandă mediană şi nepereche, cu
lungimea de circa 6,5 mm şi grosimea de 4 mm.
Stroma glandei este formată dintr-o capsulă conjunctivă fină, dependință a
meningelui care înveleşte glanda la exterior. Din această capsulă pornesc septuri
conjunctive care pătrund în interiorul glandei lobulând-o incomplet. Septurile
conjunctive se ramifică printre celulele parenchimului glandular, constituind interstițiile
conjunctive ale acesteia. În aceste septuri, formate din fine fibre colagene şi de
reticulină se găsesc rare fibroblaste, rare mastocite şi limfocite. Pe această cale
pătrund în glandă vasele sanguine (care au originea în arterele coroidiene mijlocii)
şi fibre nervoase simpatice (cu originea în ganglionul simpatic cervical superior).
Capilarele sanguine sunt capilare tipice, cu peretele continuu format din celule
endoteliale joncţionate strâns prin zonule ocludens, așezate pe o membrană bazală
subțire şi continuă. Celulele endoteliale formează principalul element al barierei
hematoencefalice care este prezentă şi la nivelul epifizei. Printre elementele stromale
se găsesc şi numeroase fibre nervoase amielinice şi mielinice.
Cu înaintarea în vârstă, stroma epifizară devine mai abundentă şi conţine mici
concreţiuni calcare ce formează „nisipul epifizar“. Aceste concreţiuni sunt mai
abundente la femeia la menopauză.
Parenchimul glandular este constituit din trei tipuri de celule:
— pinealocitele — celulele glandulare, care ocupă (la tineri) circa 90% din
volumul glandei;
— celulele interstiţiale — astrocite cu rol de susţinere, reprezentând circa 5-7%,;
— rare celule nervoase (neuroni), izolate sau grupate în mici insule.
Pinealocitele sunt celule nervoase care au căpătat proprietăți secretorii. Sunt
celule de formă rotundă sau ovalară, de talie mijlocie, ce trimit una sau două prelungiri
citoplasmatice în direcţia vaselor de sânge. Nucleul pinealocitelor este ovalar sau
rotund, dispus central, cu cromatina fină, mai condensată sub membrana nucleară.
Citoplasma prezintă afinități tinctoriale variabile de la o celulă la alta. Ea poate fi
mai mult sau mai puțin bazofilă în funcţie de cantitatea de ribozomi şi poliribozomi
conținuți. Reticulul endoplasmic rugos este mai puţin dezvolat, în timp ce reticulul
endoplasmic neted este bogat, prezentând dilataţii terminale şi vezicule. Aparatul
reticular Golgi este, de asemenea, binc dezvoltat, fiind găsit mai frecvent perinuclear

61
 Histologie medicală
sub formă de vezicule şi saci aplatizați. Mitocondriile prezintă creste transversale
numeroase şi o matrice puțin densă la fluxul de electroni. În citoplasmă s-au mai
evidenţiat numeroase microfilamente şi microtubuli dispuşi în rețea, incluzii de
glicogen, vacuole mici de lipide, pigment lipofuscinic şi melanină, vezicule cu
adrenalină şi noradrenalină. Prelungirile citoplasmatice sunt mai bogate în vezicule
de amine biogene (adrenalină şi noradrenalină).
Pinealocitele se joncţionează între ele prin desmozomi şi joncțiuni de tip „gap“,
formând adevărate insule celulare.
Celulele interstiţiale sunt reprezentate de o varietate de astrocite fibroase.
Ele prezintă citoplasma şi nucleul mai întunecate decât pinealocitele. Citoplasma
este bogată în ribozomi, reticul endoplasmic granulos, gliofilamente, corpi denşi
fagocități. Prelungirile celulelor interstiţiale înconjoară insulele de pinealocite, inclusiv
prelungirile acestora şi formează o teacă continuă pericapilară.

Histofiziologie

Epifiza este o glandă endocrină care sintetizează ser ină şi melatonină.

Pinealocitele prezintă un ritm circardian bine definit: în timpul zile ele elaborează
serotonină pe care o transformă noaptea în melatonină și o excretă în mediul intern.
Melatonina are o acțiune inhibitorie asupra celulelor pigmentare şi creşte concentrația
plasmatică de prolactină. Date actuale arată că melatonină joacă un rol esențial în
controlului ritmului biologic al organismului.
De asemenea, epifiza elaborează numeroşi factori hormonali care acţionează
asupra hipotalamusului, hipofizei, tiroidei, medulo- şi corticosuprareanalei şi glandelor
genitale. În ansamblu, epifiza are rol frenator asupra creşterii şi secreției glandelor
genitale. Stimularea activității glandulare este realizată de creşterea concentraţiei
de adrenalină şi noradrenalină în plasmă sau de stimularea ganglionului simpatic
cervical superior.

PANCREASUL ENDOCRIN
Pancreasul este o glandă anexă a tubului digestiv, situat în cavitatea abdomi-
nală, reteroperitoneal. El are o dublă secreție:
— secreția exocrină asigurată de acinii seroşi care elaborează sucul pancrea-
tic bogat în enzime digestive. Acest suc este eliberat în timpul digestiei în duoden
prin intermediul canalelor Wirsung şi Santorini şi participă la realizarea fazei intes-
tinale a digestiei alimentelor;
— secreția endocrină reprezentată în principal de insulină şi glucagon, ela-
borată de insulele lui Langerhans, adevărate glande coordonale în miniatură.
Insulele Langerhans au formă sferică sau ovalară şi diametrul de circa 100-400
microni. Ele sunt răspândite fără nici o ordine în tot organul, fiind mai numeroase la
nivelul capului și corpului pancreasului. S-a apreciat că la om numărul de insule

62
 Sistemul endocrin
Langerhans variază de la 200 000 la 1 800 000, masa lor totală reprezentând circa
1% din masa organului.
Insulele Langerhans sunt delimitate la periferie de o tramă fină de fibre de
reticulină şi colagen, fără ca acestea să le formeze o capsulă.
Ca orice glandă coordonală, insulele Langerhans sunt structurate în cordoane
celulare cu dispunere neordonată, printre care există o bogată reţea de capilare
sanguine.
Pe preparatele histologice colorate cu hematoxilină-eozină sau tricromic, in-
sulele se disting de acinii seroşi datorită aranjamentului coordonal al celulelor, colo-
rabilității mai reduse a celulelor insulare față de celulele acinare. Tehnicile histolo-
gice clasice au relevat faptul că în structura unei insule există două tipuri de celule:
unele conţin granulaţii acidofile şi au fost numite celuleA, iar altele conţin granula-
ţii bazofile şi au denumite ce/ule B. Studii de microscopie electronică şi imunohis-
tochimie au demonstrat că insulele Langerhans conţin 4 populaţii celulare:
— celuleleA (sau alfa) reprezintă circa 20% din populația celulară a insulei,
conțin granule acidofile, rezistente la tratamentul cu alcool, dense Ia fluxul de elec-
troni (în microscopia electronică), cu diametrul mediu de circa 230 nm. Aceste
celule sunt răspândite mai frecvent la periferia insulei; secretă glucagon;
— celulele B (sau beta) sunt cele mai numeroase. Reprezintă circa 70-75%
din populația celulară a insulei, conțin granule cu diametrul mediu de 270 nm şi sunt
mai numeroase în partea centrală a insulei; secretă insulină;
— celulele D (sau delta) reprezintă circa 5%. Ele sunt dispersate mai frec-
vent la periferia insulei, conţin granule heterogene cu diametrul mediu de 330 nm;
secretă [ ină pancreatică.
— celulele PP sunt foarte rare, fiind mai numeroase la periferia insulei. Ele
sunt mai frecvente în insulele de la nivelul capului pancreatic. Conţin granule cu
diametrul mediu de 150 nm, dense la fluxul de electroni; secretă polipeptidul pan-
creatic vasoactiv.

Histofiziologie

Pancreasul endocrin secretă, în principal, doi hormoni cu acţiune antagonică

asupra metabolismului glucidic: insulina și glucagonul.
Insulina este un hormon polipeptidic, format din 51 de aminoacizi, hipoglice-
miant, cu greutatea moleculară de 6000 daltoni. EI favorizează penetrarea glucozei
şi arderea ei în toate celulele din organism şi în mod deosebit în hepatocite, fibrele
musculare, celulele adipoase. De asemenea, favorizează sinteza glicogenului şi a
lipidelor din glucoză. Lipsa insulinei sau hiposecreţia de insulină determină diabetul
zaharat caracterizat prin hiperglicemie, glicozurie, hiperfagie şi poliurie.
Glucagonul este un hormon polipeptidic hiperglicemiant prin activare proceselor
de glicogenoliză hepatică.

63
 Histologie medicală
Somatostatina este un hormon produs de celulele D, dar şi de unii neuroni
hipotalamici. Somatostatina are un efect opus hormonului somatotrop (STH), diminuă
secreția de STH şi reduce secreția de insulină şi glucagon.
Polipeptidul pancreatic vasoactiv (VPP) stimulează secreția gastrică şi glico-
genoliza hepatică.

SISTEMUL ENDOCRIN DIFUZ

În organism există numeroase celule izolate, răspândite în diverse organe şi
aparate, care au proprietăți secretorii, fără a fi organizate în glande (organe
anatomice). Ele sunt apropiate structural celulelor nervoase neurosecretorii şi
elaborează fie peptide, fie amine biogene.
Sistemul endocrin difuz (SED) cuprinde: celulele sistemului APUD, celulele
sistemului neuroendocrin, alte celule.
Celulele sistemului APUD (termen propus în 1966 de Pearse) cuprinde nume-
roase celule care au mai multe caractere ultrastructurale, histochimice şi histofi-
ziologice asemănătoare:
— au capacitatea de a încorpora precursorii unor amine biogene;
— prezintă o enzimă specifică: amino-acid-decarboxilaza;
— secretă hormoni polipeptidici;
În cadrul acestui sistem sunt cuprinse celulele medulosuprarenalei, celulele C
din tiroidă, celulele din pancreasul endocrin, unele celule endocrine din tubul digestiv,
din arborele bronşic etc.
Celulele sistemului neuroendocrin cuprinde numeroase celule situate în struc-
tura unor epitelii de acoperire sau în structura unor organe. În acest sistem sunt
cuprinse celulele sistemului gastro-entro-pancreatic (celulele secretoare de: secretină,
serotonină, gastrină, colecistochinină, enterogastronă, enteroglucagon etc.), celulele
arborelui bronşic, celulele Merkel din epiteliile malpighiene (epiderm, epiteliu eso-
fagian, canal anal, col uterin), celulele paraganglionare, celulele Leydig din testicul.
Celulele sistemului neuroendocrin prezintă următoarele caractere comune:
— sunt argirofile;
— conţin vezicule dense la fluxul de electroni în microscopia electronică;
— prezintă markeri imunohistochimici comuni: enolaza neuron-specifică (NES);
— conţin citokeratine;
— prezintă markeri imunohistochimici specifici pentru produşii de sinteză.
Alte celule ce aparţin sistemului endocrin difuz:
— celulele miocardului atrial — produc factorul natriuretic atrial (cardionatrina);
— celulele aparatului juxtaglomerular din rinichi — secretă renina, eritropoietina.

64
 ORGANELE SI FORMATIUNILE
LIMFOPOIETICE

Organele hemolimfopoietice sunt organele la nivelul cărora se formează

elementele figurate ale sângelui (hematopoieza: haima= sânge; poiesis=formare).
Aceste organe conțin ţesut mieloid (măduva osoasă roşie) sau țesut limfoid (splina,
timusul, ganglionii limfatici etc.).
Toate organele hemolimfopoietice prezintă analogii structurale, toate produc
celule mobile care formează sistemul imunitar al organismului. Cu excepţia măduvei
osoase roşii care conține țesut mieloid şi nu constituie un organ anatomic, ea fiind
răspândită în structura osului, restul organelor, denumite organe limfoide, conțin
țesut limfoid şi formează organe anatomice (splina, timusul, ganglionii limfatici
etc.), În afara organelor limfoide, țesutul! limfoid se găseşte şi în structuri histologice
denumite formațiuni limfoide. Aceste formaţiuni limfoide se găsesc în peretele
organelor tubului digestiv, în peretele organelor aparatului respirator, genital etc.
Țesutul limfoid este varietatea de ţesut hematopoietic în care se formează
limfocitele. Acest țesut formează parenchimul organelor şi structurilor limfoide.
Organele limfoide se împart în două categorii:
— organe limfoide primare sau centrale care produc înainte de naştere
celule suşe (imunoblaste) şi asigură diferenţierea şi multiplicarea limfocitelor
independent de contactul cu antigenele. Sunt reprezentate de măduva osoasă roşie
și timus.
Organele limfoide primare sunt primele structuri cu caracter limfoid care
apar în evoluţia ontogenetică în organismul uman. Ele sunt colonizate cu celule
sanguine primordiale care se diferenţiază din mezenchimul extraembrionar. Din
aceste celule primordiale se vor diferenţia primele limfoblaste antigen independente.
În măduva osoasă roşie se vor diferenția limfocitele B, iar în timus limfocitele T.
— organe limfoide secundare sau periferice. În aceste organe, multiplicarea
şi diferențierea limfocitelor se face în urma contactului cu antigenele.
Organele limfoide secundare sunt populate cu limfoblaste pe cale sanguină
din organele limfoide primare încă din viața intrauterină. Postnatal, populația acestora
se menţine prin sclf-replicare, În urma contactului cu un antigen, în organele limfoide

65
 Histologie medicală
periferice iau naștere două tipuri de celule care cooperează în elaborarea
răspunsului imun: unele sunt implicate în răspunsul imun celular, iar altele în răspunsul
imun umoral.
Organele limfoide periferice se găsesc la principalele porți de pătrundere a
antigenelor în organism sau pe traseele pe care acestea ar putea fi vehiculate.
Astfel, splina blochează antigenele care ar circula pe cale sanguină, ganglionii
limfatici filtrează limfa de antigenc, iar formațiunile limfoide de la nivelul tubului
digestiv şi aparatului respirator neutralizează antigenele pătrunse pe aceste căi din
mediul ambiant.
Organele limfoide periferice conţin atât zone timodependente (în care, în
urma unui contact antigenic, se diferențiază limfocite T) cât şi zone bursodependente
(în care se diferențiază limfocite B). Structurile limfoide timodependente sunt:
— zona paracorticală din limfoganglionii limfatici;
— manşoanele limfoide periarteriale din pulpa albă a splinei;
— infiltratul limfoid difuz de la nivelul amigdalelor, plăcilor Peyer, apendicelui
sau formațiunilor limfoide din peretele tubului digestiv sau arborelui trahcobronşic.
Structurile timoindependente (bursodependente) sunt reprezentate de foliculii
limfatici din ganglionii limfatici, splină, amigdale, apendice etc.
În sânge şi în diverse organe există atât limfocite T cât şi limfocite B, provenite
atât din organele limfoide centrale cât şi din organele limfoide periferice. Limfocitele
T şi B derivate din organele limfoide periferice sunt limfocite reactiv-dependente;
ele vor acționa specific împotriva unui antigen.
Structurile limfoide conţin o cantitate mai redusă de țesutul limfoid. Ele sunt
reprezentate de: infiltratul limfoid, punctul limfoid sau foliculul limfoid
Infiltratul limfoid este format dintr-o acumulare locală de limfocite, în țesutul
conjunctiv al unor mucoase sau organe, în urma pătrunderii unui antigen. Dispariţia
antigenului poate fi urmată de dispariţia infiltratului limfoid. În infecţii cronice, pe
lângă limfocite pot apărea şi plasmocite, formând un infiltrat limfoplasmocitar difuz.
Asemenea infiltrate limfoide se întâlnesc frecvent în corionul mucoasei tubului
digestiv şi mucoasei respiratorii.
Punctul limfoid este format dintr-o aglomerare de limfocite concentrată
într-o zonă restrînsă, delimitată net de țesutul conjunctiv înconjurător. În stroma
acestei formaţiuni limfoide apare o tramă fină de fibre de reticulină cu rol de
suport pentru limfocite.
Foliculul limfoid reprezintă forma cea mai evoluată de organizare a țesutului
limfoid. Foliculii limfoizi se găsesc în structura organelor limfoide periferice, dar
pot fi întâlniți şi izolat în peretele organelor tubului digestiv sau arborelui traheobronşic.
De formă rotundă sau ovalară, foliculii limfoizi au un diametru de circa | mm. Ei
sunt formaţi dintr-o aglomerare masivă de limfocite dispuse într-o stromă specifică
citofibrilară. Stroma este formată din fibre de reticulină dispuse într-o reţea
plexiformă tridimensională (responsabilă de forma sferică a foliculilor), fibre de

66
 Organele şi formațiunile limfopoietice
colagen, celule reticulare, celule dendritice, fibroblaste, vase sanguine. În ochiurile
rețelei stromale se găseşte țesutul limfoid al foliculului.
Se disting două tipuri de foliculi limfoizi:
— foliculi limfoizi primari;
— foliculi limfoizi secundari.
Foliculii limfoizi primari sunt primii foliculi care apar în cursul dezvoltării
embrionare în primordiile organelor limfoide periferice. Ei sunt formați din limfocite
mici dispuse în insule dense, compacte, omogene. Postnatal, asemenea foliculi nu
se mai găsesc decît la nou născut, deoarece prin stimulare antigenică ei se vor
transforma în foliculi secundari.
Foliculii limfoizi secundari prezintă:
— un centru clar germinativ;
-— corticala sau coroana foliculară.
Centrul clar germinativ, denumit şi centru reactiv sau centrul clar Fleming
apare pe preparatele histologice mai clar, mai puţin încărcat cu celule. În realitate
centrul foliculului secundar este ocupat de numeroase limfoblaste, celule tinere,
de dimensiuni mai mari decât limfocitele mature, cu nucleul mare şi hipocrom
(datorită dispunerii laxe a cromatinei). Multe limfoblaste pot fi surprinse în mitoză
(de aici şi numele de centru germinativ). Printre limfoblaste se găsesc prolimfocite,
rare limfocite mature, macrofage, plasmocite şi numeroase celule dendritice.
Limfoblastele din centrul foliculului denumite şi „centroblaste“ sunt limfoblaste B
stimulate de un antigen (limfoblaste reactive). Prin multiplicarea lor se formează
limfocite B antigen dependente care vor elabora anticorpi specifici pentru antigenul
care le-a stimulat.
Corticala sau coroana foliculului este formată dintr-o populaţie densă de
limfocite B mature care, datorită nucleului hipercrom, dau un aspect întunecat
acestei zone. PrintRe limfocite se găsesc rare limfoblaste (unele chiar în mitoză),
macrofage și celule dendritice.
Foliculii secundari apar ca un răspuns la o stimulare antigenică prelungită; în
absența stimulării antigenice foliculii secundari pot regresa în foliculi primari.
Foliculul limfoid nu este delimitat la periferie de o structură conjunctivă
(capsulă) proprie, motiv pentru care periferia corticalei nu poate fi delimitată cu
exactitate. Ei sunt alcătuiți din limfocite B care iau naştere în centrul clar germinativ
şi se maturizează funcţional în corticală. Totuşi, la un pol al foliculului şi în infiltratul
limfocitar perifolicular, se găsesc şi limfocite T.
Foliculii limfoizi pot fi izolați, aşa cum sunt în corionul mucoasei digestive şi
mucoasei respiratorii, sau pot fi agminaţi (alăturaţi prin corticalele lot) aşa cum sunt
în corticala ganglionilor limfatici, plăcile Peyer, apendicele cecal, amigdale etc.

67
 Histologie medicală
TIMUSUL
Timusul este un organ limfoepitelial situat în mediastinul superior, înapoia
stornului.
La nou născut el cântăreşte circa 15-20 g, la pubertate circa 35-40 g, iar la
adult suferă un proces de atrofie parenchimatoasă și involuție adipoasă, având
circa 14-15 g. Totuşi nici la vârste foarte înaintate activitatea sa nu este complet
suprimată.
EI ocupă un loc particular în sistemul limfoid atât prin structura cât și prin
rolul său, deoarece timusul, spre deosebire de alte organe limfoide nu conţine în
parenchim foliculi limfoizi, iar stroma sa nu este conjunctivă ci epitelială. El joacă
un rol esențial în imunitate, colonizând cu limfocite T alte organe şi structuri limfoide.
Timusul este alcătuit din doi lobi de formă piramidală sau ovoidală, uniți în
partea lor inferioară prin fața mediană. Fiecare lob este delimitat la exterior de o
capsulă conjunctivo-vasculară care trimite în interiorul organului septuri conjunctive
care împart parenchimul în lobuli. Lobulii timici au formă neregulată, poligonală şi
dimensiuni variabile de la 0,5 la 2 mm. Lobulii pot fi complet delimitaţi de septurile
conjunctive sau pot fi uniți mai mulţi printr-o medulară comună.

Structura lobulului timic

Lobulul timic este considerat unitatea structurală şi funcțională a timusului.

Fiecare lobul timic este delimitat la exterior de o structură conjunctivă
reprezentată de capsulă şi septuri conjunctive care se desprind din capsulă. Atât
capsula timică cât şi septurile conjunctive desprinse din ea prezintă o structură
fibroasă, bogată în fibre de colagen, puţine fibre elastice şi de reticulină, fibrocite,
mastocite şi vase sanguine. În unele septuri interlobulare mai voluminoase se găsesc
şi adipocite, chiar şi la copil. Numărul adipocitelor stromale creşte pe măsură ce
se înaintează în vârstă. Septurile conjunctive conţin numeroase vase sanguine
(arteriole, venule, capilare) şi vase limfatice.
Din septurile conjunctive perilobulare se desprind septuri fine care pătrund în
interiorul lobulului şi însoțesc vasele sanguine intralobulare.
La adulţi, în septurile interlobulare au fost găsiți noduli limfoizi formați din
limfocite B, cu centru clar germinativ evident.
Pe preparatele histologice, în coloraţiile uzuale (hematoxilină-eozină,
tricromice), în fiecare lobul timic se disting două zone:
— o zonă periferică de aspect mai întunecat, bogată în celule mici cu nucleul
hipererom numită corticala lobulului;
— o zonă mai clară ce ocupă partea centrală a lobulului numită medulară.
Histologic, lobulul timic este format din două componente: stomă şi parenchim.
Stroma lobulului timic, prezentă atât în corticala cât şi în medulara timică,
este o stromă particulară, specifică, fiind formată
din celulc epiteliale cu prelungiri,

68
 Organele şi formațiunile limfopoietice
joncționate între ele prin desmozomi, care creează o rețea tridimensională în
ochiurile căreia se găsesc elementele parenchimului timic. Această stromă, spre
deosebire de alte organe limfoide, nu conţine fibre de reticulină, fiind un citorezicul
stromal. Datorită prelungirilor pe care le prezintă, celulele epiteliale stromale mai
sunt cunoscute ca „celule dendritice“ sau ca „celule reticulare epiteliale“. Prezintă
un nucleu mare de circa 10 microni, rotund, aşezat central, hipocrom şi nucleolat.
În citoplasma lor s-au evidenţiat organite celulare comune, granule şi vacuole,
precum şi tonofilamente, elemente ultrastructurale specifice celulelor epiteliale.
Unele celule stromale aplatizate învelesc traveele conjunctive perivasculare
sau se dispun ca o teacă (teaca epitelială) în jurul membranei bazale a capilarelor
sanguine. Acest ansamblu celular stromal participă al formarea barierei timice
care izolează celulele parenchimului timic de circulaţia sanguină prin care se
vehiculează substanţe antigenice. Se asigură astfel proliferarea şi maturarea antigen
— independentă a timocitelor (limfocitelor timice) şi este împiedicată implicarea
timusului în reacțiile imunitare.
Numeroase studii ultrastructurale şi de imunohistochimie au demonstrat că
celulele epiteliale stromale reprezintă locul în care sunt elaboraţi hormonii timici:
timozină, factorul umoral timic, factorul timic stimulator al limfopoiezei. Timozina
stimulează exprimarea pe suprafața limfocitelor tinere a markerilor specifici, iar
factorul umoral timic stimulcază diferenţierea limfocitelor CD8. Acţiunea hormonilor
timici asupra diferitelor ţesuturi şi organe este puţin cunoscută.
În medulara timică există unul sau mai mulți corpusculi Hassall (formaţiuni
histologice specifice timusului), la formarea cărora participă numai celulele stromale.
Corpusculii Hassall sunt formaţiuni rotunde sau ovalare, cu diametrul variabil
de la 20 la 200 de microni, cu structură policromatică, neomogenă. La periferia lor
există câteva straturi de celule epiteliale aplatizate, acidofile, dispuse concentric,
intricându-se unele în altele (ca foile unui bulb de ceapă). Partea centrală a
corpusculului Hassall apare uneori chistică, alteori este formată din lamele
citoplasmatice hialinizate, resturi nucleare şi celulare. Studii de microscopie
electronică au demonstrat ca acești corpusculi reprezintă locul de degenerescență
a celulelor reticulare epiteliale. Celulele periferice ale corpusculului Hassall pe
măsură ce evoluează spre centrul acestuia îşi intensifică sinteza de granule de
keratohialină (conferind zonei centrale a corpusculului un aspect bazofil),
tonofilamentele devin mai dense şi mai groase şi formează o reţea neregulată la
suprafața căreia aderă materialul format de granulele de keratohialină. Celulele
care pătrund în centrul corpusculului îşi elimină nucleul şi se transformă în lamele
keratinizate, groase, omogene, similar celulelor din stratul cornos al epidermului.
Corpusculii Hassal! cresc numeric în raport cu vârsta.
Parenchimul timic este format preponderent din limfocite T sau timocite.
Dispunerea limfocitelor în parenchimul timic nu este omogenă, ceea ce
determină apariţia a două zone în cadrul lobulului:

69
 Histologie medicală
— zona corticală — situată la periferia lobulului;
— zona medulară — situată în centrul lobulului.
Corticala timică începe imediat sub capsulă sau sub traveele conjunctive
care delimitează lobulul. Are o grosime variabilă (este mai groasă la nou născut şi
copilul mic şi mai redusă al adolescent şi adult) şi se continuă fără nici o delimitare
netă cu zona medulară.
Limfocitele T sunt mult mai numeroase în corticala lobulului timic decât în
medulară. În corticală, limfocitele au o dispoziție radiară de la periferia lobulului
spre zona medulară. Cea mai mare parte din limfocite au deja pe membrană
antigene specifice limfocitelor'T.
Limfocitele T prezintă un nucleu mare, de 5-6 microni, hipercrom, care ocupă
cea mai mare parte a celulei. Citoplasma este intens bazofilă şi apare ca un lizereu
la periferia nucleului. Toate aceste aspecte microscopice sunt răspunzătoare de
aspectul mai întunecat al corticalei care apare în coloraţiile uzuale. Sub capsula
timică se găsesc numeroase celule tinere, limfoblaste, în mitoză.
Printre limfocite s-au pus în evidenţă numeroase celule epiteliale reticulare,
cu rol de susținere, dar şi numeroase macrofage care au rolul de a fagocita resturile
celulare rezultate din involuția timocitelor.
Medulara timică conţine o populaţie celulară mai heterogenă: limfocitele T
sunt mai puţine decât în corticală, celulele epiteliale stromale şi macrofagele sunt
mai numeroase. Foarte rar se găsesc și granulocite neutrofile, acidofile sau
mastocite. Caracteristic medularei timice este prezenţa corpusculilor Hassall.

Vascularizația timusului. Bariera sânge — timus.

Vascularizaţia timusului este asigurată de ramuri arteriale care provin din
arterele tiroidiene inferioare şi arterele mamare interne. Ele traversează capsula
organului şi pătrund în septurile conjunctive interlobulare. De aici, pe calea traveelor
conjunctive intralobulare, pătrund în lobul şi se anastomozează formând un cerc
arteriolar la limita dintre corticală şi medulară. Din acest cerc arteriolar se desprind
capilare care merg radiar atât în corticală cât şi în medulară. Capilarele din corticală
sunt mult mai numeroase decât cele din medulară.
Capilarele sanguine, atât din medulară cât și din corticală, se încurbează în
ansă, revin la limita medulară-corticală şi drenează sângele în venule postcapilare
situate la acest nivel. Aceste venule prezintă un endoteliu înalt, de aspect cubic şi
permit trecerea limfocitelor T în circulația sanguină. Venulele postcapilare se
îndreaptă spre septurile interlobulare şi confluează în venule interlobulare care
drenează sângele în venele tirodiene inferioare și venele mamare interne.
Capilarele lobulului timic sunt formate dintr-un endoteliu continuu, celulele
endoteliale joncţionându-se între ele prin zonule ocludens, iar sub ele se găsește o
membrană bazală, de asemenea continuă. În jurul capilarelor există o tramă fină

70
 Orgamele și formațiunile limfopoietice
de țesut conjunctiv format din fibre de colagen, macrofage, fibroblaste şi puţină
substanţă fundamentală.
Capilarele sanguine şi țesutul conjunctiv pericapilar sunt învelite de un manşon
celular continuu format din celule stromale, reticulo-epiteliale, astfel că limfocitele
timice sunt izolate de antigenele circulante. Această structură, cunoscută sub numele
de bariera timică sau bariera timus-sânge este formată din următoarele elemente:
— endoteliul capilar continuu;
— membrana bazală subendotelială;
— țesutul conjunctiv pericapilar care conţine macrofage ce pot neutraliza
eventualele antigene care au trecut peretele capilar;
— celulele reticulo-epiteliale stromale.

Histofiziologia timusului

Timusul este un organ limfoid central unde se diferenţiază şi se maturează

limfocitele T. El reglează reacţiile imunitare şi în special imunitatea celulară. Acţiunea
timusului asupra procesului de limfopoieză şi implicit asupra imunităţii are loc în
special în perioadele prenatală şi postnatală precoce. Timectomia experimentală la
animalele nou-născute determină aplazia organelor limfoide periferice, limfopenie
sanguină, perturbarea imunităţii celulare şi grave tulburări trofice.
Limfocitele T iau naştere în zona externă a corticalei lobulului timic. Aici ele
îşi exprimă markeri de suprafață CD4 şi CD8. Aceste timocite migrează spre
zonele profunde ale corticalei şi se multiplică activ. Limfocitele CD4 sunt limfocite
„inductoare“, pe când limfocitele CD8 sunt limfocite citotoxice şi supresoare.
În timpul procesului de diferenţiere, timocitele îşi exprimă pe suprafața
plasmalemei moleculele complexului major de histocompatibilitate (MHC) prin care
ele sunt capabile să recunoască structurile proprii organismului de structurile
antigenice, deci să diferenţieze structurile se/f de cele non-self.
Diferențierea limfocitelor şi maturarea lor funcțională este controlată de
celulele epiteliale stromale care elimină limfocitele „defecte“.
Limfocitele T care pătrund în circulaţia sanguină vor coloniza organele limfoide
periferice formând „zonele timodependente“ din splină, ganglioni limfatici, apendice
etc. Ele au o viață scurtă, de la câteva ore la câteva zile („limfocite cu memorie“),
dar pot deveni şi limfocite cu viaţă lungă în urma contactului cu un antigen.

Involuţia timusului
După pubertate timusul începe să involueze. Fenomenele de involuție se
manifestă prin reducerea progresivăa parenchimului limfoid, ştergerea diferenţelor
dintre corticala şi medulara lobulului timic, creşterea numărului de macrofage
„ intralobulare, sporirea numărului şi volumului corpusculilor Hassall, dezvoltarea
stromei perilobulare şi apariția unei cantități mari de adipocite în septurile conjunctive
interlobulare sau la nivelul capsulei.

TI
 Histologie medicală
SPLINA
Este un organ limfoid periferic, situat în hipocondrul stâng, între stomac şi
rinichiul stâng, Ea are o formă ovalară, aplatizată, prezentând o față externă convexă
în raport cu peretele toraco-abdominal, o față internă uşor concavă şi doi poli:
polul superior și polul inferior. Pe faţa internă, în zona centrală prezintă hilul splenic,
locul prin care pătrunde în organ artera splenică și nervii splenici şi ies vena splenică
şi vasele limfatice eferente (splina nu are vase limfatice aferente). Greutatea
medie a splinei este de circa 200 g.
La periferie splina este delimitată de o capsulă conjunctivă cu grosimea de
câțiva mm. Capsula splenică este formată din fibre de colagen dispuse ordonat,
rare fibre elastice, fibroblaste şi câteva fibre musculare netede (în partea profundă
a capsulci). Din capsulă se desprind trabecule conjunctive care pătrund în organ şi
se anastomozează delimitând spaţii areolare de formă şi dimensiuni variate. La
nivelul hilului splenic țesutul conjunctiv este mult mai bine reprezentat. Capsula şi
trabeculele conjunctive formează „scheletul“ conjunctiv al splinei care oferă suport
pentru stroma specifică şi pentru parenchimul splenic.
În secțiune, splina prezintă macroscopic două tipuri de structuri:
— pulpa roşie formată dintr-un ţesut îmbibat cu cantități mari de sânge,
— pulpa albă formată din insule albicioase cu diametrul de 1-3 microni
(corpusculii Malpighi) diseminate relativ omogen în structura pulpei roşii.
Stroma splenică este o stromă specifică, fiind formată din țesut reticular
spongios şi celule reticulare. Fibrele de reticulină formează o reţea plexiformă în
ochiurile căreia există celulele parenchimului limfoid. Celulele reticulare sunt celule
stelate cu prelungiri foarte lungi care se inseră pe fibrele de reticulină. Această
stromă este prezentă atât la nivelul pulpei albe cât şi la nivelul pulpei roşii. Stroma
specifică se inseră pe capsula organului, pe septurile (traveele, trabeculele)
conjunctive care se desprind din capsulă şi pe țesutul conjunctiv perivascular. Ea
alcătuieşte o rețea fibrilară fină, puţin rezistentă, ceea ce explică fragilitatea şi
friabilitatea splinei la traumatisme. (Splina este frecvent interesată în traumatismele
abdominale. Ruptura splinei este însoțită de hemoragie internă gravă ceca ce impune
intervenţia chirurgicală şi extirparea organului).
Parenchimul splenic este format din pulpa albă şi pulpa roşie. Arhitectura
parenchimului splenic este determinată în mare parte de dispunerea vaselor
sanguine. Artera splenică, ramură a trunchiului celiac, se divide la nivelul hilului şi
dă mai multe ramuri care pătrund în trabeculele conjunctive ce se desprind din
capsulă. La rândul lor, arterele trabeculare dau ramuri care pătrund în septurile
conjunctive ce se desprind din trabecule. Din aceste ultime ramificații se desprind
artere cu diametrul de circa 0,2 mm care pătrund în parenchimul splenic. Aceste
artere numite „arterele centrale“, sunt înconjurate de o teacă continuă de țesut
limfoid formând „manşoanele limfoide periarteriale“. Manşoanele limfoide sunt
formate din limfocite mici şi rare celule reticulare. Din loc în loc, de-a lungul

72
 Organele şi formațiunile limfopoietice
manşoanelor limfoide periarteriale, apar excentric foliculii limfoizi (corpusculii
Malpighi). Foliculii limfoizi pot fi primari sau secundari.
Manşoanele limfoide (structuri timo-dependente) şi corpusculii Malpighi
(structuri burso-dependente) formează pulpa albă.
Pulpa roşie este formată din cordoanele Billroth şi capilarele sinusoide.
Cordoanele Billroth sunt formate din țesut limfoid care umple spațiile dintre
capilarele sinusoide. Se găsesc aici numeroase celule reticulare care trimit
prelungiri până în lumenul capilarelor sinusoide, numeroase macrofage care
prezintă în citoplasmă resturi de hematii endocitate, hematii întregi sau un pigment
brun de hemosiderină rezultat din fagocitoza hematiilor, plasmocite izolate sau
grupate în insule de 5-6 celule, rare limfocite mici, rare hematii și plachete
sanguine. Stroma este formată din fibre de reticulină care se inseră pe membrana
bazală a capilarelor sinusoide.
Capilarele sinusoide formează o rețea vasculară imensă. Sunt capilare cu
peretele discontinuu, cu lumen neregulat, cu diametrul de la 30 la 100 microni.
Peretele capilar este format din celule endoteliale alungite, cu axul mare în lungul
capilarului, care lasă spaţii largi între ele de circa 10-40 microni. Celulele prezintă
un nucleu turtit, aşezat central; citoplasma conţine organite citoplasmatice comune,
numeroşi microtubuli şi microfilamente, vezicule de pinocitoză. Celulele endoteliale
se joncţionează între ele prin fine punți citoplasmatice laterale şi se sprijină pe o
membrană bazală discontinuă. Reţeaua de fibre de reticulină se dispune în jurul
capilarelor sub forma de inele, la intervale regulate, perpendiculare pe axul vasului,
ca „cercurile în jurul butoiului“ (inelele lui Henle). Printre discontinuităţile capilarelor,
celulele reticulare şi macrofagele îşi trimit prelungirile până în lumenul capilarului
de unde captează antigenele.
Zona marginală este reprezentată de o lamă de țesut limfoid care se interpune
între pulpa albă şi pulpa roşie. Această structură conţine numeroase celule reticulare,
numeroase capilare sinusoide dilatate, macrofage, limfocite, plasmocite, monocite,
hematii, plachete sanguine, resturi celulare.
Vascularizaţia pulpei roşii. Arteriolele pulpei roşii provin din arteriolele
centrale. Unele din aceste arteriole se capilarizează rapid în manşoanele limfoide
periarteriale, altele se capilarizează în zona marginală, iar altele pătrund în pulpa
roşie unde dau ramificații arteriolare scurte şi drepte, neanastomozate, denumite
arteriole penicilinate. Fiecare arteriolă penicilinată dă 2-3 arteriole situate în
cordoanele Billroth. Aceste arteriole pierd elementele elastice şi fibrele musculare
din tunica medie, peretele lor fiind înconjurat de numeroase macrofage și celule
reticulare care realizează o formaţiune elipsoidă denumită „husa Sweigger-Seidel“. .
Capilarele rezultate din artetiole se deschid fie în țesutul limfoid al cordoanelor -
Billroth realizând „circulația deschisă“, fie în sinusoidele splenice, realizând „circulația
închisă“. Prin cordoanele Biliroth circulaţia sângelui se realizează încet, pe când
prin capilarele sinusoide circulaţia este mai rapidă.

73
 Histologie medicală
Capilarele sinusoide se varsă în venele pulpare care conduc sângele în venele
trabeculare, iar de aici în vena splenică. Sângele venos splenic este bogat în lim-
focite, plasmocite şi macrofage care sunt reținute la nivelul ficatului sau pulmonului.
Fiecare capilar sinusoid este prevăzut cu un sfincter precapilar şi un sfincter
postcapilar care reglează circulația sângelui în „sistem închis“ (rapid) sau „sistem
deschis“ (lent). Reglarea circulației sanguine în capilarele sinusoide splenice este
încă insuficient cunoscută.
Circulaţia limfatică a splinei este, de asemenea, mai puţin cunoscută. Ea
începe prin capilare limfatice la nivelul pulpei albe şi în zona marginală. Aceste
capilare confluează în vase limfatice eferente care însoțesc venele splenice şi se
varsă în ganglionii hilari sau din vecinătatea splinei.

Histofiziologia splinei

Splina prezintă numeroase funcții. Ea este un adevărat filtru biologic al

sângelui datorită prezenței a numeroase macrofage şi a „arhitecturii“ microcir-
culaţiei sanguine. Aici sunt reținute şi distruse numeroase antigene care au pătruns
în sistemul vascular sanguin. La nivelul splinei circulaţia în sectorul capilar este
mult încetinită, ceea ce permite un contact mult mai prelungit al macrofagelor cu
masa sanguină. Deschiderea şi închiderea sfincterelor pre- şi posteapilare determină
dirijarea sângelui fie prin capilarele sinusoide (circulație închisă), fie prin structura
cordoanelor Billroth (circulaţie deschisă). Trebuie notat, de asemenea, că
macrofagele splenice prezintă o capacitate de fagocitoză superioară altor macrofage
prezente în măduva osoasă, ficat, pulmon etc.
Ca organ limfoid periferic splina produce limfocite T (în zonele
timodependente) şi limfocite B (în zonele busodependente). Producerea limfocitelor
este urmarea participării splinei la răspunsul imun umoral şi celular.
Prezenţa unui antigen în sânge determină declanşarea unui răspuns imun de
tip umoral care antrenează cooperarea a numeroase categorii de celule. Antigenul
este iniţial captat de macrofagele splenice (care prezintă pe suprafața plasmalemei
receptori specifici) după care este prezentat limfocitelor T „helper“ care, la rândul
lor stimulează transformarea limfocitelor B în imunoblaste, iar apoi în plasmocite.
Acestea produc anticorpi specifici care neutralizează antigenul.
O altă funcţie a splinei este funcţia de eritroclazie. Macrofagele splenice au
capacitatea de a recunoaşte, de a reține şi distruge hematiile îmbătrânite, anormale
sau parțial lezate. Cu ajutorul enzimelor lizozomale, macrofagele au capacitatea
de a denatura partea proteică a hematiilor până la aminoacizi (care sunt eliberați
în sânge) şi de a separa fierul (Fe2+) de nucleul tetrapirolic din structura hemului.
Fierul este conjugat cu o proteină plasmatică (transferina) şi transportat spre măduva
osoasă roşie unde este reutilizat în procesul de eritropoieză, în timp ce restul hemului
se transformă în pigmenți biliari care ajung pe calca venci porte la ficat de unde
sunt eliminaţi prin bilă.

74
 Organele şi formațiunile limfopoietice
Funcţia de rezervor sanguin este mai puţin semnificativă la om. Totuşi în
cazul unor eforturi fizice prelungite, prin contracția fibrelor musculare netede din
structura traveelor conjunctive şi capsulei splenice, se mobilizează o cantitate de
sânge în vasele sanguine.
Unele celule din parenchimul splenic (macrofagele şi limfocitele) prezintă
fenomenul de recirculare sanguină. Monocitele sanguine trec din capilare în
structura cordoanelor Billroth sau zonei marginale, devin macrofage, după care
pot reintra în vasele de sânge ajungând la ficat sau la nivelul pulmonului. Limfocitele
prezintă un proces de recirculare şi mai accentuat. S-a constatat că circa 50% din
limfocitele pulpei albe sunt recirculate.
Funcţia hematopoietică este intensă în viaţa fetală. La nivelul splinei, în
această perioadă se produc toate elementele figurate sanguine. După luna a VII-a
de viață intra uterină, la nivelul splinei dispare țesutul mieloid, astfel că după naştere
splina va produce toată viața numai limfocite. În cazuri patologice (Ieucemii, anemii
severe) splina suferă o „metaplazie mieloidă“ şi produce aceleaşi elemente figurate
ca şi maduva osoasă roşie, datorită conservării potenţialului hematopoietic fetal.

GANGLIONII LIMFATICI
Ganglionii sau nodulii limfatici sunt mici organe limfoide efectoare, periferice,
ce se dezvoltă la confluența vaselor limfatice. Ei deţin o poziție ideală pentru a
capta şi fagocita antigenele pătrunse în organism, care sunt vehiculate pe cale
limfatică. Numărul lor variază de la 500 la 1000, iar masa lor totală este de circa
500-800 g. În organism, ganglionii limfatici se găsesc răspândiţi neuniform, fiind
mai numeroși în axilă, laterocervical, inghinal, mediastinal, periaortic etc.
Ganglionii limfatici au formă de bob de fasole sau de rinichi, fiind delimitaţi la
periferie de o capsulă conjunctivă străbătută de numeroase vase limfatice aferente.
Diametrul lor variază de la câțiva mm la 1,5-2 cm, dar în situații patologice
(adenopatii), în urma pătrunderii unor stimuli antigenici puternici (germeni sau toxine
microbiene, celule tumorale etc.) în structura lor, diametrul ganglionilor creşte
considerabil ajungând să se dubleze sau să se tripleze.
Ganglionii prezintă o margine convexă prin care pătrund vasele limfatice
aferente şi o margine concavă la nivelul căreia se găseşte hilul organului. În hil
există vasele limfatice eferente, vasele de sânge (arteriole, venule), filete nervoase
vegetative şi țesut adipos.
Histologic, în secțiune longitudinală, pornind de la marginea externă spre hilul
organului, ganglionul limfatic prezintă trei regiuni distincte:
— regiunea corticală situată la periferie, imediat sub capsulă, formată din
foliculi limfoizi primari şi secundari;
— regiunea paracorticală sau corticală profundă, reprezentată de o masă
de ţesut limfoid fără limite exacte, interpusă între foliculii limfoizi din corticală şi
cordoanele medulare;

75
 Histologie medicală
— regiunea medulară situată spre hilul organului, formată din cordoanele şi
sinusurile medulare.s
Arhitectura ganglionului limfatic este condiționată de trei structuri histologice:
— scheletul conjunctiv reprezentat de capsulă şi traveele fibroase care se
desprind din ea;
-— vasele limfatice care realizează o rețea complexă și anfractuoasă dispusă
între capsulă şi hilul organului;
— formațiunile limfoide: foliculii limfoizi, paracorticala şi cordoanele medulare.
Din punct de vedere histologic şi histofiziologic, în structura ganglionului există
două elemente structurale distincte: stroma şi parenchimul.
Stroma ganglionului limfatic are două componente: stroma nespecifică şi
stroma specifică.
Stroma nespecifică este formată de capsula organului şi traveele conjunctive
care se desprind din ea şi pătrund în ganglion.
Capsula ganglionului este formată din ţesut conjunctiv dens bogat în fibre de
colagen cu dispunere ordonată. Printre fibrele de colagen se găsesc rare fibre
elastice, rare fibre de reticulină, fibrocite şi puțină substanță fundamentală. Capsula
este străbătută de vasele limfatice aferente care pătrund în ganglion sub un unghi
ascuțit. La locul de deschidere al vaselor limfatice aferente, în structura capsulei
ganglionilor de dimensiuni mai mari pot exista câteva fibre musculare netede.
Grosimea capsulei este variabilă de la un ganglion la altul. Din capsulă se
desprind travee conjunctive fine, mai numeroase în regiunea hilară, care pătrund
în interiorul organului fără să-l lobuleze.
Stroma conjunctivă nespecifică formează un „schelet“ de susținere pentru
stroma specifică şi pentru elementele vasculare.
Stroma specifică a fost pusă în evidență prin metode de impregnație argentică.
Ea este constituită din fibre de reticulină organizate într-o rețea anastomotică
complexă ce se inseră pe faţa internă a capsulei şi pe traveele conjunctive care se
desprind din ea. Printre fibrele de reticulină se găsesc celule reticulare (celule de
formă stelată cu multiple prelungiri) care, pe de-o parte se ancorează de stroma
fibrilară reticulinică, iar pe de altă parte se joncţionează între ele prin desmozomi.
Această stromă citofibrilară este specifică organelor hemolimfopoietice. În ochiurile
reţelei stromale se găsesc celulele parenchimului limfoid.
Parenchimul ganglionului limfatic este reprezentat de țesutul limfoid.
În zona corticală țesutul limfoid este organizat sub formă de foliculi limfatici
primari sau secundari, agminaţi prin corticalele lor. De obicei foliculii limfoizi se
dispun într-un singur rând.
Foliculii primari sunt formaţi din numerose limfocite mici, celule reticulare şi rare
macrofage. Nu conţin plasmocite. Foliculii limfatici secundari sau reactivi sunt de
dimensiuni mai mari decât cei primari; uneori, în urma stimulărilor imunitare intense
aceşti foliculi suferă un proces de hipertrofie, prezentând dimensiuni foarte mari. Ei
prezintă un centru germinativ de formă ovalară cu aspect mai clar datorită prezenţei a

76
 Organele şi formațiunile limfopoietice
numeroase limfoblaste (celulele tinere ale seriei limfocitare) care prezintă un nucleu
mare, voluminos, hipocrom şi nucleolat, citoplasma bogată şi de aspect bazofil. Centrul
germinativ mai conține macrofage, plasmocite şi celule reticulare (denumite și celule
dendritice). Foliculii secundari stimulaţi intens conţin în centrul germinativ numeroase
limfoblaste, limfocite şi plasmocite, în timp ce macrofagele sunt mai reduse numeric.
Foliculii secundari, pe cale de involuţie, se recunosc prin prezenţa în centrul germinativ
a unui număr mare de macrofage şi de limfocite degenerate.
Corticala foliculilor limfoizi este formată din limfocite mici, mature, numeroase,
cu nucleul mare hipercrom, cu citoplasmă puţină, intens bazofilă. Printre limfocite
se găsesc macrofage, plasmocite şi celule reticulare.
Limfocitele din corticala limfoganglionului sunt, în marea lor majoritate, de tip
B. Ele iau naştere în centrul clar germinativ, în urma stimulării antigenice. Se
găsesc şi rare limfocite T inductoare sau T supresoare.
Imediat sub capsula ganglionului se găseşte sinusul subcapsular, iar între foliculii
limfoizi se găsesc sinusurile interfoliculare. La nivelul acestor structuri zona corticală
conţine țesut limfoid mai sărac în celule (ţesut limfoid lax). Aici se găsesc celule
reticulare, macrofage, limfocite, plasmocite şi mastocite.
Zona paracorticală denumită şi corticala profundă, este dispusă între zona
corticală propriu-zisă şi cordoanele medulare. Este formată din numeroase limfocite
mici, celule reticulare, rare macrofage şi rare plasmocite. Un alt element
caracteristic este absenţa foliculilor limfoizi. Accastă zonă se continuă fără nici o
delimitare cu regiunea medulară.
Zona paracorticală este formată preponderent din limfocite T.
Zona medulară este formată din cordoane medulare care se ramifică şi se
anastomozează între elc, separate de capilare sinusoide. Cordoanele medulare
sunt formate preponderent din limfocite mici, macrofage şi plasmocite. Limfocitele
din medulară sunt de tip B. Uneori se găsesc rare granulocite neutrofile, eozinofile,
mastocite şi chiar hematii.

Vasele limfatice ale ganglionului

Ganglionii limfatici se găsesc dispuşi pe traiectul vaselor limfatice. Ei primesc

limfa dintr-un anumit teritoriu al organismului prin vasele limfatice aferente. Aceste
vase sunt prevăzute cu valvule care imprimă direcţia de circulație a limfei. Vasele
limfatice aferente abordează ganglionul prin partea sa convexă, traversează capsula
şi se deschid în sinusul subcapsular (denumit şi sinus marginal). Acest vas limfatic
se găsește imediat sub capsula ganglionului. EI este tapetat spre capsulă de un
rând de celule endoteliale aplatizate; spre corticală, peretele sinusului subcapsular
este mai greu de evidenţiat datorită faptului că endoteliul prezintă multiple
discontinuități prin care pătrund celule din parenchimul limfoid. Sinusul subcapsular
se continuă în profunzimea ganglionului cu sinusurile perifoliculare. De aici limfa

77
 Histologie medicală
străbate zona paracorticală şi se acumulează în sinusurile medulare. În apropierea
hilului, sinusurile medulare confluează şi generează 1-2 vase limfatice eferente
care părăsesc ganglionul prin hil.
Sinusurile limfatice sunt capilare limfatice cu lumenul neregulat, anfractuos, de
dimensiuni variate şi cu peretele discontinuu. Endoteliul care delimitează sinusurile
limfatice este format din celule aplatizate așezate pe o membrană bazală discontinuă.

Vascularizaţia sanguină

Ganglionul limfatic primeşte la nivelul hilului 1-2 artere. Acestea se divid în

mai multe artere care străbat medulara prin septurile conjunctive fibroase
intercordonale, apoi străbat zona paracorticală şi zona corticală. În apropierea
capsulei ele se termină prin formarea a numeroase arcade vasculare subcapsulare.
Petot parcursul lor, arterele dau colaterale numeroase care vascularizează teritorii
variate ca dimensiuni în medulară, paracorticală şi corticală. Rețeaua de capilare
formată din arteriole este mai săracă la nivelul corticalei și mult mai densă la
nivelul medularei. Capilarele fuzionează formând venule postcapilare. Venulele
converg spre hilul organului unde formează 1-2 vene care părăsesc ganglionul.
În zona paracorticală, venulele postcapilare prezintă un endoteliu înalt, de
formă cubică, cu numeroase limfocite care traversează peretele vasului. Acest
pasaj limfocitar este activ şi selectiv şi reprezintă locul de recirculare al limfocitelor
din sânge spre parenchimul ganglionar.

Histofiziologia ganglionului

Ganglionii limfatici sunt adevărate filtre biologice interpuse de-a lungul vaselor
limfatice. Antigenele vehiculate pe cale limfatică ajung la nivelul ganglionului. Aici
sunt recunoscute de celulele imunocompetente ca structuri „non-self“, sunt extrase
din limfă de către macrofage şi celulele dendritice şi prezentate limfocitelor
imunocompetente care declanşează un răspuns imun celular sau umoral. Dacă
răspunsul imun este de tip umoral se constată o proliferare a celulelor din centrul
germinativ al foliculilor limfoizi cu apariţia a numeroase limfocite B. Unele dintre
aceste limfocite se transformă în plasmocite, celule producătoare de anticorpi.
Dacă răspunsul imun este de tip celular se constată o hiperplazie a zonei
parafoliculare datorită formării de clone de limfocite T efectoare.
Prezenţa unor antigene la nivelul ganglionului determină hipertrofia acestuia
(adenopatie).

78
 Organele şi formațiunile limfopoietice
Alte formaţiuni limfoide
La nivelul mucoasei tubului digestiv există numeroase formaţiuni limfoide
care au rolul de a capta şi neutraliza antigenele pătrunse în organism pe această
cale. Structuri limfoide similare, mai puţin organizate, se găsesc și la nivelul
mucoaselor respiratorii şi urinare. Aceste mucoase conțin în corionul lor un țesut
limfoid lax, cu numeroşi foliculi limfoizi, care formeazăo barieră imunitară continuă.
Formațiunile limfoide prezente în aceste mucoase secretă numeroase
imunoglobuline (Ig.G, Ig.A) care străbat grosimea epiteliului de suprafață şi formează
un strat continuu la polul apical al celulelor epiteliale. În plus, în grosimea epiteliului
de acoperire există celule capabile de a capta antigenele şi de a reveni în corion, la
nivelul structurilor limfoide unde este stimulată producerea de anticorpi specifici.

AMIGDALELE
La nivelul istmului buco-faringian există mai multe structuri limfoide denumite
amigdale (amigdala palatină, tubară, linguală, faringiană). Ele sunt conectate prin
vase limfatice şi formează o structură morfofuncţională cunoscută sub numele de
„cercul limfatic Waldeyer“.
Toate amigdalele prezintă o structură histologică asemănătoare. Structurile
limfoide amigdaliene sunt acoperite la suprafață de epiteliul de acoperire care este
de tip malpighian fără keratinizare pentru amigdalele palatine, tubare și linguale şi
de tip respirator pentru amigdala faringiană. Epiteliul de acoperire trimite în
profunzimea corionului prelungiri denumite cripte amigdaliene. Aceste cripte sunt
înguste şi profunde la nivelul amigdalei palatine şi faringiene şi mai largi şi
superficiale la nivelul amigdalei linguale şi tubare. În lumenul criptelor se găsesc
limfocite, antigene, detritusuri celulare, mucus. În criptele înguste secrețiile pot
persista şi bacteriile se pot multiplica rapid dacă capacitatea imunitară scade. Se
produce astfel inflamația amigdalelor (amigdalită). Criptele largi permit evacuarea
conţinutului cu uşurinţă, de aceea ele se inflamează mult mai greu.
Structura histologică a epiteliului de acoperire este greu de observat datorită
unor „pânze“ de limfocite ce străbat epiteliul de suprafață şi cad în lumenul organului.
În plus, în structura epiteliului de acoperire există celule Langerhans (celule
dendritice) care captează antigenele de la suprafaţa epiteliului sau criptei
amigdaliene şi apoi migrează în corion prezentând antigenele captate celulelor
imunocompetente și astfel se inițiază răspunsul imun.
Corionul mucoasei prezintă numeroși foliculi limfoizi secundari, agminați prin
corticalele lor, în imediata vecinătate a criptelor sau sub epiteliul de suprafață. O
criptă amigdaliană împreună cu foliculii limfoizi din jur constituie un lobul amigda-
lian. În urma unor stimulări antigenice repetate, centrul clar germinativ al foliculilor
se poate hipertrofia. Foliculii limfoizi conţin limfocite B care iau naştere din limfo-
blastele centrului germinativ. Numeroase limfocite B se transformă în imunoblaste

79
 Histologie medicală
şi apoi în plasmocite, celule ce produc anticorpi specifici care acționează împotriva
unui anumit antigen.
La periferia foliculilor limfoizi se găseşte un infiltrat limfocitar dens care este
format preponderent din limfocite T. Pânzele limfoide care se găsesc în corion şi
străbat epiteliul de suprafaţă conţin preponderent limfociteT.
Inflamaţiile repetate ale amigdalelor determină hipertrofia acestora, modifi-
carea structurii histologice şi reducerea capacităţii imune. Uneori ele se pot trans-
forma în „focare de infecție“, stare în care se impune înlăturarea lor chirurgicală.

PLĂCILE PEYER
Sunt structuri limfoide ovalare de circa 1-2 cm lungime, situate în mucoasa şi
submucoasa din partea terminală a intestinului subțire, pe partea opusă inserției
mezenterului. Fiecare placă Peyer conţine între 20 şi 40 foliculi limfoizi agminaţi.
Foliculii sunt de dimensiuni mari şi bombează la suprafaţa intestinului. Sunt foliculi
secundari care prezintă un centru germinativ mare, bogat în limfoblaste, macrofage
şi rare plasmocite. În afara foliculilor limfoizi se găseşte un infiltrat limfocitar
difuz, format preponderent din limfocite T, care infiltrează structurile vecine şi
face ca limitele plăcilor Peyer să fie greu de precizat.
Vilozităţile intestinale sunt rare şi de dimensiuni mai reduse la nivelul plăcilor
Peyer. Epiteliul de suprafață conține numeroase limfocite ce străbat mucoasa şi
cad în lumenul intestinului.

80
 APARATUL CARDIO-VASCULAR

Aparatul cardiovascular este constituit dintr-un „sistem tubular închis“ destinat

transportului sângelui şi limfei în tot organismul. Pe această cale sunt transportate
spre țesuturi o multitudine de substanţe destinate metabolismului celular (oxigen,
aminoacizi, glucoză, acizi graşi liberi, ioni, vitamine, enzime, hormoni, factori de
creştere), diverse celule ale sistemului imunitar, imunoglobuline, şi sunt preluate de
la celule şi țesuturi produşii de sinteză ai acestora care sunt transportați spre alte
celule şi țesuturi sau produşii reziduali (CO, ureea, acidul uric, creatinina etc.)
care sunt transportaţi spre căile de eliminare (rinichi, plămâni, piele).
Cunoscut şi sub numele de sistem circulator, aparatul cardio-vascular este
format dintr-un organ central, cordul, conectat cu un sistem tubular prin care circulă
sângele şi limfa (vasele sanguine şi vasele limfatice). EI funcţionează continuu şi
autonom. Oprirea circulaţiei într-un teritoriu, privează de oxigen teritoriul respectiv
(anoxie) ceea ce duce la moartea celulelor şi țesuturilor dacă circulaţia nu se
restabileşte rapid.
Sistemul circulator este format dintr-o serie de organe şi structuri histologice
diferite morfologic şi funcţional, şi anume:
— inima: organ musculos, cavitar, cu funcţie de pompă;
— arterele sunt conducte eferente care se desprind de la baza inimii şi conduc
fie sânge nutritiv spre ţesuturi şi organe (aorta şi ramificaţiile ei), fie sânge încărcat
cu CO, spre plămâni (artera pulmonară şi ramificaţiile ei). Cele două mari artere,
pe măsură ce se îndepărtează de cord se ramifică arborescent reducându-și
diametrul progresiv, dar suprafaţa totală de secţiune creşte, ceea ce explică
reducerea presiunii arteriale cu cât ne îndepărtăm de cord;
— capilarele sanguine sunt vase de calibru mic care rezultă din ultimele
ramificații ale arterelor. Ele formează imense rețele anastomotice în țesuturi şi
organe, care asigură schimburile gazoase, metabolice şi umorale dintre sânge şi
elementele biologice constitutive ale acestora;
— venele sunt conducte aferente care adună sângele de la capilare tisulare
şi-l conduc spre cord. Pe măsură ce se apropie de cord venele confluează, astfel
că numărul lor se reduce progresiv, dar calibrul acestora creşte.

81
 Histologie medicală
— sistemul vascular limfatic este o anexă a sistemului circulator sanguin
cu rolul de a aduce în sistemul circulator limfa şi o parte din lichidul interstițial
nerecuperat din ţesuturi de către capilarele sanguine.

Histogeneza

Inima îşi are originea în mezodermul splahnic într-o arie denumită placă
cardiogenă. Dezvoltarea inimii începe în jurul săptămânii a IIl-a de sarcină. Din
placa cardiogenă apar două tuburi endoteliale care se unesc și formează tubul
cardiac primitiv. Miocardul, ca şi pericardul, se dezvoltă tot din mezodermu! splahnic.
Pe măsură ce tubii cardiaci se apropie unul de altul ei se dilată, generând camerele
primitive ale inimii. Bulbul inimii situat antero-cranial va genera trunchiul arterial.
A doua cameră va forma ventriculul primitiv, iar a treia, atriul primitiv. A patra
cameră devine sinusul venos care primeşte venele ombilicală şi vitelină, şi mai
târziu, venele cardinale comune. Camerele inimii primitive sunt delimitate la exterior
de porțiuni mai îngustate, iar la interior de îngroşări ale endocardului, denumite
pernuţe endocardice.
Între săptămânile a IV şi a VIII de viaţă embrionară, tubul cardiac primitiv
suferă o serie de rotații şi ascensionări ale cavităţilor sale, urmate de apariţia septurilor
interatrial, atrio-ventricular şi interventricular care vor genera forma finală a cordului.
Miocardul ventricular se va dezvolta mult mai rapid decât cel atrial.
Mezenchimul subendocardic va forma o îngroşare în jurul fiecărui orificiu atrio-
ventricular din care se vor dezvolta scheletele conjunctive fine ale valvulelor mitrală
Şi tricuspidă. La realizarea structurilor valvulare contribuie şi endocardul primitiv.
Alungirea şi răsucirile tubului cardiac primitiv fac ca acesta să se includă în
sacul pericardic,

INIMA
Inima sau cordul, organul central al aparatului cardio-vascular, este un organ
cavitar, musculos, situat în mediastinul anterior, având o greutate de circa 275-350
grame. Peretele său este format preponderent din ţesut muscular cardiac care
asigură, prin contracții ritmice, circulaţia sângelui şi limfei prin vase. Inima este
deci organul propulsor, colector şi distribuitor al sângelui şi limfei.
Inima umană, ca a oricărui mamifer, este formată din patru cavități: două
atrii (drept şi stâng) şi două ventricule (drept şi stâng). Atriul comunică cu ventriculul
de aceeaşi parte prin intermediul orificiului atrio-ventricular prevăzut cu câte o
valvulă (tricuspida pe partea dreaptă şi bicuspida sau mitrala pe partea stângă).
Atât atriile cât şi ventriculele sunt despărțite complet prin septul interatrial şi
respectiv septul interventricular, ceea ce a făcut să se vorbească de „inima dreaptă“
şi, respectiv „inima stângă“.

82
 Aparatul cardio-vascular
Peretele atriului drept are o grosime medie de circa 0,2 cm. Suprafața sa
internă nu este netedă ci uşor accidentată datorită unor trabecule musculare
denumite muşchii pectinaţi.
Atriul drept primește sângele venos adus de cele două vene cave şi sinusul
coronar. Orificiul venei cave superioare nu are valvule, iar orificiul venei cave
inferioare prezintă, inconstant, rudimente valvulare care proemină în lumenul vasului
sub forma unor cute ale tunicii interne. Sinusul coronar, care se deschide între
vena cavă inferioară şi valvula tricuspidă, prezintă şi el valvule rudimentare.
Atriul stâng are o grosime de 0,3 cm, iar suprafaţa sa internă este mai
netedă. Auriculul stâng prezintă o suprafață ușor accidentată datorită prezenţei
mușchilor pectinaţi. Pe peretele postero-lateral prezintă patru orificii ale venelor
pulmonare prin care sângele oxigenat de la pulmon este adus în circulația sistemică.
Venele pulmonare nu prezintă valvule.
Suprafața septului interatrial este netedă la nivelul atriului stâng şi poate conţine
o mică adâncitură centrală corespunzând fosei ovale.
Ventriculul drept, situat anterior faţa de celelalte camere ale cordului, are
o grosime a peretelui de circa 4-5 mm. Faţa internă prezintă numeroase trabecule.
Peretele ventriculului stâng are o grosime medie de 2-3 ori mai mare decât
cea a ventriculului drept, ajungând la 8 — 15 mm.
[Miocardul este dispus în straturi şi sub formă de fascicule spiralate. El se
inseră pe scheletul fibros de la baza inimii.]
Din punct de vedere histologic peretele inimii este structurat din 3 tunici
concentrice care se continuă cu tunicile vaselor sanguine care vin sau pleacă de la
cord, motiv pentru care inima este considerată un vas sanguin cu peretele modificat.
Aceste tunici sunt:
— endocardul;
— miocardul;
— pericardul.
1. Endocardul sau tunica internă a cordului tapetează pereții cavităţilor
cardiace și se continuă cu tunica internă a vaselor care vin sau pleacă de la inimă.
EI este constituit din:
— endoteliu;
— stratul subendotelial;
— stratul subendocardic.
Endoteliul este format dintr-un epiteliu simplu pavimentos, aşezat în strat
continuu pe o membrană bazală. El se continuă fără nici o limită cu endoteliul
vaselor mari de la baza cordului.
Stratul subendotelial sau lamina propria se găseşte imediat sub membrana
bazală a endoteliului. Este reprezentat de o lamă de țesut conjunctiv lax în care se
găsesc rare celule conjunctive, fibre de colagen fine orientate în toate direcțiile,
rare fibre de reticulină şi elastice. În partea profundă a acestui strat fibrele colagene

83
 Histologie medicală
se densifică, se orientează paralel cu suprafaţa endocardului, iar fibrele elastice
formează membrane sau reţele elastice.
Stratul subendocardic este format din ţesut conjunctiv lax care se continuă
cu țesutul conjunctiv interstiţial al miocardului.
Endocardul, în ansamblul său, prezintă variaţii de grosime şi de structură de
la o cavitate a cordului la alta şi de la o zonă Ia alta a acelciaşi cavități. Astfel, la
nivelul atriului, endocardul conţine un endoteliu continuu şi un strat de țesut conjunctiv
lax bogat în fibre elastice ce formează o membrană elastică fenestrată, vase de
sânge, nervi, adipocite şi elemente ale sistemului excito-conductor.
În spaţiul dintre benzile de fibre musculare atriale, peretele muscular al atriului
este mult mai subţire astfel încât țesutul conjunctiv al endocardului fuzionează pe
alocuri cu țesutul conjunctiv subepicardic.
Endocardul atriului stâng este mai gros şi mai opac decât cel al atriului drept
datorită presiunii mai mari din venele pulmonare care pătrund în atriu și care
determină o îngroşare adaptativă a acestuia. El conţine mai multe fibre de colagen
decât cel drept. La locul de deschidere al venelor pulmonare endocardul este mult
mai bogat în fibre de colagen decât în restul atriului.
Endocardul ventricului drept este similar celui din celelalte camere dar prezintă
grosimi variabile în funcţie de zona ventriculului. Spaţiul subendocardic conţine
membrane elastice fenestrate; mai pot fi găsite şi fascicule de fibre musculare netede,
în special în septul interventricular. La nivelul septului interventricular mai conţine
vase de sânge, nervi şi elemente ale sistemului excitoconductor.
Endocardul ventriculului stâng este puțin mai gros decît endocardul
ventriculului drept din cauza presiunii hemodinamice ridicate care apare în timpul
sistolei ventriculare.

Valvulele inimii

Orificiile atrio-ventriculare, aortic şi al arterei pulmonare sunt prevăzute cu

câte un aparat valvular care dirijează fluxul sanguin într-o anumită direcţie.
Există două tipuri de valvule cardiace:
— valvule atrio-ventriculare;
— valvule semilunare.
Valvulele inimii sunt format dintr-un schelet conjunctiv dens, fibros, dispus
central, învelit de endocard.
Valvulele atrio-ventriculare (mitrala şi tricuspida) prezintă un schelet fibros
bogat în fibre de colagen şi puţine fibre elastice care, la baza valvulelor, se continuă
cu inelul fibros al orificiului atrio-ventricular, iar la marpinea liberă a valvulei se
continuă cu cordajele tendinoase ce se inseră pe muşchii papilari ai ventriculului.
Scheletul central al valvulelor este învelit atât pe ambele feţe (atrială şi
ventriculară) de endocard. Stratul subendocardic, mai bine dezvoltat la tineri conține
proteoglicani, fine fibre colagene şi elastice, fibroblaste şi alte celule conjunctive.

84
 Aparatul cardio-vascular
Cordajele tendinoase şi muşchii papilari împiedică prolapsul valvulelor atrio-
ventriculare spre atrii în timpul sistolei ventriculare. Cordajele tendinoase sunt
formaţiuni fibrilare alcătuite în zona centrală din fibre de colagen aranjate
longitudinal, înconjurate de fibre de colagen şi fibre elastice cu orientare uşor
spiralată. Printre fibrele conjunctive se găsesc proteoglicani și chiar mici vase de
sânge (provenite din muşchii papilari). Aceste formaţiuni sunt acoperite de un
endoteliu subțire care se continuă cu endoteliul endocardului.
Valvulele semilunare, în număr de trei pentru fiecare orificiu, au formă de
cuib de rândunică şi delimitează orificiile aortei şi pulmonarei. Au o structură similară
cu cea a valvulelor atrio-ventriculare numai că prezintă un schelet fibros mai
dezvoltat, iar la marginea liberă prezintă o îngroşare fibroasă (nodulul lui Aranțius).
Printre fibrele de colagen există, mai ales la tineri, câteva fibre elastice şi rare
fibrocite. Nu se leagă de alte structuri prin cordaje tendinoase. La marginea liberă
a valvulelor, endocardul ventricular se continuă cu endoteliul care tapetează faţa
concavă a valvulelor şi faţa internă a aortei şi pulmonarei. Valvulele aortice prezintă
un schelet fibros puţin mai gros față de valvulele pulmonare datorită presiunii mai
ridicate la care trebuie să facă față.
Valvulele inimii nu sunt vascularizate, hrănirea lor realizându-se prin difuziune
din plasma cavităților cordului.
2. Miocardul sau tunica mijlocie este formată din țesut muscular striat cardiac.
Țesutul muscular cardiac reprezintă o formă particulară de ţesut muscular
striat, fiind format din fibre musculare striate, uninucleate, joncționate între ele
prin discuri intercalare.
După aspectul histologic şi funcția pe care o îndeplinesc, celulele musculare
candiace se clasifică în:
— celule miocardice propriu-zise (celule lucrătoare sau miocardocite) care
intră în structura muşchiului cardiac şi asigură funcţia de pompă a inimii;
— celule nodale (celule excitoconductoare) care formează țesutul nodal al
cordului ce asigură geneza şi conducerea undei de depolarizare a miocardului.
Miocardocitele lucrătoare intră în structura miocardului atrial şi ventricular,
precum şi în structura muşchilor papilari. Ele prezintă caractere morfologice care
le diferențiază net de celulele excito-conductoare.
În structura miocardului fibrele miocardice se organizează în fascicule sau
rețele plexiforme a căror orientare generală este vizibilă macroscopic. Ele se
joncţionează prin intermediul discurilor intercalare sau striilor scalariforme
Eberth. Discul intercalar reprezintă un complex joncțional cu structură şi
funcționalitate particulară, prezent numai în miocard.
Miocardocitele sunt celule cilindrice având un diametru de 15-30 um, iar
lungimea de 50-130 um. Capetele lor sunt adesea ramificate formând adevărate
rețele anastomotice.
În sarcoplasmă prezintă unul, sau mai rar doi nuclei ovalari, situaţi central, cu
axul lung în axul celulei. Substratul contractii, reprezentat de miofibrile, este bine

85
 Histologie medicală
dezvoltat. Miofibrilele sunt aşezate ordonat şi prezintă striaţii transversale
caracteristice fibrelor musculare striate. În jurul nucleului striaţiile transversale
sunt absente.
Între miocardocitele anastomozate se găsește puţin ţesut conjunctiv la
persoanele tinere. În acest interstițiu există numeroase capilare sanguine şi limfatice,
fibre şi celule conjunctive, substanță fundamentală şi filete nervoase.
Deşi sunt asemănătoare între ele, miocardocitele lucrătoare nu sunt identice.
Ele prezintă aspecte morfologice variabile ca urmare a adaptării la lucrul mecanic
pe care-l efectuează. În acest sens există două categorii de celule miocardice:
— miocardocite ventriculare;
— miocardocite atriale.
Miocardocitele ventriculare sunt mai voluminoase, având un diametru de 15-
25 um. Sarcoplasma este săracă în reticul endoplasmic neted şi aparat reticular
Golgi, dar conţine cantităţi mari de mitocondrii voluminoase. Miofibrilele sunt
numeroase, dense, paralele cu axul mare al celulei, iar sistemul T este foarte
dezvoltat. Striile intercalare Eberth sunt mai evidente.
Miocardocitele atriale au un diametru de 6-25 pm. Sarcoplasma conţine mai
multe organite comune şi mai puţine miofibrile. În sarcoplasma acestora s-au
identificat granule de secreție de formă sferică, cu un diametru de circa 500 nm
localizate preponderent perinuclear.
Aceste granule, semnalate pentru prima dată de către George Emil Palade în
1961 (cercetător de origine română, laureat al premiului Nobel), conţin un factor
de natură polipeptidică care produce diureză prin natriureză şi kaliureză masivă.
Acest factor a fost denumit auriculină, atriopeptină sau factorul natriuretic
atrial (ENA).
Factorul natriuretic atrial produce vasoconstricția arteriolei eferente a
glomerulului renal, crescând diureza şi reducând tensiunea arterială. EI are acţiune
antagonică sistemului renină- angiotensină — aldosteron, fiind cea mai puternică
substanță natriuretică endogenă cunoscută până în prezent.
Miocardocitele sunt celule înalt diferenţiate care şi-au pierdut capacitatea de
diviziune. De aceea, pentru efectuarea unui lucru mecanic intens şi susținut,
miocardocitele se hipertrofiază. Acest proces constă în creşterea volumului celular,
creşterea masei proteinelor contractile şi a numărului de mitocondrii. În aceste
condiţii, în țesutul conjunctiv interstiţial creşte cantitatea de matrice extracelulară
şi în special creşte cantitatea de colagen care, peste anumite limite reduce
performanţa de pompă a cordului.
La om capacitatea de regenerare a fibrelor musculare miocardice este practic
nulă. De aceea repararea leziunilor rezultate din distrugerea miocardocitelor (în
cardiopatia ischemică sau în infecții virale) se realizează prin proliferare conjunctivă
şi apariția unui țesut fibros cicatricial.

86
 Aparatul cardio-vascular
Discurile intercalare reprezintă joncțiuni celulare complexe prezente între
capetele miocardocitelor. Două discuri intercalare adiacente delimitează o celulă
miocardică. Ele sunt structuri microscopice specifice, prezente numai la nivelul
țesutului striat cardiac.
În microscopia fotonică, în coloraţii uzuale, secţiunile longitudinale prin fibrele
musculare cardiace evidenţiază discurile intercalare ca nişte striații transversale groa-
se, perpendiculare pe axul mare al celulelor, slab acidofile, dispuse la intervale relativ
regulate. Datorită acestui aspect au fost denumite şi sfrii/e scalariforme Eberth.
Constituite prin atașarea membranelor a două celule adiacente, discurile
intercalare au o arhitectură complexă. Ele constituie zone joncționale care asigură
atât coeziunea miocardocitelor cât şi cuplarea lor funcțională. Discurile intercalare
sunt dispuse la nivelul unei atrii Z terminale şi prezintă două tipuri de joncţiuni de
adezivitate care asigură o rezistență mecanică deosebită:
— fascia adherens (joncţiunea intermediară, zonula adherens);
— macula adherens (desmozomi).
Discurile intercalare conţin şi joncţiuni comunicante de tip „gap“ sau „nexus“.
La mamifere joncţiunile gap reprezintă la nivelul miocardocitelor auriculare
circa 6%, iar la miocardocitele ventriculare 10-13% din suprafața discului intercalar.
Pe lângă faptul că permit un schimb important de material sarcoplasmatic şi
genetic, nexusurile reprezintă şi căi de transmitere a undei de depolarizare de la o
celulă la alta, deoarece rezistența electrică a acestor joncțiuni este de aproximativ
2000 de ori mai mică decât în restul sarcolemei.

Sistemul excitoconductor al inimii

În structura miocardului există celule capabile să se depolarizeze ritmic şi să

transmită undele de depolarizare miocardocitelor lucrătoare, Aceste celule denumite
şi celule cardionectoare formează sistemul excitoconductor al cordului, care
cuprinde următoarele structuri:
— nodulul sinoatrial (Keith-Flack) situat în peretele lateral al atriului drept,
în apropierea orificiului de vărsare al venei cave superioare. Celulele sale sunt
dispuse în jurul unei artere proprii. EI are o suprafaţă de 2 x 6 mm;
— nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara) situat în peretele postero-
inferior al atriului drept, imediat deasupra inserției valvulei interne a tricuspidei.
Acest nodul este mai voluminos şi are un contur neregulat. EI se continuă cu
următoarea structură a sistemului excitoconductor;
— fasciculul atrioventricular Hiss, singura legătură musculară între cele
două etaje ale cordului. Acesta porneşte din nodulul atrioventricular sub forma
unui fascicul voluminos de miocardocite, coboară pe partea postero-laterală dreaptă
a septului interventricular şi după circa 1,5 cm se împarte în două ramuri: ramura
dreaptă şi ramura stângă;

87
 Histologie medicală
Ramura dreaptă coboară pe partea dreaptă a septului interventricular, se
ramifică arborescent şi se continuă cu celulele Purkinje. Ramura stângă străbate
septul interventricular şi, la nivelul ventriculului stâng, se ramifică în două braţe:
brațul anterior și brațul posterior care merg pe peretele anterior și, respectiv, posterior
al ventriculului stâng. Acestea se continuă cu rețeaua celulelor Purkinje din peretele
ventriculului stâng.
În unele afecțiuni cardiace, mai ales în cardiopatia ischemică, se produce o
distrugere a celulelor fasciculului Hiss (mai frecvent a celulelor componente ale
ramurilor) rezultând blocuri de ramură, cu efecte negative considerabile asupra
funcţiilor cordului.
— celulele Purkinje, o reţea celulară subendocardică care leagă fasciculul
Hiss de miocardocitele lucrătoare ventriculare.
Celulele sistemului excitoconductor au dimensiuni mai reduse şi se dispun în
grămezi fără nici o orientare la nivelul nodulilor sino-atrial şi atrio-ventricular sau
în fascicule la nivelul fasciculului Hiss şi ramurilor sale. La periferia sa, sistemul
excitoconductor este delimitat de o teacă fină de ţesut conjunctiv.
În jurul nodulului sino-atrial şi atrio-ventricular, în țesutul conjunctiv se găsesc
numeroase terminaţii libere de tip colinergic şi adrenergic care participă la
influențarea activităţii cardiace.

Scheletul fibros al cordului

Miocardul şi țesutul conjunctiv fibros al valvulelor cardiace se inseră pe un

țesut conjunctiv dens, fibros, prezent în structura cordului care formează „scheletul
fibros al cordului“.
Acesta este format din:
— trigonul fibros format dintr-un ţesut conjunctiv dens fibros care se dispune
între orificiile atrio-ventriculare și inelul de inserţie al aortei şi al arterei pulmonare;
— septul membranos prezent în grosimea septului interventricular;
— inelele fibroase formate din țesut conjunctiv dens care înconjoară orificiile
de origine ale aortei, arterei pulmonare și orificiile atrio-ventriculare.
3. Pericardul sau tunica externă a cordului este o seroasă care, pe de-o
parte protejează cordul, iar pe de altă parte contribuie la ancorarea lui de organele
mediastinale din jur.
Pericardul este format din două foiţe:
— pericardul seros sau foița internă;
-— pericardul fibros sau foiţa externă.
Cele două foiţe se continuă la baza cordului una cu alta delimitând între ele o
cavitate (cavitatea pericardică) în care se găseşte o cantitate foarte mică de lichid
ce favorizează mişcările cordului. Inflamaţia pericardului şi apariția de lichid în
cantitate mare în cavitatea pericardică poartă numele de pericardită.

38
 Aparatul cardio-vascular
Pericardul seros sau visceral poartă numele de epicard. El este format, de
la exterior spre interior (spre miocard) din următoarele structuri histologice:
— mezoteliu (un epiteliu pavimentos simplu, continuu) care tapetează întregul
pericard şi contribuie la secreția şi resorbția lichidului pericardic;
— membrana bazală a mezoteliului;
— țesutul conjunctiv submezotelial. Acest țesut este format în partea externă
dintr-un ţesut conjunctiv dens, bogat în fibre de colagen elastice, cu rarc fibrocite,
cu dispunere semiordonată şi grosime variabilă în funcţie de vârstă. EI formează o
membrană conjunctivă continuă, relativ subțire. În partea profundă țesutul conjunctiv
epicardic are o structură mai laxă, iar la adult prezintă numeroase adipocite. E] se
continuă cu țesutul conjunctiv interstiţia! al miocardului. În structura sa există vase
sanguine (arterele coronare şi principalele lor ramificații, venele cordului), vase
limfatice şi fibre nervoase.
Pericardul fibros sau foița externă (pericardul parietal) continuă la baza
cordului pericardul seros. EI are o structură similară cu a pericardului seros numai
că țesutul conjunctiv este mai bogat în fibre de colagen inextensibilc şi conține mai
puţine vase sanguine şi limfatice.

Vascularizaţia inimii

Inima este unul dintre cele mai vascularizate organe datorită lucrului mecanic
pe care-l efectuează. Ea primeşte sânge arterial prin cele două artere coronare
care se desprind de la baza aortei. Cele două artere se ramifică abundent
subepicardic rezultând artere şi arteriole care pătrund în miocard, generând o rețea
abundentă de capilare care se dispun printre fibrele miocardice.
În grosimea musculaturii miocardice există, în afara patului de capilare, o bogată
rețea anastomotică de canale neregulate care se numesc sinusoide miocardice.
Aceste sinusoide primesc sânge de la arterele coronare şi capilare şi comunică cu
venele coronare. Sinusoidele miocardice se găsesc, de asemenea, în trabecule.
Datorită forţei pe care o generează, peretele ventricular prezintă numeroase
canale vasculare constând în canale intratrabeculare ce leagă sinusoidele miocardice
de venele tebesius. Circulația miocardică este puternic suplinită cu asemenea canale
vasculare mici, ce formează un sistem circulator intramural. Această reţea extinsă
de canale, ce conduce sângele printre fibrele musculare cardiace, provine din
arterele coronare şi drenează o parte din sânge în venele coronare, iar o altă parte
în sinusoidele miocardice, iar de aici în lumenul cavităților inimii. Legătura dintre
arterele coronare şi camerele cardiace se realizează prin vasele arterioluminale.
Între vasele inimii există numeroase anastomoze: arterio-venoase, interarteriale
sau arterioluminale. La nivelul vaselor mici există canale de legătură între capilarele
tipice şi sinusoidele miocardice sau între capilare și venele tebesius. Totuşi aceste
reţele anastomotice sunt puțin numeroase, de calibru redus, astfel că obstrucţia unei
artere provoacă necroza (infarctul) teritoriului pe care artera respectivă îl iriga.

89
 Histologie medicală
Capilarele limfatice miocardice sunt dispuse într-o rețea vastă cu capacitatea
de trei ori mai mare decât a celei sanguine. Ele drenează limfa în rețeaua limfatică
subepicardică.

Inervația cordului

Inervaţia cordului este vegetativă, simpatică şi parasimpatică, senzitivă şi

motorie. Fibrele simpatice provin din coarnele laterale ale măduvei cervico-dorsale,
unde se află neuronul preganglionar al căii eferente. Neuronul postganglionar se
află în ganglionul cervical superior. Fibrele sale ajung în vecinătatea nodulului
sinoatrial accelerând ritmul cardiac.
Fibrele parasimpatice aparțin nervului vag. Ele determină reducerea ritmului
cardiac, acţionând inhibitor asupra nodulului sinoatrial.
Fibrele senzitive vagale, localizate în special la nivelul endocardului şi
pericardului sunt implicate în fiziopatologia durerii cardiace în cazul hipoxiei
miocardice (cardiopatiei ischemice).

Sistemul circulator sanguin este format dintr-un sistem tubular închis care
porneşte şi se întoarce la cord. După amploarea sa şi mai ales după funcţiile pe
care le îndeplineşte, sistemul circulator sanguin este compus din două subsisteme
şi anume, mica și marea circulație.
Mica circulaţie începe cu artera pulmonară, a cărei origine este la baza
ventriculului drept se continuă cu arterele pulmonare (dreaptă şi stângă) care, la
rândul lor, se ramifică arborescent în plămâni, până la arteriole şi capilare pulmonare.
Ele duc la plămâni sânge de tip venos (încărcat cu CO,). După ce se efectuează
hematoza, sângele se întoarce la cord prin vase de tip venos de calibru din ce în ce
mai mare. În final rezultă patru vene pulmonare care transportă în atriul stâng
sânge încărcat cu O,.
Marea circulație începe cu artera aortă. Ea are originea în ventriculul stâng.
Aorta dă numeroase ramificații, care la rândul lor se dicotomizează până la arteriole
şi capilare, prin care sângele nutritiv ajunge la organe şi țesuturi. De la organe şi
ţesuturi sângele se întoarce la cord prin vene care confluează în cele două vene
cave (superioară şi inferioară)
Se poate afirma că sistemul circulator sanguin este format din următoarele
tipuri de vase: arterc, capilare, vene.
Din punct de vedere structural, vasele de sânge, cu excepția capilarelor,
prezintă în structura peretelui lor, de la interior spre exterior, trei tunici concentrice:
— tunica internă sau intima;
— tunica mijlocie sau media;

90
 Aparatul cardio-vascular
— tunica externă sau adventicea.
Aspectul histologic al vaselor sanguine diferă în funcţie de tipul de vas, de
calibrul lui şi de funcţia pe care o îndeplineşte.
L. Arterele sunt vasele sanguine care transportă sângele de la cord la țesuturi.
Peretele arterelor prezintă variații structurale datorită faptului că circulaţia arterială,
în porţiunea sa iniţială trebuie să facă faţă variațiilor presionale ale fluxului sanguin,
iar în porțiunea terminală să intervină în reglarea fluxului sanguin.
După diametrul calibrului lor, arterele se clasifică în:
— artere de calibru mare;
— artere de calibru mijlociu;
— artere de calibru mic sau arteriole;
După aspectul structural al tunicii medii arterele se clasifică în.
— artere de tip elastic;
— artere de tip muscular;
— artere intermediare.
Arterele de tip muscular sunt cele mai numeroase. În funcţie de calibrul lor
şi de grosimea peretelui aceste artere se clasifică în:
— artere mari : femurala, tibiala, humerala, radiala;
— artere mijlocii: ramificaţiile primelor vizibile cu ochiul liber;
— artere mici sau arteriole,
Tunica internă a arterelor de tip muscular este formată din: endoteliu,
membrana bazală şi endartera. Endoteliul este reprezentat de un epiteliu simplu
pavimentos, continuu, aşezat pe o membrană bazală, de asemenea continuă. Celulele
endoteliale se joncționează strâns între ele, dar şi cu membrana bazală. Ele prezintă
numeroase prelungiri digitiforme.
Endartera se găseşte sub membrana bazală şi este formată din ţesut conjunctiv
bogat în fibre colagene, elastice şi de reticulină. Printre fibre se găseşte substanță
fundamentală bogată în glicoproteine și rare celule conjunctive, în special fibroblaste.
Endartera este separată de tunica medie printr-o limitantă elastică internă.
Tunica medie este mult mai groasă decât tunica internă. Ea este formată
din fibre musculare netede dispuse concentric sau spiralat, strâns unite unele de
altele. La periferia tunicii medii se află o limitantă elastică externă, mai puţin
dezvoltată decât cea internă.
Adventicea sau tunica externă este formată din ţesut conjunctiv lax în care
se găsesc numeroase vase sanguine şi terminații nervoase libere.
Arterele de tip elastic sunt reprezentate de aortă şi principalele ei ramuri şi
de artera pulmonară şi ramurile principale ale acesteia.
Tunica internă sau intima are o structură microscopică asemănătoare cu
cea a arterelor de tip muscular (endoteliu, membrana bazală, endarteră), dar este
mai bine dezvoltată decât al acesteia din urmă. Limitanta elastică internă este
subțire şi se distinge greu de primele lamele elastice ale tunicii medii.

9i
 Histologie medicală
Tunica medie este cea mai dezvoltată structură. Ea este alcătuită din lamele
elastice fenestrate dispuse concentric, paralele, unite între ele prin fibre elastice
subțiri, de împrumut, fibre colagene fine, fibre musculare netede şi rare fibroblaste.
Prin bogăţia în ţesut elastic lamelar și fibre colagene dispuse pe liniile de forță,
se creează o structură foarte elastică şi în acelaşi timp foarte rezistentă la
presiunea sanguină.
Tunica externă sau adventicea este bine reprezentată fiind formată din ţesut
conjunctiv lax în care se găsesc vase de sânge (vasa vasorum) şi prelungiri
nervoase care pot alcătui plexuri (plexul aortic).
II. Capilarele sanguine prezintă variaţii structurale care permit diferite
gradiente de schimburi metabolice dintre sânge şi țesuturi.
În structura capilarelor obişnuite (tipice) se disting următoarele structuri
microscopice:
— endoteliu;
— membrana bazală;
— periteliu.
Capilarele sunt formate dintr-un singur rând de celule endoteliale de origine
mezenchimală dispuse coronar în formă de tub. Diametrul unui capilar este redus,
variind între 7 şi 9 um. Lungimea sa variază între 0,25 şi 1 mm. În unele cazuri,
medulara renală de exemplu, capilarele pot ajunge la 50 mm lungime. I.ungimea
totală a capilarelor din organismul uman a fost apreciat la 96 000 km.
În secţiune transversală peretele său este format din una sau mai multe celule.
Suprafaţa externă a acestor celule este aşezată pa membrana bazală, un produs al
celulelor endoteliale.
În general celulele endoteliale sunt poligonale având o suprafață de 10 x 30
um când sunt văzute din faţă; ele apar alungite în direcţia fluxului sanguin. Nucleul
celulei proemină în lumenul capilarului. Complexul Golgi este prezent în cantitate
mică la un pol al nucleului. Câteva mitocondrii, ribozomi şi rare cisterne ale reticulului
endoplasmic se pot observa. Prezența unor microfilamente abundente în citoplasma
celulelor endoteliale a demonstrat posibilitatea de a se contracta a celulelor endoteliale.
Celulele endoteliale se joncționează între ele prin zonule ocludens și joncțiuni
de tip gap. Zonulele ocludens, prezente între mai toate celulele endoteliale au un
rol important în reglarea permeabilităţii capilarului pentru unele macromolecule,
atât în stări fiziologice cât şi patologice.
Pericitele (Gr. peri- în jur; kytos-celulă) sunt celule mezenchimale cu
prelungiri citoplamatice lungi care înconjoară parțial celulele endoteliale. Sunt
prezente din loc în loc de-a lungul capilarelor și venelor mici. Incluse într-o dedublare
a membranei bazale, pericitele au un mare potenţial de transformare în alte celule.
Prezenţa în citoplasma acestora a unor cantităţi crescute de miozină, actină şi de
tropomiozină a sugerat ideea că aceste celule ar avea şi o funcţie contractilă, În
cazul unor traumatisme locale pericitele proliferează şi se diferențiază pentru a

92
 Aparatul cardio-vascular
forma noi vase sanguine sau alte celule ale țesutului conjunctiv care participă la
procesele reparatorii.
Capilarele sunt de mai multe tipuri:
— capilare tipice
— capilare atipice:
— fenestrate;
— sinusoide.
Capilarele tipice sunt cele mai numeroase din organism. Se găsesc în
musculatura scheletică, țesutul nervos, țesutul conjunctiv, glande exocrine, etc.
Peretele lor este format dintr-un endoteliu continuu, în care celulele se joncționează
între ele prin interdigitaţii, zonule ocludens şi macule adherens. În citoplasma
celulelor se găsesc numeroase vezicule de pinocitoză cu un diametru de circa 70
nm care sunt responsabile de transportul unor macromolecule atât din capilar spre
țesutul înconjurător cât şi invers. Membrana bazală este de asemenea continuă.
La periferia capilarului se găsesc numeroase pericite.
Capilarele fenestrate se caracterizează prin prezența unor fenestrații largi în
peretele celulelor endoteliale. Aceste fenestraţii au diametrul de 60-80 nm şi sunt,
sau nu, acoperite de diafragme. Diafragmele sunt mai subțiri decât membrana celulară
şi nu au structura trilaminată a acesteia. Membrana bazală este prezentă, având
aceeaşi structură ca la capilarele tipice. Periteliul poate fi prezent sau poate lipsi.
Capilarele fenestrate se întâlnesc în organe cu schimburi rapide de substanțe
între sânge şi țesuturi ca: rinichi, intestin, glandele endocrine. Fenestraţiile reprezintă
un mecanism de transport mai important decât transportul prin pinocitoză.
Unele capilare nu au membrane obturante la nivelul fenestrațiilor, astfel că
elementele plasmatice vin în contact direct, prin intermediul fenestraţiilor, cu membrana
bazală a epiteliului. Acest tip de capilare este caracteristic glomerulului renal.
Capilarele sinusoide au lumenul şi traiectul neregulat; diametrul acestora
ajunge la 30-40 um ceea ce face ca viteza de circulaţie a sângelui să se reducă
foarte mult. Endoteliului este discontinuu datorită faptului că celulele endoteliale
lasă spaţii largi între ele. În peretele capilarului sau pericapilar se identifică
macrofage care participă la formarea peretelui capilar, unele macrofage trimit
doar prelungiri pseudopodice în lumenul capilarului pentru a capta structurile
antigenice prezente în sânge. Membrana bazală este, de asemenea, discontinuă.
Periteliul lipseşte.
Capilarele sinusoide se găsesc în special în ficat, medulosuprarenală, splină,
măduva osoasă roşie. Schimburile abundente dintre sânge şi țesuturi sunt facilitate
de structura peretelui capilar.
În structura țesuturilor şi organelor capilarele se anastomozează formând
reţele întinse între capetele arteriolelor şi cele ale venulelor.
Arteriolele se ramifică în vase de calibru mai mic, numite meraarteriole, în
peretele cărora există un strat discontinuu de fibre musculare netede. Acestea se
ramifică dând capilare care realizează rețele anastomotice în țesuturi şi organe.

93
 Histologie medicală
Constricţia metaarteriolelor ajută la reglarea circulației capilare, dar nu opresc
definitiv fluxul sanguin în acestea. Ele menţin o diferenţă de presiune între cele
două capete ale sistemului capilar (capul arterial şi cel venos).
La locul de desprindere al capilarului din metaarteriolă există un singur
strat de fibre musculare netede dispuse circular, care constituie sfincterul
precapilar. Acest sfincter poate opri complet fluxul sanguin în capilarul respectiv.
Reglarea activității sfincterului precapilar este asigurată în special de pH-ul tisular
local. Acumularea de CO, în țesuturi duce la apariţia H,CO, prin combinarea
CO, cu H,O, scăderea pH-ului şi deschiderea sfincterului precapilar până al
normalizarea pH-ului.
Reţeaua de capilare nu este întotdeauna funcțională simultan; numărul capi-
larelor funcţionale sau în repaus depinde nu numai de constricția metarteriolară,
dar şi de anastomozele arterio-venoase şi de starea de repaus sau de funcționalitate
a organului.
Circulația capilară este controlată şi prin stimuli nervoşi, umorali şi hormonali.
Reţele bogate în capilare se găsesc în țesuturi și organe metabolic active ca:
rinichi, ficat, miocard, țesutul muscular scheletic, iar rețele mai puţin bogate în capilare
se găsesc în țesutul muscular neted, țesutul conjunctiv dens etc. Suprafața totală a
capilarelor din organismul uman a fost apreciată la circa 6000 n, iar suprafața
totală de secţiune a acestora este de 800 de ori mai mare decât a aortei. Fluxul
sanguin în aortă este de circa 320 mm/sec, iar în capilare de circa 0,3 mm/sec.

Funcţiile capilarelor
Capilarele au cel puțin trei funcţii:
— funcția de baricră cu permeabilitate selectivă;
— funcția de sinteză şi metabolizare a diferitelor substanțe organice;
— funcţia antitrombogenică.
Principala funcţie a capilarelor este aceea de a permite schimburile selective
dintre sânge şi țesuturile din jur. La acest nivel sunt transferate din sânge în țesuturi
Sau invers oxigenul, CO,, diverşi metaboliți, ioni, enzime, vitamine, hormoni etc.
Permeabilitatea capilarelor pentru diverși metaboliți este variabilă în funcţie de
tipul şi structura capilarului, greutatea moleculară a metabolitului etc. Pentru unele
substanțe mecanismul schimburilor dintre sânge şi țesuturi nu este precizat suficient
nici la ora actuală.
Transferul de metaboliți prin peretele capilarului este facilitat de:
— discontinuităţile peretelui capilar (la capilarele sinusoidale);
— fenestraţiile celulelor endoteliale (la capilarele fenestrate);
— prin pinocitoză.
Moleculele hidrofile sau hidrofobe mici (glucoza, oxigenul, dioxidul de carbon)
pot difuza din lumenul capilarului prin plasmalema celulei endoteliale în interiorul

94
 Aparatul cardio-vascular
acesteia, iar de aici pot fi transportate în spațiul extracelular. Mecanismele de
transport transmembranar pot fi pasive, fără consum de energie (prin difuziune)
sau pot fi active, cu consum de energie, prin intervenţia unor transportori specifici.
Peretele capilar este străbătut nu numai de metaboliți ci și de leucocite.
Procesul prin care leucocitele părăsesc vasele sanguine poartă numele de
diapedeză.
Permeabilitatea capilarelor poate fi modificată de unii agenţi farmacologici.
Ea este mult crescută în infecţii, procese inflamatorii, procese imunoalergice etc.,
prin acțiunea unor amine biogene (histamina, bradikinina).
Funcţia metabolică. Celulele capilarelor endoteliale pot metaboliza o mare
varietate de substanțe endogenc şi exogene prin:
— inăâctivare (transformă unele substanţe biologic active în compuşi inactivi):
bradikinina, serotonina, prostaglandincle, trombina, noradrenalina, etc.
— activare — transformă angiotensina | în angiotensină II.
— lipoliză — scindează lipoproteinele cu ajutorul enzimelor de pe suprafața
celulelor endoteliale în trigliceride (sunt utilizate ca sursă de energie) şi colesterol
(este utilizat pentru sinteza hormonilor sterolici sau a unor componente ale
membranelor celulare).
— celulele endotelilale produc câteva substanțe cu efect asupra tonusului
vascular; de exemplu: endorelinele (sunt agenţi vasoconstrictori) şi oxidul nitric
(substanță vasodilatatoare).
Funcţia antitrombogenică. Când celulele endoteliale se descuamează,
țesutul conjunctiv al membranei bazale poate induce aderarea plachetelor sanguine
la peretele capilar cu formarea unor agregate de elemente figurate denumite trombi.
Aceştia pot crește în dimensiuni şi pot obstrua lumenul vascular. Pentru a preveni
acest fenomen, celulele endoteliale elaborează factori antitrombogenici.

III. Venele sunt vasele sanguine care colectează sângele încărcat cu produşi
de catabolism de la nivelul reţelei capilare şi-l transportă la inimă. Datorita faptului
că presiunea sanguină este mică şi circulaţia lentă, pereţii venelor sunt mai subțiri
şi mai săraci în celule musculare şi fibre elastice, iar lumenul acestora este mai
larg. Spre deosebire de arterele omonine, venele prezintă o tunică medie slab
dezvoltată, limitantele elastice lipsesc sau sunt slab dezvoltate, iar adventicea este
cea mai dezvoltată tunică.
Deşi venele prezintă variaţii structurale mari, peretele lor prezintă acelaşi
plan de organizare structurală ca și arterele. EI este format din trei tunici concentrice:
— tunica internă sau intima;
— tunica mijlocie sau media;
— tunica externă sau adventicea,
Tunica internă este alcătuită dintr-un endoteliu, aşezat pe membrana bazală
continuă şi o endovenă. Endovena este formată dintr-o lamă de țesut conjunctiv

95
 Histologie medicală
lax. Ea este separată de tunică medie (la venele de calibru mai mare) de o limitantă
elastică internă,
Venele infracardiace prezintă valvule venoase. Aceste structuri au rolul de a
favoriza circulaţia de întoarcere, opunându-se curgerii sângelui în sens gravitațional.
Ele sunt formate dintr-un ax central format din țesut conjunctiv bogat în fibre de
colagen, acoperit pe ambele fețe de endoteliu. Modificarea structurii peretelui
venos sau insuficienţa valvulelor venoase duce la apariţia insuficienţei venoase
cronice, caracterizate prin staza sângelui în venele membrelor inferioare, dilatarea
moniliformă a acestora şi formarea varicelor hidrostatice.
Tunica medie este formată din fibre colagene, fibre elastice şi fibre musculare
netede. După variațiile structurale ale tunicii medii există mai multe tipuri de vene:
— vene fibroase (venele cerebrale, sinusurile durei mater etc.) care au tunica
medie constituită aproape în totalitate din fibre de colagen cu dispunere oblică
sau circulară;
— vene fibro-elastice (venele jugulare, subclaviculare). Au tunica medie
formată din fascicule fine de fibre de colagen, printre care se găsesc fibre elastice;
— vene musculare cu următoarele categorii:
— fibro-musculare (humerala, radiala, venele renale, femurala, popliteea)
— musculo-conjunctive:(venele superficiale ale antebraţului).
Tunica externă sau adventicea este bine reprezentată la toate tipurile de vene.
La unele dintre acestea ajunge să reprezintă 80-85% din grosimea peretelui venos.
Este formată din ţesut conjunctiv lax care ancorează vena de structurile din jur.
Adventicea prezintă vase de sânge cu rol nutritiv şi terminaţii nervoase libere.

SISTEMUL CIRCULATOR LIMFATIC

Este mai puţin structurat decât sistemul vascular sanguin. El are rolul de a
colecta o parte a lichidului interstițial şi a limfei şi de a le drena în sistemul venos.
Sistemul circulator limfatic este format din:
— capilare limfatice;
— vase limfatice;
— trunchiuri limfatice: canalul toracic, marea venă.
Capilarele limfatice încep în țesuturi „în fund de sac“. Ele apar la microscop
ca nişte fisuri de calibru neregulat, cu aspect sinuos, cu diametrul de circa 20-100
microni. Capilarele limfatice, similare cu cele sanguine, formează rețele
anastomotice. Ele sunt formate dintr-un endoteliu continuu aşezat pe o membrană
bazală bogată în fibre de reticulină şi glicozaminoglicani de asemenea continuă.
Nu are periteliu. Capilarele limfatice confluează în vene limfatice.

96
 Aparatul cardio-vascular
Venele limfatice prezintă o structură histologică asemănătoare venelor de
acelaşi calibru. Pereţii sunt mai subțiri şi au structură predominant conjunctivo-
fibroasă. Peretele lor prezintă trei tunici concentrice: intima, media si adventicea.
Venele limfatice prezintă pe traiectul lor valvule, asemănătoare valvulelor
venoase, şi ganglioni limfatici.

97
 APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator este constituit din totalitatea organelor care participă la

realizarea schimburilor gazoase între aerul atmosferic şi mediul intern. Aceste
schimburi gazoase, cunoscute în literatura medicală sub numele de kemaroză,
asigură trecerea oxigenului atmosferic în mediul intern (necesar procesului de
respiraţie celulară) şi eliminarea dioxidului de carbon rezultat din metabolismul
celular, din mediul intern în aerul atmosferic.
Pentru a realiza această funcţie esenţială, aparatul respirator al mamiferelor
este format din multipli saci aerici, distensibili, cu peretele subțire, prin care se
realizează pasajul gazelor respiratorii între mediul intern şi extern, şi dintr-o serie
de structuri tubulare prin care este vehiculat aerul atmosferic.
Dezvoltarea aparatului respirator. Aparatul respirator se dezvoltă din
endoderm. Primordiul aparatului respirator apare în săptămâna a III-a de viață
intrauterină sub forma unui diverticul pe faţa anterioarăa intestinului primitiv cefalic.
Diverticulul creşte rapid, se bifurcă şi dă naştere unor structuri tubulare epiteliale
care vor edifica bronhiile principale. Acestea la rândul lor evoluează, se ramifică
şi vor genera epiteliul arborelui bronşic şi alveolar. Restul elementelor structurale
ale aparatului respirator se vor diferenţia din mezenchimul splahnic situat anterior
de esofagul primitiv.
Separarea mugurelui respirator de intestinul primitiv se produce în sens caudo-
cranial: se separă inițial primordiile bronho-pulmonare şi apoi traheea şi laringele.
În decursul ontogenezei sale, aparatul respirator trece prin trei faze:
— faza pseudoglandulară, cuprinsă între săptămâna a V-a şi luna a IV-a în
care se diferenţiază arborele traheo-bronşic până la nivelul bronhiolelor terminale;
— faza canaliculară, cuprinsă între luna a IV-a şi luna a Vl-a când se
diferenţiază bronhiolele respiratorii şi canalele alveolare;
— faza alveolară, cuprinsă între luna a VI-a fetală şi vârsta de 7-8 ani când
se diferenţiază şi se maturizează alveolele pulmonare.

98
 Aparatul respirator

STRUCTURA HISTOLOGICĂ
A APARATULUI RESPIRATOR
În mod didactic se poate afirma că aparatul respirator este alcătuit din căile
aeriene şi parenchimul pulmonar.
Căile aeriene au o structură tubulară. Ele asigură transportul aerului
atmosferic spre sacii alveolari şi invers, filtrează, încălzesc şi umidifiază aerul,
rețin şi inactivează unele microorganisme prezente în aerul inspirat.
Căile aeriene se clasifică în:
— căi aeriene extrapulmonare (fosele nazale, rinofaringele, laringele, traheea,
bronhiile primitive);
— căi aeriene intrapulmonare (bronhiile lobare, bronhiile segmentare, bron-
hiolelc intralobulare, terminale, respiratorii, canalele alveolare).
O altă clasificare a căilor aeriene, frecvent utilizată în practica medicală,
împarte căile aeriene în:
— căi aeriene superioare (fosele nazale, rinofaringele, laringele);
— căi aeriene profunde (traheea, bronhiile şi bronhiolele).

CĂILE AERIENE SUPERIOARE.

Fosele nazale situate la nivelul piramidei nazale sunt prima porțiune a
aparatului respirator. Ele sunt formate din vestibulul nazal, situat în partea anterioară
a piramidei nazale şi fosele nazale propriu-zise, situate posterior. Fosele nazale se
continuă posterior cu rinofaringele, iar lateral şi superior comunică cu o serie de
cavități aerice numite sinusuri (frontale, maxilare, etmoidale, sfenoidale) sau cavități
paranazale. Pe tavanul foselor nazale se găseşte localizată mucoasa olfactivă,
segmentul periferic al analizatorului olfactiv.
Vestibulul nazal are formă de trunchi de piramidă fiind delimitat de aripioarele
nazale (lateral), osul maxilar (inferior) şi septul nazal (median). El are un schelet
osos şi cartilaginos, tapetat de o mucoasă particulară care face trecerea de la
pielea feței la mucoasa de tip respirator a foselor nazale propriu-zise.
Mucoasa vestibulară este o continuare a structurii histologice a pielii, fiind
constituită dintr-un epiteliu pavimentos stratificat fără keratinizare, aşezat pe un
corion papilar bogat în țesut conjunctiv şi vase sanguine. În corion se găsesc
numeroase glande seromucoase şi chiar glande sebacee, fire de păr denumite
vibrize, infiltrații limfoide şi chiar foliculi limfatici mici.
Fosele nazale propriu-zise prezintă pe peretele lateral trei prelungiri osoase
încurbate de țesut osos spongios, constituind cornetele nazale (superior, mijlociu şi
inferior). Spațiile delimitate de cornetele nazale formează, împreună cu peretele
lateral, meaturile nazale. Cornetele nazale imprimă coloanei de aer inspirate un
regim aerodinamic turbulent ceea ce permite reținerea impurităților de dimensiuni
mai mari (peste 7-10 um) la nivelul foselor nazale.
99
 Histologie medicală
Structura osoasă a foselor nazale este tapetată de o mucoasă alcătuită dintr-
un epiteliu şi un corion. Ea se continuă cu mucoasa sinusurilor paranazale.
Epiteliul este de tip respirator, cilindric, pseudostratificat, ciliat şi cu celule
caliciforme. EI este acoperit întotdeauna de o peliculă de mucus produs de glandele
seromucoase şi de celulele caliciforme. În infecţii ale căilor respiratorii superioare
secreția de mucus este abundentă, datorită faptului că numărul celulelor calicitorme
creşte realizând adevărate insule glandulare pluricelulare intraepiteliale.
Corionul mucoasei nazale este un corion de apărare, aderent la periostul
subiacent, bogat în celule de tip limfoplasmocitar şi macrofagic. În corion se găsesc
numeroase glande seromucoase, tubuloacinoase, ramificate care au rolul de a
umidifia suprafața mucoasei nazale şi respectiv aerul inspirat.
Corionul mucoasei nazale dispune de un dispozitiv vascular particular, care
asigură creşterea temperaturii aerului inspirat. Numeroase artere se anastomozează
în partea profundă a corionului şi formează un plex arterial din care pornesc
ramificații ascendente spre epiteliul de acoperire sub care realizează o bogată
reţea de capilare cu peretele continuu, de calibru mărit. Venele realizează două
plexuri, unul superficial şi altul profund. Între artere şi vene există numeroase
anastomoze, realizându-se la acest nivel un dispozitiv vascular comparabil cu cel
din țesutul erectil al organelor genitale. Datorită dezvoltării mari a sistemului vascular
şi prezenţei în planul superficial al corionului a unei rețele capilare de mare calibru,
mucoasa respiratorie are o culoare roşu-aprins.
Vasele sanguine sunt bogat inervate vegetativ ceea ce le face foarte sensibile la
diverse substanţe vasoactive sau mediatori anafilactici. Astfel, substanţele adrener-
gice sunt vasoconstrictoare în timp ce substanţele colinergice sunt vasodilatatoare.
Trecând prin fosele nazale, aerul atmosferic este purificat cu ajutorul vibrizelor
care rețin impurităţile de mari dimensiuni, a mucusului de la suprafața epiteliului de
acoperire şi a cililor epiteliali care bat continuu vehiculând mucusul de la suprafață
spre faringe de unde este expectorat sau înghiţit. De asemenea, aerul atmosferic
este încălzit de sistemul vascular foarte dezvoltat al foselor nazale care acţionează
ca un „radiator“ şi umidifiat, astfel încât să se poată realiza procesul de hematoză.
Sinusurile feţei sunt cavități situate în grosimea oaselor frontal, maxilar, etmoid
şi sfenoid. Ele comunică cu fosele nazale prin intermediul unor orificii înguste, nivel la
care mucoasa nazală se continuă cu mucoasa sinusurilor. Infecţiile de la nivelul foselor
nazale se pot propaga la nivelul mucoasei sinusale realizând sinuzite.
Mucoasa olfactivă se află pe peretele postero-superior al cavității nazale.
Ea se întinde pe fața inferioară a lamei ciuruite a etmoidului, partea superioară a
septului nazal şi o parte din suprafaţa cornctului superior, totalizând o suprafață de
circa 2,5-5 cm, şi se distinge de mucoasa respiratorie a foselor nazale prin colorația
galben palid.
Mucoasa olfactivă conţine protoneuronii analizatorului olfactiv. Structura şi
funcţiile ei vor fi studiate la capitolul „analizatori“.

100
 Aparatul respirator
Rinofaringele sau nazofaringele, situat în partea posterioară a coanelor nazale,
reprezintă partea superioară a faringelui. El comunică larg cu orofaringele.
Rinofaringele este tapetat în cea mai mare parte a sa de o mucoasă de tip
respirator care continuă mucoasa nazală. Din loc în loc se pot identifica insule de
epiteliu pavimentos stratificat fără keratinizare. Pe peretele posterior mucoasa
respiratorie este înlocuită cu o mucoasă de tip bucal.
La copii, pe linia mediană se găseşte o amigdală impară, amigdala faringiană,
a cărei hipertrofie determină apariţia vegetațiilor adenoide sau polipilor faringieni.
Laringele este un organ tubular complex, cu aspect de trunchi de piramidă
triunghiulară cu baza mare cranial şi baza mică caudal, care leagă faringele de
trahee. EI prezintă în structura peretelui său trei tunici concentrice:
— mucoasa sau tunica internă;
— tunica fibrocartilaginoasă sau tunica mijlocie;
— adventicea sau tunica externă.
Mucoasa laringelui este formată din epiteliu şi corion, despărțite de o
membrană bazală. În partea superioară a laringelui epiteliul este de tip pavimentos
stratificat fără keratinizare, continuare a epiteliului faringian. Acelaşi tip de epiteliu
se continuă şi la nivelul feţei linguale a epiglotei, corzilor vocale inferioare şi feţei
interne a cartilajelor aritenoide. În restul laringelui epiteliul este de tip respirator şi
se continuă inferior cu epiteliul traheei.
Mucoasa prezintă două perechi de repliuri care proemină în lumenul laringelui
formând corzile vocale, separate între ele de ventriculul Morgagni: corzile vocale
superioare (corzile false) şi corzile vocale inferioare (corzile adevărate).
Corzile vocale superioare se întind de la cartilajul tiroid la faţa anterioară a cartilajelor
aritenoide. Ele reprezintă de fapt câte un repliu al mucoasei care se răsfrânge pe câte
ostructură conjunctivă fibroelastică ce formează ligamentul tiro-aritenoid superior (stâng
şi drept). Aceste formațiuni laringiene poartă şi numele de corzi accesorii sau corzi
false deoarece ele nu intervin direct în fonație. Mucoasa corzilor vocale superioare
este de tip respirator, având în corion numeroase glande seromucoase.
Corzile vocale inferioare, denumite corzile vocale adevărate, sunt tot două
repliuri de mucoasă întinse de la cartilajul tiroid la extremitatea inferioară a cartilajelor
aritenoide. Ele sunt mai voluminoase decât cele superioare deoarece în structura
lor se găsesc, pe lângă ligamentul tiro-aritenoid inferior, numeroase fibre elastice
şi fibre musculare striate aparținând muşchiului tiro-aritenoidian. Epiteliul mucoasei
corzilor vocale inferioare este de tip pavimentos stratificat fără keratinizare. Corzile
vocale inferioare participă la delimitarea glotei.
Corionul mucoasei laringiene este bogat în țesut conjunctiv lax şi vase de sânge
și poate deveni sediul edemului glotic în cazul unor afecţiuni alergice sau infecțioase.
Tunica fibrocartilaginoasă constituie „scheletul laringelui“. Ea este formată
din mai multe piese cartilaginoase mari de tip hialin (tiroid, cricoid) şi cartilaje mai
mici de tip elastic (cartilajele epiglotic, aritenoidele, cuneiformele, corniculatele),

101
 Histologie medicală
articulate între ele şi legate prin ligamente şi muşchii intrinseci ai laringelui. Acest
schelet cartilaginos are rolul de a menţine permanent glota deschisă.
La partea superioară a laringelui, anexat feţei sale anterioare proemină
epiglota. Ea are formă de rachetă de tenis sau frunză, ancorându-se cu „peţiolul“
în unghiul cartilajului tiroid.
La bătrâni, uneori, cartilajele mari de tip hialin suferă o metaplazie osoasă.
Epiglota prezintă un schelet cartilaginos format dintr-un singur cartilaj de tip
elastic, lăţit, acoperit pe ambele fețe de o mucoasă subțire. Pe fața anterioară
mucoasa epiglotică prezintă un epiteliu de tip pavimentos stratificat fără kcratinizare,
în timp ce faţa posterioară este acoperită de un epiteliu respirator pseudostratificat,
ciliat, cu rare celule caliciforme. Cele două tipuri de epitelii se continuă unul cu
altul la nivelul marginii libere a epiglotei, realizând o zonă de tranziţie.
Corionul mucoasei epiglotice conține numeroase glande seromucoase, tubulo-
acinoase,
Adventicea, sau tunica externă, este reprezentată de țesutul conjunctiv care
leagă laringele de organele din jur. În adventice domină țesutul conjunctiv lax.
Laringele este nu numai o cale respiratorie ci şi principalul organ fonator.
Traheea este un conduct aerian cu diametrul de circa 1,8-2,5 cm şi lungimea
de 10-12 cm. Ea continuă laringele, întinzându-se până la nivelul 1/3 medii a
mediastinului unde se bifurcă şi generează două bronhii primare. Locul de bifurcație
al traheei poartă numele de carenă.
Traheea are o formă de cilindru, cu peretele posterior turtit. Acest aspect
este realizat de prezenţa în peretele său a 16-20 de inele cartilaginoasc, incomplete
posterior, ce realizează o armătură parietală cu rolul de a menține lumenul organului
deschis atât în inspiraţie cât și în expiraţie.
Peretele traheal este format din trei structuri concentrice denumite tunici:
— tunica internă, mucoasa;
— tunica medie, fibro-musculo-cartilaginoasa;
— tunica externă, adventicea.
Mucoasa traheei căptuşeşte organul la interior, este subțire, puţin ondulată,
permiţând traheei să-și modifice lumenul între anumite limite în cele două faze ale
ciclului respirator sau la trecerea bolului alimentar prin esofag. Ea este formată
din epiteliu şi corion, despărțite de o membrană bazală continuă şi netedă.
Epiteliul traheal este asemănător epiteliului din căile respiratorii superioare, fiind
un epiteliu pseudostratificat cilindric, ciliat şi cu celule caliciforme. Aspectul histologic
pseudostratificat rezultă din faptul că în grosimea sa există celule cu înălțimi diferite.
Unele celule (celulele ciliate) au aspect cilindric, ocupă toată grosimea epiteliului şi
prezintă la polul apical cili mobili. Alte celule, numite ce/u/e intermediare, cu aspect
cilindric, nu ajung cu polul apical în lumenul organului, iar a treia categorie de celule,
numite celule bazale au un aspect rotund, ovalar sau poliedric, sunt situate în partea
profundă a epiteliului, pe membrana bazală. Printre aceste celule se găsesc celule
mucoase, numite celule caliciforme. Deşi aspectul de ansamblu al epiteliului este

102
 Aparatul respirator
cilindric, datorită înălțimii diferite a celulelor din structura sa, şi faptului că şi nucleii
sunt dispuşi la înălțimi diferite față de membrana bazală, epiteliul capătă aspect
pseudostratificat. Trebuie arătat că, datorită aglomerării celulare în zona bazală, fiecare
celulă este ataşată de membrana bazală prin fine prelungiri membrano-citoplasmatice
care, uneori, iau aspectul de pseudopode.
Toate celulele epiteliului sunt unite între ele prin tipuri joncţionale diverse, şi
anume: desmozomi în porțiunea epitelială profundă, macula adherens şi macula
ocludens spre suprafaţa epiteliului.
La unele persoane, datorită unor iritaţii cronice (tabagism, noxe profesionale)
apar mici zone în epiteliu în care celulele își pierd aspectul morfologic de celule
cilindrice devenind celule poliedrice. Se formează astfel o zonă de metaplazie
epidermoidă, în care epiteliul cilindric pseudostratificat ciliat este înlocuit de un
epiteliu pavimentos stratificat fără keratinizare (epiteliu de tip scuamos), asemănător
epiteliului bucal sau esofagian.
Populaţia celulară majoritară a epiteliului traheal este formată din celule cilin-
drice şi celule caliciforme, Printre acestea s-au mai identificat şi alte tipuri de celule.
Celulele cilindrice ciliate formează populația celulară majoritară. Sunt celule
prismatice, având înălțimea de aproximativ 20 um, iar diametrul circa 7 um.
Suprafața laterală formează interdigitaţii şi complexe joncţionale, în special
desmozomi, cu celulele bazale şi intermediare. Celulele ciliate prezintă un nucleu
ovalar, orientat cu axul lung în axul celulei, situat la diverse înălțimi, în funcţie de
înălțimea celulei, dar cel mai adesea în 1/2 inferioară, deasupra căruia se află
aparatul reticular Golgi.
Citoplasma este bine reprezentată şi conține toate organitele comune. Ea
apare mai translucidă la microscopul optic datorită faptului că nu conține granule
sau produse de secreție în zona apicală.
Mitocondriile sunt numeroase, ocupă cea mai mare parte a polului apical,
fiind cantonate în jurul corpusculului bazal al cililor. Lizozomii sunt dispersaţi în
întreaga citoplasmă, în timp ce ribozomii și reticulul endoplasmatic rugos sunt mai
puţin reprezentate.
Fiecare celulă ciliată conţine circa 250 de cili a căror lungime variază de la 6
la 10 um, iar grosimea este de circa 0,2 pm. Printre cili, membrana polului apical al
celulelor cilindrice emite numeroase prelungiri citoplasmatice cu aspect
microvilozitar, ceea ce denotă şi o activitate de absorbție a acestor celule.
Fiecare cil este învelit de membrana celulară şi reprezintă o prelungire la
suprafaţa celulei a ectoplasmei apicale.
În secţiune transversală, la microscopul electronic s-a remarcat că cilul are o
structură complexă. El este constituit dintr-un ax central format din două tubuşoare
cu diametrul de aproximativ 250 L., distanţate unul de altul la circa 350 L. Acest
ax este înconjurat de nouă perechi de microtubuli care se leagă prin structuri
proteice specifice de microtubulii centrali.

103
 Histologie medicală
Microtubulii cililor, ca şi alți microtubuli, sunt formaţi din tubuline polimerizate
(alfa- şi beta-tubuline). Braţele lor conţin o proteină cu greutate moleculară mare,
cu activitate ATP-azică, numită dineina. Tubuşoarele periferice sunt ataşate de
cele centrale şi de membrana celulară cu ajutorul unui mare număr de proteine
care formează un sistem complex de legături.
Cilii sunt ancoraţi în regiunea tramei terminale a polului apical în corpusculii
bazali, numiţi kinerozonti, structuri microtubulare similare ca organizare morfologică
centriolilor.
Kinocilii celulelor cilindrice „bat“ în direcția căilor respiratorii superioare, având
ca funcție principală eliminarea spre căile respiratorii superioare a mucusului şi a
particulelor inhalate din aer. Acest mucus, secretat permanent de celulele
caliciforme, formează un strat continuu, „un covor“ rulant ce se deplasează spre
laringe; principala sa funcţie este cea de epurare pulmonară. Mecanismul de bază
al mişcării cililor este oarecum asemănător cu contracția muşchiului striat. El
presupune alunecarea dubletelor unul faţă de altul, cu consum de energie (ATP).
„In vivo“, cilii celulelor epiteliale cilindrice din epiteliul respirator generează
unde asemănătoare „unduirii unui lan de grâu în bătaia vântului“ prin mişcarea lor
ordonată, ceea ce determină mişcarea mucusului de pe suprafaţa epiteliului şi a
particulelor prezente în mucus. Nu s-a descifrat încă mecanismul care coordonează
activitatea mecanică a celulelor ciliate şi determină o activitate unitară a cililor din
întregul epiteliu respirator.
În zona apicală a celulelor ciliate s-a pus în evidenţă o puternică activitate
enzimatică, aici existând cantităţi mari de ATP-aze Mg- şi Ca-dependente și glucozo-
6-fosfat-dehidrogenaze. Aceste enzime intervin în mişcarea cililor.
În 1/2 inferioară a citoplasmei celulelor ciliate s-au identificat numeroase
reductaze şi hidrolaze. Tot aici s-au observat la microscopul electronic şi unele
granule secretorii care, în anumite condiţii, se pot acumula marcând o posibilă
transformare a celulelor ciliate în celule caliciforme.
Activitatea acestor enzime şi implicit mişcarea cililor sunt inhibate de fumul de
țigară, toxine, virusuri, fungi, aldehide etc. Pierderea cililor pare să fie una dintre
leziunile primare marcând transformarea secretorie sau neoplazică a acestor celule.
Celulele ciliate sunt joncționate atât între ele cât şi cu celelalte tipuri de celule
prezente în epiteliul mucoasei bronşice prin zonule adherens și zonule ocludens. Aceste
complexe joncţionale fac ca în spută să se identifice insule formate de diverse tipuri
celulare (ciliate, intermediare, caliciforme) aparținând epiteliului traheo-bronşic.
Funcţia principală a acestor celule este asigurarea mişcării ritmice a cililor şi
secundar deplasarea stratului de mucus spre orofaringe. Această deplasare continuă
asigură eliminarea particulelor aerogene reținute de stratul de mucus, a celulelor
sau resturilor celulare din parenchimul pulmonar şi căile aeriene, a microorganis-
melor, particulelor de praf, etc. Prezenţa microvililor şi a proceselor citoplasmatice
de la polul apical sugerează o posibilă funcţie de resorbție a apei și a unor
componente biochimice ale mucusului.

104
 Aparatul respirator
Reînnoirea celulelor cilindrice ciliate este relativ constantă, la 5-7 zile.
Celulele caliciforme, denumite astfel după aspectul polului apical în formă
de caliciu de floare sau de măciucă, reprezintă 1/5 din numărul celulelor epiteliale
sau circa 6 800 celule mucipare/mm? de epiteliu. În cazul unor iritaţii cronice sau
infecții pulmonare numărul acestora creşte, raportul devenind 1/3. O creştere rapidă
a proporţiei de celule caliciforme se observă la 30 de minute după administrarea
de pilocarpină, când mai mult de jumătate din celulele epiteliului bronșic devin
celule mucipare. Această transformare este stimulată de parasimpaticomimetice,
facilitată de excitarea receptorilor beta-2-adrenergici şi inhibată de stimularea
receptorilor beta-1-adrenergici.
Aceste celule sunt considerate adevărate glande unicelulare intraepiteliale
datorită faptului că s-au specializat în sinteza de mucoproteine, La microscopul
optic şi electronic au un aspect mai dens datorită conţinutului lor în granule mari de
mucus şi ribozomi apicali. Mucusul secretat continuu de către organitele
citoplasmatice se acumulează la polul apical al celulei pe care-l destinde sub formă
de caliciu,. Celulele produc mucopolizaharide care se acumulează în granule din ce
în ce mai mari şi se evacuează prin polul apical al celulei prin merocrinie.
Viteza de reînnoire a acestor celule este mult mai mare decât a celulelor
ciliate, fiind în jur de 36-48 de ore.
Hiperplazia şi hipertrofia cu hipermucinogeneza epiteliilor traheo-bronşice apare
ca răspuns de reacție la gaze toxice (fum de țigară, SO,, gaze de eșapament), la
particule solubile sau insolubile cu acţiune iritativă, germeni patogeni pătrunşi în căile
respiratorii etc, Această stare patologică apare în bronşitele cronice, bronşiectazii,
traheo-bronşite acute, supuraţii pulmonare etc. Structura biochimică a mucusului se
schimbă adesca în cursul acestor procese, moleculele globulare de sialomucine acide
fiind înlocuite de molecule fibrilare de sulfomucine neutre. Această modificare
biochimică determină o structură împâslită a mucusului care devine mai vâscos, mai
greu de evacuat, ceea ce favorizează apariţia unor obstrucții pe căile aeriene.
Diferenţierea celulelor mucipare pare să fie datorate nu numai proliferării şi
maturării celulelor bazale şi intermediare, ci mai ales transformării celulelor seroase
şi ciliate în celule caliciforme.
Celulele seroase (neciliate secretorii), considerate până nu de mult celule
mucipare, au fost identificate electronomicroscopic ca elemente specifice epiteliilor
traheobronşice, prin prezenţa unui reticul endoplasmic foarte dezvoltat. Ele au fost
identificate atât în epiteliul de suprafață cât şi în glandele sero-mucoase ale bronhiilor.
Funcţia acestor celule este încă insuficient cunoscută. Datorită faptului că
prezintă în citoplasmă granule mici PAS-pozitive se consideră că ele ar contribui
la sinteza glicoproteinelor prezente în lichidul periciliar. De asemenea ele par să
sintetizeze piesa sccretorie a IgA.
Celulele viloase sunt celule cilindrice înalte, cu polul bazal sprijinit pe
membrana bazală, iar cu polul apical proeminent la suprafaţa epiteliului traheo-

105
 Histologie medicală
bronşic. La polul apical prezintă un mănunchi de microvili, aspect ultrastructural
care le deosebeşte de celelalte tipuri de celule bronşice. Microvilii sunt înalți uniformi
şi mai denşi decât la celulele ciliate. Microscopul electronic a demonstrat existența
unui reticul endoplasmic rugos abundent. De asemenea, în citoplasmă există
numeroşi ribozomi liberi şi poliribozomi, un aparat reticular Golgi bine dezvoltat şi
numeroase filamente care traversează citoplasma de la polul bazal la cel apical.
Funcţia acestor celule nu este încă bine precizată, dar asemănările structurale
cu celulele altor epitelii cu funcție absorbantă sugerează intervenţia celulelor viloase
în procesul de absorbţie al unor constituenți din lichidul de la suprafaţa epiteliului
traheo-bronşic.
Aceste celule sunt răspândite relativ uniform în epiteliul traheo-bronşic.
Prezenţa lor a fost, de asemenea, sesizată şi la nivelul alveolelor pulmonare, fiind
descrise ca alveolocite de tip III.
Celulele bazale sunt celule de înălţime mai redusă, formă neregulată
(poliedrice, rotunde, ovalare), fiind mai puţin diferenţiate. Sunt răspândite pe
membrana bazală a epiteliului traheei, bronhiilor şi bronhiolelor; sunt răspunzătoare,
în parte, de aspectul pseudostratificat al epiteliului. Fiecare celulă este înconjurată
de un spaţiu larg, neregulat, sinuos, ocupat de prelungirile citoplasmatice ale celulelor
vecine cu care sejoncționează prin interdigitaţii şi prin desmozomi. Citoplasma
este redusă, bazofilă, bogată în organite de sinteză proteică. Nucleul este voluminos,
hipocrom, nucleolat, situat central. Aceste caractere structurale şi ultrastructurale
le aseamănă cu celulele stem ale altor epitelii.
Mitozele acestor celule asigură menţinerea numărului constant de celule bazale
şi asigură dezvoltarea celulelor intermediare. Leziunile epiteliului determină adesea
proliferarea rapidă a celulelor bazale şi apariţia unui epiteliu hiperplazic monomorf.
Uneori, sub influenţa unor factori metaplazici, se produce metaplazia epidermoidă
a acestor epitelii prin dereglarea programului genetic al celulelor proliferative bazale.
Ele constituie o populaţie celulară mai puţin diferențiată, capabilă de a se
divide şi a genera toate categoriile de celule prezente în grosimea epiteliului bronşic.
Celulele intermediare au o înălțime variabilă şi formează un strat de celule
mai greu de definit morfologic deoarece nu prezintă particularități evidente la
microscopul optic. Teoretic ele sunt mai înalte decât celulele bazale şi nu ajung cu
polul apical la suprafaţa epiteliului. Ele reprezintă o populaţie celulară încă
nediferenţiată, asemănătoare morfologic cu celulele bazale. Cele mai înalte celule
dintre acestea prezintă, la microscopul electronic, semne de diferențiere fie în
celule ciliate, fie în celule caliciforme.

PLĂMÂNII
Plămânii, principalele organe ale hematozei, sunt situaţi în cavitatea toracică,
fiind separați între ei prin mediastin şi delimitaţi la exterior de pleură.

106
 Aparatul respirator
Între plămâni, pleură şi pereţii cavității toracice se stabilesc relaţii reciproce
prin care se asigură mecanica ventilatorie.
Greutatea medie a celor doi plămâni de adult este de circa 1060 grame la
bărbat şi de circa 940 grame la femeie. Ea variază în funcție de greutatea corporală
în ansamblu, de înălțimea individului, de dezvoltarea cutiei toracice, vârstă, etc.
Diametrele plămânilor sunt de asemenea variabile în funcție de starea de
expirațic sau inspiraţie, vârstă, sex, dezvoltarea cutiei toracice. Într-un inspir normal
diametrul cranio-caudal al plămânului este de circa 25 cm, diametrul sagital la
nivelul bazei de 15 cm, iar diametrul transversal al bazei de 10 cm.
Cantitatea maximă de aer pe care o conţin cei doi plămâni variază de la 4500
la 5000 de ml.
Consistenţa pulmonului este moale, spongioasă şi foarte elastică. Pe măsură
ce organismul înaintează în vârstă elasticitatea acestuia scade.
Plămânul drept este de regulă împărțit în trei lobi (superior, mijlociu şi inferior)
separați între ei prin scizuri, în timp ce plămânul stâng este divizat doar în doi lobi
(superior şi inferior).
Fiecare lob pulmonar este divizat într-un număr de segmente care variază ca
număr de la un lob la altul. Astfel, lobul superior drept conţine trei segmente, cel
mijlociu doar două, în timp ce lobul inferior conţine cinci segmente. [.obul superior
stâng este format din trei segmente, lobul lingula este format doar din două
segmente reduse ca volum, în timp ce lobul inferior stâng conţine patru segmente.
Fiecare segment conține un număr variabil de lobuli pulmonari, separați între
ei prin septuri conjunctive fine.
Fiecare unitate anatomică descrisă mai sus prezintă o cale aeriană proprie
sau o ramificaţie a acesteia, astfel că numărul lobilor, segmentelor, lobulilor sau
acinilor pulmonari este identic cu cel al căilor aeriene.
Aranjamentul căilor aeriene şi al parenchimului pulmonar arată că acesta
prezintă cea mai mare suprafață aerată la cel mai mic volum posibil.
Din punct de vedere morfologic şi funcțional plămânul este împărțit în trei zone:
— zona hilară, lipsită de parenchim pulmonar, formată în întregime din bronhiile
lobare, vasele mari de sânge, noduli limfatici, nervi şi ţesut conjunctiv;
— zona medulară sau intermediară, situată în afara zonei hilare, cuprinde zona
de plămân situată între bronhiile de ordinul 2 — 4; este formată în cea mai mare
parte din bronhii, vase de sânge divergente şi convergente, vase limfatice, țesut
conjunctiv în cantitate mai redusă şi lobuli pulmonari alimentaţi de bronhiole care
se desprind direct din căile aeriene mari ale acestei zone.
— zona corticală sau externă, formată din ramificaţiile periferice ale arborelui
bronşic care continuă elementele structurale ale lobulilor pulmonari.
Lobulii pulmonari sunt considerați unităţile funcționale ale pulmonului, au o
formă piramidală şi măsoară între 2 şi 7 cm.

107
 Histologie medicală
Lobulii subpleurali sunt separați unii de alţii prin septuri fibroase care se con-
tinuă cu pleura. Septurile sunt mai bine dezvoltate în regiunea apicală a pulmonului.
Hematoza este o funcţie vitală şi, pentru a avea loc cu maximă eficienţă, este
absolut necesar ca aerul atmosferic să fie „condiționat“, în sensul că trebuie filtrat
de impurități, umidifiat, încălzit şi epurat de agenţii patogeni. Toate aceste procese
fiziologice au loc în căile aeriene.
Plămânii sunt organe intratoracice cu o elasticitate deosebită care urmează
pasiv mişcările cutiei toracice în dinamica ventilatorie. Ei sunt alcătuiți din mai
multe unități morfofuncționale care, în ordinea dimensiunilor lor sunt: lobi, segmente,
lobuli şi acini pulmonari. Toate aceste unități morfofuncționale sunt formate din
căi aeriene şi parenchim pulmonar.
Căile aeriene intrapulmonare încep cu bronhiile lobare și se continuă cu cele
segmentare, lobulare, terminale şi respiratorii. Începând de la hilul plămânului și
până la bronhiola respiratorie, căile aeriene intrapulmonare se dicotomizează
realizând circa 20-23 de generaţii de căi respiratorii. Ramificaţiile arborelui bronşic
se fac sub diverse unghiuri, ceea ce are ca rezultat o curgere turbulentă a aerului
inspirat. Această schimbare de direcție a aerului în căile aeriene intrapulmonare
face ca unele particule materiale inerte sau bacterii să se lovească de pereții
acestor căi şi să fie reținute înainte de a ajunge la alveole.
Căile aeriene intrapulmonare se clasifică, după calibrul şi structura lor
morfologică în bronhii şi bronhiole.
Bronhiile sunt căi aeriene cu diametrul mai mare de 1 mm. Ele au în structura
peretelui lor piese cartilaginoase de cartilaj hialin care previn colabarea în timpul
actului respirator. Bronhiolele sunt căi aeriene cu diametrul sub 1 mm lipsite de
cartilaj în structura peretelui lor.
La nivelul parenchimului pulmonar, în partea terminală a arborelui bronşic,
există bronbiole non-respiratorii, denumite bronhiole terminale, cu structura peretelui
mult modificată faţă de bronhiolele obişnuite care dau naştere ultimei generaţii de
căi aeriene numite bronhiole respiratorii care conțin rare alveole pulmonare. Fiecare
pulmon de adult conţine circa 33 000 de bronhii terminale.
Diametrul fiecărei bronhii şi bronhiole se reduce progresiv, dar prin creşterea
numerică a lor suprafața totală de secțiune a acestora este mult mai mare decât a
bronhiei primitive. După unii autori, pe secţiunea histologică diametrul unei bronhii
sau bronhiole în plămânul normal este aproximativ egal cu diametrul arterei care o
însoţeşte şi invers.

Căile respiratorii intrapulmonare

Căile aeriene intrapulmonare prezintă, din punct de vedere morfologic, multiple

caractere comune, dar şi particularități care le deosebesc de la o unitate structurală
la alta.

108
 Aparatul respirator
Astfel, din punct de vedere morfologic, în structura căilor aeriene intrapul-
monare se disting trei tunici concentrice:
— tunica mucoasă sau tunica internă;
— tunica musculo-fibro-cartilaginoasă sau tunica medie;
— adventicea sau tunica externă.
Există autori care consideră că peretele căilor aeriene este structurat din patru
tunici, între tunica mucoasă şi tunica mio-fibro-cartilaginoasă existând o tunică sub-
mucoasă. Deoarece nu există nici o structură histologică care să delimiteze țesutul
conjunctiv din corion de cel din partea profundă a tunicii mucoase, considerăm că
cea mai bună delimitare a acestor structuri histologice este cea redată mai sus.
Bronhiile lobare rezultă din ramificarea bronbhiilor primitive. Ele sunt în
număr de trei pentru pulmonul drept, două pentru pulmonul stâng. Structural, ele
prezintă câteva particularităţi faţă de alte căi ale arborelui trahco-bronşic.
Tunica mucoasă este alcătuită din epiteliu şi corion.
Epiteliul mucoasei bronşice este asemănător cu cel de la nivelul căilor
aeriene superioare, fiind un epiteliu de tip cilindric pseudostratificat, ciliat şi cu
celule caliciforme. Printre aceste celule, care formează populaţia celulară
majoritară s-au identificat şi alte tipuri de celule:
— celule bazale;
— celule intermediare;
— celule cilindrice ciliate (cu margine în perie);
— celulele Kultschitzky;
— celule seroase;
— celulele Clara.
Celulele Clara sunt rare la nivelul bronhiilor şi mai numeroase la nivelul
bronhiolelor. Sunt celule înalte, cilindrice, cu polul apical uşor dilatat. În citoplasmă
s-au identificat numeroase granule secretorii și organite implicate în sinteza de
glicoproteine şi fosfolipide.
Dintre activităţile enzimatice, cele mai intense sunt activităţile ATP-azelor, glucozo-
6-fosfat-dehidrogenazei şi succinat-dehidrogenazei. Prezența unor granule secretorii
la polul apical sugerează posibila diferenţiere a acestor celule în celule caliciforme .
Alte studii au demonstrat că aceste celule prezintă o activitate fosfatazică
intensă, mai ales a fosfatazelor lizozomale, ceea ce sugerează participarea lor la
degradarea fosfolipidelor din surfactantul pulmonar sau din peretele bacterian.
Cercetări recente au demonstrat că în cazul unor distrugeri masive ale celulelor
ciliate şi caliciforme, celulele Clara sunt capabile să asigure regenerarea acestora
prin intermediul unei forme celulare imature,
Celulele Kultschitzky (celulele K). Ultimul tip de celule identificate în epiteliul
bronşic şi în glandele bronşice sunt celulele cromafine. Ele aparțin celulelor
sistemului endocrin difuz, fiind similare ca structură cu alte asemenea celule
prezente în tubul digestiv. Aceste celule sunt izolate, sau se găsesc sub formă de

109
 Histologie medicală
insule celulare, în contact cu membrana bazală. Se mai numesc și celule dendritice
datorită multiplelor prelungiri pe care le prezintă.
Celulele K sunt celule de tip secretor deoarece au în citoplasmă granule de
secreție de tip endocrin, dense la fluxul de electroni, limitate de o membrană.
proprie. Diametrul granulelor variază de la 100 la 300 nanometri. Echivalente ale
celulelor enterocromafine din tubul digestiv, ele aparţin unui grup de celule care
formează „sistemul APUD“. În patologie, celulele cromafine dau naştere unor
tumori particulare denumite carcinoide bronşice şi se pare că intervin şi în dezvoltarea
carcinoamelor bronho-pulmonare microcelulare.
Membrana bazală a mucoasei bronşice este o structură continuă, liniară. Ea
are o grosime de circa 0,5 um, este uşor acidofilă şi conţine glicozaminoglicani şi
fibre de reticulină. Din loc în loc prezintă pori care permit trecerea filamentelor
nervoase şi a leucocitelor polimorfonucleare în procesele inflamatorii.
Corionul mucousei bronşice este un corion de apărare fiind format din țesut
conjunctiv lax bogat în celule aparținând sistemului imun, fibre conjunctive (în
special fibre elastice) şi substanță fundamentală abundentă. Fibrele elastice se
grupează în corionul profund în fascicule continue, groase.
Celulele din corionul mucoasei bronşice sunt de origine mezenchimală. Ele
sunt reprezentate de fibroblaste, limfocite, plasmocite, macrofage, mastocite, fibre
musculare netede, adipocite şi celule endoteliale aparţinând capilarelor. Proporția
acestor celule este variabilă de la un segment la altul al arborelui bronşic și de la o
stare la alta. Prezenţa unor antigene la suprafața epiteliului bronşic sau a unor
gaze nocive atrage o creştere rapidă a celularităţii mucoasei bronşice.
Dintre aceste celule, o importanță deosebită o au celulele aparţinând sistemului
imunitar: limfocitele, plasmocitele, macrofagele şi mastocitele.
Limfocitele reprezintă celulele esenţiale ale imunităţi, fiind capabile, la
pătrunderea unui antigen, să se diferenţieze şi să genereze un răspuns imun specific.
Ele intervin în activarea altor celule ale sistemului imun (macrofage, plasmocite) și
au capacitatea de a se transforma în „celule cu memorie“.
Macrofagele sau histiocitele sunt celule prezente în toate țesuturile con-
junctive, găsindu-se din abundență în corionul mucoaselor respiratorii.
Plasmocitele sunt celule conjunctive care iau naştere prin diferenţierea locală
a limfocitelor B. La nivelul aparatului respirator, plasmocitele sintetizează și secretă
în special imunoglobulineA (Ig A) care, în drumul lor spre suprafața epiteliului
de acoperire, primesc o componentă secretată de celulele epiteliale denumită „piesă
secretorie“. În mucusul de la suprafaţa epiteliului respirator cantitatea de Ig A
secretorii este de circa 5-10 ori mai mare decât în sânge. Aceste imunoglobuline
intervin în apărarea locală prin efect bactericid sau bacteriostatic.
Mastocitele reprezintă elementele celulare cu o reactivitate specială. Loca-
lizarea mastocitelor în structurile respiratorii este variată. Ele sunt mai abundente
în straturile profunde ale mucoasei, perivascular, sau imediat sub membrana bazală
a epiteliului. Numărul mastocitelor crește în inflamaţiile cronice, Prin degranularea

110
 Aparatul respirator
mastocitelor în cursul unor procese imune sau alergice se pot declanșa procese de
bronhoconstricţie, vasodilataţie capilară şi edem, în mucoasa bronşică.
Corionul conţine, de asemenca, numeroase vase sanguine anastomozate, de cali-
bru mărit, care au rolul de a încălzi aerul inspirat, vase limfatice şi chiar foliculi limfoizi.
Corionul arborelui traheo-bronşic este un corion glandular, în structura sa
fiind găsite glande tubulo-acinoase, sero-mucoase.
Glandele bronşice sunt asemănătoare glandelor salivare mixte mici, având
un diametru sub 1 mm. Ele sunt neuniform răspândite în corionul bronşic atingând
maximum de dezvoltare în bronhiile din generaţia a V-a, unde se găseşte cel
puţin o glandă/mm? de mucoasă bronşică, după care numărul lor scade progresiv
pe măsură ce se divide arborele bronşic iar calibrul căilor respiratorii scade. În
bronhiile mari adenomerul glandelor bronşice este situat profund în apropierea
tunicii fibro-cartilaginoase, depăşind fibrele musculare netede ale muşchiului
bronşic. Pe măsură ce se reduce grosimea peretelui bronhiilor, se reduce şi
numărul şi volumul glandelor bronşice.
La bătrâni şi în unele inflamații cronice ale bronhiilor, glandele tind să crească
în dimensiuni şi să se extindă în afara peretelui bronşic, în țesutul conjunctiv
peribronhial.
Glandele bronşice sunt glande compuse, sero-mucoase, formate din lobuli
tubulo-acinoşi înconjurați de țesut conjunctiv lax. În structura lobulilor glandulari
există celule mucoase şi celule seroase. Uneori, la periferia acinilor glandulari
mucoşi, celulele seroase formează adevărate „semilune Gianuzzi“, înconjurate de
membrane bazale. Atât la nivelul adenomerilor glandulari cât şi la nivelul ductului
glandular s-au identificat celule mioepiteliale, dispuse între celulele acinoase sau
ductale și membrana bazală a glandei. Aceste celule sunt în contact cu terminaţiile
nervoase libere vegetative şi intervin în evacuarea conținutului glandular.
Canalul de excreţie al acestor glande este format din celule cilindrice ciliate
dispuse pe o mică porţiune de duct sub epiteliul de suprafaţă. În profunzimea
ductului glandular există numeroase celule cilindrice, eozinofile care se pare că
intervin în controlul cantității de apă şi electroliți din mucus. În partea profundă
ductul glandular conţine câteva celule glandulare cu funcţie secretorie,
asemănătoare celulelor acinoase din adenomer.
Folosindu-se tehnici de imunohistochimie s-a demonstrat că celulele glandelor
bronşice secretă lizozim, substanță biochimică cu acțiune antibacteriană. Este posibil,
de asemenea, ca aceste glande să producă IgA care să se elimine la suprafața
mucoasei bronşice.
Tunica musculo-fibro-cartilaginoasă este formată din mai multe piese carti-
laginoase de cartilaj hialin, izolate, dispuse în peretele bronhiei. Ele au forme şi
mărimi diferite şi sunt învelite la suprafaţă de pericondru, Printre piesele cartilagi-
noase, mai ales în partea superficială a corionului se găsesc fibre musculare netede
care tind să se dispună într-un strat continuu.

111
 Histologie medicală
Adventicea este stratul conjunctivo-adipos care leagă bronhia de celelalte
elemente structurale anatomice ale plămânului. Ea conţine țesut conjunctiv lax
bogat în vase de sânge, vase limfatice şi terminaţii nervoase libere.
Bronhiile lobare prin diviziunea lor dau naştere bronhiilor sezmentare. La
nivelul plămânului drept se formează 10 bronhii segmentare, iar la nivelul plămânului
stâng numai 8 bronhii segmentare.
Structura lor histologică este asemănătoare cu cea a bronhiilor lobare numai
că piesele cartilaginoase devin din ce în ce mai mici și mai neregulate, în timp ce
stratul celulelor musculare devine mai evident, situat între corion şi piesele
cartilaginoase.
În corion pot apărea infiltraţii limfoide sau chiar foliculi limfoizi de mici
dimensiuni.
Bronhiolele sunt căi aeriene cu diametrul sub | mm. Aspectul lor structural
diferă de cel al bronhiilor.
Mucoasa este mult mai plicaturată decât la bronhii. În structura cpiteliului se
găsesc celule ciliate, celule bazale şi puţine celule caliciforme, astfel încât epiteliul
devine un epiteliu de aspect cilindric simplu, prin lipsa celulelor intermediare. Celulele
epiteliului de suprafață se ancorează între ele prin complexe joncţionale şi
desmozomi. Pe măsură ce lumenul bronhiolelor devine din ce în ce mai mic, se
reduce şi numărul celulelor caliciforme.
Printre celulele epiteliului bronhiolar apar și celule Clara. Sunt celule alungite,
cu polul apical în lumenul bronhiolei, cu nucteul dispus bazal. Ele prezintă în
citoplasmă numeroase granule de secreție limitate de o membrană simplă, al căror
conţinut încă nu este cunoscut. Se pare că sunt tot celule care aparțin sistemului
endocrin difuz.
Tot în epiteliul bronhiolar se găsesc, din ce în ce mai des, insule de celule
cromafine. -
Corionul este mai puțin dezvoltat, dar conţine aceeaşi populaţie celulară
prezentă şi la nivelul bronhiilor. Este aglandular.
Tunica mijlocie nu mai posedă piese cartilaginoase. În schimb fibrele musculare
netede sunt mult mai numeroase şi se organizează într-un strat gros, bine vizibil pe
preparatele microscopice, formând muşchiul lui Reissessen. Inervat de fibre
nervoase parasimpatice acest muşchi joacă un rol deosebit în inspiraţie şi expiraţie.
Când contracția lui este puternică şi prelungită mecanica ventilatorie devine dificilă
şi se produce criza de astm.
Tunica externă, adventicea, este subțire şi sc continuă cu țesutul conjunctiv
al stromei pulmonare.
Bronbhiolele terminale sunt ultimele ramificații ale arborelui bronşic care
nu participă direct la hematoză. Ele au un diametru mic şi un perete foarte subţire.
Epiteliul de suprafață este de tip cubic, fără celule ciliate, fără celule caliciforme şi
cu rare celule cromafine. Sub epiteliu se găseşte un ţesut conjunctiv aglandular
bine vascularizat şi cu fine terminaţii nervoase libere. Fibrele musculare din tunica

112
 Aparatul respirator
medie sunt reduse numeric şi nu mai influențează atât de puternic dinamica
ventilatorie, Adventicea este foarte redusă.
Bronhiolele terminale se continuă cu bronhiolele respiratorii.
Funcţiile arborelui bronşic sunt:
— conducerea aerului în expiraţie şi inspiraţie;
— încălzirea şi umidifierea aerului;
— filtrarea aerului de impurități cu ajutorul aparatului muco-ciliar;
— captarea şi distrugerea antigenelor din aerul inspirat;
— secreția de imunoglobuline de tip Ig As.

Zona schimburilor gazoase

Este formată de elementele acinului pulmonar și anume:

— bronhiolele respiratorii;
— canalele alveolare;
— alveolele pulmonare.
Bronhiolele respiratorii se disting de bronhiolele terminale prin prezența,
din loc în loc, în peretele lor a alveolelor pulmonare care întrerup epiteliul bronhiolar.
Numărul alveolelor în peretele bronhiolelor respiratorii creşte pe măsură ce se
îndepărtează de bronhiolele terminale. Epiteliul acestor bronhiole este un epiteliu
continuu, cubic, aşezat pe o membrană bazală continuă. El nu mai conţine celule
cu funcţie secretoric. Corionul este redus la un strat fin de țesut conjunctiv lax în
care se găsesc rare fibre musculare netede.
Canalele alveolare se formează din bronhiolele respiratorii şi au caracteristic
faptul că prezintă pe toată circumferința alveole pulmonare. Locul în care se
implantează alveolele pulmonare poartă numele de „picior de inserție al alveolei“
şi este prevăzut cu numeroase fibre elastice şi fibre musculare netede, acestea din
urmă alcătuind un „„sfincter terminal“.
Alveolele pulmonare sunt structurile parenchimului pulmonar la nivelul
cărora se produc schimburile gazoase. Ele au un aspect sacciform sau în „cuib de
rândunică“ şi se deschid în canalul alveolar.
Aplicarea unor metode de morfometrie cantitativă a permis să se estimeze
că o alveolă pulmonară are un diametru mediu de 140 de microni şi un volum de
10,5 x 10 cm?. Numărul total al alveolelor pulmonare a fost apreciat la 300 milioane,
ceea ce realizează o suprafață de 95 m? pentru un pulmon şi un volum de 4,8 litri.
Din punct de vedere structural, studii de microscopie optică şi electronică au
permis să se observe că alveolele pulmonare prezintă o structură complexă, adaptată
funcției de hematoză.
În structura alveolei s-au identificat trei elemente:
— epiteliul alveolar;
— țesutul conjunctiv stromal;
— capilarele sanguine.

113
 Histologie medicală
Epiteliul alveolar este un epiteliu continuu, turtit, care tapetează cavitatea
alveolară. El este aşezat pe o membrană bazală continuă, subțire, evidentă numai
la microscopul electronic. Celulele epiteliului alveolar denumite pneumocite sau
alveolocite sunt celule turtite, joncţionate între ele.
Existenţa unui strat epitelial continuu care să tapeteze cavitatea alveolară a
fost mult timp un subiect de discuţie. Microscopia electronică a demonstrat
indubitabil că epiteliul alveolar este un epiteliu continuu. Celulele alveolare se
joncționează cu membrana bazală (structură microscopică care deține un rol
esenţial în procesul de regenerare a epiteliului distrus). Dacă membrana bazală
este intactă epiteliul poate să se refacă în totalitate, iar dacă este şi ea distrusă,
integritatea peretelui alveolar este imposibil de refăcut.
În structura alveolei pulmonare s-au descris două tipuri de pneumocite:
— pneumocite de tip 1 sau membranare;
— pneumocite de tip II, globulare sau granulare.
Pneumocitele de tip I sunt cele mai numeroase, sunt aplatizate, greu vizibile
în microscopia optică datorită grosimii extrem de reduse, de circa 0,4-0,6 um.
Nucleul acestor celule este situat central, de formă ovalată sau turtit, normocrom,
asemănător nueleilor din celulele endoteliale. În jurul nucleului se găseşte aparatul
reticular Golgi, ribozomi şi câteva mitocondrii. Uneori în citoplasma lor se pot
evidenția mici vacuole de pinocitoză. Ele tapetează cavitatea alveolară şi participă
la realizarea barierei aer-sânge.
Pneumocitele tip I prezintă prelungiri citoplasmatice largi care formează
adevărate „pânze citoplasmatice“. Aceste prelungiri se extind pe distanţe de circa
50 um de la nucleu şi se joncţionează cu prelungirile celulelor vecine. De asemenea,
aceste prelungiri pot străbate porii Kohn şi să treacă de la o alveolă la alta.
Prelungirile citoplasmatice ale alveolocitelor tip I conţin vezicule de pinocitoză şi
rare organite citoplasmatice. Această dispunere a celulelor alveolare favorizează
schimburile gazoase. În ciuda înaltei diferențieri impuse de funcția de schimb gazos,
alveolocitele plane asigură apărarea pereţilor alveolari împotriva factorilor nereţinuți
de pelicula de mucus din arborele traheobronşic sau de macrofagele libere.
Pneumocitele tip II sunt celule de dimensiuni mai mari, în contact direct cu
membrana bazală prin polul lor bazal. Ele proemină în lumenul alveolei pulmonare.
Au o formă ovalară sau cubică. La polul apical prezintă numeroşi microvili scurți.
Nucleul acestor celule este voluminos, neregulat, situat central. Citoplasma este
abundentă şi prezintă toate organitele citoplasmatice. Complexul golgian situat
central, perinuclear, este foarte bine dezvoltat prezentându-se sub forma unor corpi
multiveziculari. Mitocondriile sunt numeroase iar reticulul endoplasmic bine
reprezentat. Tot în citoplasmă s-au mai observat numeroşi lizozomi, peroxizomi şi
corpi denşi lamelari care reprezintă granulele de secreție ale acestor celule.
Tehnicile de imunohistochimie au evidenţiat prezenţa polizaharidelor și a
fosfatazelor acide în corpii lamelari.

114
 Aparatul respirator
Pneumocitele tip II secretă prin merocrinie în cavitatea alveolară corpii lamelari
contribuind la realizarea surfactantului pulmonar, ele fiind adevărate celule secretorii.
În unele condiţii, celulele tip II prezintă proprietăţi fagocitare, în citoplasma
lor evidenţiindu-se numeroase vacuole de pinocitoză.
Pneumocitele de tip II răspund rapid la injurii locale prin diviziuni celulare
active, înlocuind într-o primă fază pneumocitele tip 1. Studii de citodinamică au
demonstrat că în condiţii normale turn-overul pneumocitelor de tip II are loc la
28-35 de zile.
Tot în peretele alveolar au fost remarcate macrofage care străbat această
structură pentru a ajunge în lumenul alveolei. Modalitatea prin care macrofagele
ajung din peretele alveolar în lumenul acestora este încă neclară.
Unii autori, folosind metode de histochimie şi microscopie electronică au
identificat existenţa a două tipuri de macrofage alveolare.
— macrofage asemănătoare microgliilor sunt celule cu prelungiri; după unii
autori aceste celule sunt celule progenitoare ale fagocitelor active.
— macrofage rotunjite, cu prelungiri pseudopodice scurte, care sunt celule cu
activitate fagocitară intensă.
AL II-lea tip de macrofage sunt prezente în număr redus în peretele sau lumenul
alveolelor pulmonare normale. Numărul lor creşte rapid când apar procese
inflamatorii locale sau particule inerte.
Examinate la microscopul electronic s-a constatat că suprafața lumenală a
macrofagelor din peretele alveolar prezintă microvili lungi asemănătoare unor
tentacule. Citoplasma acestor celule conține numeroase mitocondrii cu criste
proeminente, numeroşi lizozomi conţinând fosfataze acide şi aril-sulfataze, corpi
lamelari granule de feritină şi vacuole de lipide. Alte macrofage pot fi găsite în
mod normal libere în cavitatea alveolară. De asemenea macrofagele pot străbate
porii Kohn trecând de la o alveolă la alta.
Procesul de fagocitoză este însoțit de extruzia proceselor microvilozitare care
vor forma un fagozom în jurul unei particule antigenice, pe care apoi o introduc în
citoplasmă. Procesul de fagocitoză se poate desfășura şi când presiunea oxigenului
alveolar scade sub 25 mm Hg :
Macrofagele alveolare joacă un rol primordial în mecanismele de apărare ale
pulmonului. Ele acţionează asupra particulelor străine inhalate care au reuşit să
pătrundă în lumenul alveolei pulmonare. Macrofagele alveolare pot proveni din
monocitele sanguine, în cazul unor procese inflamatorii.
Macrofagele alveolare conțin pe suprafața membranei celulare numeroşi
receptori, pentru factorul Fc al IgG şi pentru factorul C3b al complementului seric,
care facilitează endocitoza. În infecţii, aceste celule sunt activate prin intermediul
limfocitelor T care le sporeşte capacitatea fagocitară, macrofagele fiind astfel
capabile să distrugă toți agenții patogeni inhalați.
Deşi fiziologic numărul macrofagelor alveolare este foarte mic (1-2 la 10
alveole), solicitările aerogene induc rapid creşterea numărului acestora. În alveole,

115
 Histologie medicală
macrofagele se deplasează prin mişcări active emițând pseudopode. După endo-
citarea unor particule, ele se fixează pe suprafaţa alveolară, sintetizează lizozim,
interferon şi enzime de tipul colagenazei şi elastazei.
După captarea unor particule inerte din punct de vedere antigenic (particule
de praf, cărbune, siliciu etc.), macrofagele străbat peretele alveolar şi se acumulează
în țesutul conjunctiv interstițial al pulmonului sau în stroma perivasculară, unde
rămân cantonate pentru o perioadă foarte mare de timp.
Surfactantul pulmonar. Suprafaţa internă a pereților alveolari este acoperită
de un film subțire de lichid, rezultat din exudarea plasmei din capilare la care se
adaugă fosfolipidele secretate de pneumocitele tip Il. Surfactantul pulmonar este
într-o continuă mişcare, reînnoindu-se continuu. O parte din el este resorbit şi
trecut în capilare, iar o altă parte urcă spre arborele bronşic în cursul respirației.
Acest lichid are funcţii multiple:
— previne colabarea alveolelor pulmonare în expir datorită tensiunii superficiale
crescute;
— favorizează transportul gazelor respiratorii prin membrana alveolocapilară;
— permite realizarea proceselor de pinocitoză şi endocitoză de către alveolocite;
— realizează un mediu optim pentru activitatea macrofagelor alveolare.

Stroma pulmonară

Stroma pulmonară este formată din țesutul conjunctiv prezent în septurile

interalveolare, țesutul conjunctiv periacinar şi interlobular. La copii stroma pulmonară
este mai laxă şi redusă cantitativ, comparativ cu stroma pulmonară a adultului.
Țesutul conjunctiv stromal este format fibre conjunctive, celule şi substanță
fundamentală. Fibrele conjunctive sunt formate în cea mai mare parte din fibre
elastice. Acestea au o orientare plexiformă, care asigură variațiile de volum ale
pulmonului şi fac ca expiraţia fiziologică să aibă loc fără consum de energie. În caz
de pneumotorax fibrele elastice sunt răspunzătoare de colabarea pulmonului spre
hil. Pe măsură ce organismul îmbătrâneşte fibrele elastice din stroma pulmonară se
reduc cantitativ, devin mai dezorganizate şi sunt înlocuite cu fibre de colagen.
Fibrele colagene sunt reduse cantitativ în septul interalveolar, dar sunt mai
abundente periacinar şi perilobular. Ele se găsesc în „piciorul de inserție“ al alvceolei
pulmonare şi perivascular.
Fibrele de reticulinăse găsesc numai în membranele bazale ale alveolei şi capilarelor.
La locul de inserție al alveolei pulmonare, în stromă, se găsesc uneori 1-2
fibre musculare netede.
Substanţa fundamentală este mai abundentă la copil şi săracă la adult. Ea este
formată în principal din glicozaminoglicani, proteoglicani şi glicoproteine structurale.
Celulele conjunctive prezente în stroma pulmonară sunt, în mod normal, reduse
cantitativ, Ele sunt reprezentate de rare fibrocite, macrofage, mastocite, limfocite,

116
 Aparatul respirator
plasmocite şi granulocite. În procesele inflamatorii pulmonare stroma este bogată
în celule aparținând sistemului imun.
Dintre celulele stromei pulmonare, un aspect particular îl prezintă macrofagele.
Aceste celule, cu originea în măduva hematopoietică, străbat peretele capilarului
pulmonar şi peretele alveolar, ajung în lumenul alveolei pulmonare unde fagocitează
particulele străine ajunse o dată cu aerul inspirat. Cele mai multe se încarcă cu
particule „inerte“ (praf, cărbune, siliciu, asbest, bumbac etc.) devenind „celule cu
praf“. Datorită mobilităţii proprii, macrofagele trec din lumenul alveolei în stroma
pulmonară unde rămân stocate în țesutul conjunctiv perilobular, dând culoarea
cenuşie sau neagră plămânului persoanelor expuse la noxe. La bolnavii cu
insuficiență cardiacă macrofagele înglobează pigmentul feric rezultat din degradarea
unor hematii, devin „celule cardiace“ şi dau pulmonului culoarea brun roșcată.
În cazuri patologice, macrofagele pulmonare pot fuziona rezultând celule
gigante multinucleate (aşa cum se întâmplă în TBC).
Stroma pulmonară conţine şi o bogată rețea de capilare sanguine. Capilarele
pulmonare sunt capilare tipice, cu diametrul de 6-8 um, formate dintr-un endoteliu
continuu, aşezat pe o membrană bazală subțire; periteliul lipseşte. Se apreciază că
suprafaţa totală a rețelei capilare variază de la 90 la 150 m2. În zonele unde se
realizează hematoză, țesutul conjunctiv septal dispare, astfel că membrana bazală
a alveolei pulmonare vine în contact şi chiar fuzionează cu membrana bazală a
capilarului pulmonar, constituind o parte a „barierei aer-sânge“.
Membrana alveolocapilară sau „bariera aer-sânge“ este formată din
mai multe structuri microscopice prin care se fac schimburile de gaze respiratorii
între mediul extern şi mediul intern. Acestea sunt reprezentate de:
— surfactantul pulmonar;
- epiteliul alveolar;
— membrana bazală a alveolei fuzionată cu membrana bazală a capilarului;
— endoteliul capilar.
Grosimea acestei structuri este de circa 0,35 um.

Vascularizația pulmonului

Plămânul prezintă o bogată vascularizație sanguină şi limfatică.

Vascularizaţia sanguină este formată din două sisteme circulatorii diferite
ca origine, debit şi importanţă. Există o circulație funcțională (circulația pulmonară)
şi una nutritivă (circulaţia bronşică).
Circulaţia funcțională începe în ventriculul drept de unde porneşte artera pulmonară.
Artera pulmonară, arteră de tip elastic, duce la plămân sânge de tip venos (sărac în O,,
încărcat cu CO,), 90% din sângele transportat la pulmon este vehiculat prin artera
pulmonară. Imediat după emergență, sub crosa aortei, artera pulmonară se divide în
două ramuri: artera pulmonară dreaptă şi, respectiv, artera pulmonară stângă. Fiecare
arteră pulmonară se divide, similar arborelui bronşic, rezultând artere lobare, segmentare,

117
 Histologie medicală
lobulare. Ultimele arteriole dau naştere unei vaste rețele de capilare care se dispun în
septurile interalveolare. Aici se realizează hematoza.
Capilarele pulmonare confluează şi formează venule şi apoi venele pulmonare
care conduc sângele oxigenat în atriul stâng.
Circulaţia nutritivă (Circulaţia bronşică) ia naştere din aortă sau din arterele
intercostale. Arterele bronşice, artere de tip muscular, transportă circa 10% din sângele
care ajunge la pulmon. Ele dau numeroase ramificații în jurul arborelui bronşic şi se
termină la nivelul bronhiolelor respiratorii. Circulaţia bronșică formează numeroase
rețele capilare peribronşice sau în peretele bronhiilor şi bronhiolelor. Venele bronşice
converg spre hilul pulmonului şi se deschid în venele azigos sau hemiazigos.
Între circulația pulmonară şi cea bronşică există numeroase anastomoze.
Circulaţia limfatică este foarte abundentă. Ea începe prin apariţia capilarelor
limfatice în septurile interlobulare şi în spațiile peribronhovasculare de la vârful
lobulului. La nivelul septurilor interalveolare nu există capilare limfatice, ceea ce
explică apariția edemului pulmonar. Capilarele limfatice confluează şi formează
vase limfatice care alcătuiesc două plexuri:
— un plex limfatic superficial dispus sub pleura viscerală;
— un plex limfatic profund care însoțește căile aeriene intrapulmonare, vasele
pulmonare şi bronşice.
Cele două plexuri limfatice converg spre hilul pulmonului şi îşi trimit limfa în
ganglionii hilari san intertraheo-bronşici.
Inervaţia pulmonului este de tip vegetativ, simpatică şi parasimpatică.
Inervația simpatică provine din ganglionii simpatici paravertebrali 2, 3 şi 4 toracali,
iar cea parasimpatică din nervul vag. Fibrele vegetative formează un plex hilar
anterior şi un plex posterior, din care se desprind fibre ce se distribuie arborelui
bronşic, vaselor sanguine şi pleurei viscerale. Stimularea fibrelor vagale determină
contracția fibrelor musculare netede din pereţii căilor aeriene (bronhoconstricție)
şi creşterea secreției glandelor bronşice, în timp ce stimularea fibrelor simpatice
determină relaxarea fibrelor musculare netede (bronhodilatație).
Componenta senzitivă asigură inervația pleurei viscerale şi a pereților bronhiilor.
Parenchimul pulmonar nu prezintă fibre senzitive.
PLEURA este formată dintr-o foiţă viscerală şi o foiţă parietală, opuse prin
suprafeţele lor lumenale, care se continuă una cu alta la nivelul hilului pulmonar.
Între cele două foițe pleurale se formează o cavitate virtuală, cavitatea pleurală,
care conţine o mică cantitate de lichid cu rol în dinamica mişcărilor respiratorii.
Histologic, pleura este constituită din :
— mezoteliu;
— țesutul conjunctiv submezotelial.
Mezoteliul este un epiteliu pavimentos simplu, continuu, cu funcție de filtrare a
plasmei, de secreție, de absorbție și de fagocitoză a elementelor din lichidul pleural.
Celulele mezoteliale au o grosime variabilă de la 2 la 8 um. Ele se joncţionează prin
interdigitații şi desmozomi. La polul apical, celulele mezoteliale prezintă microvilozități

118
 Aparatul respirator
cu lungimea variabilă de la 0,5 la 3 um, mai dezvoltați la nivelul foiţei viscerale. In
citoplasmă prezintă organite puţine, neuniform răspândite, mai numeroase în jurul
nucieului. Tot în citoplasmă prezintă frecvent vezicule de micropinocitoză.
Mezoteliul este aşezat pe o membrană bazală continuă care-l desparte de
țesutul conjunctiv submezotelial. Membrana bazală este formată din fibre de
colagen, fibre de reticulină şi substanță fundamentală bogată în glicozaminoglicani
şi glicoproteine structurale.
Țesutul conjunctiv submezotelial este un ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice,
colagene și terminaţii nervoase. El este format dintr-un plan fibro-elastic superficial,
bogat în fibre elastice şi un plan fibro-elastic profund care conține ţesut conjunctiv
lax, numeroase vase de sânge şi limfatice, terminaţii nervoase libere şi rare celule
conjunctive. Stratul profund se continuă cu țesutul conjunctiv subpleural şi cu
septurile interlobulare.
Pleura parietală, este formată din aceleaşi straturi, dar mai groase, mai puţin
elastice, iar în exterior conține numeroase adipocite.
Atât foiţa viscerală cât şi foița parietală a pleurei prezintă pori cu diametrul
de circa 2-6 um, de formă rotundă sau ovalară, prin care cavitatea pleurală comunică
cu vasele limfatice. În pleura diafragmatică şi mediastinală, aceste comunicaţii
sunt mai numeroase. Aceşti pori reprezintă o cale de evacuare şi de resorbție a
lichidului pleural. Prin tehnici de histofiziologie experimentală s-a demonstrat că
plasma sanguină ajunge în cavitatea pleurală prin porii pleurei viscerale și se resoarbe
prin porii foiţei parietale.
În cavitatea pleurală se află o mică cantitate de lichid pleural care favorizează
mişcările de inspiraţie şi expirație. În stări patologice cantitatea de lichid pleural
poate creşte, boală care poartă numele de pleurezie.

Mecanismele de apărare bronhopulmonară

Mecanismele de apărare bronhopulmonară au rolul de a menține homeostazia

mediului intern și de a asigura realizarea în condiţii optime a procesului de hematoză.
Această funcție presupune asigurarea permeabilității căilor respiratorii, asigurarea
integrităţii segmentelor unde au loc schimburile gazoase, precum şi a vaselor
sanguine din structura aparatului respirator.
La nivelul structurilor bronhopulmonare se disting patru mecanisme de apărare,
corelate între ele, dar şi cu o mare autonomie. Acestea sunt:
— apărarea mucociliară;
— apărarea macrofagică alveolară;
— apărarea proprie a pereţilor alveolari;
— apărarea mezenchimo-vasculară.
Primele trei mecanisme de apărare sunt îndreptate împotriva agenților care
pătrund în plămâni pe cale aeriană (particule vii şi inerte, gaze toxice, toxine,
antigene, etc.) şi acționează prin reținerea agenţilor, înglobarea şi prelucrarea lor

119
 Histologie medicală
în macrofage cu inactivarea totală sau parțială a unora, şi eliminarea lor prin
transportul mucociliar; ele constituie ceea ce se numește „epurarea pulmonară“.
Cel de-al patrulea mecanism și parțial cel de-al treilea sunt activate de
pătrunderea germenilor pe cale sanguină.
Agenţii patogeni care solicită mecanismele de apărare sunt reprezentați de
microorganisme (bacterii, fungi, virusuri), pulberi organice sau anorganice, gaze
toxice (SO, NO,, ozon) etc. Reţinerea lor în căile aeriene depinde de mărimea
particulelor, de viteza de pătrundere, de starea mecanismelor de apărare.
Trecerea aerului poluat prin căile respiratorii conduce la o epurare progresivă
dar parțială a acestuia, aici fiind reţinute particule cu diametrul mai mare de 3-5
microni, unele gaze sau diverse macromolecule.
Apărarea mucociliară asigură reținerea la suprafața stratului de mucus a
particulelor aeriene mai mari de 3-5 microni, participă la deplasarea lor spre căile
aeriene superioare (orofaringe), participă la detoxifierea parţială a unor gaze (SO,),
permite distrugerea sau inactivarea unor germeni sau antigene prin anticorpii naturali
pe care-i conţine (IgA-secretorii), interferon, lizozim.
Stratul de mucus care vine în contact cu particulele vehiculate aerogen se
compune dintr-o zonă superficială vâscoasă, bogată în mucopolizaharide acide şi
un strat profund, mult mai fluid, în care se mişcă cilii celulelor cilindrice. Mucusul
este asigurat prin secreția continuă a celulelor caliciforme din epiteliul căilor aeriene
şi prin secreția glandelor seromucoase din corionul mucoasei bronşice. În condiţii
de poluare excesivă, ca o reacţie de apărare, se constată o înmulţire semnificativă
a numărului de celule mucigene. Înmulțirea numărului de celule mucigene se face
prin transformarea mucipară a celulelor secretorii neciliate, a multiplicării şi
diferenţierii celulelor bazale şi intermediare şi prin transformarea mucipară a
elementelor ciliate.
Deplasarea stratului de mucus care a reținut particulele, asigurată de bătaia
ritmică a cililor, se face cu viteze care cresc de la bronhiole spre bronhiile mari şi
trahee. Creşterea vâscozității mucusului, inhibiţia mişcării ciliare, denudarea
epiteliului traheobronşic sau metaplazia acestuia în epiteliu de tip epidermoid,
îngreunează deplasarea stratului de mucus.
Apărarea macrofagică este îndreptată asupra particulelor organice sau
anorganice cu diametrul de 3-5 microni care au reuşit să pătrundă până la nivelul
alveolelor pulmonare.
În condiţii fiziologice macrofagele alveolare sunt rare în lumenul sau în peretele
alveolelor. După unii autori numărul acestor celule nu depăşeşte cifra de 1-2 celule
la 10 alveole. În condiţii de stimulare antigenică numărul macrofagelor alveolare
crește prin pătrunderea de noi celule din septul interalveolar sau pătrunderea de
monocite din capilarele sanguine ale septului interalveolar. În aceste condiții numărul
macrofagelor intraalveolare creşte la câteva sute sau chiar până la 2 000.
Macrofagele alveolare endocitează particulele cu care vin în contact, fie direct,
fie prin intermediul receptorilor de suprafață, după care le fagocitează. Gradul de

120
 Aparatul respirator
prelucrare intramacrofagică a particulelor înglobate este diferit după natura
biochimică a particulei. Particulele antigenice sunt transformate în fagozomi şi
distruse cu ajutorul enzimelor lizozomale, în timp ce particulele inerte din punct de
vedere antigenic (praf de cărbune, siliciu etc.) sunt stocate în citoplasmă.
Pe lângă funcţia de fagocitoză, macrofagele alveolare sintetizează şi excretă
în mediul intern alți factori solubili, cu roluri variate, cum ar fi:
— factori de creştere: factorul de creştere derivat din plachete (PDGF),
factorul de creştere fibroblastic (FGF), interleukina 1 şi 6 (IL-1și 6), factorul de
necroză tumorală (TNF-alfa) etc.;
— proteinaze care degradează elastina şi colagenul;
— substanțe vasoactive;
— lipide etc.
O parte din macrofagele care au participat la fagocitoza intraalveolară sunt
eliminate prin căile aeriene odată cu sputa, iar o altă parte trec în țesutul conjunctiv
interstiţial, unde sunt stocate particulele inerte.
Apărarea proprie a pereților alveolari. Pereţii alveolari sunt supuşi acțiunii
unor factori neprelucraţi de macrofage, produşi rezultați din activitatea macro-
fagelor, gaze toxice etc. Împotriva acestora, alveolocitele tip 1 realizează o barieră
continuă, deoarece citoplasmele alveolocitelor sunt strâns unite între ele prin joncţiuni
de tip zonule occludens. Joncţiunile interepiteliale opresc trecerea moleculelor
insolubile în lipide.
Apărarea asigurată local de alveolocitele de tip ! este singurul element de
menținere a integrităţii structurale şi funcţionale a suprafețelor de schimb gazos.
Apărarea mezenchimo-vasculară este realizată de celulele mezenchimale
prezente în septul interalveolar şi în interstiţiile conjunctive perivasculare față de
antigenele vehiculate pe cale sanguină sau faţă de cele care au reuşit să depăşească
peretele alveolelor. Pinocitoza endotelială, reacțiile proliferative şi diferențiatoare
ale celulelor adventiceale perivasculare, reacția celulelor limfoide și monocitare,
reprezintă fazele morfologice ale activității acestui mecanism de apărare.
Localizarea şi tipurile de celule reactive determină tipul de reacție şi forma
procesului imunopatologic în ansamblul procesului imun, la nivel pulmonar fiind
posibile reacții asmatice atopice sau neatopice, reacţii anafilactice cu complexe
imune solubile etc.
Între celulele care contribuie la apariția şi dezvoltarea reacţiilor de apărare se
exercită un sinergism reacțional, determinat de calitatea şi cantitatea agenților inductori.

Funcţiile non-respiratorii ale pulmonului

Pe lângă funcţia respiratorie, pulmonul îndeplineşte şi alte funcţii.

Funcţia metabolică a fost evidențiată după ce s-a constatat existența în
celulele endoteliale ale capilarelor pulmonare a numeroase organite citoplasmatice,
a unor substanţe vasoactive și a unor vezicule de micropinocitoză. La realizarea

121
 Histologie medicală
acestei funcţii participă atât celulele endoteliale cât şi alte celule ale interstițiului
conjunctiv, în special mastocitele.
Studii de imunobhistochimie, enzimologie, microscopie electronică şi biochimie,
au evidenţiat faptul ca Ia nivelul pulmonului sunt inactivate numeroase substanțe
endogene ca: serotonina, bradikinina, noradrenalina, diverse prostaglandine. Alte
substanțe endogene sunt activate la nivelul pulmonului: plasminogenul este
transformat în plasmină, angiotensina I în angiotensină ÎI datorită prezenţei unei
enzime de conversie. De asemenea, pulmonul sintetizează unele prostaglandine
(E, F) şi unele enzime (lipoproteinlipaza circulantă).
Funcţia de rezervor vascular. Datorită imensei reţele capilare pe care o
conţine şi datorită faptului că sunt situaţi între cei doi ventriculi, plămânii joacă un
rol esenţial în reglarea debitelor ventriculare. Capacitatea vasculară a pulmonului
creşte foarte mult în caz de insuficiență cardiacă.
Funcție antiinfecţioasă. Prin mecanismele proprii de apărare, plămânul este
capabil de a „steriliza“ aerul inspirat, astfel ca homeostazia mediului intern să fie păstrată.
Functie hematopoietică. În cursul evoluției intrauterine, la nivelul pulmonului se
produc, pentru o scurtă perioadă de timp, elemente figurate sanguine. La naştere sau
la prematuri, parenchimul pulmonar poate conţine mici insule de ţesut hematopoietic.

122
 APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este format dintr-un ansamblu de organe, diferite ca structură

anatomică şi histologică, care au ca funcție principală digestia alimentelor şi absorbţia
principiilor alimentare (aminoacizi, glucoză, acizi graşi, vitamine, ioni etc.), necesare
întreținerii funcţiilor organismului, creşterii şi dezvoltării.
În ansamblu, aparatul digestiv este format din:
— tubul digestiv, alcătuit la rândul său din mai multe organe tubulare cu
structură, dimensiuni și funcții diferite, unde are loc digestia şi absorbția alimentelor;
— glandele anexe ale tubului digestiv care, prin secrețiilor lor, favorizează
digestia şi absorbția principiilor alimentare.
Cu excepția cavităţii bucale şi faringelui, peretele tubului digestiv este
structurat din patru tunici concentrice. Dinspre lumenul organelor spre exterior,
aceste tunici sunt:
— mucoasa;
— submucoasa;
— musculara;
— adventicea (sau seroasa peritoneală pentru organele aflate în cavitatea
abdominală).
Cele patru tunici prezintă particularități morfologice şi funcționale la nivelul
fiecărui organ al tubului digestiv, dar au şi caractere comune.
Mucoasa tapetează lumenul organelor digestive. Ea este esenţială pentru
funcționalitatea tubului digestiv. Din punct de vedere histologic, mucoasa este
alcătuită din trei structuri diferite:
— epiteliu;
—corion;
— musculara mucoasei.
Epiteliul mucoasei tubului digestiv este de tip pavimentos stratificat fără
Keratinizare la nivelul tubului digestiv supradiafragmatic şi de tip cilindric simplu la
nivelul organelor digestive subdiafragmatice. El este așezat pe o membrană bazală
continuă, care-l desparte, şi în acelaşi timp îl solidarizează, de corion. Epiteliul
mucoasei are roluri variate: de protecţie mecanică (epiteliul bucal, faringian,

123
 Histologie medicală
esofagian), de protecție chimică prin secreție de mucus (epiteliul gastric şi intestinal),
de absorbție (epiteliul intestinului subţire) etc.
Corionul sau lamina propria este format din țesut conjunctiv lax, bogat inervat
şi vascularizat. În unele zone corionul conţine glande (esofag, stomac, intestin),
infiltraţii limfoide sau chiar foliculi limfatici solitari sau agminați.
Musculara mucoasei desparte corionul de submucoasă. Ea este formată din
fibre musculare netede dispuse în două straturi: un strat circular intern şi unul
longitudinal în planul extern. Ea este bine dezvoltată la organele digestive
subdiafragmatice şi doar schiţată la nivelul esofagului.
Submucoasa este o tunică caracteristică organelor tubului digestiv. Ea este
formată din ţesut conjunctiv lax care permite o oarecare mobilitate a mucoasei în
raport cu musculara, în timpul contracţiilor tubului digestiv. Este o structură bogat
vascularizată şi inervată (conţine plexul nervos Meissner). În unele segmente ale
tubului digestiv (esofag, duoden) conţine glande de tip mucos.
Musculara este tunica care asigură mişcările organelor tubului digestiv. Cu
excepţia stomacului, ea este formată din fibre musculare dispuse în două straturi:
un strat intern format din fibre musculare dispuse circular şi un strat extern format
din fibre musculare cu orientare longitudinală. Între cele două straturi există o
pătură subțire de ţesut conjunctiv lax în care se găseşte plexul nervos mienteric al
lui Auerbach.
Cu excepţia faringelui, treimii superioare a esofagului şi anusului, unde tunica
musculară este formată din țesut muscular striat scheletic, în restul tubului digestiv
ca este formată din fibre musculare netede. În unele zone topografice stratul
muscular intern este bine dezvoltat şi formează sfinctere (sfincterul piloric, Odi,
anal etc).
Adventicea sau tunica externă este formată din țesut conjunctiv lax, bine
vascularizat şi inervat, care leagă organele tubului digestiv de țesuturile din jur.
La organele din cavitatea abdominală, cu excepția duodenului, adventicea
este înlocuită de seroasa peritoneală. Aceasta este formată dintr-un mezoteliu
(un epiteliu pavimentos simplu) aşezat pe o membrană bazală sub care se găseşte
o lamă de ţesut conjunctiv lax, mai mult sau mai puţin dezvoltată, care formează
țesutul conjunctiv subseros. În acest țesut conjunctiv se găsesc, inconstant,
formaţiuni nervoase microganglionare care formează plexul subseros Shabadasch.
În mod didactic, tubul digestiv este împărțit în două segmente:
— tubul digestiv supradiafragmatic, format din cavitatea bucală, faringe şi
esofag, organe care au rolul de a prelucra mecanic şi de a transporta alimentele;
— tubul digestiv subdiafragmatic format din stomac, intestinul subțire şi intestinul
gros unde are loc digestia şi absorbția alimentelor.

124
 Aparatul digestiv
TUBUL DIGESTIV SUPRADIAFRAGMATIC

CAVITATEA ORALĂ
Este prima porţiune a tubului digestiv. Ea are funcții de prehensiune, de
masticaţie şi de deglutiţie a alimentelor. Este delimitată anterior de buze, posterior
de istmul buco-faringian, lateral de obraji, superior de planşeul bucal, iar inferior
de limbă şi spaţiul sublingual.
Cavitatea oarlă este împărțită de arcadele alveolo-dentare în două
compartimente:
— vestibulul bucal, un spațiu în formă de potcoavă situat între obraji, buze şi
arcadele alveolo-dentare;
— cavitatea oarlă propriu-zisă situată înapoia arcadelor alveolo-dentare.
Cavitatea oarlă participă la realizarea unor acte fiziologice complexe: supt,
masticaţie, deglutiţie, fonație. Prin receptorii pe care-i conţine reprezintă segmentul
periferic al analizatorului gustativ. De asemenea, prezintă şi receptori pentru
sensibilitățile tactile, termice şi dureroase, informând sistemul nervos central de
calităţile fizice ale alimentelor introduse în gură.
În cavitatea orală alimentele sunt prelucrate mecanic (tăiate, zdrobite,
triturate), impregnate cu salivă şi transformate în bol alimentar.

Mucoasa orală

Întreaga cavitate orală este tapetată de o membrană conjunctivo-epitelială,

de origine ectodermică, de culoare roz, umedă, mucoasa bucală. Aceasta este o
mucoasă coriopapilară şi prezintă variaţii structurale de la o zonă topografică la
alta. S-au descris astfel următoarele varietăţi ale mucoasei orale: mucoasa jugală,
gingivală, palatină, linguală, labială şi a planşeului bucal.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de acoperire şi un corion (lamina
propria), despărțite şi unite printr-o membrană bazală continuă.
Epiteliul bucal (oral) este un epiteliu de tip pavimentos stratificat fără
keratinizare. Grosimea lui este variabilă în funcţie de regiunea topografică a
mucoasei bucale. Celulele superficiale se descuamează şi cad în cavitatea bucală,
găsindu-se în număr mare în salivă. |
Pornind de la membrana bazală spre suprafața sa, epiteliul prezintă trei straturi
celulare suprapuse:
— stratul bazal;
— stratul celulelor poliedrice (stratul spinos, stratul mucos al lui Malpighi);
— stratul superficial,
Stratul bazal este alcătuit dintr-un singur rând de celule cilindrice ancorate
prin hemidesmozomi în structura membranei bazale. Celulele prezintă o citoplasmă
bogată, mai întunecată în coloraţiile uzuale datorită conținutului mare în organite
intracitoplasmatice. Aceste celule au o activitate metabolică și mitotică ridicată.

125
 Histologie medicală
Nucleul este ovalar situat central sau spre polul bazal. Celulele stratului bazal se
joncționează între ele, precum şi cu celulele stratului poliedric, prin desmozomi.
Ele se multiplică activ şi generează celulele care migrează spre suprafaţa epiteliului,
motiv pentru care stratul bazal se mai numeşte şi strat germinativ. Printre celulele
stratului bazal se găsesc rare melanoblaste inactive, care pot produce pigment
melanic în anumite stări patologice (boala Adison).
Stratul intermediar sau stratul spinos are o dezvoltare variabilă în funcţie de
forțele mecanice la care epiteliul este supus. El este format din câteva rânduri de
celule poliedrice unite între ele prin desmozomi evidenţi. Spaţiul intercelular este
relativ larg şi permite circulaţia unui lichid hrănitor venit din corion. Celulele au
citoplasmă acidofilă, nucleul rotund, situat central, organite citoplasmatice
numeroase şi un citoschelet bine dezvoltat. Spre suprafața stratului celulele încep
să-şi schimbe forma devenind romboidale şi apoi turtite.
Stratul superficial conţine 3-4 rânduri de celule aplatizate, cu nucleul ovalar
sau turtit, pienotic, condensat, hipercrom, dispus central şi paralel cu suprafața
mucoasei. În unele regiuni aceste celule pot conţine granule de keratohialină şi pot
suferi o falsă keratinizare. Celulele superficiale ale acestui strat, se descuamează
(fiziologic) continuu şi se găsesc în număr mare în salivă. De aici pot fi recoltate şi
studiate în cadrul unui examen citologic pe un frotiu.
Corionul mucoasei bucale este format din ţesut conjunctiv. Acesta trimite
spre epiteliu ridicături conice numite papile. Ca şi epiteliul, şi corionul prezintă
grosimi neuniforme şi o structură histologică variabilă, după zona topografică a
mucoasei bucale.
În ansamblu, corionul mucoasei bucale prezintă două zone:
—o zonă superficială, corionul superficial sau papilar;
— o zonă profundă, corionul profund.
Corionul superficial este format din fesut conjunctiv lax, cu celule tinere,
unele incomplet diferențiate, substanță fundamentală abundentă şi o reţea fină de
fibre conjunctive. Uneori poate fi infiltrat cu limfocite şi poate conţine chiar foliculi
limfoizi. Corionul superficial este bine vascularizat şi inervat (conţine numeroase
terminaţii nervoase libere şi încapsulate).
Corionul profund este format din țesut conjunctiv dens, neordonat, bogat
în fibre colagene și rare fibre elastice. Fibrele conjunctive ale corionului profund
se continuă cu fibrele conjunctive ale periostului la nivelul gingiei sau bolţii palatine,
sau cu țesutul conjunctiv interstiţia! la nivelul limbii, buzelor sau obrazului. În grosimea
corionului profund se găsesc acinii seroşi, mucoşi sau micşti ai unor glande salivare
mici. Şi în corionul profund se pot găsi infiltraţii limfoide şi foliculi limfoizi.
Vascularizația și inervația mucoasei bucale. Mucoasa bucală este foarte
bine vascularizată şi inervată. Numeroase ramuri arteriale, desprinse din artera carotidă
internă, formează în structura mucoasei bucale două rețele arteriale anastomozate:
unaîn corionul profund și altaîn corionul superficial. Ele provin din țesuturile subiacente.

126
 Aparatul digestiv
Cele două rețele arteriale dau numeroase arteriole și capilare care formează plexuri
vasculare papilare. Venele au un traiect similar cu cel al arterelor.
Vasele limfatice îşi au originea în corionul papilar, unde se găsesc capilare
limfatice „în deget de mânuşă“. Ele se anastomozează şi dau naştere în corionul
profund la vase limfatice ce drenează limfa spre ganglionii aferenți.
Inervaţia mucoasei bucale este bogată, somatică şi vegetativă. Fibrele
nervoase senzitive, aparțin în principal nervului trigemen care dă terminaţii nervoase
libere atât la nivelul corionului cît şi la nivelul epiteliului bucal. În plus, în corion se
găsesc corpusculi senzitivi (Meissner, Golgi, Rufini). Toate aceste structuri nervoase
asigură sensibilitatea generală tactilă, termică şi dureroasă a mucoasei bucale.

Particularităţi structurale ale unor

zone topografice ale mucoasei bucale

Mucoasa bucală prezintă anumite particularități în funcţie de regiunea

topografică, astfel:
— mucoasa gingivală — prezintă un epiteliu gros, cu creste epiteliale inter-
papilare adânci şi ramificate. Celulele epiteliului pot prezenta, la persoanele vârstnice,
granule de kcratohialină, iar la persoanele edentate suferă o falsă keratinizare.
Papilele corionului sunt subțiri, înalte şi ramificate, cu prelungiri laterale. Corionul,
în ansamblu, este aglandular, dens, bogat în fibre de colagen cu dispunere
neordonată, aderent de priost.
— mucoasa palatină prezintă un epiteliu gros, cu celulele superficiale
încărcate cu granule de keratohialină şi falsă keratinizare. Corionul superficial
conţine glande salivare mucoase pure, în timp ce corionul profund este dens şi
aderent la periost. În partea posterioară (zona palatului moale sau a vălului palatin)
corionul prezintă o structură de ţesut conjunctiv ax, infiltrații limfoide, foliculi limfatici
şi glande salivare acinoase mixte.
— mucoasa jugală sau a obrazului, este formată dintr-un epiteliu bine dezvoltat.
Corionul format din țesut conjunctiv lax; conţine glande salivare mici cu structură de
acini micşti şi glande cu caracter particular (glandele molare, glandele sebacee)
— mucoasa planșeului bucal tapetează regiunea sublinguală. Ea este subțire,
transparentă, permiţând vizualizarea cu ochiul liber a vaselor sanguine din corion
datorită faptului că are un epiteliu subţire, cu creste epiteliale interpapilare mici şi
un corion bogat în țesut conjunctiv lax. În corion se găsesc numeroase glande
salivare mici, mixte,

Buza
Peretele anterior al cavității bucale este circumscris de două repliuri musculo-
cutanate care formează buzele.
Structural, buzele prezintă:

127
 Histologie medicală
— un schelet conjunctivo-muscular central, format din fibre musculare striate
ce aparţin muşchiului orbicular al buzelor;
— mucoasa labială — o continuare a mucoasei bucale pe versantul intern al
buzei. Mucoasa labială este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat fără
keratinizare, subțire, cu creste epiteliale interpapilare puţin adânci şi un corion
bogat în țesut conjunctiv lax. În corion se găsesc numeroase glande salivare acinoase
mixte care formează grupări nodulare vizibile cu ochiul liber prin transparența
epiteliului şi rare glande sebacee;
— pielea — este structura histologică care acoperă buza pe fața externă. Ea
aderă intim la fascia musculaturii striate subiacente. Este formată dintr-un epiteliu
pavimentos stratificat cu keratinizare (epiderm) sub care se găseşte dermul şi
hipodermul pielii. Țesutul conjunctiv subepitelial conține numeroase glande
sudoripare, foliculi pilo-sebacei, terminaţii nervoase libere şi corpusculi senzitivi.
— roşul buzelor — reprezintă o zonă de mucoasă bucală prezentă pe marginea
liberă a buzelor, care face trecerea de la mucoasa bucală propriu-zisă prezentă pe
versantul intern al buzei, la pielea de pe versantul extern al buzei. Este o mucoasă
bucală subțire, puternic vascularizată, lipsită de glande salivare.

Limba este un organ musculo-epitelial cu roluri deosebite în procesele de

masticație, fonație, deglutiţie, supt şi în sensibilitatea gustativă. Ea este formată
dintr-un număr de 17 muşchi (8 perechi şi unul nepereche) ce alcătuiesc o masă
centrală şi o mucoasă linguală, ce înveleşte organul la exterior.
Muşchii limbii sunt constituiți din fascicule de fibre musculare striate scheletice
cu dispunere în toate cele trei planuri ale spaţiului, ceca ce asigură o mare varietate de
mişcări organului. Printre muşchi se găseşte un țesut conjunctiv lax care conține vase
de sânge, filete nervoase şi numeroase glande salivare de tip acinos, muco-seroasc.
Mucoasa linguală prezintă anumite particularităţi. Pe faţa ventrală şi pe
părțile laterale ale limbii este subţire şi netedă, ceea ce permite vizualizarea vaselor
de sânge din corion. Pe fața dorsală prezintă numeroase excrescențe, formate din
epiteliu şi corion, numite papile linguale.
La om există trei tipuri de papile:
— papile filiforme;
— papile fungiforme;
— papile caliciforme sau circumvalate.
Papilele filiforme sunt cele mai numeroase. Ele sunt răspândite pc toată
suprafața dorsală a limbii, fiind mai numeroase în 2/3 anterioare ale limbii. Au o
înălțime de circa 0,5-1 mm, formă conică (pe secţiune apar de formă triunghiulară)
şi sunt formate dintr-un ax conjunctiv, bogat în fibre colagene, acoperit la suprafaţă
de epiteliul lingual. La nivelul acestor papile epiteliul lingual este mai gros, cu
prelungiri arciforme în vârful papilei. Celulele superficiale sunt aplatizate şi prezintă
un nucleu picnotic. În caz de febră sau infecţii locale epiteliul acestor papile prezintă
o falsă cheratinizare, dând aspectul de „limbă saburală“.

128
 Aparatul digestiv
Papilele fungiforme sunt mai puțin numeroase decât cele filiforme. Sunt
răspândite pe toată suprafața dorsală a limbii, printre cele filiforme, fiind mai
numeroase spre vârful şi marginile limbii. Au înălțimea de 1-1,5 mm, diametrul de
0,7-1 mm, formă de ciupercuță sau de ovoid cu polul superior turtit. Axul conjunctivo-
vascular al papilei poate fi simplu sau poate să dea expansiuni oblice spre suprafața
limbii, formând papile secundare. Epiteliul de acoperire poate conține muguri gustativi.
Papilele caliciforme, în număr de 9-11, sunt aşezate în partea posterioară a
limbii, sub forma „literei V“, cu vârful spre faringe şi deschiderea spre orificiul
bucal, formând „V-ul lingual“. Sunt cele mai voluminoase papile linguale, având
diametrul de 1-2 mm și înălțimea de 0,5-1,5 mm. Spre deosebire de primele două
categorii de papile, acestea nu proemină la suprafaţa limbii, ci se găsesc îngropate
în mucoasa linguală. La exterior sunt delimitate de un şanţ circular, larg de circa 1
mm la baza căruia se deschide canalul excretor al glandelor seroase pure, glandele
von Ebner. În grosimea epiteliului ce tapetează şanţul papilelor caliciforme şi a
peretelui opus există numeroşi muguri (corpusculi) gustativi.
Corionul feţei dorsale a mucoasei linguale este bogat în fibre de colagen ce
se continuă cu țesutul conjunctiv interstiţial al musculaturii limbii, astfel că mucoasa
feţei dorsale a limbii aderă puternic de planul muscular al limbii. Printre fibrele
conjunctive se găsesc glande mucoase pure, glandele lui Weber (în partea dorsală
a limbii) şi numeroase glande salivare mici mixte, muco-seroase. Prin secreția lor
aceste glande salivare intraparietale contribuie la menţinerea umidității mucoasei
linguale şi crearea condiţiilor optime pentru îndeplinirea funcțiilor acesteia.

Vascularizația şi inervația limbii

Vascularizaţia limbii este extrem de bogată. Ea este asigurată de arterele
linguale, ramuri anterioare ale arterelor carotide externe, dar şi de ramuri desprinse
din artera faringiană ascendentă. Aceste artere emit numeroase arteriole ce se
anastomozează între ele şi dau naştere la numeroase capilare. De aceea, leziunile
limbii se însoțesc de hemoragii puternice. Anastomozele dintre arterele linguală
dreaptă şi stângă sunt sărace. Mucoasa de pe faţa dorsală a limbii este bine
vascularizată, aici existând numeroase plexuri vasculare care trimit capilare până
în axul conjunctiv al papilelor linguale. Sângele venos se colectează în venele
linguale care drenează în vena jugulară internă.
Circulația limfatică începe în corionul mucoasei cu capilarele limfatice care
drenează limfa în vasele limfatice prezente în țesutul conjunctiv dintre fasciculele
musculare ale limbii. Aceste vase drenează mai departe limfa spre ganglionii
* submandibulari și cervicali profunzi.
Sensibilitatea generală a limbii este asigurată de nervul trigemen (din care se
desprinde nervul lingual), nervul glosofaringian și nervul vag (prin nervul laringeu
superior), iar cea gustativă de nervul glosofaringian. Fibrele nervoase formează

129
 Histologie medicală
plexuri în țesutul conjunctiv al limbii din care pleacă terminații nervoase libere,
amielinice, ce asigură sensibilitatea epiteliului lingual și a mugurilor gustativi.
Inervaţia motorie a limbii este asigurată, în cea mai mare parte, de nervul hipoglos.
Limba este un organ cu multiple roluri. Are rol în procesele de masticaţie,
deglutiție, supt, fonație şi este un organ senzorial.
Corpusculii gustativi (vor fi descrişi la capitolul „Organele de simţ“).

Amigdala linguală

Înapoia V-ului lingual, pe faţa dorsală a limbii, există o formaţiune limfoidă cu

structură amigdaliană, numită amigdala linguală. Macroscopic, această zonă linguală
este foarte neregulată datorită prezenţei a numeroase proeminențe emisferice cu
diametru de 1-4 mm, formate din foliculi limfoizi agminați. Această amigdală este
unul din componentele inelului limfatic al faringelui (sau cercului limfatic al lui
Waldayer).
Amigdala linguală, similar altor structuri amigdalienc, este constituită dintr-un
epiteliu de acoperire şi un corion limfoid. Epiteliul de acoperire este un epiteliu
pavimentos stratificat fără cheratinizare, similar cu cel de pe fața dorsală a limbii
pe care-l şi continuă. EI trimite în corionul subiacent cripte largi, în jurul cărora se
organizează țesutul limfoid. Țesutul limfoid este format din foliculi limfoizi secundari,
agminați prin corticalele lor şi din pânze limfoide. La baza criptelor se deschid
canalele excretoare ale unor glande salivare mici (glandele linguale posterioare).
Datorită lumenului larg al criptelor şi secreției abundente a glandelor salivare, în
cripte nu pot staționa microbi şi resturi celulare, ceea ce explică inflamaţia rară a
acestor amigdale.
Glandele salivare. La nivelul cavităţii bucale există numeroase glande care
produc salivă pe care o elimină intermitent în cavitatea bucală. Prin secreția lor,
aceste glande menţin permanent starea de umiditate a mucoasei bucâle și intervin
în digestia bucală a alimentelor.
Există două tipuri de glande salivare:
— glande salivare mari, organe anatomice cu secreție abundentă, legată de
actul alimentar (parotidele, glandele submandibulare, glandele sublinguale);
— glande salivare mici localizate în grosimea pereților cavităţii bucale,
denumite glande interstiţiale sau intraparietale. Sunt glande de tip acinos, de
dimensiuni reduse, prevăzute cu un adenomer sau partea secretorie şi cu un canal
de excreție. Cele mai multe glande salivare intraparietale sunt glande mixte, dar
există şi glande salivare seroase pure (glandele Ebner) sau glande mucoase pure
(glandele palatine, glandele Weber).

130
 Aparatul digestiv
Dintele sau organul dentar
Dinţii sau aparatul dentar sunt consideraţi o faneră a mucoasei gingivale. Ei
sunt implantați unul câte unul în arcadele dentare ale maxilarului superior şi
mandibulei. Există două generaţii de dinţi: dentiția temporară sau de lapte formată
din 20 de dinţi şi dentiţia definitivă sau permanentă formată din 32 de dinți.
Fiecare dinte prezintă următoarele zone anatomice:
— coroană, porțiunea dintelui care proemină în cavitatea bucală;
— coletul sau gâtul, reprezentând o mică porțiune de trecere între coroană şi
rădăcină. Aici se inseră mucoasa gingivală;
— rădăcină, partea dintelui care se găseşte implantată în alveola osoasă a
maxilarului.
Dintele reprezintă o asociaţie de numeroase țesuturi mineralizate (dentina,
smalţul, cementul) şi nemineralizate (pulpa dentară, ligamentele alveolodentare)
În secțiune longitudinală, pornind din zona centrală spre periferie, unui dinte i
se disting următoarele structuri histologice: cavitatea pulpară; dentina; smalțul;
cementul; periodonțiul.
Organul dentar este alcătuit din:
— odonţiu, cu următoarele structuri:
- pulpa dentară;
— dentina;
— smalțul
- — parodonţiul, cu următoarele structuri :
- cementul;
— periodonţiul;
= osul alveolar;
- mucoasa gingivală.

Pulpa dintelui se găseşte în cavitatea pulpară. Ea prezintă, didactic, trei

regiuni: coronară, radiculară şi apicală.
Din punct de vedere histologic, pulpa dintelui este formată dintr-un ţesut
conjunctiv tânăr (ţesut mezenchimatos) bogat în substanță fundamentală cu aspect
de gel, transparentă, cu puţine celule (fibrocite, macrofage, limfocite sau plasmocite)
şi puţine fibre de colagen, în care se găsesc vasele sanguine şi limfatice precum şi
nervii dintelui. La periferia pulpei se găsesc celulele specializate. ale acesteia
denumite odontoblaste. Inervaţia pulpei dentare asigură sensibilitatea deosebită a
dintelui. Filetele nervoase pătrund prin apexul dintelui şi se ramifică formând un
plex marginal în jurul şi în contact cu odontoblastele. Din acest plex se desprind
filete nervoase care pătrund în canaliculii dentinari, în jurul prelungirilor
odontoblastelor până la circa 300 microni.
Odontoblastele sunt celule cu origine mezenchimală care prezintă
numeroase prelungiri, Ele se dispun la periferia pulpei într-un singur rând, palisadic

131
 Histologie medicală
şi emit o prelungire lungă externă în direcţia dentinei, denumită fibra lui Tomes,
care pătrunde în canaliculele dentinare. Spre cavitatea pulpară odontoblastele emit
prelungiri numeroase şi de dimensiuni mult mai reduse. Odontoblastele au funcție
dentinogenetică.
Pulpa dentară are rol trofic pentru organul dentar, de apărare şi dentinogenetică.

Dentina, cea mai voluminoasă structură histologică a dintelui, este un țesut

osos particular, de origine mezenchimatoasă, care nu conţine celule osoase. Ea se
găseşte la periferia cavităţii pulpare, dar nu este vizibilă în mod normal deoarece
este acoperită de email (smalţ) la nivelul coroanei şi de cement la nivelul rădăcinii.
Ea prezintă (didactic) două zone: coronară şi radiculară.
În cursul formării dintelui, dintre cele trei structuri dure ale acestuia (dentină,
smalţ, cement), dentina este prima structură care se edifică.
Dentina este produsă de către odontoblaste. Aceste celule elaborează o
substanță fundamentală moale denumită predentină, pe care o secretă prin polul
extern. Prin depunerea de săruri minerale, predentina se transformă în dentină.
Dentina este un ţesut osos, mineralizat în proporție de 70-80%, care conține
substanță fundamentală calcificată şi fibre de colagen. Datorită unei mineralizări
mai reduse ea este mai puţin casantă şi mai elastică decât emailul. Ea este traversată
radiar de numeroși canaliculi, numiți canaliculi dentinari, în care se găsesc
prelungirile odontoblastelor (fibrele Tomes). Numărul canaliculilor dentinari este
foarte mare, circa 15 000 — 75 000/cm?.
Scheletul fibrilar al dentinei este foarte bine dezvoltat fiind format din fibre
de colagen cu dispunere paralelă cu canaliculii dentinari sau perpendicular pe axul
acestora. Printre fibrele colagene se găseşte substanţă fundamentală amorfă,
bazofilă, mineralizată. În structura dentinei, ca la orice structură osoasă, sărurile
minerale sunt reprezentate în cea mai mare parte de fosfatul tricalcic care şi aici
se depune sub formă de cristale de hidroxiapatită.
Mineralizarea dentinei se face ritmic, aspect reflectat prin apariția unor linii
concentrice denumite linii de contur, Dintre acestea una este mai evidentă, linia
neonatală, care separă dentina prenatală de cea postnatală.
Dentina se hrăneşte prin plasma care difuzează din vasele sanguine ale
cavităţii pulpare. Aceasta pătrunde în canaliculii dentinari de-a lungul fibrelor Tomes.

Smalțul este o formaţiune dură, cuticulară, de origine ectoblastică, care

acoperă dentina la nivelul coroanei. Embriologic, smalțul apare după începerea
calcificării dentinei. Smalţul este sintetizat de celule speciale, denumite
adamantoblaste, care constituie un epiteliu simplu denumit epiteliu adamantin,
Celulele acestui epiteliu sintetizează şi excretă spre polul bazal (spre dentină) o
matrice proteică care se mineralizează foarte repede, devenind smalţ. Prin
comprimare reciprocă, produsul de secreție al adamantoblastelor ia formă de prismă

132
 Aparatul digestiv
hexagonală, alungită și formează „prismele smalțului“, aranjate perpendicular
pe suprafaţa dentinei. Ele conferă smalţului un aspect striat şi îi asigură rezistența
la presiune în timpul masticaţiei.
Smalţul este cea mai dură structură din organism, fiind mineralizat în proporție
de 96%. Este incolor şi transparent. Şi la smalţ, mineralizarea ritmică este reflectată
în linii paralele cu suprafaţa, linia neonatală fiind mai evidentă.
La limita smalț- dentină se găseşte o membrană limitantă numită membrana
Huxley, iar la suprafața smalţului se găseşte „cuticula smalțului“ (membrana
Nasmith), o structură keratinizată care protejează suprafața smalțului.

Cementul acoperă dentina la nivelul rădăcinii dintelui. Este un ţesut osos

fibros, cu substanța fundamentală mineralizată în proporţie de 45-60%.
Cementul este format dintr-o matrice organică încărcată cu săruri minerale
ce constituie substanța fundamentală, din fibre de colagen şi celule denumite
cementocite, Cementocitele sunt dispuse în nişte cavități ale substanței funda-
mentale denumite cementoplaste.
După aspectul histologic se deosebesc două zone ale cementului:
— cementul fibrilar — sărac în celule situat intern, în jurul dentinei;
— cementul celular, bogat în cementocite, situat în partea externă a acestuia.
Cementul face parte din structurile periodonţiului şi participă la contenția
dintelui (odontonului) în alveola osoasă. Ligamentele alveolo-dentare se ancorează
în cement prin fibre de colagen denumite „fibrele Sharpey“. Hrănirea cementului
se face prin difuziune din vasele sanguine ale peridonțiului.

Periodonţiul se găseşte dispus între cement şi peretele alveolei dentare. El

este format din ligamentele alveolodentare şi are rol în fixarea dintelui la osul
maxilar. Ligamentele alveolodentare sunt formate din fibre de colagen, organizate
în fascicule care se continuă pe de-o parte cu fibrele de colagen ale cementului,
iar pe de altă parte cu fibrele de colagen ale osului alveolar. Aceste ligamente
realizează o articulație sindesmotică între dinte şi osul alveolar, care îi permite
dintelui o fină mişcare față de alveolă. Fibrele de colagen au orientare variată.
S-au descris astfel mai multe tipuri de ligamente: alveolo-dentare, gingivo-cimentare,
intermediare, verticale, oblice. Printre fibrele de colagen se găseşte puţin ţesut
conjunctiv lax, vase de sânge, nervi şi uneori resturi de țesut epitelial.

FARINGELE
Faringele este un conduct la nivelul căruia se încrucişează calea aeriană cu
cea digestivă. El prezintă mai multe zone:
— nazofaringele sau rinofaringele;
— bucofaringele sau orofaringele;
— laringofaringele sau faringele inferior.

133
 Histologie medicală
Peretele faringelui este format din:
— mucoasă,
— membrana fibroasă — fascia faringelui,
— musculara.
Mucoasa este alcătuită din epiteliu şi corion. La nivelul rinofaringelui mucoasa
este de tip respirator, în timp ce la nivelul orofaringelui este de tip bucal.
Corionul este format dintr-un țesut conjunctiv bogat în fibre de colagen şi
elastice. În corion se găsesc glande salivare mici, mixte, infiltraţii limfoide şi chiar
foliculi limfoizi. Unii din foliculii limfoizi intră în structura amigdalei faringiene şi
amigdalei tubare.
Membrana fibroasă, numită şi fascia faringiană constituie „scheletul faringelui“.
Este formată din fibre colagene şi fibre elastice. Această membrană desparte
mucoasa de musculară și se continuă la nivelul esofagului cu musculara mucoasei.
Musculara este formată din:
— muşchii ridicători ai faringelui cu orientare cranio-caudală, dispuşi la interior,
imediat sub membrana faringelui;
— muşchii constrictori ai faringelui formaţi din fibre musculare striate cu
dispunere transversală și oblică, situaţi spre exterior.

ESOFAGUL
Esofagul este un organ tubular care face legătura între faringe şi stomac. Peretele
său, pornind de la interior spre exterior, este alcătuit din patru tunici concentrice:
— mucoasa;
— submucoasa;
— musculară;
— adventicea.
Mucoasa esofagiană este o mucoasă coriopilară, fiind alcătuită din: epiteliu,
corion şi musculara mucoasei. Ea are o grosime de circa 0,5-0,8 mm şi este puternic
plicaturată. În stare de repaus mucoasa prezintă patru pliuri longitudinale care se
„şterg“ la trecerea bolului alimentar.
Epiteliul mucoasei esofagiene este un epiteliu pavimentos stratificat fără
keratinizare, similar cu cel de la nivelul cavităţii bacale şi oraforingelui, adaptat funcției
de alunecare şi frecare. El este alcătuit din trei straturi de celule: stratul bazal, stratul
intermediar şi stratul superficial. Celulele stratului bazal sunt formate dintr-un singur
rând de celule cubico-cilindrice, aşezate pe o membrană bazală continuă. Stratul
intermediar este format din mai multe rânduri de celule poliedrice, în timp ce stratul
superficial este format din 2-3 rânduri de celule turtite. În ansamblu, epiteliul prezintă
circa 5-15 rânduri de celule suprapuse, joncționat între ele prin desmozomi. Celulele
stratului superficial pot conţine în citoplasmă granule fine de keratohialină.
Corionul trimite spre epiteliu ridicături denumite papile. Corionul este format
din țesut conjunctiv lax, bogat vascularizat, ce conține numeroase celule de tip

134
 Aparatul digestiv
limfoplasmocitar şi chiar infiltraţii limfoide. În partea inferioară a esofagului, în
corion se găsesc numeroase glande tubulare ramificate (glandele cardiale)
care secretă substanţe bogate în glicozaminoglicani care umectează mucoasa şi
favorizează trecerea bolului alimentar.
Musculara mucoasei este subțire, formată din fibre musculare netede dispuse
în două planuri: unul intern, cu orientare circulară şi altul extern cu orientare
longitudinală. În treimea superioară a esofagului, musculara mucoasei este redusă
sau chiar absentă; în treimea inferioară, planul longitudinal este mai bine dezvoltat.
Musculara mucoasei desparte mucoasa de submucoasă.
Submucoasa este un țesut conjunctiv lax, bogat în fibre elastice, care permite
o mare mobilitate a mucoasei atât în sens craniocaudal cât şi în plan transversal, în
timpul trecerii bolului alimentar. În grosimea submucoasei, pe peretele posterior se
găsesc glande tubulare ramificate de tip mucos, numite glande esofagiene.
Canalul excretor al glandelor esofagiene trece prin musculara mucoasei, iar în
corion formează o dilatație numită cisterna lui Scheffer. Submucoasa conţine
numeroase vase sanguine şi plexul nervos Meissner.
Musculara este formată din două planuri de fibre musculare netede între
care se găseşte o cantitate variabilă de ţesut conjunctiv lax:
— stratul intern, mai gros, unde fibrele musculare au o dispunere circulară;
— stratul extern, mai subţire în care fibrele musculare se dispun longitudinal.
În treimea superioară a esofagului tunica musculară este formată din fibre
musculare striate, în treimea mijlocie apar, printre fibrele musculare striate şi fibre
musculare netede, pentru ca în treimea inferioară tunica musculară să fie formată
în totalitate numai din fibre musculare netede. În țesutul conjunctiv dintre cele
două planuri musculare se găsesc ganglioni nervoşi care formează plexul nervos
Auerbach care asigură peristaltica esofagului.
Adventicea sau tunica externă a esofagului este formată din țesut conjunctiv
lax, care ancorează esofagul de organele mediastinale. Acest țesut conţine fibre
de colagen, fibre elastice, substanță fundamentală şi numeroase adipocite. De
asemenea, conţine numeroase vase sanguine și limfatice, terminaţii nervoase
vegetative care formează plexul esofagian şi chiar ganglioni nervoşi (plexul
Sabadach).
Esofagul asigură transportul rapid al alimentelor din cavitatea bucală până la
stomac datorită acţiunii complementare a doi factori:
— glandelor esofagiene și cardiale care, prin secrețiile lor bogate în mucus,
asigură alunecarea bolului alimentar;
— musculaturii esofagiene care generează contracții peristaltice în sens cranio-
caudal.

135
 Histologie medicală
TUBUL DIGESTIV SUBDIAFRAGMATIC

Tubul digestiv subdiafragmatic este alcătuit din următoarele organe: stomacul,

intestinul subţire şi intestinul gros.

STOMACUL
Stomacul este cel mai dilatat segment al tubului digestiv. La nivelul stomacului
alimentele ingerate sunt stocate temporar şi supuse digestiei chimice, înainte de a
fi evacuate în intestin.
Macroscopic, stomacul în stare de vacuitate are forma literei „J“, prezentând
o porțiune verticală şi o porţiune orizontală.
Porțiunea verticală este mai voluminoasă şi cuprinde 2/3 din stomac. Ea este
subdivizată în trei zone:
— zona cardială, imprecis delimitată, având o întindere de 3-4 cm în jurul
orificiului cardia. Se caracterizează prin prezența glandelor cardiale la nivelul
mucoasei;
— fornixul, porțiunea cea mai dilatată a stomacului, este situată deasupra unei
linii orizontale ce trece prin orificiul cardia. La nivelul fornixului se acumulează
aerul ingerat odată cu alimentele;
— corpul gastric, partea cea mai întinsă a porțiunii verticale, continuă fornixul
şi se întinde de la un plan orizontal ce trece prin orificiul cardia până la un plan
vertical ce trece prin incizura unghiulară a micii curburi a stomacului.
Porțiunea orizontală reprezintă doar 1/3 din suprafaţa stomacului. Ea are o
orientare spre dreapta şi uşor ascendent la persoanele longiline şi uşor descendent
la persoanele picnice. Această porțiune este subdivizată în două zone:
— antrul, situat imediat la dreapta şi în continuarea corpului gastric; este o
porţiune uşor dilatată cu activitate peristaltică intensă;
— canalul piloric, ultimă porțiune a stomacului cu o lungime de circa 3-4 cm,
continuă porţiunea antrală şi se termină la nivelul orificiului piloric.
Având o grosime de circa 0,5 cm, peretele gastric este format din cele patru
tunici caracteristice tubului digestiv.
— tunica mucoasă;
— tunica submucoasă;
— tunica musculară;
— tunica seroasă.
Fiecare tunică prezintă particularități structurale și variații loco-regionale
importante.
Mucoasa, tunica cea mai importantă a stomacului, tapetează peretele gastric.
Ea continuă mucoasa esofagiană şi se continuă cu mucoasa duodenală. La nivelul
cardiei epiteliul esofagian de tip malpighian fără keratinizare este substituit brusc
de epiteliul gastric, care este un epiteliu simplu cilindric. Celelalte elemente

136
 Aparatul digestiv
structurale ale peretelui esofagian se continuă la nivelul stomacului cu structuri
similare, cu excepţia adventicei care este înlocuită de seroasa peritoneală.
La nivelul orificiului pilorului, trecerea de la mucoasa gastrică la mucoasa
duodenală nu se face brusc, ci există o zonă de tranziție în care elementele
microscopice ale celor două tipuri de mucoase se intrică.
Mucoasa gastrică prezintă o serie de pliuri longitudinale şi oblice, mai
accentuate când stomacul este gol, care formează relieful gastric. La nivelul
porțiunii verticale, mucoasa gastrică are o culoare roz-roşie şi pliuri mai accentuate,
în timp ce la nivelul regiunii antrale culoarea este roz-pal, iar pliurile sunt mai
şterse. Pe lângă aceste pliuri temporare, mucoasa gastrică prezintă o serie de
ridicături mamelonare, cu diametrul de 3-4 mm, persistente şi în stare de repleţie a
stomacului, numite arii gastrice, care-i conferă mucoasei un aspect „cerebroid“
sau „conopidiform“. Aceste arii gastrice sunt mult mai evidente în regiunea corpului
şi fornixului gastric şi mai şterse în regiunea antrală. Pe întreaga sa suprafață,
mucoasa gastrică prezintă înfundături, numite cripte gastrice, în care se deschid
glandele din corion.
Având o grosime de circa 0,3-l mm, din punct de vedere microscopic, similar
mucoasei celorlalte organe ale tubului digestiv, mucoasa gastrică prezintă trei structuri:
—epiteliul;
—corionul;
— musculara mucoasei.
Epiteliul gastric este un epiteliu cilindric simplu, monomorf. El acoperă
întreaga suprafață a mucoasei gastrice, inclusiv criptele gastrice. Celulele epiteliului
de suprafață sunt mai înalte, au circa 20 um înălțime, iar cele din cripte sunt mai
puțin înalte, ajungând la baza criptelor să aibă un aspect cubic. Celulele sunt legate
între ele prin numeroase complexe joncționale, iar prin polul bazal se ancorează în
structura membranei bazale prin hemidesmozomi.
Celulele epiteliului gastric prezintă un nucleu ovalar situat spre polul bazal,
hipocrom, nucleolat, cu axul mare în axul celulei. Citoplasma este abundentă dar
se colorează slab în colorațiile uzuale datorită prezenţei unor cantități reduse de
ribozomi, poliribozomi și reticul endoplasmic rugos. În microscopia electronică s-a
remarcat că există un aparat reticular Golgi foarte bine dezvoltat care conţine
granule de secreție. Polul apical al celulelor este ocupat în cea mai mare parte de
granule de secreție delimitate de o membrană proprie, ce conțin mucus PAS-
pozitiv. Datorită cantităţii mari de granule secretorii, polul apical al celulelor este
mai dilatat decât polul bazal, luând uneori un aspect caliciform. Eliminarea granulelor
de secreție în lumenul stomacului se face prin exocitoză, granulă cu granulă.
Mucusul secretat de epiteliul gastric este o varietate de glicoproteine care nu
coagulează cu acidul acetic şi nu este solubil cu acidul clorhidric. El formează la
suprafața epiteliului o peliculă groasă de circa 1 cm care protejează mucoasa
gastrică de acțiunea distructivă a elementelor biochimice (acidul clorhidric, pepsina)
prezente în sucul gastric.

137
 Histologie medicală
Criptele gastrice sunt mai înguste şi mai puţin adânci în regiunea fundică şi
mai profunde şi largi în regiunea pilorică. Celulele lor au o morfologic similară cu
cele ale epiteliului de suprafaţă, dar la baza criptelor se găsesc celule mici, nedife-
renţiate care, prin multiplicare şi diferenţiere, regenerează epiteliul de suprafață
sau celulele glandelor din corion.
Corionul mucoasei gastrice este un țesut conjunctiv lax, bogat în vase
sanguine şi numeroase celule aparținând sistemului imun (limfocite, plasmocite,
rare macrofage şi mastocite). În partea sa profundă, în apropierea muscularei
mucoasei, conţine numeroase infiltrații limfoide şi chiar foliculi limfoizi solitari,
(mai ales în partea profundă în apropierea muscularei mucoasei), ceea ce face să
fie denumit „corion de apărare“. În corion se găsesc numeroase glande tubulare.
Există trei tipuri de glande gastrice: cardiale, fundice şi pilorice.
Glandele cardiale sunt răspândite pe o mică zonă de mucoasă gastrică
situată în jurul orificiului cardia. Sunt glande tubulare ramificate, similare glandelor
esofagiene inferioare. Epiteliul lor produce mucus.
Glandele fundice, numite şi glande gastrice propriu-zise, sunt cele mai
numeroase şi cele mai importante. Ele sunt răspândite de la nivelul fornixului şi
corpului gastric până în regiunea pilorică. Sunt glande tubulare drepte, uşor sinuoase
în partea profundă, cu lungimea de circa 0,4-0,7 mm. Ele ocupă toată grosimea
corionului, ajungând cu partea profundă până la musculara mucoasei. Datorită
numărului lor foarte mare, corionul mucoasei este redus la fine septuri conjunctive
interglandulare.
La periferie glanda este delimitată de o membrană bazală care se continuă
cu membrana bazală a epiteliului de acoperire. Lumenul glandelor fundice este
îngust şi stelat; el se deschide la baza criptelor gastrice.
Glandele fundice prezintă trei regiuni: gâtul sau coletul, corpul și fundul
glandei. În structura unei glande fundice au fost identificate patru tipuri de celule:
celulele secretoare de mucus (mucoide), celulele parietale, celulele principale,
celulele endocrine.
Celulele mucoide se găsesc numai la nivelul gâtului glandei. Aici epiteliul
este format din celule similare cu cele din partea profundă a criptei gastrice. Sunt
celule mici, cu citoplasma mai întunecată, bogată în organite şi enzime, capabile de
multiplicări rapide şi diferențieri, care regenerează pierderile celulare fiziologice
sau patologice care apar atât la nivelul epiteliului de suprafață cât şi la nivelul
glandelor. Celulele de la gâtul glandei prezintă la polul apical granule de secreție.
Unele dintre aceste granule conţin mucus, iar altele conțin pepsinogen. Secreția
de pepsinogen este totuşi redusă la acest nivel.
Epiteliul corpului și fundului glandelor conţine celelalte trei tipuri de celule.
Celulele parietale (oxifile) sunt mai numeroase la nivelul corpului glandei.
Sunt celule de formă rotundă sau ovalară, de dimensiuni mari, cu diametrul de
20-22 pm. Nucleul este rotund, situat central, hipocrom, iar citoplasma este acidofilă.
Studii de microscopie electronică au evidenţiat prezenţa a numeroase organite

138
 Aparatul digestiv
intracelulare, dispuse relativ omogen în toată citoplasma. Astfel, aceste celule dispun
de cantităţi mari de mitocondrii, ARG, poliribozomi, reticul endoplasmic neted şi o
cantitate redusă de reticul endoplasmic rugos. Membrana polulul apical prezintă
numeroşi microvili şi invaginaţii ramificate ale plasmalemei apicale. Aceste invaginații
plasmalemale, care dau aspectul unor canaliculi adânci intracelulari, conțin un
material vezicular transparent la fluxul de electroni. Ele comunică cu lumenul glandei
şi au rolul de a mări suprafaţa excretorie a celulelor parietale. De asemenea,
aceste celule sunt înconjurate de canalicule fine ce reprezintă diverticuli ai lumenului
glandular, care au acelaşi rol, de a mări suprafaţa de excreţie a celulelor. Celulele
parietale secretă un precursor al acidului clorhidric şi factorul intrinsec, antianemic
al lui Castle.
Celulele principale (pepsinogene) sunt localizate preponderent spre fundul
glandei. Sunt celule de formă poliedrică sau piramidală, cu nucleul mai mic şi mai
hipercrom dispus spre polul bazal, cu citoplasma abundentă şi bazofilă. Microscopia
electronică a arătat că aceste celule conțin cantități mari de reticul endoplasmic
rugos, ribozomi, poliribozomi, mitocondrii, lizozomi, mai ales la polul bazal, unde şi
aspectul bazofil al citoplasmei este mai intens. ARG este situat supranuclear.
Citoplasma polului apical conţine numeroase granule de secreție, cu conținut omogen,
puţin dense la fluxul de electroni, cu diametrul de circa 1-2 um, învelite de o
membrană proprie. Studii de imunohistochimie au demonstrat că aceste granule
conţin pepsinogen, iar la copii şi labferment. Plasmalema polului apical prezintă
numeroşi microvili scurți.
Celulele cu funcţie endocrină sunt mult mai rare decât primele trei categorii
de celule. Ele au fost evidenţiate prin tehnici histologice speciale, iar mai nou, prin
tehnici de microscopie electronică şi imunohistochimie. Sunt răspândite neuniform
în toată mucoasa gastrică, izolate sau grupate 2-3 la un loc, printre celulele glandelor
din corion şi foarte rar la nivelul epiteliului de suprafață.
După modalitatea de a reacţiona cu sărurile de argint şi crom s-au descris
două categorii de celule cu funcție endocrină:
— celulele argentafine, capabile de a reduce sărurile de argint şi crom; sunt celule
de aspect piriform sau piramidal, situate printre celulele epiteliale glandulare preponderent
la fundul glandei. Ele nu ajung cu polul apical în lumenul glandei deoarece sunt localizate
între celulele glandulare şi membrana bazală. În citoplasmă, celulele argentafine conţin
granule de secreție, dense la fluxul de electroni, delimitate de o membrană proprie,
responsabile de reacţia argentafină. Aceste celule secretă serotonină.
— celulele argirofile reduc sărurile de metale (argint şi crom) numai după ce
au fost tratate cu agenți reducători. În epiteliul glandular ele se găsesc tot spre
fundul glandei. Sunt celule de talie mai mică, turtite, cu nucleul mic şi mai hipercrom,
În citoplasmă prezintă granule de secreție dense la fluxul de electroni, delimitate
de o membrană proprie. Granulele conţin gastrină (celulele G) sau enteroglucagon
(celulele A).

139
 Histologie medicală
Glandele pilorice sunt prezente în număr mare în mucoasa antro-pilorică.
Sunt glande tubulare ramificate, formate din celule cu secreție exocrină şi endocrină.
Celulele cu secreție exocrină sunt preponderente; sunt celule de formă cilindrică,
secretoare de mucus PAS-pozitiv. În coloraţiile uzuale, citoplasma acestor celule
se colorează slab şi are un aspect vacuolar. Nucleul este împins spre polul bazal
deoarece mucusul este depozitat sub formă de granule la polul apical.
Celulele cu funcție endocrină sunt reprezentate de celulele argentafine
secretoare de serotonină şi celulele argirofile secretoare de gastrină.
Trecerea de la mucoasa de aspect fundic la mucoasa de aspect piloric nu
este bruscă, ci se întinde pe o distanță de 2-3 cm, distanță în care se găsesc atât
glande de tip fundic cât şi glande detip piloric. Această zonă de tranziţie se găseşte
la o distanță de circa 7-8 cm de orificiul piloric.
Musculara mucoasei este mult mai complexă la nivelul stomacului decât la
nivelul altor segmente ale tubului digestiv. Ea este mult mai groasă decât la esofag
şi la intestinul subțire, şi este formată din fibre musculare netede dispuse în două
planuri: un plan circular intern şi un plan longitudinal extern. Din partea internă se
desprind fibre musculare care merg ascendent în corion printre glandele acestuia.
De asemenea, prin dezvoltarea mai accentuată în anumite zone determină ridicarea
mucoasei sub formă de arii gastrice.
Submucoasa este bine reprezentată. Ea este constituită din țesut conjunctiv
lax, bogat în celule conjunctive (limfocite, plasmocite, mastocite, polimorfonucleare
eozinofile), substanță fundamentală, fibre de colagen şi elastice, vasc sanguine şi
limfatice. Arterele formează în submucoasă o bogată reţea anastomotică din care
se desprind arteriole care traversează musculara mucoasei şi se capilarizează în
corion. Trebuie notat că în această tunică s-au găsit numeroase anastomoze arterio-
venoase care au rolul de a regla debitul sanguin al mucoasei. Tot în submucoasă
există plexul nervos Meissner.
?
Musculara la nivelul ston i este, de bine dezvoltată. Ea este
formată din fibre musculare netede dispuse în trei straturi: un strat extern,
longitudinal, care continuă stratul extern al muscularei esofagiene; un strat mijlociu,
circular, foarte dezvoltat în regiunea pilorică unde formează şi sfincterul piloric; un
strat intern oblic mai dezvoltat în porțiunea verticală a stomacului. Printre fasciculele
de fibre musculare se găsește puţin țesut conjunctiv, vase de sânge și plexul nervos
Auerbach.
Seroasa peritoneală acoperă stomacul şi participă la fixarea lui de organele
din cavitatea abdominală (ficat, colon, diafragm). Ea este formată dintr-un epiteliu
pavimentos simplu aşezat pe o membrană bazală. Între tunica musculară şi seroasă
există un spaţiu ocupat de o cantitate variabilă de ţesut conjunctiv lax care formează
stratul subseros.

140
 Aparatul digestiv
Histofiziologia stomacului
Stomacul îndeplineşte mai multe funcţii în procesul de digestie al alimentelor:
mecanică, secretorie şi de absorbție. Pe măsură ce bolurile alimentare ajung în
stomac, porțiunea verticală se dilată, în timp ce în porțiunea orizontală apar unde
peristaltice. Prin undele peristaltice stomacul amestecă alimentele înghiţite şi le
pune în contact cu secrețiile exocrine ale mucoasei gastrice (funcţie mecanică)
formând chimul gastric pe care-l evacuează intermitent în duoden.
Sucul gastric, secreția exocrină a mucoasei gastrice, conţine apă, mucus,
acid clorhidric, pepsinogen, labferment, factorul intrinsec al lui Castle (o glicoproteină
secretată de celulele parietale, indispensabilă absorbției vitaminei B12), etc. Secreţia
endocrină este reprezentată de serotonină şi gastrină.
Mucoasa gastrică are o funcţie de absorbţie redusă. Aici se absoarbe alcoolul,
cafeaua, apa şi unelc săruri minerale.

INTESTINUL SUBŢIRE
Intestinul subțire este un organ tubular, de calibru uniform, lung de 5-6 m. El
este format din trei segmente:
— duodenul, un segment lung de circa 25-30 cm, care începe la nivelul orificiului
piloric şi se termină la nivelul unghiului Treitz. El formează porțiunea fixă a
intestinului subţire fiind situat retroperitoneal. Are o formă aproximativ inelară sau
în“U“ şi înveleşte capul pancreasului ca o „potcoavă“;
— jejunul şi ileonul desenează numeroase anse intestinale, mobile, în etajul
submezocolic al cavității abdominale. Aceste segmente încep la nivelul unghiului
Treitz şi se termină la nivelul valvulei ileocecale. Limita dintre jejun şi ileon este
pur convențională. Ansele jejunale au o orientare cranio-caudală în timp ce ansele
ileale au o orientare transversală. Ansele intestinului subțire sunt ancorate la peretele
posterior al abdomenului prin mezenter.
Suprafaţa internă a intestinului subțire prezintă numeroase pliuri permanente,
perpendiculare pe axul lung al intestinului, numite va/vu/e conivente Kerkring
sau plicile semilunare. Ele sunt constituite din mucoasă şi submucoasă, ocupă
circa 1/3-2/3 din circumferința intestinului şi pot atinge până la 8 mm înălțime.
Valvulele conivente încep imediat după bulbul duodenal, la circa 4 cm de orificiul
piloric; sunt mai numeroase la nivelul duodenului şi jejunului şi se reduc atât numeric
cât şi în dimensiuni spre ileonul terminal.
Mucoasa intestinală este prevăzută cu proeminențe digitiforme de circa 1
mm înălțime, vilozizăţile intestinale, care-i conferă un aspect catifelat. La baza
vilozităţilor se găseşte orificiul de deschidere al glandelor Lieberkiihn. Valvulele
conivente şi vilozităţile intestinale măresc suprafața de absorbție a intestinului
subţire care ajunge astfel la circa 40 m?.

141
 Histologie medicală
Toate cele trei segmente ale intestinului subțire au caractere comune, dar şi
unele particularităţi structurale. De aceca, în cele ce urmează vom descrie aspectele
histologice ale jejunului, iar apoi vom evidenția particularitățile structurale ale
duodenului şi ileonului.

JEJUNUL prezintă, ca toate organele tubului digestiv, patru tunici concentrice:

mucoasa, submucoasa, musculara şi seroasa peritoneală.
1. Mucoasa intestinală sau tunica internă este, ca şi la stomac, cea mai
importantă şi cea mai complexă structură histologică. Ea este formată din: epiteliu,
corion şi musculara mucoasei.
Epiteliul intestinal este un epiteliu simplu cilindric aşezat pe o membrană
bazală continuă care-l separă de corion,. El este format din trei tipuri de celule:
— enterocitele sau celulele absorbante, cele mai numeroase;
— celulele caliciforme dispersate neuniform printre enterocitc;
— celulele cu funcție endocrină, cele mai rare.
Enterocitele sunt celule cilindrice cu înălțimea de 25-30 um și diametrul de
7-8 um. La polul apical enterocitele prezintă microvili înalți de 1 pm care formează
„platoul striat“ Microvilii sunt incluşi într-un strat de glicocalix gros de 1-2 um cu
reacţie PAS-pozitivă. La nivelul platoului striat s-a pus în evidenţă o intensă
activitate enzimatică pentru fosfataza alcalină, leucin-aminopeptidază, ATP-ază,
dizaharidaze etc.
Feţele laterale prezintă numeroase complexe joncționale de tip zonula ocludens
cel mai extern, zonula adherens şi desmozomi mai profund. Zonule ocludens
înconjoară complet celula ca un cadru şi reprezintă o barieră fiziologică în calea
pasajului unor substanțe biochimice din lumenul intestinului în spaţiile intercelulare.
Spre polul bazal, enterocitele se îndepărtează unele de altele şi generează, împreună
cu membrana bazală, nişte spaţii triunghiulare numite spaţiile Griinhagen prin care
se face tranzitul unor substanțe absorbite.
Nucleul este mare, hipocrom, nucleolat, împins spre polul bazal. Citoplasma
este abundentă, bogată în organite cu dispunere neuniformă. La polul apical, imediat
sub platoul striat, organitele sunt reduse ca număr, dar spre polul bazal numărul
acestora creşte. Mitocondriile sunt numeroase, cu aspect filamentos sau ovalar,
dispuse atât supranuclear cât și la polul bazal; aparatul reticular Golgi se găsește
dispus supranuclear. Reticulul endoplasmic este relativ bine reprezentat şi dispus
în toată celula. Există cantități aproximativ egale de reticul endoplasmic rugos şi
neted. Lizozomii se găsesc în cantitate mai mare în 1/2 apicală
a celulei, iar ribozomii
liberi sunt mai rari şi dispersaţi în toată citoplasma.
Microscopia electronică a demonstrat că „platoul striat“ este format din circa
3000 de microvili/celulă. Aceştia au înălțimea de | um şi diametrul de circa 0,1 um.
Microvilii sunt expansiuni în „deget de mânuşă“ a citoplasmei polului apical. Ei au
rolul de a mări suprafaţa de absorbţie a enterocitului. În axul microvililor s-au
evidențiat între 20 şi 50 microfilamente care se inseră pe o reţea de filamente

142
 Aparatul digestiv
transversale prezentă în citoplasma apicală. Această structură filamentoasă menţine
forma şi dimensiunile microvililor şi le asigură mobilitatea.
Enterocitele au o durată de viaţă relativ scurtă. Ele se reînnoiesc la 3-4 zile
prin activitatea mitotică a unor celule care se găsesc localizate la baza vilozităților.
„Născute“ la baza vilozităţilor, enterocitele migrează spre vârful acestora de unde
se desprind și cad în lumenul intestinului.
Celulele caliciforme sunt celule cilindrice mult diferențiate, răspândite printre
enterocite. Se ştie că în situații fiziologice raportul enterocite/celule caliciforme
este de circa 4/1-6/1. În caz de enterocolite acest raport scade. Polul apical al
celulelor caliciforme este dilatat datorită acumulării de mucus la acest nivel. Nucleul
şi organitele celulare se găsesc dispuse în treimea inferioară a celulei. Nucleul
este ovalar, împins spre polul bazal, iar organitele sunt bine reprezentate
(mitocondrii, reticul endoplasmic rugos şi neted, ARG dispus supranuclear, lizozorni).
Plasmalema polului apical lipseşte, motiv pentru care aceste celule sunt celule
mucoase deschise; ele sintetizează mucosubstanțe PAS-pozitive care se
acumulează la polul apical. Celulele elimină continuu mucusul la suprafața epiteliului
intestinal realizând astfel o peliculă protectoare la agresiunea substanțelor prezente
în lumenul intestinal.
Celulele cu funcţie endocrină sunt reprezentate de:
— celulele argentafinc care secretă serotonină;
— celulele argirofile care secretă colecistochinină-pancreozimină şi secretină.
Corionul intestinal este un țesut conjunctiv lax bogat în fibre de reticulină şi
sărac în fibre colagene şi elastice. El ocupă axul vilozităților intestinale şi umple
spaţiile dintre glandele Lieberkiihn. Printre fibrele conjunctive se găsesc numeroase
celule cu rol de apărare: limfocite, plasmocite, macrofage, mastocite, cozinofile,
celule reticulare şi fibrocite. Limfocitele sunt cele mai numeroase, corionul conţinând
infiltraţii limfoide şi chiar foliculi limfatici.
Corionul intestinal este bine vascularizat sanguin şi limfatic. El conţine
numeroase glande, glandele Lieberkiihn (este un corion de apărare şi în acelaşi
timp un corion glandular).

Vilozitatea intestinală reprezintă o proeminență digitiformă a mucoasei (este

formată din epiteliu de acoperire şi corion). La suprafaţă vilozitatea este acoperită
de epiteliul intestinal, care prezintă toate cele trei tipuri de celule descrisc anterior.
Corionul formează un ax conjunctiv în care se găsesc fibre de reticulină aranjate
transversal, fine fibre de colagen şi elastice, celule conjunctive, în special celule
aparținând sistemului imun, celule reticulare, fibroblaste. În axul vilozităţii se găsesc
şi fibre musculare netede desprinse din stratul intern al muscularei mucoasei, formând
mușchiul lui Briike, care asigură mobilitatea vilozității (6-7 contracţii pe minut).
Vascularizaţia vilozităţii este deosebit de bogată. Arteriolele şi venulele sunt
numeroase. Din arteriole se desprind capilare care formează o bogată reţea
anastomotică sub membrana bazală a epiteliului de acoperire. Circulaţia limfatică

143
 Histologie medicală
începe printr-un capilar limfatic situat în axul vilozităţii, chiliferul central, ce are
capătul distal înfundat în „deget de mânuşă“. La baza vilozităţii acesta se continuă
cu vasele limfatice din corion. Circulaţia bogată a vilozității este necesară pentru
preluarea şi vehicularea produşilor de absorbție de la nivelul intestinului.
Numărul vilozităților intestinale este inegal. La nivelul duodenului există circa
40/mm?, pe când în ileonul terminal ajung la 15-18/mm?. Vilozităţile intestinale
măresc de circa 50 de ori suprafața de absorbţie a intestinului.

Glandele Lieberkiihn sunt glande tubulare drepte situate în corion,

perpendiculare pe musculara mucoasei. Ele se deschid în lumenul intestinului la
baza vilozităţilor. Au o lungime de 0,3-0,4 mm, iar baza lor vine în contact cu
musculara mucoasei, În jurul fiecarei vilozități intestinale există între 15 şi 20 de
glande Lieberkiihn. Se consideră că întregul intestin subţire ar conține circa 200
milioane de glande Lieberkiihn.
Glandele Lieberkiihn conţin următoarele tipuri de celule:
— enterocite sau celule cu platou striat;
— celule caliciforme;
— celule nediferenţiate;
— celule Paneth;
— celule cu funcţie endocrină.
Enterocitele se găsesc în număr mai mare în partea superioară a glandei şi se
reduc spre fundul acesteia. Sunt celule cilindrice, de talie mai mică decât entero-
citele epiteliului vilozitar. La polul apical prezintă microvili, mai scurți şi mai rari.
Celulele caliciforme sunt mai numeroase decât la nivelul vilozității şi calicele
este mai voluminos. Se găsesc răspândite în tot epiteliul glandular.
Celulele nediferenţiate sunt localizate la gâtul glandei, acolo unde epiteliul
vilozitar se continuă cu cel al glandelor Lieberkiihn. Sunt celule de talie mai mică,
cu citoplasma mai întunecată, cu numeroase organite intracitoplasmatice. La polul
apical prezintă rari microvili scurți. Citoplasma conţine numeroase vezicule şi
granule. Frecvent, aceste celule sunt surprinse în diviziune. Prin multiplicarea lor
asigură regenerarea epiteliului vilozitar, dar și a celui glandular,
Celulele Paneth, numite şi celule principale, sunt localizate la fundul glandei.
Sunt celule de formă piramidală cu citoplasma bazofilă, nucleul rotund, mare, dispus
spre polul bazal. În citoplasma apicală aceste celule conțin numeroase granulaţii
mari, acidofile, PA S-pozitive. Studii de microscopie electronică au arătat că aceste
celule conţin cantităţi mari de reticul endoplasmic rugos, poliribozomi, ARG şi
numeroase granule secretorii dense la fluxul de electroni.
Celulele Paneth sunt considerate celule secretorii exocrine de tip seros. Ele
prezintă, ca şi celulele peptice din glandele fundice, o morfofiziologie ciclică legată
de procesul de digestie. În perioadele interdigestive, celulele sintetizează granule
de secreție care se acumulează la polul apical; când conținutul alimentar a ajuns în
lumenul intestinal, celulele se degranulează şi produsul de secreție trece în lumenul

144
 Aparatul digestiv
glandular. Conţinutul biochimic al granulelor este, şi la ora actuală, incomplet
cunoscut. Se ştie că ele conțin enzime proteolitice ca lizozim, fosfolipaza A2 şi o
clasă particulară de peptide cu acţiune antimicrobiană.
Celulele cu funcție endocrină sunt similare cu cele din epiteliul vilozitar.
Musculara mucoasei este reprezentată de o lamă fină de țesut muscular
neted cu grosimea de 38-40 um, constituită din două straturi: un strat intern cu
fibre dispuse circular şi un strat extern cu fibre dispuse longitudinal. Din stratul
intern se desprind fascicule fine (muşchiul Briike) care urcă în axul vilozității şi se
termină la polul apical pe membrana bazală.
2. Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv lax, bogat în fibre elastice,
fibre de reticulină şi mai puţine fibre colagene. Este o structură bine vascularizată
şi inervată (conţine plexul nervos Meissner). Submucoasa participă la realizarea
valvulelor conivente.
3. Musculara este mult mai subțire decât tunica similară a stomacului. Este
formată din fibre musculare netede dispuse în două straturi:
— un strat intern format din fibre cu dispunere circulară;
— un strat extern format din fibre cu dispunere longitudinală.
Cele două straturi nu sunt complet separate, între ele existând fibre musculare
de împrumut şi ţesut conjunctiv, După unii autori fibrele musculare au o dispunere
helicoidală. Cele din stratul intern realizează bucle helicoidale foarte strânse
(0,5-1mm/spiră), pe când cele din stratul extern formează bucle helicoidale lungi
(200-500 mm/spiră). Între fibrele musculare există ganglioni nervoşi care realizează
plexul nervos mienteric Auerbach.
4. Seroasa, sau tunica externă, înveleşte ansele intestinale şi se continuă cu
structura mezenterului. Ea are aceeaşi structură ca seroasa gastrică. Stratul
subscros este mai bine reprezentat la nivelul intestinului subțire decât la stomac.

Particularităţi structurale ale peretelui intestinal

la nivelul duodenului

— duodenul este un organ retroperitoneal;

— lumenul duodenului este mai mare decât al jejunului sau ileonului;
— valvulele conivente sunt mai numeroase spre porțiunea distală a acestuia;
— în structura mucoasei există un număr foarte mare de celule cu funcţie endocrină;
— glandele Lieberkiihn sunt mai scurte şi nu ajung niciodată până la musculara
mucoasei;
— corionul şi submucoasa conţin glande caracteristice — glandele Briinner;
— structura muscularei mucoasei este dezorganizată de glandele Briinner;
— seroasa peritoneală este înlocuită de adventice.
Glandele Briinner sunt glande mucoase, tubulare ramificate, prezente numai
la nivelul duodenului. Foarte numeroase în porţiunea proximală a duodenului, ele
se reduc numeric spre partea terminală a acestuia, dispărând complet la nivelul

145
 Histologie medicală
unghiului Treitz. Tubii glandulari sunt grupați în lobuli cu diametrul de circa 0,5-1mm.
Aceştia sunt prezenţi atât în partea profundă a corionului cât şi în submucoasă,
ocupând tot spaţiul până la tunica musculară, dezorganizând musculara mucoasei.
Glandele Briinner îşi trimit produsul de secreție la baza glandelor Lieberkiihn.
Celulele epiteliului tubular din structura glandelor Briinner sunt celule
prismatice care delimitează un lumen îngust. În colorațiile clasice (hematoxilină-
eozină, tricromice) celulele prezintă o citoplasmă clară, vacuolară. Nucleul este
mic, hipercrom, împins spre polul bazal. Tot la polul bazal sunt localizate principalele
organite intracitoplasmatice. Celulele posedă mitocondrii, un reticul endoplasmic
şi un aparat Golgi foarte bine dezvoltate. Polul apical conține numeroase vacuole
cu mucus. Coloraţiile cu Acidul Periodic Schiff şi cu mucicarmin evidenţiază specific
glandele Briinner, datorită afinităţii mucusului pentru cei doi coloranți.
Mucusul secretat de glandele Briinner este format din glicoproteine neutre
cu pH alcalin care, alături de secrețiile pancreatice şi biliare, neutralizează aciditatea
chimului gastric. În plus, mucusul realizează o barieră protectoare pentru mucoasa
duodenală în faţa agresiunii acidului clorhidric din chimul gastric. Reducerea
capacității de apărare a mucoasei duodenale sau exacerbarea secreției
clorhidropeptice gastrice duc la apariţia ulcerului duodenal (cea mai frecventă
localizare a bolii ulceroase).

Particularități structurale ale peretelui intestinal

la nivelul ileonului

— epiteliul de acoperire conţine un număr mai mare de celule caliciforme şi

cu funcţie endocrină decât epiteliul jejunal;
—vilozităţile sunt mai subțiri;
— în corion există un infiltrat limfoid mai bogat şi mai mulți foliculi limfoizi;
— în partea terminală a ileonului, pe peretele opus inserției mezenterului, se
găsesc plăcile lui Peyer. Acestea sunt structuri limfoide formate din 20-30 de foliculi
limfoizi agminaţi situaţi în corionul mucoasei, dar şi în submucoasă. La nivelul lor,
mucoasa intestinală este aproape netedă, nu mai prezintă valvule conivente, iar
vilozitățile sunt rare. Glandele Lieberkiihn sunt, de asemenea, puţin dezvoltate.

Histofiziologia intestinului subțire

Intestinul subţire prezintă mai multe funcţii:
— funcția contractilă (funcția mecanică) prin care se asigură amestecul
alimentelor cu sucurile digestive (intestinal, pancreatic, biliar) precum şi propulsia
bolului alimentar. Funcția mecanică este asigurată de tunica musculară care prezintă
unde de contracție segmentare şi peristaltice. Undele peristaltice au o frecvenţă
variabilă şi sunt generate de impulsurile elaborate de neuronii intrinseci din peretele
intestinal (cei din plexul nervos Auerbach).

146
 Aparatul digestiv
— funcția de secreție exocrină este funcţia prin care intestinul intervine în
ultima parte a digestiei alimentelor. Sucul intestinal este un amestec complex de
mucus, proteine serice, imunoglobuline sintetizate de celulele din corion, enzime
proteolitice, glicolitice şi lipolitice, electroliți, săruri minerale. Celulele Paneth sin-
tetizează şi eliberează lizozim şi alte substanţe cu efect antibacterian.
— funcţia de secreție endocrină este realizată printr-o multitudine de celule
care aparţin sistemului endocrin difuz al tubului digestiv, celule care elaborează
hormoni peptidici sau neurotransmiţători implicați direct sau indirect în fiziologia
tubului digestiv. Astfel, la nivelul intestinului se sintetizează gastrina, secretina,
colecistokinina-pancreozimina, enteroglucagonul, VIP (Vasolntestinal Peptide), GIP
(Gastric Inhibitory Peptide) etc.
— funcția de absorbție este maximă la nivelul intestinului subțire.
Glucidele degradate până la dizaharide sunt în continuare scindate de către
dizaharidazele intestinale până la monozaharide (glucoză, galactoză, fructoză etc.)
care sunt captate de enterocite prin mecanisme active şi pasive. Din enterocite,
monozaharidele sunt eliberate direct în vasele sanguine din corion.
Proteinele alimentare sunt degradate de enzimele sucului gastric şi pancreatice
până la stadiul de oligopeptide. La nivelul microvililor, şi chiar în citoplasma apicală
a enterocitelor, există numeroase peptidaze locale care hidrolizează oligopeptidele
până la stadiul de aminocizi. Aminoacizii se absorb prin mecanisme pasive şi active
şi sunt trimişi în circulația sanguină din corion.
Lipidele, reprezentate în special de trigliceride, sunt emulsionate şi solubilizate
în lumenul intestinului de sărurile biliare, până la stadiul de micelii. Sub acțiunea
lipazelor pancreatice şi intestinale acestea sunt transformate în glicerol și acizi graşi
liberi care sunt absorbiți prin polul apical al enterocitelor. În enterocite sunt resintetizate
trigliceridele. Lipidele sunt eliberate prin polul bazal al enterocitelor în circulația
limfatică sub forma unor mici vezicule înconjurate de o membrană proprie provenind
din aparatul reticular Golgi al enterocitelor. Ele participă la formarea chilomicronilor.
Chilomicronii conțin, pe lângă trigliceride, colesterol, fosfolipide şi lipoproteine.
— funcția de apărare este la fel de importantă ca celelalte funcţii enumerate
mai sus. Intestinul subțire, prin suprafaţa sa foarte mare și prin structura histologică
relativ simplă, este una din principalele porţi de pătrundere a germenilor în organism.
O dată cu alimentele sunt ingerate mai multe structuri antigenice. Pentru degradarea
acestora, intestinul dispune de mai multe sisteme de apărare: prin celulele Paneth
secretă lizozim şi alte peptide cu efect bactericid; țesutul limfoid din corion secretă
anticorpi specifici şi IgA secretorii. Macrofagele prezente în număr mare în țesutul
limfoid sunt capabile să degradeze numeroase microorganisme și antigene.
Frecvent, în grosimea epiteliului de acoperire al intestinului, printre enterocite
se găsesc limfocite care migrează din corion în lumenul intestinului. Ele participă
la apărarea mucoasei de antigenele prezente în lumenul intestinului.

147
 Histologie medicală
INTESTINUL GROS
Întins de la valvula ileo-cecală până anus, intestinul gros se prezintă ca un
tub, de calibru neregulat, cu multiple porțiuni dilatate şi îngustate. El măsoară în
medie 1,5 m lungime, iar diametrul său este de circa 7 cm în porţiunea iniţială şi de
circa 3-3,5 cm în porţiunea terminală.
Intestinul gros este format din următoarele segmente: cecul (cu apendicele
vermiform), colonul (ascendent, transvers, descendent, sigmoid), rectul şi canalul anal.
Peretele intestinului gros este format din aceleaşi tunici din care este structurat
şi restul tubului digestiv: mucoasa, submucoasa, musculara şi seroasa.
Mucoasa are un aspect neted, datorită absenței valvulelor conivente şi a
vilozităţilor intestinale. Epiteliul de acoperire este un epiteliu simplu cilindric, format
din aceleaşi tipuri de celule ca [a intestinul subțire: celule cu platou striat (enterocite),
celule caliciforme, celule cu funcție endocrină.
Celulele cu platou striat sunt mai puţin numeroase față de intestinul subțire şi,
spre partea terminală a intestinului, numărul lor se reduce progresiv; în schimb,
celulele caliciforme cresc numeric spre partea terminală a intestinului gros. Celulele
cu funcţie endocrină (argentafine şi argirofile) sunt mult mai rare decât la nivelul
intestinului subțire.
Corionul este format din ţesut conjunctiv lax cu aceleaşi caractere ca la intestinul
subțire, În corion se găsesc infiltraţii limfoide întinse şi foliculi limfoizi izolați.
Glandele Lieberkiihn sunt foarte numeroase şi.de dimensiuni mult mai mari,
ajungând la 0,5-0,7 mm lungime. Ele sunt formate preponderent din celule
caliciforme (care ajung să reprezinte până la 90-95% din populaţia celulară a
glandelor), enterocite şi rare celule cu funcție endocrină. Celulele Paneth sunt
absente. Zona proliferativă se află în jumătatea profundă a glandei.
Musculara mucoasei nu prezintă nici o particularitate. Este formată din două
straturi de celule musculare netede: un strat intern cu orientare circulară şi un
strat extern cu orientare longitudinală.
Submucoasa este similară cu cea de la intestinul subţire.
Musculara este formată din două straturi de celule musculare netede: unul
intern cu dispoziție circulară şi altul extern cu dispoziţie longitudinală. Stratul intern
prezintă din loc în loc îngroşări care formează adevărate sfinctere anatomice.
Stratul extern este discontinuu. El prezintă trei îngroşări longitudinale numite tenii
sau bandelete colice. Între cele trei tenii există un strat foarte fin de fibre
musculare longitudinale. Prin tonusul lor, cele trei tenii sunt responsabile de formarea
haustrelor colice. Stratul longitudinal extern redevine continuu la nivelul rectului.
Între cele două straturi musculare se află plexul nervos Auerbach.
Seroasa sau tunica externă are o structură identică cu cea a intestinului
subțire. Pe toată lungimea intestinului gros seroasa peritoneală prezintă evaginații
sau „ciucuri epiploici“ plini cu țesut adipos.

148
 Aparatul digestiv
Particularități structurale ale apendicelui cecal

Apendicele cecal este un diverticul „în fund de sac“ al cecului, de aspect

cilindric, cu lungimea de 7-8 cm şi diametrul de 4-8 mm. Situat în partea infero-
mediană a cecului, apendicele este conectat cu ileonul terminal şi faţa mediană a
cecului printr-un mic mezenter, în care se găsesc vasele apendiculare. Orificiul
său cecal este, uneori, străjuit de valvula lui Gerlach.
Apendicele are un lumen îngust, stelat şi un perete gros. În lumenul său se
găseşte o bogată floră microbiană care, în cazul exacerbării, a prezenţei unui obstacol
în lumen (dop cu mucus, fragmente de alimente etc.) sau a reducerii capacității de
aparăre, poate determina inflamaţia acestuia sau apendicita.
În structura peretelui se identifică cele patru tunici caracteristice tubului
digestiv (mucoasa, submucoasa, musculara, seroasa).
Mucoasa are o structură similară cu a colonului, deoarece nu prezintă valvule
conivente şi nici vilozități intestinale. Epiteliul de suprafață conține celule cu platou
striat, un număr mai mare de celule caliciforme și celule cu funcție endocrină.
Glandele Lieberkiihn sunt puţine, de dimensiuni reduse, cu numeroase celule
caliciforme şi celule cu funcţie endocrină. Uneori se pot identifica şi celule Paneth.
Musculara mucoasei este atrofică şi discontinuă deoarece în corion şi în submucoasă
există un manşon limfoid care se întinde de la baza apendicelui până la vârful lui,
şi ocupă cea mai mare parte din grosimea peretelui apendicular. Manşonul limfoid
este format din foliculi limfatici agminaţi şi un infiltrat limfoid perifolicular. Cu
înaintarea în vârstă țesutul limfoid suferă un proces de involuţie şi atrofie.
Tunica musculară este puțin dezvoltată şi este formată din două straturi
continue de celule musculare netede: un strat circular intern şi un strat longitudinal
extern. Printre cele două straturi musculare există elemente nervoase care nu
formează însă plexuri.
La exterior se găseşte seroasa peritoneală cu un strat subseros bine dezvoltat.
Apendicele, prin țesutul limfoid pe care-l conţine, este considerat un organ
limfoid periferic similar amigdalelor (amigdala cecală). La nivelul său iau naştere
atât limfocite B cât şi limfocite T, celule care intervin în apărarea locală şi sistemică.

Particularități structurale ale rectului

Rectul are o structură similară cu a colonului. Mucoasa prezintă o serie de

pliuri temporare longitudinale şi câteva cute transversale permanente (plicile
transversale ale rectului sau valvulele lui Houston) care ocupă 1/2 sau 2/3 din
circumferința rectului. Epiteliul de acoperire şi peretele glandelor Lieberkiihn sunt
formate preponderent din celule caliciforme. Corionul conţine numeroşi foliculi
limfoizi solitari. Submucoasa este bine dezvoltată şi este formată din țesut conjunctiv
lax. Ea asigură o mare mobilitate a mucoasei pe tunica musculară. (Uneori, la
persoanele vârstnice, datorită laxității submucoasei se produce un prolaps de
mucoasă ano-rectală),

149
 Histologie medicală
Musculara este bine dezvoltată şi este constituită din fibre musculare netede
dispuse într-un strat intern cu orientare circulară şi un strat extern cu orientare
longitudinală. Stratul extern formează o pătură continuă ce rezultă din dispersarea
fibrelor musculare ale teniilor
Tunică externă este reprezentată în partea superioară de seroasa peritoneală,
iar în partea inferioară de adventice.

Particularități structurale ale canalului anal

Canalul ana! reprezintă porțiunea terminală a tubului digestiv.

EI este împărțitîn trei zone:
— zona ano-rectală, caracterizată prin înlocuirea treptată a epiteliului cilindric
simplu de tip intestinal cu un epiteliu pavimentos stratificat fără Keratinizare. Glandele
Lieberkiihn se reduc progresiv şi dispar. Corionul devine dens, papilar, cu numeroase
infiltrații limfoide. Musculara mucoasei se reduce la câteva fascicule şi generează
repliurile longitudinale ale mucoasei cunoscute sub numele de coloanele Morgagni,
care se termină la extremitatea inferioară pe nişte valvule semicirculare, valvulele
Morgagni. Submucoasa este formată din țesut conjunctiv lax. Atât în corion cât şi în
submucoasă se găseşte o bogată rețea vasculară, cu numeroase plexuri venoase a
căror dilatare determină apariţia hemoroizilor interni (în cazuri patologice).
Tunica musculară continuă tunica musculară a rectului şi este formată din
cele două straturi de fibre musculare netede. Stratul longitudinal extern este mult
mai slab reprezentat decât cel intern. La partea inferioară stratul intern se
hipertrofiază şi formează sfincterul intern al anusului.
Adveticea se continuă cu cea a rectului şi cu a organelor din micul bazin.
— zona ano-cutanată este zonă mică de trecere între mucoasa anală şi
tegument. Epiteliul de acoperire de tip malpighian fără keratinizare este înlocuit
treptat cu un epiteliu pavimentos stratificat cu keratinizare, caracteristic epidermului.
Corionul este de tip papilar cu un țesut limfoid mai sărac decât în structurile
superioare. Este un corion aglandular, format din ţesut conjunctiv dens, bogat în
fibre de colagen şi elastice. Musculara mucoasei este absentă, ceea ce face ca
submucoasa să se continue cu corionul. Tunica musculară este formată din fibre
musculare striate, cu dispunere longitudinală, formând muşchii ridicători anali, şi
circulară, formând sfincterul striat extern.
— zona cutanată sau marginea anusului, este formată dintr-un epiteliu cutanat
tipic (epiderm) care conţine numeroase celule pigmentare. Corionul mucoasei este
înlocuit cu dermul pielii. În derm şi în țesutul celular subcutanat de găsesc numeroşi
foliculi piloşi, glande sebacee şi sudoripare.

Histofiziologia intestinului gros

Intestinul gros prezintă mai multe funcții:

150
 Aparatul digestiv
— funcţia mecanică, realizată de tunica musculară, este materializată printr-o
serie de contracții segmentare prin care conţinutul colic este permanent amestecat,
pentru finalizarea digestiei acestora, şi contracţii peristaltice prin care materiile
fecale sunt împinse spre rect.
— funcţia de absorbţie este realizată de tunica mucoasă. La nivelul colonului
se absoarbe o mare cantitate de apă şi sodiu. Din cele 1000-1500 g de chil intestinal
care trec prin valvula ileo-cecală, rămân circa 150-200 g de materii fecale, deoarece
are loc un proces de deshidratare a acestora. Prin absorbția apei şi a unor electroliți,
colonul intervine în menţinerea echilibrului hidro-electrolitic al organismului.
— funcţia de secreție exocrină este realizată de celulele caliciforme şi glandele
Lieberkiihn. Prin mucusul produs de acestea are loc o protecție a mucoasei față
de materiile fecale care devin din ce în ce mai solide și față de unele
microorganisme prezente în lumenul intestinului gros. Secreţia endocrină este
realizată de celulele sistemului endocrin difuz.
— funcţia de digestie este asigurată de flora bacteriană prezentă în colon.
La nivelul colonului drept există o floră de fermentație care degradează resturile
glucidice, iar la nivelul colonului stâng o floră de putrefacție cu acţiune proteolitică.
În urma acţiunii florei intestinale se formează o serie de produși secundari care
sunt eliminaţi din organism sau, dimpotrivă sunt absorbiți şi trec în circulația sanguină
ajungând la ficat.

SISTEMUL ENDOCRIN DIFUZ AL TUBULUI DIGESTIV

În ultimul secol, folosindu-se inițial metode de impregnaţie argentică, s-au
descris la nivelul tubului digestiv subdiafragmatic mai multe tipuri de celule care
au prezentat o morfologie particulară. Apariţia microscopului electronic, dezvoltarea
tehnicilor de histochimie şi apoi de imunohistochimie au confirmat existența a
numeroase tipuri de celule care au caracter secretor de tip endocrin. Aceste celule
sunt prezente izolat sau grupat (câte 2-3 celule) în epiteliul glandelor mucoasei
tubului digestiv şi mai rar în epiteliul de la suprafaţă.
Originea celulelor sistemului endocrin difuz este încă discutată şi la ora actuală.
Cei mai mulţi autori susțin că aceste celule au originea în crestele neurale.
Asemenea celule se găsesc răspândite şi în alte organe şi sisteme (sistemul
nervos central, aparatul respirator, tiroidă etc.). De aici a rezultat şi denumirea de
sistem endocrin difuz.
O categorie aparte de celule aparținând sistemului endocrin difuz sunt celulele
sistemului APUD (Amine Precursor Uptake and Decarboxylation). Aceste celule
au următoarele caractere comune:
— au capacitatea de a capta precursorii unor amine endogene din sânge;
— sintetizează amine endogene (5-hidroxitriptamina, dopamina);
— decarboxilează aminele endogene prin intermediul unei aminoacid-
decarboxilaze.

151
 Histologie medicală
Sistemul endocrin difuz a trezit un interes ştiinţific major după ce s-a descoperit
că unele celule din mucoasa intestinală sau din pancreas secretă somatostatină (cum
secretă unii neuroni din hipotalamus), iar unii neuroni din sistemul nervos central
secretă gastrină sau colecistokinină (similar unor celule din mucoasa digestivă). De
aceea se crede că în organism există un veritabil sistem neuroendocrin difuz, extrem
de complex, format din celule capabile să sintetizeze hormoni polipeptidici sau amine
biogene ce reglează funcţiile tubului digestiv, acționând la distanţă (endocrin), asupra
celulelor vecine (paracrin), asupra celulelor care le secretă (autocrin) sau pe cale
neurosecretorie (neurocrin). Aceşti hormoni acționează asupra unor receptori
membranari specifici din celulele ţintă.
Celulete sistemului endocrin difuz sunt celule piriforme sau aplatizate, în contact
cu membrana bazală. Polul apical poate proemina la suprafața epiteliului sau sunt
acoperite de celulele vecine. În citoplasmă posedă numeroase organite care intervin
în sinteze: reticul endoplasmic rugos abundent, aparat reticular Golgi supranuclear
bine dezvoltat, mitocondii şi microtubuli numeroşi.
Specific acestor celule este faptul că în citoplasmă se găsesc numeroase granule
de secreție cu diametrul variabil de la 120 la 500 nm, mai abundente spre polul bazal.
Aceste granule sunt eliberate în sânge şi conţin hormonii specifici sintetizați.
Celulele sistemului endocrin difuz pot degenera malign dând tumori
caracteristice numite „carcinoide“ (apendiculare, colonice, jejunale, bronşice etc.).
Cele mai cunoscute celule ale sistemului endocrin difuz de la nivelul tubului
digestiv sunt:
-— celulele G producătoare de gastrină. Sunt localizate în mucoasa antrală,
pilorică şi duodenală (de curând s-au găsit şi celule nervoase în SNC secretoare
de gastrină). Gastrina stimulează secreția de acid clorhidric de către celulele
parietale ale glandelor fundice;
— celulele I secretă colecistokinină-pancreozimină. Sunt localizate în
mucoasa jejunală şi duodenală. Hormonul sintetizat de aceste celule stimulează
secreția biliară şi pancreatică, şi provoacă contracția musculaturii vezicii biliare;
— celulele S producătoare de secretină sunt localizate în duodenul distal şi
jejunul proximal. Secretina stimulează secreția de apă şi bicarbonat în celulele
pancreasului exocrin;
— celulele L producătoare de enteroglucagon sunt localizate în jejun, ileon şi
colon. Enteroglucagonul inhibă secreția de acid clorhidric la nivelul glandelor gastrice;
- celulele K producătoare de GIP (Gastric Inhibitory Peptide) se găsesc în
mucoasa duodenală şi jejunală. Stimulează secreția de insulină şi inhibă secreția
gastrică de acid clorhidric;
— celulele A producătoare de GIP (Gastric Inhibitory Peptide) se găsesc în
pancreas. Stimulează secreția de insulină şi inhibă secreția gastrică de acid clorhidric;
— celulele D produc somatostatină. Se găsesc în mucoasa gastrică şi
intestinală. Inhibă secreția de peptide la nivelul tubului digestiv.

152
 Aparatul digestiv
— celulele ECI produc motilina. Se găsesc în mucoasa gastrică, intestinală
şi a veziculei biliare. Determină contracția sfincterelor şi a musculaturii netede din
pereţii tubului digestiv.
— celulele D2F produc polipeptidui pancreatic (PP). Sunt localizate în
capul pancreasului. Inhibă secreția de bicarbonat şi proteine a pancreasului.
— celulele PYY produc peptidul YY cu efect antagonic secretinei şi inhibă
secreția de colecistokinină;
Neuronii intrinseci ai peretelui tubului digestiv produc o serie de substanţe cu
efect stimulator sau inhibitor asupra tubului digestiv. Dintre acestea enumerăm:
— substanţa P cu efect vasodilatator şi stimulator al celulelor musculare netede;
— VIP (Vasolntestinal Peptidc) — cu efect relaxant asupra musculaturii netede
atubului digestiv;
— encefaline, beta-endorfine şi dinorfine (cu efect inhibitor asupra
peristaltismului intestinal);
— neurokinine şi neuromedine (cu efect de stimulare a contracției fibrelor
musculare din tubul digestiv);
— bombesina cu efect stimulator asupra celulelor G antrale etc.

GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV

Glandele anexe ale tubului digestiv sunt organe parenchimatoase localizate în

afara peretelui tubului digestiv care îşi trimit secreția exocrină în lumenul tubului
digestiv. Secreţia acestor organe are un rol deosebit în procesele de digestie şi
absorbţie care au loc în tubul digestiv.
Sunt reprezentate de:
— glandele salivare;
— pancreasul exocrin,
— ficatul şi căile biliare extrahepatice.

GLANDELE SALIVARE
Saliva reprezintă un amestec apos de diverse substanţe organice şi anorganice
secretate de numeroase glande de mici dimensiuni, numite glande intramurale
sau intrinseci, situate în corionul mucoasei bucale (glandele labiale, jugale, palatine)
sau în mucoasa şi scheletul muscular al limbii, şi de trei perechi de glande, numite
glande extrinseci, organe anatomice distincte situate în apropierea cavității bucale.
Aceste ultime glande sunt reprezentate de glandele parotide, glandele submandi-
bulare şi glandele sublinpuale.

153
 Histologie medicală
"Toate glandele salivare mari prezintă aceleași elemente structurale şi au acelaşi
tip de organizare morfologică. Ele sunt formate dintr-o componentă epitelială, pa-
renchimul şi o componentă conjunctivă, stroma. Interrelaţiile dintre stromă şi
parenchim au determinat împărțirea glandelor salivare în lobi şi lobuli, unități struc-
turale şi funcţionale relativ independente, deoarece glandele salivare mari sunt
glande compuse.
Parenchimul glandular este constituit, la rândul său, din:
— componenta secretorie;
— componenta excretorie.
Componenta secretorie este formată din acini seroşi, acini mucoși sau acini
micşti.
Acinii seroşi au o formă sferică sau ovalară, sunt formaţi din celule piramidale
care delimitează un lumen îngust și stelat. Nucleul celulelor este rotund, normocrom,
nucleolat, dispus în treimea inferioară a celulei. Citoplama este neuniform bazofilă:
la polul bazal este intens bazofilă datorită faptului că aici se găsesc cantităţi mari
de reticul endoplasmic rugos, ribozomi liberi şi poliribozomi, în timp ce polul apical
este slab bazofil sau conţine granule acidofile de zimogen. Organitele citoplasma-
tice sunt bine reprezentate: ARG, dispus supranuclear, este format din saci aplatizaţi
şi cisterne care participă la formarea granulelor de secreție; mitocondriile sunt, de
asemenea, bine reprezentate dispuse preponderent la polul bazal, lizozomii şi
peroxizomii sunt răspândiți neuniform în citoplasmă.
Acinii seroși sunt înconjurați de nişte celule stelate, celulele mioepiteliale,
care se joncţionează între ele prin desmozomi şi posedă proprietăți contractile
datorită faptului că au în citoplasmă miofilamente de proteine contractile cu
diametrul de 4-8 nm.
Acinii mucoşi au o formă ovalară sau sferică, sunt de dimensiuni mai mari
decât acinii seroşi şi sunt formaţi din celule trapezoidale sau piramidale care
delimitează un lumen mai larg decât al acinilor seroşi. Celulele prezintă un nucleu
turtit, hipercrom dispus la polul bazal. Tot la polul bazal se găsesc şi organitele
citoplamatice (mitocondriile, reticulul endoplasmic, ARG etc). Cea mai mare parte
a celulei este ocupată de vacuole de mucus PAS-pozitiv, format din mucine neutre
şi acide care, în coloraţiile uzuale (hematoxilină-eozină, tricromice) dau un aspect
vacuolar citoplasmei. Mucusul se colorează specific cu Acidul Periodic Schiff, cu
mucicarmin sau cu albastru alcian.
Acinii micşti sunt de formă ovalară şi au cele mai mari dimensiuni. Sunt
formați din celule secretoare de mucus dispuse în apropierea canalului de excreție
şi celule seroase dispuse la periferie. În secțiune transversală componenta seroasă
formează o structură semicirculară numită semiluna lui Gianuzzi.
Componenta excretorie este formată din:
— canale intralobulare;
— canale interlobulare (extralobulare);
— canalul colector.

154
 Aparatul digestiv
Căile de excreţie intralobulare au două segmente:
— segmentul excretor pur, numit şi canalul intercalar Boll, format din celule
cubice care realizează un canal lung şi îngust, ce pornește chiar din lumenul acinului;
— segmentul excreto-secretor sau canalul Pfliiger care continuă canalul
intercalar Boll. Canalul Pfliiger are peretele format din celule înalte, cilindrice, al
căror pol bazal prezintă numeroase pliuri ale membranei plasmatice. Polul apical
prezintă diferențieri microvilozitare, iar feţele laterale sunt joncţionate între ele
prin zonule ocludens, interdigitaţii şi desmozomi. Nucleul este ovalar, cu axul lung
perpendicular pe membrana bazală, normocrom, dispus în 1/2 inferioară a celulei.
Citoplasma este bogată în organite: mitocondriile sunt dispuse preponderent spre
polul bazal, ARG supranuclear, reticulul endoplasmic rugos apare mai abundent
spre polul bazal. La polul apical s-au identificat numeroase granule de secreție.
Celulele prezintă o intensă activitate metabolică atestată de numeroasele
sisteme enzimatice prezente în special la polul apical: esteraze, fosfataze acide,
succin-dehidrogenaze etc.
La nivelul canalului Pfliiger saliva suferă modificări cantitative și calitative.
O parte din apa şi electroliţii excretaţi de acini sunt absorbiți şi trecuți în sânge,
rezultând un proces de concentrare a salivei (proces care poate sta la baza apariţiei
litiazei salivare), în timp ce alte componente biochimice ale salivei sunt sintetizate
de către celulele canalului Pfliiger şi secretate în salivă.
Canalele extralobulare se găsesc în țesutul conjunctiv interlobular. Ele
primesc saliva de la mai mulţi lobuli. Sunt canale excretoare pure, cu lumenul mult
mai larg, tapetate de un epiteliu bistratificat cubic sau bistratificat cilindric.
Canalele extralobulare confluează în canale din ce în ce mai mari pentru ca
acestea să formeze canalul colector ce se deschide în cavitatea bucală. Canalul
colector prezintă un cpiteliu bistratificat cilindric sau pseudostratificat cilindric în
care se pot găsi şi rare celule caliciforme. Ultima porțiune a canalului colector
poate prezenta un epiteliu stratificat, similar cu cel din cavitatea bucală.
Stroma glandelor salivare este formată din:
— capsula glandei;
— septurile conjunctive;
— țesutul interstiţial.
Capsula glandei este o structură conjunctivă formată din ţesut conjunctiv dens
ordonat, bogat în fibre de colagen şi fibrocite, care delimitează glanda la exterior şi o
ancorează mecanic de țesuturile din jur. Fiecare glandă este localizată într-o „lojă
glandulară“. Din capsulă se desprind septuri conjunctive fine care pătrund în interiorul
glandei şi împart parenchimul glandular în lobi şi lobuli. Pe calea acestor septuri
conjunctive pătrund în glandă vasele sanguine şi nervii. Glandele salivare sunt bine
vascularizate și inervate. Ele primesc atât inervaţie somatică, cât şi vegetativă (simpatică
şi parasimpatică).
Din septurile conjunctive se desprind elemente conjunctivo-vasculare care
se ramifică printre elementele parenchimului glandular (printre acinii şi canalele
intralobulare), formând țesutul interstițial.
155
 Histologie medicală
Țesutul conjunctiv interstiţial este format din ţesut conjunctiv lax în care se
găsesc capilare sanguine, capilare limfatice, terminaţii nervoase libere, microgan-
glioni nervoși, infiltrații limfoide și grupări de adipocite. Pe măsură ce organismul
înaintează în vârstă, componenta parenchimatoasă se atrofiază, în timp ce
componenta stromală se extinde, în special prin dezvoltarea fibrelor de colagen şi
apariţia unui ţesut scleros sau prin creşterea cantităţii de țesut adipos.

Particularități structurale ale glandelor salivare

1. Glandele parotide sunt glande pereche situate în loja parotidiană, înapoia

ramurii verticale a mandibulei. Sunt glande seroase pure formate din acini dispuşi
în lobi şi lobuli; acinii totalizează o suprafaţă de secreție de circa 7 m?. Celulele
secretorii prezintă la polul apical granule de secreție PA S-pozitive. Secreţia celulelor
acinoase este eliberată din celule intermitent, prin merocrinie.
Componenta excretorie este bine reprezentată: canalele intercalare Boll sunt
cele mai numeroase, în timp ce canalele Pfliiger sunt mai puțin numeroase. Canalele
interlobulare confluează şi formează canalul Stenon care îşi varsă produsul de
secreție în vestibulul bucal, în dreptul celui de-al II-lea molar superior. Secreția
glandelor parotide este discontinuă. Ea este un lichid seros, bogat în proteine şi
săruri de calciu.
2. Glandele submaxilare sunt situate între maxilarul inferior și mușchii
planşeului bucal. Sunt glande mixte sero-mucoase formate din acini seroși, acini
mucoşi şi acini micşti (predomină acinii seroşi şi sero-mucoşi). Suprafaţa totală de
secreție este apreciată la 2 m2. Canalele excretoare prezintă următoarele particularități:
canalele Boll sunt mai scurte, canalele excreto-secretoare Pfliiger sunt mai reduse
numeric, iar canalele extralobulare se unesc şi formează canalul colector Warthon
care se deschide în cavitatea bucală la extremitatea inferioară a frâului limbii.
Secreţia glandelor submaxilare este continuă. Ea este bogată în glicozami-
noglicani.
3. Glandele sublinguale sunt glande salivare mixte, muco-seroase, formate
din acini mucoși, acini seroşi şi acini micşti (predomină acinii mucoşi şi muco-
seroşi). Suprafața secretorie este apreciată la circa 0,75 m?. Componenta excretorie
se caracterizează prin lipsa aproape în totalitate a canalelor Boll, iar canalele
excreto-secretoare Pfliiger sunt foarte scurte. Canalele extralobulare confluează
şi formează canalul colector Rivinius.
Secreţia glandelor sublinguale este continuă, alcalină, vâscoasă, bogată în mucină.

Histofiziologia glandelor salivare

Saliva este un lichid incolor, vâscos, conținând apă (98%), şi reziduu uscat
(circa 1-2%) reprezentat de ioni, săruri minerale, enzime (lizozim, amilază),
numeroase polipeptide, mucopolizaharide neutre, imunoglobuline, celule descuamate

156
 Aparatul digestiv
şi chiar limfocite provenite din infiltraţiile limfoide. Glandele salivare produc în 24
de ore circa 1000-1500 ml salivă, cu pH uşor acid: 6,35 — 6,85.
Saliva are acțiune mecanică, digestivă şi antiseptică.
Acţiunea mecanică se exercită asupra alimentelor introduse în gură. Saliva
înmoaie sau diluează alimentele, participă la formarea bolului alimentar, iar prin
mucusul conţinut favorizează deglutiţia.
Acţiunea digestivă a salivei este redusă. Totuşi, amilaza salivară începe digestia
amidonului. Acţiunea antiseptică se realizează prin lizozim şi imunoglobulineleA
secretorii prezente în salivă.
Saliva reprezintă şi o cale de eliminare a unor substanţe, ajutând rinichiul în
funcţia de excreţie. Prin salivă se elimină ureea, sărurile de amoniu, iodurile,
bromurile, plumbul etc.
Reglarea activității glandelor salivare este dublă: nervoasă şi umorală. Reglarea
nervoasă are la bază unele reflexe condiționate declanşate de stimuli vizuali, gustativi
sau olfactivi. Aceste reflexe utilizează circuitele vegetative parasimpatice
(aparţinând nervilor glosofaringian şi facial) şi simpatice (aparținând ganglionului
cervical superior). Reglarea umorală este mult mai slabă şi are la bază acțiunea
unor hormoni (tiroidieni, corticosuprarenalieni şi androgeni).

PANCREASULEXOCRIN
Pancreasul este o glandă abdominală situată retroperitoneal, dispusă între
cadrul duodenal şi splină, lungă de circa 20-25 cm şi cu o greutate de variabilă de
la 65 g la 160.
Macroscopic, pancreasul prezintă mai multe zone: capul, gâtul, corpul şi coada.
Glanda este învelită la exterior de o capsulă fină din care pornesc septuri
conjunctive care împart glanda în lobuli. Pe calea acestor septuri pătrund în glandă
elementele vasculare şi nervoase. În septurile conjunctive interlobulare se găsesc
şi canalele de excreție extralobulare ale glandei. Din septurile conjunctive
perilobulare se desprinde un ţesut conjunctiv interstițial ce se distribuie printre
elementele parenchimului glandular.
Pancreasul exocrin este o glandă acinoasă seroasă pură, având o suprafață
totală de secreție de circa 11 m?.
Similar glandelor salivare, parenchimul glandular este format din două
componente:
— componenta secretorie, cea mai dezvoltată, reprezentată de acinii glandulari şi
— componenta excretorie reprezentată de canalele de excreţie.
Acinii pancreasului sunt formaţi din celule piramidale așezate pe o membra-
nă bazală fină. Celulele acinoase prezintă o polaritate morfofuncțională evidentă şi
posedă toate caracterele celulelor secretoare de proteine. Nucleul este sferic, nor-
mocrom, nucleolat, situat central sau în treimea bazală. Citoplasma este bazofilă, dar

157
 Histologie medicală
bazofilia scade progresiv dinspre polul bazal spre cel apical. Citoplasma conține
cantităţi mari de reticul endoplasmic rugos, dispus mai ales spre polul bazal, mito-
condrii, ribozomi şi poliribozomi. Aparatul reticular Golgi, foarte bine dezvoltat, este
dispus supranuclear. Polul apical al celulei prezintă o uşoară tentă acidofilă datorită
faptului că aici se acumulează numeroase granule de secreție (granule de zimogen).
Granulele de zimogen au un diametru de 0,5-2 um, sunt delimitate de o
membrană proprie şi au o densitate medie la fluxul de electroni. În microscopia
optică granulele de zimogen se evidenţiază electiv prin coloraţia Bensley. Prin
tehnici de imunohistochimie s-a demonstrat că aceste granule conțin enzime
digestive şi hidrolaze acide. Ele sunt eliberate intermitent în lumenul acinului prin
exocitoză, în funcție de faza digestivă.
Membrana polului apical a! celulelor acinoase prezintă rare prelungiri
microvilozitare care proemină în lumenul acinului. Celulele acinoase delimitează
un lumen îngust şi stelat. Ele se joncţionează între ele prin interdigitaţii, zonulle
ocludens, zonulle adherens şi desmozomi.
Componenta excretorie începe chiar din lumenul acinului cu celulele „centro-
acinoase“. Sunt celule aplatizate, cu citoplasma palidă datorită conţinutului redus
de organite citoplasmatice, cu nucleul turtit şi normocrom. Aceste celule formează
un canal de calibru mic şi neregulat care se continuă cu canalul intercalar Boll al
cărui lumen este format din celule cubice. Acestea drenează secreția pancreatică
în canalele interlobulare deoarece lipseşte canalul excreto-secretor Pfliiger.
Canalele interlobulare au un lumen mai larg şi sunt delimitate de un strat de
celule cilindrice. Din loc în loc pot să apară celule caliciforme şi celule cu funcție
endocrină (enterocromafine). Canalele interlobulare sunt înconjurate la periferie
de un strat de țesut conjunctiv bogat în fibre elastice şi de colagen, care le separă
de parenchimul pancreatic. În final secreția pancreatică este drenată spre canalul
Wirsung, care străbate glanda în lung prin centrul ei, şi canalul accesoriu Santorini.
Prin intermediul acestora secreția pancreatică ajunge în lumenul duodenului.
Vascularizaţia pancreasului este foarte dezvoltată. Pancreasul primeşte sânge
arterial din artera splenică şi din artera mezenterică superioară. Arterele pătrund
în organ pe calea septurilor conjunctive care se desprind din capsulă şi se ramifică
perilobular. Din aceste ultime ramificații arteriolare se desprind capilare care pătrund
în lobul prin intermediul țesutului conjunctiv interstițial periacinar sau pătrund în
structura insulelor Langerhans. Venele au un traiect invers; vasele limfatice încep
cu capilare limfatice în țesutul conjunctiv perilobular. Ele drenează limfa către
ganglionii sateliți.
Inervaţia pancreasului este vegetativă, simpatică și parasimpatică, realizată
de ramuri din plexul celiac şi, respectiv, din nervul vag.

158
 Aparatul digestiv
Histofiziologia pancreasului

Sucul pancreatic este un lichid vâscos, incotor, cu pH alcalin (7-9), format din
apă, electroliți, săruri minerale (în special bicarbonaţi) şi proteine. 80% din proteinele
prezente în sucul pancreatic sunt enzime. Dintre acestea cele mai importante sunt:
— enzimele proteolitice — tripsină, chemotripsină, leucinamino-peptidazele,
clastaza, colagenazele, carboxipeptidaze, nucleotidazele, ete;
— enzimele lipolitice — lipaza, fosfolipazele, colesterol-esteraze;
- enzimele glicolitice — amilaza.
"Toate enzimele sucului pancreatic sunt sintetizate de către reticulul endoplasmic
rugos şi depozitate temporar sub formă de granule de zimogen la apexul celulelor
acinare. Fiecare granulă conţine toate enzimele care, în general, sunt sintetizate în
paralel şi eliminate în căile excretorii în timpul fazei intestinale a digestiei. Majoritatea
enzimele proteolitice ale sucului pancreatic sunt eliberate în duoden sub formă
inactivă. La nivelul duodenului acestea devin active şi completează digestia
alimentelor începută în cavitatea bucală şi stomac.
În 24 de ore, la un individ adult, pancreasul produce circa 2-2,5 | de suc.
Controlul secreției pancreatice este dublu: nervos şi umoral. Nervul vag, prin
terminațiile sale colinergice, stimulează elaborarea unui suc bogat în enzime, în
timp ce simpaticul stimulează formarea unui suc bogat în apă şi bicarbonați.
Principalele mecanisme de stimulare a secreției pancreatice sunt mecanismele
umorale. Chimul gastric ajuns în duoden determină eliberarea a doi hormoni de
către mucoasa duodenală: secretina şi colecistokinina— pancreozimina. Secretina
determină elaborarea unui suc pancreatic bogat în apă şi bicarbonați care să
neutralizeze pH-ul acid al chimului gastric, în timp ce pancreozimina determină
elaborarea unui suc bogat în enzime. Secreţia de apă şi bicarbonaţi este asigurată
de celulele sistemului canalicular, inclusiv de celulele centroacinoase, în timp ce
secreția de enzime este asigurată de celulele acinose.
Alți hormoni digestivi implicaţi în secreția pancreatică sunt:
— gastrina — stimulează secreția pancreatică, determinând creşterea
conținutului de bicarbonat şi lipază.;
— glucagonul — are acţiune inhibitoare asupra volumului şi secreției enzimatice
a pancreasului;
— somatostatina reduce secreția pancreatică prin blocarea acțiunii colecisto-
kininei;
Secreţia pancreatică bazală este foarte redusă la om (2-10 ml/oră). In timpul
alimentaţiei secreția pancreatică creşte progresiv, atingând maximum când ali-
mentele ajung în duoden.

159
 Histologie medicală
FICATUL ȘI CĂILE BILIARE
Ficatul este cea mai mare glandă cu funcție exocrină şi endocrină din or-
ganism. Secreţia exocrină este reprezentată de sucul biliar, iar secreția endocrină
este formată din numeroasele substanţe biochimice sintetizate Ia nivelul ficatului şi
eliberate în mediul intern. O particularitate a ficatului este faptul că atât secreția
exocrină cât şi secreția endocrină sunt produse de aceeaşi celulă: hepatocitul.
Celulele parenchimului hepatic, hepatocitele, prezintă o dublă polaritate: printr-un
pol (cel biliar) secretă în mediul extern, iar prin polul opus (polul vascular) secretă
în mediul intern. Deci ficatul este o glandă amficrină.
Situat în partea superioară a abdomenului, imediat sub hemidiafragmul drept,
în „loja hepatică“, ficatul are o consistență moale şi cântăreşte circa 1500 g. Culoarea
sa este roşu închis datorită vascularizației abundente (poate conţine între 700 şi
900 ml de sânge).
Ficatul este învelit la exterior de o capsulă conjunctivă, capsula Glisson,
formată dintr-un ţesut conjunctiv dens, fibros, bogat în fibre de colagen şi fibrocite.
Din capsulă se desprind septuri conjunctive care pătrund în interiorul glandei. Pe
fața inferioară septurile conjunctive sunt mai groase şi, împreună cu şanțurile
prezente la acest nivel, împart glanda în patru lobi. La rândul lor, lobii sunt împărțiți
în segmente (8 segmente, imprecis delimitate) de dispozitivul vascular al ficatului.
Segmentele sunt împărțite în lobuli, structuri morfologice care reprezintă de fapt
unităţile structurale şi funcționale ale ficatului. Tot pe faţa inferioară se află şi hilul
organului prin care pătrund în glandă vena portă, artera hepatică, terminațiile
nervoase vegetative (simpatice şi parasimpatice) şi ies canalele biliare (canalul
hepatic stâng şi drept) şi vasele limfatice.

Lobulul hepatic

Parenchimul hepatic este dispus sub forma unor „manşoane“ cu înălțimea de

circa 2 mm şi lărgimea de | mm, piramidale, penta- sau hexagonale, în jurul unei
structuri vasculare, numită vena centrolobulară. La porc, fiecare lobul hepatic
este delimitat de un țesut conjunctiv perilobular, astfel că parenchimul dintr-un
lobul este complet separat de lobulii vecini. La alte animale (şoarece, şobolan) şi la
om, lobulaţia hepatică este ştearsă, deoarece anumite zone din parenchimul unui
lobul se continuă cu parenchimul lobulilor învecinaţi. Dispunerea convergentă spre
vena centrolobulară a capilarelor hepatice permite delimitarea relativ exactă a
lobulaţiei hepatice la om.
Lobulul hepatic este format din cordoane de hepatocite, cunoscute sub numele
de cordoanele Remack, dispuse convergent spre vena centrolobulară, Cordoanele
Remack sunt formate din cel puţin două rânduri de hepatocite. Printre cordoanele
de hepatocite se găsesc capilarele sanguine care converg şi ele spre vena
centrolobulară, iar la polul opus polului vascular se găseşte un spaţiu interhepatocitar

160
 Aparatul digestiv
care formează traiectul biliar, zona în care se elimină bila (secreția exocrină a
hepatocitelor). Întreaga structură vasculară şi epitelială este sprijinită pe o rețea
stromală formată din fibre de reticulină. Se poate spune că în structura lobulului
hepatic există patru componente:
— cpitelială,
— vasculară;
— biliară;
— stromală.
Componenta epitelială este cea mai dezvoltată fiind reprezentată de
hepatocite aranjate sub forma unor cordoane, cordoanele Remack.
Hepatocitele sunt celule polarizate: prezintă un pol vascular, îndreptat spre
capilarul sinusoid şi un pol opus, polul biliar, îndreptat spre hepatocitul vecin, prin
care elimină bila.
Hepatocitele sunt celule poliedrice mari, cu diametrul de circa 20-30 um, cu
citoplasma abundentă, acidofilă, cu nucleul sferic, normocrom, nucleolat, dispus
central. Circa 4-8% din hepatocite sunt, în mod normal, binucleate.
Citoplasma conține numeroase mitocondrii răspândite neuniform; hepatocitele
de la periferia lobulului, acolo unde procesele oxidative sunt mai intense, conțin
cantități mai mari de mitocondrii. Reticulul endoplasmic, bine dezvoltat, este format
din numeroase sisteme canaliculare şi cisterne, care traversează toată citoplasma
de la nucleu la plasmalemă. Dintre cele două forme de reticul endoplasmic predomină
reticulul endoplasmic rugos implicat în numeroasele sinteze proteice, care poate da o
tentă bazofilă citoplasmei și poate forma mase bazofile, vizibile la microscopul optic,
cunoscute sub numele de „corpii Berg“, similari corpusculilor Nissl din neuroni.
Aparatul reticular Golgi este, de asemenea, bine dezvoltat; el se află în cea mai mare
parte dispus perinuclear şi este format din microvezicule şi saci aplatizați. Lizozomii
sunt răspândiți în toată citoplasma, sunt mai abundenţi la polul biliar şi au un conținut
enzimatic foarte variat. Ei conţin în special fosfataze şi hidrolaze acide. Peroxizomii
apar ca formaţiuni sferice cu diametrul de 0,2-1 um delimitate de o membrană proprie;
ei conţin enzime care sunt implicate în neoglucogeneză.
Hepatocitele conțin numeroase sisteme enzimatice implicate în metabolismul
proteic, glucidic sau lipidic. Se găsesc cantităţi mari de citocromoxidaze, succin-
dehidrogenază, fosfatază alcalină și acidă, hidrolaze etc. De asemenea, în citoplasmă
se găsesc numeroase granule de glicogen cu diametrul de la 20 nm la 0,1 um,
vacuole de lipide, granule de pigment.
Citoscheletul este format din microtubuli şi microfilamente de actină răspândite
în toată citoplasma şi filamente intermediare, mai abundente la periferia celulei.
Plasmalema hepatocitului prezintă la polul vascular numeroase prelungiri mi-
crovilozitare, neregulate prin care măresc suprafaţa de schimb dintre celulă şi com-
ponenta vasculară. Unele prelungiri microvilozitare proemină în spațiul Disse, iar
altele pot ajunge printre discontinuitățile peretelui capilarîn contact cu plasma sanguină.

161
 Histologie medicală
La polul biliar plasmalema hepatocitului prezintă, de asemenea, microvilizităţi
scurte şi neregulate. Aceste prelungiri plasmalemale proemină într-un spațiu larg
de circa | um delimitat de polul biliar al două celule vecine, spaţiu care formează
traiectul biliar în care se elimină bila.
Feţele laterale ale hepatocitelor se angrenează între ele prin numeroase
interdigitații şi complexe joncționale: zonulle ocludens, zonulle adherens şi
desmozomi, astfel că din capilarul sanguin nu poate trece nici o substanţă în traiectul
biliar decât prin citoplasma hepatocitului.
Componenta vasculară a lobulului hepatic este reprezentată de o rețea de
capilare sanguine sinusoidale cu dispoziţie centripetă de la periferia lobulului spre
vena centrolobulară. Capilarele sinusoide iau naştere din venulele spaţiului Kiernann,
ultimele ramificații ale venei porte; ele realizează o rețea admirabilă de tip venos
(venulă — capilare — venă centrolobulară). Capilarele sinusoide conţin sânge
funcţional adus de vena portă, dar şi sânge nutritiv adus de artera hepatică. Ele
realizează o suprafață imensă de schimb (circa 400 m?).
Capilarele hepatice prezintă un lumen larg de circa 10 um şi un perete dis-
continuu. Peretele lor este format dintr-un endoteliu discontinuu aşezat pe o mem-
brană bazală, de asemenea, discontinuă.
Endoteliul capilarului sinusoid este format din două tipuri de celule: celulele
endoteliale şi celulele Kupffer.
Celulele endoteliale constituie componenta majoritară a endoteliului capilar.
Sunt celule aplatizate, cu citoplasma subțire, întinsă, în care bombează un nucleu
hipercrom, lentiform. Ele prezintă pori (sunt celule fenestrate) cu diametrul de
circa 80-100 microni, obturaţi de o diafragmă subțire. Celulele lasă între ele spaţii
largi ceea ce face ca plasma sanguină să ia contact nemijlocit cu polul vascular al
hepatocitelor. În citoplasmă, în jurul nucleului, celulele prezintă organite comune
(mitocondrii,
ARG, reticul endoplasmic) şi vezicule de pinocitoză ceea ce denotă
implicarea celulelor endoteliale în transportul activ transcapilar. Studii de
imunohistochimie au arătat că pe această cale sunt transportate selectiv
macromolecule de glicoproteine, lipoproteine etc, din sânge spre hepatocite.
Celulele Kupffer reprezintă circa 15% din numărul total de celule din structura
lobulului hepatic. Sunt celule cu o capacitate de fagocitoză deosebită şi au fost
puse în evidenţă selectiv prin injectarea în sistemul circulator la animalele de
experienţă, de tuş de China sau coloranţi coloidali. Caracterele lor structurale şi
ultrastructurale au demonstrat că aparţin sistemului macrofagic. Sunt celule mai
mari, de formă stelată sau neregulată, cu multiple prelungiri, care ajung în lumenul
capilarului. Nucleul este ovalar, normocrom, iar în citoplasmă prezintă un număr
important de lizozomi şi vacuole de endocitoză.
Celulele Kupffer captează din lumenul capilarului agenţii patogeni şi toxinele
microbiene pe care le degradează cu ajutorul enzimelor lizozomale, împiedicându-le
să ajungă în hepatocite. De asemenea captează din sângele circulant bilirubina,
selectează şi captează hematiile îmbătrânite şi unele reziduuri de dezintegrare

162
 Aparatul digestiv
celulară pe care le degradează, sau alți metaboliți toxici. Prin reticulul endoplasmic,
intervin în sintezele proteice. Celulele Kupffer se pot mobiliza din structura capilarului
sinusoid, pot trece în sânge, devenind monocite, iar monocitele sanguine se pot
transforma în celule Kupffer. Deci celulele Kupffer au originea în măduva osoasă
roşie. În stări inflamatorii infecțioase, stări toxice sau după hepatectomie parțială,
unele celule Kupffer încep să se dividă, regenerând populaţia celulară din structura
peretelui capilar.
Celulele endoteliale, ca şi celulele Kupffer, se sprijină pe o membrană bazală
discontinuă, formată din fibre de reticulină cu dispunere preponderent circulară în
jurul capilarului (fibre grilajate).
Între peretele capilarului sanguin şi hepatocite există un spaţiu fin, numit spațiul
pericapilar Disse. În acest spaţiu se găsesc fibre de reticulină, celule mezenchi-
male, substanță fundamentală bogată în glicozaminoglicani şi celule de stocaj lipidic,
celulele Ito. Celulele Ito sunt celule de formă stelată care vin în contact pe de-o
parte cu celula endotelială, iar pe de altă parte cu hepatocitul. Aceste celule prezintă
un citoschelet foarte dezvoltat (format din microtubuli, actină, vimentină, desmină)
şi incluzii lipidice înconjurate sau nu de membrane proprii. Celulele Ito sunt implicate
în metabolizarea retinolului, în sinteza unor interleukine (IL6, HGF sau Hepatocyte
Growth Factor), în sinteza a numeroase componente prezente în matricea extra-
celulară a spaţiului Disse (colagen [, II şi IV, fibronectină, laminină, proteoglicani).
Spaţiul Disse reprezintă începutul circulației limfatice intralobular.
Componenta biliară începe în grosimea cordoanelor de hepatocite. Între
polul biliar al hepatocitetor adiacente se delimitează un spaţiu de circa | um în care
este eliminată bila, secretată de hepatocite. Acest spaţiu, fără perete propriu,
delimitat numai de plasmalema hepatocitelor, se numeşte zraiecr biliar. Spre
periferia lobulului, acest traiect se continuă cu un canalicul cu perete propriu format
dintr-un epiteliu pavimentos simplu, numit pasajul Herring. Pasajul Hering se
deschide în canaliculul biliar din spaţiul Kiernann.
Componenta stromală este formată de o rețea de fibre de reticulină pe care se
sprijină cordoanele de hepatocite şi capilarele sinusoide. La periferia lobulului hepatic
stroma fibrilară intralobulară se continuă cu țesutul conjunctiv al spaţiului Kiernann.
Spaţiul Kiernann sau spaţiul portobiliar se găseşte la periferia lobulilor hepatici.
La delimitarea lui participă mai mulți lobuli. Este un spaţiu ocupat de un ţesut
conjunctiv lax în care se găsesc 1-2 arteriole (ramuri terminale ale arterei heaptice),
1-2 venule (ramuri terminale ale venei porte) şi 1-2 canalicule biliare delimitate de
un epiteliu cubic simplu (sau cilindric simplu în spațiile Kiernan mai largi), un vas
limfatic şi fibre nervoase amielinice.

163
 Histologie medicală
Organizarea lobulară a parenchimului hepatic

Există mai multe concepții privind organizarea parenchimului hepatic.

—lobulul hepatic clasic reprezintă o porțiune de parenchim hepatic de formă
piramidală, penta— sau hexagonală, centrat de vena centrolobulară spre care
converg atât cordoanele de hepatocite cât şi capilarele sinusoide. Periferia lobulului
hepatic este marcată de prezenţa a câte unui spațiu Kiernann considerat a se afla
dispus la colțurile piramidei. Fiecare „latură“ a lobulului este formată de câte o
ramură terminală a arterei hepatice şi a venei porte, alcătuind „cadrul vascular“
perilobular din care pornesc capilarele sinusoide cu dispunere convergentă spre
vena centrolobulară. Capilarele sinusoide prezintă în interiorul lobulului numeroase
anastomoze, realizând o reţea tridimensională similară unui „burete“.
Lobulul clasic hepatic este o noţiune morfologică mai mult teoretică, deoarece la
om (spre deosebire de porc unde fiecare lobul este net delimitat de un spaţiu de țesut
conjunctiv), limitele lobulare sunt greu de recunoscut pe o secţiune histologică. De
asemenea, la periferia unui lobul găsim două, trei sau cel mult patru spații portobiliare.
— dobulul portal (Sabourin) reprezintă o zonă de parenchim hepatic din care
bila este drenată spre acelaşi canalicul biliar din spaţiul Kiernann. Acest lobul este
o „unitate secretorie biliară“ în sensul că toate canaliculele biliare din lobulii clasici
drenează în acelaşi canalicul biliar din spaţiul port. Elementul central al acestui
lobul nu este vena centrolobulară ci canaliculul biliar din spaţiul Kiernann. Acest
teritoriu de parenchim hepatic are o formă aproximativ triunghiulară, vârfurile
triunghiului fiind reprezentate de venele centrolobulare a trei lobuli adiacențţi.
— acinul hepatic (Rappaport) reprezintă o zonă de parenchim hepatic situată
de-o parte şi de alta a axei sale nutritive. Acinul are o formă romboidală, este
centrat tot de spaţiul Kiernann şi este irigat de un singur ram terminal al arterei
hepatice şi un ram terminal al venei porte. Axul lung al acinului uneşte două vene
centrolobulare situate de-o parte şi de alta a axei vasculare, în timp ce axul scurt
unește două spaţii porto-biliare vecine.
Cele trei concepții nu se exclud ci se completează reciproc, mai ales în unele
stări patologice.
Vascularizaţia ficatului este dublă, nutritivă şi funcțională.
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de vena hepatică, ramură a trunchiului
celiac, care pătrunde în ficat prin hilul organului şi se ramifică progresiv, dând
ramuri din ce în ce mai mici până la nivelul spaţiului Kiernann unde se termină prin
una sau mai multe arteriole interlobulare. Din acestea se desprind ramuri arteriolare
perilobulare care se continuă cu capilarele sinusoide ale lobulului hepatic.
Vascularizaţia funcțională este asigurată de vena portă. Tot sângele din
cavitatea abdominală este colectat de vena portă şi trimis la ficat, organ care
joacă rolul unui veritabil filtru biologic. Similar arterei hepatice, şi vena portă se
ramifică abundent, ultimele ramificații reprezentate de venulele interlobulare din
spațiul Kiernann, continuându-se cu capilarele sinusoide.

164
 Aparatul digestiv
Capilarele sinusoide conțin atât sânge venos colectat din organele cavităţii
abdominale cât şi sânge arterial. Ele converg spre vena centrolobulară. Din venele
centrolobulare sângele este drenat spre vene de calibru mai mare și în final, prin
cele 2-3 vene hepatice, în vena cavă inferioară.
Relaţiile dintre capilarele sinusoide şi cordoanele de hepatocite explică unele
diferenţe structurale şi ultrastructurale ale acestora din urmă, evidenţiate net în
stări patologice. Indiferent de concepția acceptată privind organizarea parenchimului
hepatic (lobulară sau acinară), trebuie reținut că în structura lobulului sau acinului
hepatic există trei zone: -
— zona I sau zona periferică situată în imediata vecinătate a spaţiului Kiernann;
— zona a II-a sau zona intermediară;
— zona a II-a sau zona centrală, situată în jurul venei centrolobulare
Vascularizaţia limfatică începe în spaţiile intralobulare Disse. Ficatul produce
cantități mari de limfă bogată în proteine. Din spațiile Disse limfa este drenată în
capilarele limfatică din spațiile porto-biliare, iar de aici în vase limfatice din ce în
ce mai mari spre hilul hepatic. La nivelul hilului există mai mulți ganglioni limfatici
care filtrcază limfa hepatică. De aici limfa este drenată spre vasele colectoarele
limfatice ale cavităţii abdominale.

Histofiziologia ficatului

Ficatul este un organ vital, fiind considerat cea mai mare glandă cu funcţie
exocrină şi endocrină. Datorită poziției sale „strategice“ faţă de circulaţia sanguină
şi bogăției sistemelor enzimatice pe care le posedă celulele parenchimului hepatic,
el îndeplineşte multiple funcţii metabolice.
Debitul sanguin hepatic este de 1,5 litri/min. 75% din sângele hepatic este
adus pe calea venei porte de la organele abdominale, iar 25% este sânge oxigenat
adus de artera hepatică.
Funcţia secretorie. Secreţia exocrină a ficatului este reprezentată de bilă.
Bila este o secreție apoasă produsă de hepatocite care conține pigmenți biliari,
săruri biliare, acizi biliari, colesterol, fosfolipide, lecitine, ioni, săruri de metale grele
etc. Prin sărurile biliare, bila, deşi nu conţine nici o enzimă, deţine roluri fundamentale
în digestia şi absorbţia lipidelor din intestin.
Principalele funcții metabolice sunt:
— asupra metabolismului glucidic ficatul intervine în menţinerea glicemiei
în limite normale prin formarea de glicogen şi depunerea lui sub formă de granule
în hepatocite în timpul hiperglicemiei postprandiale (ficatul este cel mai mare rezervor
de glicogen) sau prin glicogenoliză în timpul stărilor de hipoglicemie. De asemenea,
hepatocitele au capacitatea de a sintetiza glucoză din lipide sau aminoacizi, prin
procese de neoglucogeneză;

165
 Histologie medicală
— asupra metabolismului proteic ficatul intervine în degradarea unor peptide
şi aminoacizi de origine alimentară şi în sinteza unor constituenți proteici importanţi.
Celulele hepatice sintetizează multiple proteine structurale şi enzime pentru
necesitățile proprii, dar şi proteine plasmatice specifice: albumină, fibrinogen,
globuline, factori ai coagulării, proteine transportoare etc;
— asupra metabolismului lipidic ficatul intervine prin captarea şi metabo-
lizarea lipidelor circulante cu producere de energie în ciclul Krebs, sau prin sinteza
de lipoproteine;
Alte funcții:
— Funcţia de Stocaj. Ficatul este locul de stocaj al glicogenului, vitaminelor
hidrosolubile (B12, C), vitaminelor liposolubile (A şi K), fierului, cuprului, altor
oligoelemente,
— Rol detoxifiant. La nivelul ficatului au loc principalele reacţii de transfor-
mare sau metabolizare a diverşilor compuşi toxici care ajung în organism. Unii
compuşi toxici sunt captați, modificaţi structural prin conjugare cu alți metaboliți
(cu acidul glicuronic— glicuronoconjugare, cu ioni de sulf- sulfoconjugare), prin
acetilare, metilare etc. şi eliminaţi fie pe cale biliară, fie sunt drenaţi în sânge şi
eliminaţi pe cale renală.
- Funcție hematopoietică. Până în luna a VII-a de viată embrionară, ficatul
este principalul loc al hematopoiezei. Celulele suşe ale hematopoiezei sunt localizate
în spaţiul Disse. În ficat se produc elemente ale seriei eritrocitare, dar şi elemente
ale seriei granulocitare şi chiar ale seriei megalocitare. Funcţia hematopoietică a
ficatului poate persista până la naștere şi poate reapare, atât la copii cât şi la adulţi,
în cazuri patologice (leucemii)).
— Celulele Kupffer prezintă proprietăți similare cu alte celule ale sistemului
macrofagic. Ele captează din sângele circulant hematii îmbătrânite, resturi celulare,
complexe imune, etc pe care le degradează cu ajutorul enzimelor lizozomale. De
asemenea captează şi degradează unele grăsimi, acizi graşi, hemoglobina,
imunoglobuline etc. Celulele Kupffer au şi capacitate de sinteză. Ele participă la
sinteza a numeroase proteine plasmatice.

Regenerarea hepatocitelor

Celulele hepatice prezintă o durată de viață foarte lungă, de aceea, în stări

fiziologice ele sunt rar surprinse în diviziune, În stări patologice, după hepatectomii
parţiale sau după agresiuni virale, hepatocitele prezintă un ritm mitotic foarte ridicat.
Refacerea parenchimului hepatic conservă structura lobulară şi este însoțită și de
refacerea structurilor canaliculare ale sistemului biliar. În intoxicații cronice, refacerea
hepatică este însoțită de creşterea țesutului conjunctiv, iniţial interlobular şi apoi
intralobular. Regenerarea unor structuri parenchimatoase nodulare, nefuncţionale,
asociată cu apariţia unei fibroze colagene este caracteristică cirozei hepatice.

166
 Aparatul digestiv
Căile biliare reprezintă căile excretorii ale ficatului. Ele conţin bila, produsul
de secreție exocrină a ficatului. Similar altor glande exocrine digestive, căile biliare
confluează între ele, realizând structuri morfologice bine definite.
Căile biliare sunt împărţite didactic în:
— căile biliare intrahepatice reprezentate de: traiectul biliar, pasajul Hering şi
canaliculele biliare;
— căile biliare extrahepatice reprezentate de: canalul hepatic, cistic, vezicula
biliară şi coledocul.
Traiectul biliar (numit de unii autori şi canalicul biliar intralobular) nu prezintă
perete propriu; el este reprezentat de un spațiu delimitat între polul biliar a două
hepatocite adiacente, dispus paralel cu capilarul sinusoid. În microscopia optică
traiectul biliar este greu de evidenţiat datorită faptului că lumenul lor variază de la
0,5 la 2 microni. În acest lumen hepatocitele adiacente prezintă numeroase prelungiri
microvilozitare scurte şi neregulate.
Pasajul Hering continuă traiectul biliar în 1/3 externă a lobulului hepatic.
Este un canalicul cu perete propriu, delimitat de un rând de celule pavimentoase
aşezate pe o membrană bazală continuă. Se deschide în canaliculul biliar din spaţiul
Kiernann.
Canaliculul biliar (numit şi canalicul interlobular) prezintă un lumen de circa
10-20 microni. El este format dintr-un epiteliu simplu cubic, aşezat pe o membrană
bazală continuă. În afara membranei bazale, țesutul conjunctiv pericanalicular este
mai condensat şi mai bogat în fibre de colagen. Canaliculele biliare sunt anastomozate
între ele şi realizează o vastă rețea canaliculară care colectează bilă din lobulii
hepatici adiacenţi. Canaliculele biliare drenează bilă în canale biliare din ce în ce
mai mari tapetate de un epiteliu simplu cilindric. În final, canalele biliare intrahepatice
confluează şi realizează două canale hepatice (stâng şi drept) care se continuă cu
primul segment al căilor biliare extrahepatice — canalul hepatic comun.
Căile biliare extrahepatice (canalul hepatic, cistic, coledocul) au o structură
histologică apropiată. Peretele lor este format din trei tunici:
— tunica internă (mucoasa);
— tunica mijlocie (fibromusculoelastică) ;
— tunica externă (adventicea sau seroasa peritoneală).
Tunica mucoasă prezintă numeroase pliuri longitudinale şi transversale. Ea este
formată dintr-un epiteliu simplu cilindric aşezat pe o membrană bazală continuă sub
care se găseşte un corion bine reprezentat. În corion pot exista înfundături ale epiteliului
care pot mima aspectul histologic al unor glande tubulare. Tunica mijlocie este formată
din fibre musculare netede, cu dispoziţie longitudinală şi oblică, dispersate într-un
țesut conjunctiv puțin dens. În unele locuri, fibrele musculare se densifică, au o
dispoziția circulară şi formează sfinctere (sfincterul Oddi). Tunică externă este formată
de adventice care leagă aceste structuri canelare de organele din jur.

167
 Histologie medicală
Vezicula biliară reprezintă o dilataţie sacciformă dispusă la capătul canalului
cistic, având lungimea de aproximativ 6-10 cm, diametrul transversal de 3-4 cm şi
o capacitate de circa 40-50 ml. Anatomic, veziculei biliare i se descriu două zone:
corpul şi colul. Colul se continuă cu canalul cistic.
Peretele colecistului are, din punct de vedere histologic, o structură similară
cu a căilor biliare extrahepatice, dar cu anumite particularități:
— tunică internă (mucoasa) prezintă numeroase pliuri bine vizibile când organul
este gol; acestea se şterg progresiv pe măsură ce vezicula biliară se umple cu bilă.
De asemenea, epiteliul trimite prelungiri epiteliale sub formă de infundibule în
corionul subiacent, fiind confundate uneori cu glandele tubulare (sinusurile Aschoff-
Rokitansky). În realitate, vezicula biliară prezintă un corion aglandular cu excepția
unei zone de la nivelul coletului unde se găsesc câteva insule de glande mucoase
tubulo-alveolare.
Epiteliul veziculei biliare este un epiteliu cilindric simplu, având aceeaşi origine
ca epiteliul intestinal. La polul apical celulele epiteliale prezintă „un platou striat“,
puţin vizibil în microscopia optică, format din microvili mai scurți, mai puţin numeroşi
şi cu dispunere mai neregulată decât microvilii de la enterocite. Prezenţa acestor
diferențieri ale polului apical denotă capacitatea de absorbţie a epiteliului. Feţele
laterale prezintă complexe joncţionale strânse ceea ce face ca epiteliul veziculei
biliare să se comporte ca o membrană impermeabilă. Celulele epiteliale prezintă
un nucleu ovalar situat central sau în treimea inferioară, normocrom, nucleolat.
Citoplasma este uşor acidofilă şi neomogenă. Dintre organitele citoplasmatice cele
mai bine dezvoltate sunt mitocondriile.
Corionul este format dintr-un ţesut conjunctiv lax bine vascularizat şi bogat în
celule de tip limfocitar şi macrofagic.
— tunica musculară este formată din fibre musculare netede, mult mai
numeroase decât la canalele hepatic, cistic sau coledoc, organizate în fascicule,
dispuse longitudinal şi oblic, uneori plexiform, separate de un țesut conjunctiv lax
bogat în fibre elastice. Sub influenţa colecistokininei, tunica musculară se contractă
şi vezicula biliară îşi evacuează conținutul în duoden.
— adventicea este formată dintr-o lamă de țesut conjunctiv care „ancorează“
vezicula biliară la faţa inferioară a ficatului. În adventice există fibre de colagen fine,
fibre elastice, limfocite, macrofage, vase sanguine şi limfatice, fibre nervoase senzitive
şi vegetative (simpatice — din plexul celiac, şi parasimpatice — din nervul vag). Pe
faţa inferioară a veziculei biliare, adventicea este înlocuită cu seroasa peritoneală.
Vezicula biliară constituie un rezervor temporar, în perioadele interdigestive,
pentru bilă. La nivelul veziculei biliare, bila este concentrată (de circa 5 ori) prin
absorbţia apei şi a unor săruri minerale.
Obstrucția căilor biliare prin calculi sau tumori duce la apariţia icterului,
caracterizat prin creşterea bilirubinei în sânge, colorarea sclerelor şi pielii în galben.

168
 APARATUL URINAR

Aparatul urinar este format din totalitatea organelor care participă la formarea,
colectarea şi eliminarea urinei din organism. Prin urină se elimină cea mai mare
parte a produşilor de catabolism, aparațul urinar fiind unul din principalele organe
care participă la menţinerea homeostaziei mediului intern.
Aparatul urinar este format din rinichi şi căile urinale extrarenale (calice,
bazinet, ureter, vezica urinară, uretra).

Dezvoltarea aparatului urinar

Aparatul urinar se dezvoltă de timpuriu (începând din săptămâna a III-a de la
fecundare) din mezodermul intermediar care formează două cordoane nefrogene
de o parte şi de alta a aortei. Cordoanele nefrogene iau naştere din mezodermul
situat antero-lateral de tubul neural. Ele vor genera, în etape succesive, pronefrosul,
mezonefrosul şi metanefrosul.
Pronefrosul se dezvoltă din segmentele cervical şi toracal al cordoanelor
nefrogene ale embrionului. Maximum de dezvoltare al pronefrosului este la embrionul
de 3 mm (între săptămâna a III-a şi a IV-a), după care involuează. Formațiunile
pronefrotice nu prezintă funcție renală, dar au rol inductor, favorizând dezvoltarea
mezonefrosului şi metanefrosului.
Mezonefrosul apare în săptămâna a IV-a de viață intrauterină. EI se întinde
din segmentul cervical până în segmentul lombar al cordoanelor nefrogene. În
structura parenchimului mezonefrotic se formează atât glomeruli renali cât şi tubi
uriniferi. Aceste structuri microscopice nu sunt funcționale. Maximul de dezvoltare
este atins la mijlocul lunii a II-a fetală, după care regresează începând din segmentul
cervical spre cel lombar.
Metanefrosul va genera rinichiul definitiv. El apare ca o masă uniformă
situată în pelvis, de o parte şi de alta a cloacăi, fiind format din mugurele urcteral
al canalului mezonefrotic (care va genera tot sistemul de tubi colectori, inclusiv
piramidele renale) şi blastemul metanefrogen (care va genera nefronii). Primii
nefroni apar în zona profundă a corticalei renale în luna a II-a de viață fetală. În

169
 Histologie medicală
restul corticalei se vor diferenţia progresiv, din mezenchimul nediferenţiat, noi
nefroni, proces care se va încheia la câteva luni după naştere.
Pe măsură ce se edifică structural, rinichii suferă un proces de ascensionare
din regiunea pelvină în regiunea lombară. Deşi sunt funcționali încă din luna a II-a
de viaţă fetală, intrauterin, rinichii nu intră în funcţiune decât atunci când funcţia
excretorie â placentei este depășită.
Dezvoltarea şi ascensionarea rinichilor nu sunt încă terminate la naştere.

RINICHII
Anatomie macroscopică
Rinichii sunt organe complexe cu rol fundamental în excreția a numeroşi
metaboliți, în reglarea balanței hidrice şi electrolitice, în reglarea presiunii sanguine,
în menținerea echilibrului acido-bazic şi în secreția unor hormoni. Sunt organe pereche,
situate retroperitoneal, de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale, ocupând spaţiul de
la a XII-a vertebră toracală la cea de-a III-a vertebră lombară (loja renală). Rinichiul
drept este situat puţin mai jos decât rinichiul stâng datorită relaţiei de vecinătate cu
ficatul. Ei sunt înconjurați de spaţiul perirenal, bogat în țesut adipos.
Rinichii sunt menținuţi în poziție fiziologică de fascia renală, care-i ancorează
de muşchiul diafragm, de mușchiul pătrat al lombelor şi de coloana vertebrală
lombară. La menţinerea poziţiei lor contribuie şi țesutul adipos perirenal.
La persoanele adulte fiecare rinichi are o greutate medie de 120-170 g la
bărbaţi şi 110-150 g la femei. Ei prezintă variaţii individuale nu numai în funcție de
sex, ci şi în funcţie de vârstă şi rasă, precum şi de greutatea individului şi suprafaţa
sa corporală.
Fiecare rinichi prezintă în medie o lungime de 10-12 cm, lățimea de 5-7 cm şi
grosimea 2,5-3 cm. Rinichiul stâng poate fi mai subțire şi cu conturul lateral uşor
neregulat la 10% din indivizi, rezultat al compresiunii splinei.
Rinichii prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două margini (medială
şi laterală) şi doi poli (superior şi inferior). Marginea medială, concavă, conţine
hilul renal în care se identifică, într-un țesut bogat în adipocite, artera şi vena
renală, calicele şi pelvisul renal, nervii renali.
Rinichii sunt delimitaţi la exterior de o capsulă fibroasă, rezistentă, inextensibilă,
formată din fibre de colagen cu dispunere ordonată. La nivelul hilului, din capsula
renală se desprind septuri conjunctive fine care se răspândesc printre elementele
parenchimului renal, în special perivascular, formând o stromă fină intrarenală, cu
rol de suport pentru elementele parenchimului renal.
Pe o secţiune ce trece de la marginea externă spre marginea internă, pe
suprafața rinichiului se observă două regiuni:
— o regiune mai palidă, de culoare brun-gălbuie, care formează corticala
renală, Prezenţa glomerulilor renali şi a tubilor contorţi la acest nivel dau corticalei
un aspect fin granular.

170
 Aparatul urinar
— o regiune mai închisă la culoare care formează medulara renală. În
medulara renală există între 10 şi 18 formațiuni piramidale, piramidele Malpighi,
cu aspect striat longitudinal. Striaţia longitudinală este dată de orientarea anselor
Henle şi a tubilor colectori. Baza fiecărei piramide renale este orientată spre
corticală, iar vârful proemină în pelvisul renal formând o papilă renală.
Fiecare papilă prezintă între 20 şi 50 de orificii, pori urinari, reprezentând
capătul terminal al căilor urinare intrarenale. Suprafața papilei renale, străbătută
de porii urinari, este cunoscută sub numele de „aria cribrosa“. La acest nivel, căile
urinare intrarenale se continuă cu calicele minore (reprezentând începutul căilor
urinare extrarenale).
Există două tipuri de papile renale: papilele simple care drenează urina de
la o singură piramidă Malpighi (un singur lob) şi papilele compuse drenează doi
sau mai mulţi lobi adiacenți fuzionaţi. Distribuţia tipurilor de papile la nivelul rinichiului
adult este legată de modul de fuziune al lobilor, papilelor şi calicelor.
Calicele minore (de regulă câte unul pentru fiecare papilă renală) confluează
între ele şi formează trei calice majore care, la rândul lor, se vor uni şi vor constitui
bazinetul sau pelvisul renal.
Corticala renală are o grosime de circa 1 cm, înconjoară baza fiecărei piramide
Malpighi şi se continuă printre piramide spre pelvisul renal cu coloanele Bertin.
De la baza piramidelor Malpighi pornesc radiar spre capsula renală circa 400
de formaţiuni conice, cu striaţie fină longitudinală, formând radiațiile medulare
ale lui Ludwig sau piramidele Ferrein. Ele sunt formate dintr-o parte din tubii
contorți proximali şi din tubii colectori. Vârful piramidelor Ferrein se opreşte la
circa | mm de capsula renală. Această zonă de parenchim renal, dispusă între
vârful piramidelor Ferrein și capsula renală, lipsită de glomeruli renali, este cunoscută
sub numele de cortex corticis. Parenchimul renal care ocupă spaţiul dintre
piramidele Ferrein poartă numele de labirint.
O piramidă Malpighi, împreună cu parenchimul cortical din jurul său, inclusiv
piramidele Ferrein aferente, formează un Job renal. Rinichiul uman are în medie
10-18 lobi. La om în timpul dezvoltării embrionare lobii renali fuzionează între ei,
astfel că limitele dintre aceştia nu mai sunt vizibile.
O piramidă Ferrein împreună cu parenchimul cortical înconjurător formează
un lobul renal. Ca şi lobii renali, nici lobulii renali nu pot fi strict delimitaţi.
Din punct de vedere histologic noțiunile de medulară şi corticală renală nu
sunt identice cu cele anatomice. Medulara renală este reprezentată de piramidele
Malpighi şi piramidele Ferrein, iar corticala renală este reprezentată de cortex
corticis, labirintul renal şi coloanele Bertin.

Vascularizaţia renală
Rinichii sunt printre organele cele mai bine vascularizate. În repaus ei primesc
circa 25% din debitul sistolic al cordului.

171
 Histologie medicală
Arterele renale (dreaptă şi stângă) se desprind direct din aortă. Ajunse la
nivelul hilului renal ele se divid în 4-5 ramuri, formând arterele segmentare (câte
una pentru fiecare segment al rinichiului: apical, superior, mijlociu, inferior şi
posterior) din care majoritatea trec anterior de sinusul renal şi numai una, maxim
două, trec posterior de el. Între arterele segmentare nu există anastomoze. Uneori
există artere renale accesorii care iau naştere din artera aortă sau chiar din trunchiul
arterei renale şi înlocuiesc unele artere segmentare. Ligatura unei artere
segmentare este urmată de necroza segmentului respectiv.
Arterele segmentare au un traiect scurt. Ele se divid dând naştere arterelor
interlobare care pătrund în parenchimul renal, străbătând cordoanele Bertin, printre
piramidele Malpighi adiacente până la joncţiunea dintre medulară şi corticală. La
acest nivel, arterele interlobare se bifurcă dând naştere arterelor arciforme
(arcuate) care merg aproximativ paralel cu baza piramidelor renale. Din arterele
arciforme se desprind, perpendicular, arterele interlobulare (perilobulare) care
urcă prin corticala renală spre capsulă. Datorită faptului că lobulii renali sunt structuri
imprecis delimitate, aceste artere sunt denumite și artere radiare corticale. Tot
din arterele arciforme se desprind artere descendente, denumite arterele „rectae
verae“ care pătrund în piramidele Malpighi, îndreptându-se spre vârful acestora.
Din arterele interlobulare se desprind arteriolele aferente care, după un scurt
traiect, pătrund în glomerulul renal (câte o arteră pentru fiecare glomerul renal) prin
polul vascular al acestuia şi se capilarizează. Capilarele glomerulare converg spre
polul vascular al glomerulului, fuzionează şi dau naştere arteriolei eferente. La
rândul său arteriola eferentă se recapilarizează. Arteriolele juxtamedulare pătrund în
structura piramidelor renale Malpighi şi se capilarizează în jurul tubilor urinari prezenți
în structura piramidelor. Arteriolele eferente din treimea medie și externă a corticalei
renale se vor capilariza în jurul segmentelor proximale şi distale alc ncfronilor din
corticala renală, realizând o vastă rețea de capilare peritubulare.
Prin fuziunca capilarelor peritubuiare se formează, mai ales în corticala
superficială, dispozitive vasculare stelate, cunoscute sub numele de stelele
vasculare Verheyen, care reprezintă începutul întoarcerii venoase. Din aceste
dispozitive vasculare se formează venele interlobulare care drenează în venele
arciforme. Venele arciforme primesc şi venele drepte ascendente care aduc sângele
venos din piramidele Malpighi. Venele arciforme se continuă cu venele interlobulare
care formează în hilul renal, vena renală.
Venele intrarenale nu prezintă o distribuție segmentară şi există în tot rinichiul
numeroase anastomoze venoase.

Structura histologică a rinichiului

Microscopic, rinichii sunt alcătuiți din două componente :
— parenchimul renal, componenta cea mai dezvoltată;
— stroma renală.

172
 Aparatul urinar
La rândul său, parenchimul renal este format din nefroni şi căile urinare
intrarenale—

Nefronul
Unitatea structurală şi funcţională a rinichiului este nefronul. EI este format
din corprsculul email (glomerulul și capsula Bowmann) şi fubul urinifer (alcătuit
la rândul sau din: tubul contort proximal, ansa Henle şi tubul contort distal).
Fiecare rinichi uman conţine circa 800 000 — 1 200 000 de nefroni.
I. Corpusculul renal Malpighi are formă rotundă sau ovalară, culoare
roşie deschise ŞI an dizastr de crea 150-200 microni.
Corpusculii renali se găsesc răspândiți neomogen la nivelul corticalei renale
şi în partea superioară a cordoanelor Bertin; lipsesc în cortex corticis. Fiecare
corpuscul renal este format dintr-un e capilare (glomerulul) înconjurate
de o capsulă epitelială, care îl delimitează de restul parenchimului renal (capsula
Pop ii
Corpusculu! renal prezintă un pol vascular (locul prin care intră arteriola
aferentă şi iese arteriola eferentă) şi un pol urinar (locul în care capsula Bowmann
se continuă cu tubul urinifer).
Corpusculul renal este format din două componente:
— componenta vasculară;
— componenta epitelială.
Coraponentă văscalară este formată din multiple capilare, anastomozate
între ele, rezultate din capilarizarea arteriolei aferente.
Arteriola aferentă, cu un diametru mediu de circa 50 microni, pătrunde în
corpusculul renal Malpighi printr-un pol al acestuia, denumit pol vascular. Apoi se
divide în 4-8 trunchiuri capilare cu diametrul de circa 25-30 microni care la rândul
lor se divid, rezultând capilare secundare cu diametrul de 5-15 microni. Între
capilarele secundare ale aceluiaşi trunchi principal se realizează anastomoze
capilare. Fiecare capilar se încurbează și, îndreptându-se spre polul vascular al
glomerulului, se anastomozează cu celelalte, formând arteriola eferentă, care
părăseşte glomerulul prin aceeași zonă prin care pătrunde şi arteriola aferentă
(polul vascular). ai
Arteriola eferentă are un perete mai subțire și un lumen mai mic decât arteriola
aferentă. Ea se va recapilariza în jurul tubilor uriniferi ai nefronilor sau în jurul
tubilor colectori.
La nivelul glomerulului renal! se realizează o rețea capilară admirabilă de tip
arterial (arteră- capilare — arteră).
Capilarele glomerulare se dispun în jurul unui ax format de mezangiu. Peretele
fiecărui capilar prezintă două feţe: una care proemină în camera glomerulară (partea
cea mai extinsă), iar alta aplicată pe mezangiu.

173
 Histologie medicală
Peretele capilarelor glomerulare este format dintr-un endoteliu continuu,
fenestfar; aşezat pe o membrană bazală continuă. Capilarele glomerulului reăzl
sunt
unt capilare atipice, lipsite de periteliu. Spre camera glomerulară, peste această
structură a peretelui capilar se ataşează foița viscerală a capsulei lui Bowmann,
iar spre partea opusă, structura mezangiului. În zonele în care capilarul sanguin
vine în contact cu foița viscerală a capsulei Bowmann, membranele bazale ale
celor două structuri fuzionează, rezultând o structură membranară unică.
Celulele endoteliale sunt celule aplatizate, cu prelungiri, joncționate între ele
prin zonute-ostudens. Ele prezintă nucleul
an turtit, situat central, regută-pe
de
parteâ6pusă mezangiului, organitele citoplasmatice suiitreduse şi dispuse în jutul
nucleului. Citoplâsma conține numeroase veziculede pinocitoză. Celulele endoteliale
prezintă pori citoplasmatici numeroşi, cu diametrul de circa 50-100 nanomiztri,
acoperiți sau nu de diaftagme
diaftagme. Porii au un diametru suficient de larg pentru a
permite trecerea oricărui constituent plasmatic până la membrana bazală. S-a
apreciat că suprafața totală a porilor citoplasmatici reprezintă circa 30% din suprafața
totală a celulei endoteliale.
Membrana bazală are o grosime de circa 250-400 nm. În tehnicile histologice
clasice apare ca structură continuă, omogenă, PAS-pozitivă. Examinată la
microscopul electronic, membrana bazală prezintă trei lamine:
— lamina rara internă, dispusă imediat sub celulele endoteliale, cu densitate
redusă la fluxul de electroni,
— lamina densa care ocupă treimea medie a membranei bazale, mai densă la
fluxul de electroni, formată dintr-o rețea de fibre conjunctive, colagene cu diametrul
de circa 2-5 nm;
— lamina rara externă, care ocupă treimea externă a membranei.
Studii de microscopie electronică şi imunohistochimie au demonstrat că
membrana bazală conţine colagen tip IV, proteoglicani (în special heparan-sulfat),
fibronectine, laminină etc. Membrana bazală este sintetizată de celulele endoteliale
şi celulele foiţei interne a capsulei Bowmann. Principalul său rol este acela de
filtru selectiv al urinei primare.
Mezangiul. Printre ansele capilare ale glomerulului se găseşte un ţesut
conjunztiv-denumit mezangiu (gr. mesos=mijlociu; angeion=vase). El este
format din celule şi matrice conjunctivă. Celulele mezangiale sunt celule de
dimensiuni medii, cu nucleul ovalar, normocrom, situat central. Cetulgle prezintă
numeroase prelungiri citoplasmatice (unele din aceste prelungiri se inseră pe
meinbrana bazală a capilarului), asemănător fibroblastelor. În citoplasmă se găsesc
organite comune, bine reprezentate, capabile să sintetizeze elementele matricei
mezangiale şi proteine fibrilare (miofilamente de actină şi miozină). Matricea
mezangială, în mod normal, este redusă cantitativ. Ea este formată din proteine
fibrilare, în special colagen, proteoglicani şi glicozaminoglicani. În procesele de
involuție glomerulară, matricea mezangială creşte, reducând numărul şi volumul
capilarelor glomerulare.

174
 Aparatul urinar
Originea mezangiului este încă subiect de discuţii. Unii autori consideră că
celulele mezangiale provin din celulele musculare netede ale arteriolei aferente;
alți autori consideră ca aceste celule au originea în celulele mezenchimale fiind, de
fapt, o formă particulară a pericitelor din structura peretelui capilarelor.
Mezangiul are rol de suport al anselor capilare glomerulare, reglează cantitatea
de sânge intraglomerular şi presiunea în ansele capilare şi fagocitează resturile
celulare şi fibrilare rezultate din procesele de involuţie a glomerulului renal.
Componenta epitelială a glomerulului renal este reprezentată de capsula
Bowmann. Ea înveleşte ghemul de capilare şi delimitează corpusculul renal de
restul structurilor renale.
Capsula Bowmann este formată din două foiţe:
— foițe externă sau parietală.
— foița internă sau viscerală;
Cele două foițe ale capsulei Bowmann se continuă una cu alta la nivelul
polului vascular al glomerulului, acolo unde pătrunde arteriola aferentă şi iese
arteriola eferentă din corpusculul renal. Între cele două foiţe se delimitează un
spaţiu numit cameră glomerulară sau cavitatea corpusculului Malpighi, în care se
formează urina primară.
Foiţa externă a capsulei Bowmann delimitează, la periferie, corpusculul renal
de restul parenchimului. Ea este formată dintr-un epiteliu pavimentos simplu aşezat
pe o membrană bazală continuă, cu grosime apreciabilă. În tehnicile histologice
uzuale celulele epiteliale sunt mai evidente în zona centrală, acolo unde bombează
nucleul. Coeziunea celulelor epiteliului este asigurată de multiple complexe
joncţionale, realizând o structură microscopică impermeabilă.
Foița externă (parietală) a capsulei se continuă, la polul vascular al corpus-
culului, cu foiţa viscerală, iar la polul urinar cu tubul contort proximal al nefronului.
Foiţa viscerală a capsulei Bowmann înveleşte ghemul de capilare glomerulare.
Ea este formată din celule voluminoase denumite podocite, aşezate pe o membrană
bazală continuă. Membrana bazală a foiţei viscerale a capsulei Bowmann, în zonele
în care vine în contact cu membrana bazală a capilarului glomerular, fuzionează,
rezultând o membrană unică, care formează principalul component al membranei
filtrante a urinei primare. .
Podocitele sunt celule voluminoase care proemină în camera glomerulară.
Ele prezintă un corp celular ovalar sau uşor turtit, cu un îpilesreni voloaibea,
normocrom, nucleolat, situt central. Morfoplasma este bine reprezentată (ARG,
reticul endoplasrae, ritocoridrii TrtGrofi lamente formate din vimentină şi desmină,
microtubuli, etc).
Podocitele emit spre membrana bazală câteva prelungiri ca nişte picioruşe
(de aici şi numele celulelor: podos=picioruş), numite procese primare sau pedicule;
fiecare proces primar se ramifică şi dă naştere la numeroase prelungiri nufiite
procese secundare sau pedicele. La nivelul pediculelor şi pedicelelor, prin tehnici
de microscopie elect?ănică ŞI Tinunohistochimie s-au pus în evidenţă numeroase

175
 Histologie medicală
filamente de proteine contractile (miozină II, alfa-actină, vinculină, talină), ceea ce
sugerează că aceste prelungiri, prin echipamentul contractil, pot să-şi modifice
forma şi dimensiunile şi să modifice diametrul capilarelor şi presiunea intracapilară,
intervenind în reglarea ratei de filtrare glomerulară.
Corpul podocitelor şi procesele primare ale celulei nu vin în contact cu capilarul,
în timp ce procesele secundare se aplică pe membrana bazală formând un manşon
discontinuu în jurul capilarelor glomerulare. Prelungirile podocitare ale unei celule
se întrepătrund cu prelungirile podocitelor vecine de-a lungul aceluiaşi capilar.
Între procesele secundare care învelesc membrana bazală, rămâne un spaţiu de
circa 25 nm numit „fante de filtrare“ prin care se filtrează urina primară din capilarul
glomerular. Un podocit trimite prelungiri şi ia contact cu mai multe capilare
învecinate. Între corpul podocitelor, prelungirile podocitare şi membrana bazală a
capilarului se formează un spaţiu denumit spațiu subpodocitar sau labirint
subpodocitar prin care trece urina primară. Din spaţiul labirintic subpodocitar,
urina primară trece în camera glomerulară, iar de aici în tubul nefronului.

Membrana filtrantă a urinii primare

La nivelul corpusculului renal Malpighi se formează urina primară, care
reprezintă un ultrafiltrat plasmatic. În 24 de ore se produc aproximativ 180 de litri
de urină primară. Plasma sanguină, pentru a forma urina primară prezentă în camera
glomerulară, va străbate următoarele structuri histologice, care formează membrana
filtrantă a urinei primare:
- endoteliul fenesirat al capilarului glomerular;
— membrana bazală a capilarului fuzionată cu membrana bazală a foiţei interne
a capsulei Bowmann; ăi
— fantele de filtrare dintre prelungirile podocitare;
— spaţiul labirintic subpodocitar.
Principala structură filtrantă a plasmei este formată de membranele bazale
fuzionate."

Tubul urinifer continuă corpusculul renal şi este format din trei segmente:
— tubul contort proximal;
— ansa
luj Henle;
— tubul contort distal.
TiiBal Contori proximal continuă foiţa externă a capsulei Bowmann; el începe
Ia potul urinar al corpuscululiii Malpighi şi prezintă trei porţiuni sau segmente: Sl;
S2; S3.
Segmentul S1 prezintă un traiect foarte sinuos (partea conturnată) şi se
dispune în jurul corpusculului renal Malpighi; segmentul S2 reprezintă porţiunea
terminală a părții conturnate, iar segmentul S3 (tubul lui Schachowa) reprezintă
porţiunea rectilinie a tubului contort proximal și face legătura cu ansa lui Henle.

176
 Aparatul urinar
Tubul contort proximal are o lungime de circa 12-14 mm şi un diametru de
50-65 pm. El este alcătuit dintr-un singur rând de celule piramidale, numite nefrocite,
de circa 20 um înălţime, care delimitează un lumen îngust şi stelat.
————

Nefrocitele sunt dispuse pe o membrană bazală continuă care reprezintă o

prelungire a membranei bazale a foiţei externe a capsulei Bowmann. Ele posedă
diferențieri citoplasmatice apicale, laterale şi bazale, care le conferă caractere
particulare. La polul apical celulele prezintă microvilozităţi lungi de circa 1-1,5 um
şi cu grosimea de circa 40-80 nm constituind „marginea în perie“, evidentă în
microscopia optică. Microvilii şi polul apical al nefrocitelor sunt acoperiţi de un
strat de glicocalix PAS-pozitiv, bogat în enzime (fosfataza alcalină, anhidraza
carbonică, ATP-aze, etc.). Feţele laterale ale nefrocitelor prezintă numeroase
interdigitaţii care-i conferă celulei un contur festonat în secțiune transversală. Tot
pe feţele laterale nefrocitele prezintă numeroase complexe joncționale: zonule
ocludens, zonule adherens şi desmozomi, care asigură coeziunea celulelor şi
impermeabilitatea epiteliului. La polul bazal membrana nefrocitelor prezintă
invaginaţii profunde şi neregulate, care se intrică cu ale celulelor vecine, alcătuind
„labirintul bazal“ al lui Ruska.
Nefrocitele au citoplasma abundentă, acidofilă, bogată în organite
citoplasmatice şi sisteme enzimatice. Mitocondrile sunt cele mai numeroase,
răspândite neuniform în citoplasmă. La polul bazal al celulei există mitocondrii
voluminoase, alungite, dispuse în axul lung al celulei, printre repliurile plasmalemei,
constituind ceca ce s-a descris în microscopia optică sub numele de „bastonaşele
lui Heidenhaim“. Aparatul reticular Golgi este bine dezvoltat şi este dispus supra-
nuclear. Reticulul endoplasmic neted şi rugos, ribozomii, lizozomii şi peroxizomii nu
au o repartiție preferenţială în celulă. Nefrocitele conţin numeroase microfilamente
şi microtubuli, mai numeroşi în 1/3 profundă, dispuşi transversal faţă de axul celulei.
În citoplasmă s-au evidențiat numeroase vezicule și vacuole, mai numeroase spre
polul apical al celulei, reprezentând substanțe proteice endocitate de celulă, incluzii
de glicogen și vacuole cu lipide.
Dintre sistemele enzimatice cele mai bine reprezentate sunt: fosfataza alcalină
(prezentă în special la polul apical şi la nivelul microvililor), fosfataza acidă,
dehidrogenazele, diaforazele, ATP-azele, glucozo-6 fosfataza etc.
Nucleul nefrocitelor este rotund, voluminos, normocrom, nucleolat, dispus în
1/3 medie sau în 1/3 inferioară.
Nefrocitele din segmentul S2 prezintă microvili mai puţini şi de talie mai mică.
Interdigitaţiile fețelor laterale sunt mai puţin evidente, dar polul baza! prezintă
adevărate pseudopode. Ele conţin mai puține mitocondrii, vacuole de endocitoză şi
lizozomi, dar conţin cantități crescute de peroxizomi.
Celulele segmentului $3 sunt mai puţin înalte (unele au aspect cubic) şi mai
sărace în organite.
Aspectul nefrocitelor, al diferenţierilor citoplasmatice şi al organitelor se
corelează cu funcţiile acestora. În segmentul S1 (cel mai dezvoltat) se desfăşoară

177
 Histologie medicală
o intensă activitate de reabsorbție a unor metaboliți şi a electroliţilor, pe când în
segmentele S2 şi S3 activitatea dominantă este de secreție tubulară.
Ansa Henle continuă brusc tubul contort proximal. Ea este formată din două
porţiuni (ramuri, braţe), descendentă şi, respectiv, ascendentă,de lungimi diferite,
după poziţia corpusculului Malpighi în corticală. Astfel, nefronii care au corpusculul
Malpighi situat juxtamedular prezință o ansă Henle Jungă care coboară Tartiferite
niveluri în medulara renală (piramidele Malpighi), pe când corpusculii Malpighi
situați în corticala profundă sau superficială prezintă o ansă Henle scurtă, care nu
pătrunde în medulara renală.
Porțiunea descendentă a ansei Henle prezintă un diametru redus (15 um), iar
peretele este format din celule aplatizate, endoteliforme aşezate pe o membrană
bazală. Celulele epiteliale prezintă un nucleu ovaiar sau endoteliform, citoplasmă
redusă şi puţine organite intracitoplasmatice. Celulele se ancorează între ele prin
complexe joncționale şi prin interdigitaţii.
Porțiunea ascendentă, mai scurtă, prezintă un lumen mai larg (30 um), iar
peretele său este format din celule cubice aşezate pe o membrană bazală. Celulele
prezintă pc feţele laterale numeroase interdigitaţii şi complexe joncţionale. Polul
apical este lipsit de microvili. Citoplasma este abundentă, acidofilă, iar nucleul este
rotund, normocrom situat central. În citoplasmă se găsesc puţine organite:
mitocondrii alungite, reticul endoplasmic neted, ribozomi, lizozomi.
Tubul contort distal continuă, în corticala renală, partea ascendentă a ansei
Henle. El prezintă un diametru mediu de circa 40 um şi un traiect sinuos în jurul
corpusculului Malpighi propriu, după care se îndreptă spre tubul colector al unei
piramide Ferrein. Tubul contort distal este mai scurt decât tubul contort proximal,
iar peretele său este format dintr-un singur rând de celule cubice sau cubico-
cilindrice joncționate între ele prin interdigitații şi complexe joncționale. Lumenul
său este mult mai larg decât al tubului contort proximal.
Celulele epiteliului din tubul contort distal prezintă o citoplasmă abundentă,
acidofilă, dar mai săracă în organite decât celulele tubului contort proximal, ceea
ce-i conferă un aspect mai clar în coloraţiile histologice uzuale. Mitocondriile sunt
mai numeroase spre polul bazal; la polul apical există numeroase vacuole şi vezicule
de pinocitoză şi endocitoză. Aparatul reticular Golgi este dispus în cea mai mare
parte supranuclear, în timp ce restul organitelor (reticulul endoplasmic, ribozomii,
lizozomii) sunt răspândite neuniform în citoplasmă. Celulele prezintă la polul apical
microvili scurţi şi rari, acoperiți de un strat fin de glicocalix, uşor PAS-pozitiv.
Plasmalema polului bazal prezintă numeroase invaginații şi prelungiri psendopodice
spre membrana bazală, care se intrică cu prelungirile celulelor vecine creând un
spaţiu labirintic între plasmalemă şi membrana bazală.

178
 Aparatul urinar
Clasificarea nefronilor
Nefronii sunt situaţi în diferite zone ale corticalei renale. Dacă corpusculul
renal Malpighi prezintă aceleaşi dimensiuni, în schimb, ansa Henle poate fi mai
lungă sau mai scurtă. După lungimea ansei Henle există două tipuri de nefroni:
— nefroni cu ansa Henle scurtă;
— nefroni cu ansă Henle lungă.
Nefronii cu ansă Henle scurtă au glomerulul situat în 2/3 externe ale corticalei
renale. Ansa Henle este scurtă şi pătrunde în piramida Ferrein. Capacitatea lor de
reabsorbție a apei şi sodiului este redusă, motiv pentru care se mai numesc și
„nefroni care pierd sarea“.
Nefronii cu ansă lungă au glomerulul situat în corticala profundă, juxtamedular.
Ansa Henle este lungă, ea coborând la diverse nivele în structura piramidelor
Malpighi. Datorită capacităţii crescute de a reabsorbi sodiul, aceşti nefroni se mai
numesc şi „nefroni care rețin sarea“
De fapt, există numeroase variante între cele două tipuri principale de anse
Henle. Se pare că nefronii cu ansă scurtă sunt de 7 ori mai numeroşi decât nefronii
cu ansă lungă.

Tubii colectori
Tubii cortorţi distali, segmentele terminale ale nefronilor, sunt racordaţi la un
sistem tubular, cunoscut sub numele de tubi colectori, care reprezintă căile urinare
intrarenale. Aceste căi urinare conduc „urina definitivă“ de la nefroni la căile
urinare extrarenale cu care se continuă la nivelul hilului renal.
Tubii colectori sunt reprezentaţi de:
— canalele colectoare;
— tubii drepți Bellini;
— canalele papilare.
Canalele colectoare sunt situate la nivelul piramidelor Ferrein. Fiecare canal
colector primeşte urina de la mai mulți nefroni, prin tubii contorţi distali. Ele au un
triect rectiliniu şi convergent spre piramidele renale Malpighi, unde se continuă cu
tubii drepți Bellini, iar acestea cu canalele papilare ce se deschid în calicele minore,
la nivelul ariei ciuruite a papilelor renale.
Tubii colectori, pe măsură ce se îndreptă spre papilele renale, confluează,
rezultând tubi de calibru din ce în ce mai mare. Astfel, canalele colectoare au
diametru de circa 30-50 um şi lungimea variabilă de la câteva sute de microni la
câțiva mm; tubii drepţi Bellini au un diametru de circa 80-100 um, iar canalele
papilare ajung la un diametru de aproximativ150 — 200 um. Dacă la baza unei
piramide renale Malpighi există între 4000 şi 6000 de canale colectoare, la vârful
piramidei există numai 15-20 de canale papilare.

179
 Histologie medicală
Peretele tubilor colectori este structurat dintr-un epiteliu cubic simplu, aşezat
pe o membrană bazată continuă. Pe preparatele histologice uzuale, celulele prezintă
o citoplasmă slab acidofilă, cu nucleul rotund situat central, normocrom, Organitele
citoplasmatice sunt reduse cantitativ. Mitocondriile sunt de talie mică şi nu prezintă
o localizare preferenţială. La polul apical pot exista vacuole de endocitoză şi
lizozomi. Plasmalema polului apical poate prezenta câţiva microvili scurți, iar
plasmalema polului bazal prezintă numeroase repliuri de dimensiuni reduse. Celulele
se ancorează între ele prin numeroase complexe joncţionale: zonule ocludens, zonule
adherens şi desmozomi. Printre celulele cu citoplasmă clară (majoritare) s-au
evidenţiat şi celule cu citoplasma întunecată, bogate în organite, în special ribozomi,
reticul endoplasmic rugos şi mitocondrii. Semnificaţia funcțională a acestor celule
este necunoscută.

Aparatul juxtaglomerular
Aparatul juxtaglomerular, prezent în apropierea polului vascular al corpusculului
renal Malpighi, este format din celule prezente în tunica medie a arteriolei aferente
(celule granulare), în peretele tubului contort distal (macula densa) şi în triunghiul
format de arteriola aferentă, arteriola eferentă şi tubul contort distal (lacisul).
Aceste structuri histologice conţin celule care au căpătat proprietăți secretorii
prezentând în citoplasmă numeroase granule de secreție.
Celulele granulare. În apropierea glomerulului renal, arteriola aferentă pierde
limitanta elastică internă, iar celulele musculare (miocitele) din tunica medie capătă
un aspect rotunjit. Aceste celule, numite celulele mioepiteloide ale lui Ruyters,
prezintă atât caractere contractile cât şi caractere secretorii. Ele sunt separate de
endoteliul arteriolar numai de membrana bazală a acestuia, Citoplama este abundentă
şi conține cantități mari de organite celulare implicate în sinteze (reticul endoplasmic
rugos, ARG, ribozomi, mitocondrii, lizozomi), precum şi granule de secreție de natură
glicoproteică, PAS-pozitive, rotunde sau ovalare, cu diametrul de circa 10-40 nm,
înconjurate de o membrană densă la fluxul de electroni (la microscopul electronic).
În citoplasmă s-au mai evidenţiat miofilamente de proteine contractile şi pigment
lipofuscinic. Granulele de secreție conţin renină, substanță organică implicată în
menţinerea presiunii sanguine şi a volumului plasmatic. Scăderea presiunii sanguine
în arteriola aferentă este urmată de eliberarea în plasmă a reninei (considerată de
unii autori, hormon) care acţionează asupra angiotensinogenului plasmatic, pe care-
|transformă în angiotensină I (o decapeptidă); angiotensina 1 este convertită enzimatic
(mai ales la nivelul celulelor endoteliale din plămân) în angiotensină II (o octopeptidă),
care produce creşterea presiunii sanguine prin contracția fibrelor musculare netede
din pereţii arteriolelor. De asemenea, angiotensina Il stimulează secreția de aldosteron
la nivelul corticosuprarenalei. Aldosteronul acționează la nivelul tubilor contorți distali
şi tubilor colectori determinând creşterea reabsorbției de sodiu, clor şi apă, crescând,
astfel, volumul plasmatic.

180
 Aparatul urinar
Macula densa este formată de o parte din celulele tubului contort distal. În
apropierea polului vascular al glomerulului, pe o distanţă de circa 50 um, celulele
tubului contort distal, în contact cu peretele arteriolei aferente, devin înalte, cilindrice,
cu dispunere palisadică. Nucleul este alungit sau ovalar, iar citoplama este
abundentă, uşor acidofilă. Polul apical este lipsit de microvili, iar fețele laterale nu
prezintă decât foarte rar interdigitații. În citoplasmă se găsesc numeroase organite
comune (în special ARG dispus spre polul bazal), microfilamente şi granule de
secreție. Aceste granule conţin renină. Celulele din macula densa sunt sensibile
la concentraţia ionului de Na+ din lumenul tubului contort distal. Scăderea presiunii
sanguine determină reducerea ratei de filtrare glomerulară şi deci, o cantitate mai
mică de sodiu la nivelul tubului contort distal. Această stare determină sinteza şi
eliberarea în plasmă a unor cantități crescute de renină de către celulele din macula
densa care, prin creşterea presiunii vasculare, va determina o creștere a ratei de
filtrare la nivelul glomerulului renal.
Lacisul este format din celule dispuse în triunghiul format de arteriola aferentă,
arteriola eferentă și tubul contort distal. Aceste celule comunică cu celulele
mezangiale la nivelul polului vascular al corpusculului renal Malpighi. Aceste celule
sunt alungite, cu prelungiri, dispuse în grămezi, înconjurate de o membrană bazală.
Citoplasma este săracă în organite, conţine microfilamente şi granule de secreție.
Nucleul este ovalar situat central. Celulele sunt legate între ele, dar şi cu unele
celule mezangiale intraglomerulare prin numeroase joncțiuni de tip „gap“. Celulele
lacisului secretă renină şi eritropoietină. Reducerea cantității de oxigen din
arteriola aferentă determină producerea şi eliberare în plasmă a eritropoietinei
care stimulează eritropoieza la nivelul măduvei hematogene.
Studii de imunohistochimie din ultimii ani au demonstrat că celulele aparatului
juxtaglomerular sunt capabile să sintetizeze prostaglandine şi kalikreină (cu rol
vasoactiv şi natriuretic).

Repartizarea topografică a elementelor parenchimului renal

Elementele parenchimului renal sunt distribuite neuniform atât în corticală

cât și în medulară.În cortex corticis se nu se găsesc decât tubi contorți distali;
În labirint şi coloanele Bertin se găsesc corpusculi renali Malpighi, tubi contorți
proximali şi tubi contorți distali.
În piramidele Ferrein se găsesc anse Henle (porțiunea descendentă şi
ascendentă) şi unele canale colectoare.
În piramidele Malpighi se găsesc anse Henle (porţiunea descendentă şi
ascendentă), canale colectoare, tubii Belinii şi canalele papilare.

181
 Histologie medicală
Stroma rinichiului
Rinichiul este învelit la exterior de o capsulă conjunctivă fină, formată din
țesut conjunctiv dens fibros. La nivelul hilului din capsula renală se desprind septuri
conjunctive fine care se distribuie printre el tele parenchimului renal. Printre
elementele parenchimului se găseşte o cantitate mică de țesut conjunctiv lax
interstiţial, perivascular şi peritubular. Acest țesut interstiţial este ceva mai abundent
la nivelul medularei renale.

CĂILE URINARE EXTRARENALE

Sunt formate din: calice, bazinet, ureter, vezică urinară şi uretră.
Căile urinare extrarenale sunt organe tubulare care prezintă un plan de
organizare comun. Pornind de la interior spre exterior, peretele lor este format din
trei structuri histologice: mucoasa, musculara şi adventicea.
Mucoasa urinară este formată dintr-un epiteliu stratificat de tip paramalpi-
ghian, aşezat pe o membrană bazală subțire şi un corion.
Epiteliul care tapetează căile urinare extrarenale este un epiteliu cu o structură
specială, numit uroteliu sau epiteliu de tranziţie. EI este un epiteliu pavimentos
stratificat alcătuit din trei straturi: bazal, intermediar, superficial.
Stratul bazal, în contact cu membrana bazală, este alcătuit dintr-un singur
rând de celule cubice sau cubico-cilindrice. Celulele stratului bazal prezintă o
cantitate redusă de citoplasmă, iar nucleul este rotund, normocrom, situat central.
Stratul intermediar, variabil ca grosime în funcţie de starea de tensiune a
mucoasei, este format din câteva rânduri de celule polimorfe (rotunde, alungite,
poliedrice, cubice, în rachetă de tenis etc.). De aceea stratul intermediar este
numit şi stratul polimorf.
Stratul superficial este format dintr-un singur rând de celule voluminoase,
lăţite, cu unul sau doi nuclei hipocromi, cu citoplasma bine reprezentată, mai clară,
celule care acoperă două sau trei celule din stratul subiacent, motiv pentru care sc
numesc celule umbeliforme. Celulele stratului superficial prezintă o îngroşare a
membranei celulare denumită cuticulă, cu rol de barieră, care împiedică trecerea
unor substanţe nocive din lumenul căilor urinare în țesutul conjunctiv subiacent şi,
de aici, în sânge.
În general, celulele epiteliului urinar prezintă o morfoplasmă redusă. Studii de
microscopie electronică au evidenţiat prezența unor mitocondrii, saci aplatizați
aparţinând ARG, ribozomi, poliribozomi, lizozomi şi puţin reticul endoplasmic rugos.
Prezența unor cantităţi mici de organite intracitoplasmatice indică un metabolism
redus al acestor celule, căile urinare extrarenale având numai rolul de eliminare a
urinei definitive.
Celulele epiteliului urinar sunt ancorate între ele prin multiple complexe
joncționale care fac din epiteliul mucoasei o veritabilă barieră.

182
 Aparatul urinar
În mod fiziologic, celulele stratului superficial se descuaniează şi cad în lumenul
organelor aparatului urinar, fiind găsite la examenul microscopic al „sumarului de urină“.
Grosimea epiteliului este variabilă în funcție de starea de plenitudine sau de
vacuitate. În stare de vacuitate a căilor urinare, epiteliul este format din trei sau
chiar patru straturi celulare, iar când se acumulează o cantitate mare de urină în
lumenul acestor organe, epiteliul devine bistratificat; de aceea se spune că epiteliul
urinar este un epiteliu plastic.
Autorii francezi susțin că uroteliul este un epiteliu 7 dostratificat polimorf,
deoarece toate celulele prezintă prelungiri fine prin care se ancorează în structura
membranei bazale.
Corionul mucoasei urinare este un corion aglandular; el este format din țesut
conjunctiv bogat în vase sanguine, vase limfatice şi filete nervoase. Fibrele colagene
şi elastice sunt astfel aranjate și organizate încât conferă o mare elasticitate şi
plasticitate mucoasei.
Musculara este formată din fibre musculare netede organizate în straturi
sau fascicule. Această structură este bine dezvoltată în porţiunea terminală a căilor
urinare extrarenale,
Adventicea este formată din țesut conjunctiv lax, bogat în fibre elastice și de
reticulină. La persoanele adulte sau supraponderale în adventice se găsesc
numeroase adipocite organizate în lobuli adipoși. De asemenea adventicea conţine
numeroase vase de sânge, vase limfatice şi filete nervoase.
Pe lângă aceste caractere comune, fiecare organ prezintă particularități
structurale în raport cu funcțiile pe care le îndeplineşte.
Calicele şi bazinetul au o mucoasă subțire. Corionul este format din țesut
conjunctiv dens neordonat în care se găsesc rare infiltraţii limfoide. Tunica musculară
conţine fibre musculare netede cu orientare preponderent circulară şi fibre
conjunctive (elastice şi de colagen) răspândite printre fibrele musculare. Adventicea
este subțire şi se continuă cu țesutul conjunctiv prezent în hilul rinichiului.
Fiecare piramidă renală Malpighi se deschide într-un calice minor. Calicele
minore sunt cavități conice cu baza spre periferie și vârful spre hilul renal. Ele se
deschid în 2-3 calice majore care prin confluare formează bazinetul.
Ureterul este un conduct lung de 25-30 cm ce coboară pe peretele posterior
al abdomenului, retroperitoneal, spre vezica urinară. Lumenul său este stelat datorită
prezenței a patru pliuri longitudinale care-i reduc lumenul. Mucoasa are un uroteliu
mai gros decât la calice şi bazinet, dar mai subțire decât la vezica urinară. Corionul
este format din țesut conjunctiv lax cu numeroase infiltraţii limfoide.
Tunica musculară este mai dezvoltată decât la calice fiind formată din fibre
musculare aranjate în două planuri (intern longitudinal şi extern transversal) în 1/3
superioară şi trei planuri (longitudinal extern şi intern şi un plan mijlociu cu fibre
circulare) în 2/3 inferioare. Printre fibrele musculare se găsesc numeroase fibre
elastice şi fibre de colagen.

183
 Histologie medicală
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax care fixează ureterul de
peritoneu şi planul posterior al abdomenului.
Vezica urinară prezintă o mucoasă groasă cu numeroase pliuri şi depresiuni,
când organul este în stare de vacuitate. La nivelul trigonului vezical (zonă delimitată
de orificiile de deschidere a ureterelor şi uretră), mucoasa vezicii urinare este
netedă. Corionul mucoasei este bine dezvoltat, bogat în fibre elastice şi de colagen
cu dispunere neordonată, formând un „corion de rezistență“. Cu excepția trigonului
vezical unde pot fi găsite câteva glande, corionul este şi la acest nivel aglandular.
Tunica musculară este foarte groasă. Ea este formată din fibre musculare
netede dispuse în fascicule. După orientarea de ansamblu a fasciculelor se disting
trei straturi:
— stratul intern cu dispunere longitudinală;
— stratul mijlociu, cel mai dezvoltat cu dispunere plexiformă;
— stratul extern cu dispunere longitudinală.
Între fasciculele de fibre musculare se găseşte o cantitate variabilă de ţesut
conjunctiv, bogat în fibre elastice, fibre de colagen şi vase sanguine. De asemenea,
în structura mușchiului vezical există numeroase terminaţii nervoase simpatice şi
parasimpatice, cu efect antagonic asupra musculaturii.
Adventicea este constituită din țesut conjunctiv lax în care se găsesc
numeroase adipocite. Pe fața superioară a vezicii adventicea este înlocuită de
seroasa peritoneală.
Uretra prezintă particularităţi structurale în funcție de sex.
Uretra masculină are o funcţie dublă: este cale pentru eliminare urinei şi, în
acelaşi timp, o cale pentru vehicularea lichidului spermatic. Ea este formată din
trei segmente:
— uretra prostatică — prima porţiune cu lungimea de circa 3 cm; străbate
glanda prostată;
— uretra membranoasă — cu lungimea de circa | cm situată în grosimea
perineului;
— uretra spongioasă — cu lungimea de 12-13 cm situată în grosimea corpului
spongios al penisului.
Mucoasa uretrei este formată dintr-un epiteliu de tip paramalpighian în
porțiunile prostatică şi membranoasă şi dintr-un epiteliu cilindric stratificat în
porțiunea spongioasă. La nivelul meatului urinar epiteliul cilindric stratificat este
înlocuit progresiv cu un epiteliu de tip pavimentos stratificat fără keratinizare.
Corionul este bine reprezentat. Mucoasa, în ansamblul său, este neregulată
prezentând numeroase depresiuni cunoscute sub numele de lacunele lui Morgagni
şi mici glande mucoase intraepiteliale sau extraepiteliale. Glandele extraepiteliale,
numite glandele lui Littre, sunt glande tubulare ramificate mucoseroase.
Musculara este formată din două straturi de fibre musculare netede: unul
intern cu dispoziţie longitudinală şi altul extern, cu dispoziţie circulară.

184
 Aparatul urinar
Uretra feminină este rectilinie şi are o lungime de circa 4 cm. Mucoasa
uretrei este formată dintr-un epiteliu de tranziţie în porțiunea inițială şi de tip
malpighian nekeratinizat în rest. Corionul este redus cantitativ şi nu conţine glande.
În afara mucoasei uretra prezintă o tunică musculară formată din fibre musculare
netede dispuse în două planuri: un plan longitudinal — intern şi un plan circular —
extern. Adventicea se continuă cu țesutul conjunctiv periuretral.

Histofiziologie

Urina este un mediu lichidian prin acre organismul elimină un mare număr de
„deşeuri“ metabolice. De asemenea, prin eliminarea unor metaboliți prin urină,
rinichiul participă la menținerea echilibrului hidro-electrolitic şi acidobazic al
organismului.
La formarea urinei participă trei procese renale:
— filtrarea glomerulară;
— reabsorbția tubulară;
— secreția tubulară.

Filtrarea glomerulară are loc la nivelul corpusculului renal Malpighi, unde,

o parte din plasma sanguină străbate membrana filtrantă a urinei primare (endoteliul
capilar fenestrat, membranele bazale fuzionate, fantele de filtrare și labirintul
subpodocitar) şi ajunge în cavitatea corpusculului Malpighi formând urina primară.
În 24 de ore, în rinichi se formează circa 180 1 de urină primară. Filtrarea glomerulară
este un fenomen pasiv şi depinde în mare parte de compoziţia chimică a plasmei şi
de starea membranei filtrante. În mod normal, urina primară are o compoziţie
biochimică asemănătoare plasmei, dar lipsesc macromoleculele proteice cu
greutatea moleculară mai mare de 68 000 de daltoni care nu străbat membrana
filtrantă. Deci urina primară conţine glucoză, aminoacizi, peptide, acizi graşi liberi,
ioni, uree, creatinină, acid uric etc.

Reabsorbţia tubulară are loc la nivelul tubului nefronului. Ea se desfășoară

sub control hormonal şi este însoţită de fenomene de secreție tubulară, ceea ce
face ca eliminările urinare să fie adaptate permanent la nevoile organismului.
La nivelul tubului contort proximal se reabsorb cele mai multe substanțe dato-
rită prezenţei microvililor la polul apical şi a invaginaţilor membranei plasmatice de
la polul bazal, elemente ultrastructurale care măresc foarte mult suprafeţele de
schimb. Astfel, la nivelul tubului contort proximal se absoarbe pasiv circa 85% din
apa şi Na” filtrat, datorită diferenţelor de gradient electrolitic dintre sodiul intratu-
bular şi cel extratubular. Na* poate fi reabsorbit şi activ datorită unei ATP-aze Na”-
K?, care acționează ca o pompă de sodiu şi potasiu. Alți ioni sunt, de asemenea,
reabsorbiţi într-un procent foarte mare: K* 90%, Ca 98%, Mg 2* 95%, ionul

185
 Histologie medicală
fosfat 85-90%, ionul bicarbonat 80-85% etc. Tot aici se reabsorb: aminoacizi 99%,
glucoză 100%, proteine (unele se reabsorb prin pinocitiză), acidul uric, etc.
La nivelul ansei Henle există mai multe procese fiziologice de reabsorbție
care creează un gradient de presiune osmotică cortico-medular, ce va permite
formarea unei urini mai mult sau mai puțin hipertone, în funcție de starea de hidra-
tare a organismului. Ramul descent al ansei Henle este permeabil pentru apă şi
Na”; acestea difuzează pasiv din lumenul ansei spre țesutul conjunctiv interstițial.
Trecerea apei şi ionului de Na* este facilitată de prezența în membrana celulară a
unor proteine particulare numite aquaporine care constituie adevărate canale pentru
apă. (Contribuţii importante la descrierea aquaporinelor a avut Prof. univ. dr. Gh.
Benga, UMF. luliu Haţieganu Cluj Napoca). Ramul ascendent este impermeabil
pentru apă, celulele sale fiind lipsite de aquaporine. În schimb, celulele posedă o
pompă ionică care absoarbe sodiul din urină și-l elimină în țesutul conjunctiv inter-
stițial. Ca urmare a resorbției ionului de Na+, în ramul ascendent al ansei Henle,
urina devine hipotonă, în timp ce mediul interstiţial este hiperton (1 200 mOsm/1).
La nivelul tubului contort distal, aldosteronul secretat de corticosuprarenală,
acționează asupra unei pompe de Na'-K* determinând absorbţia ionului de Na* şi
excreţia ionului de K?. (Acţiunea aldosteronului este reglată de sistemul renină-
angiotensină-aldosteron).
Tubii colectori şi tubii Bellini sunt în relaţie directă cu mediul interstițial hiper-
ton. Permeabilitatea lor pentru apă este asigurată de prezența aquaporinelor, pre-
cum şi de acțiunea hormonului antidiuretic (ADH-ul hipotalamo-hipofizar). Pre-
zenţa acestui hormon va determina creşterea permeabilităţii celulelor pentru apă,
rezultând o urină hipertonă; absenţa ADH-ului va duce la eliminarea unor cantități
mari de urină hipotonă (specifică diabetului insipid).

Secreţia tubulară are loc la nivelul tubului contort proximal şi distal. Tubul
contort proximal participă şi la detoxifierea organismului secretând în lumenul tu-
bului o serie de substanțe medicamentoase, substanţe toxice introduse accidental
în organism, săruri biliare, acizi graşi, creatinină, acid uric, prostaglandine, cateco-
lamine etc. La nivelul tubului contort distal se excretă K*, H* şi amoniac, contri-
buind astfel la menţinerea echilibrului acido-bazic.

Secreţia endocrină a rinichiului

Pe lîngă funcţia excretorie, rinichiul elaborează mai multe substanțe care

acţionează similar hormonilor elaboraţi de glandele endocrine. Cea mai cunoscută
dintre acestea este renina. Ea este sintetizată de celulele mioepiteliale din arterio-
la aferentă atunci când presiunea sanguină în arteriola aferentă scade. Eliberarea
reninei din celulele granulare este reglată de o protein-kinază şi de concentrația
ionilor de Ca**. Renina transformă angiotensinogenul sintetizat de ficat în angio-

186
 Aparatul urinar
tensină |, care, ulterior este transformată enzimatic în angiotensină II, substanță cu
efect vasoconstrictor. În plus, renina stimulează eliberarea de aldosteron din celu-
lele corticosuprarenalei, crescând reabsorbţia tubulară la nivelul tubului contor dis-
tal şi tubilor colectori. În acest fel se menţine relativ constantă presiunea de filtrare
de la nivelul glomerulului renal şi presiunea sanguină în ansamblu.
Rinichiul mai sintetizează eritropoietină şi prostaglandine care stimulea-
ză procesul de eritropoieză la nivelul măduvei osoase roşii, kalicreină care trans-
formă kininogenul în kinine cu rol vasoactiv şi natriuretic, şi hiroxilează vit. D, în
1,25-dihidroxycholecalcifero! (forma activă a vit. D), participând la reglarea meta-
bolismului fosfocalcic.

187
 APARATUL GENITAL MASCULIN

Aparatul genital masculin este alcătuit din mai multe organe anatomice, situate
în micul bazin, în relaţie cu perineul şi anexate aparatului urinar. Acestea sunt:
— testiculi sau gonadele masculine, numite organele genitale externe;
— căile genitale (spermatice) şi glandele anexe, numite organele genitale
interne;
— organul copulator (penisul).

Organogeneză. Aparatul genital masculin se dezvoltă din mezoderm.

Glandele genitale apar în săptămânile a V-a sau a VI-a de viaţă intrauterină pe
faţa ventro-medială a mezonefrosului, fiind alcătuite dintr-un epiteliu germinativ
de origine celomică care acoperă un blastem celular rezultat din proliferarea acestui
epiteliu şi a mezenchimului subiacent. Între celulele acestui blastem apar, în
săptămâna a VI-a, celulele germinale (gonociţii) provenite din peretele sacului
vitelin, situat în apropierea originii alantoidei. Prezența gonociţilor la acest nivel
determină proliferarea epiteliului celomic, formându-se în săptămânile următoare
cordoane celulare care, purtând gonocitele primordiale, pătrund în mezenchimul
subiacent; deci, celulele germinale au rol inductor. Dacă celulele germinale nu
ajung la cresta gonadală, gonadele nu se mai dezvoltă.
Glandele se dezvoltă şi proemină din ce în ce mai mult pe suprafața corpului
mezonefrotic, formând creasta gonadală. Separarea gonadei de mezonefros se
face prin apariția a două şanţuri longitudinale, la nivelul cărora seroasa care îmbracă
gonada se reflectă pe mezonefros formând mezoul genital.
Diferenţierea testiculului începe în săptămâna a VIl-a de viaţă intrauterină.
Epiteliul superficial, germinativ, este separat de blastemul central prin apariția
albugineci. În blastemul central, care formează medulara primordiului testicular,
apar cordoane celulare dispuse radiar ce conţin celule germinative şi celule de
susţinere. Aceste cordoane celulare pline, converg cu un capăt spre mezoul genital
iar capătul opus se ramifică în 3-4 cordoane convolute. Se formează astfel primordiile
tubilor seminiferi. Aceste cordoane sunt separate între ele prin zone de blastem în
care apar celulele interstiţiale, care secretă încă din această fază testosteron,

188
 Aparatul genital masculin
hormon care induce diferenţierea organelor genitale externe. Fiecare grup de tubi
seminiferi este separat de ceilalți prin septuri conjunctive, pornite din albuginee
spre mediastinul testicular, determinând apariţia în luna a VI-a aproximativ a 250
de lobi testiculari. Tubii seminiferi rămân sub formă de cordoane până la pubertate.
În dreptul mezoului genital blastemul central formează o rețea de cordoane
anastomotice, schița lui „rete testis”, din care pleacă muguri celulari ce vor constitui
tubii drepți. Aceştia se vor joncţiona cu tubii seminiferi în luna a III-a fetală.
Tot din „„rete testis” iau naştere mai mulți muguri celulari care se îndreptă
spre exteriorul glandei, şi anume, spre mezonefros. Ei vor fuziona cu o parte din
tubii uriniferi care vor deveni canalele eferente testiculare, iar canalul mezonefrotic
devine canal epididimar. În porțiunea terminală canalul mezonefrotic va primi o
tunică musculară şi una conjunctivă, formând astfel canalul deferent. În porțiunea
cea mai caudală, canalul deferent prezintă o dilataţie din care se va forma în
săptămâna a XIII-a vezicula seminală.
Format în zona lombară a cavității abdominale, testiculul începe să coboare
spre regiunea inghinală, ajungând la finele săptămânii a X-a în dreptul plicii inghinale
în contact cu peretele abdominal. În luna a VII-a testiculul parcurge canalul inghinal,
iar la începutul lunii a IX-a se găseşte deja în scrot, având structurile complet
diferențiate.
De la naştere şi până la pubertate testiculii se dezvoltă lent, tubii seminiferi se
alungesc iar dimetrul lor ajunge la 70-100 microni; celulele Sertolii se maturizează
funcţional, iar numărul de mitoze în epiteliul seminal crește.
Celulele Leydig se diferențiază în testiculul fetal în săptămâna a VIII-a şi
încep să sintetizeze testosteron, hormon care permite diferenţierea în continuare a
tractului genital masculin. Celulele Leydig fetale sunt active până în luna a IV-a
lună de gestație, după care regresează, cu diminuarea consecutivă a cantității de
testosteron. Până la vârsta de 10-12 ani celulele Leydig elaborează cantități reduse
de testosteron. La pubertate, între tubii seminiferi se diferențiază tot mai multe
celule Leydig din țesutul conjunctiv peritubular iar cantitatea de testosteron creşte
foarte mult, având ca rezultat apariţia şi intensificarea caracterelor sexuale
secundare la această vârstă.

TESTICULII
Gonadele masculine, testiculii, sunt glande cu funcție mixtă:
— externă — gametogenă (produc spermatozoizii);
— internă — secretă testosteron.
Organ pereche, situat în scrot, testiculul are o lungime de 4-5 cm şi o lățime de
2,5 cm. El este acoperit la suprafață de o tunică fibroasă, alb-sidefie alcătuită din
fibre colagene dispuse în fascicule paralele, stratificate, numită a/buginee. În partea
posterioară a albugineei s-au identificat rare fibre musculare netede. La exterior
albugineea este învelită de o dependință a peritoneului, numită vaginala testiculară.

189
 Histologie medicală
În partea postero-superioară a testiculului, albugineea prezintă mai multe orificii
prin care trec conurile eferente, vasele şi nervii testiculului. În această zonă
albugineea trimite spre parenchimul testicular o prelungire piramidală care formează
corpul lui Highmore sau mediastinul testiculului. În grosimea corpului lui
Highmore există o reţea de canalicule anastomozate care formează „rete testis”.
Din corpul lui Highmore pornesc spre faţa internă a albugineei multiple septuri
conjunctive care împart parenchimul testicular în circa 200-300 de lobuli sau lojete.
Fiecare lobul conţine 2-4 tubi seminiferi, foarte contorsionaţi, între care se găseşte
o cantitate mică de ţesut conjunctiv ce găzduieşte glanda interstițială a testiculului.

TUBII SEMINIFERI
Tubii seminiferi reprezintă structura histologică la nivelul cărora, prin procese
de diviziune şi diferențiere celulară, se formează gameţii masculini sau
spermatozoizii. Fiecare tub seminifer are lungimea de circa 40-100 cm și diametrul
de 150-300 microni (um). EI începe la periferia lobulului testicular printr-un capăt
înfundat şi se continuă la nivelul mediastinului testicular cu canalul drept. Între
tubii seminiferi există o cantitate mică de țesut conjunctiv lax, bogat în capilare
sanguine, vase limfatice și celule Laydig, izolate sau grupate în insule, responsabile
de secreția endocrină a testiculului.
Peretele tubului seminifer este format dintr-un epiteliu stratificat polimorf,
epiteliu seminal, aşezat pe o membrană bazală continuă şi groasă. La persoanele
tinere membrana bazală este subțire, PAS-pozitivă; la persoanele vârstnice
membrana bazală devine mult mai groasă (3-5 um) şi are o structură complexă,
formată din trei zone:
— zona internă, PAS-pozitivă, formată preponderent din fibre de reticulină;
— zona mijlocie cu reacţie PAS-redusă bogată în fibre de colagen, cu rare
celule musculare netede;
— zona externă formată din fibre de colagen, fibrocite şi material amorf.
Epiteliul tubului seminifer conţine două populaţii celulare:
— celulele liniei seminale;
— celulele Sertoli.
Celulele liniei seminale constituie populaţia celulară majoritară. Ele sunt
aranjate etajat în grosimea epiteliului, fiirid localizate în nişte nişe sau lojete ale
fețelor laterale ale celulelor Sertoli. Sunt celule libere provenite din multiplicarea şi
diferenţierea unor celule suşe situate pe membrana bazală a tubului seminifer. De
la membrana bazală spre lumenul tubului, în grosimea epiteliului seminal, se întâlnesc
următoarele categorii de celule: spermatogonii, spermatocite, spermatide şi
spermatozoizi. Diferitele tipuri de celule prezente în grosimea epiteliului seminal
nu reprezintă decât etape ale proceselor de multiplicare şi diferenţiere ale celulelor
germinale. Etapele parcurse de celulele germinale de la stadiul de spermatogonie
până la stadiul de spermatozoid, reprezintă procesul de spermatogeneză.

190
 Aparatul genital masculin
Spermatogoniile sunt suşe ale epiteliului seminifer. Ele sunt celulele
cele mai puţin diferenţiate, localizate imediat pe membrana bazală a tubului seminifer,
între celulele Sertoli. Sunt celule rotunde sau uşor aplatizate, cu diametrul de 9-15
um, cu citoplasma slab bazofilă, redusă cantitativ, dar bogată în organite
citoplasmatice: mitoconirii, ribozomi, aparat reticular Golgi, reticul endoplasmic
neted și rugos. Începând de la pubertate ele se divid activ rezultând noi
spermatogonii. Unele dintre acestea rămân pe membrana bazală, altele evoluează
spre lumenul tubului seminifer şi încep să se diferențieze.
Se cunosc trei tipuri de spermatogonii:
— spermatogoniile de tip Ad (d=dark=întunecat) au un nucleu rotund sau
ovalar, cu cromatina granulară, întunecată, cu mici vacuole nucleare, în care se
evidenţiază nucleolii. Citoplasma conţine cantităţi apreciabile de glicogen.
— spermatogoniile Ap (p=pale) conţine totdeauna un nucleu rotund, cu
cromatina dispusă foarte fin, pulverulantă, slab colorată, cu unul sau doi nucleoli
lipiţi de membrana nucleară. Citoplasma se colorează, de asemenea, slab şi nu
conţine glicogen;
— spermatogoniile B au nucleul rotund cu cromatina dispusă sub formă de
granule mari de dimensiuni variate, „pe un fond clar“, majoritatea granulelor de
cromatină fiind dispuse la periferie sub membrana nucleară, asociate sau nu, cu
nucleolii.
Studii de citogenetică au stabilit că celulele Ad sunt celule suşe. Prin diviziune
ele dau naştere la două celule Ad identice. Una din aceste celule va păstra caracterul
de celulă şusă, iar a doua spermatogonie Ad se va divide şi va genera două
spermatogonii de tip Ap. Printr-o nouă diviziune celulele Ap vor genera spermatogonii
de tip B.
Atât speramatogoniile de tip Ad, Ap, cât şi speramatogoniile de tip B sunt în
contact cu membrana bazală a tubului seminifer.
Speramatogoniile B se divid mitotic şi generează două spermatocite de ordinul I.
Spermatocitele de ordinul I constituie cel de-al doilea mare grup celularal
epiteliului seminifer. Aceste celule nu mai sunt în contact cu membrana bazală a
tubului seminifer, fiind localizate mai superficial. Sunt celule de dimensiuni mari,
având diametrul de până la 30 um, datorită acumulării de material citoplasmatic şi
nuclear. Nucleul prezintă formă rotundă, are formulă cromozomială diploidă (44
autozomi + XY) dar o cantitate dublă de material nuclear pe cromozom. Este
ultima fază a procesului de spermatogeneză în care se mai sintetizează material
nuclear. Volumul nucleului şi aspectul microscopic al acestuia variază foarte mult,
deoarece, în acest stadiu, care durează la om circa 16-20 de zile, celula suferă
prima diviziune de maturaţie. Această diviziune de maturaţie este o meioză. În
urma procesului de diviziune rezultă două celule de dimensiuni mai mici, cu formulă
cromozomială haploidă, dar cu o cantitate dublă de material nuclear pe cromozom,
numite spermatocite de ordinul II.

191
 Histologie medicală
Spermatocitele de ordinul 11 au dimensiuni de circa 10-15 um, nucleul mai
mic, nucleolat şi hipercrom. Ele conțin numai 23 de cromozomi (22+X sau 22+Y)
şi sunt localizate mai superficial în epiteliul seminifer. Stadiul de spermatocit de
ordinul II este greu de observat pe preparatul histologic deoarece celula intră
rapid în a doua diviziune de maturaţie, o diviziune de tip ecuațional (o mitoză) pe
un număr redus de cromozomi. În urma acestei mitoze rezultă două celule de
dimensiuni reduse (circa 7-8 um) numite spermatide.
Spermatidele sunt celule halpoide (conţin 23 de cromozomi) cu o cantitate
normală de material nuclear pe fiecare cromozom. Sunt celule de formă ovalară sau
poliedrică, grupate câte patru sau opt, situate superficial în grosimea epiteliului seminal.
Spermatidele se transformă fără diviziune în spermatozoizi, proces care poartă
numele de spermiogeneză. Acest proces de metamorfoză (de diferenţiere) al
spermatidei în spermatozoid este un proces morfologic lent şi progresiv, cuprinzând
atât nucleul cât şi citoplasma. Este un proces complex care constă în:
— condensarea nucleului;
— formarea acrozomului;
— formarea flagelului sau a „aparatului locomotor“;
— eliminarea unei părţi a citoplasmei.
Nucleul spermatidei este rotund, normocrom, nucleolat, situat central. În cursul
procesului de spermiogeneză nucleul devine din ce în ce mai mic, mai hipercrom,
alungit şi migrează spre un pol al celulei luând contact cu membrana plasmatică.
Pe lângă modificările histologice în nucleu au loc şi importante modificări biochimice.
Proteinele histone, prezente în nucleul spermatidei, sunt înlocuite cu cu
nucleoproteine bazice (protamine) bogate în arginină și cisteină. Aceste proteine
au un rol stabilizator pentru materialul nuclear în timpul trecerii spermatozoidului
prin căile spermatice.
Aparatul reticular Golgi suferă și el modificări esenţiale. La spermatidă aparatul
reticular Golgi este bine dezvoltat, fiind format din numeroase vezicule ce conțin
material fin granular. În cursul procesului de spermiogeneză aceste vezicule
fuzionează formând acrozomul, un corpuscul care coafează polul anterior al nucleului,
motiv pentru care a fost numit şi capişon cefalic. El conţine un material dens, PAS-
pozitiv, bogat în enzime (hialuronidază, fosfatază acidă, neuraminidază şi o protează
cu acţiune similară tripsinei, numită acrosină) care-i va permite spermatozoidului să
lizeze corona radiata a ovulului în timpul procesului de fecundaţie.
Formarea flagelului începe o dată cu debutul procesului de spermiogeneză.
EI constă în deplasarea centriolilor în spatele regiunii ecuatoriale a nucleului, la
polul opus faţă de acrozom. Pe măsură ce nucleul migrează la un pol al celulei şi
aceasta devine alungită, centriolii migrază invers şi se dispun în axul lung al celulei.
Unul din centrioli, centriolul proximal, se va localiza în imediata vecinătate a nucleului,
în timp ce al doilea centriol va genera o structură ciliară tipică numită complex
axonemal, care va genera flagelul. Acest complex axonemal este format din
microtubuli cu organizare similară unui cil.

192
 Aparatul genital masculin
Modificările citoplasmatice încep o dată cu debutul procesului de
spermoigeneză şi se termină când spematozoidul este matur din punct de vedere
morfologic. Pe măsură ce spermatida se alungeşte şi nucleul devine excentric,
membrana celulară se mulează pe acrozom, iar între membrana celulară, acrozom
şi nucleu rămâne un spaţiu fin citoplasmatic lipsit de organite celulare. În spatele
nucleului citoplasma este mai abundentă şi conţine resturi ale aparatului Golgi
care au migrat din partea anterioară a celulei, ribozomi, vacuole mici cu lipide,
mitocondrii. Pe măsură ce spermatogonia se alungeşte, mitoconăriile se dispun în
jurul porțiunii proximale a flagelului și constituie teaca mitocondrială a piesei
intermediare. O parte din citoplasmă va fi eliminată și fagocitată de celulele Sertoli.
Spermatozoizii sunt dispuși în buchet la apexul celulelor Sertoli, cu capul
implantat în epiteliul seminal și cu coada liberă în lumenul tubului seminifer.
Maturizaţi morfologic ei se desprind de epiteliul seminifer şi sunt transportați cu
lichidul seminal produs de testiculi, prin căile spermatice intratesticulare.
'Spermatozoizii sau gameţii masculini sunt celule flagelate cu lungimea de
circa 60 pm, cu formulă cromozomială haploidă (22++X sau 22+Y). Pe frotiurile
spermatice colorate uzual aceste celule apar constituite din trei părți distincte:
capul, gîtul şi coada.
Capul spermatozoidului este de formă ovalară, cu lungimea de circa 4-5
microni, iar grosimea de 2-3 microni. El conţine nucleul spermatozoidului şi
acrozomul.
Nucleul spermatozoidului este alungit sau ovalar, de dimensiuni reduse, tahicrom,
cu cromatina fin granulară. Nucleul este delimitat de o membrană nucleară dublă,
aplicată strâns pe cromatină. Ea prezintă pori nucleari de dimensiuni reduse.
Acrozomul sau capişonul cefalic, acoperă 2/3 anterioare ale nucleului. El
este separat de nucleu printr-un spațiu fin subacrolemal. Grosimea acrosomului
este de circa 0,7 microni în partea anterioară şi de circa 0,3 microni în părțile
laterale. Conţinutul său apare la microscopul electronic dens, fiind format din
glicoproteine PAS-pozitive şi mai multe enzime, dintre care, în poziţia cea mai
anterioară se găseşte hialuronidaza, enzimă care contribuie la disocierea celulelor
foliculare în timpul fecundaţiei. Tot aici se găsește acrosina, o altă enzimă implicată
în destructurarea membranei pelucida a ovocitului.
Membrana celulară (plasmalema) acoperă acrozomul și nucleul. Între ea şi aceste
formaţiuni microscopice există un spaţiu foarte fin de circa 10 nm, numit spațiu
periacrosomal, ocupat de o peliculă fină de citoplasmă, În partea posterioară plasmalema
se îndepărtează de nucleul şi, între cele două structuri, apare un spațiu mai larg, numit
spaţiul nuclear posterior, unde se găseşte o cantitate mai mare de citoplasmă.
La polul posterior al nucleului există o zonă densă, cu grosimea de 20-25 nm,
numită placa densă bazală care acoperă partea posterioară a nucleului şi-l desparte
de centriolul proximal.
Gâtul este subțire şi scurt, având o lungime de circa 0,3-0,4 microni; el uneşte
capul cu piesa intermediară, fiind delimitat de centriolul proximal anterior şi de
componenta anterioară a centriolului distal.
193
 Histologie medicală
Coada spermatozoidului este formată din trei segmente: piesa intermediară,
piesa principală şi sau piesa terminală.
Piesa intermediară, continuă gâtul fiind formată din complexul axonemal
(Sau filamentul axial), teaca mitocondrială şi plasmalema. Ea are lungimea de 5-7
microni şi grosimea de circa 1 micron. Filamentul axial, prezent atât la nivelul
piesei intermediare cât şi la nivelul piesei principale are structură de kinocil fiind
format din două tubuşoare centrale înconjurate de 9 perechi de tubuşoare. Fiecare
tub este format din protofilamente de tubuline. Tubii sunt ancorați între ei prin
proteine specifice numite dineine. În jurul complexului axonemal există numeroase
mitocondrii dispuse spiralat, formând teaca mitocondrială. Ea furnizează ATP-ul
necesar mişcări lor ciliare. Membrana plasmatică nu prezintă particularităţi, dar la
zona de trecere dintre piesa intermediară și piesa principală prezintă o îngroşare
sub formă de inel.
Piesa principală cu o lungime de aproximativ 45-50 microni şi este formată
din complexul axonemal, teaca densă (care înlocuieşte teaca mitocondrială a piesei
intermediare) şi plasmalema. Teaca densă sau teaca fibroasă este formată din
filamente de proteine dispuse semicircular în jurul complexului axonemal, care se
ancorează pe două coloane proteice longitudinale.
Piesă terminală are lungimea de 5-7 microni; este formată din elemente
ale complexului axonemal şi membrana plasmatică.
Spermatozoidul odată format, rămâne pentru mai mult timp implantat cu capul
în epiteliul seminal, lăsând coada liberă în lumenul tubului seminifer, după care este
eliminat în căile genitale şi se maturează funcțional abia după ce trece prin căile
genitale, superior de prostată, când devine mobil şi capabil de a fecunda ovulul.
Spermatogeneza are trei faze: faza de multiplicare, faza de creştere, faza
de maturare. Ea se desfăşoară pe parcursul a circa 74 zile, din care:
— 27 zile sunt afectate fazei de multiplicare (multiplicarea spermatocitelor
Ad, Ap şi B);
— 24 zile perioadei de creştere şi maturare (apariția spermatogoniilor de
ordinul [; realizarea diviziunilor de maturaţie şi formarea spermatidelor);
— 23 zile spermiogenezei (transformarea spermatidelor în spermatozoizi).
Spermatogeneza se instalează la pubertate şi continuă toată viaţa, dar
capacitatea proliferativă a celulelor epiteliului seminifer se reduce după 50 de ani.

Celulele Sertoli. Sunt celule înalte, voluminoase, columnare, ajungând cu polul

apical în lumenul tubului seminifer. Uneori polul apical este lățit, luând aspect de
„candelabru“. Polul bazal este în contact direct cu membrana bazală a tubului
seminifer. Nucleul este voluminos, ovalar, cu axul lung perpendicular pe peretele
tubului, cu diametrul de circa 9-12 microni, situat bazal, cu nucleoli evidenţi, slab
colorat deoarece cromatina este foarte fină. Citoplasma este abundentă, slab colorată,
cu organite numeroase, incluziuni lipidice şi proteice, pigmenţi lipocromi, glicogen,
resturi celulare fagocitate şi un cristaloid alungit şi unic, numit cristalul Charcot.

194
 Aparatul genital masculin
Microscopia electronică a demonstrat că celulele Sertoli prezintă organite celulare
numeroase, în special lizozomi, mitocondrii, aparat reticular Golgi, reticul endoplasmic
neted şi rugos, dar şi microfilamente, microtubuli, granule de glicogen şi vacuole
lipidice. De asemenea s-a remarcat existența unor joncţiuni de tip „gap“ şi de tip
desmozomal între celulele Sertoli vecine şi între acestea şi celulele liniei seminale.
Pe feţele laterale aceste celule prezintă nişte adâncituri numite „nişe“ care
găzduiesc celulele liniei seminale.
Celulele Sertoli au funcții multiple:
— de apărare, nutriţie şi de suport pentru celulele liniei seminale. Epiteliul
seminal nefiind vascularizat, celulele Sertoli asigură materialul necesar pentru
procesul de spermatogeneză. Schimburile dintre sângele din vasele sanguine
prezente în spaţiul peritubular şi epiteliui seminal se realizează prin intermediul
unei structuri numite „bariera sânge-testicul” formată din peretele capilarului
sanguin, membrana bazală a tubului seminifer şi celulele Sertoli care preiau
elementele nutritive plasmatice şi le transmit celulelor epiteliului seminal;
— de fagocitoză a celulelor liniei seminale care nu corespund morfo-funcţional
şi a corpilor reziduali eliminați de spermatide în cursul procesului de spermiogeneză;
— de secreție a lichidului seminal ce are rolul de a antrena spermatozoizii
spre căile spermatice. Lichidul seminal produs de celulele Sertoli conţine glucoză,
lactat şi piruvat, necesare hrănirii celulelor liniei seminale, inclusiv a spermatozoizilor.
— intervin în procesele de spermatogeneză şi spermiogeneză. Începerea
procesului de spermatogeneză la pubertate nu este posibil dacă celulele Sertoli nu s-
au diferențiat. Pe parcursul procesului de spermatogeneză celulele Sertoli furnizează
metaboliți celulelor liniei seminale, iar după formarea spermatozoizilor eliberează o
protează care facilitează desprinderea spermatozoidului de epiteliul seminal;

Reglarea spermatogenezei
Procesul de spermatogeneză este puternic influențat de hormonii hipotalamo-
hipofizari. Astfel, LH-ul hipofizar acționează asupra celulelor interstițiale stimulând
creşterea secreției de testosteron, hormon care influenţează desfăşurarea normală
a spermatogenezei, în timp ce FSH-ul acţionează sinergic cu testosteronul. Controlul
FSH-ului şi LH-ului cste asigurat de către hipotalamus printr-un factor de control
numit GnRH (Gonadotropin Releasing Hormon). Acest ultim factor hipotalamic este
influenţat de epifiză şi de unii centri nervoşi extrahipotalamici. La rândul lor, hormonii
androgeni circulanți de origine gonadică inhibă secreția hipofizară de LH.
În afara factorilor hormonali, spermatogeneza este influențată de unii agenţi
fizici sau farmacologici. Astfel, temperatura este un factor foarte important pentru
derularea spermatogenezei. Creşterea temperaturii peste 37*C (aşa cum se întâmplă
în criptorhidie) duce la degenerescența spermatocitelor, iar dacă testiculii nu au
coborât în scrot până la pubertate, spermatogeneza este definitiv suprimată.
Frecvent, datorită temperaturii crescute din cavitatea abdominală, testiculii ectopici,
pe lângă involuţia tubilor seminiferi, suferă şi o degenerescență malignă.

195
 Histologie medicală
Un alt factor fizic care perturbă spermatogeneza sunt radiațiile ionizante.
Acestea, în funcţie de doza de expunere, pot determina distrugerea completă a
spermatogoniilor, cu sterilitate secundară definitivă, deoarece epiteliul seminal este
unul dintre cele mai sensibile structuri biologice la acțiunea radiaţilor ionizante.
Diverse droguri sau medicamente influențează puternic spermatogeneza. Cele
mai frecvente medicamente care inhibă spermatogeneza, utilizate terapeutic, sunt
antimitoticele şi antimetabolicele, utilizate în tratamentul chimioterapic al cancerelor
şi medicamentele imunosupresoare utilizate în boli imune sau autoimune.

Glanda interstiţială a testiculului

Spațiile dintre tubii seminiferi sunt ocupate de țesut conjunctiv lax bogat în
vase de sânge, vase limfatice, filete nervoase, fibroblaşti, fibre de colagen fine şi,
ocazional, macrofage, limfocite şi mastocite. De asemenea, conţine o categorie
de celule cu funcţii deosebit de importante în fiziologia şi ontogeneza aparatului
genital masculin: celulele Leydig. Ele apar în țesutul interstiţial la pubertate, ating
maximum de dezvoltare în jurul vârstei de 30 ani, după care încep să scadă numeric
pe măsura înaintării în vârstă.
Celulele Leydig sunt celule ovalare sau poliedrice, voluminoase (14-20 microni)
cu citoplasma acidofilă, densă sau spongiformă, bogată în organite şi incluzii ce
conţin acid ascorbic, lipide (lecitine, grăsimi neutre, colesterol), pigmenți, lipocromi,
formaţiuni cristlaloide (cristale Reinke) şi enzime (peptidaze, fosfatază alcalină).
Nucleul este rotund, normocrom, nucleolat, situat central sau uşor excentric.
Frecvent se observă şi celule binucleate.
În microscopia electronică, celulele Leydig prezintă aspecte ultrastructurale
similare altor celule care sintetizează şi secretă steroizi. Reticulul endoplasmic
neted este abundent, mitocondriile sunt, de asemenea, numeroase şi prezintă creste
mitocondriale voluminoase, aparatul reticular Golgi este dispus perinuclear şi prezintă
numeroşi saci sau cisterne aplatizate. În citoplasmă se mai găsesc microtubuli şi
microfilamente.
Celulele Leydig apar izolate sau grupate sub formă dc insule în jurul vaselor
sanguine. Ele realizează o glandă endocrină difuză, numită glanda diastemică
sau glanda interstițială a testiculului.
Glanda interstiţială a testiculului elaborează hormoni androgeni care induc
diferenţierea şi dezvoltarea tractului genital masculin, precum şi apariția şi dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare (dezvoltarea somatică, apariția pilozității şi
modificarea timbrului vocal). Testosteronul secretat de celulele Leydig asigură,
împreună cu FSH-ul hipofizar, dezvoltarea celulelor liniei seminale. Testosteronul
este un hormon anabolizant care determină accelerarea sintezelor proteice, mai
ales în fibrele musculare striate scheletice şi țesutul osos, contribuind la dezvoltarea
sistemului musculo-scheletal.

196
 Aparatul genital masculin
Sinteza de hormoni androgeni este stimulată de LH-ul hipofizar, de factorii
de creştere (IGF-I, TGF-beta, TGF-alfa), de vitamine (A, B, E), de unele
prostaglandine şi inhibată de estrogeni.

Căile genitale (spermatice) sunt reprezentate de mai multe structuri

tubulare prin care spermatozoizii sunt transportați în timpul actului sexual până în
vagin. Unele căi spermatice sunt intratesticulare (tubii drepți şi rete testis), iar
altele sunt situate exiratesticular (canalele aferente, epididimul, canalul deferent,
canalul ejaculator şi uretra).
Tubii drepți. Tubii seminiferi dintr-un lobul (lojetă) converg spre hilul testiculului
unde se continuă cu un tub drept, care colectează secreția de la toţi tubii seminiferi
ai lobulului. Numărul tubilor drepți este egal cu numărul de lobuli. Aceşti tubi au
lungimea de 1 mm, lumen redus, diametrul fiind de circa 25 microni, iar peretele lor
este format de un epiteliu simplu cubic aşezat pe o membrană bazală. Celulele pot
prezenta microvili la polul apical. Ei se deschid în rețeaua Haller.
Rețeaua Haller (rete testis) este o rețea anastomotică de canalicule cu
lumenul neregulat, prezentă în structura conjunctivă a mediastinului testicular.
Canaliculele au dimensiuni şi forme diferite şi sunt delimitate de un epiteliu simplu
cubic, pe alocuri pseudostratificat cilindric, cu sau fără cili.
Conurile eferente continuă rețeaua Haller şi se deschid în capul epididimului.
În număr de 12-15, cu un traiect spiralat, conurile eferente au diametrul descrescător
de la 0,5 mm la origine la 0,2 mm la nivelul conexiunii cu epididimul. Peretele lor
este tapetat de un epiteliu simplu cubic ce alternează cu zone de celule cilindrice,
ciliate, cu calităţi secretorii, dând lumenului un aspect festonat. În microscopia
electronică s-a remarcat existența a trei tipuri de celule, conectate între ele prin
interdigitaţii şi desmozomi. Unele celule sunt de talie mică, aspect triunghiular,
fără caractere particulare, reprezentând probabi! celule tinere care vor înlocui
celulele mature desprinse din structura epiteliului; alte celule prezintă la polul apical
cili; iar a treia categorie prezintă la polul apical microvili şi în citoplasmă conţin
granule de secreție. Epiteliul este aşezat pe o membrană bazală continuă sub care
se găseşte un corion abia schițat, înconjurat de un strat circular, subțire, de fibre
musculare netede, Peritubular se găseşte o reţea vasculară bine dezvoltată.
Epididimul este un organ tubular lung de 5-6 m, care prezintă mai multe porțiuni:
capul, corpul şi coada. Diametrul său este relativ constant, fiind de 0,4-0,5 mm.
Peretele său este structurat din trei tunici:
— tunică mucoasă;
— tunica musculară;
— adventicea.
Mucoasa, la rândul său, este structurată din epiteliu şi corion. Epiteliul este
pseudostratificat cilindric. Celulele columnare sunt de două tipuri: principale şi
bazale. Cele principale sunt înalte, dotate cu cili lungi şi imobili, aglutinaţi pe alocuri
„în vârfde lance“ sau „în flacără de lumânare“, numiţi stereocili. Citoplasma celulelor

197
 Histologie medicală
organite numeroase, în special mitocondrii, reticul endoplasmic neted și rugos,
aparat reticular Golgi supranuclear, vacuole şi granule de secreție. Celulele bazale
sunt mici, rotunde sau piramidale; se pare că ar avea rol în reînnoirea epiteliului
(funcţia lor nu este foarte bine cunoscută). Printre celulele epiteliale se pot găsi
rare limfocite care străbat epiteliul dinspre corion spre lumenul epididimului. Epiteliul
epididimului absoarbe o parte din apa lichidului seminal favorizând migrarea
spermatozoizilor prin crearea unei presiuni negative, dar secretă și o parte din
componentele lichidului seminal.
Membrana bazală este netedă şi subțire. Corionul este redus cantitativ, fiind
reprezentat de un ţesut conjunctiv dens, bogat în fibre de colagen şi fibroblaste,
dar sărac în vase de sânge.
Musculara este alcătuită dintr-un strat de miocite dispuse circular, care se
contractă sub influența hormonilor androgeni. La exterior se găseşte adventicea,
bogată în fibre de colagen.
Epididimul reprezintă locul de tranzit şi de depozitare temporară a
spermatozoizilor între ejaculări. Tranzitul spermatozoizilor prin epididim este
favorizat de presiunea intraluminală care descrește de la capul spre coada
epididimului şi de contracțiile fibrelor musculare netede din musculara organului.
Spermatozoizii sunt depozitați temporar în coada epididimului. Dacă nu sunt eliminaţi
prin ejaculare, spermatozoizii îmbătrâniţi sunt fagocitaţi.
În epididim spermatozoizii se maturizează funcțional şi capătă mobilitate. Acest
proces este lent şi depinde de catitatea de hormoni androgeni.
Canalul deferent continuă coada epididimului având lungimea de circa 45
mm şi diametrul de 2-3 mm. Perete său este mai gros, fiind format din mucoasă,
musculară şi adventice. Mucoasa este cutată și arc lumenul stelat. Epiteliul ei este
pseudostratificat cilindric ciliat, dar cilii sunt mai rari şi mai scurți. Celulele epiteliale
sunt aşezate pe o membrană bazală sub care se găseşte un corion slab reprezentat,
bogat în fibre elastice. Musculara este mai groasă şi formată din trei straturi:
intern şi extern cu miocite dispuse longitudinal şi mijlociu cu miocite dispuse circular.
Adventicea este structurată din ţesut conjunctiv, bogat în fibre de colagen, bine
vascularizat şi inervat.
Canalul ejaculator continuă canalul deferent şi se deschide în uretră. Are lu=
men redus, stelat şi perete mai subțire, dar cu structură asemănătoare canalului deferent.
Epiteliul mucoasei prezintă înălțimi inegale: zone cu aranjament pseudostratificat cilindric
şi zone joase cu celule columnare dispuse pe un singur rând. Musculara este puţin
dezvoltată, iar adventicea este de natură conjunctivo-vasculară.
Uretra are trei segmente: prostatică, membranoasă şi spongioasă. Primele
două segmente sunt tapetate de uroteliu, iar cel de-al treilea de un epiteliu stratificat
cilindric (vezi aparatul urinar). Mucoasa uretrei spongioase este plisată delimitând
mici cavități numite lacunele Morgagni. Corionul conjunctivo-vascular conține glande
sero-mucoase mici, glandele lui Littre.

198
 Aparatul genital masculin
Glandele genitale anexe sunt reprezentate de veziculele seminale, prostata
şi glandele bulbo-uretrale.
Veziculele seminale apar ca două diverticule saciforme, boselate, care se
deschid în porțiunea terminală a canalului deferent. Fiecare veziculă seminală are
o capacitate de circa 2,5-4 ml.
Peretele lor este alcătuit din mucoasă, musculară și adventice.
Mucoasa prezintă numeroase pliuri ramificate. Epiteliu este inegal ca înălțime,
având zone joase, cu celule cilindrice unistratificate, ce alternează cu zone înalte,
unde epiteliul devine pseudostrati ficat cilindric. În grosimea epiteliului s-au identificat
două tipuri de celule: celule principale şi celule bazale. Celulele principale prezintă
citoplasma acidofilă cu numeroase organite, picături lipidice, granule de secreție
PAS pozitive şi un pigment galben. Microscopul electronic a demonstrat existența
a trei compartimente în structura celulelor principale: un compartiment bazal în
care se găsesc cantități mari de reticul endoplasmic rugos (granular), un
compartiment central format din nucleu şi aparatul Golgi dispus supranuclear şi un
compartiment apical bogat în granule de secreție. Această organizare
ultrastructurală arată capacitatea celulelor principale de a sintetiza şi a exporta
proteine sau glicoproteine. Nucleul celulei principale este ovalar situat central. La
polul apical celulele pot prezenta microvili sau chiar cili. Corionul este redus, sărac
în celule, dar este bogat în fibre elastice.
Musculara este subțire, miocitele fiind dispuse în două straturi: unul circular,
intern şi altul longitudinal, extern. Adventicea este formată dintr-un țesut conjunctiv
lax, bogat în fibre nervoase şi microganglioni nervoşi.
Secreţia veziculelor seminale se acumulează în lumenul glandular de unde este
eliminată în timpul ejaculării prin contracția fibrelor musculare netede din peretele
glandei. Secreţia este vâscoasă, groasă, galbenă şi contribuie la formare lichidului
spermatic. Conţine hidraţi de carbon, acid ascorbic, fructoză, proteine, prostaglandine,
electroliți etc., substanţe necesare hrănirii şi tonifierii spermatozoizilor.
Mucoasa veziculelor seminale este hormonodependentă. În lipsa
testosteronului epiteliul ei se atrofiază.
Prostata este organ unic, ovalar, cu greutatea de circa 20-25g. Diametrul
cranio-caudal este de 3 cm, dimetrul transvers de circa 4 cm şi dimetrul antero-
posterior de 2,3 cm. Situată în loja prostatică, în jurul porțiunii iniţiale a uretrei,
prostata prezintă 3 lobi, constituiți la rândul lor din aproximativ 30 glande
individualizate.
Histologic prezintă un parenchim şi o stromă.
Parenchimul este format dintr-o componentă secretorie (adenomeri) şi o
componentă excretorie (canalele excretorii). Adenomerii de tip alveolar sunt
delimitați de un epiteliu simplu cilindric (uneori cubic). Unele alveole pot prezenta
zone cu epiteliu pseudostratificat cilindric. Celulele prezintă caractere
ultrastructurale similare altor celule de tip secretor. Citoplasma lor este acidofilă,
 Histologie medicală
bogată în organite (în special lizozomi) şi conţine granule de secreție, picături lipidice,
enzime (fosfataza acidă) şi uncori pigment. Nucleul este ovalar situat bazal. În
lumenul alveolar se pot identifica mici formaţiuni lamelare de natură glicoproteică,
cu depuneri de săruri de calciu, cunoscute sub numele de concrețiuni prostatice
sau simpexioanele Robin.
Canalele excretorii au epiteliu simplu, cubico-cilindric. Ele fuzionează formând
câte un canal pentru fiecare lob prostatic, deschizându-se în uretra prostatică
alături de celelalte canale glandulare, motiv pentru care prostata este considerată
glandă agaminată.
Stroma glandulară este reprezentată de capsula fibro-elastică ce delimitează
glanda la periferie, din care se desprinzând expansiuni conjunctive ce pătrund printre
lobii şi lobulii glandulari. Stroma prostatei conţine, pe lângă elementele conjunctive,
fascicule subțiri de fibre musculare netede, cu rol deosebit în fiziologia glandei şi o
bogată rețea vasculară. Subcapsular se pot evidenția microganglioni nervoşi.
Secreţia prostatei este alcalină, lăptoasă, conţine albumină, enzime proteolitice,
acid citric, fibrinolizină şi fosfatază acidă (creşterea însemnată a acesteia pledează
pentru diagnosticul de carcinom de prostată), ioni (Ca, Mg, Zn). Rolul ei constă în
definitivarea maturării spermatozoizilor, făcându-i fecundanți.
Prostata este o glandă homonodependentă. Androgenii stimulează activitatea
secretorie, în timp ce estrogenii au efect trofic pentru stromă și în special pentru
fibrele musculare netede. Castrarea duce la atrofia glandei şi oprirea secreției.
Glandele bulbo-uretrale (glandele Cowper) în număr de două, situate înapoia
uretrei membranoase, mici cât un sâmbure de cireaşă, sunt glande tubulo-alveolare
compuse, eliminându-şi secreția în uretra spongioasă. Au un epiteliu simplu cubic ce
alternează cu epiteliu simplu cilindric. Nucleii celulelor sunt situați bazal, iar citoplasma
conţine granule de mucus. Epiteliul poate prezenta glande mucoase intraepiteliale.
Țesutul conjunctiv interstiţial este bogat în fibre colagene şi fibre musculare netede
şi striate. La exterior glanda este învelită de o capsulă conjunctivă fină.
Secreţia glandelor Cowper este clară şi uşor vâscoasă având rol de lubrifiant
pentru uretra spongioasă în timpul erecției.

Organul copulator (penisul) are în structura sa trei formaţiuni erectile de

aspect cilindroid: doi corpi cavernoşi, dispuşi dorsal şi un corp spongios, dispus ventral.
Corpii cavernoşi se inseră cu extremitatea proximală pe ramurile ischio-pubiene ale
oaselor coxale. Corpul spongios, dispus anterior, în unghiul format de cei doi corpi
cavernoși, este străbătut în lungul său de porțiunea spongioasă a uretrei. Fiecare
corp erectil este învelit de o teacă fibroasă, formată preponderent din fibre de colagen
printre care se găsesc şi rare fibre musculare netede, precum şi fibre elastice. Această
teacă conţine fibre de colagen dispuse în două planuri: un plan superficial în care
fibrele au o dispunere longitudinală şi un plan profund unde fibrele de colagen se
dispun circular. Cele trei structuri erectile sunt învelite de o teacă fibroasă comună,
fascia penisului, cu structură histologică similară albugineei testiculare.

200
 Aparatul genital masculin
La suprafaţă, penisul este învelit de piele, cu o mobilitate deosebită, lipsită de
țesut adipos. În partea inferioară a penisului, pielea formează un repliu numit prepuţ,
care acoperă o structură erectilă numită gland, Glandul este tapetat de un epiteliu
de tip epidermoid bogat în terminaţii nervoase libere şi corpusculi senzitivi. La
zona de joncțiune dintre epiteliul glandului şi prepuţ se formează un şanţ, şanţul
balano-prepuţial, la nivelul căruia se găsesc glandele lui Tyson, care secretă o
varietate de sebum.
Țesutul erectil. Din teaca fiecărei formaţiuni erectile se desprind trabecule
de fibre colagene, fibre elastice și fibremusculare netede. Ele se întrepătrund
delimitând cavități comunicante, de dimensiuni variabile, neregulate, căptuşite cu
endoteliu, numite lacune, areole sau caverne; în aceste lacune se deschid ramurile
arteriale ce irigă formațiunile erectile.
Corpii cavernoşi prezintă trabecule delicate și lacune alungite, voluminoase,
iar corpul spongios prezintă trabecule groase şi lacune înguste, ca nişte crăpături
sau fante.
La bărbat în timpul actului sexual se succed trei fenomene: erecţia,
ejacularea şi detumescenţa.
Erecția este un fenomen vascular şi muscular. Sub influenţa unor stimuli
sexuali se produce monoxid de azot local (NO) care determină vasodilatație la
nivelul arteriolelor erectile şi blocarea circulaţiei venoase de întoarcere. Concomitent
se contractă fibrele musculare netede ale corpilor erectili precum şi musculatura
striată a perineului anterior, ceea ce duce la rigiditatea formațiunilor erectile.
Contracţia musculaturii netede şi a musculaturii striate a perineului se realizează
sub comanda unor centrii vegetativi localizaţi în măduva lombară şi sacrată, aceştia
fiind la rândul lor sub influenţa centrilor corticali şi subcorticali.
Erecția are loc datorită unei inervaţii senzitivo-senzoriale foarte bogate a
penisului. La nivelul glandului, prepuţului şi în teaca fibroasă a fiecărui corp erectil
sc găsesc numeroase terminaţii senzitive libere, dar şi corpusculi de tip Meissner
şi Vater-Pacini. Ei reprezintă receptorii unor reflexe medulare care comandă pe
cale simpatică contracția fibrelor musculare netede şi realizarea erecției.
Ejacularea reprezintă eliminarea spermei în afara căilor genitale. Acest proces
este mai complex şi se desfăşoară într-o cronologie strictă. La început are loc
eliminarea secreției glandelor Cowper în uretra spongioasă determinând
alcalinizarea şi lubrefierea acesteia. Apoi, prin contracția fibrelor musculare din
stroma prostatei, se elimină secreția prostatică în uretră, cranial de sfincterul striat
extern al uretrei. Tot aici ajung şi secreția glandelor seminale şi a lichidului seminal
din coada epididimului şi din canalu! deferent prin contracția peristaltică a
musculaturii acestor organe. Prin amestecul acestor secreţii se formează sperma
în uretra prostatică, deasupra sfincterului striat extern al acesteia. În final are loc
expulzia spermei prin contracția sacadată şi sincronă a mușchilor perineului anterior.
Ejacularea este un reflex medular, cu punct de plecare penian. El este controlat de
centrii cerebrali, în special de sistemul limbic.

201
 Histologie medicală
După ejaculare se instalează progresiv derumenscența. Acest proces are
loc prin contracția fibrelor musculare netede din pereții arteriolelor care, producând
vasoconstricţie determină reducerea cantității de sânge spre corpii erectili; în paralel
se produce relaxarea fibrelor musculare netede din pereţii venulelor şi din pereţii
structurilor erectile, având ca rezultat vasodilataţia acestora, procese care
facilitează reluarea circulaţiei sanguine şi evacuarea parțială a sângelui din lacunele
corpilor cavernoşi şi spongios.

Sperma este un lichid opac, de culoare albă-lăptoasă, fiind formată din lichidul
seminal ce conţine spermatozoizi în suspensie. Ea este produsul de secreție al
tubilor seminiferi, căilor genitale şi glandelor anexe ale aparatului genital. Lichidul
seminal este format din secreția tubilor seminiferi (5%), secreția epididimului (5%),
secreția prostatei (30%), secreția veziculelor seminale (50%), alte secreții (10%).
EI se formează în momentul ejaculării într-o cronologie foarte exactă:
— în faza de preejaculare se elimină secreția glandelor Cowper şi glandelor
Littre care au rol lubrefiant şi de corectare a pH-lui uretrei;
— în partea l-a a ejaculării se elimină lichidul seminal care conține spermatozoizii
depozitaţi temporar în coada epididimului şi secreția prostatică;
— în partea a I-a a ejaculații se elimină secreția veziculelor seminale.
Concentrația normală a spermatozoizilor se consideră a fi între 30 şi 100
milioane/cm? spermă, iar un ejaculat conține circa 3-5 ml de spermă. Într-un ejaculat
normal se pot găsi până la 40-50% spermatozoizi anormali morfologic.

202
 APARATUL GENITAL FEMININ
Aparatul genital feminin, similar celui masculin, este format din: ovare (gona-
dele feminine), organele genitale interne sau căile genitale interne (trompele, ute-
rul şi vaginul) şi organele genitale externe (vulva).

DEZVOLTAREA APARATULUI GENITAL FEMININ

La formarea aparatului genital feminin participă trei muguri embrionari care
vor genera trei structuri diferite:
— eminenţa genitală, care va genera ovarul;
— canalele Miiller care vor da naştere la trompe, uter şi vagin;
— sinusul urogenital care va genera vestibulul şi derivatele sale.
Primordiul ovarului apare la embrionul de patru săptămâni pe fața ventro-me-
dială a mezonefrosului sub forma unei eminenţe a seroasei celomice, în dreptul fose-
lor iliace. Prin proliferarea celulelor acestei formațiuni apare o proeminență longitu- -
dinală cu celulele aşezate în mai multe rânduri, formată dintr-un epiteliu germinativ
de origine celomică şi din mezenchimul subiacent, numită creasta genitală. Creasta
genitală este colonizată în săptămâna a VI-a de celule germinale migrate din perete-
le sacului vitelin, numite gonocite primare. Gonocitele primare au rol inductor; dacă
aceste celule nu ajung la creasta genitală, gonadele nu se dezvoltă.
Prin proliferarea celulelor epiteliului celomic, în mezenchimul subiacent se for-
mează cordoanele sexuale primare care înglobează şi gonocitele primare. Cor-
doanele sexuale primare se adâncesc în mezenchimul subiacent, se fragmentează şi
regresează generând resturi embrionare numite rete ovari care vor persista şi vor fi
înglobate în ovar, fiind găsite într-un țesut conjunctiv lax, în hilul ovarului.
În luna a III-a epiteliul celomic, care îşi păstrează capacitatea de proliferare,
formează a doua generație de cordoane sexuale, numite cordoane sexuale secun-
dare (cordoanele Valentin - Pfliiger). Ele înglobează celule germinale primitive pre-
zente în mezenchimul subiacent. Celulele germinale se vor diferenția în ovogonii
care se vor multiplica intens. În săptămâna a XVI-a cordoanele sexuale secundare
încep să se fragmenteze, rezultând multiple grupări celulare, fiecare grupare conţi-
nând câte o ovogonie. Până în luna a VII-a ovogoniile se multiplică intens şi se

203
 Histologie medicală
diferenţiază în ovocite primare. În jurul lor proliferează un rând de celule aplatizate
provenind din epiteliul celomic. Apar astfel, foliculii ovarieni primordiali, dispuşi în
corticala ovarului fetal. În jurul foliculilor, mezenchimul şe va diferenţia şi va forma
stroma ovariană. Începând din luna a VII-a şi până la naştere, ovocitele încep prima
diviziune a meiozei, dar rămân în profază până la pubertate.
Deşi unele ovogonii involuează şi dispar înainte de naştere, ovarele conțin la
naştere cca. 400.000 de foliculi ovarieni primordiali.
Căile genitale feminine se dezvoltă din canalele Miller. 1/3 proximală a acesto-
ra va da naştere trompelor uterine, în timp ce 2/3 distale ale canalelor Miiller vor
fuziona şi vor genera uterul şi partea cranială a vaginului. Musculatura uterină, mio-
metrul, se va dezvolta din mezenchimul aflat în jurul canalelor Miiller fuzionate.

OVARUL
De la pubertate şi până la menopauză ovarul îndeplineşte două funcții esen-
ţiale: eliberarea ovocitului pregătit pentru fecundare şi secreția de hormoni se-
xuali. Cele două funcţii sunt îndeplinite în mare parte de aceeaşi unitate morfolo-
gică: foliculul ovarian care înconjoară ovocitul.

Structura generală a ovarului

Cele două ovare, drept şi stâng, sunt situate în cavitatea pelvină, în spatele
ligamentelor largi, într-o depresiune peritoneală numită foseta ovariană. De formă
ovoidală, ovarele măsoară circa 4 cm lungime şi 2 cm grosime. Fiecare dintre ele
este coafat de pavilionul trompei uterine și menținut în poziția sa prin mezoovarium
care uneşte ligamentele larg, lombo-ovarian, tubo-ovarian şi utero-ovarian.
Ovarul este acoperit pe întreaga suprafață de un epiteliu simplu cubic, conti-
nuare directă a epiteliului peritoneal. Locul de ioncţiine dimeeEpitEIT per tonieal
şi cel ovarian este numit linia Farre-Waldeyer. Celulele epiteliuții Ovărian autito-
plasmă
smă redusă şi ui NuCIeu GERTFAT, OTU şi Hipederora DU EPITET SE GESEȘTE Un
strat conjunctiv denă, imprecis delimitat
de țesutul conjunctiv subiacent, numită
bugineea ovarului, care dă un aspect albicios ovarului.
E Al prezITa două regiuni distincte: zona corticală dispusă la periferie şi
zona medulară dispusă central. =
o
Corticala ovariană este zona funcțională a ovarului. Ea are grosime, formă şi
structură variabile, mai ales în perioada cuprinsă între pubertate și menopauză.
Este formată din: stromă şi parenchim.
RI SIIC RI
Stroma ovariană este articular. Este formată din fibre
de colagen (foarte fine la femeia tânăra şi mai abundente la persoanele vârstnice),
ipre de reticulinăşi numeroase celule conjunctive, alungite, de tip fibroblastic,
dispuse în vârtejuri. În ovarul tânăr, substanţa fundamentală este mai abundentă

204
 Aparatul genital feminin
ceea ce-i conferă stromei un aspect de ţesut plastic. Stroma ovariană suferă mo-
dificări profunde după expulzarea foliculului ovarian.
Parenchimul ovarian este reprezentat de foliculii ovarieni şi structurile de-
rivate din aceştia
Foliculii ovarieui se găsesc răspândiţi printre celulele conjunctive stomale ale
corticalei externe, uneori chiar imediat sub albuginee. La femeie, în perioada genital
activă, ei se găsesc în diferite stadii de evoluţie astfel că, pe acelaşi preparat histolo-
gic, se pot găsi foliculi de dimensiuni şi cu structuri histologice total diferite.

Etapele dezvoltării foliculare — foliculogeneza

Foliculii ovarieni se formează în cursul vieţii embrionare. La sfârşitul lunii a
VIl-a de viaţă intrauterină, procesele de formare a foliculilor ovarieni sunt înche-
iate. Ovarele conțin circa 400 000 de foliculi ovarieni primordiali, care rămân în
acest stadiu până la pubertate. La pubertate, odată cu începerea activităţii ciclice
hipotalamice şi secreția de către adenohipofiză a FSH-ului şi LH-ului, foliculii
ovarieni încep să crească atingând pe rând, lunar, stadiul de folicul matur. Începe-
rea creşterii foliculare se face în etape diferite ale ciclului ovarian, ceea ce face
ca într-un ovar să găsim în acelaşi timp foliculi în diverse faze evolutive: foliculi
primari, secundari sau cavitari. La finalul procesului de evoluţie rezultă foliculul
matur sau foliculul De Graaf. Deci, în perioada genitală activă, în funcţie de mări-
me şi de stadiul de dezvoltare al acestora, se pot distinge trei tipuri de foliculi:
— foliculi primordiali;
— foliculi în creştere (primari, secundari, terțiari);
— foliculi maturi sau foliculii De Graaf.
Foliculii primordiali sunt formaţiuni sferice cu diametrul de circa 35-50
microni. Fiecare folicul este constituit dintr-un ovocit de ordinul I blocat în cursul
profazei primei diviziuni meiotice. Ovocitul este o celulă mare cu diametrul de
circa 25-30 microni, cu nucleul situat central, voluminos, cromatina dispusă în
rețea şi cu nucleoli evidenți. Organitele celulare sunt bine reprezentate (mitocon-
drii, reticul endoplasmic neted, ribozomi liberi, ARG), fiind mai numeroase perinu-
clear. În citoplasmă se găsesc şi numeroase vacuole,
Fiecare ovocit este înconjurat de un rând de celule foliculare aplatizate, jonc-
ționate între ele prin desmozomi, cu nucleul alungit şi hipocrom, separate de stro-
ma înconjurătoare printr-o membrană bazală foarte fină.
Foliculii primari marchează începutul procesului de creştere foliculară. Sub
influența hormonilor hipotalamo-hipofizari ovocitul creşte progresiv, celulele foli-
culare se multiplică şi îşi schimbă aspectul microscopic. Astfel, foliculul primar
apare ca o formaţiune sferică cu diametrul de circa 50-80 microni, cu un ovocit de
circa 40-60 microni, înconjurat de un rând de celule foliculare de aspect cubic sau
cilindric. Ovocitul prezintă o citoplasmă abundentă, mai clară în coloraţiile uzuale,
cu nucleul mare, sferic, hipocrom, situat central. Plasmalema emite numeroase

205
 Histologie medicală
prelungiri microvilozitare care se întrepătrund cu prelungirile similare ale celulelor
foliculare. La joncţiunea dintre ovocit şi celulele foliculare se formează un spațiu
bogat în glicoproteine PAS-pozitiv.
Celulele foliculare sunt la început cubice, cu nucleu rotund, normocrom, si-
tuat central. Prin creştere ele devin cilindrice. Citoplasma conţine numeroase or-
ganite, în special mitocondrii, ARG, reticul endoplasmic neted şi rugos, ribozomi
liberi etc., ceea ce-i conferă un aspect mai întunecat.
Foliculii secundari au diametrul de circa 80-180 microni; ovocitul este foarte
mare, diametrul său fiind de 60-100 microni, ocupă o poziţie centrală în cadrul
foliculului şi este înconjurat de o membrană acidofilă, omogenă, PAS-pozitivă,
membrana pellucida. La microscopul electronic s-a observat că membrana pel-
lucida este formată din prelungiri ale celulelor foliculare şi microvili ai plasmalemei
ovocitului. În spaţiul dintre prelungirile celulare se găsesc numeroase molecule de
glicoproteine secretate atât de ovocit cât şi de celulele foliculare.
Celulele foliculare sunt mult mai numeroase datorită multiplicării rapide şi se
dispun în 3-4 straturi (motiv pentru care foliculul secundar se mai numeşte şi foli-
cul paucistratificat). Acestea se joncționează între ele prin joncțiuni comunicante
„Bap“ şi formează granuloasa foliculară. Celulele din granuloasă devin rotunde,
ovalare, poliedrice și capătă proprietăţi secretorii. Ele secretă un lichid clar, bogat
în acid hialuronic, lichidul folicular, care se acumulează printre celule generând
mici cavităţi pline cu lichid numite corpii Call-Exner.
La periferia granuloasei, membrana bazală este evidentă, mult îngroșată,
fiind cunoscută sub numele de membrana Slavjanski.
Stroma care înconjoară foliculul se modifică şi formează teaca internă.
Aceasta este formată din celule cubice ce prezintă caractere de celule secretoare
de steroizi (reticulul endoplasmic neted este foarte dezvoltat, mitocondriile sunt
numeroase, iar în citoplasmă apar numeroase vacuole cu lipide). Printre celulele
epiteliale se găseşte şi o tramă fină de ţesut conjunctiv cu rol de suport. Teaca
internă este foarte bine vascularizată. Numeroase arteriole se ramifică şi se capila-
rizează, generând plexuri capilare ce se distribuie în jurul fiecărei celule tecale.
Foliculii terțiari (cavitari) parcurg o lungă perioadă de creştere. Diametrul
lor variază între 0,3 şi 15 mm. Între celulele granuloasei corpii Call-Exner fuzio-
nează, generând o cavitate unică, ce se măreşte din ce în ce mai mult, antrul
folicular. Ovocitul are dimensiuni mari, ajungând la 120-150 microni. Prin con-
fluarea corpilor Cail-Exner şi constituirea antrului folicular care ocupă partea cen-
trală a foliculului, ovocitul înconjurat de 1-2 rânduri de celule foliculare din granu-
loasă este împins spre un pol al foliculului. Se formează astfel o structură micro-
scopică numită cumulus oophorus sau discul proliger.
Celulele granuloasei se distribuie la periferia foliculului sub forma a 3-4 rânduri
de celule delimitate de membrana Slavjanski. În afara membranei Slavjanski, celule-
le stromale devin poliedrice şi se distribuie în 2-3 straturi concentrice, formând teaca
internă care funcționează ca o glandă endocrină. La periferia acestora, stroma con-
junctivă se orientează în straturi concentrice formând teaca externă a foliculului.
206
 Aparatul genital feminin
La om evoluţia foliculului secundar până la stadiul de folicul matur are loc în
circa 3 luni de zile. Apariția cavităţii foliculare are loc cu aproximativ 65 de zile
înainte de ovulaţie sau cu două cicluri şi jumătate înainte de ovulație.
Foliculul matur sau foliculul De Grajff constituie ultimul stadiu în evoluţia
foliculilor ovarieni. Acumularea de lichid folicular antrenează o creştere a volumu-
lui cavităţii antrale şi inclusiv a foliculului. Originea lichidului folicular este comple-
xă. O parte din lichidul folicular este reprezentat de un transudat plasmatic, iar o
altă parte este produs de celulele foliculare. El conţine glicozaminoglicani, protei-
ne, hormoni (estrogeni, progesteron şi androgeni).
Foliculul matur măsoară circa 20-25 mm şi apare ca o veziculă transparentă
care proemină la suprafaţa ovarului într-o regiune numită sigma. Ovocitul încon-
jurat de 1-2 rânduri de celule foliculare este împins la periferia cavității antrale
constituind „cumulus oophorus”. Celulele foliculare care înconjoară ovocitul şi vin
în contact direct cu acesta, devin cilindrice, se orientează radiar şi constituie coro-
na radiata. Corona radiata este despărțită de ovocit printr-o membrană pellucida
groasă, acidofilă, PAS-pozitivă, hialină, bogată în glicoproteine. Pereţii cavității
antrale sunt tapetaţi de câteva rânduri de celule foliculare care constituie mem-
brana granuloasă. În afara granuloasei se găseşte membrana Slavjanski care
este bine constituită şi evidentă la examenul microscopic. Teaca internă şi teaca
externă ating şi ele maximum de dezvoltare.
Teaca internă, numită şi glanda interstiţială a ovarului sau glanda tecală,
este constituită din celule stromale, de origine mezenchimală, care au căpătat pro-
prietăţi secretorii. Aceste celule au formă alungită sau poliedrică şi sunt răspândi-
te printre elementele stromale, alcătuind o glandă endocrină de tip difuz (reticula-
tă). Citoplasma este bogată, slab acidofilă, conține cantități mari de mitocondrii,
reticul endoplasmic neted, ribozomi liberi şi vacuole cu lipide. Nucleul este ovalar
sau rotund, dispus central, cu cromatina laxă.
Stroma conjunctivă la nivelul tecii interne este formată din fibre de colagen
fine şi numeroase fibre de reticulină cu rol de suport atât pentru celulele secretoa-
re cât şi pentru vasele sanguine.
Celulele tecii interne secretă estrogeni (foliculină) sub influența FSH-ului hipofizar.
Teaca externă este formată din fibre conjunctive stromale, densificate, dis-
puse cencentric în jurul foliculului, constituind o „capsulă perifolicularăa»

Ovulaţia, dehiscenţa ovulară sau ponta reprezintă procesul de eliberare a

ovocitului, înconjurat de corona radiata, din foliculul matur în cavitatea peritoneală.
Foliculul destinat ovulaţiei (foliculul dominant) este selecționat la începutul
fazei foliculare. Sub influenţa descărcărilor de LH (hormonul luteinizant) şi FSH
(hormonul foliculino-stimulant) care survin la mijlocul ciclului, foliculul preovulator
se modifică în ultimele 36 de ore care preced ovulaţia. În ovocit nucleul se depla-
sează la periferia citoplasmei; organitele citoplasmatice suferă modificări semni-
ficative care duc la o schimbare în sintezele proteice. Granule de origine golgiană

207
 Histologie medicală
se fixează la periferia citoplasmei sub plasmalemă constituind „granulele cortica-
le“ care sunt eliberate apoi la exterior producând modificări ale plasmalemei şi
membranei pellucida. Modificările moleculare care survin în compoziția biochimi-
că a membranei pellucida, permit spermatozoidului să se fixeze într-o zonă speci-
fică şi previn penetrarea simultană a mai multor spermatozoizi.
În acelaşi timp, celulele din granuloasă încep să secrete progesteron până
când se produce ruperea joncţiunilor comunicante dintre ele, iar celulele din cu-
mulus oophorus, care au capacitatea de a secreta acid hialuronic, se disociază şi
antrenează eliberarea în cavitatea antrală a ovocitului de gradul II, înconjurat de
corona radiata.
Maturarea finală a ovocitului constă în primul rând în derularea meiozei, diviziu-
nea nucleului fiind prima manifestare vizibilă. Prima diviziune meiotică se termină
cu expulzarea primului globul polar. Ovocitul rămâne blocat în metafaza celei de-a
doua diviziuni de maturaţie.
Reluarea meiozei se datorează în mare parte unei reduceri bruşte a factorilor
inhibitori OMI (Ovocyte Meiosis Inhibitors), îndeosebi a AMP şi purinelor, secre-
taţi în mod obişnuit de către celulele foliculare, datorită faptului că şi-au destrămat
joncţiunile comunicante. Totuşi, reluarea meiozei nu se datorează numai scăderii
factorilor inhibitori, ci şi intervenţiei unor molecule inductoare, în particular a MPF
(Meiosis Promoting Factor).
Ovulaţia constă în ruperea foliculului matur într-un punct de minimă rezisten-
ță numit stigma şi în expulzia ovocitului. Acest proces are loc la circa 36 de ore
după un vârf de secreție de LH. Este un proces morfofiziologic complex, coordo-
nat neuroendocrin, care are loc la jumătatea ciclului ovarian, adică în ziua a 14-aa
ciclului. La femeie, spre deosebire de alte mamifere, este eliberat în fiecare lună
un singur ovocit din ovar.
Printre factorii implicaţi în mecanismele ruperii foliculare, un rol foarte impor-
tant îl joacă prostaglandinele PGF2-alfa sintetizate de celulele granuloasei care
permit distrugerea albugineei şi a tecilor foliculare precum şi activarea enzimelor
lizozomale din epiteliul ovarian. De asemenea, tot ele declanşează contracția ova-
rului pentru expulzarea conținutului folicular.
Ovocitul de gradul II înconjurat de celulele din corona radiata este expulzat
din ovar în cavitatea peritoneală împreună cu lichidul folicular şi captat de pavilio-
nul trompei uterine.

Originea, evoluţia şi maturarea ovocitului (ovogeneza)

Apariţia, evoluţia și maturarea ovocitelor este un proces foarte complex, co-
ordonat endocrin, care începe încă din viața embrionară şi se termină la menopau-
ză. Acest proces este format din trei etape sau faze:
— faza de multiplicare;
— faza de creştere;
— faza de maturare.

208
 Aparatul genital feminin
Faza de multiplicare are loc înainte de naştere, în perioada de formare a
ovarului. Între luna a III-a şi a VI-a în ovarul fetal ovogoniile se multiplică intens
prin diviziuni de tip mitotic și se înconjoară de un rând de celule foliculare, consti-
tuind „zestrea“ de foliculi primordiali. O mare parte din ovogonii dispar prin invo-
luţie din ovarul fetal înainte de naştere. Cu toate acestea, s-a apreciat că numărul
de foliculi primordiali în ovarele nou-născutului este de circa 400 000 — 500 000.
După formarea foliculilor primordiali, ovogoniile nu se mai divid ci se trans-
formă în ovocite de ordinul 1. Până la naştere ovocitele de ordinul 1 întră în prima
diviziune de maturaţie, în prima meioză, dar rămân în stadiul de profază până în
momentul ovulaţiei (proces care începe la pubertate).
Faza de creştere începe în ovarul fetal şi se termină cu puţin timp înainte de
ovulaţie. Este o perioadă de timp lungă, cu procese morfologice discrete, intere-
sând nu numai ovocitul ci și celulele foliculare şi chiar stroma ovariană perifolicu-
lară. Procesul de creştere este mai intens după pubertate. În această perioadă,
ovocitele cresc în dimensiuni prin sinteza unor constituenți nucleari şi citoplasma-
tici. Celulele foliculare cresc în dimensiuni, devin cubice, apoi cilindrice, se multi-
plică activ şi formează granuloasa foliculilor ovarieni. Celulele foliculare din jurul
ovocitului emit prelungiri citoplasmatice care se intrică cu prelungirile microvilozi-
tare ale membranei ovocitului, formând zona pellucida. Acest dispozitiv de joncţi-
une are un rol mecanic, dar şi rol nutritiv în aprovizionarea ovocitului cu materiale
necesare metabolismului său. Pasajul de materiale nutritive din zona pellucida spre
ovocit se face prin pinocitoză şi chiar fagocitoză.
Faza de maturaţie începe în momentul ovulației când se termină prima divi-
ziune a meiozei, în urma căreia rezultă ovocitul de ordinui II şi se elimină primul
globul polar. Nucleul ovocitului de ordinul II are o formulă haploidă (22+X cromo-
zomi). Imediat începe a doua diviziune de maturaţie a ovocitului pe un număr
redus la jumătate de cromozomi, dar se va opri în stadiul de metafază.
În momentul fecundației, pătrunderea capului spermatozoidului va determina
finalizarea celei de-a doua diviziuni de maturație, ovocitul de ordinul II devenind
ovocit matur şi expulzarea celui de-al II-lea globul polar. Ovocitul matur are o
formulă cromozomială haploidă (22+X cromozomi), dar ADN-ul per cromozom
redus la jumătate faţă de ovocitul de ordinul II. Stadiul de ovocit matur este foarte
scurt deoarece se formează zigotul şi începe segmentarea acestuia.
Dacă ovocitul de ordinul II expulzat din ovar nu este fecundat în primele 24
de ore, involuează fără a deveni ovocit matur.
Deci, faza de maturație începe în ovar şi se finalizează în trompele uterine.

Derivatele foliculilor ovarieni

Din foliculii ovarieni, în urma expulziei ovocitului, se formează corpul gal-
ben şi apoi, corpul albicans. O mare parte din foliculii ovarieni nu ajung în stadiul
de folicul matur, ci se opresc în evoluţie în diferite stadii după care involuează.
Acest proces este numit atrezie foliculară.

209
 Histologie medicală
Lu
i

Corpul galben progestativ sau gestativ este o glandă endocrină cu arhitec-

tonie cordonală care se formează în ovar în urma transformărilor suferite de foli-
culul dehiscent. Imediat după ponta ovulară peretele folicular se retractă puţin şi
se plisează datorită scăderii presiunii locale. Centrul cavităţii foliculare va fi ocu-
pat de un exudat serofibrinos, coagulabil, uneori hemoragic. Acest coagul se va
transforma ulterior, prin activitatea fibroblastelor locale, într-un nodul fibros.
Celulele din granuloasă sunt invadate de capilare de neoformaţie care provin
din teaca internă. Aceste capilare de aspect sinusoid străbat membrana Slavj-
ansky şi se orientează radiar printre celulele granuloasei spre coagulul central. Ele
sunt însoţite de celulele tecii interne.
Corpul galben este o structură voluminoasă, cu diametrul de 1-2 cm, cu con-
tur net şi neregulat, care procmină în corticala ovariană. La început culoarea sa
este gri-roz datorită bogăției de capilare din structura sa.
Parenchimul corpului galben este format din celulele granuloasei foliculare şi
celulele din teaca internă care suferă rapid un proces de metaplazie, transfor-
mându-se în celule proprii ale corpului galben.
Celulele provenite din granuloasa foliculară sunt celule de formă rotundă sau
poliedrică, voluminoase, cu diametrul de 20-25 microni, cu citoplasma abundentă,
clară, de aspect spumos. În citoplasmă se găsesc numeroase organite citoplasma-
tice, în special mitocondrii, reticul endoplasmic neted, aparat reticular Golgi, lizo-
zomi şi ribozomi liberi. Tot aici s-au evidenţiat vacuole cu lipide, acid ascorbic,
colesterol şi lipocromi, care dau un aspect spumos citoplasmei în coloraţiile de
rutină sau un aspect intens osmiofil sau sudanofil în coloraţiile cu acid osmic,
respectiv cu Sudan III. Nucleul este rotund, mare, vacuolar, cu cromatina laxă,
ceea ce face să fie hipocrom. Creşterea cantităţii de lipocromi determină un as-
pect macroscopic gălbui al corpului galben (de aici și numele).
Celulele provenite din teaca internă se grupează sub formă de insule celulare în
jurul vaselor sanguine din treimea externă a corpului galben. Sunt celule rotunde, de
talie mai mică, cu citoplasma mai întunecată, cu nucleul rotund şi normocrom.
Stroma corpului galben este formată din fine fibre de reticulină dispuse prin-
tre cordoanele celulare cu rol de suport pentru celulele glandulare şi pentru rețea-
ua de capilare sanguine. În stromă se găsesc rare fibroblaste provenite din stroma
perifoliculară care au ajuns aici odată cu pătrunderea vaselor sanguine din teaca
internă în granuloasă.
Sub influenţa hormonilor hipotalamo-hipofizari specifici (FSH, LH) celulele
corpului galben secretă progesteron şi foliculină. Celulele din 2/3 interne, derivate
din celulele granuloasei foliculare, secretă preponderent progesteron, iar celulele
1/3 externe, derivate din teaca internă, secretă preponderent foliculină. Studii re-
lativ recente au demonstrat faptul că în culturi de celule, celulele corpului galben,
în special cele provenite din teaca externă, pot secreta concomitent atât estrogeni
cât şi progesteron.
 Aparatul genital feminin
Teaca externă a foliculului ovarian, formată preponderent din fibre conjunc-
tive, se îngroaşă, devine bine vascularizată şi constituie o veritabilă membrană
externă care delimitează corpul galben.
Corpul galben progestativ persistă în ovar o perioadă de 13-14 zile după
care involuează. În cazul în care are loc fecundarea ovulului, corpul galben conti-
nuă să funcționeze încă 3-4 luni, transformându-se în corp galben de sarcină sau
gestativ. El produce cantităţi crescute de hormoni estrogeni şi progesteron nece-
sari dezvoltării embrionului. Pe măsură ce se dezvoltă placenta, corpul galben
gestativ involuează, funcţiile lui fiind preluate de placentă.
Dacă nu se produce fecundarea ovulului, celulele corpului galben degene-
rează. Iniţial ele acumulează vacuole mari cu lipide, devenind intens sudanofile.
Nucleul devine mic şi picnotic, fiind dispus excentric în celulă. Celulele se trans-
formă în celule grase, fără valoare funcțională. Ulterior, ele degenerează fibros şi
întregul corp galben se transformă într-un țesut fibros alcătuind corpul albicans.
Corpul albicans este un ţesut cicatricial rezultat din involuţia corpului gal-
ben. Formaţiunea poartă acest nume datorită aspectului alb-sticlos remarcat ma-
croscopic în ovarul proaspăt secționat. Celulele endocrine se transformă treptat în
celule grase şi apoi dispar, locul lor fiind luat de un ţesut conjunctiv dens, bogat în
fibre colagene groase, hialinizate, printre care se găsesc rare fibrocite turtite prove-
nite din stroma perifoliculară, realizând un aspect de ţesut cicatricial. Capilarele
sanguine s-au obliterat şi au dispărut în cea mai mare parte.
Corpul albicans progestativ (de menstruație) dispare repede din stroma ova-
rului, pe când cel gestativ (de sarcină) se menţine în ovar toată viaţa.
Foliculii atrezici. Cea mai mare parte a foliculilor ovarieni nu ajung la matu-
ritate ci suferă un proces involutiv, numit atrezie foliculară. Acest proces apare în
toate stadiile dezvoltării foliculare. Atrezia conduce la eliminarea a mai mult de
90% din foliculii intraţi în faza de creştere.
Atrezia foliculară are loc înainte de naştere când se pierd circa 60% din
celulele germinale, dar şi după pubertate. Din cei aproximativ 400.000- 500.000
de foliculi primordiali câți conţin ovarele la naştere, numai 400 vor deveni foliculi
maturi în perioada genitală activă (de la pubertate până la menopauză). Cu fiecare
ciclu ovarian un singur folicul (foarte rar doi) ajunge la maturitate şi este apt de a
fi fecundat.
În acelaşi timp, sub influenţa hormonilor hipotalamo-hipofizari, mai mulţi foliculi
ovarieni, în diferite stadii de evoluţie vor degenera şi vor deveni foliculi atrezici. În
final, ei vor dispare din structura ovarului fără a lăsa nici o urmă care să le ateste
prezenţa. Pe preparatele histologice pot fi surprinşi foliculi care au ovocitul cu mul-
tiple alterări nucleare și citoplasmatice, cu granuloasa dezorganizată şi cu multiple
celule în plin proces de involuţie. Aceşti foliculi sunt numiţi folicul; degenerativi.
Foliculii hemoragici sunt folicii a căror cavitate este plină cu un lichid sangui-
nolent. Ei pot să apară în urma unei congestii vasculare a ovarului. Granuloasa este

21
 Histologie medicală
degenerată, iar tecile, internă şi externă, persistă un timp îndelungat. Acești foliculi
apar în urma secreției unei cantităţi crescute de gonadotrofine. Sunt destul de rari.
Foliculii chistici reprezintă o formă destul de frecventă de involuţie a foli-
culilor cavitari. La acesti foliculi, ovocitul şi teaca internă degenerează, în timp ce
în antrul folicular se acumulează o cantitate mai mare sau mai mică de lichid
folicular. Presiunea crescută a lichidului folicular duce la reducerea grosimii gra-
nuloasei la 1-2 rânduri de celule delimitate de teaca externă care se îngroaşă, fiind
formată din numeroase lamele de fibre conjunctive. Foliculii chistici pot atinge
dimensiuni de la 1 la 8-10 cm. Uneori, în ovare se constată prezența mai multor
formațiuni chistice.
O altă formă de involuţie a foliculilor, foarte frecventă, duce la apariţia foli-
culilor tecogeni. În acest caz survine moartea ovocitului şi resorbția componen-
telor sale, dezorganizarea granuloasei, resorbția lichidului folicular şi dezvoltarea
exagerată a tecii interne. Aceşti foliculi continuă să secrete foliculină pe toată
durata existenţei lor.

Medulara ovarului

Medulara ovariană sau porţiunea centrală a ovarului, este formată din țesut
conjunctiv lax cu numeroase vase sanguine, vase limfatice şi nervi, ce se continuă
cu corticala fără o delimitare netă. Ea se continuă cu mezoovarul prin intermediul
căruia primeşte vasele sanguine şi limfatice precum şi filetele nervoase. Vasele
sanguine sunt reprezentate în special de artere şi arteriole cu dispoziție spiralată,
cu peretele gros. Odată cu înaintarea în vârstă, peretele arterelor şi arteriolelor se
hialinizează formând corpii albicans vasculari.
La nivelul hilului, locul de pătrundere al vaselor și nervilor, se găsesc resturi
embrionare sub formă de celule epiteliale dispuse coordonal („rete ovari”) şi insu-
le de celule interstiţiale „celulele Berger” foarte dezvoltate în timpul sarcinii şi
menopauzei, cu caractere citologice identice cu celulele Leydig de la testicul.

Vascularizaţia şi inervaţia ovarului

Ovarul primeşte sânge din două surse: din artera ovariană, ramură a aortei
abdominale, şi din artera uterină. La nivelul ligamentului larg, ramurile ovariene
ale acestor artere se anastomozează şi formează arcada paraovariană. Din această
arcadă pornesc mai multe artere spiralate cu peretele gros, cu tunică medie for-
mată din fibre musculare netede foarte dezvoltată (numite şi artere helicine) care
pătrund prin hilul ovarului în medulară. La limita dintre corticală şi medulară se
formează numeroase anastomoze arteriale din care pornesc spre corticală nume-
roase arteriole cu diametrul de circa 40-60 microni. Unele dintre acestea sunt
scurte şi drepte, altele sunt mai lungi şi spiroide. Ele vor realiza o reţea perifolicu-
lară sau tecală şi reţeaua corpului galben. Tot din ele se desprind capilare fine

212
 Aparatul genital feminin
care se distribuie stromei ovariene, dar aceasta este puţin vascularizată. După
involuţia foliculilor ovarieni sau a corpului galben, aceste vase involuează. Capila-
rele îşi reduc lumenul până la dispariție completă, iar arteriolele se hialinizează,
rezultând corpii albicans vasculari cu aspect spiralat.
Venele au un traiect invers decât arterele. La nivelul medularei ovariene venele
au un traiect foarte sinuos şi realizează numeroase anastomoze şi plexuri venoase.
Vasele limfatice ale ovarului sunt numeroase şi iau naştere dintr-o reţea ca-
pilară limfatică perifoliculară. Ele converg spre medulară unde realizează un plex
limfatic din care pornesc 6-8 vase care părăsesc ovarul la nivelul hilului. Aceste
vase limfatice împreună cu limfaticele trompei uterine formează colectoarele lim-
fatice care drenează limfa în ganglionii limfatici pre- şi lateroaortici.
Inervaţia ovarului ovarului este vegetativă. Nervii provin în cea mai mare
parte din plexul ovarian, care conţine filete nervoase cu rol vasomotor pentru
vasele de sânge şi filete senzitive.

Ciclul ovarian

Începând de la pubertate şi până la menopauză, în perioada genital activă,

ovarele elimină alternativ în cavitatea peritoneală, la circa 28 de zile interval, câte
un ovul. Acest ciclu este împărțit de ovulație în 2 perioade.
— perioada preovulatorie care ocupă primele 14 zile; este perioada în care
are loc evoluția și maturarea foliculului ovarian;
— perioada postovulatorie care cuprinde ultimele 14 zile, caracterizată prin
constituirea şi intrarea în funcţiune a corpului galben, cu secreția unor cantități
sporite de foliculină şi progesteron.
Ciclul ovarian se derulează sub influența hormonilor hipotalamo-hipofizari.
Secreţia discontinuă de GnRH (factorul de eliberare a gonadotropinelor) de către
neuronii hipotalamici, determină o secreție, de asemenea discontinuă (pulsatilă) de
gonadotropine de către celulele adenohipofizei: FSH (hormonul foliculino-stimu-
lant) şi LH (hormonul luteinizant). Sub acţiunea FSH şi LH ovarul eliberează doi
hormoni: foliculina şi progesteronul.
Faza preovulatorie se desfăşoară sub influența FSH-ului hipofizar care de-
termină o creştere a cantităţii de foliculină (estradiol) produsă de corpul galben
rezultat din ciclul anterior. FSH induce multiplicarea celulelor din granuloasa ova-
riană, creşterea secreției de foliculină, creşterea foliculului şi dezvoltarea cavității
antrale. Într-un stadiu mai avansat al fazei preovulatorii, sub influența FSH celule-
le din granuloasă încep să producă şi mici cantități de progesteron. Creșterea
estriolului plasmatic şi apariţia unor factori inhibitori, conduc prin mecanism de
feed-bak la scăderea cantității de FSH elaborat de adenohipofiză şi la creşterea
cantității de LH. La început cantitatea de LH din sânge creşte progresiv, iar cu 36
de ore înainte de ovulaţie aceasta creşte foarte mult. Începând cu ziua a XV-a, a
XVI-a a ciclului ovarian cantitatea de LH scade lent.

213
 Histologie medicală
În desfăşurarea ciclului ovarian intervin şi o serie de factori locali (citokine,
interleukine, factori de creştere etc.) a căror importanță nu este complet cunoscută.

CĂILE GENITALE FEMININE

Sunt reprezentate de trompele uterine, uterul şi vaginul.

TROMPELE UTERINE
Trompele (salpingele, oviductele, trompele lui Fallope) sunt organe tubulare
musculo-membranoase care fac joncțiunea dintre ovare şi uter. Având o lungime
de circa 10-12 cm şi un calibru variabil de la 2-3 cm la 0,2-0,5 mm, trompele
prezintă patru porțiuni distincte:
— pavilionul sau segmentul incipient, care are forma unei pâlnii-cu marginile
neregulate, franjurate, formate din mai multe fimbrii. Prin ostiumul abdominal co-
munică direct cu cavitatea abdominală.
— ampula, care este porțiunea cea mai dilatată şi cea mai lungă a trompei
(ocupă circa 2/3 din lungimea). Pe măsură ce se apropie de istm, ampula se redu-
ce progresiv.
— istmul sau porţiunea rectilinie a trompei. Măsoară circa 3-4 cm lungime şi
are diametrul de | mm:
— porţiunea interstiţială sau uterină măsoară circa 1 cm lungime şi are diame-
trul de 0,2-0,5 mm.
Din punct de vedere histologice, peretele trompelor uterine este format din
trei tunici: mucoasa, musculara şi seroasa peritoneală.

Mucoasa prezintă numeroase pliuri longitudinale, ramificate, care ocupă

aproape tot lumenul organului. Dimensiunile şi numărul pliurilor este mai mare la
nivelul ampulei faţă de porţiunea istmică sau interstiţială. Mucoasa este formată
dintr-un epiteliu de acoperire dispus pe o membrană bazală continuă şi un corion.
Epiteliul tubar este un epiteliu simplu cilindric, alcătuit din celule ciliate şi
celule secretorii. Celulele ciliate sunt grupate în zonele mai proeminente ale mu-
coasei. Ele prezintă o citoplasmă abundentă, slab bazofilă şi un nucleu mare, ova-
lar, situat central. La polul apical prezintă kinocili cu înălțimea de circa 6 microni,
care prezintă mișcări coordonate sub formă de valuri sau unde, dinspre ostiumul
abdominal spre cel uterin. Celulele secretorii sau celulele non-ciliate sunt adevă-
rate celule glandulare care secretă un mucus bogat în glicoproteine. Studii de
microscopie electronică au demonstrat că unele celule glandulare prezintă la polul
apical microvili.
Printre aceste tipuri de celule se pot identifica şi celule de talie mică, cu
nucleul mare hipercrom, cu citoplasmă redusă, care nu reprezintă altceva decât
limfocite ce migrează din corion spre suprafaţa epiteliului tubar.

214
 Aparatul genital feminin
Corionul este aglandular, fiind format din ţesut conjunctiv lax. În structura sa
se găsesc celule de tip fibrocitar, limfocite, monocite, plasmocite, fine fibre de
colagen și fibre elastice. Tot aici se găseşte o bogată rețea de capilare sanguine,
arteriole (ramuri directe ale arterei tubare), venule şi o bogată reţea limfatică.
Mucoasa trompelor uterine este dependentă hormonal, astfel că, structura ei
suferă modificări în raport cu dinamică estrogenilor şi progesteronului. În prima fază
a ciclului ovarian (faza preovulatorie), epiteliul tubar este format din celule prepon-
derentciliate; de aceea în lumenul trompelor există o cantitate foarte mică de lichid.
În faza a doua (postovulatorie), celulele secretorii sunt mult mai numeroase, mult
mai voluminoase, ceea ce are ca rezultat creşterea cantităţii de lichid tubar.
În sarcina extrauterină (tubară) corionul se dezvoltă excesiv, în structura sa
apărând celule deciduale, similare cu cele din corionul mucoasei uterine. Datorită
disecării muscularei tubare şi dezvoltării structurilor placentare într-un organ cu
peretele relativ subțire, sarcina tubară reprezintă o urgenţă chirurgicală deoarece
duce cel mai frecvent la hemoragie internă masivă.

Musculara este formată din fibre musculare netede dispuse în două stra-
turi: un strat circular intern şi un strat longitudinal extern. Cele două straturi pre-
zintă variaţii în ceea ce priveşte arhitectura şi volumul de fibre de la o zonă la alta
a trompei. Deşi în anumite zone stratul circular este mai bine dezvoltat, el nu
formează sfinctere funcționale. Printre fibrele musculare netede se găsește o can-
titate relativ mare de țesut conjunctiv interstiţial, bogat în fibre elastice, care se
continuă cu țesutul conjunctiv subseros. În acest strat subseros pot fi găsite fibre
musculare netede şi numeroase vase sanguine. Acest țesut ancorează direct stra-
tul muscular al trompei la structura ligamentului larg.

Seroasa peritoneală acoperă cea mai mare parte din suprafața trompei. Ea
este formată din mezoteliul peritoneal şi nu prezintă particularități la acest nivel.

Vascularizaţia şi inervaţia trompelor uterine

Vascularizaţia sanguină a trompelor. este asigurată din două surse arteriale:
artera uterină şi artera ovariană. Din artera uterină se desprind două artere tubare
(artera tubară internă şi medie), în timp ce artera ovariană dă naștere arterei tubare
externe. Cele trei artere tubare realizează mai multe anastomoze (arcadele subtuba-
re) din care pornesc ramuri sinuoase care străbat stratul subseros, tunica musculară
şi ajung în corionul mucoasei. La nivelul corionului, subepitelial se realizează o vastă
reţea anastomotică de capilare cu diametrul de circa 10-15 microni, care este com-
parabilă prin dimensiuni cu rețeaua vasculară a mucoasei intestinale.
Reţeaua venoasă colectează sângele de la mucoasă, străbate musculara şi
se continuă cu venele subseroase care vor conduce sângele spre venele ovariene
sau uterine.

215
 Histologie medicală
Vasele limfatice sunt abundente. Ele iau naştere în corionul mucoasei sub
forma unor capilare cu un capăt orb, care se anastomozează şi realizează o rețea
limfatică în corionul profund. Vasele colectoare traverscază tunica musculară ală-
turi de vasele sanguine şi se deschid în colectoarele subseroase. De aici limfa este
condusă spre staţiile ganglionare regionale (lombare).
Inervaţia trompelor uterine este simpatică şi parasimpatică. Filetele nervoa-
se vegetative provin din plexul ovarian şi din plexul uterin.
Rolul trompelor. Trompele uterine au un rol esenţial în captarea şi condu-
cerea ovulului de la ovar spre cavitatea uterină. Progresia ovulului sau a oului
fecundat spre cavitatea uterină este facilitată de prezenţa lichidului tubar, de con-
tracţia tunicii musculare şi de mişcarea cililor epiteliului mucoasei. Lichidul tubar
este format dintr-un exudat seros provenit din cavitatea peritoneală la care se
adaugă secreția celulelor neciliate din structura epiteliului tubar. El conţine ioni,
albumine, globuline, aminoacizi, glicoproteine. Lichidul tubar este absorbit la nive-
lut istmului tubar prin activitatea celulelor cu microvili şi a limfaticelor din corion.
Acest mecanism de resorbţie creează o presiune negativă spre capătul medial al
trompei, ceea ce facilitează scurgerea lichidului tubar dinspre ampulă spre istm.
Acest „curent” facilitează deplasarea ovulului sau a celulei ou. Lichidul tubar are
şi rol hrănitor pentru ovocit, spermatozoizi şi celula ou. Tranzitul ovocitului, fecun-
dat sau nu, prin trompa uterină este de aproximativ 3 zile. Secreţia lichidului tubar
este sub control hormonal. Estrogenii cresc cantitatea de lichid tubar şi compoziția
în elemente biochimice.
Trompele uterine au, de asemenea, rol în conducerea și hrănirea spermato-
zoizilor, deoarece procesul de fecundaţie are loc în treimea lor externă. La nivelul
trompei uterine spermatozoizii suferă modificări esenţiale care-i fac apți de fecun-
dare: creşterea mobilităţii şi modificări ale plasmalemei care le facilitează pene-
trarea coroanci radiata.

UTERUL
Uterul este un organ musculos, cavitar, impar şi median, situat în cavitatea
. i . = 3 SR &
pelvină, între vezica urinară şi rect. Are forma unui trunchi
de con urit în-sens
anțero-posterior,cu baza cranial, uşor bombată „în dom“, Ta aivatureareia se des-
. EI 7-3 Ca E Ețiigee d OO
chid e Fallope şi cu vârful orientaţ caudal. Extremitatea inferioară proeri="
nă în vagin, sub un unghi obtuz cu deschidrea anterioară (situație numită antsver-
sic). La femeia adultă uterul măsoară circa 6-7 cm lungime, 4 cm lățime (la nivelul
fundului uterin) şi 2 cm grosime.
Uterul prezintă trei zone:
— corpul, partea superioară, cea mai largă și cea mai dezvoltată;
— istmul, o porţiune inelară scurtă;
— colul, o porţiune cilindrică care proemină în vagin.
Din punct de vedere histologic, uterul prezintă trei tunici concentrice:

216
 Aparatul genital feminin
— tunica internă — mucoasa;
- dica medie - musculara;
— tunica externă - seroasa.
Structura histologică diferă de la o zonă anatomică la alta a uterului.

1. Corpul uterin este partea anatomică cea mai importantă morfologic şi func-
ţional. Toate tunicile prezintă modificări semnificative în timpul dezvoltării sarcinii.
Tunica internă, mucoasa sau endometrul, este subțire până la pubertate,
fiind formată dintr-un epiteliu de acoperire simplu cubic aşezat pe un corion subți-
re, sărac în celule, și substanță Tundameritală Cu glande reduse ca număr, puțirr
dezvoltate. Ea nu prezintă modificări ciclice.
În perioada genitală activă (de la pubertate şi până la menopauză), endome-
trul reprezintă structura cea mai importantă a uterului, suferind ciclic transformări
structurale şi funcționale.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de acoperire şi un corion glandular.
Epiteliu! mucoasei uterine este un epiteliu simplu cilindric, format din celule ciliate
și celule secretorii. Celulele ciliate prezintă cili mobili, scurți şi rarefiaţi. Celulele
secretorii sunt în riumăr redus, intercalate printre cele ciliate- Sunteelule cu 5ito-
plasma bazofilă, cu nucleul mare ovalar dispus în 1/3 bazată. La polul apicaTpre-
zintă granule de secreție cu conţinut glicoproteic. Epiteliul este asezat pe o mem-
brană bazală continuă subțire, care-l desparte de corion.
Corionul endometrial conţine o cantitațe mare de celule tinere de tip fibro-
blastic, limfocite şi macrofage, fibre de colagen
şi de reticulină dispuse într-o rețea
fină și laxă. Substanţa fundamentală este abundentă şi conţine o mare cantitate de
glicozaminoglicani. Datorită conţinutului mare de celule, el poartă nume! gde co-_
rion citogen. În gariau se găsesc numeroase glande endometriale tubulare drep-
te, lungi care ajung cu capătul profund până la miometru. Ele reprezintă invaginații
ale epiteliului de suprafață, fiind constituite preponderent din celule secretorii şi
rare celule ciliate.
Corionul mucoasei uterine este puternic vascularizat. Arteriolele provin din
miometru și iau un aspect spiralat (arteriole spiralate). Ele generează o rețea den-
să de capilare sanguine tipice.
Endometrul prezintă două zone distincte:
— zona superficială sau stratul funcțională, reprezentând 2/3 superficiale care
se descuamează şi se elimină ciclic;
— zona profundă sau stratul bazal, situată în treimea profundă, fiind formată din
fundul glandelor Endoniziriăle şi corionul profund; constituie zona regeneratoare.
Musculara, tunica medie sau miometrul este formată din fibre muscula-
re netede dispuse în fascicule printre care se găseşte puțină substanță fundamen-
tală şi rare fibre colagene şi elastice. În ansamblu fibrele musculare ale miometru-
lui se dispun în trei straturi: isi

217
 Histologie medicală
— un strat extern, în care fibrele au o orientare longitudinală;
— un strat mijlociu, cel mai voluminos, în care fibrele musculare au o dispozi-
ţie plexilormă; D=
— un strat intern, subțire cu fibrele dispuse longitudinal sau oblic.
OT =.: . . pe NNE Par n = e.
În realitate cele trei straturi se continuă unul cu altul fără nicr6 delimitare,
formând o structură unitară. Țesutul conjunctiv interstițial este format dintr-un
ţesut
ț conjunctivIV 1ax,
ax, Te
redus cantitativ, în care se găsesc vase de sânge, vase Timfa-
_
tice şi nervi. El se continuă direct cu corionul endometrial.
"—Miometrul este foarte bine vascularizat, comparativ cu alte structuri muscu-
lare netede. Vasele sanguine ale miometrului prezintă mai multe particularităţi
structurale şi funcţionale. Tunica medie este mai subțire, astfel că numeroase
arteriole pot avea lumenul turtit. Fibrele musculare netede din tunica medie se
continuă direct cu fibrele musculare netede ale miometrului, lipsind adventicea.
Aceste aspecte structurale asigură o hemostază rapidă şi eficientă prin pensarea
vaselor sanguine consecutiv contracției miometriale, în timpul delivrării placentei.
În graviditate, miometrul se dezvoltă paralel cu dezvoltarea fătului, atingând
dimensiuni impresionante. Dezvoltarea miometrului se face prin hipertrofia (creşte-
rea dimensiunilor) şi hiperplazia (creşterea numărului) fibrelor musculare. Astfel,
prin hipertrofie fibrele musculare ajung de la 50 la 500 şi chiar 1000 de microni.
Hiperplazia se realizează prin multiplicarea unor celule de tip fibroblastic şi transfor-
marea lor în miocite. La creşterea masei miometriale contribuie şi țesutul conjunctiv
interstițial care, de asemenea, se hipertrofiază. Celulele miometriale în sarcină capă-
tă proprietăţi secretorii, ducând la creşterea masei țesutului conjunctiv interstiţial, în
special a colagenului. După naştere, fibrele musculare revin la dimensiunile iniţiale,
iar o parte din țesutul conjunctiv interstițial este degradat pe cale enzimatică.
Tunica externă sau perimetrul, este formată dintr-un strat de țesut con-
junctiv lax subțire, acoperit în cea mai mare parte de seroasa peritoneală.
Îi ÎI

Ciclul endometrial. În perioada genitală activă, sub acţiunea hormonilor

ovarieni (estrogeni şi progesteron), endometrul suferă modificări morfofuncțio-
nale ciclice, proces cunoscut sub numele de ciclul endometrial. În ansamblu,
ciclul endometrial se derulează în paralel cu ciclul ovarian, şi are durata de circa
28 de zile.
Ciclul endometrial este împărțit în trei faze:
— faza menstruală - între prima şi a 4-a zi a ciclului;
— faza proliferativă — între a 4-a şi a 15-a zi (corespunde fazei preovulatorii
ovariene);
— faza secretorie — între a 15-a şi a 28-a zi a ciclului (corespunde fazei
postovulatorii).
Faza menstruală (sau descumativă) are loc dacă nu se produce fecundarea
ovocitului. În aceste condiţii scăderea progresivă a cantităţii sanguine de estrogeni
 Aparatul genital feminin
şi progesteron, ca urmare a atrofiei progresive a corpului galben, va antrena con-
tracţii şi relaxări ale vaselor spiralate din endometru. Scăderea bruscă a estroge-
nilor şi progesteronului (la finalul ciclului precedent) duce la o contracție accen-
tuată, prelungită a fibrelor musculare netede din tunica medie a arteriolelor spira-
late, care va antrena ischemia endometrului în 2/3 superficiale şi, în final, necroza
acestuia. Iniţial apar mici focare hemoragice în corion, urmate de descuamarea
părții superficiale a endometrului şi eliminarea acesteia. Partea profundă a endo-
metrului în contact direct cu miometrul, suferă modificări minore.
Faza menstruală durează 3-4 zile şi constă în eliminarea unei cantităţi de
circa 30-35 ml de sânge necoagulabil, detritusuri celulare (rezultate din necroza
tisulară directă, dar şi din activitatea enzimelor lizozomale eliberate de celulele
glandulare), mucus, apă, prostaglandine etc. Incoagulabilitatea sângelui menstrual
se datorează eliminării unor substanţe fibrinolitice produse de mucoasa uterină în
timpul necrozei.
La sfârşitul fazei menstruale, corionul profund rămâne denudat, îmbibat cu
sânge, cu suprafața neregulată. Eliminarea sângelui şi a resturilor endometriale se
poate prelungi între 1-3 zile de la sfârşitul fazei descuamative.
Dacă are loc fecundarea ovocitului, celulele embrionare sintetizează un hor-
mon — gonadotropina corionică umană, care acționează similar LH-ului hipofi-
zar şi menţine în funcţiune corpul galben care eliberează progesteron şi estrogeni,
principalii hormoni ce împiedică contracția arteriolelor spiralate din corion şi astfel
menstruaţia nu mai are loc,
Faza proliferativă este numită şi faza foliculinică deoarece ea sc derulează
concomitent cu dezvoltarea foliculilor ovarieni care produc foliculină. Această
fază se derulează între a IV-a şi a XIV-a zi a ciclului endometrial. După 3-4 zile de
la debutul fazei menstruale începe refacerea mucoasei pe seama zonei profunde
(bazale, regeneratoare) a endometrului. Epiteliul endometrial se reface prin proli-
ferarea epiteliului fundului glandelor endometriale. Reepitelizarea endometrului se
produce destul de rapid, în 2-3 zile întreaga suprafața a mucoasei endometriale
fiind acoperită de epiteliu. Iniţial la suprafața endometrului apare un epiteliu simplu
cubic, după care devine cilindric ciliat. Corionul, în primele zile ale fazei prolifera-
tive, mai conţine mici subfuziuni hemoragice. Este un corion dens celular, bogat în
fibroblaste. Celulele din corion se multiplică rapid prin diviziuni mitotice ceea ce
duce la creşterea grosimii endometrului de la 1 mm la circa 5 mm în numai 9-10
zile. Arterele spiralate se refac rapid şi se capilarizează în tot corionul. Glandele
endometriale cresc concomitent cu refacerea mucoasei. Ele rămân glande tubula-
re drepte, cu lumenul circular. Epiteliul glandular este format din celule secretoare
de aspect cilindric cu înălțimea de 15-20 microni, cu nucleul ovoidal dispus spre
polul bazal. Citoplasma este întunecată, bogată în organite (reticul endoplasmic
rugos, mitocondri, aparat reticular Golgi). Celulele sunt unite între ele prin desmo-
zomi, iar la polul apical prezintă microvilozități. Alte celule au citoplasma mai clară

219
 Histologie medicală
şi prezintă cili obişnuiţi. Faza proliferativă este dependentă de foliculina eliberată
de ovare.
Faza secretorie se derulează între a XV-a şi a XXVIII-a zi a ciclului endo-
metrial. În această fază, sub influența estrogenilor şi progesteronului care acțio-
nează sinergic, mucoasa uterină suferă tansformări semnificative atât la nivelul
corionului cât şi la nivelul epiteliului. Grosimea ei creşte până la circa 7-8 microni.
Glandele endometriale continuă să se dezvolte şi iau un aspect sinuos sau ușor
spiralat. Lumenul lor devine stelat sau „în dinţi de fierăstrău“, bogat în secreţii
mucoase, uşor acidofile. Înălțimea celulelor glandulare ajunge la circa 20 microni,
iar polul apical devine uşor dilatat datorită acumulării de substanţe embriotrofice.
Celulele secretorii sunt foarte abundente, în timp ce celulele ciliate sunt reduse
numeric. Unele celule prezintă microvili foarte lungi şi foarte numeroşi.
Corionul endometrial în zona bazală rămâne neschimbat, dar în zona funcțio-
nală apare un exudat serofibrinos, mai bogat sub epiteliul de suprafață. Celulele
din corion, alungite la început, devin ovalare, rotunde, cu citoplasma vacuolară,
uşor acidofilă, bogată în glicogen (celule predeciduale). Vasele sanguine sunt foarte
numeroase iar numărul de anastomoze arterio-venoase în partea superficială a
corionului este crescut.
În ultimele două zile ale acestei faze, în substanța fundamentală apar mici
subfuziuni hemoragice, mai ales în partea superficială a corionului, datorită ruperii
peretelui unor capilare.
În cazul unor cicluri anovulatorii care apar în perioada premenopauzală, datorită
absenței corpului galben şi deci lipsei de progesteron, mucoasa endometrială ră-
mâne în faza proliferativă, cu glande endometriale hipertrofiate dar cu aspectul
histologic de glande tubulare drepte.
La menopauză, datorită absenței hormonilor ovarieni, mucoasa uterină va
involua treptat, iar ciclul endometrial dispare. Prin obstrucția lumenului unor glan-
de endometriale pot apare formaţiuni chistice.

II. Istmul uterului este o mică zonăde legătură între corpul şi colul uterin.
Are forniă de îrunchi de con cu haza cranial şi cu vârtul caudal. La nivelul său
tunica internă sau mucoasa are o structură similară cu a mucoasei corpului uterin
dar este mai puţin dezvoltată. Datorită acestui fapt, inserția placentei (placentă
previa) în această zonă duce frecvent la decolări placentare cu hemoragii conse-
cutive care pun în pericol viața embrionului şi fătului.
'Tunica musculară este mult redusă datorită faptului că lipseşte stratul mijlo-
ciu al miometrului (stratul plexiform). În tunica medie există un ţesut conjunctiv
bogat în fibre elastice şi de colagen. A SS
Tunica externă este reprezentată de adventice.

III. Colul uterin sau cervixul are formă cilindrică. El continuă istmul şi
proemină în vagin.

220
 Aparatul genital feminin
Structura sa histologică este similară cu cea a istmului, fiind format dintr-o
tunică internă (mucoasa), o tunică medie (musculo-elastică) şi o tunică externă
(adventicea). PT
Colul uterin prezintă două zone: endocolul şi exocolul. Diferența majoră din-
tre cele două zone este dată de structura mucoasei. Ă
Mucoasa endocolului continuă mucoasa muco corpului uterin. Ea este formată
dintr-un cpiteliu simplu
simplu ci]
cilindric şi un corion
corisri ce are 0 grosime mult mai mică decât
la nivelul corpului uterin. Epiteliul de este format din numeroase celule
cilindrice cu car: tor rare
şi celule ciliate. Corionul are structură de țesut
conjunctiv lax în care se găsesc celule de tip fibroblastic, limfocite şi macrotăge”
În „corion se găsesc glande tubulare drepte sau ramificate, secretoare de mucus.
În urma unor inflamații cronice ale colului, glandele endocervicale acumulează
mucus în lumen, se dilată şi dau naştere unor formațiuni chistice evidente macro-
scopic şi microscopic, numite „ouăle lui Naboth'. Mucoasa endocolului se conti-
nuă brusc la nivelul orificiului extern al colului cu mucoasa exocolului.
Glandele endocervicale și celulele epiteliale secretorii au o secreție continuă, mai
abundentă în faza foliculinică decât în faza progesteronică. Ele produc o secreție mu-
coasă numită „gleră cervicală“ bogată în glicoproteine fibrilare, electroliți, lipide, glu-
cide, aminoacizi, proteine, oligoelemente, cu pH alcalin (7,2-8,5) care constituie un
mediu favorabil pentru viabilitatea spermatozoizilor. Datorită conţinutului mare de pro-
teine şi glicoproteine, glera cervicală apare pe frotiul de secreție vaginală, în ziua a 140-
a aciclului, după deshidratare, sub aspectul unei frunze de ferigă.
Glera cervicală joacă un rol esenţial şi în timpul sarcinii deoarece obstruează
canalul cervical ca un diafragm şi izolează cavitatea uterină, în care se dezvoltă
produsul de concepţie, de mediul extern.
Mucoasa exocolului este similară cu mucoasa vaginală. Ea este formată
dintr-un epiteliu pavimentos stratificaț fără keratinizare şi corion
un aglandular, de
tip coriopapilar.
Epiteliul exocolului prezintă trei straturi de celule suprapuse: bazal, interme-
diar
iar şi superficial. iza
"Stratul bazal este format dintr-un singur rând de celule cubico-cilindrice aşeza-
tepspe od membrană
Listen bazală
terta corio-papilară. Celulele prezintă citoplasma | bazofilă dato-
rită prezenţei în cantitate măr ă i Celei Nea şipori il reticululuiculege.

ie Ali UT mitotică, acest stratfii indzona îsi tiv Aa epiteliului. Celule-

le acestui strat sunt numite de cițologi şi ginecologi celule bazaleprofunde.
Stratu ititermediar este alcătuit din mai multe rânduri (5-15) de celule poliedri-
ce supraţiise, CU nuielGii sferici situați central,
Cui CItSPIasmă abundentă, puţini Ba
zofijă sau chiar acidofilă. Celulele sunt solidarizate între ele prin desmozomi (spini
intercelulări); ine evi Enițiați, motiv pentru care acest strat se mai numește şi strat
spinos. Celulele ddin partea profundă
aDl didaa stratului intermediar apar pe frotiul vaginal

221
 Histologie medicală
ca celule rotunde, mai mari decât cele din stratul bazal, cu citoplasma întunecată
(bazofilă), cu nucleul mare, rotund, dispus central. Datorită asemănărilor cu celu-
lele din stratul bazal aceste celule sunt numite frecvent „celule parabazale“ sau
„bazale externe“. Celulele din jumătatea superficială a stratului intermediar apar
pe frotiul vaginal ca celule de formă poliedrică, cu citoplasma acidofilă, fin granu-
Iară, cu nucleul ovalar normocrom. Ele sunt numite „celule intermediare“.
Stratul
superficial este format din 3-4 rânduri de celul turtesc progre-
siv spre suprafaţa epiteliului. Celulele superficiale au un aspect aplatizat, cu cito-
plașmă pună, acida, cunucleii turtiţi, pienoţici şi hipercromi. To
Celulele din epiteliul exocolylui conţin cantităţi crescute de granule de glico-
gen, care pot fi evidenţiate pe secţiunile histologice prin coloraţia PAS.
OT

” Celulele
epiteliulexoa
din și endocalului pot fi găsite în secreția vaginal. De
aceea studiul frotiului vaginal colorat adecvat (prin metoda coloraţiei Papanicola-
ou) are un rol deosebit în depistarea leziunilor precanceroase şi a cancerului inci-
pient de col uterin, una din cele mai frecvente localizări a cancerului la femeic.
Tunica musculo-elastică este destul de groasă; ea continuă tunica muscu-
Iară a corpului uterin, dar la nivelul colului fibrele musculare netede ale rio
lui se dispun în fascicule cu orientare circulară şi longitudinală, mai mult sau mai
puţin groase, separate între ele de ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice şi fibre
de colagen.
Adventicea sau tunica externă este conjunctiv lax care înveleşte
Dea Ru EeT oaFi Satul
ZA:
ei FA i
conţine vase de sânge şi nervişi leagă orga-
nui de structurile din jur. aaa.

Vascularizația şi inervaţia uterului

Uterul primeşte cea mai mare cantitate de sânge prin arterele uterine, ramuri
directe ale arterelor iliace interne. Cantități mici de sânge primeşte prin interme-
diul arterelor ovariene şi arterelor ligamentelor rotunde. Arterele uterine emit ra-
muri colaterale destinate colului şi corpului uterin. Din aceste colaterale pornesc
ramuri care pătrund în miometru şi realizează o vastă rețea anastomotică arterială
la nivelul stratului plexiform al miometrului. Din aceasta pornesc ramuri arteriale
spre toate tunicile uterului.
Spre endometru pornesc două tipuri de artere:
— unele scurte, numite şi artere nutritive, care vascularizează stratul profund al
miometrului şi partea bazală, regeneratoare a endometrului, Aceste vase nu sunt
hormonodependente şi, deci, nu prezintă modificări funcționale în timpul ciclului ova-
riano-endometrial. În partea bazală a endometrului există numeroase anastomoze
arterio-venoase care, premenstrual, scurtcircuitează vasele superficiale accentuând
necroza şi limitând pierderile sanguine în timpul perioadei menstruale.
— altele lungi, funcţionale, cu aspect spiralat (se mai numesc şi arteriole heli-
cine) care vascularizează 2/3 superficiale ale endometrului. Aceste artere sunt

222
 Aparatul genital feminin
hormonodependente. Ele cresc în timpul fazei foliculinice, se capilarizează abun-
dent, realizează anastomoze arterio-arteriale în pătura funcțională a endometrului
şi se răsucesc puternic în faza progesteronică a ciclului endometrial. În ultimele
zile ale ciclului peretele lor se contractă puternic datorită scăderii nivelului sanguin
al hormonilor ovarieni şi declanşează ischemia locală cu necroza endometrului.
Venele au un traiect invers decât arterele. Ele realizează numeroase plexuri
venoase în miometru, evidente foarte bine în sarcină.
Vasele limfatice au o importanţă deosebită în patologia tumorală a uterului.
Există trei reţele de limfatice: mucoasă, musculară şi seroasă. Ele dau naştere la
trunchiuri colectoare care se îndreaptă spre marginile uterului şi de aici spre gan-
glionii iliaci sau inghinali.
Inervaţia uterului este preponderent vegetativă, simpatică şi parasimpatică,
având ca punct de plecare plexul hipogastric inferior.

VAGINUL
Vaginul este un conduct musculo-membranos, impar, situat pe linia mediană,
de formă aplatizată, care”'se Tnseră pe colul uterin, târ extremitatea inferioară se
deschide în vestibulul vulvăr. Peretele său este format din trei tunici: mucoasa,
musculara şi adventicea. PT
Mucoâsa este acoperită de o peliculă de mucus de origine uterină. Ea pre-
zintă o serie de pliuri transversale atât pe peretele anterior cât şi pe cel posterior.
Din punct de vedere histologic este o mucoasă coriopapilară formată dintr-un
epiteliu statificat fără Keratinizare şi un câte Borat în PE Glastieă şi de colagen.
“Epiteliul mucoasei vaginale are o structură identică cu epiteliul exocolului.
Este format din trei straturi de celule: bazal, intermediar şi superficial.
”Stratul bazal este format dintr-un singur rând de celule cubico-cilindrice cu
diametrul de circă TUînieroni. Citoplasma este omogenă, bazofilă, datorită numă-
rului mare de organite celulare, iar nucleul este rotund situat central. Este numit şi
strat germinativ deoarece celulele din acest strat sunt Surprinse adesea în mitoză.
Prin activitatea mitotică a celulelor din stratul bazal sunt compensate pierderile
celulare de la suprafaţa epiteliului.
Stratul intermediar prezintă două zone: zona parabazală şi zona intermediară
propriu-zisă. Zona parabazală este formată din câteva rânduri de celule situate
imediat deasupra stratului bazal, celule care provin din diviziunea celulelor bazale.
Supt celule de formă ovalară, cu diametrul de circa 15 microni, nucleul mare vezi-
culos, cu cTtopIasrm Bazorile Zona intermediară propriu-zisă este formată din
celule poliedrice cu citoplasma uşor acidofilă, nucleul rotund situat central, unite
îgtre ele prin desmozomi. i -
Stratul superficial este format, la rândul său tot din două zone: zona granuloa-
să şi zona superficială propriu-zisă. Zona “granuloasă”25 este reprezentată 0R-3-4

223
 Histologie medicală
rânduri de cel ite de circa 25-40 microni, cu citoplasma neomogenă dato-
rită prezenţei unor granule bazofile. Zona superfi icială propriu-zisă este formată
din 2-3 rânduri de celule pavimentoase, care l ilă, iar
nucleul este picnotic, central şi hipercrom._
Celulele epiteliului vaginal, similar cu cele din epiteliul exocolului, prezintă
numeroase granule de glicogen care se evidenţiază prin coloraţia cu carmin Best
sau prin colorația cu Acidul Periodic Schiff (PAS).
Stratificarea şi aspectul microscopic al epiteliului vaginal exprimă evoluția
celulelor din stratul bazal până în stratul superficial. Celulele iau naştere în stratul
bazal şi evoluează spre suprafața epiteliului după care se desprind şi se elimină
odată cu secreția vaginală.
Corionul mucoasei vaginale este un corion papilar, aglandular, bogat înîn fibfibre
elastice; fibre de colagen şi vase sanguine. Celulele din corion sunt reprezentate
de fibroblaste, limfocite, plasmocite, mastocite şi macrofage. În stări inflamatorii
(vaginite) căntitatea de celule de tip limfoplasmocita crofagic
pic creşte.
PR ap eram a C AN planuri:
unul longitudinal extern şi ircular intern. În realitate cele două planuri de
fibre musculare sunt ancorate şi angrenate unul cu altul astfel încât musculara
vaginală are o structură plexiformă. Printre fibrele musculare se găseşte o canti-
tate mică de țesut conjunctiv bogat în fibre elastice, vase de sânge, Vase limfatice
şi filete nervoase. În apropierea orificiului extern al vaginului, „ fibrele musculăre
netede se ancorează de fibrele musculare striate provenite din fibrele musculare
ale perineului şi din ridicătorii anali.
Adventicea este un strat de țesut conjunctiv lax greu de individualizat care
delimitează Îa exterior peretele organului şi-l ancorează de organele şi structurile
histologice din jur. În adventice se găsesc numeroase vase de sânge şi limfatice,
filete nervoase şi adipocite grupate în lobuli adipoşi.
N i ana Aia ua n on ai st i
Vascularizația şi inervația vaginului -

Vaginul primeşte sânge arterial din mai multe surse. Cea mai mare cantitate
de sânge este asigurată de artera vaginală, ramură a arterei uterine; alte artere
mai mici au originea în artera hipogastrică, artera rectală mijlocie sau artera ruşi-
noasă internă. Aceste artere se capilarizează abundent în tunica musculară și în
corionul mucoasei.
Venele pleacă dintr-o rețea mucoasă şi una musculară. În adventicea pereţi
lor laterali iau naştere mai multe plexuri venoase care drenează sângele spre vena
iliacă internă.
Vasele limfatice iau naştere în corionul mucoasei şi în musculară. Ele dre-
nează limfa spre ganglionii sacraţi sau spre ganglionii inghinali. ai
Nervii simpatici şi parasimpatici provin din plexul vegetativ hipogastric infe-
rior, în timp ce inervaţia senzitivă provine din nervul rușinos.

224
 Aparatul genital feminin
Citologia exfoliativă vaginală

Celulele superficiale ale epiteliului vaginal se descuamează şi cad în lumenul

organului în glera produsă de celulele din endocol şi celulele secretoare ale endome-
trului. Ele se acumulează în fundul de sac vaginal, dar pot fi găsite la orice nivel al
cavităţi vaginale. Ele pot fi recoltate fie prin aspirație, fie prin periere, fie prin „racla-
rea“ suprafeţei mucoasei vaginale şi etalate pe o lamă de sticlă utilizată în studiul
histologic. Se realizează astfel un frotiu vaginal. Acesta poate fi colorat cu Giemsa,
hematoxilină-eozină, PAS-hematoxilină, albastru de metilen etc. Cea mai utilizată
colorație pentru studiul citologiei vaginale este însă colorația Papanicolaou.
Pe un frotiu vaginal se pot găsi mai multe tipuri de celule:
— celule din stratul bazal — sunt celule rotunde sau ovalare, cu diametrul de
circa 15-20 microni, cu nucleul rotund, mare hipercrom, cu citoplasma intens ba-
zofilă. Acest tip de celule se găsesc rar în secreția vaginală, dar apar mai frecvent
după castrare chirurgicală, menopauză sau leziuni diverse (eroziuni) ale mucoasei
vaginale sau exocolului;
— celule suprabazale (parabazale) sunt celule ovalare de dimensiuni puţin mai
mari decât cele bazale (diametrul: 20-25 microni), cu nucleul mare rotund, hipocrom
şi nucleolat, cu citoplasma bazofilă şi neomogenă, datorită prezenţei unor vacuole;
— celule intermediare sunt celule poliedrice, cu diametrul de circa 25-30 mi-
croni, cu nucleul rotund, hipercrom, cu citoplasma slab bazofilă şi neomogenă,
bogată în vacuole;
— celule granulaee au dimensiuni de circa 30-50 microni, cu nucleul mai mic,
hipercrom, cu citoplasma slab acidofilă, cu granule fine de culoare variabilă de la
roz la albastru;
— celule superficiale au diametrul de 40-60 microni, nucleul picnotic, hiper-
crom citoplasma abundentă, neomogenă, intens acidofilă;
— celule cilindrice cu caracter secretor sau ciliate provenite din mucoasa
endocolului sau mucoasa endometrială;
— celulele epiteliale de metaplazie sau celule maligne (examenul citovaginal
este esenţial în depistarea precoce a cancerului de col uterin, cea mai frecventă
localizare a neoplaziilor la femeie).
— alte elemente: granulocite, rare limfocite, hematii (în caz de leziuni profun-
de ale mucoasei sau postmenstrual), mucus, bacili Dăderlein (bacili saprofiți pre-
zenţi în mod constant în secreția vaginală, capabili de a degrada unele componente
glucidice din citoplasma celulelor intermediare până la acid lactic), agenţi patogeni
(Trichomonas vaginalis, Gonococ, Candida etc.).

„Ciclul vaginal

Epiteliul vaginal este un ţesut hormonodependent care suferă modificări ci-

clice în corelaţie cu ciclul utero-ovarian. Trebuie arătat că modificările histologice
ale epiteliului vaginal sunt mult mai mici decât ale mucoasei uterine. Studiul frotiu-

225
 Histologie medicală
rilor de secreție vaginală dă informaţii foarte utile despre statusul hormonal al
femeii, despre funcţionalitatea aparatului genital feminin, prezenţa unor leziuni
maligne sau premaligne la nivelul căilor genitale sau prezența unor agenți patogeni
(candida, trichomonas, gonococ etc.).
O cantitate normală de hormoni ovarieni (estrogeni și progesteron) asigură inte-
pritatea structurală şi funcțională a mucoasei vaginale. Lipsa hormonilor ovarieni sau
prezenţa lor în cantitate redusă determină o atrofie marcată a mucoasei vaginale.
În prima fază a ciclului utero-ovarian (faza preovulatorie), sub influența estro-
genilor, în secreția vaginală se găsesc preponderent celule din stratul superficial, cu
citoplasma acidofilă şi nucleul picnotic. Indicele picnotic (procentul de celule cu
nucleul picnotic) este de circa 60-90%, iar indicele acidofilic (procentul de celule
acidofile) este de 60-80%. Aceşti indici au valoare maximă în momentul ovulaţiei.
În faza a Il-a a ciclului utero-ovarian (faza postovulatorie), sub influența pro-
gesteronului, în frotiul vaginal se găsesc preponderent celule din stratul intermediar,
dispuse în insule (grupate), celule care prezintă un nucleul hipercrom, rotund, situat
central, iar citoplasma este bazofilă. Celulele prezintă frecvent plicaturări.
În perioada prepubertară şi după instalarea menopauzei numărul de celule
din frotiul vaginal este redus. În plus, pe frotiu se găsesc preponderent celule din
stratul bazal sau suprabazal, celule de dimensiuni mai mici, sferice, cu nucleul
rotund, mare, hipocrom, nucleolat, dispus central şi cu citoplasma intens bazofilă.

ORGANELE GENITALE EXTERNE

Organele genitale externe sunt reprezentate de: labiile mici, labiile mari şi
clitorisul. Toate aceste organe alcătuiesc vulva
Labiile mici sunt două repliuri tegumentare cu orientare cranio-caudală care
delimitează vestibulul vaginal. Sunt formate dințr-un epiteliu pavimentos cu kera-
tinizare similar epidermului, cu numeroase celule pigmentare. In.derm prezintă
numeroase fibre elastice, vase de sânge, filete nervoase şi adipocite. În pesânzir
me se continuă cu hipodermul.
Labiile mari sunt două repliuri cutanate, simetrice, dispuse cranio-caudal
POT i T PI Erei
care delimitează fanta vulvară. Sunt formate din epiteliu de tip malpighian cu ke-
raţinizare bogat în celule pigmentare sub care se găseşte un derm fibro-elâstic
bine vascularizat cu numeroase glande sehacee și sudoripare, terminaţii nervoase
likere, fire de păr. Hipodermul este uneori bine reprezentat, uneori „hipertiotiat”.
Clitorisul este un mic erectil, similar unui penis de mici dimensiuni, format din:
— glandul clitorisului - careproemineă în partea anterioară a vulvei. Din punct
de vedeSTiistoTogic este formit dintr-un epiteliu de tip malpighian cu Keratinizare
redusă, așezat pe un derm papilar în care se găsesc numeroase filete nervose
libere şi încapsulate, vase de sânge şi glande sebacee modificate similare glande-
lor Tyson de la glandul penisului;

226
 Aparatul genital feminin
— corpii cavernoşi — partea profundă, formată din țesut erectil. Corpii caver-
noşi se însEră
pe Tâmura ischiopubiană ă coxaliilul,
se unesc pe Tintă mediană şi
formează corpul clitorisului. Ștroma. corpilor cavernoși conţine o vastă rețea de
lacune vasculare separate unele de altele prin septuri conjunctive bogate în fibre
musculare netede. Vasele de sânge reprezentate de arteriole şi venule sunt, de
asemenea, bine dezvoltate.
Glandele vestibulului vulvar sunt reprezentate de numeroase glande mu-
coase redea DrEfa vulva în timpul actului sexual.
De mare importanţă clinică sunt glandele vestibulare mari, cunoscute sub
numele de elandele Bartholin, a căror inflamație determină „bartolinita”. Sunt
glande hormono-dependente ătoarece înainte de pubertate apar ca nişte rudimen-
te şi se dezvoltă rapid după pubertate; la menopauză involuează.
Glandele Bartholin au mărimea unui bob de mazăre, dar pot să ajungă la
mărimea unei migdale. Sunt glande tubulo-acinoase, lobulate, formate de un epite-
liu secretor cu aspect cubic, care secretă un lichid filant, vâscos, bogat în mucus,
colorabil cu mucicarmin. În stroma conjunctivă a glandei se găsesc fibre elastice,
fibre de colagen şi numeroase fibre musculare netede. Secreţia este eliberată prin
intermediul unui canal excretor care se deschide în vestibulul vaginal între labiile
mici şi himen. În timpul actului sexual, contracția fibrelor musculare netede din
stromă și a celor striate din muşchiul constrictor al vaginului determină eliminarea
rapidă a secreției în vestibulul vaginal.

PLACENTA
Placenta este un organ tranzitoriu al aparatului genital feminin, prezent nu-
mai în stare de graviditate. Are formă discoidală, consistență moale, grosimea de
im 2-4 cm şi cu diametrul variabil de la câțiva FilimotTin prieaele stadir de:
evoluţie a sarcinii) până la circa 20-25 cm (la sfârşitul perioadei de graviditate).
Formarea placentei. La formarea placentei contribuie atât structurile em-
brionare (trofoblastul) cât şi cele materne (endometrul). Trofoblastul apare foarte
devreme. Astfel, după realizarea fecundării ovocitului (care are loc în 1/3 externă
a trompei uterine, moment în care este finalizată a doua diviziune de maturaţie prin
apariţia celulei ou şi eliminarea celui de-al II-lea globul polar), celula ou, învelită de
membrana pellucida, începe să se dividă şi, prin mişcările trompei uterine, se de-
plasează pasiv spre cavitatea uterină. Celulele rezultate din diviziunea celulei ou
se numesc blastomere. După 3-4 zile de la fecundare rezultă o formaţiune celula-
ră compactă, învelită la periferie de membrana pellucida, numită morulă.
Ritmul de diviziune al blastomerelor este neuniform. Unele se vor divide mai
rapid şi vor forma discul embrionar, în timp ce altele se vor divide mai lent şi vor
forma anexele embrionare. Prin acumularea de lichid în centrul morulei și dispu-

227
 Histologie medicală
nerea la periferie a blastomerelor rezultă o cavitate centrală numită blastocel, iar
stadiul de dezvoltare poartă numele de blastocist. Blastomerele periferice aşezate
într-un singur rând se aplatizează și vor genera trofoblastul.
Blastocistul rămâne în cavitatea uterină (în secreția de la suprafața mucoa-
sei) 2-3 zile, timp în care membrana pelucida se subțiază și dispare. După această
dată, celulele trofoblastului invadează mucoasa uterină şi se produce astfel nidaţia
sau implantarea embrionului. Implantarea are loc datorită eliberării unor proteaze
de către celulele trofoblastului care permit distrugerea epiteliului de suprafaţă al
endometrului şi pătrunderea trofoblastului în profunzimea mucoasei uterine. Uneori,
prin ruperea vaselor din corion, în timpul nidaţiei, poate apărea o mică hemoragie
care simulează o hemoragie menstruală.
În timpul nidației trofoblastul se diferenţiază în două straturi:
— sinciţiotrofoblastul — stratul extern, format dintr-o masă citoplasmatică în
care se găsesc numeroase mitocondrii, reticul endoplasmic rugos, aparat Golgi,
vacuole cu lipide şi colesterol şi numeroşi nuclei voluminoşi;
— citotrofoblastul (stratul Langhans) dispus intern, format din celule mono-
nucleare cu citoplasma mai clară, în care se găsec mitocondrii, ribozomi liberi,
poliribozomi, puţin reticul endoplasmic rugos şi granule de glicogen. Celulele Lan-
ghans se joncţionează între ele, dar şi cu sincițiotrofoblastul prin desmozomi şi
zonulle ocludens (tight junctions).
Pătrunderea sincițiotrofoblastului în mucoasa uterină edemațiată şi hipervas-
cularizată antrenează ruperea arteriolelor şi venulelor din corion şi formarea unor
lacune comunicante pline cu sânge.
La începutul săptămânii a III-a de evoluţie intrauterină, trofoblastul, în con-
tact direct cu mucoasa uterină, emite prelungiri formate exclusiv din citotrofoblast
şi sincițiotrofoblast, numite vilozități coriale primare. După pătrunderea mezen-
chimului embrionar în axul acestor vilozităţi, vilozităţile primare se transformă în
vilozităţi secundare. La sfârşitul săptămânii a III-a, în axul mezenchimatos al
vilozităţilor secundare apar progresiv vase de sânge aparținând circulației embrio-
nare. Se formează astfel vilozitățile coriale terțiare care fac posibile schimburile
de substanțe nutritive dintre circulația maternă şi cea embrionară.
Mucoasa uterină, după implantarea embrionului, suferă transformări profun-
de şi poartă numele de deciduă. Imediat sub epiteliul de suprafață, celulele din
corion se transformă în celule deciduale. Astfel prin sinteza şi încărcarea cu sub-
stanțe embriotrofice acestea devin poliaerice, sferice sau ovalare, turgescente, de
aspect epitelioid, cu nucleul mare, dispus central, hipocrom datorită dispunerii mai
laxe a cromatinelor, cu nucleoli evidenți. Citoplasma este acidofilă, neomogenă,
vacuolară (datorită acumulării de vacuole lipidice), bogată în granule de glicogen
şi glicozaminoglicani. Numărul foarte mare al acestora realizează „decidua com-
pacta”. În partea profundă a mucoasei endometriale glandele endometriale se
dilată foarte mult, lumenul acestora fiind plin cu secreție, epiteliul glandular devine
cubic, iar în corion celulele sunt mai rare şi realizează „decidua spongioasa”.

228
 Aparatul genital feminin
Mucoasa uterină prezintă trei zone:
— decidua bazală situată între embrion şi miometru care suferă modificări
minime şi va permite regenerarea endometrului după naştere;
— decidua compactă care participă la realizarea placentei;
— decidua parietală reprezentată de restul endometrului care nu participă
direct la formarea placentei ci tapetează cavitatea uterină.

Structura placentei

Placenta este formată din două părţi: placenta fetală şi placenta maternă.
Placenta fetală este formată din: epiteliul amniotic, placa corială şi cotile-
doanele, nea
Epiteliul amniotic _tapetează placenta pe fața internă (spre cavitatea am-
niotică)- Este un epiteliu simplu cubic aşezat pe o membrană bazală continuă.
Celulele sale secretă lichid amniotic.
Placa corială este un ţesut mezenchimatos bogat în substanţă fundamenta-
lă, celule şi vase de sânge. deprindcirră
Din ca se 15-20 de proeminențe numite
trunchiuri viloase care se ramifică şi dau naştere vilozităților placentare. Un
trunchi vilos împreună cu totalitatea vilozităților placentare desprinse din el for-
mează un cotiledon. Vilozităţile placentare sunt acoperite de trofoblast (sinciţio-
trofoblast şi citotrofoblast). Din luna a IV-a, stratul Langhans se subțiază şi dispa-
re, epiteliul vilozitar fiind format numai din sincițiotrofoblast care permite un schimb
mai mare de substanțe între circulația maternă şi cea fetală. Axul vilozităților
placentare conţine un țesut mezenchimatos bogat într-o substanță fundamentală
PAS-pozitivă, numeroase celule de tip macrofagic (celulele Hofbauer), puţine ele-
mente fibrilare şi numeroase capilare sanguine.
Placenta maternă este formată din deciduă, septurile intercotiledonare şi
lacurile sanguine. i
Decidua este reprezentată de mucoasa uterină mult modificată în timpul ni-
daţiei şi în stadiile următoare ale evoluţiei embrionare, sub influenţa hormonilor
ovarieni. Astfel, partea superficială a deciduei conține numeroase celule aparţi-
nând corionului endorietriaT
de mari dimensiuni, rotunde, ovalare sau polieărice,
cu âspect epitelioid, cu citoplasma vacuolară încărcată cu substanţe mbriotrofi-
se, care formează decidiia compacta. Sub decidua compacta se găseşte deci-
dua spongioasa care conţine multiple glande endometriale dilatate, remaniate.
Decidua bazală reprezintă partea profundă a endometrului.
O partea din decidua bazală, dispusă în imediata vecinătate a miometrului nu
participă la formarea placentei şi nu este influențată de hormonii ovarieni. Ea
formează o pătură de endometru care va permite regenerarea mucoasei uterine
după naştere, când are loc eliminarea placentei în totalitatea sa.
În deciduă, cu excepția părții celei mai profunde, se găsesc cavități mari,
pline cu sânge matern, numite „lacuri sanguine”. Aceste cavități rezultă din eroda-

229
 Histologie medicală
rea enzimatică a endometrului de către trofoblastul embrionar, care a erodat şi
pereţii arteriolelor şi venulelor. Sângele acestor lacuri este continuu înlocuit dato-
rită faptului că lacurile sanguine reprezintă „o anastomoză largă” între circulația
arteriolară şi cea venoasa a endometrului. Lacurile sanguine sunt delimitate de
porțiuni de deciduă care formează septurile intercotiledonare.
În lacurile sanguine plutesc libere cotiledoanele şi vilozităţile placentare. Aici
se realizează schimburile dintre circulaţia maternă şi cea fetală.
Între sângele matern şi cel fetal nu există continuitate, cele două sisteme
sanguine fiind separate de epiteliul vilozităţii placentare, membrana bazală acestu-
ia şi de peretele capilarelor sanguine din vilozitatea placentară. Se realizează ast-
fel o structură cu rol de barieră selectivă care nu poate fi traversată de bacterii,
proteine mari etc., dar poate fi străbătută de aminoacizi, glucoză, ioni, vitamine,
hormoni, anticorpi, gaze respiratorii etc.

Histofiziologia placentei

Placenta este un organ complex care asigură schimburile de gaze şi metabo-

liţi dintre circulaţia maternă şi cea fetală. La nivelul placentei sângele fetal cedea-
ză dioxid de carbon (CO,) şi se încarcă cu oxigen (0,); deci placenta reprezintă
“plămânul fetal”. În plus prin placentă trec din sângele matern în cel fetal o serie
de metaboliți necesari vieţii şi dezvoltării embrionului (apă, electroliți, proteine,
glucide, vitamine, hormoni, etc.) şi sunt eliminaţi din circulaţia fetală o serie de
cataboliţi rezultați din oxidările celulare (uree, acid uric, creatinină, deșeuri hormo-
nale etc.). Aceste schimburi materno-fetale se realizează prin procese de difuziu-
ne pasivă datorită unor gradiente de concentrație diferită dintre cele două sisteme
circulatorii, dar şi prin mecanisme de transfer activ şi selectiv realizate de pla-
centă. Substanțele cu greutatea moleculară cuprinsă între 600 şi 1000 daltoni trec
foarte uşor prin bariera placentară.
Din păcate, bariera placentară este imperfectă, structura ei fiind străbătută
de medicamente, substanțe toxice, virusuri (variolă, varicelă, rujeolă, rubeolă, en-
cefalitice, HIV etc.) care pot produce fătului malformații grave sau stări de boală.
Placenta este un important organ endocrin. În primele două luni de sarcină,
sincițiotrofoblastul produce un hormon glicoproteic, gonadotropina corionică
umană (HCG) care întreţine activitatea secretorie a corpului galben din ovar.
După involuţia corpului galben (din luna a III-a) placenta produce hormoni steroizi
(estrogeni şi progesteron) necesari pentru dezvoltarea fătului. De asemenea,
sinciţiotrofoblastul elaborează mai mulți hormoni polipeptidici similari cu cei pro-
duşi de hipofiză sau hipotalamus: kormonul lactogen placentar uman (somato-
mamotropina corionică umană), care este implicată în creşterea glandei mamare,
corticotropina corionică şi tirotropină corionică cu efect asupra glandelor su-
prarenale şi respectiv tiroidei.

230
 Aparatul genital feminin
Celulele deciduale secretă şi ele o serie de hormoni cu acțiune paracrină:
prolactina (care determină contracția fibrelor musculare netede), relaxina (care
contracarează efectele prolactinei) şi prostaglandine.

GLANDA MAMARĂ
Glandele mamare sunt glande cu secreție exocrină, anexe ale pielii care se
dezvoltă, ca şi glandele sudoripare, din epidermul embrionar. La bărbat ele au un
aspect rudimentar toată viața. La femeie ele încep să se dezvolte la pubertate,
prezintă modificări morfofuncționale legate de starea fiziologică sau patologică a
aparatului genital şi involuează la menopauză.
Glandele mamare sunt glande agminate, fiind formate din circa 18-20 de
glande
tip-tubulo-acinos
compuse de sau tubulo-alveolar, înconjurate de țesut coni-
junctiv fibros şi adipos, care constituie lobuli glandulari. Fiecare lobul îşi trimite
produsul de secreție printr-un canal galactofor care se deschide la nivelul mame-
lonului alături de celelalte canale galactofore din mamela respectivă. Mamelonul
are formă cilindro-conică şi este situat în centrul unei areole. Atât mamelonul cât
şi areola sunt acoperite de un epiderm intens pigmentat. În dermul areolei şi mame-
lonului există numeroase fibre elastice şi de colagen, dar şi fibre musculare netede
care, prin contracția lor, produc erecţia mamelonului. Tot în derm există numeroa-
se glande sebacee modificate (glandele Montgomery) şi numeroase terminaţii
nervoase libere şi încapsulate.
Fiecare lobul glandular este format din parenchim şi stromă.
Parenchimul glandular este format din adenomeri (componenta secretorie) şi
canale galactofore (componenta excretori€). Adenomerii au formă tubulo-acinoa-
să fiind formaţi dintr-un epiteliu simplu cubic aşezat pe o membrană bazală conti-
nuă.
vă. Ce
Celulele secretorii au citoplasmă abunden
abundentă, bogată în organite citoplasmati-
ce,înîn special reticul endoplasmic, ribozomi, mitocondrii şi aparat reticular Golgi.
Nucleul este rotund, dispus central sau în 1/3 inferioară. Celulele se joncționează
între Ele prin deEmezatnt ŞI prin alte tipuli de joncţiuni intercelulare. Între polul
bazal al celulelor secretoare şi glandilemă există celule mioepiteliale. Din adeno-
mer, secreția este eliberată în canalul galactofor intralobular care are un lumen
mic delimitat de un epiteliu simplu cubic. În peretele acestor canale se pot găsi
celule mioepiteliale dispuse discontinuu. Canalele intralobulare se continuă cu ca-
nalele extralobulare sau interlobulare care prezintă un epiteliu bistratificat cubic.
Acestea converg şi formează canalul galactofor al lobulului care prezintă un epi-
teliu bistratificat cilindric. În porţiunea terminală, canalul galactofor prezintă un
epiteliu stratificat de tip malpighian care se continuă cu epidermul. E se deschide
la nivelul mamelonului printr-un por galactofor.
Stroma reprezintă țesutul conjunctiv de susținere al parenchimului glandular.
Există o iestromă intralobulară
E a ii (formată din septuri fine de țesut conjur conjunctiv care

231
 Histologie medicală
înconjoară fiecare acin glandular în care există numeroase capilare sanguine, vase
limfatice şi terminaţii nervoase libere) şi o stromă perilobulară bogată în fibre de
colagen şi țesut adipos. a azi
În graviditate sistemul glandular al mamelei creşte foarte mult: canalele excre-
toare proliferează şi se ramifică formând noi lobuli; adenomerii iau formă alveolară;
celulele secretorii devin cilindrice, voluminoase, cu citoplasma abundentă, cu un conținut
ridicat de vacuole lipidice. Organitele celulare devin mai numeroase şi produc o
secreție alb-gălbuie lactescenţă, care se acumulează în cavitatea alveolară.
Creşterea glandei mamare în graviditate este stimulată de prolactină, hormo-
nii sexoizi ovarieni şi placentari, hormonul lactogen placentar şi hormonii corticos-
teroizi. Estogenii stimulează dezvoltarea canalelor excretoare în timp ce progeste-
ronul stimulează formarea şi dezvoltarea adenomerilor.
În lactaţie produsul de secreție (laptele) din primele zile este bogat în protei-
ne, glucide şi lipide şi poartă numele de colostru. Laptele matern conţine apă,
proteine, glucide, glicoproteine, lipide, vitamine, ioni, factori de creştere, hormoni,
imunoglobuline, etc. Acestea se elimină în cavitatea alveolară prin merocrinie,
împreună cu polul apical al celulei secretoare. Stimularea mamelonului de către
nou-născut determină pe cale reflexă eliberarea de ocitocină din sistemul hipota-
lamo-hipofizar care duce la contracția celulelor mioepiteliale din peretele alveole-
lor şi expulzia laptelui.
Glandele mamare, fiind structuri hormonosensibile, suferă modificări minore
şi în timpul ciclului ovarian. În perioada premenstiuală apare o congestie vascula-
ră care determină creşterea de volum a glandei, uneori dureroasă şi cu stare de
tensiune. Epiteliul acinar prezintă semne discrete de activitate secretorie, iar în
cursul menstruației poate apărea o picătură de secreție la nivelul mamelonului.
Fenomenele regresează în câteva zile.

232
 ORGANELE DE SIMT

Pentru a se integra şi a se adapta la condițiile mereu schimbătoare ale mediului

ambiant, organismul uman primeşte din mediul extern multiple informaţii sub formă
de stimuli mecanici, termici, chimici sau luminoşi, prin intermediul unor formaţiuni
anatomice complexe numite analizatori.
Un analizator este format din trei componente:
— componenta periferică, reprezentată de organul de simţ;
— componenta de conducere, formată de calea nervoasă aferentă;
— componenta centrală, reprezentată de o arie din sistemul nervos central
(scoarţa cerebrală).
Există mai mulţi analizatori. Fiecare analizator are receptori, căi aferente şi
arii de proiecție corticale, specifice.
Organele de simţ sunt capabile să capteze, să selecteze şi să diferențieze
variatele forme de energie din mediul extern, pe care le transformă apoi în impulsuri
nervoase ce conţin multiple informații codificate. Aceste informaţii ajung pe căi
specifice la nivelul encefalului unde sunt analizate, integrate şi transformate în
senzaţii specifice.
Unele organe de simţ (cum sunt cele pentru tact, presiune, durere, temperatură)
au o distribuţie largă, în timp ce altele (pentru auz, văz, gust şi miros) se găsesc în
zone bine delimitate ale organismului uman.

OCHIUL
Ochii au o importanță deosebită în integrarea organismului în mediul ambiant,
deoarece aproximativ 90% din informaţiile din mediul extern sunt recepționate
de ochi.
Ochii sunt organe de simţ specializate în detecția şi analiza semnalelor
luminoase, având în structura lor o prelungire modificată a sistemului nervos central
(retina) care, sub acțiunea fotonilor, este capabilă să genereze influxuri nervoase.
Situat în orbită, ochiul este constituit din globul ocular şi structurile anexe.

233
 Histologie medicală
GLOBUL OCULAR
Globii oculari sunt organe pereche care au o formă aproximativ sferică. Peretele
lor este constituit din trei tunici concentrice:
— tunica externă, formată din sclerotică (o structură conjunctivă fibroasă, groasă,
inextensibilă, opacă) care formează cea mai mare parte a peretelui ocular și cornee
(o structură conjunctivă transparentă) situată în partea anterioară a globului ocular.
— tunica medie, numită zractul uveal (formată din țesut conjunctiv bogat
vascularizat) alcătuită din: coroidă, corpul ciliar şi iris;
— tunica internă sau retina (tunica nervoasă) formată la rândul sau din retina
vizuală şi retina oarbă.
În interiorul globului ocular se găsesc mai multe medii transparente care
facilitează pătrunderea luminii şi focalizarea acesteia pe retina vizuală. Acestea
sunt: corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros.
Anatomic, globul ocular prezintă:
— un segment anterior în care se găsesc structurile refractare (corneea și
cristalinul) care facilitează formarea imaginii la nivelul retinei vizuale. Acest segment
este divizat într-o cameră anterioară (cuprinsă între cornee şi iris) şi o cameră
posterioară (cuprinsă între iris şi cristalin). Ambele camere conţin umoare apoasă,
un lichid care se reînnoieşte permanent şi care hrăneşte structurile avasculare ale
polului anterior al ochiului. Tot umoarea apoasă este responsabilă de menţinerea
unei presiuni constante la nivelul globului ocular. Creşterea presiunii intraoculare
determină glaucomul.
— un segment posterior, cuprins între cristalin şi retină între care se găseşte
corpul vitros.

Sclerotica reprezintă învelișul extern al ochiului, fiind similară cu capsula

unui organ. Ea asigură o protecţie mecanică foarte eficientă globului ocular, fiind
rezistentă şi bine ancorată în orbită. În partea anterioară a globului ocular ea se
continuă cu corneea, structură transparentă care permite trecerea razelor luminoase.
Grosimea scleroticii variază de la 0,5 la 1 mm, în funcţie de regiunea anatomică
(0,5 mm în apropierea joncțiunii corneo-sclerale şi 1 mm la polul posterior al ochiului)
și de vârsta individului.
Histologic, sclerotica este constituită din fascicule de fibre colagene dispuse
în straturi paralele în interiorul unei lame, dar cu orientare diferită față de fibrele
colagene din lamele supra- sau subiacente. Grosimea lamelor variază de la 10 la
100 de microni. Printre fibrele de colagen se găsesc puţine fibre elastice dispuse
într-o reţea neordonată, rare fibrocite sau fibroblaste, rare vase sanguine.
Pe suprafața externă a scleroticii se inseră tendoanele mușchilor extrinseci ai
globului ocular care asigură mobilitatea ochiului şi multiple fibre conjunctive care
se inseră pe capsula Tenon prin care ochiul este fixat în orbită. Între capsula Tenon
şi sclerotică există un spațiu, numit spaţiul episcleral, ocupat de un țesut conjunctiv

234
 Organele de simţ
lax care permite rotirea globului ocular, bogat în vase sanguine destinate sceroticii
şi capsulei Tenon. Între scerotică şi tractul uveal se găseşte un spaţiu fin numit
stratul supracoroidian (lamina fusca) bogat în vase sanguine.
În partea anterioară, scerotica se continuă cu corneea printr-o zonă scurtă de
tranziţie, numită Jimb sclero-corneean. Suprafața externă a limbului este acoperită
de mucoasa conjunctivală, epiteliul acesteia continuându-se cu epiteliul corneean
anterior.
La polul posterior, sclerotica prezintă o zonă cu numeroase orificii numită
aria cribriformă prin care trec fibrele nervului optic.

Corneea are forma unei calote emisferice, cu raza de curbură inferioară celei
a globului ocular fapt care face ca polul anterior al globului ocular să proemine anterior,
Bombarea coreneei anterior permite o deschidere mai bună a câmpului vizual.
Suprafaţa ei este, în mod normal, netedă, regulată; orice deformare sau neregularitate
a suprafeţei corneei determină apariţia unui viciu de refracție numit astigmatism.
Histologic, coneea este formată dintr-un ţesut conjunctiv numit „țesutul propriu
corneean“ sau stroma corneei, acoperit pe fața anterioară de epiteliul anterior, iar
pe fața posterioară de epiteliul posterior al corneei.
Țesutul propriu corneean este format din 40-50 de lamele de fibre de colagen
tip 1 dispuse paralel una peste alta. În structura unei lamele fibrele de colagen au
aceeași grosime şi se dispun ordonat, paralele între ele, dar au o orientare diferită
față de fibrele din lamele supra- sau subiacente. Distanţa dintre lamele este
constantă. Lamelele se joncționează între ele prin fine fibre de colagen „de
împrumut“ care trec de la o lamelă Ia alta. Acest dispozitiv fibrilar cu organizare
foarte riguroasă asigură transparenţa corneei şi este asimilat unei grile de difracție.
Între lamele se găsesc rare celule conjunctive (fibrocite) aplatizate, cu prelungiri
foarte lungi care se ancorează pe fibrele de colagen ale lamelelor. Substanţa
fundamentală este redusă cantitativ fiind formată din glicozaminoglicani, cel mai
de seamă reprezentant fiind keratan-sulfatul.
Epiteliul anterior este un epiteliu de tip malpighian fără keratinizare format
din 5-7 rânduri de celule suprapuse, care se joncţionează între ele prin interdigitații
şi desmozomi. Stratul bazal este format dintr-un rând de celule cubice, cu nucleul
rotund dispus central, cu citoplasma abundentă, ancorat în structura membranei
bazale prin hemidesmozomi. În acest strat se identifică rare celule în mitoză,
deoarece este stratul germinativ al epiteliului anterior. În cazul unor leziuni ale
polulului anterior al globului ocular, activitatea mitotică a stratului bazal se intensifică.
Celelalte straturi celulare sunt formate din celule care devin din ce în ce mai turtite
(pavimentoase), nucleii devin ovalari şi mai hipercromi. Stratul superficial este format
din celule pavimentoase acoperite de o peliculă lichidiană rezultată din secreția
glandelor lacrimale şi glandelor palpebrale Meibomius.
 Histologie medicală
Stratul bazal este separat de țesutul conjunctiv subiacent printr-o membrană
bazală groasă, membrana Bowman. Membrana bazată aderă foarte puternic la
prima lamă de fibre colagene a țesutului propriu corneean.
Epiteliul anterior al corneei se continuă în dreptul limbului sclero-corneean cu
epiteliul conjunctival.
Epiteliul posterior al globului ocular este format dintr-un singur rând de celule
aplatizate, cu nucleul turtit, cu citoplasma vacuolară, bogată în mitocondrii, aşezat
pe o membrană bazală groasă, membrana Descemet. Acest epiteliu este scăldat
de umoarea apoasă din camera anterioară a globului ocular. EI filtrează apa şi
metaboliţii care trec din umoarea apoasă spre țesutul propriu corneean.
Corneea nu este vacularizată. Ea se hrăneşte prin dializatul plasmatic asigurat
de vasele sanguine din structura limbului sclero-corneean, din umoarea apoasă şi
din secreția lacrimală.
Joncți, sclero-cor ă numită şi limbul sclero-corneean reprezintă
zona de trecere de la corneea transparentă la țesutul opac al sclerei. Epiteliul
corneei se continuă cu epiteliul conjunctivei iar țesutul propriu corneean se continuă
cu țesutul conjunctiv dens al sclerei.

Tractul uveal sau tunica mijlocie este format din trei structuri distincte: coroida,
corpul ciliar şi irisul. Este o tunică puternic vascularizată şi pigmentată, cu rol deosebit
în formarea imaginii şi în metabolismul ochiului.

Coroida reprezintă porțiunea posterioară a tunicii medii. Este o membrană

conjunctivă, formată din ţesut conjunctiv lax, care se întinde de la nervul optic până
la ora serrata.
În structura sa s-au descris mai multe straturi, incomplet separate. Cel mai
extern este stratul periferic numit supracoroideea, strat care face legătura cu
sclerotica. Este format din fibre colagene fine, dispuse neordonat, fibre elastice, și
celule pigmentare. Stratul mijlociu, care reprezintă partea cea mai voluminoasă a
coroidei, numit „stratul vaselor mari“ este format din ţesut conjunctiv lax care
conţine vase sanguine (arterele şi venele ciliare cu principalele lor ramuri), rare
fibroblaste, macrofage, limfocite şi plasmocite, fibre elastice şi celule pigmentare
dispuse preponderent perivascular. Stratul intern, numit stratul corio-papilar, este
format din țesut conjunctiv lax care conține o bogată rețea de capilare sanguine
largi, anastomozate, rezultate din arterele ciliare, incluse într-un mediu bogat în
glicozaminoglicani. Peretele capilarelor este format dintr-un endoteliu fenestrat,
continuu, aşezat pe o membrană bazală subțire. Periteliul este absent. Printre vasele
sanguine există numeroase celule pigmentare, cu forme variate (ovalare, alungite,
stelate, ramificate) care conțin granule de pigment melanic. În coroidă există
numeroase terminaţii nervoase vegetative care formează plexuri perivasculare.
Coroida este separată de retină printr-o membrană groasă de 1-4 microni,
membrana Bruch.

236
 Organele de simţ
Coroida, prin conţinutul mare de melanocite, participă la formarea „camerei
obscure“ a ochiului, iar prin vasele sanguine constituie „pătura nutritivă“ a ochiului.

Corpul ciliar este o structură inelară care se întinde de la coroidă până la

iris. În secţiune, are o formă triunghiulară, proeminând în cavitate globului ocular.
Ca şi coroida, corpul ciliar se joncționează prin fața externă cu sclerotica.
Corpul ciliar prezintă două regiuni:
— una, situată imediat în spatele irisului, cu suprafața foarte neregulată, formată
din circa 70-80 de pliuri radiare, zona proceselor ciliare;
— a doua, netedă, numită partea plană, dispusă între procesele ciliare şi ora
serrata, locul în care se continuă posterior cu coroida.
Procesele ciliare sunt expansiuni conjunctivo-vasculare lungi de până la 2
mm, care proemină în camera posterioară a globului ocular şi sintetizează umoarea
apoasă. Partea centrală a unui proces ciliar este formată din țesut conjunctiv lax
bine vascularizat, în care vasele sanguine se dispun în imediata apropiere a
membranei bazale a epiteliului de acoperire. Vasele sunt reprezentate în special din
capilare fenestrate.
Epiteliul proceselor ciliare este format din două straturi de celule:
— stratul extern, foarte pigmentat, bogat în granule de melanină, este o continuare
a epiteliului pigmentar al retinei; el se continuă anterior cu epiteliul irisului. Este
format dintr-un singur rând de celule cubice joncționate între ele prin desmozomi.
— stratul intern este format dintr-un singur rând de celule cilindrice cu citoplasma
clară, fără granule de pigment melanic, bogată în organite citoplasmatice, în special
ARG şi cu numeroase vacuole de secreție.
Umoarea apoasă, lichid transparent elaborat de procesele ciliare, ocupă
camera anterioară a globului ocular. Are compoziție chimică asemănătoare LCR şi
serului sanguin. Se menţine într-o presiune constantă; când presiunea creşte apare
boala numită glaucom (cauza majoră a orbirii). Umoarea apoasă are şi rol de nutriţie
acristalinului.
Muşchiul ciliar este format din fibre musculare netede dispuse în grosimea
corpului ciliar. Dispunerea fibrelor musculare netede este foarte complexă, dar
predomină fibrele cu dispunere longitudinală antero-posterioară formând mușchiul
lui Briicke şi altele cu dispunere circulară, muşchiul Miiller. Muşchiul Briicke se
inseră cu capătul anterior pe o proeminenţă sclerală prin intermediul unui ligament
format din fibre colagene, iar cu capătul posterior pe coroidă. El este un „muşchi
tensor al coroidei“. Muşchiul Miller are fibre musculare cu orientare radiară şi
circulară, participând la realizarea proceselor de acomodare vizuală. Muşchiul ciliar
este inervat vegetativ simpatic şi parasimpatic.

Irisul este un diafragm muscular de forma unui disc, cu diametrul de circa 12

mm, care separă camera anterioară a ochiului de cea posterioară. În partea centrală
prezintă un orificiu rotund, pupila, iar la periferie se inseră pe corpii ciliari. Este

237
 Histologie medicală
constituit din ţesut conjunctiv lax bine vascularizat care formează stroma iriană,
acoperit pe faţa posterioară de un epiteliu bistratificat, continuare a epiteliului ciliar.
Acest epiteliu, lipsit de pigment la nivelul corpului ciliar, devine intens pigmentat la
iris. Suprafaţa anterioară a irisului nu este acoperită de epiteliu dar prezintă un strat
discontinuu de fibroblaşti şi melanocite. Stroma irisului, alcătuită din țesut conjunctiv
lax, conţine fibroblaste, melanocite, miofibroblaste şi foarte multe vase de sânge.
Culoarea irisului depinde de numărul melanocitelor din stromă; dacă sunt puţine,
irisul va apărea albastru, iar dacă sunt numeroase, irisul va fi maro sau negru.
Culoarea ochilor este determinată genetic (recesiv).
În stroma iriană se găsesc fibre musculare netede cu dispunere circulară şi
radiară, cu efect antagonic. Fibrele circulare sunt mai abundente în vecinătatea
pupilei şi prin contracția lor determină micșorarea diametrului pupilar (mioză); fibrele
cu dispunere radiară sunt mai abundente la periferia irisului şi prin contracția lor
determină dilatarea pupilei (midriază). Muşchiul constrictor al pupilei este inervat
parasimpatic, iar muşchiul dilatator al pupilei are inervaţie simpatică. Modificările
diametrului pupilar sunt coordonate de reflexe vegetative care depind de cantitatea
de lumină care ajunge la retină.

Unghiul irido-corneean situat în dreptul limbului sclero-corneean, este

delimitat de extremitatea distală a corneei, partea anterioară a corpului ciliar şi fața
anterioară a irisului. Aici se găseşte o structură complexă, cu o rețea fină,
anastomotică de cavităţi, prin care este resorbită umoarea apoasă. Acest spaţiu
cunoscut sub numele de spațiul Fontana, este format din traveee fibroase între
care se delimitează mici cavităţi tapetate de o prelungire a epiteliului corneean
posterior. La acest nivel există o cantitate mare de glicozaminoglicani. Cavităţile
din spaţiul Fontana comunică în profunzime cu canalul Schlemm prin care umoarea
apoasă filtrată este drenată în sistemul venos al ochiului. Umoarea apoasă este
produsă continuu la nivelul proceselor ciliare şi resorbită la nivelul limbului sclero-
corneean. Se menține astfel un echilibru între secreția şi resorbția umorii apoase.
Dacă resorbția este redusă sau oprită prin procese patologice se produce o stare
de hipertensiune în globul ocular (glaucom), ceea ce antrenează distrugerea retinei
prin leziuni ischemice, cu orbire ireversibilă

Retina sau tunica internă a globului ocular este un țesut nervos modificat, de
origine ectodermală, care, prin faţa externă vine în contact cu tractul uveal, iar prin
faţa internă vine în contact cu corpul vitros.
Retina prezintă două zone: retina vizuală situată posterior de ora serrata şi
retina oarbă situată anterior de acest reper.
Retina vizuală, având o grosime de aproximativ 0,5 mm, este formată dintr-o
foiţă externă — stratul celulelor pigmentare şi o foiţă internă formată din celule
senzoriale receptoare, neuroni şi celule nevroglice.

238
 Organele de sim!
Stratul celulelor pigmentare este separat de coroidă prin membrana Bruch,
iar de celulele senzoriale printr-un spaţiu virtual care poate deveni real în deslipirile
de retină. Acest strat este format dintr-un singur rând de celule de formă prismatică
la polul posterior al retinei, de formă cubică spre meridianul ochiului și de formă
turtită anterior de ora serrata. Ele se ancorează în structura membranei bazale
(care face corp comun cu membrana Bruch) prin numeroase prelungiri digitiforme.
Polul apical prezintă numeroase prelungiri de înălțimi variate care pătrund printre
conurile şi bastonaşele celulelor senzoriale. Nucleul este rotund dispus bazal.
Citoplasma supranucleară a celulelor epiteliului pigmentar este plină de granule de
melanină de dimensiuni variate, fagozomi şi fagolizozomi. Citoplasma bazală conține
un abundent reticul endoplasmic neted, locul de stocare şi reciclare al vitaminei A
utilizată de celulele cu conuri şi bastonașe. Celulele pigmenatre contribuie la formarea
„camerei întunecate a ochiului“ şi la sinteza purpurului retinian.
Foiţa internă a retinei este formată din celulele senzoriale (celulele cu conuri
şi bastonaşe), celulele bipolare, celulele multipolare, celulele ganglionare, celulele
nevroglice Miiller, celulele amacrine şi celulele orizontale,
Celulele senzoriale fotoreceptoare sunt neuroni modificaţi, cu structură
microscopică similară.
Celulele cu bastonaş sunt în jur de circa 120 milioane. Prezintă un corp neuronal
uşor alungit din care porneşte spre epiteliul pigmentar o prelungire externă (dendrită
modificată) groasă de circa 1 um, mai lungă sau mai scurtă, cu aspect de bastonaş.
La nivelul corpului celular există un nucleu hipercrom, de dimensiuni mici și o cantitate
redusă de organite celulare. Prelungirea externă prezintă două segmente:
— un segment extern, lung, de formă cilindrică este caracterizat prin prezența
unui număr foarte mare de plicaturări ale plasmalemei celulare, ce determină
intrânduri adânci (discuri membranoase) ce-i dau o striaţie transversală. Aici se
găsesc circa 600-900 de vezicule aplatizate (în formă de discuri) cu dimetrul de
circa 2 um şi grosimea 16 nm, înconjurate de membrana plasmatică. Membrana
discurilor conţine rodopsină.
— un segment intern de aspect cilindric, cu diametrul de circa 2 um care
prezintă o striaţie longitudinală în porțiunea externă dată de prezenţa mitocondriilor
lungi şi aspect granular în porțiunea internă determinat de reticulul endoplasmic,
microtubulii cu orientare longitudinală şi aparatul Golgi.
Corpul celular emite în sens opus prelungiri dendritice o altă prelungire, numită
prelungirea internă, axonul, mai lung sau mai scurt, care se termină printr-o
proeminență piriformă sau sferică (buton terminal) ce conţine vezicule sinaptice.
Suprafaţa butonului terminal prezintă numeroase adâncituri la nivelul cărora se
realizează sinapse cu dendritele celulelor bipolare ale retinei şi cu prelungirile celulelor
orizontale. Fiecare celulă cu bastonaș realizează sinapse cu mai multe celule bipolare.
Celulele cu bastonaş sunt absente la nivelul foveei centralis. Numărul lor
creşte progresiv de la marginea acestei zone spre ora serrata.

239
 Histologie medicală
Celulele cu conuri sunt în număr de circa 7 milioane. Ele au un corp celular
mic, unde se găseşte un nucleu rotund, mai mare și mai hipocrom decât cel din
celulele cu bastonaş, datorită faptului că în aceste celule cromatina este mai laxă.
Din corpul celular se desprinde spre stratul pigmentar o prelungire dendritică
în formă de con formată din două segmente: un segment extern şi unul intern.
Segmentul extern, striat transversal, conţine circa 200-500 de vezicule apaltizate,
aşezate una peste alta ca într-un fişic. Segmentul intern, striat longitudinal, este
gros şi scurt şi conține numeroase mitocondrii alungite, aşezate paralel cu axul
celulei. Cele două segmente sunt conectate printr-o piesă intermediară subțire.
Celulete cu con conţin un fotopigment numit iodopsină.
În sens opus, din corpul celular se desprinde o prelungire axonică care se
termină printr-o formațiune piramidală de unde pornesc 9-12 prelungiri scurte (butoni
terminali) ce conţin vezicule cu mediator chimic. Aici se realizează sinapse cu
celulele bipolare şi orizontale.
Celulele cu conuri sunt în număr mare în foveea centralis. Numărul lor scade
progresiv spre ora serrata.
Celulele bipolare reprezintă primul neuron al căilor optice. Ele fac legătura
între celulele fotoreceptoare (celulele cu conuri şi bastonaşe) şi celulele multipolare
(al II-lea neuron al cailor optice). Sunt celule cu aspect fuziform, orientate
perpendicular pe suprafața retinei, cu un nucleul hipercrom și citoplasmă redusă.
Celulele bipolare emit spre celulele fotoreceptoare o dendrită mai mult sau mai
puţin arborizată, iar spre polul opus emit un axon de lungimi variabile.
Celulele multipolare reprezintă al II-lea neuron al căilor optice. Sunt celule
mari, cu diametrul mai mare de 20 um, de formă rotundă, ovalară sau piriformă,
situate în stratul intern al retinei. Nucleul este unic, rotund sau eliptic, situat central,
hipocrom şi nucieolat. Citoplasma este abundentă, neomogenă, bogată în organite
citoplasmatice, în special în corpusculi Nissl.
Celulele multipolare emit extern (spre celulele bipolare) prelungiri dendritice
foarte variate ca formă şi dimensiuni. Unele celule trimit o singură prelungire
dendritică care se termină prin ramificații „în buchet“. Altele trimit multiple prelungiri
dendritice spre celulele bipolare, iar altele trimit prelungiri dendritice în toate planurile.
Intern, celulele multipolare emit un axon care se îndreaptă spre papilă, unde
intră în structura nervului optic.
Celulele nevroglice Miiller reprezintă elementele de susţinere ale celulelor
din retină. Sunt celule alungite de formă neregulată, a căror plasmalemă se mulează
pe corpii şi prelungirile celulelor senzoriale şi nervoase. Citoplasma este abundentă,
cu prelungiri numeroase și neregulate, iar plasmalema prezintă prelungiri
microvilozitare, Nucleul este ovoid şi se găseşte la nivelul corpilor celulari ai celulelor
bipolare. Celulele nevroglice Miller se joncționează între ele prin desmozomi, iar la
nivelul joncţiunii dintre conuri şi bastonașe şi corpii celulelor fotoreceptoare realizează
o membrană, membrana limitantă externă. La limita dintre retină şi corpul vitros,

240
 Organele de simţ
plasmalemele celulelor Miiller realizează o structura membranară continuă, numită
membrana limitantă internă.
Celulele orizontale sunt neuroni de asociaţie de formă şi dimensiuni variate
care au un traiect paralel cu stratul pigmentar al retinei. Corpul neuronal prezintă
un nucleu central, situat în partea externă a stratului celulelor bipolare. Din corpul
neuronal pornesc prelungiri.în direcții opuse: dendritele se îndreaptă spre axonii
celulelor cu conuri şi bastonaşe, iar axonul este conectat cu dendritele celulelor
bipolare. Aceste celule au rolul de a difuza stimulul pe alte circuite neuronale decât
cele directe.
Celulele amacrine constituie al II-lea tip de celule de asociaţie. Sunt celule
particulare, lipsite de axon. Corpul celular se găseşte dispus la nivelul celulelor
bipolare, iar dendritele se îndreptă spre celulele ganglionare sau în zona de sinapse
dintre celulele bipolare şi celulele multipolare.

Straturile retinei

Elementele structurale ale retinei se dispun într-o ordine strictă, histologia

clasică desciind prezenţa a zece straturi:
— stratul celulelor pigmentare, format de epiteliul pigmentar;
— stratul conurilor şi bastonașelor, constituit din segmentul extern al celulelor
fotoreceptoare;
— limitanta externă, realizată de extremităţile externe ale celulelor Muller, la
limita dintre corpii celulelor fotoreceptoare și prelungirile lor externe (conurile şi
bastonaşele);
— stratul granular extern (nuclear extern), format de corpurile celulelor
fotoreceptoare;
— stratul plexiform extern reprezentat de zona de sinapse dintre axonii celulelor
cu conuri şi bastonaşe şi dendritele neuronilor bipolari sau dendritele celulelor
orizontale;
— stratul granular intern format din corpurile a trei tipuri de celule: bipolare,
orizontale şi amacrine;
— stratul plexiform intern, reprezentat de zona de sinapse dintre axonii celulelor
bipolare şi amacrine cu dendritele celulelor multipolare;
— stratul ganglionar, constituit din corpii neuronilor multipolari;
— stratul fibrelor nervoase - alcătuit din axonii neuronilor multipolari din stratul
precedent, axoni care converg pe papila nervului optic;
— limitanta internă, realizată de extremităţile interne ale celulelor Muller.

Retina vizuală prezintă pe întinderea sa zone topografice cu structură

histologică particulară: macula lutea (fovea), papila şi ora serrata.
Fovea centralis reprezintă o depresiune în suprafața internă a retinei cu
aspectul unui crater înconjurată de un burelet periferic unde retina este puţin mai

241
 Histologie medicală
groasă. Dispusă în axul vizual al ochiului, macula lutea are diametrul de circa 500
microni şi conține peste 300 000 de celule vizuale cu conuri; nu conţine bastonașe.
Este zona de acuitate vizuală maximă a retinei, la acest nivel fiecare celulă cu con
făcând sinapsă numai cu o celulă bipolară, iar aceasta cu o singura celulă multipolară.
În plus, grosimea redusă a retinei favorizează pătrunderea luminii.
Papila reprezintă locul de concentrare a axonilor celulelor multipolare înainte
de a părăsi globul ocular. Papila apare ca un disc de formă rotundă, albicioasă, cu
diametrul de 1,5 mm. Este situată sub fovea centralis. Aici se găsesc şi artera şi
vena centrală a retinei. Concentrate la nivelul papilei, fibrele optice părăsesc globul
ocular prin canalul coroido-scleral şi formează nervul optic.
Ora serrata este zona de tranziţie între retina vizuală şi retina oarbă. Este
formată dintr-o serie de arcade pigmentate cu concavitatea anterior. Celulele vizuale
sunt rare şi atrofice, celulele bipolare dispar progresiv, iar celulele multipolare şi
fibrele optice sunt absente..
Retina oarbă, situată anterior de ora serrata are două porţiuni, insensibile la
lumină: retina ciliară şi retina iriană. Histologic, este formată doar din elemente
nevroglice şi un epiteliu pigmentar.

Nervul optic are lungimea de aproximativ 4-5 cm şi diametrul de 4 mm. El

se întinde de la nivelul globului ocular până la chiasma optică. Conţine circa 800
000 de fibre nervoase de grosimi diferite, mielinizate, înconjurate de oligodendroglii
şi astrocite. EI este învelit de meninge: duramater face joncțiunea cu sclerotica, în
timp ce piamater şi arahnoida ajung până în canalul coroido-scleral.

Mediile transparente ale ochiului sunt reprezentate de: cornee, umoarea

apoasă, cristalinul şi corpul vitros. (Corneea şi umoarea apoasă au fost descrise
mai sus).

Cristalinul este o lentilă biconvexă, transparentă, incoloră şi elastică cu

diametrul de 10 mm şi grosimea de 3,7-4 mm (grosimea poate să crească la 4,5
mm în procesul de acomodaţie), dispusă în plan frontal în spatele irisului, anterior
de corpul vitros. Faţa sa anterioară este mai bombată decât cea posterioară. Pe
măsură ce individul înaintează în vârstă plasticitatea cristalinului scade progresiv.
La periferie, cristalinul este acoperit de o capsulă bogată în colagen tip IV şi
proteoglicani, numită cristaloidă. Sub capsulă, pe fața anterioară a cristalinului se
găseşte un epiteliu cuboidal numit epiteliul subcapsular; pe faţa posterioară a
cristalinului se continuă cu fibrele cristaliniene (de fapt, celule epiteliale modificate,
unele de formă prismatică). Numărul lor este de aproximativ 2000 în cristalinul
uman. Unele fibre cristaliniene sunt nucleate, altele, mai profunde sunt anucleate.
Ele sunt aranjate în șiruri ordonate, în straturi multiple. Citoplasma conține organite
puţine, numeroase filamente intermediare și o mare cantitate de proteine numite

242
 Organele de simţ
cristaline. Cristalinul este avascular; nutriția se face prin difuziune din umoarea
apoasă produsă de procesele ciliare.
Ligamentul suspensor sau zonula ciliară Zinn este format dintr-un
ansamblu circular de fibre colagene care mențin cristalinul în poziţie fiziologică. EI
se inseră pe corpul ciliar şi pe cristaloidă. Prin contracția şi relaxarea muşchilor
ciliari, zonula Zinn intervine şi în procesul de acomodare la distanță.

Corpul vitros este o structură gelatinoasă, transparentă şi omogenă, situată

între cristalin, zonula Zinn şi retină. Corpul vitros este bogat în apă (99%), acid
hialuronic şi fibre de colagen cu grosimea de 6-15 nm. La periferia lui s-a constatat
prezenţa câtorva celule numite hialocite, implicate probabil în sinteza de colagen şi
acid hialuronic.

ANEXELE GLOBULUI OCULAR sunt reprezentate de muşchii extrinseci,

pleoapele, conjunctiva şi aparatul lacrimal.

Muşchii extrinseci ai globului ocular sunt muşchi striați (în număr de 6: 4

drepţi şi 2 oblici) care se inseră cu un capăt pe globul ocular iar cu celălalt pe
capsula Tenon. Mişcările lor sunt foarte fine şi precise deoarece prezintă plăci
neuromotorii mici.

Pleoapele sunt repliuri cutanate cu rol de protecţie pentru globul ocular. Faţa
anterioară este acoperită de piele, care are epidermul şi dermul foarte subțiri. Aici
sunt prezente şi câteva glande sebacee și fire de păr foarte fine. Faţa posterioară,
tapetată de epiteliul conjunctival, este concavă şi se modulează pe polul anterior al
globului ocular. Epiteliul conjunctival este un epiteliu prismatic stratificat, dar prezintă
din loc în loc celule caliciforme secretoare de mucus. La nivelul fundurilor de sac
conjunctivo-palpebrale, epiteliul de pe faţa posterioară a pleoapei se continuă cu
epiteliul conjunctival. Între cele două structuri epiteliale, în grosimea pleoapei se
găsesc elemente musculare şi conjunctive. Astfel, în axul pleoapei se găsesc fibre
musculare striate cu orientare circulară care formează muşchiul orbicular al pleoapei.
În structura pleoapei superioare se găseşte un alt muşchi striat: mușchiul ridicător
al pleoapei. În spatele acestuia, sub un strat fin de țesut conjunctiv lax, se găseşte
o structură conjunctivă densă, groasă, rigidă, numită ars palpebral. Tarsul, având
consistenţa apropiată unui cartilaj hialin, este format din fibre de colagen groase,
dispuse plexiform. Tarsul superior este mai dezvoltat faţă de cel inferior.
În grosimea tarsului se găsesc glande sebacee de mari dimensiuni, aranjate
paralel una lângă alta, glandele Meibomius. Pleoapa superioară conţine între 20 şi
30 de astfel de glande, iar pleoapa inferioară circa 20-25. Glandele se deschid
separat la marginea liberă a pleoapelor.
Marginea liberă a pleoapelor reprezintă zona unde pielea se restrânge deve-
nind conjunctivă. Conţine fire de păr - genele dispuse în trei sau patru rânduri.

243
 Histologie medicală
Asociate foliculilor piloşi se găsesc şi glandele Moll (glande sudoripare modificate)
şi glandele Zeis (glande sebacee modificate). Secreţia lor este transportată spre
infundibulul foliculilor piloși ai genelor.
În unghiul intern al ochiului, marginea liberă a pleoapelor prezintă câte o emi-
nenţă mică, cu un orificiu central; este orificiul canalului lacrimal.

Conjunctiva este mucoasa ce căptușeşte faţa internă a pleoapelor (conjunc-

tiva palpebrală) continuată de o porţiune care acoperă partea anterioară a sclerei
(conjunctiva bulbară). Ea se termină la marginea corneei. Epiteliul conjunctival
este stratificat; stratul bazal este columnar iar cel superficial este cuboidal sau
pavimentos. În grosimea epiteliului se pot găsi şi câteva celule caliciforme, secreția
lor contribuind la realizarea filmului lacrimal.
Potenţialul spaţiu dintre pleoape şi globul ocular se numeşte sac conjunctival.

Aparatul lacrimal. Este constituit din glandele lacrimale și căile lacrimale.

Glandele lacrimale sunt glande tubulo-alveolare localizate în unghiul supero-
extern al orbitei. Ele măsoară circa 15/5 mm şi sunt formate din doi lobi inegali,
uniţi între ei. La rândul lor, lobii sunt împărțiți de septuri conjunctive în lobuli. Ade-
nomerii sunt formaţi din celule piramidale de talie mare care conţin granule de
secreție. Între epiteliu şi membrana bazală se găsesc celule mioepiteliale a căror
contracție contribuie la expulzarea produsului de secreție. Secreţia glandelor lacri-
male este continuă. Ea ajunge în fundul de sac lacrimal superior de unde este
difuzată pe întreaga suprafață a globului ocular prin mişcările pleoapei. Secreţia
lacrimală conţine apă, săruri minerale, enzime cu efect antibacterian şi antiviral
(lizozim). Secreţia glandelor lacrimale, a celulelor caliciforme din epiteliul conjunc-
tival şi a glandelor de la nivelul pleoapelor formează filmul lacrimal. Filmul lacrimal
menține umed polul anterior al ochiului, îndepărtează particulele de pulberi şi mi-
croorganisme ajunse din aer pe polul anterior al globului ocular.

Căile lacrimale. Lichidul lacrimal este drenat prin punctele lacrimale în ca-
naliculii lacrimali, prezenți în grosimea unghiului intern al pleoapelor. Ei confluează
într-un canal comun ce se deschide în sacul lacrimal. Sacul lacrimal reprezintă
porțiunea dilatată, superioară a ductului nazo-lacrimal ce se deschide în cavitatea
nazală. Sacul lacrimal şi canalul nazo-lacrimal prezintă un epiteliu pseudostratificat
cilindric ciliat şi cu celule caliciforme. Corionul de sub epiteliu conține un infiltrat
limfoplasmocitar difuz şi o bogată vascularizație.

244
 Organele de simț
URECHEA
Urechea este un organ senzorial cu funcţie dublă: prin formațiunile cohleare
asigură transformarea vibraţiilor sonore în potenţiale acustice, iar prin formațiunile
vestibulare permite controlul echilibrului.
Urechea are trei componente anatomice:
— urechea externă, care captează vibraţiile sonore și le transmite timpanului;
— urechea mijlocie situată în grosimea osului temporal; prin intermediul unui
lanţ de trei oscioare asigură transmiterea şi amplificarea vibraţilor sonore;
— urechea internă care conţine receptorii senzoriali auditivi şi ai echilibrului.

URECHEA EXTERNĂ
Este formată din trei structuri anatomice: pavilionul urechii, conductul auditiv
extern şi membrana timpanică.
Pavilionul urechii este constituit dintr-un schelet cartilaginos acoperit pe am-
bele feţe de piele. Cartilajul pavilionului urechii este un cartilaj elastic învelit de peri-
condru, În structura pericondrului intră numeroase fibre elastice dispuse paralel cu
suprafaţa cartilajului. Pericondrul se continuă direct cu dermul pielii, deoarece aici nu
există hipoderm. Pielea care acoperă pavilionul este subțire, conţine fire de păr, glan-
de sebacee şi rare glande sudoripare. La nivelul lobului urechii, pericondrul este
înlocuit cu țesut conjunctiv bogat în adipocite, bine vascularizat şi slab inervat.
Conductul auditiv extern ( meatul acustic) este un canal lung de 2,5 cm. şi
căptuşit de piele fină al cărei derm profund aderă la pericondru şi periost. Peretele
său este format în 1/3 externă de un ţesut cartilaginos, iar în rest de țesut osos.
Pielea prezintă numeroase fire de păr, glande sebacee şi glande sudoripare apocri-
ne particulare, glande ceruminoase ce secretă un material lipoproteic, cerumenul.
Membrana timpanică este o membrană fibroasă, ovoidală, translucidă, groa-
să şi elastică, ce închide canalul auditiv, ea este formată din două straturi de fibre
conjunctive: unul extern, cu orientare radiară şi altul intern, cu orientare circulară. În
porţiunea superioară, atmosfera conjunctivă este lipsită de fibre colagene şi poartă
numele de membrana lui Schrapnell. Faţa externă este acoperită de un tegument
subțire lipsit de glande și peri, iar cea internă tapetată de un epiteliu pavimentos
(scuamos) care căptușește toată cavitatea timpanică, Partea periferică a timpanului
este mai groasă şi se inseră pe osul temporal. Pe fața internă a membranei timpanice
se inseră mânerul ciocanului, între cele două straturi de fibre conjunctive.

URECHEA MIJLOCIE
Este formată dintr-o cavitate săpată în stânca osului temporal, numită casa
timpanului şi din trompa lui Eustache.
Casa timpanului are o formă neregulată, prezentând mai mulți pereți. Ea
comunică posterior cu „celulele mastoidiene“ (cavităţi aerice săpate în mastoidă),

245
 Histologie medicală
iar anterior cu trompa lui Eustache, canal care face legătura între casa timpanului
şi faringe. Peretele extern este format de membrana timpanului, iar peretele intern,
osos, prezintă două orificii, fereastra ovală şi fereastra rotundă, prin care ure-
chea medie vine în contact cu urechea internă.
Pereţii casei timpanului sunt tapetaţi de un epiteliu simplu pavimentos care
tapetează şi formațiunile osoase din urechea medie, cu excepţia suprafeţelor arti-
culare, dar şi celulele mastoidiene. Aceste epiteliu se continuă printr-o zonă de
tranziţie cu epiteliul trompei lui Eustache, care este un epiteliu de tip respirator
(pseudostratificat cilindric ciliat şi cu celule caliciforme). Sub epiteliu se găseşte un
corion subțire care se continuă în profunzime cu periostul osului înconjurător.
Casa timpanului este o cavitate aerică care conţine trei formațiunile osoase:
ciocanul, nicovala şi scărița. Cele trei oscioare sunt acoperite de un epiteliu
simplu simplu sub care se găseşte o lamă de ţesut fibros care se confundă cu
periostul. Capetele oscioarelor sunt acoperite de cartilaj hialin şi sunt articulate
între ele prin diartroze. Aceste oscioare formează un lanț care leagă timpanul de
fereastra ovală. Lanţul de oscioare este menţinut în tensiune prin activitatea a doi
muşchi striați (muşchiul ciocanului şi al scăriței) cu acţiune involuntară, inervaţi de
ramuri ale nervilor trigemen şi facial.
Fereastra rotundă este formată dintr-o membrană conjunctivo-elastică aco-
perită de epiteliul casei timpanului, în timp ce fereastra ovală, cu o structură simila-
ră, este acoperită de talpa scăriței.
Trompa lui Eustache este un canal prin care casa timpanului comunică cu
rinofaringele. Peretele său, format din țesut osos şi cartilaginos, este tapetat de o
mucoasă mai groasă, formată dintr-un epiteliu simplu cilindric în apropierea casei
timpanului și pseudostratificat cilindric ciliat şi cu celule caliciforme spre orificiul
faringian. Corionul este bine reprezentat, mai ales în 1/3 internă, unde conține lim-
focite, plasmocite şi macrofage cu rol în apărarea imună. În jurul orificiului intern al
trompei lui Eustache se găsește un corion bogat în foliculi limfoizi care formează
amigdala tubară. Aceste elemente structurale au rol bactericid şi bacteriostatic
asupra germenilor patogeni care pătrund din căile respiratorii în trompă. Uneori
agresiunea germenilor patogeni este ridicată ducând la apariţia otitelor. Oritele
medii reprezintă o complicație frecventă a infecțiilor tractului respirator; câteoda-
tă, acestea se complică cu mastoidite (infecţii ale celulelor mastoidiene).
Urechea medie permite, prin lanțul de oscioare, transmiterea undelor sonore,
respectiv a vibrațiilor mecanice, de la timpan la urechea internă. Ciocanul este
mişcat pasiv de vibraţiile timpanului şi transmite aceste mişcări nicovalei şi aceasta
scăriţei. Prin talpa scăriței vibraţiile timpanului ajung la endolimfa din urechea in-
ternă. Muşchii ciocanului şi scăriţei acționează ca nişte amortizoare intensificând
undele sonore de mică intensitate sau reducând pe cele foarte intense. Leziunile
timpanului sau afectarea oscioarelor din urechea medie (otite) pot duce la diminua-
rea auzului în funcție de gravitatea acestora, dar nu abolesc complet niciodată
sensibilitatea auditivă.

246
 Organele de simţ
URECHEA INTERNĂ
Este constituită dintr-un sistem de cavităţi săpate în stânca osului temporal,
care formează labirintul osos şi o serie de structuri membranoase ce ocupă inte-
riorul labirintului osos, numit fabirint membranos.
Labirintul osos este format din:
— vestibul;
— canalele semicirculare;
— melcul osos (cohleea).
Toate formațiunile labirintului osos sunt formate din țesut osos compact al
cărui periost este tapetat de un epiteliu simplu pavimentos.
Labirintul membranos nu aderă la cel osos decât în anumite puncte, deoarece
între cele două structuri există un spațiu ocupat de perilimfă, traversată de rare
fibre colagene. La nivelul cohleei perilimfa este abundentă şi se găseşte atât în
rampa timpanică cât şi în cea vestibulară. Perilimfa, prin compoziţia sa biochimică,
se apropie de cea a lichidului cefalo-rahidian.
Labirintul membranos este format din:
— două mici formaţiuni saculare prezente în vestibulul osos: utricula şi sacula,
— trei canale semicirculare (anterior, posterior şi lateral),
— canalui cohlear.
Labirintul membranos conţine un lichid numit endolimfă. E! este constituit
dintr-un epiteliu continuu care are cel mai adesea formă cubică şi foarte rar turtită,
aşezat pe o membrană bazală care-l desparte de un corion mai mult sau mai puțin
dezvoltat ce conţine elemente vasculare şi conjunctive obișnuite, dar şi melanocite.
Faţa endolimfatică a epiteliului labirintului membranos conține celule înalt speciali-
zate: celulele senzoriale şi celule care secretă şi resorb endolimfa.

Cohleea sau melcul, conţine organul de simţ al auzului. EI este format din-
tr-un perete osos (melcul osos) în care se găseşte melcul membranos. Melcul osos
este un canal răsucit de două ori şi jumătate în jurul unui ax osos numit columelă
sau modiol. Peretele columelei, relativ gros, conţine nişte cavități osoase în care se
găseşte ganglionul spiral Corti. Din columelă porneşte spre peretele extern al mel-
cului o lamă osoasă numită lama spirală care se roteşte în jurul columelei de două
ori și jumătate şi împarte incomplet lumenul melcului în două rampe:
— superior — rampa vestibulară;
— inferior — rampa timpanică.
Cele două rampe conţin perilimfă şi comunică una cu alta la vârful melcului
printr-un orificiu numit Helicotremă. La baza melcului rampa vestibulară este în
contact cu fereastra ovală obstruată de talpa scăriţei, iar rampa vestibulară comu-
nică cu fereastra rotundă închisă de o membrană conjunctivo-elastică.
De la vârful lamei spirale porneşte spre peretele extern al melcului o mem-
brană conjunctivă numită membrana bazilară care participă la delimitarea celor

247
 Histologie medicală
două rampe ale melcului şi în plus sprijină organul spiral Corti unde se găsesc
celulele senzitive. Membrana bazilară se inseră pe peretele extern al melcului prin
intermediul unei structuri conjunctive numită ligamentul spiral.
Membrana bazilară este constituită în principal din fibre conjunctive cu diame-
trul de 10 nm cu orientare radiară în raport cu axul columelei. Spre interior, fibrele din
structura membranei bazale se inseră pe periostul lamei spirale, iar la exterior se
continuă cu fibrele din structura ligamentului spiral. În 1/3 internă, printre fibrele
conjunctive se găseşte o cantitate mai mare de proteoglicani. În 2/3 externe, fibrele
conjunctive ale membranei bazale devin mai dense, mai bine organizate, separate şi
în acelaşi timp solidarizate prin intermediul unei substanțe amorfe.

Canalul cohlear (melcul membranos) este o structură triunghiulară, cu vâr-

ful la vârful lamei spirale osoase şi cu baza spre peretele extern al melcului osos. El
se roteşte de două ori şi jumătate în jurul columelei, reducându-şi progresiv lume-
nul. Inferior este delimiat de membrana bazilară, extern de peretele melcului osos
tapetat de ligamentul spiral, iar superior de membrana Reissner.
Membrana Reissner este o structură conjunctivă cu grosimea de 2-3 um care
se găseşte în rampa vestibulară şi se întinde oblic de la vârful lamei spirale osoase
la peretele extern al melcului unde se inseră pe marginea superioară a ligamentului
spiral Ea este formată din fibre conjunctive dispuse ordonat tapetate pe ambele
feţe de un epiteliu simplu pavimentos. Melcul membranos conține endolimfă.

Organul de simţ acustic (organul lui Corti), structura microscopică esen-

ţială a melcului, este aşezat pe membrana bazilară, pe toată lungimea canalului
cohlear, motiv pentru care este numit şi „organul spiral al lui Corti“. Este un masiv
celular înalt diferențiat, provenind din epiteliul de acoperire.
În structură sa există două componente: componenta epitelială şi componenta
nervoasă.
Componenta epitelială este formată din trei categorii de celule: de susține-
re, senzoriale şi bazale
Componenta nervoasă este reprezentată de terminaţiile dendritice ale neu-
ronilor bipolari senzitivi din ganglionul Corti.

Componenta epitelială

Celulele de susținere
La unirea 1/3 interne cu 2/3 externe ale membranei bazilare se găseşte un
masiv celular de formă triunghiulară numit tunelul lui Corti. Acesta este delimitat
de-o parte şi de alta de celule de susținere înalte, depărtate între ele la bază şi
joncționate la vârf, care alcătuiesc pilierii tunelului. Celulele care delimitează tune-
lul lui Corti au o morfologie particulară, prezentând:
— o bază de implantare situată pe membrana bazilară unde se găseşte şi nu-
cleul celulei;
248
 Organele de simţ
— un corp celular care formează peretele tunelului lui Corti;
—un cap, mai mult sau mai puţin dilatat care se „articulează“ cu capul celulei
din peretele opus.
Citoplasma acestor celule prezintă numeroase filamente aşezate paralel, cu
diametrul de 6-27 nm, care par să confere celulelor o rigiditate crescută.
Medial de pilierul intern se găsesc un rând de celule de susţinere specializate
(celulele Deiters) şi un rând de celule senzoriale; lateral de pilierul extern se gă-
sesc trei rânduri de celule de susținere şi trei rânduri de celule senzoriale.
Celulele de susţinere Deiters sunt celule mult mai înalte decât celulele care
delimitează tunelul lui Corti, Au o formă particulară: de fotoliu cu spetează. Celulele
prezintă o citoplasmă abundentă, bogată în organite şi fascicule de filamente cu o
structură similară cu cele din celulele care delimitează tunelul lui Corti. Nucleul este
rotund sau ovalar dispus central. În 1/3 superioară, celule Deiters prezintă o fosetă în
care se sprijină polul bazal al celulelor senzoriale. În această zonă citoplasma este
bogată în filamente dispuse paralel, ascendent, având rol mecanic. La polul apical,
celulele Deiters prezintă o zonă lățită numită falangă, cu structură cuticulară, care se
articulează prin intermediul unui material amorf cu celelalte celule de susținere for-
mând membrana reticulată. Membrana reticulată nu este altceva decât o structură
cu pori rezultată din fuziunea polului apical al celulelor Deiters, prin care pătrund şi
proemină la suprafaţa epiteliului perii celulelor senzoriale.
Celulele Deiters au rol de susținere pentru celulele senzoriale. Ele se dispun
într-un singur rând, medial de tunelul lui Corti şi pe trei rânduri, lateral de tunelul
lui Corti.
Celulele de susținere Hensen se găsesc dispuse medial de celulele Deiters
din stâlpul intern și respectiv lateral de celulele Deiters din stâlpul extern. Sunt celule
înalte, cilindrice, voluminoase, cu un nucleu rotund, normocrom, situat central. Cito-
plasma este acidofilă, mai săracă în organite şi fără filamente. Polul apical proemină
la suprafața epiteliului în endolimfă şi prezintă câţiva microvili de mici dimensiuni.
Celulele Claudius sunt celule de formă cubică care se găsesc pe membra-
na bazilară în afara celulelor Hensen, aşezate una lângă alta ajungând până la
nivelul ligamentului spiral. Sunt celule cu citoplasma mai clară şi nucluel rotund
situat central.
Celulele bazale (Bottcher) sunt celule mici, aplatizate, bogate în organite, în
special în mitocondrii, cu citoplasma mai întunecată, situate pe membrana bazilară
printre celulele de susţinere; ele au rol de înlocuire a celulelor de susținere epuizate
funcțional.

Celulele senzoriale

Sunt celule epiteliale înalt diferenţiate care vin în contact cu terminaţiile den-
dritice ale neuronilor din ganglionul spiral Corti. Numite şi celule păroase, ele sunt
aranjate în rânduri paralele: celulele auditive interne formează un singur rând, iar

249
 Histologie medicală D
cele externe, trei rânduri. Polul apical este în contact cu membrana reticulată, iar
polul bazal se sprijină într-o fosetă a celulelor Deiters.
Celulele auditive externe sunt mai numeroase (12 000-15 000), de aspect
cilindric, cu înălțimea de circa 30 um, cu citoplasma bogată în organite în special
mitocondrii, lizozomi, microtubuli şi microfilamente, vacuole cu lipide, granule de
glicogen şi corpi Hensen (mase rotunjite de saci aplatizați aparținând aparatului
reticular Golgi, înconjurați de mitocondrii). Nucleul este rotund, normocrom, dispus
bazal. La polul apical fiecare celulă senzorială prezintă circa 80 de stereocili care
proemină prin porii membranei reticulate la suprafaţa epiteliului.
Celulele auditive interne sunt în număr de circa 3 500, au înălțime mai mică
(20-25 um), citoplasma mai săracă în organite şi microfilamente. La polul apical
prezintă aceeaşi stereocili ca şi celulele senzoriale externe.
Vârfurile stereocililor sunt inclavate în membrana tectoria (impropriu spus
membrană), o structură gelatinoasă alcătuită din glicoproteine întărite de filamente
proteice înrudite cu keratina.
Pe măsură ce organismul îmbătrâneşte numărul celulelor senzoriale se redu-
ce, astfel că până la vârsta de 65 ani se pierd circa 40 % din celulele auditive.

Componenta nervoasă este reprezentată de terminaţiile dendritice ale neu-

ronilor bipolari senzitivi din ganglionul Corti. Se apreciază că există circa 50 000 de
terminaţii nervoase dendritice dintre care 45 000 sunt în contact cu celulele senzo-
riale interne şi numai 5 000 sunt destinate celulelor senzoriale externe. Fibrele
nervoase trec prin membrana bazilară, pierd teaca de mielină şi se răsfiră în jurul
celulelor auditive, realizând cu acestea sinapse neuroepiteliale. Pentru celulele au-
ditive externe, terminaţiile dendritice fac sinapsă numai cu polul bazal al acestora,
în timp ce pentru celulele auditive interne terminaţiile nervoase fac sinapsă cu polul
bazal dar şi cu fețele laterale ale celulelor senzoriale.

Histofiziologie. Vibraţiile sonore acționează asupra timpanului care transmi-

te pasiv aceste mişcări prin intermediul lanţului de oscioare din urechea medie la
fereastra ovală. Vibraţiile sonore cu intensitate mică sunt amplificate, iar de inten-
sitate mare sunt atenuate prin contracția muşchilor ciocanului şi scăriţei. De la
fereastra ovală vibraţiile sonore se transmit prin perilimfa rampei vestibulare, stră-
bat helicotrema ajung în rampa timpanică şi se amortizează la nivelul ferestrei
rotunde datorită elasticității acesteia. Mişcările perilimfei se transmit prin membra-
na Reissner endolimfei, iar de aici sunt preluate de membrana tectoria şi prin inter-
mediul ei se impresionează perii acustici ai celulele senzoriale. Apar astfel potenţi-
ale de acţiune care se transmit la sistemul nervos central pe calea ramului cohlear
al nervului acustic.

250
 Organele de simi
ORGANUL DE SIMŢ AL STATICII.
Organul de simţ al staticii este format din două plăci sau „plaje senzoriale“
numite maculele acustice localizate una în utriculă şi alta în saculă şi din trei
creste acustice localizate în ampulele canalelor semicirculare.
Crestele şi maculele acustice sunt formaţiuni epiteliale care, în contact cu
terminaţiile nervoase, s-au diferențiat, constituind un epiteliu senzorial. Fiecare struc-
tură senzorială este formată dintr-o componentă epitelială și o componentă nervoasă.
Maculele acustice sau maculele vestibulare, sunt formate dintr-un epiteliu
mult mai înalt decât restul epiteliului endolimfatic. Fiecare maculă este acoperită de o
„membrană“ exocelulară groasă cu aspect gelatinos, numită membrana otolitică.
Componenta epitelială conţine trei tipuri de celule: de susținere, bazale şi
senzoriale.
Celulele de susținere sunt celule columnare, cu nuclei ovalari dispuşi bazal,
cu citoplasmă abundentă în care se găsesc granule mici, dense la fluxul de elec-
troni, dar cu semnificaţie fiziologică încă neprecizată. Polul bazal este în contact cu
membrana bazală, iar la polul apical prezintă câțiva microvili scurți care proemină
la suprafața unei zone cuticulare rezultată din joncționarea polului apical al celule-
lor epiteliale vecine. La periferia maculei, celulele îşi reduc progresiv înălțimea,
cele mai periferice continuându-se cu epiteliul de acoperire al utriculei sau saculei.
Celulele bazale, numite şi celule de înlocuire, au formă cuboidală şi nucleu
sferic, mic, situat central; sunt intercalate printre extremităţile inferioare ale celule-
lor de susținere.
Celulele senzoriale, numite şi celule cu peri (păroase), sunt situate printre
celulele de susţinere. Sunt celule înalte, care se sprijină cu polul bazal pe celulele
de susţinere şi nu vin în contact cu membrana bazală. Fiecare celulă senzorială
prezintă la suprafață un mănunchi de 40-80 stereocili (peri) centrat de un kinocil.
Acest aranjament realizează părul acustic, de unde şi denumirea de celule păroase
sau celule cu peri.
În microscopia electronică s-au distins două tipuri de celule senzoriale diferite
ca formă şi inervație:
— celulele de tip I sunt celule cu aspect piriform, cu baza rotundă și gâtul
îngust, cu nucleul rotund situat central. Polul bazal se sprijină pe celulele de susți-
nere, fiind situat la distanță de membrana bazală. Citoplasma este bogată în mito-
condrii şi reticul endoplasmic neted. Inervaţia fiecărei celule senzoriale este asigu-
rată de o prelungire dendritică aparţinând unui neuron din ganglionul Scarpa care,
în contact cu celula, ia formă de caliciu învelind toată celula senzorială până în
apropierea polului apical.
— celulele de tip II sunt celule înalte, columnare, cu polul bazal dispus în apro-
pierea membranei bazale, cu nucleul ovalar situat bazal. Sunt mai numeroase la
periferia maculei. Fiecare celulă este în contact cu mai multe fibre nervoase apar-
ţinând unor neuroni din ganglionul Scarpa.

251
 Histologie medicală
Perii acustici ai celulelor senzoriale ajung într-un strat gelatinos, cu grosimea
de circa 20 um, format din glicoproteine şi proteoglicani, secretat probabil de celu-
lele de susţinere. În mod obişnuit acest strat a fost numit membrana otolitică (mem-
brană - impropriu spus). În membrana otolitică se găsesc incluse numeroase for-
maţiuni cristaloide cu diametrul de 3-5 um numite otoconii sau otolite, ce conțin
carbonat de calciu şi proteine.
Componenta nervoasă este reprezentată de prelungirile dendritice ale neu-
ronilor senzoriali bipolari din ganglionul lui Scarpa, terminaţii nervoase care se ra-
mifică în jurul polului bazal al celulelor senzoriale.
Sub membrana bazală se găseşte un ţesut conjunctiv cu celule fusiforme,
fibre colagene şi un dispozitiv vascular bine reprezentat.

Crestele acustice sunt formaţiuni microscopice prezente în canalele semi-

circulare. Fiecare canal semicircular prezintă la baza sa de implantare în utriculă o
dilatație numită ampulă. Endostul la acest nivel formează un repliu care este tape-
tat de un epiteliu senzorial.
În structura epiteliului există aceleaşi componente celulare şi nervoase ca în
structura maculelor acustice: celule de susţinere, celule bazale şi celule senzoriale.
Există doar câteva diferenţe între aspectul micoscopic al maculelor şi crestelor
acustice. Astfel, la nivelul crestelor acustice, celulele senzoriale prezintă la polul api-
cal prelungiri foarte înalte de circa 80 um, formate dintr-un cil vibratil şi mai mulți
stereocili. Aceste prelungiri apicale pătrund într-o „membrană“ gelatinosă, transpa-
rentă, înaltă, de forma unui coif, lipsită de otoliţi, numită cupulă. Aceste structuri
proemină în lumenul canalelor semicirculare şi obstruează parţial lumenul ampulei.
Histofiziologie. Modificările de poziţie ale capului sau corpului, de accelera-
ţie sau de deceleraţie determină mişcări ale endolimfei din utriculă, saculă sau din
canalele semicirculare. Acestea antrenează mişcări ale membranei otolitice sau
înclinări ale cupulelor din structura crestelor acustice, şi o dată cu ele sunt mişcaţi
şi perii acustici. Prin mișcarea perilor acustici iau naştere în celulele senzoriale
potenţiale de acțiune care se transmit dendritelor neuronilor din ganglionul Scarpa
care fac sinapsă cu celulele senzoriale. Din ganglionul lui Scarpa informaţiile sunt
transmise prin ramul vestibular al nervului acustic (care reprezintă segmentul de
conducere), spre sistemul nervos central, localizat în scoarța cerebrală.

ORGANUL DE SIMŢ AL GUSTULUI

MUGURELE SAU CORPUSCULUL GUSTATIV

Corpusculii gustativi sunt mici formațiuni ovalare localizate în epiteliul cavității

bucale, în special în epiteliul papilelor fungiforme şi circumvalate, dar există muguri
gustativi diseminaţi și la nivelul palatului, faringelui, laringelui şi epiglotei. Se conside-
ră că în structura limbii umane se găsesc peste 3000 de corpusculi gustativi.

252
 Organele de simţ
Mugurii gustativi sunt formaţiuni epiteliale în formă de „butoiaş'“, constituiți
din aproximativ 50-75 de celule, care ocupă toată grosimea epiteliului de acoperire,
de la membrana bazală până în lumenul cavităţii orale. Ei au înălțimea de 50-80 um
şi grosimea de 30-50 um. În colorațiile histologice uzuale mugurii gustativi se ob-
servă foarte bine, deoarece celulele componente sunt celule alungite, fuziforme, cu
polul bazal pe membrana bazală şi cu polul apical la suprafaţa epiteliului care tape-
tează mucoasa linguală. În plus, celulele componente ale mugurilor gustativi au
citoplasma mai clară faţă de celulele epiteliului de acoperire, iar nucleii sunt mai
mari, hipocromi şi ovalari, cu axul mare perpendicular pe membrana bazală. Acest
aranjament structural contrastează puternic cu aranjamentul celulelor din epiteliul
malpighian fără keratinizare al muceasei orale.
Mugurii gustativi prezintă la polul apical o deschidere, numită por gustativ
care se deschide liber în cavitatea bucală.
În structura corpusculului gustativ sunt prezente două componente:
— componenta epitelială;
— componenta nervoasă.
Componenta epitelială conţine trei tipuri de celule ce diferă ca aspect mor-
fologic și colorabilitate:
— celule tip I - celule întunecate, situate la periferia corpusculului gustativ
sunt dotate cu microvili proiectați în porul gustativ. Citoplasma lor este bogată în
filamente fine, ribozomi, reticul endoplasmic rugos și conține mici granule secreto-
rii. Sunt celule cu rol de susținere şi de fagocitoză. La polul apical prezintă comple-
xe joncţionale de tip cuticular, prin care se conectează cu celulele de susținere din
jur, dar şi cu celulele epiteliului malpighian de acoperire. Ele delimitează un canal,
numit canal gustativ, lung de circa 7-10 um şi larg de 3-5 um, delimitat de „un por
intern“ şi „un por extern“.
Printre acestea, la polul bazal al corpusculului se găsesc nişte celulele mici, cu
citoplasma mai întunecată, cu nucleul rotund, celule care sunt considerate celule
stem, capabile de a se diferenţia în celelalte tipuri celulare.
— celulele tip II - celule clare, înalte, mai puțin numeroase, conţin în citoplas-
mă un reticul endoplasmic neted abundent şi puţine filamente. Ele prezintă incon-
stant sinapse, dar rolul lor nu este bine cunoscut.
— celulele tip III - celule senzoriale, sunt situate în centrul corpusculului gus-
tativ. În microscopia electronică, citoplasma lor conţine microtubuli longitudinali şi
puţin reticul endoplasmic neted; în citoplasma bazală se găsesc mici vezicule ase-
mănătoare veziculetor sinaptice. Aceste celule prezintă la polul apical câte o pre-
lungire, numită păr gustativ, situat în canalul gustativ, iar la polul bazal prezintă
numeroase sinapse. Sunt celule cu funcţie de chemorecepție.
Componenta nervoasă este reprezentată de prelungirile dendritice ale neu-
ronilor senzitivi bipolari, din ganglionii Andersch şi Ehrenritter. Acestea pătrund în
mugurele gustativ şi se ramifică abundent constituind p/exul intragemal în interi-

253
 Histologie medicală
orul corpusculului, plexul perigemal în jurul lui şi plexuri intergemale între mu-
guri. Prelungirile dendritice fac sinapsă cu polul bazal al celulelor senzoriale.
Senzaţia de gust din porţiunea anterioară a limbii este transmisă de ramura
timpanică a nervului facial (nervul cranial VII). În porţiunea posterioară a limbii
corpusculi gustativi sunt inervați de ramura linguală a nervului glosofaringian (nervul
cranial IX), iar mugurii gustativi de la nivelul faringelui şi laringelui sunt inervaţi de
nervul vag (nervul cranian X).
Histofiziologie
Receptorii gustativi sunt chemoreceptori stimulaţi de diverse molecule solubi-
le în apă. Fiecare celulă posedă la polul apical, la nivelul microvilozităților, mai
multe tipuri de receptori, dar unul dintre aceştia este dominant, în funcție de zona
topografică a cavității bucale. Ei pot să recepționeze patru gusturi: dulce, sărat,
amar şi acru. Gustul dulce este perceput de receptorii situați la nivelul vârfului
limbii, cel acid pe marginile limbii, cel amar la baza limbii şi la nivelul palatului, iar
cel sărat este perceput omogen pe toată suprafața limbii.
Substanțele sapide acționează asupra receptorilor numai dacă sunt dizolvate
în salivă. De aceea epiteliul bucal este permanent umectat prin secreția glandelor
salivare, în special a glandelor Ebner.

ORGANUL DE SIMŢ AL MIROSULUI —

MUCOASA OLFACTIVĂ

Mucoasa olfactivă constituie un organ senzorial capabil să identifice anumite

molecule introduse în organism o dată cu aerul inspirat. Ea are o suprafaţă de 2,5-
5 cm? şi este localizată pe plafonul cavităţii nazale (faţa inferioară a lamei ciuruite
a etmoidului), pe o parte a cornetului superior, iar median pe regiunea superioară a
septului nazal. Are o culoare galben-brun ce contrastează cu aspectul roz al mu-
coasei respiratorii învecinate.
Impactul dintre substanțele conţinute în aerul inspirat în suspensie şi mucoasa
olfactivă este favorizat de prezența coanelor şi meaturilor nazale care creează un
curent de aer turbionar în cavitățile nazale şi de inspirațiile scurte şi puternice.
Mucoasa olfactivă este constituită din epiteliul olfactiv şi corion (lamina
propria).
Pasajul de la epiteliul de tip respirator al cavităţilor nazale la epiteliul olfactiv
se face brusc, între celulele celor două tipuri de epitelii lipsind joncțiunile de tip
desmozonal.
Epiteliul olfactiv este un epiteliu pseudostratificat cilindric lipsit de celule
caliciforme şi cili, cu grosimea de aproximativ 60-100 um. El este așezat pe o
membrană bazală subţire şi continuă sub care se păseşte un corion bogat vascula-
rizat. Este un neuroepiteliu, fiind singurul loc din organism în care celulele nervoa-
se (neuroni) sunt localizate în grosimea unui epiteliu de acoperire.

254
 Organele de simţ
Conţine trei tipuri de celule: bazale, de susținere şi olfactive.
Celulele bazale numite şi celule de înlocuire sunt situate la baza epiteliului
olfactiv; considerate celule stem, se pot divide şi diferenţia în celule olfactive sau
celule de susţinere. Au dimensiuni mici, formă piramidală şi un nucleu sferic. Cito-
plasma conţine organite comune şi câteva fascicule de microfilamente. Celulele
bazale emit multiple prelungiri care se joncționează cu alte celule bazale dar şi
celulele de susţinere. Unele dintre aceste prelungiri vin în contact cu prelungirea
axonică a celulelor senzoriale.
Celulele de susţinere înalte, col e, ajung cu polul apical la suprafața
epiteliului. Polul apical este dotat cu microvili scurți. Citoplasma conţine granule de
pigment galben-brun, reticul endoplasmic neted (REN), complex Golgi (supranu-
clear), mitocondrii. Nucleul are formă ovalară şi este situat la acelaşi nivel cu
nucleii celulelor de susținere vecine. Celulele de susținere prezintă nişte adâncituri
laterale care găzduiesc corpul celulelor nervoase.
Celulele olfactive sunt neuroni senzitivi bipolari situaţi printre celulele de
susținere. Corpul neuronal (pericarionul) de aspect fusiform, conţine un nucleu
rotund situat în 1/3 medie și o citoplasmă înzestrată cu toate structurile unei celule
nervoase, inclusiv neurofibrile şi neurotubuli. Prelungirea dendritică porneşte de
la polul extern al pericarionului se termină la suprafața epiteliului printr-o formațiu-
ne rotundă numită veziculă olfactivă, de pe corpul veziculei se desprind 8-14
filamente lungi de 70 um, numite cil; olfactivi (peri olfactivi) cu rol de a recepționa
stimulii olfactivi, ce se orientează paralel cu suprafața epiteliului,. Axonu, opus
dendritei, depășește membrana bazală, traversează corionul şi apoi lama ciuruită a
etmoidului. Axonii lipsiţi de mielină şi grupați în filete nervoase vor constitui nervul
olfactiv.
Uşurinţa epiteliului olfactiv de a-şi regenera neuronii senzitivi primari este
unică în sistemul nervos.
Lamina propria este despărțită de epiteliul olfactiv printr-o membrană baza-
lă condensată; în atmosfera de țesut conjunctiv săracă în fibre şi bogată în celule a
laminei propria. se pot observa aglomerări limfocitare şi chiar foliculi limfoizi. Glan-
de tubulare alveolare numite glande Bowman, formate din celule piramidale cu
granule secretorii la polul apical, sunt şi ele prezente în lamina propria. Secreţia
acestor glande creează o lamă fină de fluid ce înconjoară cilii olfactivi, facilitând
accesul substanţelor odorizante din aer spre receptorii senzoriali. Dispozitivul vas-
cular sanguin şi limfatic al laminei propria este bine reprezentat.
Genomul uman conţine aproximativ 1000 de gene care codifică 1000 de re-
ceptori odoranţi diferiţi. Omul poate distinge până la 10000 de mirosuri.

255
 PIELEA

Pielea este un organ complex, un înveliş membranar conjunctivo-epitelial,

care înveleşte la exterior corpul uman şi se continuă cu mucoasele şi semimucoasele
cavităţilor naturale. Este un organ cu funcție de protecţie (mecanică, termică,
chimică, biologică), dar şi de percepție senzorială. Ea participă la menţinerea
homeostaziei mediului intern prin limitarea pierderilor de apă din organism, la procesul
de termoreglare fiind una din principalele căi de realizare a termolizei, la procesele
de excreţie prin secreția sudorală, precum şi la sinteza vitaminei D.
Suprafaţa pielii unui om cu înălțime şi greutate medie este de aproximativ
1,5-1,8 m?. Grosimea sa variază între 0,5-5 mm, în funcţie de regiunea anatomică
a corpului, sexul, vârsta şi rasa individului, iar culoarea ei este dependentă de
pigmentul melanic din melanocite şi keratinocite, de vascularizația dermului
superficial şi de concentraţia sângelui în oxihemoglobină şi hemoglobina redusă.
La adult pielea prezintă pe cea mai mare suprafață a sa peri rudimentari, cu
densitate şi distribuţie neuniformă; la nivelul capului, regiunii axilare şi perineale,
densitatea părului este foarte mare, în timp ce pielea palmelor şi plantelor este glabră.

Dezvoltarea pielii
Pielea este unul din primele organe care se structurează în cursul evoluţiei
ontogenetice. Elementele sale structurale se dezvoltă din ectodermul de suprafață
şi din mezoderm. Din ectoderm se dezvoltă epidermul şi anexele acestuia, iar din
mezoderm se dezvoltă dermul şi hipodermul.
La numai 4 săptămâni de la fecundaţie, pielea este formată dintr-un epiderm
subțire unistratificat cu celule cuboidale şi un derm mezenchimatos subțire. În
săptămâna a V-a stratul epidermic se dublează, rezultând un strat bazal, numit şi
stratul germinal, format dintr-un singur rând de celule cubico-cilindrice şi un
strat superficial cu celule uşor aplatizate, numit epizrichium sau periderma. Stratul
bazal este echivalent cu cel al epidermului adultului, în timp ce peridermul este un
strat celular trecător, cu rol protector al stratului profund până se dezvoltă straturile
intermediare ale epidermului şi începe procesul de keratinizare.

256
 Pielea
În primele două luni de viaţă intrauterină, în epidermul embrionului îşi fac
apariţia melanoblastele, celule cu originea în crestele neurale.
Dermul embrionar în primele două luni de viață este format din celule
mezenchimale situate la mari distanţe unele de altele, dar asamblate într-o rețea
fină prin prelungirile lor. Matricea intercelulară, reprezentată la această vârstă
doar de substanța fundamentală, este bogată, semilichidă, umplând spaţiul
intercelular. Ea conţine glicozaminoglicani şi în special acid hiarulonic, moleculă
puternic hidratată (apa reprezintă mai mult de 90% din greutatea pielii embrionare).
Această structură a matricei intercelulare asigură o proliferare şi o migrare rapidă
a celulelor conjunctive.
La sfârşitul lunii a doua și începutul lunii a treia în matricea dermului embrionar
îşi fac apariţia fine fibre conjunctive, dispuse iniţial în jurul celulelor, iar mai apoi şi la
nivelul joncțiunii dermo-epidermice, contribuind astfel la edificarea membranei bazale,
În dermul tânăr în această perioadă, au fost identificate tipurile de colagen ], III şi V,
iar la nivelul joncţiunii dermo-epidermice a fost identificat colagenul tip IV. Tot în
această perioadă în dermul profund îşi fac apariția vasele sanguine reprezentate
inițial de capilare fine, precum şi structuri nervoase, respectiv nervi amielinici, care
se extind din profunzimea dermului până în apropierea membranei bazale.
În luna a treia celulele peridermului se turtesc, iar epidermul creşte în grosime
prin apariţia stratului intermediar între stratul bazal şi periderm ca urmare a activității
mitotice a stratului germinal. Celulele stratului intermediar sunt cubico-poliedrice,
conţin în citoplasmă vacuole şi filamente de keratină grupate în fascicule, iar
plasmalema lor prezintă un număr crescut de desmozomi. Pe suprafața
kcratinocitelor apar antigenele de grup sanguin AB0,
Celulele stratului germinativ prin mitoze repetate formează grămezi de celule
care se proiectează în derm sub forma unor cordoane celulare, reprezentând
precursorii timpurii ai derivatelor epidermice. Tot pe baza activității aceluiaşi strat
încep să se formeze primordiile unghiilor pe suprafaţa dorsală a degetelor. În această
perioadă în structura epidermului îşi fac apariția celulele Langerhans, iar melanocitele
se disting clar.
Membrana bazală începe să se structureze mai bine, microscopul electronic
evidențiind prezenţa laminei densa în care se ancorează hemidesmozomii celulelor
bazale. La nivelul ei s-au evidenţiat două structuri proteice caracteristice: laminina
şi antigenul pemfigoid bulos.
Dermul în luna a treia şi a patra suferă o tranziție importantă de la o structură
predominant celulară la una fibrilară. Țeutul conjunctiv dermic este format din
fibre colagene concentrate în mare parte sub joncţiunea dermos-epidermică, dar
fasciculele de fibre colagene dispuse plexiform sunt răspândite în toată matricea
extracelulară. Dermul este încă relativ subțire având o grosime de trei-patru ori
mai mare decât a epidermului şi nu este delimitat ciar de hipoderm. Celulele dermului
sunt formate în cea mai mare parte de fibroblaste, dar în număr mic s-au identificat
şi macrofage şi mastocite.

257
 Histologie medicală
Vasele dermice sunt mai dezvoltate formând o reţea întinsă în tot țesutul
conjunctiv dermic.
La sfârşitul lunii a patra, pe seama stratului intermediar al epidermului se
diferențiază stratul spinos şi stratul granulos, ceea ce indică începutul procesului
de diferenţiere keratinocitară.
Prin activitatea mitotică a stratului profund, până la sfârşitul lunii a cincea,
epidermul se diferenţiază în totalitate, prezentând cele cinci straturi de celule
identificabile în microscopia optică: bazal sau germinal, spinos, granulos (ale cărui
celule conţin granule de keratohialină), lucios (strat ce conţine eleidina) şi stratul
cornos. O dată cu această dezvoltare apare în epiderm şi ultima celula imigrantă
prezentă şi în viața extrauterină, celula Merkel. Trebuie notat că din această
perioadă melanocitele devin funcţionale începând să sintetizeze pigment melanic
pe care-l transferă keratinocitelor.
În primele patru luni epidermul se poate desprinde uşor de derm, deoarece
suprafața lor de contact este plană. Începând cu această dată membrana bazală
devine ondulată datorită cordoanelor epiteliale trimise din epiderm spre derm. În a
doua jumătate a vieţii fetale unele papile dermice proemină, formând la nivelul
feţei palmare a degetelor creste, edificându-se astfel amprentele digitale.
Începând din luna a cincea se structurează două zone la nivelul dermului:
dermul papilar sau superficial şi dermul reticular sau profund. În structura
morfologică a dermului domină în această perioadă fibrele de colagen, fibrele
elastice făcându-şi apariția abia la începutul lunii a șasea.
Paniculul adipos sau hipodermul apare începând cu luna a cincea, prin încăr-
carea fibroblastelor din dermul profund cu lipide şi transformarea lor în adipocite.
Părul începe să se diferenţieze din luna a treia, apărând mai întâi în regiunile
sprâncenelor, buzei superioare, scalpului şi bărbiei, iar din luna a patra şi-n restul pielii.
Glandele sebacee se diferenţiază în raport cu firul de păr, începând din luna a
cincea până la pubertate. Iniţial apar sub forma unui mugure epitelial plin din teaca
externă a foliculului pilos și apoi, prin involuția grăsoasă a celulelor centrale apare
produsul de secreție.
Glandele sudoripare încep să apară din luna a patra fără legătură cu foliculul
pilos, ca nişte muguri epiteliali ce se înfundă în dermul subiacent. Mugurele glandular
se alungeșşte şi în luna a şasea capătul terminal formează o serie de anse
caracteristice. În luna a şaptea se lumenizează prin creşterea diametrului întregului
tub. Celulele stratului extern ale capătului terminal se turtesc şi se transformă în
celule mioepiteliale, în timp ce celulele centrale devin celule secretoare.

258
 Pielea
STRUCTURA HISTOLOGICĂ A PIELII
Pielea prezintă, pornind de la suprafaţă spre profunzimea sa, trei structuri
distincte:
— epidermul;
— dermul sau corionul pielii;
— hipodermul sau țesutul conjunctiv subcutanat.

EPIDERMUL este un epiteliu pavimentos, stratificat cu keratinizare, ondulat

şi în continuă regenerare. Grosimea lui este variabilă de la 0,04-4 mm.
Majoritatea celulelor prezente în structura epidermului, numite keratinocite,
au capacitatea de a sintetiza keratină. Keratinocitele, legate între ele prin joncţiuni
desmozomale, sunt aşezate stratificat, din profunzimea epidermului până la
suprafața sa existând 5 straturi: bazal, spinos, granulos, lucios şi cornos. Stratificarea
evidenţiază procesele morfologice şi biochimice de diferenţiere treptată a
keratinocitelor, în migrarea lor din stratul bazal până la suprafaţa epidermului.
Denumirea şi caracteristicile fiecărui strat epidermic se bazează pe stadiul
diferenţierii keratinocitare la acel nivel.
Diferenţierea celulelor epidermului este echivalentă cu keratinizarea. Acest
proces, programat genetic, este forte complex din punct de vedere biochimic şi
structural. EI include:
— sinteza de structuri proteice noi şi modificarea unora existente;
— apariţia de noi organite celulare şi reorganizarea structurală a celor prezente;
— modificarea formei celulare;
— modificarea progresivă a metabolismului celular;
— creşterea sintezelor proteinelor ce intervin în keratinizare;
— degradarea coordonată şi controlată a unor organite celulare;
— modificări progresive ale plasmalemelor, suprafeţelor antigenice şi
receptorilor;
— deshidratarea celulelor superficiale,
Fiecare strat celular reprezintă un stadiu al diferenţierii keratinocitare în care
celulele devin mai specializate, dar cu funcţii mai restrănse. Finalul procesului de
keratinizare, ce se realizează la nivelul stratului cornos, este însoțit de moartea
celulelor, transformarea acestora într-o matrice proteică ce conține numeroase
filamente, modificarea membranei celulare şi apariţia lipidelor la suprafaţă, structuri
care permit realizarea funcției de barieră a pielii.
Epidermul este aşezat pe o membrană bazală, o structură microscopică cu
aspect ondulat ce-l desparte de derm, servindu-i ca suport şi ca barieră imperfectă.
Stratul bazal sau germinativ este format dintr-un singur rând de celule de
formă cilindrică cu dispunere palisadică, cu axul mare perpendicular pe membrana
bazală. EI reprezintă aproximativ 18% din grosimea epidermului fiind format
predominant din keratinocite. Printre keratinocite se întâlnesc intercalate rare celule
dendritice nekeratinocitare (melanocite, celule Merkel, celule Langerhans).

259
 Histologie medicală
Nucleul keratinocitelor este ovalar, intens cromatic, cu axul lung perpedicular
pe membrana bazală, aşezat central sau la polul apical al celulei, cu 1-2 nucleoli
vizibili. La acest nivel se observă o intensă activitate mitotică, motiv pentru care
este numit şi strat germinativ.
Citoplasma keratinocitelor bazale este bazofilă datorită prezenţei a numeroşi
ribozomi implicaţi în procesele de sinteză proteică, necesare creşterii şi multiplicării
celulare. În citoplasmă se mai găsesc numeroase mitocondrii, distribuite perinuclear
sau spre polul bazal, vezicule şi saci aplatizaţi aparținând aparatului reticular Golgi,
numeroase canalicule aparținând reticului endoplasmatic neted şi rugos, lizozomi
primari şi secundari, vezicule de pinocitoză, microtubuli şi un număr variabil de
tonofibrile ce intră în structura citoscheletului.
La microscopul electronic tonofibrilele apar formate din filamente dispuse în
fascicule, constituite din lanţuri polipeptidice de prekeratină, având diametrul de
60-100 L.. Din punct de vedere histochimic tonofibrilele prezintă un procent ridicat
de grupări sulfhidril. Unele tonofilamente sunt orientate paralel cu axul mare al
celulei şi perpendicular pe membrana bazală a epidermului; altele, mai abundente
la periferia celulei, par dispuse la întâmplare în citoplasmă. Ele converg spre
desmozomii joncţiunilor intercelulare de care se ancorează.

Tonofilamentele sunt formate din citokeratine. Au fost identificate nu mai

puţin de 19 tipuri diferite de citokeratine, fiecare fiind codificată de o singură genă.
Celulele bazale ale epidermului conţin câteva citokeratine cu greutate moleculară
mică (46.000-58.000 daltoni).
Alte elemente ale citoscheletului celulelor bazale sunt formate din micro-
filamente şi microtubuli de actină, alfa-actină şi miozină, elemente ce sunt implicate
în mişcarea ascendentă a celulei în procesul diferenţierii keratinocitare.
De asemenea, celulele bazale conțin numeroase granule de pigment melanic
dispersate neomogen în citoplasmă. Cel mai multe granulele de melanină sunt
aglomerate la polul apical al celulei, formând pentru nucleul keratinocitelor o
adevărată cupolă protectoare împotriva radiaţiilor ultraviolete. Granulele de pigment
melanic nu sunt sintetizate de keratinocite, ci sunt sintetizate de melanocite şi
transferate keratinocitelor. Ele sunt învelite la exterior de o membrană lipoproteică
fină, trilaminată, aparţinând aparatului reticular Golgi.
Plasmalema este ondulată, plicaturată, realizând pe întreaga suprafață
prelungiri digitiforme care se întrepătrund cu cele ale celulelor vecine printr-un
mecanism „de roată dințată“, formând un vast sistem de conexiuni intercelulare.
Prelungirile sunt mai accentuate la polul bazal al celulei şi par să se ancoreze în
structura joncțiunii dermo-epidermice.
Examinată la microscopul electronic membrana celulară prezintă două
componente principale:
— glicolema— complex lipoproteic superficial;
— plasmalema sau membrana plasmatică propriu-zisă, trilaminată;

260
 Pielea
Glicolema sau glicocalixul conferă acesteia o încărcătură predominant electro-
negativă şi deţine un rol important în controlul! schimburilor ionice transmembranare.
Plasmalema este lipoproteică, trilaminată, fiind formată din două lamine opace
la fluxul de electroni în care se află un spaţiu mai clar. Ea prezintă o permeabilitate
selectivă şi conține numeroase proteine integrale cu rol de receptori.
În asigurarea adezivității celulare un rol esenţial îl au dispozitivele joncționale
intercelulare. Desmozomii, echivalentul spinilor celulari din microscopia optică, se
găsesc în toate straturile celulare pornind de la stratul bazal până în stratul cornos.
Foarte numeroşi în straturile bazal şi spinos (aproximativ 2000-4000/celulă), ei
scad numeric în straturile superficiale, modificându-şi totodată şi aspectul.
Desmozomi sau macula aderens, sunt dispozitive joncţionale de adezivitate
foarte puternice. Ei au o structură complexă fiind formați din următoarele elemente:
— plasmalemele celulelor adiacente aşezate paralel, la o distanță de 25-30
nanometri una de alta;
— un material intercelular filamentos de natură proteică, dens la fluxul de
electroni, bisectat de o densificare centrală cu conţinut ridicat în glucide şi calciu
(nodulul lui Bizzozero);
— câte o densificare sub forma de disc pe fronturile citoplasmatice ale
plasmamelor numite
— „discuri interne“, Aceste discuri sunt alcătuite din mai multe proteine cu o
greutate moleculară cuprinsă între 82.000 şi 230.000 daltoni, numite desmoplachine;
— dispozitive de legătură numite „linkeri“, reprezentate de microfilamente de
citokeratine ce se detaşază din materialul dens intercelular, străbat membranele
plasmatice traversează discurile interne şi se ancorează pe microfilamentele
citoscheletului şi pe tonofibrile.
La polul bazal keratinocitele prezintă hemidesmozomi, zone specializate de
contact, aşezate la intervale regulate în structura membranei bazale. Aceştia prezintă
ca şi desmozomii „plăci de ataşament“ de la care radiază tonofibrile în citoplasmă.
Desmozomii şi hemidesmozomii sunt structuri importante în adezivitatea
celulară. Ei nu reprezintă numai o punte de ataşament, ci servesc ca plăci de
ancorare pentru filamente de prekeratină şi keratină, formând împreună un sistem
de legături care egalizează forța mecanică între keratinocite. Aceste structuri nu
sunt permanente; s-a constatat că desmozomii se formează şi dispar într-o anumită
ordine ceea ce permite mişcarea relativă a keratinocitelor în interiorul epidermului.
Alterarea structurii desmozomilor sau ruperea acestora în cursul unor procese
patologice determină modificarea formei keratinocitelor, acestea luând o formă
globuloasă, urmată de separarea lor și apariția unor vezicule în interiorul epidermului.
Un alt tip de joncțiune intercelulară, prezentă între keratinocitele stratului
bazal, este joncțiunea „gap“ sau „nexus“, socotită o zona de cuplaj ionic şi electric,
dar şi o cale specializată de „comunicare“ intercelulară.
Între keratinocite există o cantitate mică de matricea intercelulară care se
află în relații de contiguitate şi continuitate cu moleculele plasmalemei şi glicolemei,

261
 Histologie medicală
fiind implicată în controlul adezivităţii, creşterii şi diferenţierii celulare precum şi în
organizarea celulelor în ţesut. Studii de imunofluorescență au arătat că printre
celulele stratului bazal se află o mare cantitate de integrine, molecule implicate în
interacțiunile dintre celule şi dintre matrice şi celule. Integrinele sunt heterodimeri
de plicoproteine transmembranare prezente în cantitate mare și la nivelul membranei
bazale, dar absente în straturile superficiale ale epidermului.
Stratul spinos (stratul celulelor poliedrice) sau stratul mucos a lui Malpighi,
reprezentând 53% din grosimea epidermului, este constituit din 6-20 de rânduri de
celule poliedrice, voluminoase, având diametrul de 10-20 um, aşezate deasupra
stratului bazal. Numărul de rânduri de celule spinoase diferă de la o regiune
topografică la alta, fiind mai numeroase în regiunile supuse acțiunii factorilor fizici
(palme, plante). Celulele sunt separate de spaţii intercelulare de aproximativ 400-
5000 L. În microscopia fotonică, prin retracţia membranei celulare produsă de
fixatorii utilizați, spaţiile intercelulare se lărgesc, permițând evidenţierea
desmozomilor sub forma unor spini intercelulari.
Membrana celulară prezintă numeroase plicaturi, ceea ce facilitează pe de-o
parte conectarea celulelor între ele, iar pe de altă parte, mărirea suprafeţei de
schimb metabolic dintre celule şi spațiu) extracelular. Nucleul este rotund, dispus
central, cu 1-2 nucleoli vizibili. Citoplasma este acidofilă, mai condensată la periferia
celulei şi mai clară perinuclear.
Keratinocitele din stratul poliedric conțin toate organitele celulare, dar mai
reduse cantitativ decât celulele stratului bazal. Lizozomii, bine reprezentaţi, sunt
de formă sferică şi au o intensă activitate enzimatică hidrolitică, fiind responsabili
de digestia intracelulară a diverselor particule în cadrul proceselor de heterofagie
şi autofagie. Deşi procesul de endocitoză este prezent la toate celulele mamiferelor,
capacitatea de endocitoză şi fagocitoză a keratinocitelor este remarcabilă şi poate
explica de ce epidermul este lipsit de un sistem celular de eliminare a deşeurilor.
Heterofagia constă în includerea şi digestia substanțelor nutritive, a bacteriilor, a
virusurilor, a detritusurilor celulare sau a substanțelor inerte, cu ajutorul lizozomilor.
Particulele inerte rămân în fagozomi şi trec în stratul cornos, după care se elimină.
Autofagia reprezintă digestia intracitoplasmatică a organitelor celulare care şi-au
terminat activitatea şi se află în diferite grade de dezintegrare.
Caracteristic pentru keratinocitele stratului spinos este sporirea numărului de
filamente citoplasmatice și apariția keratinozomilor. Filamentele citoplasmatice sunt
formate din polipeptide de keratină cu greutatea moleculară cuprinsă între 55.000-
60.000 daltoni, având grosimea de aproximativ 100 L. Ele sunt așezate în
mănunchiuri dense de tonofilamente pe direcţia liniilor de forţă ale epidermului,
fixându-se pe pereţii celulari la nivelul discurilor interne ale desmozomilor. Din
punct de vedere biochimic, tonofilamentele sunt bogate în grupări sulfhidrice şi
disulfhidrice.
În partea superioară a stratului spinos, keratinocitele prezintă organitele spe-
cifice numite keratinozomi (sinonime: corpii Odland, corpii lamelari, granulele

262
 Pielea
dense, cementozomi). Keratinozomii apar formate din mici vezicule golgiene dense,
de formă ovalară, având diametrul maxim de 0,1-0,5 microni, ce conţin fosfolipide,
proteine, polizaharide şi numeroase enzime hidrolitice, inclusiv fosfataza acidă.
Spre deosebire de toate celelalte organite citoplasmatice, keratinozomii migrează
spre periferia celulei, fuzionează cu membrana citoplasmatică şi își descarcă
conținutul în spaţiul intercelular. Exocitarea conținutului keratinozomilor are loc
predominant la nivelul celulelor stratului granulos, în mod deosebit la granița dintre
celulele granuloase și celulele cornoase, suplimentând cu material proteic și
fosfolipidic substanţa intercelulară.
De asemenea, aceste organite au un rol esenţial în sinteza lipidelor epidermice,
în sinteza și în stocarea colesterolului, în formarea şi menținerea barierei hidrolipidice
a pielii precum şi în descuamarea celulelor cornificate. La nivelul lor are loc şi
biosinteza provitaminei D,
Stratul granulos este alcătuit din 2-3 rânduri de celule romboidale orientate cu
axul mare paralel cu suprafaţa pielii. Reprezintă aproximativ 10% din grosimea
epidermului. Celulele acestui strat prezintă un nucleu tahicrom, ovalar, cu axul mare
dispus în axul lung al celulei. Citoplasma este mai săracă faţă de celulele stratului
spinos; conţine mitocondrii balonizate şi vacuolizate, ribozomi şi poliribozomi,
keratinozomi numeroşi dispuşi sub plasmalemă și tonofilamente groase. O parte din
keratinozomi fuzionează cu membrana plasmatică şi-şi elimină conţinutul în spaţiul
extracelular. În citoplasmă se găsesc numeroase granule, de formă și dimensiuni
variate, intens bazofile formate din keratokialină. Granulele sunt vizibile încă din
ultimele două rânduri de celule ale stratului spinos. Ele sunt structuri esenţiale în
procesul de diferenţiere keratinocitară. Keratohialina este un produs complex cu
greutate moleculară mare, densă la fluxul de electroni, bogată în histidină.
Membrana celulară este mai groasă şi mai flexuasă decât a celulelor stratului
poliedric, spaţiul intercelular este mai redus, iar desmozomii apar din ce in ce mai
rar, îngroşaţi şi cu structură modificată.
Stratul lucios, mai evident la palme şi plante, este format din câteva rânduri
de celule turtite, intens acidofile. La microscopul fotonic stratul lucios apare ca o
bandă omogenă şi translucidă în care nu se mai identifică limitele celulare. Celulele
strâns unite între ele, au nucleii fragmentați sau absenţi, iar cea mai mare a
organitelor celulare au dispărut. Citoplasma conţine o grăsime complexă, eleidina,
dar şi acid oleic, grăsimi neutre şi glicozizi..
Stratul cornos este constituit din 4-10 rânduri de celule clare, moarte, acidofile,
turtite, aşezate paralel cu suprafaţa pielii, strâns joncţionate între ele. Grosimea
acestui strat reprezintă aproximativ 18% din grosimea întregului epiderm. La nivelul
palmelor şi plantelor grosimea stratului cornos este mult mai mare. Celulele
cornoase sunt anucleate iar organitele citoplasmatice în mare parte sunt absente.
Limitele celulare nu sunt vizibile decât la microscopul electronic. Completa tranziţie
de la celula granulară la celula cornoasă este însoțită de o pierdere în greutate a
celulei de 45-86%.

263
 Histologie medicală
Celulele stratului cornos numite şi corneocite formează componenta majoră
a „barierii pielii“. Ele sunt joncţionate prin desmozomi modificaţi și prin marginile
lor laterale foarte neregulate. Keratina reprezintă mai mult de 80% din masa celulei
cornoase, ocupând aproape întregul volum citoplasmatic.
În această matrice amorfă care include filamentele de keratină se găseşte o
proteină specifică numită filagrină. Filagrina rezultă din conversia enzimatică a
unor precursori citoplasmatici în timpul transformării celulelor granulare în celule
cornoase. Ea reprezintă matricea proteică care favorizează agregarea filamentelor
de keratină.
Plasmalema celulei cornoase se îngroaşă progresiv devenind foarte densă,
asigurând astfel rezistența mecanică a stratului cornos. În fazele terminale ale
diferenţierii keratinocitare, plasmalema corneocitelor ajunge la o grosime de circa
15 nanometri ca urmare a formării unui înveliș proteic imediat sub plasmalemă.
Acest înveliş este format din mai multe proteine ce devin greu solubile datorită
acțiunii unei enzime, transglutaminaza, ce induce formarea de legături covalente
transversale izopeptidice între proteinele citoplasmatice şi proteinele plasmalemale.
Principala proteină a învelişului subplasmalemal este involucrina, o proteină
insolubilă, bogată în cisteină. Ea este sintetizată de keratinocite începând cu cele
din stratului spinos, condensată şi concentrată în keratinocitele granulare şi orga-
nizată ca o bandă densă sub membrana celulelor cornoase. Deşi este prezentă în
toate epiteliile stratificate, transformarea involucrinei în înveliş proteic subplas-
malemal are loc numai în epiteliile keratinizate. Lipsa acesteia afectează serios
funcţia de barieră a pielii, făcând-o incompatibilă cu viaţa.
Partea superficială a stratului cornos, numită zona disjunctă, este formată
din placarde de celule ce se pot desprinde la cele mai mici traumatisme. Aceste
placarde au dimensiuni de la 0,25 mm până la câţiva milimetri. Celulele descuamate
sunt înlocuite cu alte celule prin activitatea regenerativă a stratului bazal. Din
acest punct de vedere epidermul este un epiteliu polarizat, în care pierderile
celulare prin descuamare de la suprafaţa lui sunt înlocuite prin procesele proliferative
de la nivelul stratului bazal. Între cele două straturi (bazal şi cornos) celulele nu se
mai divid ci parcurg un proces de diferenţiere caracteristic, keratinocitele fiind o
populaţie de celule tranzitorii, al căror ciclu vital este limitat în timp. Keratinocitele
evoluează din stratul bazal până în stratul cornos în 24-28 de zile.
Celulele stratului bazal, deşi sunt identice morfologic, din punct de vedere al
proprietăților biologice sunt diferite. O mică parte dintre ele, aproximativ 0,6%
sunt celule stem cu o mare capacitate de autoîntreţinere prin diviziune. Cea mai
mare parte a celulelor stratului bazal sunt keratinocite proliferative sau precursoare
care au căpătat capacitatea de a evolua pe linia keratinocitară. Celulele precursoare
provin din mitozele celulelor stem. După câteva diviziuni în stratul bazal, celulele
precursoare trec în compartimentul funcțional pierzându-și capacitatea de a se
divide şi încep să se diferenţieze.

264
 Pielea
Biogeneza celulelor epidermice se efectuează în „unităţi proliferative epider-
mice“. O unitate proliferativă epidermică are aspectul unei coloane şi cuprinde !-
2 celule stem, 5-6 celule precursoare şi câteva keratinocite ce aşteaptă să evolueze
spre compartimentul funcţional.
Epidermul are o grosime constantă pentru o regiune dată, descuamaţia
fiziologică fiind compensată prin multiplicarea keratinocitelor bazale. Indicele mitotic
al keratinocitelor stratului bazal este de 0,1-1,6%. Unii factori cum ar fi hormonii
androgeni, estrogeni, acetilcolina, postaglandina F şi factorul de creştere epidermic
(EGF) stimulează creșterea indicelui mitotic, în timp ce alţii ca hormonii tiroidieni,
adrenalina, vitaminaA şi mai ales chalonele epidermice scad indicele mitotic.
Celulele dendritice. În afara Keratinocitelor, în epiderm mai există şi alte
tipuri de celule cu funcții speciale, având ca element morfologic comun, prezenţa
prelungirilor dendritice. Acestea sunt: melanocitele, celulele Langerhans şi
celulele Merkel.
Melanocitele, celulele derivate din crestele neurale, alcătuiesc sistemul
pigmentar al pielii, cu rol vital în fotoprotecție. Ele sunt intercalate printre keratinocitele
stratului bazal la intervale relativ neregulate, dar repartizare la un număr specific de
celule epiteliale alcătuind „unități melanice epidermice“. Melanocitele apar în
microscopia fotonică, în coloraţiile de rutină, ca celule cu citoplasma palidă, nucleu
rotund şi nucleolat, tahicrom, situat central. Sunt celule stelate sau de formă neregulată,
cu multiple prelungiri ce se insinuează printre keratinocite, fără a realiza cu acestea
joncțiuni intercelulare. Citoplasma este abundentă şi bogată în organite citoplasmatice
în special mitocondrii, aparat Golgi, ribozomi şi poliribozomi dispuși în rozete. Spre
deosebire de keratinocite nu conţin tonofilamente. Ele se evidențiază specific pri
reacția DOPA sau prin impregnație argentică.
Melanocitele sunt localizate printre celulele stratului baza! al epidermului
reprezentând aproximativ 10% din populaţia celulară a acestui strat, dar sunt
prezente şi în bulbul firului de păr. Densitatea melanocitelor variază de la o regiune
la alta a corpului, dar este constantă pentru o regiune dată. În medie se întâlnesc
aproximativ 1650 melanocite/mm2.
Celulele pigmentare au capacitatea de a sintetiza pigment melanic pornind de
la aminoacizii tirozină sau fenilalanină, formând melanozomi.
Melanozomii sunt formaţiuni citoplasmatice de formă ovalară, cu diametrul
de 0,3-0,7 pm, limitate de o structură membranară în care există o serie de receptori-
mediatori hormonosensibili, ce catalizează reacțiile enzimatice ce intervin în
producerea melaninei. Formarea melanozomilor are loc în citoplasmă cu participarea
reticulului endoplasmic rugos şi a aparatului Golgi.
Conţinutul melanozomilor este compus în cea mai mare parte din melanină şi
proteine. Ei sunt transferați în citoplasma Keratinocitelor din jur, mai ales a celor
din stratul bazal şi într-o cantitate mai mică keratinocitelor din stratul spinos.

265
 Histologie medicală
Mecanismul principal de transfer al pigmentului melanic constă dintr-un proces
activ de fagocitoză prin care keratinocitele înglobează o parte din prelungirile
dendritice ale melanocitelor.
Există şi ipoteza că melanozomii sunt transferați keratinocitelor printr-un
„proces de donaţie“, proces prin care membrana melanozomului fuzionează cu
membrana keratinocitului transferându-i acestuia granulele de melanină.
În interiorul Keratinocitelor melanozomii pot fi identificaţi izolat sau formând agre-
gate mari învelite de o singură membrană, numite complexe melanozomice, În straturile
superficiale ale epidermului ei sunt degradaţi de enzimele lizozomale ale keratinocitelor
diferențiate. Câţiva melanozomi pot persista putând fi întâlniți chiarîn stratul cornos, dar
aceştia, în mod obişnuit, nu mai sunt înveliţi de o membrană trilaminată.
Mărimea şi numărul melanozomilor sunt determinate genetic, pielea neagră
tropicală conţinând mai mulți melanozomi decât pielea albă. O maladie genetică
rară este albinismul, caracterizat prin lipsa sintezei de melanină. În acest caz pielea
este albă „ca varul“ .
Sinteza melaninei este influenţată puternic de factorii hormonali. Astfel,
MSH-ul creşte sinteza de melanină, în timp ce ACTH-ul determină reducerea
pigmentării prin creşterea cantităţii de glucorticoizi care blochează sinteza de MSH
și sintezele proteice. De asemenea, estrogenii favorizează pigmentarea, ca şi
radiațiile ultraviolete.
Celulele Merkel sunt răspândite printre keratinocitele straturilor bazal şi
spinos. Se găsesc în cantitate mai mare în pielea glabră a degetelor, buzelor şi
teaca firului de păr. Celula Merkel poate fi găsită izolată în epiderm sau asociată
cu terminațţiile iederiforme Merkel-Ranvie. Asemănător celorlalte celule epidermice
dendritice nekeratinocitare, celulele Merkel prezintă citoplasmă clară, bogată în
organite şi numeroase prelungiri insinuate printre keratinocitele învecinate. Nucleul
este normocrom, situat central, lobulat şi învelit de o membrană nucleară ondulată.
Celula poate prezenta câţiva desmozomi ce se proiectează către keratinocitele
învecinate cu care se joncționează. Pe frontul citoplasmatic al plasmalemei
desmozomale se inseră câteva tonofilamente fine ce se dispun radiar în citoplasmă.
Caracteristica acestor celule este prezenţa în citoplasmă lor a unor granule
(granulele Merkel), cu diametrul de aproximativ 100-140 nanometri, delimitate de
o membrană trilaminată, dispusă în partea opusă a aparatului Golgi, proximal de o
terminaţie nervoasă amielinică.
Granulele celulelor Merkel prezintă central o zonă densă la fluxul de electroni,
asemănător granulelor care depozitează monoamine în neuroni, dar analizele
biochimice nu au reuşit să demonstreze un conţinut echivalent. Granulele se
formează în citoplasma celulei după un model asemănător cu formarea granulelor
din celulele neurosecretorii. Sintezele încep în reticulul endoplasmatic rugos, după
care materialul este transportat în aparatul Golgi, unde se formează vezicule cu
conţinut divers. Aceste vezicule se răspândesc în citoplasma, unde suferă un proces
de concentrare şi maturare, rezultând granulele mature.

266
 Pielea
Originea celulelor Merkel, foarte controversată, pare să fie din crestele neurale
ectoblastice. Mult timp s-a considerat că celulele Merkel sunt keratinocite
modificate, dar s-a constatat că ele au o expresie antigenică diferită de a
keratinocitelor.
Celulele Merkel fac parte din categoria mecanoreceptorilor având proprietăţi
receptoare şi acționând mai departe ca un inductor mecanosenzitiv asupra fibrelor
nervoase amielinice din epiderm. Morfologia contactului membranei celulei Merkel
cu neuritul, similar cu morfologia sinapselor, precum şi prezenţa în citoplasma acesteia
a granulelor neurosecretorii întăresc conceptul că celula Merkel este un receptor
care transmite stimulii tactili la neurit printr-o sinapsă chimică sau acționează ca un
neuromodulator fiziologic, influențând pragul senzorial al terminaţiei nervoase.
Celulele Langerhans, asemănător melanocitelor, sunt celule dendritice care
nu formează joncţiuni cu keratinocitele înconjurătoare. Ele sunt prezente printre
celulele stratului bazal, dar mai ales în straturile spinos şi granulos având o distribuţie
relativ constantă pentru diferite regiuni ale corpului. Celulele Lagerhans au fost
considerate mult timp ca celule nervoase intraepiteliale sau melanocite epuizate
pe cale de eliminare.
Pe preparatele histologice în colorațiile de rutină prezintă o citoplasmă clară
şi nucleul boselat, diferenţiindu-se cu dificultate de alte celule ale epidermului. Pot
fi puse în evidență prin impregnare cu clorură de aur, dar mai ales prin reacții
histoenzimatice, prezentând o reacţie pozitivă pentru adenozintrifosfataza
(ATP-aza), aminopeptidază şi fosfatază acidă. În contrast cu melanocitul, celula
Langerhans prezintă reacție DOPA negativă.
Microscopia electronică este metoda cea mai indicată pentru identificarea şi
precizarea structurii acestor celule. Prin această metodă s-a observat că nucleul
celulei Langerhans este boselat, iar citoplasma abundentă, conţine aparat Golgi,
reticul endoplasmatic, lizozomi, vezicule, vacuole, picături de lipide, glicogen,
melanozomi fagocitaţi şi granule Birbeck răspândite în toată masa citoplasmatica.
Trebuie menţionat că lizozomii conţin enzime similare celor din macrofage. Spre
deosebire de Keratinocite, celule Langerhans nu conțin tonofilamente sau tonofibrile.
Granulele Birbeck cu dimensiuni cuprinse între 0,1-1 um, au formă ovalară,
de bastonaş, sau rachetă de tenis, fiind delimitate la periferie de o membrană
trilaminată. Originea şi funcţiile lor sunt încă discutate: unele teorii susțin că acestea
ar reprezenta veziculele golgiene care migrează spre plasmalemă, integrându-se
apoi în structura membranei celulare, iar altele că fi granule receptor endocitate.
Membrana celulara se insinuează printre keratinocite fără a se joncționa cu
acestea prin desmozomi. La nivelul plasmalemei s-au identificat receptori pentru
fragmentele Fc ale IgG şi C,, al complementului şi aloantigenul Ia. Având origine
mezenchimatoasă celulele Langerhans sunt macrofage pivot la antigenele cu care
vine în contact epidermul. Ele sunt implicate în iniţierea răspunsului imun prin
recunoaşterea, captarea, prelucrarea şi prezentarea antigenului limfocitelor T

267
 Histologie medicală
imunocompetente din derm. De asemenea ele par să activeze celulele T citotoxice
de la nivelul pielii.
Un rol important îl deţin celulele Langerhans în procesele imunoalergice de
contact prin recunoaşterea şi captarea de mici molecule de alergeni cu care vine
în contact epidermul, urmând prelucrarea lui şi prezentarea celulelor imuno-
competente. Urmează fagocitarea acestor antigene după care, celulele Langerhans
migrează în derm şi prin vasele limfatice, ajung în ganglionii limfatici unde întâlnesc
limfocitele T cărora le transmit informaţia antigenică dobândită. În alergiile de
contact se constată o creştere a numărului acestor celule în epiderm la 2-3 ore
după expunere, urmată de diminuarea acestora după 6-12 ore de la expunere.
Populaţia celulelor Langerhans în interiorul epidermului este menţinută relativ
constantă prin migrarea macrofagelor din derm, care suferă o diferenţiere deplină
în structura epidermului (când granulele caracteristice devin mai numeroase) şi
ocupă o poziție strategică faţă de antigenele externe, fiind plasate preponderent
imediat sub stratul granulos. După iradiere cu ultraviolete se constată o reducere
semnificativă a celulelor Langerhans, considerată a fi una din cauzele dezvoltării
cancerelor cutanate.

Membrana bazală a epidermului

Epidermul este separat şi în acelaşi timp ancorat de stratul papilar al dermului
prin membrana bazală sau joncțiunea dermo-epidermică. Aceasta are un aspect
ondulat deoarece grosimea epidermului este neuniformă, el trimițând spre derm
prelungiri cunoscute sub numele de creste epiteliale interpapilare, iar dermul
ridicături, numite papile. Membrana bazală urmează şi invaginaţiile epidermice de
la nivelul anexelor epidermului (aparatul pilo-sebaceu, glande sudoripare), formând
o frontieră continuă între epiderm şi derm cu rol deosebit de important în schimburile
metabolice dintre aceste structuri.
Membrana bazală apare ca o bandă omogenă cu grosimea de 0,5 um, sub
polul bazal al keratinocitelor. Ea este produsul de sinteză al keratinocitelor bazale
şi al fibroblastelor dermice. Coloraţiile uzuale nu evidențiază membrana bazală
datorită compoziţiei sale biochimice. Evidenţierea ei se face prin reacţia PAS (care
evidenţiază prezenţă glicozaminoglicanilor neutri) şi prin impregnare argentică
Gămări (care evidenţiază fibrele de reticulină).
Microscopia electronică a evidenţiat în grosimea membranei bazale trei straturi
lamelare suprapuse şi anume :
— lamina lucida, denumită şi lamina rara, adiacentă keratinocitelor bazale,
cu o grosime de aproximativ 10 nanometri, omogenă, traversată de filamente fine.
Aici s-au evidenţiat cantităţi crescute de glicoproteine necolagene: laminina,
fibronectina şi antigenul pemfigoid bulos, Toate aceste substanțe au importantă în
dezvoltarea adeziunii dintre celulele epidermului şi lamina densa.
— lamina densa, cu o grosime de 20-30 nanometri, este constituită
preponderent din filamente fine, interconectate, incluse într-o matrice amorfă, densă.

268
 Pielea
Componentul principal al acestei lamine este colagenul tip III care formează o
plasă colagenică, un veritabil suport flexibil structural. Se pare că această lamina
funcţionează ca o barieră-filtru, ce împiedică trecerea moleculelor cu greutatea
moleculară mai mare de 40.000 daltoni. Tot la acest nivel s-a identificat
proteoglicanul heparan-sulfat care se pare că intervine în reducerea permeabilității
macromoleculelor anionice. Folosind anticorpi monoclonali s-a evidențiat şi prezenta
colagenului tip V în lamina densa, dar în cantitate foarte mică .
— lamina fibroreticularis este mai puţin definită ca strat şi marchează trecerea
spre tesutul conjunctiv dermic. Ea este formată din fibre de ancoraj scurte şi late
cu originea în lamina densa ce se dispersează şi se ancorează distal printre
filamentele fibrilare ale dermului superficial.
Deşi funcţionează ca o importantă barieră şi ca un filtru selectiv, membrana
bazală poate fi străbătută în mod normal de unele elemente celulare (celulele
Langerhans, celulele Merkel) sau în cazuri patologice de către limfocite şi
granulocite.

DERMUL sau corionul pielii este limitat la suprafață de membrana bazală

care-l separă de epiderm, iar în profunzime se continuă fără o delimitare netă cu
hipodermul. Grosimea dermului variază de la 0,2 la 4 mm. În ansamblu dermul
este un sistem integrat de celule, fibre, filamente și substanță fundamentală amorfă.
Substanța fundamentală găzduieşte nervi şi corpusculi senzitivi, vase sanguine şi
limfatice precum şi anexele epidermului (foliculii pilo-sebacei, glandele sudoripare).
Este stratul care conferă pielii rezistenţă, protejând organismul împotriva agenţilor
mecanici, dar în acelaşi timp este şi un organ de depozit al apei. Intervine, de
asemenea, în procesele de reglare termică şi în recepționarea stimulilor senzoriali.
EI interacționează cu epidermul în dezvoltarea structurilor sale normale în timpul
embriogenezei cât şi în timpul proceselor reparatorii tegumentare prin așa-zisa
inducţie dermo-epidermică.
Microscopic, dermul prezintă doua zone:
— dermul papilar sau superficial, situat imediat sub membrana bazală şi
reprezentând aproximativ 1/5 din grosimea totală a dermului;
— dermul profund, numit si dermul propriu-zis sau dermul reticular care
cuprinde 4/5 din grosimea totală a dermului.
Structura histologică a dermului este formată dintr-un schelet fibrilar alcătuit
predominant din fibre colagene, alături de care există şi fibre elastice şi de reticulină,
o componentă celulară formată din celule proprii țesutului conjunctiv (fibrocite-
fibroblaste, mastocite şi histiocite) şi celule migrate din sânge (granulocitele,
limfocitele, plasmocitele), toate incluse în substanța fundamentală.
Componenta fibrilară a dermului reprezintă aproximativ 75% din greutatea
uscată a acestuia, fibrele de colagen şi elastice fiind principalele componente;
Dispunerea în rețea a fibrelor colagene şi elastice conferă pielii elasticitate,
plasticitate şi rezistenţă.

269
 Histologie medicală
Fibrele de colagen reprezintă 90% din structura fibrilară a dermului. Sunt
singurele fibre care se evidențiază în microscopia fotonică în coloraţiile de uzuale.
La nivelul dermului fibrele de colagen se pot grupa în fascicule sau benzi
ondulate dispuse aproximativ paralel cu suprafața pielii sau pe direcția de acțiune
a factorilor mecanici. Unele dintre ele se întretaie în sensuri diferite, iar altele se
ramifică formând rețele plexiforme. Sensul major de orientare a fibrelor colagene
este paralel cu liniile de tensiune ale pielii pe o anumită zonă topografică, numite
liniile lui Langer, cu importanță deosebită în chirurgia plastică şi reparatorie.
Fibrele de colagen dermice sunt lungi, sinuoase, cilindroide cu capetele ce se
pierd în substanța fundamentală, având un diametru cuprins între 1-20 um. Aproximativ
80-85% din colagenul dermului este de tip I şi numai 15-20% este reprezentat de
colagenul tip III. Colagenul tip IV este conținut în piele numai în structurile
membranelor bazale, a vaselor, a nervilor şi a fibrelor musculare. Alte tipuri de colagen
pot fi prezente în pielea umană dar în cantităţi foarte mici sau în condiţii patologice.
Biosinteza colagenului se desfăşoară la nivelul fibroblastelor fiind favorizată
de vitamina C, care stimulează proliferarea şi maturarea fibroblastelor şi inhibată
de vitamina A şi cortizol. Structura și cantitatea colagenului dermic se modifică cu
vărsta. Astfel, s-a constatat o creştere a cantităţii de colagen pe unitatea de
suprafață tegumentară până la vărsta adultă, după care scade progresiv cu înaintarea
în vârstă.
La nivelul dermului profund, fibrele de colagen formează reţele groase ce se
dispun aproximativ ordonat, paralel cu suprafaţa pielii, continuându-se în profunzime
cu fascicule de fibre colagene ale țesutului conjunctiv subcutanat. La nivelul
dermului papilar fibrele de colagen sunt foarte fine, dispuse, fără o orientare precisă,
unele inserându-se în structura joncţiunii dermo-epidermice.
Fibrele elastice reprezintă aproximativ 10% din structura fibrilară a dermului
şi, spre deosebire de cele colagene, sunt subţiri, sinuoase, delicate mai mult sau
mai puţin anstomozate, invizibile în tehnicile microscopice uzuale. Se pun în evidenţă
electiv prin colorarea secțiunilor histologice cu orceină când se colorează în roşu
brun, cu rezorcin-fuxină colorându-se în roșu aprins, iar aldehid-fuxină în negru.
La nivelul dermului profund, fibrele elastice sunt mai groase și mai lungi având
aceeaşi orientare cu a fibrelor de colagen, pe când la nivelul dermului superficial
ele sunt fine şi perpendiculare pe suprafața demului papilar. La acest nivel unele
fibre se împart în fibrile ce se termină la nivelul joncţiunii dermo-epidermice.
Principala proprietate a fibrelor elastice este extensibilitatea, putându-se
alungi până la 100-120% şi reveni la lungimea inițială, după ce tracțiunea exercitată
asupra lor a încetat. Ele joacă un rol major nu numai în elasticitatea cutanată dar
şi în mobilitatea joncţiunii dermo-epidermice. Fibre elastice se găsesc de
asemenea în peretele vaselor sanguine şi limfatice din derm, în jurul foliculilor
piloşi şi a glandelor sudoripare.

270
 Pielea
Biosinteza fibrelor elastice se realizează în fibroblaşti după schema generală
a sintezelor proteice sub forma unui precursor numit tropoelastină care se
polimerizează în matricea extracelulară formând fibre elastice.
Fibrele de reticulină sunt foarte subțiri şi scurte având un diametrul de
0,5-1 um. Ele reprezintă sub 1% din masa fibrilară a dermului, fiind mai numeroase
în dermul papilar şi în jurul anexelor epidermice. Aceasta categorie de fibre se
vizualizează numai prin impregnație argentică, colorându-se în negru. Fibrele de
reticulină au un calibru neuniform prezentând nodozităţi şi frecvente ramificații,
formând rețelele observate constant la nivelul tecii conjunctive a foliculului pilar.
Datorită asemănării cu fibrele de colagen, aceste fibre se mai numesc şi fibre
precolagene. Fibrele de reticulină sunt uşor extensibile dar nu sunt elastice şi
participă la formarea structurii de rezistență a dermului.
Celulele dermului. Dermul conţine o mare varietate de celule autohtone
sau provenite din alte țesuturi, cel mai frecvent din sânge. Celulele proprii ale
dermului sunt reprezentate de fibroblaste, macrofage şi mastocite, iar celulele
migrate sunt reprezentate de granulocite, limfocite şi plasmocite. Populaţia celulară
a dermului variază ca număr şi proporție după regiunea topografică şi circumstanţele
fiziologice sau patologice. Populaţia celulară este mai bine reprezentată în dermul
papilar faţă de dermul profund.
Fibroblastele, elemente celulare preponderente, provin din diviziunea şi
maturarea celulelor mezenchimale. În condiţii deosebite fibroblastele se pot
diferenția şi din celulele endoteliale sau din fibrele musculare netede. De asemenea
se pot dediferenţia, transformându-se în celule mezenchimale evoluând ulterior
spre alte tipuri celulare (adipocitele, fibre musculare netede etc).
Principala funcţie a fibroblastelor este aceea de sinteză a moleculelor de
colagen, de elastină şi a glicozaminoglicanilor ce intră în constituţia substanței
fundamentale. Fibrocitele sau „fibroblastele în repaus funcțional“ sunt mai bine
reprezentate în dermul normal, dar ele se pot transforma în fibroblaste active în
cazul unor solicitări. Sunt celule mai alungite, fuziforme, cu nucleul mic, ovalar şi
tahicrom, şi citoplasma acidofilă. Organitele citoplasmatice sunt reduse cu excepția
lizozomilor prezenți în cantitate mai mare. Pe măsura îmbătrânirii individului
fibroblastele cutanate îşi pierd capacitatea de multiplicare şi secreție ceea ce explică
unele modificări tegumentare întâlnite la persoanele de vârsta a-lIll-a.
Relativ recent s-a arătat că fibroblastele joacă un rol deosebit în morfogeneza
embrionară, în repararea plăgilor şi în remodelarea tisulară, prin sinteza şi organizarea
componentelor țesutului conjunctiv. Este bine stabilit că fibroblastele nu funcţionează
autonom ci răspund la numeroase semnale moleculare lansate de diferite celule
ale sistemului imun (limfocite, macrofage, plachete sanguine). S-a identificat astfel
o limforegulină ce induce o schimbare a metabolismului fibroblastelor, producând
modificări ale permeabilității membranei celulare, modificarea ratei proliferative şi
accelerarea funcției acestora.

271
 Histologie medicală
Macrofagele (histiocitele) sunt celule a căror morfologie variază în raport
de activitatea funcțională în care sunt surprinse. Macrofagele intervin în apărarea
pielii înglobând bacterii, virusuri, corpi străini, fragmente celulare dezintegrate, lipide
sau pigment melanic. Pentru a-şi îndeplini funcţia de fagocitoză ele dispun de o
mare mobilitate deplasându-se sub influenţa unor factori chemotactici cu ajutorul
unor pseudopode şi valuri citoplasmatice. Macrofagele fac parte din sistemul
fagocitelor mononucleare având originea în celulele stem pluripotente din măduva
osoasă roşie. În derm macrofagele sunt mai puţine decât fibroblastele, fiind găsite
mai frecvent în dermul papilar și perivascular.
Mastocitele sunt celule conjunctive mai reduse ca număr în dermul normal,
fiind întâlnite mai frecvent în jurul vaselor sanguine și în jurul foliculilor pilari.
Mastocitele sunt celule de formă ovalară sau alungite, cu diametrul de circa
15-25 microni. Celulele posedă un nucleu cu cromatina densificată sub învelișul
nuclear. Citoplasma conţine toate organitele comune, miofilamente şi în mod
particular, un număr impresionant de granule. Caracteristic pentru aceste celule
este faptul că în citoplasmă se găsesc granule cu diametrul de 0,2-0,7 microni,
rotunde, omogene, foarte dense, ocupând uneori întregul volum celular şi acoperind
nucleul. Ele sunt evidenţiabile numai prin coloraţii speciale cu albastru de toluidină,
albastru de metilen, violet de genţiana, giemsa sau albastru alcian. În aceste colorați,
unele granule sunt metacromatice, colorându-se în roz-violet, iar altele ortocromatice,
colorându-se în albastru. Granulele conțin heparină, histamină, serotonină, acid
hialuronic, factori chemotactici pentru eozinofile şi neutrofile, SRS-A etc. În afara
granulelor cu mediatori chimici, celulele conţin şi granule lizozomale bogate în
hidrolaze acide ce pot degrada proteoglicanii, glicozaminoglicanii şi complexele
glicolipidice intra- şi extracelulare.
Substanța fundamentală a dermului este aparent amorfă, gelatinoasă,
dispusă în spaţiile libere dintre celule şi fibre. Ea variază cantitativ şi calitativ de la
o zonă topografică la alta a pielii şi chiar la acelaşi nivel, este mai abundentă în
dermul papilar şi mai săracă în dermul reticular. Este abundentă la naştere şi se
reduce progresiv cu înaintarea în vârsta. La elaborarea substanţei fundamentale
participă celulele autohtone ale conjunctivului dermic, în primul rând fibroblastele,
dar şi mastocitele. O parte din componentele substanței fundamentale provin din
vasele sanguine: apa, electroliţii, globulinele, polipeptidele cu greutate moleculară
mică, unii aminoacizi şi acizi graşi liberi etc.
Din punct de vedere morfologic substanța fundamentală are în microscopia
fotonică aspectul de gel amorfce aderă la trama fibrilară, în timp ce microscopul
electronic a arătat că structura ei este formată din macromolecule proteice
filamentoase, așezate în rețea, în ochiurile căreia se găsesc proteine globuloase.
Biochimic, substanţa fundamentală este compusă din proteine, hidraţi de carbon,
glicozaminoglicanii, proteoglicani, glicoproteine structurale, electroliți organici şi
anorganici, vitamine, enzime, apă etc. Aceste componente biochimice provin fie
din activitatea celulelor dermice, fie din vasele sanguine şi limfatice.

272.
 Pielea
Dintre moleculele proteice prezente la nivelul dermului în cantitate mare,
menţionăm colagenul, aici evidenţiindu-se în cantităţi variabile moleculele de colagen
tip |, III, IV, VI şi VII.
Glicozaminoglicanii sau mucopolizaharidele, constituenţii cei mai importanţi
ai substanței fundamentale, sunt reprezentaţi în principal de acidul hialuronic şi de
condroitin-sulfatul B (dermatansulfatul). Fibronectinele sunt glicoproteine structurale
cu rol major în adezivitatea celulelor la trama fibrilară colagenă.
Datorită compoziţiei biochimice foarte eterogene, substanța fundamentală
prezintă multiple funcţii. Astfel, ea are un rol important în depozitarea apei și
electroliților, în schimburile metabolice dintre celule şi vasele sanguine. Prin proteinele
plasmatice pe care le conţine şi în special prin anticorpii prezenţi la acest nivel ea
participă la reacțiile imunologice opunându-se difuziunii microbilor şi a toxinelor
acestora, Trebuie menţionat şi rolul său mecanic, de susţinere a fibrelor şi celulelor
dermice, precum şi de absorbţie a unor tensiuni mecanice ce se exercită asupra
pielii în timpul tracţiunii şi presiunii.

HIPODERMUL. Reprezintă țesutul fibro-găsos subdermic specializat în

sinteza și depozitarea intracelulară a grăsimilor. Grosimea hipodermului variază în
funcţie de regiunea anatomică, sex, vârstă, rasă, starea de nutriție a individului şi
echilibrul său endocrin. În unele regiuni ale pielii este bine reprezentat (abdomen,
obraz), iar în altele poate lipsi.
Hipodermul derivă din mezenchimul embrionar. Din celulele mezenchimale
pluripotente apar iniţial fibroblaste care printr-o maturare lentă şi acumulare de
lipide se transformă în adipocite. Adipocitele se grupează în lobi, separați de septuri
conjunctivo-vasculare.
Hipodermul este format din fascicule de fibre colagene cu dispoziţie
plexiformă, care pornesc din partea profundă a dermului și se inseră pe aponevroza
mușchilor, fascii sau chiar periost. În grosimea fibrelor colagene se găsesc rare
fibre elastice, rare celule conjunctive (fibrocite şi mastocite) şi puţină substanță
fundamentală. Fibrele de colagen crează o rețea anastomotzică în ochiurile căreia
se găsesc lobuli adipoşi. Fiecare lobul adipos are o arteriolă şi două venule proprii,
iar fiecare adipocit este în contact cu un capilar sanguin. Această structură
histologică demonstrează intensitatea schimburilor metabolice ce au loc între
circulaţia sanguină şi adipocite, acestea din urmă având un metabolism foarte
activ, evidențiat prin bogatul echipament enzimatic ce intervine în procesele de
lipoliză şi lipogeneză. Lipidele din hipoderm sunt într-un circuit continuu de mobilizare
şi depozitare, proces ce se desfăşoară sub influența a numeroşi factori lipolitici şi
lipogenici, dintre care cei mai cunoscuţi sunt: insulina, noradrenalina, cortizonul,
STH-ul, ACTH-ul, TSH-ul şi unele prostaglandine.
Hipodermul conține numeroşi corpusculi senzitivi de tiopul Vater-Pacini şi
Golgi-Mazzoni.

273
 Histologie medicală
Această structură a organului cutanat realizează o protecție mecanică şi
termică pentru organism, fiind în același timp şi un suport pentru formațiunile
alandulare, foliculare, vasculare şi nervoase. În unele părți ale corpului hipodermul
conţine fibre musculare netede şi striate.

Vascularizaţia pielii
Reţeaua vasculară sanguină a pielii este foarte dezvoltată, fiind formată din
vase cu originea în arterele subcutanate, La nivelul pielii există patru plexuri
vasculare suprapuse, care comunică între ele:
— plexul hipodermic;
— plexul dermic;
— plexul subpapilar;
— plexul papilar.
Plexul hipodermic este alcătuit din vase de calibru mare care, în general,
pleacă de la vasele din musculatura scheletică, străbat aponevroza superficială şi,
ajunse în hipoderm, formează o reţea paralelă cu suprafața pielii. Rețeaua este
alcătuită din artere şi vene, venele profunde fiind prevăzute cu valvule, în timp ce
altele, mai superficiale, sunt alvalvulare. Din acest plex pornesc spre derm
numeroase arterele în candelabru dar şi arteriole care rămân în hipoderm şi sunt
destinate lobulilor adipoşi, glandelor sudoripare şi bulbului firului de păr.
Plexul dermic se află la circa 2 mm de suprafața pielii. Este format din vase
de calibru mijlociu care formează o rețea densă, anastomotică, de arteriole, cu
orientare paralelă cu suprafaţa pielii (reţeaua arterială planiformă profundă). Fiecare
arteriolă este însoţită de două venule. Din acest plex se desprind ramuri care irigă
glandele sebacee. La acest nivel se află anastomoze arterio-venoase de tip glomic.
Glomusul vascular reprezintă o anastomoză arterio-venoasă cu o structură
particulară. Traiectul vasului anastomotic este foarte sinuos sau mai exact
glomerulat, iar peretele este mult mai gros decât al arteriolei sau venulei între care
face legătura. Între endoteliu şi tunica medie existăun manşon de celule epitelioide
cu citoplasmă bogată, dar săracăîn miofilamente. Tunica medie este groasă, fiind
formată din numeroase celule musculare netede dispuse circular. Adventicea este
bogată în terminaţii nervoase vegetative simpatice cu efect vasomotor şi terminaţii
nervoase senzitive mielinice. Din glomus pot porni mai multe vase de tip capilar,
arteriolar sau venular.
Plexul subpapilar se află la circa | mm de suprafaţa pielii şi constă într-o
rețea densă de vase mici, în special arteriole, care se divid în două ramuri: o
ramură va genera plexul papilar, iar cea de-a doua ramură va face legătura cu
sistemul venos, fiind un sistem de anastomoze arterio-venoase (aşa numitele canale
preferenţiale).
Piexul papilar este o reţea vasculară alcătuită din metarteriole şi capilare care
formează un dispozitiv în ansă sau „ac de păr“, numit ansă capilară. Această ansă este
paralelă cu suprafaţa pielii, excepţie făcând pliul unghial unde ansa este verticală.

274
 Pielea
Între circulaţia arterială şi cea venoasă există numeroase anastomoze, sau
şunturi arterio-venoase cutanate (canalele Suequet-Hoyer). Acestea asigură
reglarea circulaţiei periferice astfel încât fluxul sanguin este dirijat să circule prin
capilare în timpul activităţii iar în repaus, prin deschiderea şunturilor, capilarele
sunt ocolite. Aceste anastomoze au un rol important în menţinerea tensiunii arteriale
în stările de şoc, colaps sau hemoragie, precum și în termoreglare (hipertermia
inducând vasodilataţie iar hipotermia vasoconsticție).
Vasele limfatice
Vasele limfatice îşi au originea în papilele drmice. Aici apar primele capilare
limfatice care prezintă un capăt orb sau în fund de sac. Capilarele limfatice
fizionează şi formează în dermul superficial o reţea neregulată din care pornesc
vase colectoare subpapilare care converg şi formează plexul subdermic. De aici
vasele limfatice trec spre straturile profunde ale hipodermului sau structurilor
musculare subiacente.

Inervaţia pielii
Organul cutanat prezintă o inervaţie senzitivă deosebită, asigurată de nervii
spinali sau unii nervi cranieni. Aceste fibre nervoase sunt prelungiri ale
protoneuronului din ganglionii spinali sau din ganglionii nervilor senzitivi cranieni.
Această inervaţie bogată face că pielea să reprezintă un vast câmp receptor pentru
sensibilitatea exteroceptivă.
La nivelul organului cutanat se găsesc terminaţii nervoase libere şi corpusculi
senzitivi, care asigură următoarele tipuri de sensibilități:
— sensibilitatea tactilă este asigurată de corpusculii Meisner şi Merkel;
— sensibilitatea termică este asigurată de corpusculii Krause pentru frig şi de
corpusculii Ruffini pentru cald;
— sensibilitatea presională este asigurată de corpusculii Vater-Pacini;
— sensibilitatea dureroasă este asigurată de terminaţiile libere din dermul
superficial.
Deşi există o specificitate a fiecărui corpuscul senzitiv în recepționarea unor
stimuli, trebuie menţionat că un corpuscul sau terminaţiile nervoase libere sunt
capabile de a recepționa mai multe categorii de stimuli, în funcţie de intensitatea
acestuia.
'Terminaţiile nervoase libere sunt mielinice (pentru nervii senzitivi) şi amielinice
(pentru cei vegetativi). Fibrele mielinice pierd teaca de mielină la nivelul membranei
bazale a epidermului, după care străbat membrana bazală şi se ramifică printre
celulele stratului bazal şi stratului poliedric. Ele recepționează sensibilitatea termică
şi dureroasă. Fibre nervoase libere se găsesc şi la nivelul dermului, fiind mai
abundente la nivelul dermului superficial.
La nivelul epidermului se găsesc formațiuni nervoase specifice, organele
tactile Merkel, numite impropriu „corpusculii Merkel”. Aceste „organe“ tactile
sunt formate dintr-o componentă nervoasă şi o componentă epitelială. Componenta

275
 Histologie medicală
nervoasă este reprezentată de o fibră nervoasă care, străbătând membrana bazală
a epidermului pierde teaca de mielină și dă naştere la nivelul stratului bazal și
spinos la una sau mai multe formaţiuni discoidale numite „meniscuri sau discuri
tactile”. Ele vin în contact cu una sau mai multe celule Merkel. Organele tactile
Merkel sunt mecanoreptori pentru tact şi presiuni mici.
Corpusculii Meissner, Golgi-Mazzoni, Vater-Pacini, Rufini şi Krause au o
organizare microscopică similară. Ei prezintă următoarele elemente structurale
(de la interior spre exterior):
— componenta nervoasă reprezentată de o prelungire a neuronilor
pseudounipolari din ganglionii spinali sau din ganglionii senzitivi ai nervilor cranieni.
Înainte de a pătrunde în corpuscul, fibra nervoasă pierde teca de mielină. In
corpuscul unele fibre nervoase se pot ramifica, altele au un traiect sinuos, iar
altele se pot termina butonat. Corpusculii de dimesiuni mai mari au, pe lângă
terminația nervoasă somatică, şi una vegetativă.
— componenta internă este formată din multiple celule Schwann cu o morfologie
şi aranjament spațial modificate;
— componenta conjunctivă (periferică) este formată din fibre de colagen
dispuse în lamele, care delimitează corpusculul senzitiv de restul elementelor tisulare
şi-l ancorează de acestea. Lamelele aparțin perinervului şi conţin pe lângă fibrele
de colagen rare fibroblaste, vase sanguine şi chiar vase limfatice de mic calibru,
Corpusculii Meissner se găsesc preponderent în drmul papilar, imediat
sub membrana bazală a epidermului. Au formă alungită sau ovalară, cu axul mare
perpendicular pe membrana bazală a epidermului de care se ancorează prin fibre
fine de colagen.
Corpusculul este format din multiple celule schwanniene aşezate unele peste
altele ca banii într-un fişic; componenta nervoasă are un traiect sinuos, printre
celulele Schwann de la polul profund spre polul superficial. La periferia corpusculului
se găsesc numeroase lamele de colagen care formează o capsulă ce ancorează
corpusculul de membrana bazală a epidermului.
Corpusculii Meissner sunt mecanoreceptori sensibili la tact şi presiune. Viteză
de reacţie a acestora este superioară organelor tactile Merkel.
Corpusculii Vater-Pacini sunt cei mai mari corpusculi senzitivi de la nivelul
pielii. Se găsesc în număr mai mare la nivelul hipodermului. Au diametrul de circa
1-2 mm, formă rotundă sau ovalară, fiind formaţi dintr-o terminaţie nervoasă groasă,
rectilinie care, pătrunzând în corpuscul, pierde teaca de mielină şi se termină butonat.
În corpuscul terminația nervoasă poate da colaterale care se termină şi ele butonat.
Componenta internă este formată din celule Schwann, cu aspect lamelar, care se
dispun concentric în jurul terminației nervoase. La periferie există o teacă conjunctivă,
ce continuă perinervul, care se dispune tot sub formă de lamele concentrice.
Acest corpuscul este un mecanoreceptor sensibil la vibrații, presiune şi
mişcare.

276
 Pielea
Corpusculii Golgi-Mazzoni sunt localizaţi în derm. Ei prezintă o structură
histologică similară cu a corpusculilor Vater-Pacini, dar au dimensiuni mult mai
mici, lamele schwanniene formează două coifuri emisferice între care se găseşte
prelungirea nervoasă. Prelungirea nervoasă trimite expansiuni digitiforme printre
lamelele formate de celulele Schwann. Sunt receptori pentru presiune şi tact.
Corpusculi Ruffini sunt localizaţi în derm. Au formă ovalară și dimensiuni
de cira 200-400 microni. Terminaţia nervoasă pătrunde în corpuscul și emite multiple
ramificații care se îndreptă spre capsula externă. Celulele Schwann au forme
variate şi se dispun neordonat. La periferie există o capsulă groasă formată din
fibre de colagen derivate din perinerv. Corpusculi Rufinii sunt sensibili la variațiile
de temperatură şi la tracțiune.
Inervația vegetativă a pielii este simpatică şi parasimpatică. Ea este destinată
vaselor de sânge, glandelor sudoripare şi muşchiului erector al firului de păr.

ANEXELE PIELII
Anexele organului cutanat sunt reprezentate de glandele sudoripare, glandele
sebacee, părul şi unghiile.
Glandele sudoripare sunt anexe cutanate derivate din ectoblast. După
raportul lor cu firul de păr există două tipuri de glande sudoripare: glande eccrine
şi apocrine.
Glandele sudoripare ecerine se deschid la suprafaţa pielii în afara orificiului
pila. Ele sunt foarte numeroase (numărul lor a fost apreciat la circa 5 milioane),
fiind răspândite pe toată suprafața tegumentului, având o densitate mai crescută la
nivelul palmelor, plantelor (500/cm?) şi axilelor. Sunt absente pe roşul buzelor, glandul
penisului şi pe limbul prepuţului.
Glandele sudoripare eccrine sunt glande tubulare glomerulate și prezintă
următoarele componente structurale:
— glomerulul glandular situat în 1/3 inferioară a dermului sau la nivelul
limitei dermo-hipodermice. Este format dintr-un tub contorsionat, alcătuit la rândul
său dintr-un singur rând celule secretorii, de aspect cubic, cu citoplasma mai clară,
uşor acidofilă, bogată în granule de glicogen, cu nucleul rotund, normocrom, situat
bazal. Celulele secretorii se sprijină cu polul bazal pe glandilemă, dar între glandilemă
şi celulele secretorii există un strat discontinuu de celule mioepiteliale;
— canalul de excreţie, este format dintr-un epiteliu bistratificat cubic, cu
celule a căror citoplasmă este ușor bazofilă, aşezat pe o membrana bazală continuă;
aceste celule intervin în reglarea compoziției ionice a sudori. Canalul sudoripar are
un traseu spiralat, traversează demul, membrana bazală a epidermului şi se continuă
cu traiectul sudoripar;
— traiectul sudoripar, prezent la nivelul epidermului este lipsit de
membrană bazală fiind delimitat de un singur rând de Keratinocite. Traiectul
sudoripar se deschide la suprafața epidermului printr-un por sudoripar care are
forma unei depresiuni cupuliforme, limitată de un inel de keratină.

277
 Histologie medicală
Vascularizaţia glandei este asigurată de o arteriolă desprinsă din „arterele în
candelabru“ care străbat ascendent dermul.
Inervaţia este atât senzitivă, prin fibre nervoase mielinice cu originea în
ganglionii spinali sau în ganglionii nervilor cranieni, cât şi vegetativă prin fibre
nervoase simpatice.
Secreţia acestor glande este merocrină, adică fără a altera integritatea
structurală a celulelor secretorii. Reglarea secreției glandelor sudoripare eccrine
este asigurată de factori intrinseci (hormonali și nervoși), dar şi de factori extrinseci
(temperatura mediului ambiant, umditatea).
Sudoarea secretată de glandele eccrine conţine 99% apă şi 1% rezidiu uscat.
Are un gust sărat şi un pH acid. Ea este secretată în mod continuu, în cantitate de
circa 800ml/zi. În condiţii de temperatură ridicată sau efort fizic intens, cantitatea
de sudoare din 24 de ore poate ajunge la 10 litri. În condiţii de repaus fizic glandele
sudoripare eccrine secretă în permanență cantități mici de sudoare care formează
aşa-zisa perspirație insensibilă, prin care se realizează un transfer de căldură
spre exterior, cu pierdere hidrică minimă.
Compoziţia electrolitică şi biochimică a sudorii variază uşor în funcţie de
temperatură și ritmul de secreție. Trebuie subliniat că cel mai adesea cantitatea de
uree este de două ori mai mare decât în sânge.
În funcție de factorii stimulatori la care sunt sensibile, glandele sudoripare
eccrine au fost clasificate în:
— glande stimulate predominant de factori termici, situate pe trunchi şi membre;
— glande stimulate predominant de factori psihici, situate palmo-plantar;
— glande stimulate atât de factori termici cât şi de factori psihici, situate pe
frunte şi în axilă.
Glandele sudoripare apocrine se deschid la suprafața pielii la nivelul unui
orificiu pilar. Sunt mai puţin numeroase decât glandele eccrine şi ating dezvoltarea
maximă la pubertate, activitatea lor fiind corelată cu cea a gonadelor. Glandele
sudoripare apocrine sunt localizate numai în anumite regiuni: axile, inghinal,
perigenital, perimamelonar. Cu totul excepțional se pot găsi pe faţă şi scalp, dar la
aceste regiuni sunt mici şi nefuncţionale. Forme modificate de glande sudoripare
apocrine sunt glandele ceruminoase de la nivelul conductului auditiv extern şi glandele
Moll de la nivelul pleoapelor.
Din punct de vedere structural ele sunt asemănătoare cu glandele sudoripare
eccrine, numai că sunt mai voluminoase (de 10 ori mai mari).
Sudoarea secretată de aceste glande este vâscoasă, alb-lăptoasă, cu pH slab
alcalin. Secreţia este intermitentă, cantitatea este redusă și nu au rol în termoreglare.
Sudoarea apocrină are un miros particular, aceste glande fiind numite şi glande
odorizante, datorită degradării secreției de flora microbiană ce se poate dezvolta
în zonele cu glande apocrine,.

278
 Pielea
Secreţia glandelor apocrine este holo-merocrină, adică are loc prin eliminarea
unei părţi din polul apical al celulelor secretorii. Glandele sudoripare apocrine nu
reacţionează la stimuli termici sau psihici.

Glandele sebacee sunt glande alveolare pline care secretă sebum, un material
biologic cu rol important în formarea filmului hidrolipidic al pielii. Marea majoritate a
glandelor sebacee se dezvoltă împreună cu foliculul pulos, ele existând în toate zonele
anatomice acoperite de păr, fiind absente în zonele de piele complet glabră: palme,
plante, spaţiile interdigitale. Zonele cu cel mai mare număr de glande sebacce sunt:
scalpul, fruntea, fața, bărbia, 1/2 superioară a toracelui şi regiunea scapulo-humerală.
În afara glandelor sebacee asociate firului de păr, există şi glande sebacee
libere care se deschid direct la suprafaţa pielii. Acestea sunt glandele Meibomius de
la pleoape, glandele Tyson de pe prepuţ, glandele din regiunile de tranziție dintre
piele și mucoase de la nivelul buzelor, areolei mamare, regiunii anale sau genitale.
Glandele sebacee libere sunt de două feluri:
— primare, derivate ontogenetic din epiderm;
— secundare, devenite libere prin atrofia şi distrugerea foliculului pilos.
Histologic, aceste glande sunt formate dintr-un singur rând de celule epiteliale
mici, de formă cubică, ovală sau turtite, cu citoplasma bazofilă, bogată în organite
de sinteză, joncționate între ele prin desmozomi, așezate pe o membrană bazală
groasă şi continuă. Prin diviziuni de tip mitotic aceste celule dau naştere la două
celule progene, care evoluează diferit: una rămâne pe glandilemă formând poolul
de celule cu funcţie proliferativă, iar cealaltă evoluează spre lumenul glandei unde
se încarcă cu sebum. Celule care se încarcă cu sebum iau formă poliedrică, devin
voluminoase au citoplasmă mai clară şi vacuolară, datorită conţinutului ridicat în
substanțe lipidice. Nucleul acestor celule devine din ce în ce mai tahicrom, picnotic,
iar în final suferă un proces de carioliză. Pe măsura acumulării scbumului, organitele
celulare se reduc cantitativ, astfel că în final întreaga celulă se transformă într-o
veziculă plină cu sebum.
Sebumul este un amestec complex de lipide (trigliceride, fosfolipide, colesterol,
acizi grași) și resturi celulare.
Fiecare glandă îşi trimite produsul de secreție printr-un canal propriu la nivelul
foliculului pilos, impregnând firul de păr şi stratul cornos al pielii cu sebum. Secreţia
sebacee este continuă, fiind o secreție de tip holocrin.
Glandele sebacee își intensifică activitatea după pubertate, cantitatea de sebum
fiind redusă în copilărie, deoarece unii hormoni sexuali (androgenii), hidrocortizonul
şi catecolaminele stimulează secreția glandulară. Estrogenii inhibă secreția glandelor
sebacee.

Firul de păr
Perii sunt structuri keratinizate de formă filamentoasă, proprii mamiferelor,
derivate dintr-o invaginare a epidermului primitiv în cursul vieții embrionare. În

279
 Histologie medicală
cursul dezvoltării, invaginaţia epidermică va forma teaca epitelială externă a firului
de păr. Partea profundă a invaginaţiei epiteliale se va dilata şi va forma bulbul
firului de păr. Din interrelaţia dintre dermul primitiv şi mugurele epitelial care va
forma firul de păr, partea profundă a bulbului se va excava, aici pătrunzând vase
sanguine şi numeroase fibroblaste care vor forma papila dermică a firului de păr,
bogată în fosfatază alcalină.
Partea centrală a bulbului, situată deasupra şi în jurul papilei, va constitui
matricea sau zona proliferativă a firului de păr. Prin proliferarea celulelor din
această zonă se va forma teaca epitelială internă.
Fiecare fir de păr formează împreună cu glanda sebacee anexă şi muşchiul
erector, un folicul pilo-sebaceu.
Culoarea, dimensiunile, densitatea şi repartiția părului, variază în funcţie de
rasă, vârstă, sex sau regiunea corpului. La om părul este prezent pe toată suprafața
pielii cu excepția palmelor, plantelor, buzelor, glandul penisului, clitorisului și labiilor
mici. La nivelul feţei se găsesc circa 600 fire de păr/cm?, iar în restul corpului
circa 60 fire/cm?. Aspectele macroscopice şi microscopice ale părului sunt
influențate de cantitate de hormoni androgeni, estrogeni, tiroidieni şi
medulosuprarenalieni.
Culoarea părului este determinată genetic. Ea este dată de prezenţa în proporții
variate a unor pigmenți localizați preponderent în celulele din corticală şi mai puţin
în celulele din medulară: eumelanina (pigment brun), feomelanina (brun roşcat) şi
trichosiderină. Culoarea părului poate fi alterată de defecte înnăscute (albinismul
este defectul cel mai cunoscut), deficienţe de natură carențială, îmbătrânire,
inhibarea sintezei de melanină pe cale medicamentoasă (administrarea de
antimalarice de sinteză, fenilcetonurie) etc.
Sistemul pilar al omului a suferit o regresie în cursul dezvoltării filogenetice a
speciei umane, astfel încât la ora actuală el este limitat la anumite teritorii cutanate.
Până la pubertate perii sunt mai bine dezvoltați la nivelul scalpului, regiunii genelor
şi sprâncenelor; după pubertate părul se dezvoltă intens la ambele sexe în regiunile
axilare şi genitale, iar la bărbați pe față şi uneori pe trunchi.
În funcţie de momentul apariţiei părului şi de aspectele morfologice, există
mai multe tipuri de păr:
— lanugo— sunt perii ce apar în cursul dezvoltării intrauterine şi dispar înainte
înainte de naştere cu o lună. Sunt lungi, subţiri şi hipopigmentaţi. Prezenta lor la
naștere este un semn de prematuritate;
— vellus — sunt perii care acoperă pielea capului copiilor de la naştere până la
6 luni. Sunt scurţi şi subțiri, lipsiţi de medulară;
— perii intermediari — sunt perii care apar între 11 şi 16 ani.
— perii terminali sau definitivi — sunt perii care apar după vârsta de 20 de
ani; sunt lungi, maturi, groși, localizaţi preponderent la nivelul scalpului, sprâncenelor,
regiunilor genitale, perineale, axilare etc.

280
 Muşchiul erector al firului de păr
În pielea subţire, fiecare folicul pilar este asociat cu o un fascicul de fibre
musculare netede care formează muşchiul erector al firului de păr. Muşchiul erector
al firului de păr are o dispoziție oblică deoarece se ancorează cu un capăt pe teaca
conjunctivă a rădăcinii firului de păr, iar cu capătul opus se ancorează pe fibrele de
colagen ale dermului. Contracţia lui determină erecţia firului de păr dar şi eliminarea
sebumului din glandele sebacee. Contracţia puternică, în caz de situaţii de stress,
determină un aspect de „piele de găină“ deoarece apar depresiuni la suprafața
pielii la locul de inserțic a muşchiului pe dispozitivul conjunctiv al dermului.
Muşchiul erector al firului de păr este incrvat de sistemul nervos vegetativ
simpatic.

Unghiile sunt plăci cornoase formate prin invaginarea cpidermului, situate

pe fața dorsală a ultimelor falange, având rolul de a proteja partea terminală a
falangei distale. Ele reprezintă stratul cornos, modificat, al epidermului, fiind
constituite dintr-o keratină dură.
Unghia prezintă două zone:
— corpul unghiei sau limbul, porţiunea vizibilă, cu marginea anterioară liberă şi
marginile laterale şi posterioară înconjurate de un repliu cutanat. Limbul este așezat
pe „un pat ungheal“ care asigură creşterea în grosime a unghiei. La limita dintre
limb şi rădăcină există o zonă de culoare albă numită lunulă;
— rădăcina unghiei este porţiunea cuprinsă sub repliul unghial proximal.
Rădăcina pătrunde în epiderm sub un unghi oblic, orientat spre baza falangei
ungheale. La limita dintre rădăcină şi limb epidermul prezintă un repliu ungheal
care se continuă cu o parte transparentă numită eponichium sau perionix. Celulele
părţii profunde proliferează şi formează matricea unghiei, structură care sigură
creşterea unghiei.
"Țesutul conjunctiv dermic subunghial este bine vascularizat şi inervat senzitiv.
 BIBLIOGRAFIE

ALBERT B. et al. - Molecular Biology of the Cell. Editura Garland, 1994.

ANDRONESCU A. - Anatomia dezvoltării omului. Embriologie medicală.
Editura Medicală, Bucureşti, 1987.
BARELIUC L. NEAGU N. 1987 - Embriologie normală şi patologică. Edi-
tura Medicală, Bucureşti,
BASERA R. - The Biology of Cell Reproduction. Cambridge, MA.Harvard
University Press, 1985
BOGDAN FL.- Histologie - Curs. Reprografia Universităţii din Craiova, 1989
CHEVREMONT M - Notions de Cytologie et Histologie. Dosoeur Liege, 1984.
CHIEN SHU — Molecular biology of the cardiovascular system. Lea and
Febiger. Philadelphia, London, 1990.
CIRIELLO J., COLARESCU FR., RENAUD LP., POLOSA C. — Or-
ganisation of the autonomic nervous system. Alan R Liss, New York, 1987.
COTRAN R., KUMAR V. ROBBINS S$. - Robbins - Pathologic Basis of
Disease. W.B. Saunders Company, 1994.
COUJARD R., POIRIER J., RACADOT J.- Precis d'Histologie Hu-
maine. Editura Masson, Paris, 1980.
CRIBIER B., GROSSHANS E. — Histologie de la peau normale et lesions
histopathologiques elementaires. Encycl. Med. Chir. (Dermatologie). Editions tec-
hniques, Paris, 1994.
DADOUNE JP., HADJIISKY P., SIFFROI JP., VENDRELY E. - Hi-
atologie 2 edition. Medicine-Sciences Flammarion, Paris, 2000.
DARNELL J., LODISH H., BALTIMORE D. - Molecular cell Biology.
Second Edition. Scientific American Books, 1990.
DICULESCU L., ONICESCU D.- Histologie medicală. Vol. |. Biologia
celulară și moleculară a ţesuturilor. Editura Medicală Bucureşti, 1987.
DRĂGAN M., BOGDAN FL., DEMA E. ş.a.- - Histologie. Vol. 1. IMF
Timişoara. 1985,
ELIAS H., PAULY J.E., BURNS E.R. - Histologie et Micro-Anatomie du
Corps Humaine, Paccin Nuova Libraria S.p.A. Padova, 1984.
 EPELBAUM J. — Neuropeptides et neuromediteurs. Editions INSERM,
Paris 1995,
FITZPATRIK TH. K., WOLF K. - Dermatology in general medicin. Thind
edition New York, 1987.
HAY E.D. - The Cell Biology of the Extracellular Matrix. Second Edition.
Plenum Press. New York, 1992.
GRUDZINSKAL JG., YOVICH IL. — Gametes. The Spermatozoon. Cam-
bridge Press. 1995.
JUNQUEIRA C., CARNEIRO J., KELLEY R. - Basic Histology. Eighth
Edition. Prentice-Hall International, Inc, 1995.
KESSELRG. — Basic Medical Histology. The Biology of Cells, Tissues, and
Organs. Oxford University
Press, 1998.
KNOBIL E., NEILL JD. - The physiology of reproduction. Vol. 1, 2". Ed.
Raven Press, New York, 1994.
MAUVAIS-JARVIS P., SCHAISION G., TOURAINE PH. — Medicine
de la reproduction. Medicine-Sciences Flammarion, Paris, 1997.
MOLL G. - The immune function of epidermal Langerhans cells. New-
York, Springer-Verlag, 1995.
MOTTA PM. — Recent advances în microscopy of cells, tissues and or-
gans. Ed. Antonio Belfino, Roma, 1997.
NICOLAS JF., THIVOLET J. — Immunodermatologie. EJD Book, J.Lib-
bey Eurotext, 1997.
POIRIER J., RIBADEAU DUMAS JL., CATALA M., ANDRE JM,
GHERARDI R., BERNAUDIN JE. — Histologie moleculaire — Texte et Atlas.
Ed. Masson, Paris 1999.
RANGA V. - Tratat de anatomia omului. Vol. 1. Partea I. Editura Medicală,
Bucureşti, 1990.
SCHLANT RC., ALEXANDER RW. — The heart, arteries and veins. 8"
Ed. McGraw Hill, New York, 1994.
SCHMITT D. - Bilogie de la peau humaine. Edition INSERM, Paris, 1997.
STERNBERG $. - Histology for Pathologists. Second Edition. Lippincott-
Raven, New York, 1997.
TERZIZ JK., SMITHKL. — The peripheral nerve: structure, function and
reconstitution. Raven Press. New York, 1990.
ȚOLEA I., VOICULESCU C. - Noţiuni de imunodermatologie. Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1997.
VACCA L.L. - Laboratory Manual of Histochemistry. Raven Press. New
York, 1985.
WALSH J., DOCKRAY G., eds. — Gut Peptides: Biochemistry and Physio-
logy. Raven Press, New York, 1994.