Sunteți pe pagina 1din 250

Constantin ENCIULESCU

Anatomia trunchiului
Splanhnologia

Este o ediţie revizuită şi completată a Anatomiei vol II Splanhnologie ediţia III


2015

Vol I

2017
Autorul:

Prof. univ. dr. Constantin ENCIULESCU


Universitatea de Medicină şi Farmacie Târgu-Mureş
Catedra de Anatomie şi Embriologie
Medic primar obstetrică-ginecologie
Clinica Obstetrică-Ginecologie Nr. I Tg. Mureş

Referenţi:

Prof. univ. dr. Klara BRÎNZANIUC UMF Tg. Mureş


Prof. univ. dr. Zoltan PAVAI UMF Tg. Mureş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a


României
ENCIULESCU, CONSTANTIN
Anatomia sistemului nervos
Constantin ENCIULESCU
Târgu-Mureş: University Press, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-973-169-207-4

611.8

Tehnoredactare: Prof. univ. dr. Constantin ENCIULESCU.


Coperta: Sergiu BISCOŞ

Editura UNIVERSITY PRESS Târgu-Mureş


Director de editură: Prof. Univ. Dr. Silviu Morariu
Corespondenţă / comenzi: U.M.F. Târgu Mureş, Romania
Direcţia editurii: Tg Mureş, Str. Gh. Marinescu Nr. 38, cod 540130
Tel. 0265215551 – 233

Târgu-Mureş
-2017-

2
CUPRINS
SISTEMUL RESPIRATOR 5
NASUL 6
CAVITATEA NAZALĂ 8
LARINGELE 15
TRAHEEA 25
BRONHIILE 26
PLEURA 30
PLĂMÂNII 33

SISTEMUL CARDIOVASCULAR 41
GENERALITĂŢI 41
PERICARDUL 45
INIMA 47
VASELE CIRCULAŢIEI PULMONARE 66
VASELE CIRCULAŢIEI AORTICE 67
Aorta 67
Vena cavă superioară 73
Vena cavă inferioară 76
Vena portă 78

SISTEMUL LIMFATIC 81
ORGANE LIMFATICE PRIMARE 81
Măduva osoasă 81
Timusul 82
ORGANE LIMFATICE SECUNDARE 83
Splina 83
Inelul limfatic faringian 87
Nodurile limfatice 88
Canalul toracic 90

SISTEMUL DIGESTIV 93
GURA 93
Cavitatea Orală 97
Limba 102
Glandele Salivare 108
Dinţii 114
GÂTLEJUL 119
FARINGELE 122
ESOFAGUL 128
STOMACUL 130
INTESTINUL SUBŢIRE 135
DUODENUL 137
JEJUNUL ŞI ILEONUL 141
INTESTINUL GROS 142
CECUL 143
COLONUL 146
RECTUL ŞI CANALUL ANAL 150
FICATUL 155
VEZICA BILIARĂ 168
PANCREASUL 169

3
SISTEMUL URINAR 175
RINICHIUL 175
URETERUL 185
VEZICA URINARĂ 187
URETRA 190

SISTEMELE GENITALE 197


SISTEMUL GENITAL FEMININ 197
ORGANELE GENITALE FEMININE INTERNE 197
Ovarul 197
Trompa uterină 202
Uterul 203
ORGANELE GENITALE FEMININE EXTERNE 211
Vulva 211
Vaginul 214
SISTEMUL GENITAL MASCULIN 217
ORGANELE GENITALE MASCULINE INTERNE 217
Testiculul 217
Epididimul 219
Canalul deferent 220
Cordonul spermatic 221
Glanda veziculoasă şi structuri înrudite 222
Glanda veziculoasă 222
Canalul ejaculator 222
Prostata 222
Glandele bulbouretrale 224
ORGANELE GENITALE MASCULINE EXTERNE 225
Penisul 225
Scrotul 226

GLANDELE ENDOCRINE 229


SISTEMUL HIPOTALAMOHIPOFIZAR 229
GLANDA PINEALĂ 233
GLANDA TIROIDĂ 234
INSULELE PANCREATICE 235
GLANDELE PARATIROIDE 237
GLANDELE SUPRARENALE 238
TESTICULUL ENDOCRIN 240
OVARUL ENDOCRIN 240
PARAGANGLIONII 241

TEGUMENTUL 245
PIELEA 245
ŢESUTUL SUBCUTANAT 246
PĂRUL 246
UNGHIA 248
GLANDELE PIELII 249

BIBLIOGRAFIE 250

4
SISTEMUL RESPIRATOR
(Systema respiratorium)

Sistemul respirator este unul dintre cele mai importante ale organismului.
Este alcătuit din căi aeriene şi plămâni. Căile aeriene sunt alcătuite din cavităţile
nazale, faringe, laringe, trahee şi bronhii şi au un rol accesor în respiraţie. Rolul
esenţial în respiraţie îl au plămânii.
În afara funcţiei principale de respiraţie, sistemul respirator mai are şi alte
funcţii accesorii cum sunt: fonaţia, screamătul, tusea, strănutul, căscatul, sughiţul
şi oftatul. Fonaţia este realizată de aerul expirat, care trece printre corzile vocale
ale laringelui. Screamătul este o funcţie accesorie a sistemului respirator prin care
acesta participă la realizarea presiunii abdominale. Pentru screamăt este nevoie
de o inspiraţie profundă, urmată de închiderea glotei şi fixarea diafragmei. Tusea
este o respiraţie modificată, în care după inspiraţie urmează închiderea glotei şi o
expiraţie explozivă. Strănutul este un act reflex simplu, cu rol de protecţie prin
care după o inspiraţie profundă se produce o expiraţie bruscă cu glota deschisă.
Tusea şi strănutul sunt răspunsuri reflexe, protectoare, la diverşi factori iritanţi ai
mucoasei respiratorii.
Căscatul, sughiţul şi oftatul sunt reflexe complexe, la care participă şi sis-
temul respirator.
Apneea este întreruperea voluntară sau reflexă a respiraţiei.
(gr. a = fără, gr. pnein = a respira)
Presiunea abdominală este folosită în acte fiziologice cum sunt: defecaţia,
micţiunea, naşterea. Părţile componente ale aparatului respirator se află la nivelul
capului, gâtului şi toracelui. Faringele este prezentat la sistemul digestiv.

5
NASUL
(Nasus)

Nasul (eng. nose, fr. nez, germ. Nase, mag. orr) face parte din regiunile
capului (Regiones capitis), mai precis din regiunile faciale (Regio facialis), for-
mând o regiune de sine stătătoare numită regiunea nazală (Regio nasalis). Re-
giunea nazală este situată în partea mediană a feţei, sub regiunea frontală (Re-
gio frontalis), medial de regiunile orbitale (Regio orbitalis) şi deasupra regiunii
orale (Regio oralis). Şanţul nazolabial (Sulcus nasolabialis), care porneşte de la
nivelul aripilor nazale, având o direcţie lateroinferioară, separă regiunea orală de
regiunea bucală (Regio buccalis).
Nasul are forma unei piramide triunghiulare şi prezintă o rădăcină a nasu-
lui (Radix nasi) situată superior, la baza frunţii, un vârf al nasului (Apex nasi) si-
tuat anteroinferior şi două părţi laterale, inferioare, mai dilatate, numite aripile na-
sului (Ala nasi), care mărginesc orificiile de pătrundere a aerului în cavitatea na-
zală. Între rădăcina nasului şi vârf se găseşte o muchie mai mult sau mai puţin
proeminenţă numită dosul nasului (Dorsum nasi).
La nivelul rădăcinii nasului, median, la nivelul articulaţiei frontonazale, se
află unul din punctele antropometrice şi anume Nasion.
Pielea care acoperă nasul este relativ groasă, fiind mobilă la nivelul sub-
stratului osos şi mai fixă la nivelul nasului cartilaginos. Subcutisul este în general
slab reprezentat sau lipseşte.
Inervaţia cutanată a nasului este dată de ramuri terminale nazale externe
ale nervului oftalmic (N. ophtalmicus), pentru rădăcina şi dosul nasului şi ale
nervului maxilar (N. maxillaris), pentru părţile laterale şi aripile nasului. Din ner-
vul oftalmic, din ramura sa nervul nazociliar (N. nasociliaris) se detaşează ner-
vul etmoidal anterior (N. ethmoidalis anterior), care are o ramură nazală exter-
nă (R. nasalis externus). Din nervul maxilar se desprinde ramura sa terminală
nervul infraorbital (N. Infraorbitalis), care se împrăştie în buchet, dând şi ramuri
nazale externe (Rr. nasales externi).

6
Muşchii nasului sunt muşchi subţiri, care fac parte din muşchii mimicii şi
sunt inervaţi de nervul facial (N. facialis). Aceştia au rolul de a dilata sau a com-
prima nările. La nivelul nasului găsim următorii muşchi:
- muşchiul nazal (M. nasalis) este format din două părţi, care au originea
pe maxilă:
- partea transversală (Pars transversa) care se inseră pe apone-
vroza mediană situată la nivelul dosului nasului,
- partea alară (Pars alaris) care se inseră pe cartilajul alar.
- muşchiul coborâtor al septului (M. depressor septi) îşi are originea pe
maxilă şi inserţia pe septul cartilaginos.
În afara acestor doi muşchi principali ai nasului, mai amintim:
1
- muşchiul piramidal al nasului (M. procerus) al lui Santorini este un
muşchi cu originea la nivelul rădăcinii nasului şi a cartilajelor nazale laterale, dar
cu inserţia la nivelul pielii regiunii orbitale, căreia îi aparţine funcţional.
(lat. procerus-a-um = lung)
- muşchiul ridicător al buzei superioare şi a aripii nasului (M. levator
labii superioris alaeque nasi) îşi are originea pe apofiza frontală a maxilei şi inser-
ţia pe pielea buzei superioare şi pe cartilajul mare al aripii nasului, fiind deci numai
parţial un muşchi al nasului.
Vascularizaţia nasului este asigurată de artera dorsală a nasului (A. dor-
salis nasi) ramură terminală a arterei oftalmice (A. ophtalmica) şi de ramuri ter-
minale ale arterei faciale (A. facialis), cum sunt: artera angulară (A. angularis),
ramura laterală nazală (R. lateralis nasi) şi artera labială superioară (A. labialis
superior), care dă o ramură septală (R. septi nasi).
Sângele venos din partea superioară a nasului se drenează prin vena na-
zofrontală (V. nasofrontalis) spre vena oftalmică superioară (V. ophtalmica su-
perior), iar restul sângelui se drenează prin vena angulară (V. angularis) şi vene-
le nazale externe (Vv. nasales externae) spre vena facială (V. facialis).

1
SANTORINI Giovanni Domenico (1681-1737) anatomist italian.

7
CAVITATEA NAZALĂ
(Cavitas nasi)

Cavităţile nazale sau fosele nazale sunt două compartimente, relativ sime-
trice, care iau primele contact cu aerul, în procesul de respiraţie. În cele ce urmea-
ză vom prezenta toate structurile acestor cavităţi, cu referiri la funcţiile lor respira-
torii şi olfactive. Cavităţile nazale sunt despărţite de septul nazal. Cavităţile nazale
comunică cu exteriorul prin narine (Nares), două deschizături simetrice, ovale, si-
tuate la baza nasului (Nasus), iar posterior comunică cu faringele prin coane
(Choanae).
(gr. choanë = pâlnie)
Septul nazal (Septum nasi) este situat median şi este format din trei părţi:
- partea membranoasă (Pars membranacea) este situată anteroinferior şi
desparte cele două narine;
- partea cartilaginoasă (Pars cartilaginea) completează anterior septul
nazal osos şi este formată din cartilajul septului nazal (Cartilago septi nasi), car-
tilaj care prezintă o apofiză posterioară (Processus posterior/Processus spheno-
idalis) situată între lama perpendiculară a osului etmoid şi vomer. Apofiza sfenoi-
dală ajunge până aproape de corpul osului sfenoid.
1 2
Cartilajul vomeronazal (Cartilago vomeronasalis) al lui Huschke şi Jacobson este
situat la baza septului nazal şi participă la formarea organului vomeronazal, care este un accesor al
sistemului olfactiv. La om este rudimentar. (lat. vomer-eris = fierul plugului)
- partea osoasă (Pars ossea) este formată din lama perpendiculară a et-
moidului, vomer şi creasta nazală. Creasta nazală este o formaţiune anatomică
formată prin alăturarea marginilor mediale a două perechi de oase (apofizele pa-
latine ale oaselor maxilare şi lamele orizontale ale oaselor palatine).
Deviaţia de sept este o patologie destul de frecventă. Septul poate ajunge în contact cu
peretele lateral. Corectarea se face chirurgical.
Reamintim că cele două cavităţi nazale osoase comunică cu exteriorul prin
apertura piriformă (Apertura piriformis).
(lat. pirum-i = pară; forma = formă)

1
HUSCHKE Emil (1797-1858) anatomist german.
2
JACOBSON Ludvig-Levin (1783-1843) chirurg şi naturalist danez.

8
Cavitatea nazală prezintă spre exterior vestibulul nazal (Vestibulum nasi),
care este separat de restul cavităţii de pragul nazal (Limen nasi).
(lat. limen-inis = prag, barieră, uşă)
Vestibulul prezintă două părţi:
- partea cutanată (Pars cutanea) situată spre exterior este acoperită de
un epiteliu scuamos stratificat cornificat şi prezintă părul nazal (Vibrissae nasa-
les).
Părul nazal este echivalentul mustăţilor la feline.
- partea de tranziţie (Pars tranzionalis) situată spre interior este aco-
perită de un epiteliu scuamos stratificat necornificat.
(lat. vibro = a vibra)
Cavitatea nazală propriu-zisă prezintă o suprafaţă laterală neregulată, dată
de cele trei sau patru perechi de cornetele nazale sau oase turbinate, sub care se
află meaturile nazale.
1
Cornetul nazal suprem (Concha nasi suprema) al lui Santorini se gă-
seşte cel mai sus şi posterior. Cornetele, cu excepţia celui inferior, aparţin etmoi-
dului. Cornetul nazal suprem poate fi inconstant.
(lat. concha = scoică; turbineus = în vârtej)
2
Cornetul nazal superior (Concha nasi superior) al lui Morgagni sau
osul turbinat superior se găseşte în partea superioară a peretelui lateral.
Cornetul nazal mijlociu (Concha nasi media) este cel mai mare dintre
oasele turbinate care aparţin etmoidului. Se găseşte sub cel superior.
Cornetul nazal inferior (Concha nasi inferior) este un os separat.
Rolul cornetelor nazale în respiraţie este foarte important. O hipertrofie a lor poate în-
greuna respiraţia. Corectarea chirurgicală a acestei patologii, adică rezecţia parţială a cornetelor
poate cauza sindromul nasului gol (vidat) - Empty Nose Syndrome (ENS)- denumit aşa de orelistul
american Eugene Kern în 1994.

1
SANTORINI Giovanni Domenico (1681-1737) anatomist italian.
2
MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist şi anatopatolog italian

9
Mucoasa nazală (Tunica mucosa) prezintă două părţi distincte:
- partea sau regiunea olfactivă (Regio olfactoria) ocupă partea superioa-
ră a cavităţii, inclusiv o parte din mucoasa cornetului nazal mijlociu. Mucoasa ol-
factivă (Tunica mucosa olfactoria) reprezintă receptorul organului olfactiv (Or-
ganum olfactorium/Organum olfactus). Mucoasa olfactivă prezintă şi numeroase
glande olfactive (Glandula olfactoria).
- partea respiratorie (Pars respiratoria) ocupă restul cavităţii nazale şi se
extinde şi la nivelul sinusurilor paranazale.
Mucoasa nazală numită şi pituitară conţine numeroase glande nazale
(Glandulae nasales), iar la nivelul cornetelor nazale (mijlociu şi inferior) această mu-
coasă prezintă plexuri vvasculare cavernoase (Plexus cavernosus conchae),
formate din ţesut erectil.
A nu se confunda pituitara nazală cu glanda pituitară (hipofiza).
La nivelul părţii cartilaginoase a septului, mucoasa nazală este mai aderentă şi prezintă o
vascularizaţie venoasă bogată, dar friabilă, fiind locul predilect al hemoragiilor nazale numite
1
epistaxis. Această zonă a fost descrisă de Kiesselbach .
(lat. pituita-ae = secreţie, mucozitate, gr. epi = pe, gr. staxis = scurgere)

Meaturile nazale (Meatus nasi) sunt depresiuni alungite, determinate de


neregularităţile cavităţii nazale şi sunt în număr de cinci:
- meatul nazal superior (Meatus nasi superior) se află sub cornetul nazal
superior. Este un culoar îngust, care ocupă numai jumătate din profunzimea cavi-
tăţii nazale, mai precis jumătatea posterioară. La acest nivel se deschid celulele
etmoidale posterioare. Posterosuperior de acest conduct, la limita dintre osul et-
moid şi corpul osului sfenoid se află recesul sfenoetmoidal (Recessus spheno-
ethmoidalis), o depresiune în care se deschide sinusul sfenoidal.
- meatul nazal mijlociu (Meatus nasi medius) este situat sub cornetul na-
zal mijlociu şi are morfologia cea mai complexă. Marginea anterioară a cornetului
mijlociu, împreună cu digul nasului (Agger nasi) o margine rotunjită a peretelui
nazal lateral, delimitează o cavitate numită atriul meatului mijlociu (Atrium mea-
tus medii). Posterior de atriu proemină bula etmioidală (Bulla ethmoidalis), o pro-
1
KIESSELBACH Wilhelm (1839-1903) orelist german

10
eminenţă a celulelor etmoidale, care împreună cu procesul uncinat (Processus
uncinatus) al etmoidului delimitează un şanţ pâlniform, infundibulul etmoidal (In-
fundibulum ethmoidale) şi o fantă semilunară (Hiatus semilunaris). În acest meat
se deschid sinusul frontal, celulele etmoidale anterioare şi medii şi sinusul maxilar.
- meatul nazal inferior (Meatus nasi inferior) este cel mai larg şi cel mai
înalt. Este despărţit printr-un perete subţire de sinusul maxilar. Aici avem deschi-
derea canalului nazolacrimal (Apertura ductus nasolacrimalis).
Există recomandarea de a se schimba denumirea de canal nazolacrimal în canal lacrimo-
nazal, pentru a se sublinia mai bine rolul său funcţional. Schimbarea nu este încă oficializată.
- meatul nazal comun (Meatus nasi communis) este partea cavităţii naza-
le situată între cornetele nazale şi septul nazal.
- meatul nazofaringian (Meatus nasopharyngeus) este situat posterior
între extremităţile posterioare ale cornetelor şi faringe.
(lat. agger-eris = pământ, dig, uncinatus-a-um = încârligat, meatus-us = trecere, loc prin
care se trece)

Sinusurile paranazale (Sinus paranasales) sunt cavităţi neregulate şi asi-


metrice, ce se găsesc în oasele din jurul cavităţii nazale, comunicând cu acestea
şi fiind tapetate de acelaşi tip de mucoasă. Au rolul de a micşora greutatea craniu-
lui şi de a-i mări rezistenţa. Ele mai participă în fonaţie şi termoreglare.
Se descriu următoarele sinusuri paranazale:
- sinusul maxilar (Sinus maxillaries) sau antrul lui Highmore 1 apare cel
mai timpuriu (este prezent în momentul naşterii) şi are dezvoltarea cea mai mare.
Se află în interiorul maxilei şi la formarea pereţilor acestui sinus participă şi corne-
tul nazal inferior. Are formă piramidală, cu vârful spre osul zigomatic şi o capacita-
te de circa 20 ml. Se deschide în meatul nazal mijlociu. Posterior de deschiderea
principală pot exista deschideri accesorii (orificiile lui Giraldès 2).

1
HIGHMORE Nathaniel (1613-1685) chirurg şi anatomist englez
2
GIRALDÈS Cardozo-Cazado-Joachim-Albin (1808-1875) anatomist şi chirurg portughez.

11
- sinusul frontal (Sinus frontalis) este format din două cavităţi mai mult
sau mai puţin simetrice, săpate în osul frontal şi despărţite de septul sinusului
frontal (Septum sinuum frontalium). Este de forma unei piramide triunghiulare cu
vârful în sus şi care se deschide în meatul nazal mijlociu prin deschiderea sinu-
sului frontal (Apertura sinus frontalis).
- sinusul sfenoidal (Sinus sphenoidalis) este reprezentat de două cavităţi
de formă aproximativ cubică, săpate în corpul osului sfenoid şi separate de septul
sinusului sfenoidal (Septum sinuum sphenoidalium). Sinusul sfenoidal apare ul-
timul, după naştere. Are o capacitate mică, de circa 5-8 ml. şi se deschide în rece-
sul sfenoetmoidal prin deschiderea sinusului sfenoidal (Apertura sinus sphenoi-
dalis).
- labirintul etmoidal (Labyrinthus ethmoidalis) defineşte pe de o parte
părţile laterale ale osului etmoid, iar în sens mai restrâns cavităţile sau celulele să-
pate în interiorul acestuia şi care fac parte din sinusurile paranazale. Cu cât sunt
mai puţine, cu atât sunt mai mari şi în general, comunică între ele. Unele celule et-
moidale pătrund şi în oasele învecinate cum ar fi frontalul, sfenoidul şi chiar maxila.
Cavităţile sau celulele etmoidale se împart în mai multe grupe:
- celule etmoidale anterioare (Cellulae ethmoidales anteriores)
sunt cele mai mici şi implicit mai multe. Se deschid în meatul nazal mijlociu.
- celule etmoidale mijlocii (Cellulae ethmoidales mediae) participă
la formarea bulei etmoidale şi se deschid în meatul nazal mijlociu.
- celule etmoidale posterioare (Cellulae ethmoidales posteriores)
sunt cele mai dezvoltate şi se deschid în meatul nazal superior.
Clinic este de amintit raportul strâns al sinusului maxilar cu rădăcinile premolarilor şi
molarilor superiori, care pot fi împinşi în sinus cu ocazia extracţiilor. Inflamaţiile sinusurilor paranazale
se numesc sinuzite şi pot fi izolate sau asociate atât între ele cât şi cu alte afecţiuni ale sistemului
respirator.

12
Vascularizaţia şi inervaţia cavităţii nazale.
Arterele cavităţii nazale sunt ramuri terminale ale arterelor carotide internă
şi externă. Arterele principale sunt cea etmoidală anterioară şi cea sfenopalatină.
Porţiunea anterosuperioară este vascularizată de artera etmoidală ante-
rioară (A. ethmoidalis anterior), ramură a arterei oftalmice (A. ophtalmica) din
artera carotidă internă. Artera etmoidală anterioară dă ramuri septale anterioare
(Rr. septales anteriores) şi ramuri nazale anterolaterale (Rr. nasales anteriores
laterales). Tot o ramură a arterei oftalmice este şi artera etmoidală posterioară
(A. ethmoidalis posterior), care vascularizează o mică zonă posterosuperioară a
cavităţii nazale. Partea anterioară a septului primeşte şi o mică ramură septală
(R. septi nasi) din artera labială superioară (A. labialis superior), care este ramu-
ră a arterei faciale (A. facialis).
Porţiunea posteroinferioară a cavităţii nazale este vascularizată de artera
sfenopalatină (A. sphenopalatina), ramură terminală a arterei maxilare (A. ma-
xillaris) din artera carotidă externă. Artera sfenopalatină intră în cavitatea nazală
prin gaura sfenopalatină şi dă artere nazale posterolaterale (Aa. nasales poste-
riores laterales) şi ramuri septale posterioare (Rr. septales posteriores).
Singurele vene nominalizate în Terminologia anatomica sunt venele et-
moidale (Vv. ethmoidales), care se varsă în vena oftalmică superioară (V. oph-
talmica superior).
Limfaticele. Drenajul limfatic este complex, limfa drenându-se spre noduri-
le limfatice retrofaringiene (Nodi retropharyngeales), care aparţin de nodurile
profunde (Nodi profundi) ale grupului cervical anterior (Nodi cervicales anterio-
res/Nodi colli anteriores) şi spre nodurile submandibulare (Nodi submandibula-
res) şi faciale (Nodi faciales).
Inervaţia senzorială este asigurată de filetele olfactive (Fila olfactoria) ale
nervului olfactiv (Nervus olfactorius [I]).
Inervaţia senzitivă a părţii anterioare a cavităţii nazale este asigurată de
nervul etmoidal anterior (N. ethmoidalis anterior), ramură a nervului nazociliar
(N. nasociliaris), care la rândul lui este ramură a nervului oftalmic (N. ophtalmi-
cus [Va,V1]. Nervul etmoidal anterior emite ramuri nazale interne (Rr. nasales in-

13
terni), care apoi se ramifică în ramuri nazale laterale (Rr. nasales laterales) şi ra-
muri nazale mediale (Rr. nasales mediales). Tot din nervul oftalmic se desprinde
şi nervul etmoidal posterior (N. ethmoidalis posterior), care inervează o zonă re-
dusă a cavităţii nazale.
Principalul nerv senzitiv este însă nervul maxilar (N. maxillaris [Vb, V2],
care dă numeroase ramuri pentru cavitatea nazală:
- ramuri nazale posterioare superioare laterale (Rr. nasales posteriores
superiores laterales) pentru partea posterosuperioară a pereţilor laterali ai cavităţii
nazale.
- ramuri nazale posterioare superioare mediale (Rr. nasales posteriores
superiores mediales) pentru partea posterosuperioară a septului nazal.
- nervul nazopalatin (N. nasopalatinus), care coboară oblic pe septul na-
zal spre canalul incisiv (Ductus incisivus), trecând în cavitatea orală. Inervează
partea anteroinferioară a septului.
- nervul palatin mare (N. palatinus major), care emite ramuri nazale pos-
terioare inferioare (Rr. nasales posteriores inferiores) pentru partea posteroinfe-
rioară a pereţilor laterali ai cavităţii nazale.
- nervul infraorbital (N. infraorbitalis), care dă şi el ramuri nazale interne
(Rr. nasales interni) pentru vestibulul nazal.
Inervaţia autonomă simpatică este asigurată de fibre postganglionare cu
originea în ganglionul ccervical superior (Ganglion cervicale superius). Simpati-
cul produce vasoconstricţie. Parasimpaticul produce vasodilataţie

14
LARINGELE
(Larynx)

Laringele (eng. larynx, fr. larynx, germ. Kehlkopf, mag. gége) este un or-
gan tubular cavitar, situat la nivelul gâtului, care face parte din căile aeriene şi
care face legătura dintre faringe şi trahee. Este format dintr-un schelet cartilagi-
nos, compus din mai multe cartilaje articulate între ele sau unite prin ligamente.
Laringele este situat sub osul hioid, de care este fixat printr-o membrană fibroasă.
El se continuă inferior cu traheea, de care este fixat prin ligamentul cricotraheal
(Lig. cricotracheale).

Cartilajele laringelui (Cartilagines laryngis) sunt în număr de şapte (trei


impare şi patru pare), dintre care patru sunt mai importante. Cartilajele suferă un
proces lent de osificare, care începe mai timpuriu la bărbat, dar se produce şi la
femeie. Osificarea începe cu cartilajul tiroid, continuă cu cartilajul cricoid, ajun-
gând şi la cartilajele aritenoide. Cartilajul epiglotic nu se osifică sau se osifică
foarte târziu. Mai există, inconstant, câte două perechi de cartilaje sesamoide, la
nivelul articulaţiei cricoaritenoide.
Cartilajul tiroid (Cartilago thyroidea) este principalul cartilaj al laringelui,
cel care dă, în mare, forma acestuia şi care este vizibil mai ales la bărbat sub forma
proeminenţei laringiene (Prominentia laryngea), cunoscută şi sub numele de
mărul lui Adam. Este un cartilaj impar, de forma unei cărţi deschise, care prezintă
o lamă dreaptă (Lamina dextra) şi o lamă stângă (Lamina sinistra), între care se
află o scobitură superioară (Incisura thyroidea superior) foarte exprimată şi o
scobitură inferioară (Incisura thyroidea inferior) foarte ştearsă. Pe fiecare lamă
se găseşte lateroposterior câte o creastă numită linia oblică (Linea obliqua), măr-
ginită la ambele capete de două proeminenţe. Proeminenţa superioară se numeş-
te tuberculul tiroidian superior (Tuberculum thyroideum superius), iar cea infe-
rioară se numeşte tuberculul tiroidian inferior (Tuberculum thyroideum inferius).
Posterior de linia oblică, fiecare lamă tiroidiană prezintă superior şi inferior, câte
două prelungiri cilindrice, numite coarne. Cornul superior (Cornu superius) este

15
mai alungit, fiind unit printr-un ligament cu cornul mare al osului hioid, iar cornul
inferior (Cornu inferius) se articulează cu cartilajul cricoid. Cornul superior se mai
numeşte corn mare sau corn hioidian, iar cornul inferior se mai numeşte corn mic
sau corn cricoidian. (gr. thyreos = scut alungit, eidos = formă)
Cartilajul cricoid (Cartilago cricoidea) este tot un cartilaj impar, situat sub
cartilajul tiroid. Este format dintr-un arc cartilaginos anterior (Arcus cartilaginis
cricoideae), completat posterior de o lamă verticală (Lamina cartilaginis cricoide-
ae), mai înaltă superior. Această lamă prezintă în partea superioară două feţe ar-
ticulare aritenoidiene (Facies articularis arytenoidea) şi lateroinferior două feţe
articulare tiroidiene (Facies articularis thyroidea).
(gr. krikos = inel, eidos = formă)
Cartilajele aritenoide (Cartilago arytenoidea) sunt singurele cartilaje pe-
rechi, importante, ale laringelui. Sunt situate posterior, deasupra lamei cartilajului
cricoid. Cartilajul aritenoid are forma unei piramide triunghiulare, prezentînd o ba-
ză (Basis cartilaginis arytenoideae), un vârf (Apex cartilaginis arytenoideae) şi trei
feţe. Baza prezintă o faţă articulară (Facies articularis) pentru articulaţia cu carti-
lajul cricoid. (gr. arytaina = pâlnie, eidos = formă)
Faţa anterolaterală (Facies anterolateralis) prezintă o serie de reliefuri:
- coliculul (Colliculus) un mic tubercul situat superior, de la care pleacă
formaţiunea următoare;
- creasta arcuată (Crista arcuata) este o muchie semicirculară, care deli-
mitează următoarele două depresiuni;
- foseta triunghiulară (Fovea triangularis) situată superior;
- foseta alungită (Fovea oblonga) situată inferior, între apofiza vocală şi
cea musculară;
(lat oblongus= lunguieţ)
- apofiza vocală (Processus vocalis) este extremitatea anteroinferioară a
cartilajului aritenoid. Aici se termină şi creasta arcuată;
- apofiza musculară (Processus muscularis) este extremitatea lateropos-
terioară. Aici se prind o serie de muşchi ai laringelui.

16
Celelalte feţe ale cartilajului aritenoid şi anume faţa medială (Facies medi-
alis) şi faţa posterioară (Facies posterior) nu prezintă reliefuri.
Cartilajul epiglotic (Cartilago epiglottica) este un cartilaj impar, de forma
unei frunze, situat în partea superioară a laringelui şi care se fixează cu ajutorul li-
gamentului tiroepiglotic (Lig. thyroepiglotticum) de unghiul superointern al carti-
lajului tiroid. Porţiunea inferioară subţiată, prin care se fixează de acest ligament,
poartă numele de peţiol epiglotic (Petiolus epiglottidis) sau codiţă epiglotică.
Partea mediană, uşor proeminentă, care este un reper larigoscopic, se nu-
meşte tubercul epiglotic (Tuberculum epiglotticum).
(gr. epi = deasupra, glotta = limbă)
În afară de cele patru cartilaje principale deja menţionate, laringele mai
prezintă trei perechi de mici cartilaje şi anume:
- cartilajele corniculate (Cartilago corniculata) situate imediat deasupra
vârfului cartilajelor aritenoide, de care sunt legate prin fibre conjunctive şi în grosi-
mea plicilor ariepiglotice, unde determină nişte proeminenţe numite tuberculi cor-
niculaţi (Tuberculum corniculatum). Au fost descrise de Santorini 1.
- cartilajele cuneiforme (Cartilago cuneiformis) sunt situate tot în grosimea
plicilor ariepiglotice, mai sus şi lateral, proieminând şi ele sub forma câte unui tu-
2
bercul cuneiform (Tuberculum cuneiforme). Au fost descrise de Wrisberg şi
Morgagni 3.
- cartilajele triticee (Cartilago triticea) sunt două mici sfere cartilaginoase,
situate deasupra coarnelor mari ale cartilajului tiroid, în grosimea ligamentului tiro-
hioidian lateral.
(lat. triticeus-a-um = de grâu)

1
SANTORINI Giovanni Domenico (1681-1737) anatomist italian.
2
WRISBERG Heinrich Auguste (1739-1808) anatomist şi ginecolog german.
3
MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist şi anatomopatolog italian.

17
Articulaţiile şi ligamentele laringelui:
Articulaţiile laringelui (Articulationes laryngis) sunt articulaţii perechi,
care se realizează între cartilajul cricoid, pe de o parte şi cartilajul tiroid şi între
cartilajul cricoid şi cartilajele aritenoidiene.
Ligamentele laringelui fac legătura între cartilajele laringelui, unesc laringe-
le cu osul hioid şi cu traheea, participă la formarea cavităţii laringelui şi a corzilor
vocale:
Articulaţia cricotiroidiană (Articulatio cricothyroidea) se formează între
cornul inferior al cartilajului tiroid şi faţa articulară tiroidiană de pe lama cartilajului
cricoid. Cele două articulaţii funcţionează sincron, având o mobilitate destul de re-
dusă şi o capsulă articulară (Capsula articularis cricothyroidea) strânsă. Deşi si-
tuate la distanţă de capsula articulară, mai găsim o serie de ligamente, care au un
important rol biomecanic:
- ligamentul cricotraheal (Lig. cricotracheale) uneşte arcul cricoidului cu
primul arc cartilaginos traheal şi are rolul de a limita mişcarea de apropiere a celor
două cartilaje.
- ligamentul cricotiroidian median (Lig. cricothyroideum medianum) u-
neşte arcul cricoidului de marginea inferioară a cartilajului tiroid, limitând îndepăr-
tarea celor două cartilaje.
- ligametul ceratocricoidian (Lig. ceratocricoideum) mai slab reprezentat,
uneşte cornul mare al osului hioid cu cartilajul cricoid, având un rol redus.
(gr. keratos = corn) .Termenul cerato se referă la cornul mare al osului hioid.
Axul de mişcare este transversal şi trece prin mijlocul feţelor articulare tiro-
idiene, permiţând mişcări de basculare a cartilajului tiroid faţă de cartilajul cricoid,
care este relativ fix. Deşi capetele articulare ar aminti de o articulaţie elipsoidă,
funcţional această articulaţie e mai aproape de o trohoidă.
(gr. trokhos = roată, eidos = aspect)
Articulaţia cricoaritenoidiană (Articulatio cricoarytenoidea) se realizează
între feţele articulare cricoidiene, situate în partea superioară a lamei cartilajului
cricoid şi feţele articulare de pe baza cartilajelor aritenoidiene. Capsula articulară
(Capsula articularis cricoarytenoidea) este strânsă şi întărită posterior de ligamen-

18
tul cricoaritenoidian (Lig. cricoarytenoideum). Un alt ligament, mult mai impor-
tant, care participă la întărirea acestei articulaţii este ligamentul cricofaringian
(Lig. cricopharyngeum), care porneşte de pe lama cricoidului şi sare ca o punte
până la vârful cartilajului aritenoid şi la cartilajul corniculat, unindu-le cu peretele
faringelui. La nivelul acestei articulaţii găsim uneori, câte două cartilaje sesamo-
ide (Cartilago sesamoidea). Feţele articulare sunt plane şi permit două tipuri de
mişcări: alunecare lateromedială şi rotaţie internă-externă.
(gr. sesamon = susan, eidos= aspect)
Membrana tirohioidiană (Membrana thyrohyoidea) este o structură fi-
broasă, care uneşte întreaga margine superioară a cartilajului tiroid, inclusiv mar-
ginea superioară a coarnelor mari, cu marginea inferioară a osului hioid, inclusiv
coarnele mari ale acestuia. Anterior, în linia mediană, membrana tirohioidiană pre-
zintă o condensare fibroasă numită ligamentul tirohioidian median (Lig. thyro-
hyoideum medianum). Posterolateral, bilateral, găsim o altă condensare fibroasă
numită ligamentul tirohioidian lateral (Lig thyrohyoideum laterale). Cele două
ligamente tirohioidiene laterale unesc extremităţile coarnelor mari hioidiene şi tiroi-
diene şi cuprind în grosimea lor cartilajele triticee.
Această membrană mai prezintă între cele două ligamente (median şi late-
ral) şi un orificiu pentru ramura internă a nervului laringian superior.
Ligamentul tiroepiglotic (Lig thyroepiglotticum) şi ligamentul hioepiglo-
tic (Lig. hyoepiglotticum) unesc epiglota de unghiul intern al cartilajul tiroid şi res-
pectiv de corpul osului hioid, contribuind la menţinerea deschisă a glotei.
Membrana fibroelastică a laringelui (Membrana fibroelastica laryngis)
este o structură profundă, care serveşte ca suport pentru mucoasa cavităţii larin-
gelui. Partea superioară a acesteia numită membrana cvadrangulară (Membra-
na quadrangularis) se află la nivelul vestibulului laringian şi participă la formarea
ligamentului vestibular (Lig. vestibulare) prin marginea ei inferioară. Porţiunea
inferioară a membranei fibroelastice o găsim la nivelul etajului infraglotic sub nu-
mele de conul elastic (Conus elasticus). Marginea superioară a conului elastic
formează ligamentul vocal (Lig. vocale). Conul elastic dublează în profunzime
ligamentul cricotiroidian median.

19
Muşchii laringelui (Musculi laringis) sunt muşchi netezi, aşezaţi mai ales
posterior, care în contracţie pun în tensiune ligamentele vocale şi epiglota. Muşchii
laringelui, cu excepţia muşchiului cricotiroidian sunt inervaţi de nervul laringian
recurent (N. laryngeus recurrens), ramură a nervului vag (N. vagus [X]). Muşchii
laringelui sunt reprezentaţi de:
- muşchiul cricotiroidian (M. cricothyroideus) este singurul muşchi larin-
gian situat anterolateral. Este format din două părţi: partea dreaptă (Pars recta)
situată mai superficial şi medial şi partea oblică (Pars obliqua) situată mai pro-
fund şi lateral. Originea ambelor părţi este pe partea externă a arcului cartilajului
cricoid, iar inserţia pe marginea inferioară a cartilajului tiroid şi pe cornul inferior al
acestuia. Inervaţia este asigurată de ramura externă (R. externus) a nervului
laringian superior (N. laryngeus superior). Acţionează ca un tensor al corzilor
vocale (adductor).
- muşchiul cricoaritenoidian posterior (M. cricoarytenoideus posterior)
este situat posterior aşa cum îi spune şi numele, având originea pe faţa posterioa-
ră a lamei cartilajului cricoid şi inserţia pe apofiza musculară a cartilajului ariteno-
id. Are o acţiune de deschidere a glotei (abductor, singurul abductor).
- muşchiul cricoaritenoidian lateral (M. cricoarytenoideus lateralis) are
originea pe partea superioară a părţii laterale a cartilajului cricoid şi inserţia pe a-
pofiza musculară a cartilajului aritenoid. Acţionează ca un tensor al corzilor vocale
(adductor).
- muşchiul vocal (M. vocalis) se găseşte în grosimea plicii vocale, unind
faţa internă a cartilajului tiroid cu apofiza vocală şi faţa anterolaterală a cartilajului
aritenoid. Este un tensor al corzilor vocale (adductor). Are rol în reglarea timbrului
vocal.
- muşchiul tiroaritenoidian (M. thyroarytenoideus) îşi are originea în un-
ghiul intern al cartilajului tiroid şi inserţia pe apofiza musculară şi pe faţa anterola-
terală a cartilajului aritenoid. Este un muşchi situat în interiorul laringelui.
- partea tiroepiglotică (Pars thyroepiglottica) este partea supe-
rioară a muşchiului tiroaritenoidian, care se îndreaptă spre plica ariepi-
glotică.

20
- muşchiul aritenoidian oblic (M. arytenoideus obliquus) este situat pos-
terior, având originea pe apofiza musculară a cartilajului aritenoid şi inserţia pe
vârful cartilajului aritenoid opus. Apropie între ele cartilajele aritenoide, fiind deci
un adductor.
- partea ariepiglotică (Pars aryepiglottica) reprezintă o prelungire
a muşchiului aritenoidian oblic, superior de vârful cartilajului aritenoid, spre
epiglotă, în grosimea plicii ariepiglotice. Prin contracţie coboară epiglota,
având o acţiune antagonică părţii tiroepiglotice a muşchiului tiroaritenoi-
dian.
- muşchiul aritenoidian transvers (M. arytenoideus transversus) este situ-
at posterior, mai profund decât muşchiul aritenoidian oblic, unind feţele posterioa-
re ale cartilajelor aritenoidiene. Are aceeaşi acţiune cu muşchiul aritenoidian oblic.
- muşchiul ceratocricoid (M. ceratocricoideus) este inconstant şi rar în-
tâlnit. Uneşte cornul mare al osului hioid cu cartilajul cricoid.

Corpul adipos laringian (Corpus adiposum preepiglotticum) este un ţesut


grăsos compact, care ocupă spaţiul situat între membrana tirohioidiană şi faţa an-
terioară a cartilajului epiglotic. Acest spaţiu este mărginit superior de ligamentul
hioepiglotic, iar inferior de cartilajul tiroid şi ligamentul tiroepiglotic.

Cavitatea laringelui (Cavitas laryngis) este căptuşită de o mucoasă (Tu-


nica mucosa), care prezintă numeroase glande laringiene (Glandulae laryngea-
les). Mucoasa este aderentă la membrana fibroelastică a laringelui. Cavitatea la-
ringelui prezintă o deschidere superioară şi trei compartimente suprapuse.
Deschiderea laringelui (Aditus larynges) este situată posterior, comuni-
când larg cu faringele. Deschiderea este limitată anterior de epiglotă (Epiglottis),
de la care pornesc posteroinferior plicile ariepiglotice (Plica aryepiglottica). Aces-
tea unesc marginile epiglotei cu vârful cartilajelor aritenoidiene. La nivelul acestor
plici, proemină sub forma unor tuberculi, cartilajele corniculate şi cuneiforme. Aces-
te proeminenţe se numesc tuberculul corniculat (Tuberculum corniculatum), si-
tuat imediat deasupra cartilajului aritenoid şi tuberculul cuneiform (Tuberculum

21
cuneiforme), situat mai sus şi lateral. Posterior, în linia mediană, mucoasa laringi-
ană formează între cele două cartilaje aritenoide o incizură interaritenoidiană
(Incisura interarytenoidea).
Vestibulul laringian (Vestibulum larynges) reprezintă etajul superior al la-
ringelui şi prezintă lateroinferior plica vestibulară (Plica vestibularis), o cută a
mucoasei laringiene care acoperă ligamentul vestibular. Plica vestibulară este a-
şezată pe peretele lateral al laringelui, delimitând cu plica opusă o fantă antero-
posterioară numită deschiderea vestibulară (Rima vestibuli). Totodată, plica ves-
tibulară mărgineşte superior intrarea în ventriculul laringian (Ventriculus laryn-
gis) al lui Morgagni 1, o evaginare laterală a mucoasei laringiene, care se prelun-
geşte superior cu săculeţul laringian (Sacculus laryngis).
Glota (Glottis) este un compartiment îngust al laringelui, de formă triun-
ghiulară, cu baza situată posterior, care cuprinde spaţiul dintre plicile vocale (Pli-
ca vocalis) şi dintre apofizele vocale ale cartilajelor aritenoidiene.
(gr. glotta = limbă)
Deschiderea glotei (Rima glottidis/Rima vocalis) se compune dinspre an-
terior spre posterior din următoarele:
- partea intermembranoasă (Pars intermembranacea) situată anterolate-
ral, între ligamentele vocale,
- partea intercartilaginoasă (Pars intercartilaginea) situată posterolateral,
între feţele mediale ale cartilajelor aritenoidiene,
- plica interaritenoidiană (Plica interarytenoidea) este o plică trasversală
a mucoasei laringiene, situată posterior de cartilajele aritenoidiene.
Deşi mic, acest compartiment joacă rolul principal în fiziologia şi fiziopato-
logia laringelui.
Din punct de vedere patologic edemaţierea plicilor vocale, aşa numitul edem glotic este o
urgenţă majoră, cu risc vital. Edemul glotic obstruează laringele şi întrerupe circulaţia aerului spre
plămâni. Spaţiul virtual dintre ligamentele vocale şi mucoasa care le acoperă se numeşte spaţiul
2
Reinke . Acest spaţiu are rol în vibraţiile corzilor vocale. Edemaţierea acestui spaţiu se numeşte

1
MORGAGNI Giovanni Batistta (1682-1771) anatomist şi anatomopatolog italian.
2
REINKE Friedrich Berthold (1862-1919) anatomist german

22
edem Reinke. Pentru dezobstruarea căilor aeriene se practică nişte intervenţii chirurgicale de mare
urgenţă, care în funcţie de nivelul la care se efectuează au denumiri diferite.
La nivelul laringelui se practică laringotomia, care presupune secţionarea cartilajului tiroid.
Alte abordări la nivelul laringelui sunt coniotomia şi cricotomia. Coniotomia se face orizontal, la nive-
lul conului elastic, la aproximativ 1 cm sub ligamentele vocale. Cricotomia se face longitudinal, inte-
resând arcul cartilajului cricoid şi ligamentul cricotraheal.
Cea mai cunoscută intervenţie în caz de obstruare a căilor aeriene se face la nivelul traheei
şi se numeşte traheotomie. Aceasta se practică printr-o incizie verticală, la nivelul fosei jugulare,
deasupra manubriului sternal. Vom reveni la trahee.
Există şi abordări chirurgicale înalte, deasupra glotei care se fac pentru alte motive. O ast-
fel de intervenţie este faringotomia subhioidiană, care presupune secţionarea membranei tirohioidi-
ene, străbaterea corpului grăsos laringian, secţionarea ligamentului hioepiglotic, ajungându-se între
rădăcina limbii şi epiglotă şi apoi în faringe.
La nivelul glotei se produc sunete nearticulate, care sunt modificate la ni-
velul faringelui şi a cavităţii orale, rezultând vocea articulată.
Cavitatea infraglotică (Cavitas infraglottica) este segmentul inferior al la-
ringelui, prin care acesta se continuă cu traheea. Începe imediat sub plicile vocale
şi nu are elemente anatomice descriptibile.

Vascularizaţia şi inervaţia laringelui.


Artera laringiană superioară (A. laryngea superior) se desprinde din pri-
ma ramură a arterei carotide externe şi anume artera tiroidiană superioară (A.
thyroidea superior) şi pătrunde în laringe printr-un orificiu situat în membrana tiro-
hioidiană, împreună cu venele omonime şi ramura internă a nervului laringian su-
perior. Tot din artera tiroidiană superioară se desprinde şi ramura cricotiroidiană
(R. cricothyroideus) a laringelui.
A doua sursă arterială provine din trunchiul tirocervical (Truncus thyro-
cervicalis), care este ramură a arterei subclavia. Din trunchiul tirocervical se des-
prinde artera tiroidiană inferioară (A. thyroidea inferior), a cărei primă ramură
este artera laringiană inferioară (A. laryngea inferior).
Vena laringiană superioară (V. laryngea superior) se varsă direct în vena
jugulară internă (V. jugularis interna) sau prin intermediul venei tiroidiene supe-
rioare (V. thyroidea superior), iar vena laringiană inferioară (V. laryngea inferior)

23
în vena brahiocefalică (V. brachiocephalica) direct sau prin intermediul venei ti-
roidiene inferioare (V. thyroidea inferior). Sângele venos al laringelui ajunge
astfel în vena cavă superioară.
Limfaticele laringelui se adună în nodurile prelaringiene (Nodi prelaryn-
gei), grup care aparţine nodurilor infrahioidiene (Nodi infrahyoidei) din grupul
nodurilor profunde (Nodi profundi) ale nodurilor cervicale anterioare (Nodi
cervicales anteriores/Nodi colli anteriores). Din grupul profund cervical anterior
mai fac parte şi nodurile tiroidiene (Nodi thyroidei) implicate şi ele în circulaţia
limfatică a laringelui.
La nivelul mucoasei laringiene avem noduli limfatici agregaţi (Noduli
lymphatici aggregati) şi noduli limfatici solitari (Nodulus lymphaticus solitarius).
Inervaţia parasimpatică a laringelui este asigurată de nervul laringian su-
perior (N. laryngeus superior), ramura internă (R. internus) şi de nervul laringian
recurent (N. laryngeus recurrens). Amintim că ramura internă a nervului laringian
superior realizează o conexiune cu nervul laringian recurent numită ansa lui Ga-
len 1 (R. communicans cum nervo laryngeo recurrente).
Inervaţia simpatică provine din ganglionul cervical superior prin ramuri la-
ringofaringiene (Rr. laryngopharyngei).

1
GALINOS (Galenus) Klaudios (Claudius) (129-201) celebru medic roman de origine
greacă.

24
TRAHEEA
(Trachea)

Traheea (eng. trachea, fr. trachée, germ. Luftröhre, mag. légcső) este un
organ tubular fibrocartilaginos, la care se adaugă o mică componentă musculară
şi care continuă inferior laringele. Traheea străbate mai întâi gâtul prezentând o
parte cervicală (Pars cervicalis/Pars colli) situată mai superficial şi apoi străbate
toracele, mai precis mediastinul superior având deci şi o parte toracică (Pars tho-
racica). Traheea are o direcţie cvasiverticală, totuşi datorită curburii peretelui tora-
cic anterior, porţiunea ei toracică se află din ce în ce mai profund.
(gr. trakhys = rugos)
Are o lungime de circa 11-12 cm şi un calibru 16-18 mm.
Traheea este alcătuită din 15-20 de cartilaje traheale (Cartilagines tra-
cheales) sub formă de arcuri, situate anterior, unite între ele prin ligamente ine-
lare (Lig. anulare). Posterior, traheea prezintă un perete membranos (Paries
membranaceus), căptuşit de muşchiul traheal (M. trachealis), care corespunde
porţiunii lipsă a arcurilor cartilaginoase. Muşchiul traheal este format din fibre ori-
zontale sau transverse, care se inseră pe arcurile cartilaginoase, modificând prin
contracţie diametrul traheei. În interior găsim mucoasa traheală (Tunica mucosa)
şi la nivelul ei numeroase glande traheale (Glandulae tracheales). Glandele se
găsesc mai ales la nivelul peretelui membranos. Arcurile traheale sunt formate din
cartilaj hialin şi au o formă variabilă. Primul cartilaj, care este de regulă şi cel mai
mare, poate fuziona cu cartilajul cricoid.
Mucoasa traheală este de tip respirator (Tunica mucosa respiratoria), este
subţire şi aderentă şi este formată din epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat
(Epithelium pseudostratificatum columnare ciliatum).
Inferior, traheea se bifurcă în cele două bronhii principale. Bifurcaţia tra-
heei (Bifurcatio tracheae) prezintă în interior o creastă numită carena traheală
(Carina tracheae), care separă cele două bronhii principale. Bifurcaţia traheei este
de tip monopodic, adică inegală rezultând o parte principală, care continuă axul
traheei (bronhia dreaptă) şi una secundară (bronhia stângă).
Carena sau pintenele traheal este un element important în examenul bronhoscopic.

25
Vascularizaţia şi inervaţia traheei.
Traheea este vascularizată de ramuri traheale (Rr tracheales) din artera
tiroidiană inferioară şi inconstant de ramuri traheale din artera toracică internă.
Venele traheale (Vv. tracheales) se varsă în vena brahiocefalică stângă.
Limfaticele sunt reprezentate de nodurile limfatice pretraheale (Nodi pre-
tracheales) şi paratraheale (Nodi paratracheales) ale grupului profund de no-
duri cervicale anterioare precum şi de nodurile limfatice paratraheale (Nodi
paratracheales) şi traheobronhiale (Nodi tracheobronchioales) ale grupului de
noduri limfatice toracale (Nodi lymphoidei thoracis). Nodurile limfatice traheo-
bronhiale se grupează în noduri traheobronhiale superioare (Nodi tracheobron-
chiales superiores) şi inferioare (Nodi tracheobronchiales inferiores).
Ramurile nervoase traheale (Rr. tracheales) provin din nervul laringian
recurent.

BRONHIILE
(Bronchi)

Bronhia (eng. bronchus, fr. bronche, germ. Bronchie, mag. hörgők) sau
bronşia reprezintă segmentul terminal al căilor respiratorii. Bronhiile principale
dreaptă şi stângă se desprind din trahee la nivelul mediastinului şi pătrund în plă-
mâni, unde se ramifică bogat formând arborele bronşic (Arbor bronchialis). Bron-
hiile principale se ramifică în bronhii lobare şi segmentare (Bronchi lobares et
segmentales). Deşi există unele deosebiri între ramificaţiile din stânga şi din dreap-
ta, schema generală este asemănătoare în ambele părţi.
Structural bronhia este formată la interior din aceeaşi mucoasă respirato-
rie prezentă şi la nivelul traheei, dintr-o submucoasă (Tela submucosa), care con-
ţine glande bronhiale (Glandulae bronchiales) şi noduli limfatici bronhiali (No-
duli lymphatici bronchiales) şi dintr-o tunică fibromusculocartilaginoasă (Tunica
fibromusculocartilaginea), care cuprinde cartilajele bronhiale (Cartilagines bron-
chiales), muşchiul bronhial (M. bronchialis) şi ligamentele inelare (Ligg. anula-
ria). Superficial prezintă o tunică adventicială (Tunica adventitia). Cartilajele bron-

26
hiale sunt complete la nivelul bronhiilor principale şi apoi din ce în ce mai discon-
tinue, până la dispariţie.
Bronhia principală dreaptă (Bronchus principalis dexter) este scurtă (cir-
ca 2,5 cm), are un calibru mai mare (14-16 mm) şi o direcţie mai verticală (face un
unghi de 250 cu verticala). Conţine câteva cartilaje inelare complete. Este încăle-
cată de crosa venei azygos, care o împarte în două segmente:
- segmentul mediastinal, medial, care cuprinde porţiunea din bronhie de la
bifurcaţia traheei şi până la crosa venei azygos,
- segmentul pleuropulmonar, care cupride porţiunea laterală, de la crosa
venei azygos şi până la nivelul hilului, mai precis până la desprinderea bronhiilor
lobare.
Bronhia principală dreaptă se împarte în următoarele trei bronhii lobare,
care la rândul lor se împart în următoarele bronhii segmentare:
- bronhia lobară superioară dreaptă (Bronchus lobaris superior dextra):
- bronhia segmentară apicală (Bronchus segmentalis apicalis [B I]),
- bronhia segmentară posterioară (Bronchus segmentalis posterior [B II]),
- bronhia segmentară anterioră (Bronchus segmentalis anterior [B III]).
- bronhia lobară medie (Bronchus lobaris medius):
- bronhia segmentară laterală (Bronchus segmentalis lateralis [B IV]),
- bronhia segmentară medială (Bronchus segmentalis medialis [B V]).
- bronhia lobară inferioară dreaptă (Bronchus lobaris inferior dextra):
- bronhia segmentară superioară (Bronchus segmentalis superior [B VI]),
- bronhia segmentară bazală medială/bronhia cardiacă (Bron-
chus segmentalis basalis medialis/Bronchus cardiacus [B VII])
- bronhia segmentară bazală anterioară (Bronchus segmentalis
basalis anterior [B VIII]),
- bronhia segmentară bazală laterală (Bronchus segmentalis ba-
salis lateralis [B IX]),
- bronhia segmentară bazală posterioară (Bronchus segmentalis
basalis posterior [B X]).

27
Bronhia principală stângă (Bronchus principalis sinister) este mai lungă
(circa 5 cm), are un calibru mai mic (10-11 mm) şi o direcţie mai oblică (face un
unghi de 450 cu verticala). Conţine un număr dublu de cartilaje inelare, faţă de
bronhia principală dreaptă. Este încălecată de crosa aortei, care o împarte în do-
uă segmente:
- segmentul mediastinal, medial, care cuprinde porţiunea medială a bron-
hiei, de la bifurcaţia traheei şi până la crosa aortei,
- segmentul pleuropulmonar, care cupride porţiunea laterală, de la crosa
aortei şi până la nivelul hilului, mai precis până la desprinderea bronhiilor lobare.
Bronhia principală stângă se împarte în două bronhii lobare, care la rândul
lor se impart în următoarele bronhii segmentare:
- bronhia lobară superioară stângă (Bronchus lobaris superior sinister)
- bronhia segmentară apicoposterioară (Bronchus segmentalis
apicoposterior [B I+II]),
- bronhia segmentară anterioară (Bronchus segmentalis anterior
[B III]),
- bronhia lingulară superioară (Bronchus lingularis superior [B
IV]),
- bronhia lingulară inferioară (Bronchus lingularis inferior [B V]).
- bronhia lobară inferioară stângă (Bronchus lobaris inferior sinister):
- bronhia segmentară superioară (Bronchus segmentalis superior
[B VI]),
- bronhia segmentară bazală medială/bronhia cardiacă (Bron-
chus segmentalis basalis medialis/Bronchus cardiacus [B VII]),
- bronhia segmentară bazală anterioară (Bronchus segmentalis
basalis anterior [B VIII]),
- bronhia segmentară bazală laterală (Bronchus segmentalis ba-
salis lateralis [B IX]),
- bronhia segmentară bazală posterioară (Bronchus segmentalis
basalis posterior [B X]).

28
Bronhiile segmentare se continuă cu bronhiile intrasegmentare (Bronchus
intrasegmentalis). Deşi conform Terminologiei anatomice descrierea în continuare
a arborelui bronşic este apanajul histologiei, continuăm pe scurt descrierea până
la alveola pulmonară.
Bronhiola (Bronchiolus) este segmentul bronhial care nu mai prezintă car-
tilaj în structura peretelui său. Structural prezintă o mucoasă respiratorie formată
dintr-un epiteliu pseudostratificat ciliat şi apoi unul ciliat simplu, o tunică musculară
şi o adventice. Bronhiola se continuă cu bronhiola terminală (Bronchiolus ter-
minalis).
Lobulul pulmonar secundar (Lobulus pulmonis secundarius) este alcătu-
it dintr-o bronhiolă terminală şi toate ramificaţiile ei arborescente ce formează ar-
borele alveolar sau acinii pulmonari (Arbor alveolaris/Acinus pulmonaris).
Acinii pulmonari se găsesc la periferia plămânului şi sunt formaţi din lobuli
pulmonari primari.
Lobulul pulmonar primar (Lobulus pulmonis primarius) este centrat de
bronhiola respiratorie (Bronchiolus respiratorius). Aceasta prezintă în interior un
epiteliu simplu cuboid ciliat (Epithelium simplex cuboideum ciliatum), care con-
ţine exocrinocite bronhiolare (Exocrinocytus bronchiolaris), urmat de stratul fibre-
lor elastice longitudinale (Fibra elastica longitudinalis) şi la exterior muşchiul
spiral (M. spiralis). Bronhiola respiratorie se continuă cu ductul sau canalul alve-
olar (Ductus alveolaris), care se deschide într-o cavitate alveolară (Atrium alveo-
lare), ce se continuă cu săculeţii alveolari (Sacculus alveolaris) formaţi din alveo-
le pulmonare.

29
Alveola pulmonară (Alveolus pulmonis) este formată dintr-un epiteliu
alveolar (Epithelium alveolare) format la rândul lui din două tipuri de celule:
- pneumocite tip I (Pneumocytus typus I),
- pneumocite tip II (Pneumocytus typus II) care produc surfactant (Sur-
factantum). Surfactantul formează o peliculă monomoleculară pe suprafaţa internă
a sacului terminal, care scade tensiunea superficială la interfaţa dintre aer şi alve-
olă. Producţia de surfactant creşte în ultimele luni de sarcină şi mai ales în ultime-
le două luni şi facilitează expansiunea sacilor terminali.
(Surfactant = Surface active agent = agent activ de suprafaţă)
Alveolele sunt separate de septuri interalveolare (Septum interalveolare),
care prezintă pori (Porus septalis). La nivelul alveolei pulmonare mai găsim ma-
crofage (Macrophagocytus alveolaris et Macrophagocytus pulvereus), cu rol im-
portant în cadrul sistemului imun nespecific (înăscut).

PLEURA
(Pleura)

Pleura (eng. pleura, fr. plèvre, germ. Pleura, mag. mellhártya) este o se-
roasă dublă, formată dintr-un strat extern, cu rol de protecţie, numit pleură parieta-
lă şi un strat intern numit pleură viscerală sau pulmonară, care aderă la suprafaţa
plămânilor. Cele două straturi sunt unul în continuarea celuilalt, trecerea de la
unul la celălalt se face la nivelul hilului pulmonar. Există două pleure, câte una
pentru fiecare plămân şi care nu diferă esenţial una de cealaltă. Pleura formează
o cavitate care conţine plămânii.
Partea superioară, boltită, a pleurei, care depăşeşte superior cavitatea to-
racică, poartă denumirea de cupolă pleurală (Cupula pleurae), dom pleural sau
pleură cervicală.
Din punct de vedere structural, atât pleura viscerală cât cea parietală, sunt
formate dintr-o tunică seroasă (Tunica serosa), sub care se află un înveliş sub-
seros (Tela subserosa).

30
Pleura parietală (Pleura parietalis) vine în contact cu peretele intern al ca-
vităţii toracice, care este tapetat de fascia endotoracică (Fascia endothoracica/
Fascia parietalis thoracis). Porţiunea fasciei endotoracice care acoperă diafragma
şi vine în contact cu pleura se numeşte fascia frenicopleurală (Facia phrenico-
pleuralis).
Fascia endotoracică mai este cunoscută ca fascia lui Luschka 1.
Membrana suprapleurală (Membrana suprapleuralis) sau aponevroza
(fascia) lui Sibson 2 este o porţiune îngroşată a fasciei endotoracice care acoperă
cupola pleurală. Ea este ataşată de marginea internă a coastei I şi de apofiza
transversă a vertebrei C7. Contribuie la suspendarea cupolei pleurale.
Pleura parietală a fiecărui plămân are trei părţi:
- partea costală (Pars costalis) corespunde feţei costale a plămânului şi
este partea cea mai groasă a pleurei. Vine în contact cu fascia endotoracică.
- partea diafragmatică (Pars diaphragmatica) corespunde feţei diafrag-
matice a plămânului, este foarte subţire, chiar aderentă la fascia frenicopleurală,
venind în contact cu aceasta.
- partea mediastinală (Pars mediastinalis) corespunde feţei mediastinale
a plămânului şi vine în contact cu mediastinul. Este de grosime intermediară.
Pleura viscerală sau pulmonară (Pleura visceralis/pulmonalis) este lu-
cioasă, transparentă şi vine în contact intim cu suprafaţa plămânului, de care ade-
ră. Acoperă toate feţele pulmonare, inclusiv feţele interlobare (pătrunde şi în inte-
riorul scizurilor), cu excepţia zonei hilului, unde se produce reflexia pleurei visce-
rale în pleură parietală.

1
von LUSCHKA Hubert (1820-1875) anatomist german.
2
SIBSON Francis (1814-1876)anatomist englez.

31
Cavitatea pleurală (Cavitas pleuralis) este o cavitate pereche, virtuală,
cuprinsă între cele două pleure, care conţine o lamă extrem de fină de lichid, care
uşurează mişcările plămânului. Această cavitate este dispusă în jurul plămânului,
dar datorită faptului că pleura viscerală face corp comun cu plămânul, putem spu-
ne că plămânul se află în cavitatea pleurală. Între cele două cavităţi pleurale,
dreaptă şi stângă, se află mediastinul. În porţiunea inferioară a cavităţii pleurale se
formează recesurile pleurale (Recessus pleurales) sau sinusurile pleurale, care
sunt zone declive în care se pot acumula secreţii patologice. Aceste recesuri sunt
în număr de patru pentru fiecare cavitate pleurală:
- recesul costodiafragmatic (Recessus costodiaphragmaticus) se reali-
zează între pleura costală şi cea diafragmatică, are formă de potcoavă şi este cel
mai adânc. Adâncimea acestui reces creşte uşor dinspre posterior spre lateral şi
scade accentuat spre anterior. Este cel mai mare reces pleural.
- recesul costomediastinal (Recessus costomediastinalis) se realizează
anterior între pleura costală şi cea mediastinală. Datorită conformaţiei pleuropul-
monare, acest reces este mai bine reprezentat în partea stângă.
- recesul frenicomediastinal (Recessus phrenicomediastinalis) se for-
mează între pleura diafragmatică şi cea mediastinală. Este un reces de mici dimen-
siuni.
- recesul vertebromediastinal (Recessus vertebromediastinalis) se for-
mează posterior, între pleura costală şi cea mediastinală sau între partea verte-
brală a feţei costale a plămânului şi mediastin. Este un reces important la nivelul
căruia se pot acumula mari cantităţi de secreţii patologice.
Pleura viscerală are vascularizaţie comună cu plămânul. Pleura viscerală
nu are terminaţii nervoase, deci nu doare.
Pleura parietală nu are vase şi nervi proprii, dar este bine vascularizată şi
inervată. Pleura parietală este o zonă puternic reflexogenă, care poate reacţiona
la stimuli dureroşi, inclusiv printr-un stop cardiac.

32
PLĂMÂNII
(Pulmones)

Plămânul (eng. lung, fr. poumon, germ. Lunge, mag. tüdő) este un organ
pereche situat în cavitatea pleurală, cu rol esenţial în respiraţie. Plămânul este un
organ parenchimatos de forma unei piramide triunghiulare. Dimensiunile plămânu-
lui sunt de circa 25 cm. înălţime, de 15 cm. anteroposterior şi de 10 cm. Transver-
sal. Diametrul transversal în stânga este mai mic cu circa 3 cm. Greutatea la băr-
bat a plămânului drept este de circa 700 g, iar a celui stâng de circa 600 g. Di-
mensiunile şi greutatea plămânilor variază în funcţie de sex, talie şi vârsta indivi-
dului. Plămânul este de consistenţă moale şi are o mare elasticitate, care îi per-
mite să ocupe întreaga cavitate pleurală. În cazul în care cavitatea pleurală este
deschisă, plămânul se retractă puternic spre hil (colabează), reducându-şi volu-
mul la circa o treime. Culoarea plămânilor normali este roz-pal la nou născut şi
alb-cenuşiu cu pete negricioase la adult.
Capacitatea pulmonară este reprezentată de volumul total de aer pe care îl pot conţine am-
bii plămâni. Ea este de circa 4500-5000 ml.
Capacitatea vitală este volumul de aer expirat forţat după o inspiraţie forţată. Capacitatea
vitală este de circa 3500 ml. Capacitatea pulmonară este egală cu capacitatea vitală plus aerul rezi-
dual.
Aerul rezidual este volumul de aer care mai rămâne în plămâni după o expiraţie forţată.
Aerul respirator reprezintă volumul de aer (circa 500 ml) introdus în plămâni printr-o inspira-
ţie obişnuită.
Aerul complementar reprezintă volumul care mai poate fi introdus în plămâni printr-o inspi-
raţie forţată după o inspiraţie obişnuită. Acesta poate fi de circa 1500 ml.
Aerul de rezervă reprezintă volumul de aer care mai poate fi expirat printr-o expiraţie forţată
după o expiraţie obişnuită. Şi acesta este în jur de 1500 ml.

Configuraţie externă. Cei doi plămâni prezintă multe elemente comune,


dar şi unele diferenţe care vor fi prezentate în continuare.
Fiecare plămân prezintă o bază pulmonară (Baiss pulmonis) situată infe-
rior, un vârf pulmonar (Apex pulmonis) situat superior, trei feţe principale şi două
margini:

33
- faţa costală (Facies costalis) este cea mai mare şi aşa cum îi spune nu-
mele vine în raport cu coastele. Porţiunea situată paravertebral a acestei feţe este
nominalizată separat ca şi parte vertebrală (Pars vertebralis).
- faţa mediastinală (Facies mediastinalis) priveşte medial, spre mediastin,
fiind scobită datorită prezenţei inimii, mai accentuat la nivelul plămânului stâng, dar
şi în dreapta. Această scobitură poartă numele de impresia cardiaca (Impressio
cardiaca). La nivelul acestei feţe se găseşte hilul pulmonar (Hilum pulmonis).
- faţa diafragmatică (Facies diaphragmatica) vine în raport cu diafragma
şi corespunde bazei plămânului.
În afara celor trei feţe principale, fiecare plămân prezintă mai multe feţe
interlobare (Facies interlobaris), corespunzător scizurilor pulmonare.
- marginea anterioară (Margo anterior) este ascuţită şi este situată între
faţa costală şi cea mediastinală. La plămânul stâng această margine este scobită
de incizura cardiacă a plămânului stâng (Incisura cardiaca pulmonis sinistri).
- marginea inferioară (Margo inferior) este de asemenea ascuţită şi este
situată între faţa costală şi cea diafragmatică, având o formă semicirculară.
Partea vertebrală a feţei costale situată între aceasta şi faţa mediastinală
poate fi considerată o margine posterioară rotunjită.

Hilul pulmonar (Hilum pulmonis) este locul prin care pătrund sau ies din
plămâni bronhiile principale, arterele şi venele pulmonare şi arterele şi venele bron-
hiale. Acest mănunchi vasculobronhial constituie rădăcina plămânului (Radix
pulmonis). La nivelul hilului pleura viscerală se răsfrânge în pleura parietală. În
partea inferioară, cele două foiţe pleurale răsfrânte se unesc formând ligamentul
pulmonar (Lig. pulmonale) al lui Teutleben 1. Acesta se întinde de la marginea
inferioară a hilului până aproape de marginea inferioară a plămânului. La nivelul
hilului se găsesc şi nodurile limfatice bronhopulmonare. Artelele şi venele bronhi-
ale sunt situate înapoia bronhiilor principale.
Există unele deosebiri între topografia hilului plămânul drept şi a celui stâng.

1
von TEUTLEBEN Friedrich:Ernst:Karl (1842-?) anatomist german.

34
Topografia hilului pulmonar drept:
- bronhia principală dreaptă este situată cel mai sus şi posterior,
- artera pulmonară dreaptă este situată anterior şi mai jos decât bronhia,
- vena pulmonară dreaptă superioară este situată cel mai anterior şi ceva
mai jos decât artera,
- vena pulmonară dreaptă inferioară este situată cel mai jos, inferior de
arteră.
Ordinea în hilul drept de sus în jos este B, A, Vi, iar anteroposterior Vs, A, B.
Topografia hilului pulmonar stâng:
- artera pulmonară stângă este situată cel mai sus şi mai anterior decât
bronhia,
- bronhia principală stângă este situată ceva mai jos şi posterior,
- vena pulmonară stângă superioară este situată cel mai anterior şi ceva
mai jos decât bronhia,
- vena pulmonară stângă inferioară este situată cel mai jos, inferior de
bronhie.
Ordinea în hilul stâng de sus în jos este A, B, Vi, iar anteroposterior Vs, A, B.

Plămânii sunt formaţi din lobi, iar lobi din segmente bronhopulmonare.
Plămânul drept este format din trei lobi, iar cel stâng din doi lobi. Lobii sunt separaţi
de şanţuri adânci, care ajung până la hil şi care se numesc scizuri.
Scizura obică (Fissura obliqua) este prezentă la ambii plămâni. Ea por-
neşte posterior, din apropierea extremităţii superioare a hilului, ajunge în spaţiul al
III-lea intercostal, paravertebral, după care are o direcţie oblică în jos şi înainte
ajungând la nivelul marginii inferioare a plămânului, corespunzător joncţiunii cos-
tocartilaginoase VI. Scizura oblică separă lobul inferior (Lobus inferior) de lobul
superior (Lobus superior) în stânga, iar în dreapta, separă lobul inferior de ceilalţi
lobi pulmonari drepţi.

35
Scizura orizontală a plămânului drept (Fissura horizontalis pulmonis
dextri) separă lobul superior de lobul mijlociu (Lobus medius pulmonis dextri).
Scizura orizontală porneşte de pe faţa costală a plămânului, de la mijlocul scizurii
oblice, orizontal, aproximativ la nivelul a coastei a IV-a, ajunge pe faţa mediastina-
lă a plămânului, unde are o direcţie uşor ascendentă spre hil.
Lobii pulmonari sunt împărţiţi în segmente, care au o mare individualitate
structurală. Deşi structura lobară este diferită, structura segmentelor bronhopul-
monare este mult mai asemănătoare la cei doi plămâni. Deşi există unele deose-
biri, ambii plămâni au câte 10 segmente.

Segmentele bronhopulmonare (Segmenta bronchopulmonaria) le vom


prezenta unitar, cu deosebirile dintre plămânul drept şi cel stâng.
Lobul superior drept are trei segmente:
- segmentul apical (Segmentum apicale [S I]),
- segmentul posterior (Segmentum posterius [S II]),
- segmentul anterior (Segmentum anterius [S III]).
Lobul superior stâng are cinci segmente:
- segmentul apicoposterior (Segmentum apicoposterius [S I+II])
Segmentul apicoposterior corespunde segmentelor apical şi posterior din
partea dreaptă, dar nefiind la fel de bine individualizate se consideră un singur
segment, dar numerotat dublu.
- segmentul anterior (Segmentum anterius [S III]).
Plămânul stâng prezintă în porţiunea anteroinferioară a lobului superior o
formaţiune numită lingula plămânului stâng (Lingula pulmonis sinistri), care cu-
prinde două segmente suprapuse:
- segmentul lingular superior (Segmentum lingulare superius [S IV]),
- segmentul lingular inferior (Segmentum lingulare inferius[S V]),
Lobul mijlociu are două segmente, juxtapuse, care corespund cu segmen-
tele lingulare de la plămânul stâng:
- segmentul lateral (Segmentum laterale[S IV]),
- segmentul medial (Segmentum mediale [S V]).

36
Lobul inferior are câte cinci segmente în ambele părţi:
- segmentul superior (Segmentum superius [S VI]),
- segmentul bazal medial sau segmentul cardiac (Segmentum basale
mediale/ Segmentum cardiacum [S VII]),
Segmentul cardiac din partea stângă poate să lipsească.
- segmentul bazal anterior (Segmentum basale anterius [S VIII]),
- segmentul bazal lateral (Segmentum basale laterale [S IX]),
- segmentul bazal posterior (Segmentum basale posterius [S X).
Plămânii prezintă pe suprafaţa lor o serie de reliefuri date de compresia
organelor din jur. Astfel pe faţa costală prezintă nişte şanţuri oblice descendente
determinate de coaste. Pe faţa mediastinală, în afară de impresia cardiacă (sin-
gura nominalizată) găsim retrohilar, în partea dreaptă şanţul venei cave superioa-
re, al venei azygos (mai evidentă fiind amprenta cârjei) şi al esofagului, iar în par-
tea stângă găsim tot retrohilar şanţul cârjei aortei şi al aortei toracice şi superior
şanţul arterei subclaviculare stângi.

Lobulul pulmonar (Lobulus) se găseşte la periferia plămânului şi este


unitatea morfofuncţională a plămânului.
Lobulul pulmonar secundar (Lobulus pulmonis secundarius) este situat
în jurul unei bronhiole terminale (Bronchiolus terminalis) şi conţine trei până la
cinci acini pulmonari (Arbor alveolaris/Acinus pulmonaris). Lobulul secundar are
o formă piramidală, cu baza de circa 1 cm. şi este situat la periferia plămânului.
Lobulul pulmonar primar (Lobulus pulmonaris primarius) sau acinul pul-
monar se formează în jurul unei bronhiole respiratorii (Bronchiolus respiratorius).
Bronhiola respiratorie se continuă cu canalul alveolar (Ductus alveolaris), care se
deschide într-o cavitate alveolară (Atrium alveolare), ce se continuă cu săculeţii
alveolari (Sacculus alveolaris), formaţi din alveole pulmonare (Alveolus pulmo-
nis).
2
Există circa 250 alveole/mm . Suprafaţa acestor alveole, care este suprafaţa respiratorie
2
este de ordinul a 100 m .

37
Vascularizaţia şi inervaţia plămânilor.
Plămânul are o dublă vascularizaţie, funcţională şi nutritivă.
Vascularizaţia funcţională este cea mai importantă. Prin aceasta plămânul
asigură oxigenarea sângelui care vine de la inimă prin arterele pulmonare. Sânge-
le oxigenat se întoarce la inimă prin venele pulmonare.
Din ventriculul drept al inimii pleacă trunchiul pulmonar (Truncus pulmo-
naris), care după un scurt traiect formează bifurcaţia trunchiului pulmonar (Bi-
furcatio trunci pulmonaris). Trunchiul pulmonar se bifurcă în artera pulmonară
dreaptă şi artera pulmonară stângă.
Artera pulmonară dreaptă (Arteria pulmonaris dextra) trece pe sub crosa
aortei pătrunde în hilul pulmonar şi se divide în următoarele ramuri:
- arterele lobare superioare (Aa. lobares superiores) sunt destinate lobu-
lui superior şi emit la rândul lor în artere segmentare:
- artera segmentară apicală (A. segmentalis apicalis),
- artera segmentară anterioară (A. segmentalis anterior), care are
două ramuri: ascendentă (R. ascendens) şi descendentă (R. descendens),
- artera segmentară posterioară (A. segmentalis posterior), care
are şi ea două ramuri: ascendentă (R. ascendens) şi descendentă (R.
descendens).
- artera lobară medie (A. lobaris media) destinată lobului mijlociu, care se
împarte şi ea în două ramuri segmentare:
- artera segmentară medială (A. segmentalis medialis),
- artera segmentară laterală (A. segmentalis lateralis).
- arterele lobare inferioare (Aa. lobares inferiores) destinate lobului infe-
rior şi care se distribuie segmentelor din acest lob:
- artera segmentară superioară (A. segemntalis superior),
- partea bazală (Pars basalis) pentru segmentele bazale:
- a. segmetară bazală anterioară (A. segmentalis basalis anterior),
- a. segmetară bazală laterală (A. segmentalis basalis lateralis),
- a. segmetară bazală medială (A. segmentalis basalis medialis),
- a. segmetară bazală posterioară (A. segmentalis basalis posterior).

38
Artera pulmonară stângă (Arteria pulmonaris sinistra) este conectată de
crosa aortei prin ligamentul sau canalul arterial (Lig.arteriosum/Ductus arterio-
sus) al lui Botallo 1, după care pătrunde în hilul pulmonar şi se divide asemănător
arterei lobare din dreapta. În stânga sunt numai două artere lobare, lipsind artera
lobară mijlocie, care este suplinită de artera lingulară (A. ligularis), ramură a arte-
relor lobare superioare. Artera lingulară se divide în: artera ligulară superioară
(A. lingularis superior) şi inferioară (A. lingularis inferior).

Venele segmentare se deosebesc de arterele segmentare prin faptul că


prezintă o parte intrasegmentară şi una intersegmentară. Partea intersegmentară
participă la delimitarea chirurgicală a segmentelor. Nu avem vene corespunzătoa-
re pentru toate arterele segmentare, mai ales la lobul inferior.
Vena pulmonară dreaptă superioară (V. pulmonaris dextra superior) a-
dună sângele de la lobul superior şi mijlociu prin:
- vena apicală (V. apicalis/R. apicalis),
- vena anterioară (V. anterior/R. anterior),
- vena posterioară (V. posterior/R. posterior),
- vena lobului mijlociu (V. lobii medii/R. lobii medii).
Vena pulmonară dreaptă inferioară (V. pulmonaris dextra inferior) adună
sângele de la lobul inferior prin:
- vena superioară (V. superior/R. supeior),
- vena bazală comună (V. basalis communis),
- vena bazală anterioară (V. basalis anterior/R. basalis anterior),
- vena bazală inferioară (V. basalis inferior).
Venele apicală, anterioară, superioară şi bazală anterioară prezintă câte
două părţi: partea intrasegmentară (Pars intrasegmentalis) şi partea interseg-
mentară (Pars intersegmentalis). Vena posterioară are o parte infralobară (Pars
infralobaris) şi una intralobară sau intersegmentară (Pars intralobaris/interseg-
mentalis). Vena lobului mijlociu are o parte laterală (Pars lateralis) şi o parte
medială (Pars medialis).
1
BOTALLO Leonardo (1530-1571) medic, anatomist şi chirurg italian.

39
Vena pulmonară stângă superioară (V. pulmonaris sinistra superior)
adună sângele de la lobul superior prin:
- vena apicoposterioară (V. apicoposterior/R. apicoposterior),
- vena anterioară (V. anterior/R. anterior),
- vena lingulară (V. lingularis/R. lingularis), care prezintă o parte supe-
rioară (Pars superior) şi una inferioară (Pars inferior).
Vena apicoposterioară şi cea anterioară au câte o parte intrasegmentară
şi una intersegmentară.
Vena pulmonară stângă inferioară (V. pulmonaris sinistra inferior) adună
sângele de la lobul inferior şi are aceleaşi ramuri ca şi vena din dreaptă.
Vascularizaţia nutritivă a plămânului este comună cu vascularizaţia bron-
hiilor. Vascularizaţia arborelui bronşic este asigurată de ramuri bronşice (Rr.
bronchiales), direct din aorta toracică. Clasic se descriu două ramuri bronşice
pentru plămânul stâng şi una pentru plămânul drept. Ele însoţesc bronhiile până
la nivelul lobulului pulmonar.
Venele bronhiale (Vv. bronchiales) sunt în număr de 1-3 pentru fiecare
plămân, se situează posterior de bronhiile principale şi se varsă în sistemul azy-
gos-hemiazygos sau în vena brahiocefalică stângă.
Venele bronhiale realizează anastomoze cu ramurile venelor pulmonare.
Circulaţia limfatică este asigurată de nodurile traheobronhiale superioare şi
inferioare amintite la trahee, dar şi de nodurile bronhopulmonare (Nodi bron-
chopulmonares) şi intrapulmonare (Nodi intrapulmonares).
Inervaţia parasimpatică este asigurată de ramuri bronhiale (Rr. bronchia-
les) din plexul pulmonar (Plexus pulmonalis) din nervul vag, iar inervaţia simpa-
tică de plexul pulmonar (Plexus pulmonalis) şi ramurile pulmonare (Rr. pulmo-
nares) din partea toracică (Pars thoracica) a grupului plexurilor viscerale şi a
ganglionilor viscerali (Plexus viscerales et ganglia visceralia).
Parasimpaticul are acţiune bronhoconstrictoare, iar simpaticul are o acţiu-
ne bronhodilatatoare.

40
SISTEMUL CARDIOVASCULAR
(Systema cardiovasculare)

Sistemul cardiovascular este format din inimă, vase sanguine şi limfatice.


Vasele sanguine care pornesc de la inimă se numesc artere, iar cele care se în-
torc la inimă se numesc vene. Vasele sanguine conţin sânge, vehicol biologic cu
rol deosebit în funcţia sistemului cardiovascular. Rolul funcţional principal îl deţine
însă inima sau cordul, care jucând rolul unei pompe asigură un anumit flux (debit) şi
o anumită presiune a sângelui. Fluxul şi presiunea sângelui sunt variabile ce de-
pind de vârstă, sex, constituţie, grad de antrenament şi de efort fizic, stare emoţio-
nală, stare de sănătate etc.
Sângele (Haema/Sanguis) (eng. blood, fr. sang, germ. Blut, mag. vér) asi-
gură transportul gazelor şi al metaboliţilor în două circuite închise, care sunt sepa-
rate la nivelul inimii, de septurile interatrial şi interventricular. Separarea celor do-
uă circuite este o caracteristică a perioadei postnatale.
(gr. haima = sânge)
În perioada prenatală nu există o separare completă a celor două circuite. Circulaţia mică
este rudimentară şi este nevoie de trei şunturi principale pentru a o ocoli.

GENERALITĂŢI
(Nomina generalia))

Angiologia se ocupă cu studiul vaselor de sânge (Vas sanguineum) şi a


limfaticelor. Exista un sistem arterial, un sistem venos şi unul limfatic. Între siste-
mul arterial şi cel venos se află sistmul capilar.
(gr. angeion = vas)
Artera (Arteria) este un vas care transportă sângele de la inimă la perife-
rie. Artelele sunt vase de calibru diferit şi în funcţie de distanţa la care se află faţă
de inimă, au şi o structură diferită.
Arterele mari sunt artere elastotipice (Arteria elastotypica), cu un conţinut
mare de fibre elastice, care asigură propagarea pulsaţiilor determinate de sistola
atrială.

41
Artelele mijlocii sunt artere miotipice (Arteria myotypica), cu un conţinut
mai mare de fibre musculare, care contribuie la reglarea debitului circulator.
Mai există un tip intermediar de artera şi anume artera mixtotipică (Arte-
ria mixtotypica) cu un conţinut mixt de fibre musculare şi elastice.
Din punct de vedere structural arterele sunt alcătuite dinspre interior spre
exterior din următoarele tunici:
- tunica internă (Tunica interna) sau intima,
- tunica medie (Tunica medie),
- tunica externă (Tunica externa) sau adventicia.
Vasele care vascularizeaza oasele şi în special pe cele lungi se numesc ar-
tere nutritive (A. nutricia/nutriens), respectiv vene nutritive (V. nutricia/nutriens).
Unele vase mari au în pereţii lor vase propri numite vase ale vaselor (Vasa
vasorum), de asemenea şi unii nervi au vase propri numite vase ale nervilor (Va-
sa nervorum). Nervii mari cum sunt nervul sciatic şi nervul median au vase proprii
numite artere însoţitoare (A commitans), respectiv vene numite vene însoţitoare
(V. commitas).
(lat. committo,-misi = a pune împreună)
Unele arterele formează cercuri arteriale (Circulus arteriosus), altele for-
mează reţele arteriale (Rete arteriosum), iar altele formeaza plexuri vasculare
(Plexus vasculosus).
În jurul articulaţiilor mari se formează reţele articulare vasculare (Rete
vasculosum articulare). La formarea acestor reţele participă vasele colaterale
(Vas collaterale) şi vasele recurente (Vas reccurens).
Vasele care fac legătura dintre două artere sau două vene se numesc va-
se anastomotice (Vas anastomoticum).
Arteriola (Arteriola) este un vas cu calibru de circa 8o μ, care face legă-
tura dintre arteră şi capilare, fără a exista însă o limită precisă de demarcaţie.
Vena (Vena) este vasul care aduce sângele la inimă. Venele au şi ele un
calibru diferit şi în general au un calibru ceva mai mare decât arterele omonime.
De asemenea majoritatea artelelor mijocii şi mici sunt însoţite de două vene.
Structural pereţii venelor au aceeaşi alcătuire, ca la artere, cu menţiunea că sunt

42
mai subţiri. În plus venele prezintă valvule (Valvula venosa). Aceste valvule sunt
formate din pliuri transversale perechi, care au rolul de a facilita circulaţia spre ini-
mă. Deasupra valvulelor, vena prezintă o uşoară dilatare. Valvulele sunt mai nu-
meroase la membrul inferior.
Venele se clasifică în vene cutanate (Vena cutanea), vene superficiale
(Vena superficialis) şi vene profunde (Vena profunda).
La nivelul cutiei craniene se găsesc venele emisare (Vena emissariae),
care străbat calota perpendicular, prin orificiile emisare şi venele dipoice (Vena
diploicae), care străbat diploia oaselor cutiei craniene, mai mult sau mai puţin
oblic.
(lat. emissarius, ii = trimis, spion) (gr. diploos = dublu)
Tot la nivelul cutiei craniene se află sinusurile venoase (Sinus venosus),
care sunt canale venoase situate în dedublările durei mater şi care colecteză ve-
nele cerebrale.
Venele din anumite regiuni formeză în jurul organelor plexuri venoase
(Plexus venosus), iar în jurul unor articulaţii formează reţele venoase (Rete veno-
sus).
Venula (Venula) face legătura între capilare şi vene.
Capilarele (Vas capillare) sunt vase de sânge extem de subţiri, care fac
legătura dintre arteriole şi venule. Totodată trebuie să amintim şi anastomozele
arteriolovenulare (Anastomosis arteriolovenularis/arteriovenosa), care sunt punţi
de legătură directă între arteriole şi venule şi care au un calibru mai mare decât
capilarele şi un perete mai gros.
Termenul de anastomoză arteriovenoasă este folosit cu precădere, dar
termenul de anastomoză arteriolovenulară este mai corect. Capilarele au fost
descrise pentru prima dată de Morgagni 1. Ele au dimensiuni de 6-7 μ la nivelul
creierului şi mucoasei intestinale şi de 20-30 μ la nivelul pielii, menţinându-şi
calibrul pe toată lungimea lor.

1
MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist italian.

43
La nivelul ficatului există nişte capilare de tip special numite capilare sinu-
soide (Vas capillare sinusoideum), în care sângele din vena portă se amestecă
cu cel adus de artera hepatică şi apoi se colectează în vena cavă inferioară.
O altă situaţie specifică se întâlneşte şi la nivel renal, unde găsim reţeaua
admirabilă (Rete mirabile). Este o reţea atipică, care are şi aferenţa şi eferenţa
formate din arteriole. Este cazul reţelei capilare glomerulare.
Limfaticele (Vas lymphaticum) sunt vase asemănătoare venelor, care ofe-
ră o cale alternativă pentru reîntoarcerea lichidului tisular în sistemul cardiovascu-
lar. Canalele limfatice centrale se varsă în sistemul venos. Vasele limfatice se im-
part în vase limfatice superficiale (Vas lymphaticum superficiale) şi vase limfa-
tice profunde (Vas lymphaticum profundum). Vasele limfatice prezintă valvule
limfatice (Valvula lymphatica) şi formează plexuri limfatice (Plexus lymphaticus).
Ele îşi au originea în capilarele limfatice (Vas lymphocapillare), care for-
meaza reţele limfocapilare (Rete lymphocapillare) şi colectează lichidul tisular,
care devine limfă (Lympha).
Pe traiectul vaselor limfatice există un colector principal numit cisterna
chilului (Cisterna chyli).
(gr. chylos = suc) (lat. lympha-ae = izvor, apă limpede).

44
PERICARDUL
(Pericardium)

Pericardul (eng. pericardium, fr. péricarde, germ. Herzbeutel, mag. szív-


burok) este format dintr-un strat extern cu rol de protecţie numit pericard fibros
(Pericardium fibrosum) şi spre interior de o seroasă dublă numită pericard seros
(Pericardium serosum), care conţine inima.
Pericardul fibros este aderent de centrul tendinos al diafragmei, de care nu
poate fi separat. El este fixat de faţa internă a sternului prin ligamentele sterno-
pericardiace (Ligg. sternopericardiaca). Posterior pericardul fibros este solidarizat
cu bronhiile principale prin membrana bronhopericardiaca (Membrana bronho-
pericardiaca). Această membrană uneşte bronhiile principale, cu faţa posterioară
a pericardului, cu hilurile pulmonare şi cu centrul tendinos al diafragmei. Ea repre-
zintă şi limita dintre mediastinul inferior mijlociu şi cel inferior posterior.
Fibrele conjunctive ale mebranei bronhopericardiace sunt aşezate pe trei direcţii:
- fibre verticale între bifurcaţia traheei şi diafragmă,
- fibre orizontale între hilurile celor doi plămâni,
- fibre oblice între bronhiile principale şi ligamentele pulmonare opuse.
Pericardul seros este format din două lame, una externă aderentă de peri-
cardul fibros numită lama parietală (Lamina parietalis) şi una internă intim ade-
rentă de inimă, care face parte din structura inimii, numită lamă viscerală sau
epicard (Lamina visceralis pericardii/Epicardium).
Cavitatea pericardiacă (Cavitas pericardiaca) este cuprinsă între lamele
pericardului seros. Inima atârnă liber în cavitatea pericardiacă, mai ales la nivelul
ventriculelor. Contactul dintre pericard şi inimă este redus la o simplă linie de re-
flexie, care cuprinde vasele mari de la baza inimii. Linia de reflexie cuprinde supe-
rior, în sacul pericardic, 1/3 inferioară a venei cave superioare, aorta ascendentă,
până în apropierea originii trunchiului brahiocefalic şi trunchiul pulmonar până la
bifurcaţie. Spaţiul intrapericardic situat în jurul aortei ascendente poartă numele
de spaţiul Westberg 1. Posteroinferior reflexia pericardului seros se face de-a lun-
gul unei linii continue care cuprinde cele două vene cave şi cele patru vene pul-

1
WESTBERG Friedrich (1862-?) medicgerman din Tartu (Estonia)

45
monare. Dacă secţionăm aceste şase vase obţinem imaginea unui „T“ culcat, de-
scris de Sappey 1, la care linia superioară a T – ului este formată din vena cavă
superioară, venele pulmonare drepte şi vena cavă inferioară, linia verticală a T –
ului de reflexia pericardului, iar venele pulmonare stângi realizează o mică bază a
T – ului. Între liniile de reflexie ale pericardului seros se formează două sinusuri.
Sinusul transvers (Sinus transversus pericardii) este situat superior între
aorta ascendentă şi trunchiul pulmonar pe de o parte şi vena cavă superioară şi li-
nia de reflexie care uneşte venele pulmonare superioare dreaptă şi stângă. Acest
2
sinus descris de Theile este de mici dimensiuni şi are două intrări. Intrarea
dreaptă se face între vena cavă superioară şi aorta ascendentă, deasupra ure-
chiuşii drepte, iar intrarea stângă se face între vena pulmonară stângă superioară
şi trunchiul pulmonar.
Sinusul oblic (Sinus obliquus pericardi) descris de Haller 3, este situat in-
ferior, este de dimensiuni mai mari şi are o singură intrare, pe sub vârful cordului,
între venele pulmonare stângi pe de o parte şi vena cavă inferioară completată
superior de venele pulmonare drepte pe de altă parte.
Vascularizaţia şi inervaţia pericardului fibros.
Pe laturile pericardului fibros se găsesc mănunchiurile vasculonervoase
pericardiacofrenice. În drepta, acest mănunchi se află mai profund, la nivelul atriu-
lui drept, iar în stânga este mai superficial şi coboară corespunzător ventriculului
stâng. Aceste mănunchiuri sunt formate din:
- artera pericardiacofrenică (A. pericardiacophrenica), ramură a arterei
toracice interne (A. thoracica interna),
- venele pericardiacofrenice (Vv. pericardiacophrenicae) şi venele peri-
cardiace (Vv. pericardiacae) tributare venei brahiocefalice (V. brachiocephalica).
Există şi vene pericardiace (Vv. pericardiacae) tributare sistemului venei azygos.
- nervul frenic (Nervus phrenicus), nerv spinal cervical, care dă o ramură
pericardiacă (R. pericardiacus).

1
SAPPEY Marie Philibert Constant (1810-1896) anatomist şi chirurg francez.
2
THEILE Friedrich Wilhelm (1801-1879) anatomist şi fiziolog german
3
von HALLER Albrecht (1708-1777) celebru medic, anatomist, chirurg, fiziolog şi
botanist elveţian.

46
INIMA
(Cor)

Inima (eng. heart, fr. cœur, germ. Herz, mag. szív) este aşezată în cavita-
tea toracică, retrosternal, în spaţiul dintre cele două pleure, spaţiu numit media-
stin. Inima se află în sacul pericardic, o seroasă asemănătoare pleurei şi ocupă
cea mai mare parte a etajului mediastinal inferior, fiind situată mai aproape de pe-
retele toracic anterior, decât de spate, respectiv de coloana vertebrală toracală.
Este situată asimentric având 2/3 din suprafaţă situate la stânga liniei mediane.
Bătăile vârfului inimii (şocul apexian) sunt palpabile şi uneori vizibile în spaţiu V
intercostal stâng, aproximativ pe linia medioclaviculară.
(lat. mediastinus-i = sclav de casă)
Inima are aproximativ 300 g. şi aproximativ următoarele dimensiuini 12
cm. lungime, 9 cm. lăţime (în partea cea mai lată) şi 6 cm. grosime.
Inima este formată din patru compartimente. Cele de primire a sângelui se
numesc atrii (Atrium cordis), iar cele din care pleacă sângele spre corp, respectiv
spre plămâni, se numesc ventricule (Ventriculus cordis). Atriile sunt separate de
ventricule de câte un sept atrioventricular (Septum atrioventriculare).
Funcţional există o inimă dreaptă (venoasă) şi o inimă stângă (arterială),
fiecare formată dintr-un atriu şi un ventricul, care comunică între ele. În mod nor-
mal, postnatal, inima dreaptă nu comunică cu inima stângă.

Configuraţia externă a inimii.


Inima prezintă baza cordului (Basis cordis), care priveşte posterolateral
drept, vârful cordului (Apex cordis), care priveşte anterolateral stâng şi patru feţe:
- faţa sternocostală sau anterioară (Facies sternocostalis/Facies anterior)
este situată anterior şi corespunde peretelui osteotoracic anterior, format din stern,
cartilaje costale şi articulaţii condrosternale. Pe această faţă se observă partea
anterioară a şanţului coronar (Sulcus coronarius), care separă atriile de ventricu-
le. Şanţul coronar va fi prezent şi pe celelalte feţe, mai puţin pe cea pulmonară
dreaptă. Din şanţul coronar porneşte spre vârful inimii şanţul interventricular an-
terior (Sulcus interventricularis anterior), care datorită inegalităţii de grosime a

47
celor două ventricule nu se termină la vârf, ci puţin lateral dreapta, determinând
incizura vârfului inimii (Incisura apicis cordis) şi lăsând vârful inimii de partea
ventriculului stâng.
- faţa diafragmatică sau inferioară (Facies diaphragmatica/Facies inferior)
este culcată pe diafragmă, prin intermediul căreia vine în contact cu organe ale
etajului abdominal supramezocolic (ficat, stomac). Această faţă este separată de
cea anterioară de o muchie care reprezintă singura margine a inimii şi anume
marginea dreaptă (Margo dexter). Pe această margine se află incizura vârfului
inimii, unde şanţul interventricular anterior se continuă pe faţa inferioară cu şanţul
interventricular posterior (Sulcus interventricualris posterior).
- feţele pulmonare dreaptă şi stângă (Facies pulmonalis dextra/sinistra)
privesc spre cei doi plămâni. Faţa pulmonară dreaptă este de mici dimensiuni şi
corespunde unei porţiuni din atriul drept. Faţa pulmonară stângă este mult mai im-
portantă şi mai mare, ea corespunzând ventriculului stâng şi unei bune părţi din
atriul stâng. Faţa pulmonară stângă este cea care determină impresia cardiacă a
plămânului stâng.
Cordul conţine la suprafaţă, în şanţul coronar, în şanţurile interventriculare,
dar şi în alte locuri artere şi vene proprii.
La nivelul atriilor se observă prezenţa unor prelungiri numite urechiuşe
sau auricule (Auricula atrii), net delimitate la suprafaţă de atrii. Acestea au origine
embriologică diferită de restul atriilor. În plus la nivelul atriului drept, compartimen-
tul de vărsare al venelor cave, aşa numita porţiune sinusală (Sinus venarum ca-
varum) este separată de restul atriului de şanţul terminal (Sulcus terminalis cor-
dis). Porţiunea sinusală a cărei denumire derivă din dezvoltarea embriologică
(provine din sinusul venos) este situată medial spre atriul stâng.

Structura inimii. Inima este formată dintr-un „schelet cardiac fibros˜, de


care se prind celelalte structuri, care formează atriile, ventriculele şi septurile din-
tre ele. Peretele inimii are trei straturi, cel mai dezvoltat fiind cel muscular. În gro-
simea peretelui muscular se află sistemul de conducere al inimii.

48
Scheletul cardiac (Skeleton cordis) este format din ţesut conjunctiv com-
pact (Textus connectivus compactus), cu fibre paralele orientate multidirecţio-
nal (Forma parallela cum cursibus multis). Scheletul cardiac este format din:
- inelul fibros drept şi inelul fibros stâng (Anulus fibrosus dexter et si-
nister) corespunzător orificiilor atrioventriculare. Inelele fibroase nu sunt întotdeau-
na complete, partea care lipseşte fiind situată spre marginile (părţile laterale) ale
inimii.
- triunghiul fibros drept (Trigonum fibrosum dextrum) este elementul cen-
tral al scheletului inimii, fiind situat între cele două inele fibroase stâng şi drept şi
valva aortei, spre centrul inimii. Pe acest triunghi, cu structură fibrocartilaginoasă
1
se aşează septul interatrial. Acest triunghi este străbătut de fasciculul His şi tot
de aici mai pornesc şi alte structuri fibroase sau fibroelastice, care participă la for-
marea scheletului inimii.
- triunghiul fibros stâng (Trigonum fibrosum sinistrum) se formează tot
între inelul fibros stâng şi valva aortei, dar spre stânga, având o poziţie laterală fa-
ţă de axul inimii. La fel ca şi triunghiul drept se află la limita atrioventriculară.
- tendonul infundibular (Tendo infundibuli) numit şi tendonul conului arte-
rial este o prelungire fibroasă anterioară a triunghiului drept spre partea posterioa-
ră a sinusului trunchiului pulmonar, ocolind aorta.
- tendonul valvulei venei cave inferioare (Tendo valvulae vanae cavae
2
inferioris) descris de Todaro este o prelungire posterioară fibroelastică a triun-
ghiului fibros drept, care se îndreaptă spre valvula descrisă de Eustachio 3.
- triunghiul nodului sinuatrial (Trigonum nodi sinuatrialis) este o structu-
ră fibroasă situată la distanţă de restul aparatului fibros, la nivelul nodului sinuatri-
al, singura legătură cu restul aparatului făcându-se prin sistemul de conducere al
inimii.

1
HIS Wilhelm junior (1863-1934) medic şi anatomist german de origine elveţiană.
2
TODARO Francesco (1839-1918) anatomist italian
3
EUSTACHIO Bartolomeo (1520?-1574) anatomist italian (lat. Eustachius, fr. Eustache).

49
Structura peretelui inimii. Peretele inimii are grosimi variabile în funcţie de
necesităţile funcţionale ale fiecărui compartiment. Astfel peretele atriilor este mai
subţire, de circa 2-3 mm, iar peretele ventriculelor este mult mai gros, cu o mare
diferenţă între ventriculul drept şi cel stâng. Astfel grosimea peretelui ventriculului
drept este de aproximativ 5 mm, iar grosimea peretelui ventriculului stâng depă-
şeşte 10-12 mm. Acest lucru este datorat în primul rând diferenţei de presiune a
sângelui, care în aortă este de circa 4-5 ori mai mare decât în trunchiul pulmonar.
Spre cavitate, peretele inimii este relativ neted la nivelul atriilor (cu excepţia
urechiuşelor) şi prezintă un relief neregulat la nivelul ventriculelor.
Peretele inimii este format din trei straturi:
- endocardul (Endocardium) este reprezentat în primul rând de un endo-
teliu endocardiac (Endothelium endocardiacum), care acoperă spre interior în-
treaga cavitate cardiacă şi care se continuă cu endoteliul vaselor mari de la baza
cordului. Endoteliu este prezent şi la nivelul valvelor şi al corzilor tendinoase, re-
prezentând structura dominantă a acestora.
Sub endoteliu se află stratul subendotelial (Stratum subendotheliale) şi
apoi stratul mioelastic (Stratum myoelasticum). Endocardul este separat de mio-
card printr-un înveliş subendocardial (Tela subendocardiaca).
- miocardul (Myocardium) reprezintă imensa majoritate a grosimii perete-
lui cardiac, aspect evident mai ales la nivelul ventriculelor. Participă la formarea
muşchilor papilari, a celor pectinaţi şi a trabeculelor cărnoase. Fibrele miocardice
formează la nivelul vârfului inimii un vârtej cardiac (Vortex cordis). Conţine siste-
mul de conducere al inimii.
Miocardul atrial (Myocardium atriorum cordis) are o grosime de 2-3 mm şi
este format dintr-un fascicul orizontal interauricular (Fasciculus horizontalis in-
terauricularis) şi din fascicule verticale (Fasciculi verticales).
Miocardul ventricular (Myocardium ventriculorum cordis) are o grosime
variabilă de 5 mm în dreapta şi de 10-12 mm în stânga. Miocardul ventricular este
separatde endocard prin stratul subendocardic (Lamina subendocardiaca). Între
miocard şi epicard există stratul subepicardic (Lamina subepicardiaca). La nive-

50
lul miocardului ventriculului stâng mai există strat intermediar (Lamina interme-
dia myocardi ventriculi sinistri).
- epicardul (Epicardium) este aşa cum am mai spus lama viscerală a pe-
ricardului seros şi este formată dintr-un mezoteliu (Mesothelium).
La nivelul urechiuşelor găsim structura trabeculară a muşchii pectinaţi
(Mm. pectinati). O structură asemănătoare se găseşte la nivelul ventriculelor, unde
prezenţa trabeculelor cărnoase (Trabeculae carnae) este aspectul caracteristic.
Printre trabeculele cărnoase se găsesc nişte coloane musculare numite muşchi
papilari (Mm. papillares) sau „stâlpii inimii“. Muşchii papilari sunt denumiţi în
funcţie de peretele ventricular pe care se află, dar şi în funcţie de cuspisurile prin-
cipale de la nivelul valvelor atrioventriculare, cu care sunt predominant uniţi. Muş-
chii papilari sunt uniţi cu marginea liberă a cuspisurilor prin formaţiuni fibroase, fili-
forme sau sub formă de panglică numite corzi tendinoase (Chordae tendineae).
Există şi corzi tendinoase false (Chordae tendineae falsae/Chordae ten-
dineae spuriae), care unesc muşchii papilari cu faţa inferioară a cuspisurilor sau
direct peretele ventricular, cu baza cuspisurilor. Aceste corzi tendinoase false mai
sunt cunoscute sub numele de corzi parietale, respectiv corzi bazale.

Septurile inimii sunt structuri care separă atriile şi ventriculele:


- septul interatrial (Septum interatriale) separă cele două atrii. La nivelul
acestui sept în viaţa intrauterină există o comunicare între cele două atrii. La naş-
tere comunicare se obstruează şi la nivelul ei, spre atriul dreapt avem fosa ovală,
iar spre atriul stâng valvula orificiului oval.
Uneori, la nivelul inimii adulte găsim la nivelul fosei ovale un orificiu persis-
tent numit orificiul oval (Foramen ovale cordis) nominalizat de Terminologia ana-
tomică şi cunoscut în clinică sub numele de defect septal atrial (DSA).
- septul interventricular (Septum interventriculare) separă cele două ven-
tricule. Este format din două părţi:
- partea membranoasă (Pars membranaceea) este situată supe-
rior spre septul interatrial. Este o structură fibroelastică, care se ataşează
de scheletul fibros al inimii, mai exact de triunghiul fibros drept. Este stră-

51
bătută de trunchiul fasciculului atrioventricular şi serveşte la inserţia cuspi-
sului septal al valvei atrioventriculare drepte. Este partea septului interven-
tricular care poate fi rudimentar dezvoltată sau prin lipsă de unire cu partea
musculară generează o comunicare interventriculară cunoscută ca defect
septal ventricular (DSV). Datorită asimetriei cordului, partea membranoasă
separă pe o anumită porţiune atriul drept de ventriculul stâng fiind numită
din acest motiv sept atrioventricular membranos.
- partea musculară (Pars muscularis) deşi este situată între cele
două ventricule, putem spune că din punct de vedere structural aparţine
ventriculului stâng.
- septul atrioventricular (Septum atrioventriculare) separă atriile de ven-
tricule. Atriile sunt separate de ventricule printr-un orificu larg numit orificiul atrio-
ventricular drept şi stâng (Ostium atrioventriculare dextrum et sinistrum) obstru-
at de valvele atrioventriculare dreaptă şi stângă (Valva atrioventricularis dextra
et sinistra). La nivelul acestui sept există un plan transversal, care cuprinde pe
lângă orificiile atrioventriculare şi orificiile trunchiului pulmonar şi ale aortei. Acest
plan se mai numeşte „planul de supapă al inimii“.

Complexul stimulant al cordului (Complexus stimulans cordis/ Systema


conducente cordis) este format din ţesut muscular cardiac striat (Textus muscu-
laris cardiacus striatus) modificat. Acest complex stimulant mai este cunoscut şi
sub numele de sistem excitoconductor sau ţesut nodal al cordului şi este cuprins
în structura miocardului.
Sistemul de conducere al inimii este format din următoarele structuri:
- nodul sinuatrial (Nodus sinuatrialis) a fost descoperit în 1907 de către
Keith şi Flack 2. Deşi este primul ca şi importanţă fiind centrul primar de coman-
1

dă al bătăilor inimii, a fost ultimul descoperit, neavând o structură net delimitabilă


şi vizibilă ca celelate structuri de conducere. Este situat la vărsarea venei cave su-

1
sir KEITH Arthur (1866-1955) anatomist fiziolog şi antropolog englez.
2
FLACK Martin William (1882-1931) fiziolog englez.

52
perioare în atriul drept, la limita dintre porţiunea sinusală şi cea atrială, în profun-
zimea şanţulului terminal. Are dimensiuni aproximative de 20/2 mm.
Între nodurile sinuatrial şi atrioventricular se găsesc în mod normal trei fas-
cicule interatriale (Fasciculus interatrialis), anterior, mijlociu şi posterior, formate
din ţesut cardiac modificat, care însă nu au o morfologie evidentă. Cel mai cunos-
cut dintre aceste fascicule este cel al lui Bachmann 1. Fasciculul Bachmann se
desprinde din fasciculul anterior şi se îndreaptă spre atriul stâng.
- nodul atrioventricular (Nodus atrioventricualris) a fost descoperit în 1906
2
de către Aschoff şi Tawara 3. Este situat în septul interatrial posteroinferior, în
apropierea deschiderii sinusului coronar. Este o structură ovalară vizibilă, cu di-
mensiuni de 5/3 mm, care se continuă cu fasciculul His. Este un centru secundar
al automatismului cardiac.
- fasciculul atrioventricular (Fasciculus atrioventricularis) face legătura
dintre nodul atrioventricular şi musculatura ventriculelor. Este format din mai multe
părţi:
- trunchiul (Truncus) sau fasciculul His 4 descris în 1892 este sin-
gura legătură dintre miocardul atrial şi cel ventricular. Acesta străbate tri-
unghiul fibros drept şi septul interventricular membranos. Are dimensiuni
de 5/2 mm şi este vizibil în structura miocardului. La nivelul septului inter-
ventricular muscular se bifurcă în doi stâlpi.
- stâlpul drept (Crus dexter) este situat în septul interventricular
spre ventriculul drept. Este de grosime redusă şi se termină cu ramura
stâlpului drept (Ramus cruris dextri), care este puţin arborizată în partea
ei terminală.
- stâlpul stâng (Crus sinister) este de o grosime comparabilă cu
trunchiul fasciculului atrioventricular şi se împarte în trei ramuri dintre care
două ramuri mai groase şi mai bogat arborizate:

1
BACHMANN Jean George (1877-1959) fiziolog american.
2
ASCHOFF Ludwig (1866-1942) anatomopatolog german.
3
TAWARA Sunao (1873-1952) anatomist şi anatomopatolog japonez.
4
HIS Wilhelm jr. (1863-1934) medic şi anatomist german de origine elveţiană

53
- ramura anterioară (Ramus anterior cruris sinistri),
- ramura posterioară (Ramus posterior cruris sinistri),
- ramura intermediară (Ramus intermedius cruris sinistri).
Ramurile anterioară şi posterioară din stânga sunt de grosime mai mare
decât a stâlpului drept. Ramurile subendocardice (Rr subendocardici) ale ambilor
stâlpi formează aşa numita reţea a lui Purkinje 1(Reticulum conducens subendo-
cardiacum) descrisă de acesta în 1845. Aceste ramuri sunt compuse din miofibre
cardiace de conducere (Cardiomyofibra conducens/Myofibra cardiaca conducens).
Miofibrele cardiace de conducere sunt alcătuite la rândul lor din miocite cardiace
de conducere (Cardiomyocytus conducens/Myocytus conducens cardiacus).

Cavităţile inimii aşa cum am mai menţionat sunt în număr de patru, două
atrii, drept şi stâng şi două ventricule, drept şi stâng.

Atriul drept (Atrium dextrum) este situat lateral dreapta. La suprafaţă pre-
zintă două compartimente. Anterior urechiuşa dreaptă şi posterior porţiunea sinu-
sală.
Urechiuşa dreaptă (Auricula dextra) prezintă în interior aşa cum am mai
arătat o structură trabeculară dată de muşchii pectinaţi (Mm pectinati). Urechiu-
şa dreaptă este mai mare decât cea stângă şi prezintă o comunicare largă cu atri-
ul drept propriu-zis.
Atriul drept este format în cea mai mare parte de porţiunea sinusală, co-
munică cu ventriculul drept şi este separat de atriul stâng prin septul interatrial
(Septum interatriale). La nivelul septului interatrial se observă o depresiune ovala-
ră numită fosa ovală (Fossa ovalis), a cărei margine este net reliefată şi numită
brâul fosei ovale (Limbus fossae ovalis).
(lat. limbus-i = panglică, brâu)
Inferior, corespunzător sinusului coronar, la limita de demarcaţie cu ure-
chiuşa dreaptă şi cu ventriculul drept se găseşte orificiul sinusului coronar (Os-

1
PURKYNĚ (Purkinje) Jan Evanghelista Ritter von Purkyně (1787-1869) histolog şi
fiziolog ceh.

54
tium sinus coronarii), care este mărginit spre auriculă de valvula sinusului coro-
nar (Valvula sinus coronarii) descrisă de Thebesius 1.
Atât în jurul fosei ovale cât şi în apropierea orificiului sinusului coronar se
află orificiile venelor mici (Foramina venarum minimarum), la care vom reveni la
circulaţia cordului.
Porţiunea sinusală sau sinusul venos caval (Sinus venarum cavarum)
este separată de urechiuşa dreaptă prin creasta terminală (Crista terminalis) a lui
His 2, care corespunde şanţului terminal de la suprafaţă.
În această porţiune, superior se află orificiul venei cave superioare (Os-
tium venae cavae superioris), iar inferior orificiul venei cave inferioare (Ostium
venae cavae inferioris). Orificiul venei cave inferioare prezintă valvula lui Eusta-
3
chio (Valvula venae cavae inferioris), o valvă rudimentară situată în apropierea
valvulei lui Thebesius. Deschiderea celor două vene cave determină apariţia unui
unghi obtuz a cărei muchie proemină spre interior determinând o formaţiune numi-
tă tubercul intervenos (Tuberculum intervenosum) descris de Lower 4.

Ventriculul drept (Ventriculus dexter) este situat anterior, ocupând cea


mai mare parte din faţa anterioară a inimii. Are pe secţiune o formă de semilună
datorită bombării puternice spre dreapta a septului interventricular muscular. Este
format din două compartimente suprapuse, separate de creasta supraventricu-
lară (Crista supraventricularis), o creastă musculară transversală situată în partea
de sus a ventriculului, posterior de conul arterial.
Între axele longitudinale ale celor două compartimente se formează un un-
ghi de aproximativ 600. Acest lucru este evident la nivelul planului de supapă al
cordului, unde între orificiul atrioventricular drept şi orificiul trunchiului pulmonar
este o distanţă mare, în care îşi face loc orificiul aortei.

1
THEBESIUS Adam Christian (1686-1732) medic german.
2
HIS Wilhelm senior (1831-1904) anatomist german de origine elveţiană.
3
EUSTACHIO Bartolomeo (1520?-1574) anatomist italian (lat. Eustachius, fr. Eustache).
4
LOWER Richard (1635-1691) anatomist englez.

55
Compartimentul posterior sau „de umplere“ comunică cu atriul drept prin
orificiul atrioventricular drept (Ostium atrioventriculare dextrum). La nivelul a-
cestui orificiu se găşete valva atrioventriculară dreaptă sau tricuspidă (Valva
atrioventricularis dextra/Valva tricuspidalis). Această valvă este formată din trei
cuspisuri (Cuspis) sau valvule (Valvula):
- cuspisul anterior (Cuspis anterior),
- cuspisul posterior (Cuspis posterior),
- cuspisul septal (Cuspis septalis) spre deosebire de celelalte, care se
prind pe inelul fibros drept, acesta se prinde pe porţiunea membranoasă a septu-
lui inter-ventricular, având deci o poziţie mai joasă.
(lat valvae-arum = uşă dublă, cuspis-darum = vârf):
Uneori atât la nivelul marginilor valvei bicuspide, cât şi al celei tricuspide,
se găsesc mici noduli prezenţi mai ales la nou-născuţi şi formaţi din resturi embri-
onare. Aceştia au fost descrişi de Cruveilhier 1, dar sunt cunoscuţi mai ales ca
nodulii lui Albini 2.
Aceste cuspisuri sunt unite prin cordaje tendinoase (Chordae tendineae)
cu muşchii papilari sau cu trabeculele cărnoase (Trabeculae carneae). O astfel
de trabeculă, mai proeminentă, este trabecula septomarginală (Trabecula sep-
tomarginalis), situată între peretele anterior şi cel septal, aproximativ la mijlocul
ventriculului drept.
3
Trabecula septomarginală descrisă încă de Leonardo da Vinci are rol
de modulare a funcţiei ventriculare şi a fost numită cu termenul englezesc preluat
şi la noi de „moderator band“.
Muşchii papilari pot fi unici sau multipli. Muşchii papilari multipli sunt formaţi
din două sau mai multe coloane musculare grupate. Muşchii papilari se clasifică în:
- muşchiul papilar anterior (M. papillaris anterior) este cel mai bine re-
prezentat,
- muşchiul papilar posterior (M. papillaris posterior) este de obicei multiplu,

1
CRUVEILHIER Jean ((1791-1874) anatomist şi patolog francez.
2
ALBINI Giuseppe (1827-1911) fiziolog Italian.
3
DA VINCI Leonardo (1452-1519) savant italian multilateral, pictor, sculptor, inginer,
arhitect etc.

56
- muşchiul papilar septal (M. papillaris septalis) este slab reprezentat,
uneori nici nu poate fi deosebit printre trabeculele cărnoase decât prin prezenţa
corzilor tendinoase.
Compartimentul anterior sau „de golire“ are formă de pâlnie, de unde şi
numele de infundibul sau con arterial (Conus arteriosus). Compartimentul ante-
rior se continuă cu trunchiul pulmonar (Truncus pulmonaris), de care este sepa-
rat prin orificiul trunchiului pulmonar (Ostium trunci pulmonaris). Acest orificiu
este închis de valva trunchiului pulmonar (Valva trunci pulmonaris), care la rân-
dul ei este formată din trei valvule semilunare. Valvulele semilunare numite şi val-
vule sigmoide sunt unite periferic de nişte comisuri valvulare semilunare (Com-
missurae valvularum semilunarum) şi au forma consacrată a unui „cuib de rându-
nică“. Valvulele semilunare au margini libere, de asemenea de formă semilunară.
Marginile libere ale valvulelor semilunale poartă numele de lunule ale valvelor
semilunare (Lunulae valvularum semilunarum). În mijlocul acestor margini libere,
pentru o mai bună închidere se găsesc nişte nodozităţi numite nodulii valvulelor
semilunare (Noduli valvularum semilunarum).
Aceşti noduli au fost descrişi atât la trunchiul pulmonar cât şi la aortă de
Arantius 1, Bianchi 2 şi Morgagni 3.
Între valvulele semilunare şi peretele trunchiului pulmonar se formează si-
nusul trunchiului pulmonar (Sinus trunci pulmonaris), care superior prezintă o
creastă supravalvulară (Crista supravalvularis). Această creastă separă sinusul
de trunchiul pulmonar. După un scurt traiect extracardiac, trunchiul pulmonar se
bifurcă. Bifurcaţia trunchiului pulmonar (Bifurcatio trunci pulmonaris) se află
sub arcul aortei.
Valvulele semilunare ale trunchiului pulmonar sunt:
- valvula semilunară dreaptă (Valvula semilunaris dextra),
- valvula semilunară stângă (Valvula semilunaris sinistra),
- valvula semilunară anterioară (Valvula semilunaris anterior).

1
ARANZIO Giulio-Cesare (1530-1589) anatomist italian (lat. Arantius).
2
BIANCHI Giovanni Battista (1681-1761) anatomist italian.
3
MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist şi patolog italian.

57
Poziţia acestor valvule este diferită la adult de cea fetală. Din motive di-
dactice, legate mai ales de valvele semilunare ale aortei, denumirea oficială se
face după poziţia de la făt, atât pentru trunchiul pulmonar, cât şi pentru aortă. Po-
ziţia reală a valvulelor trunchiului pulmonar este respectiv: anterioară dreaptă,
posterioară şi anterioară stângă.

Atriul stâng (Atrium sinistrum) este situat cel mai posterior. Prezintă o
urechiuşă stângă (Auricula sinistra) de mai mici dimensiuni decât în dreapta şi
care are o comunicare relativ restrânsă cu atriul propriu zis. Configuraţia internă a
urechiuşei stângi este asemănătoare urechiuşei dreapte, având aceeaşi structură
trabeculară determinată de muşchii pectinaţi (Mm. pectinati). Atriul propriu-zis,
neted, este de origine venoasă provenind din vena pulmonară primitivă.
La deschiderea auriculei stângi în atriu se descrie un orificiu muscular,
prevăzut cu un sfincter, formaţiune nenominalizată de Terminologia anatomică, de
care s-a ocupat Maros 1.
Configuraţia internă a atriului stâng este mai simplă. Se observă orificiile
venelor pulmonare (Ostia venarum pulmonarum) şi pe septul interatrial, cores-
punzător fosei ovale se află valvula orificiului oval (Valvula foraminis ovalis). A-
ceastă valvulă este situată anterior şi are formă de seceră, de unde şi denumirea
de Falx septi

Ventriculul stâng (Ventriculus sinister) este situat posterior de ventriculul


drept. Ocupă mare parte din faţa inferioară a inimii şi toată faţa pulmonară stângă.
Este format din pereţi groşi şi o cavitate mică (este cea mai mică dintre cavităţile
inimii). Spaţiul cavitar este redus şi mai mult de trabeculele cărnoase şi muşchii
papilari deosebit de bine dezvoltaţi. Şi în acest ventricul se poate vorbi de un com-
partiment de umplere şi unul de golire, suprapuse, ale căror axe principale sunt
aproape paralele. La nivelul planului de supapă între orificiul atrioventricular stâng
şi orificiul aortei nu este decât un spaţiu minim.

1
MAROS Tiberiu Nicolae (1923-2002) anatomist român, profesor la Tg. Mureş

58
Compartimentul „de umplere“ comunică cu atriul stâng prin orificiul atrio-
ventricular stâng (Ostium atrioventriculare sinistrum). La nivelul acestui orificiu
se găseşte valva atrioventriculară stângă sau mitrală (Valva atrioventricularis
sinistra/ Valva mitralis). Această valvă numită şi valva bicuspidă este formată din
două cuspisuri principale separate de mici valvule accesorii:
- cuspisul anterior (Cuspis anterior),
- cuspisul posterior (Cuspis posterior),
- cuspisurile comisurale (Cuspis commissurales) situate la nivelul comi-
surilor dintre cuspisurile principale.
(lat. mitra-ae = turban, bonetă)
Cuspisurile anterior şi posterior sunt unite prin cordaje tendinoase (Chor-
dae tendineae) cu muşchii papilari sau cu trabeculele cărnoase (Trabeculae car-
neae).
Muşchii papilari sunt mult mai dezvoltaţi decât în partea dreaptă şi pot fi şi
aici unici sau multipli. Muşchii papilari se clasifică în:
- muşchiul papilar anterior (M. papillaris anterior) foarte bine reprezentat,
- muşchiul papilar posterior (M. papillaris posterior) este şi el bine repre-
zentat.
Compartimentul anterior sau „de golire“ se deosebeşte de compartimentul
de umplere prin pereţi aproape netezi, care formează vestibulul aortei (Vestibu-
lum aortae). Acest vestibul se continuă cu aorta (Aorta), de care este separat prin
orificiul aortei (Ostium aortae). Acest orificiu este închis de valva aortei (Valva
aortae), care la rândul ei este formată din trei valvule semilunare sau sigmoide.
Acestea au aceleaşi formaţiuni la fel ca la trunchiul pulmonar.
Între valvulele semilunare şi peretele aortei se formează sinusul aortei
(Sinus aortae), descris de Valsalva 1 şi Petit 2 . Sinusul aortei este separat de bul-
bul aortei (Bulbus aortae) prin creasta supravalvulară (Crista supravalvularis).
Valvulele semilunare ale aortei sunt:

1
VALSALVA Antonio Maria Imolensis (1666-1723) anatomist italian.
2
PETIT François Pourfour du (1664-1741) chirurg şi anatomist francez.

59
- valvula semilunară dreaptă sau valvula coronară dreaptă (Valvula se-
milunaris dextra/Valvula coronaria dextra),
- valvula semilunară stângă sau valvula coronară stângă (Valvula se-
milunaris sinistra/valvula coronaria sinistra),
- valvula semilunară posterioară sau valvula necoronară (Valvula se-
milunaris posterior/Valvula non coronaria).
Aşa cum am menţionat şi la trunchiul pulmonar poziţia acestor valvule este
diferită la adult de cea fetală. Poziţia reală la adult a valvulelor aortei este: anterioa-
ră, posterioară stângă şi posterioară dreaptă.

Vascularizaţia şi inervaţia inimii


Arterele coronare asigură vascularizaţia inimii şi sunt în număr de două.
Pornesc din bulbul aortei, imediat deasupra crestei supravalvulare. Au un debit
sanguin important, care reprezintă circa 10% din debitul aortei. Studii clinice au
arătat că există o circulaţie predominant coronară stângă (aprox. 20%) şi alta pre-
dominant coronară dreaptă (aprox. 10%), dar că în majoritatea cazurilor este o cir-
culaţie echilibrată denumită circulaţie coronară intermediară (aprox. 70%). Dife-
renţele dintre aceste trei tipuri de circulaţie sunt mai ales la nivelul feţei diafragma-
tice a cordului. Vom prezenta în primul rând varianta intermediară, cu unele co-
mentarii despre celelalte posibilităţi.
Există numeroase variante, care pot fi studiate prin angiografii coronariene. Angiografia co-
ronariană este o radiografie cu substanţă de contrast a sistemului coronar.
Artera coronară dreptă (A. coronaria dextra) porneşte din bulbul aortei,
imediat deasupra crestei supravalvulare corespunzătoare valvuleiei semilunare
drepte şi sinusului corespunzător al aortei, având o direcţie anterolaterală spre
dreapta, spre şanţul coronal, pe care îl străbate pe sub urechiuşa dreaptă, trecând
apoi posterior, pe faţa diafragmatică, unde străbate acelaşi şanţ coronar, până în
dreptul şanţului interventricular posterior, pe care îl ocupă până la 1-2 cm de vâr-
ful inimii. Ramurile acestei artere sunt următoarele:

60
- ramurile atrioventriculare (Rr atrioventriculares) pentru valva tricuspidă.
- ramura conului arterial (R. coni arteriosi) este ramura principală a acestuia,
- ramura nodului sinuatrial (R nodi sinuatrialis),
- ramurile atriale (Rr atriales) sunt destinate atriul drept,
- ramura marginală dreaptă (R. marginalis dextra) este o ramură relativ
importantă, situată pe marginea dreaptă a inimii,
- ramura interventriculară posterioară (R. interventricularis posterior)
este ramura terminală a arterei coronare drepte, fiind principala ramură a aceste-
ia. În varianta circulaţiei predominant coronariene stângi această ramură aparţine
ramurii circumflexe a arterei coronare stângi. Se găseşte în şanţul interventricular
posterior. Din această ramură se mai desprind:
- ramuri interventriculare septale (Rr interventriculares septales)
sunt mici ramuri care pătrund în septul interventricular muscular, de-a lun-
gul traiectului ramurii interventriculare posterioare;
- ramura nodului atrioventricular (R. nodi atrioventricularis),
- ramura posterolaterală dreaptă (R. posterolateralis dexter) este
situată la nivelul peretelui diafragmatic al ventriculului stâng, dar este in-
constantă.
Ramura nodului atrioventricular se poate desprinde şi direct din artera
coronară dreaptă sau din ramura posterolaterală dreaptă.

Artera coronară stângă (A coronaria sinistra) este principala arteră a cor-


dului. Porneşte tot din bulbul aortei, deasupra crestei supravalvulare a valvulei se-
milunare stângi şi a sinusului corespunzător al aortei, având o direcţie posterolate-
rală spre stânga. Ocupă şanţul coronar între auricula stângă şi trunchiul pulmonar,
după care se împarte în două ramuri terminale principale:
- ramura interventriculară anterioară (R. interventricularis anterior) este
principala ramură de bifurcaţie a arterei coronare stângi. Este aşezată în şanţul in-
terventricular anterior, pe care îl ocupă în întregime, trecând de multe ori şi pe faţa
inferioară a cordului, în şanţul interventricular posterior. Pe parcurs emite:

61
- ramura conului arterial (R. coni arteriosi), ramură secundară
pentru conul arterial, care este predominant vascularizat de ramura arterei
coronare drepte;
- ramura laterală (R. lateralis), ramură ventriculară stângă situată
la limita dintre faţa anterioară a cordului şi faţa pulmonară stângă;
- ramuri interventriculare septale (Rr interventriculares septales)
mici ramuri care pătrund în septul muscular interventricular. Lungimea aces-
tor ramuri descreşte spre vârful inimii.
- ramura circumflexă (R. circumflexus) continuă posterior trunchiul arterei
coronare stângi în şanţul coronar şi se termină pe faţa diafragmatică a ventriculului
stâng cu ramura sa principală numită ramura posterioară a ventriculului stâng
(R. posterior ventriculi sinistri). Alte ramuri desprinse din circumflexă sunt:
- ramurile atrioventriculare (Rr atrioventriculares) pentru valva
mitrală,
- ramura marginală stângă (R. marginalis sinister) situată la limita
dintre faţa pulmonară stângă şi cea diafragmatică,
- ramurile atriale (Rr atriale) pentru musculatura atriului stâng.
Sunt nominalizate separat două ramuri atriale şi anume ramura atrială a-
nastomotică (R atrialis anastomoticus) şi ramura atrială intermediară (R. atrialis
intermedius). Ramurile nodului sinuatrial şi ale nodului atrioventricular se pot
desprinde şi din ramura circumflexă.

Venele inimii (Venae cordis) sunt reprezentate în primul rând de sinusul


coronar (Sinus coronarius), o venă dilatată situată în şanţul coronar, pe faţa infe-
rioară a cordului, între atriul şi ventriculul stâng. Sinusul coronar adună majorita-
tea sângelui venos al inimii şi se deschide în atriul drept, în apropierea vărsării
venei cave inferioare. Deschiderea atrială a sinusului coronar este mărginită de
valvula lui Thebesius 1 (o valvulă rudimentară).
Sinusul coronar adună sângele din următoarele vene:

1
THEBESIUS Adam Christian (1686-1732) medic german.

62
- vena cardiacă mare (V. cardiaca magna/V. cordis magna) continuă ve-
na interventriculară anterioară (V. interventricularis anterior) situată în şanţul
interventricular anterior. Această venă cardiacă are un traiect relativ scurt în şan-
ţul coronar, corespunzător urechiuşii stângi, sub care se află, vărsându-se în sinu-
sul coronar fără o limită precisă. Putem spune că sinusul coronar este continuarea
venei cardiace mari.
La vărsarea în sinusul coronar se descrie clasic valvula lui Vieussens 1, o for-
maţiune rudimentară fără un rol precis. Vena cardiacă mare numită şi marea venă
coronară are un singur afluent important şi anume vena marginală stângă (V.
marginalis sinistra), situată alături de ramura arterială omonimă a ramurii circum-
flexe.
- venele posterioare ale ventriculului stâng (V(v) ventriculi sinistri poste-
rior(es)) sunt mai multe vene care se varsă în sinusul coronar. Cea mai importan-
tă dintre ele însoţeşte ramura terminală a ramurii circumflexe şi se varsă în vena
cardiacă mare.
- vena oblică a atriului stâng (V. obliqua atrii sinistri) a lui Marshall 2 este
o venă de mici dimensiuni, cu dezvoltare embriologică precoce.
- vena cardiacă mijlocie (V. cardiaca media/V. cordis media/V. interven-
tricularis posterior) urcă în şanţul interventricular posterior având un scurt traiect
coronar corespunzător porţiunii sinusale a atriului drept şi se varsă în sinusul co-
ronar, în partea opusă venei cardiace mari.
- vena cardiacă mică (V. cardiaca parva/V. cordis parva) este de calibru
mai redus şi se găseşte în şanţul coronar drept. Se formează pe faţa anterioară a
ventriculului drept din venele cardiace anterioare (Vv. ventriculi dexter anteriores/
Vv. cardiacae anteriores/Vv. cordis anteriores). Primeşte ca afluent vena margina-
lă dreaptă (V. marginalis dextra) situată pe marginea dreaptă a cordului şi se var-
să în sinusul coronar, de obicei printr-un trunchi comun cu vena cardiacă mijlocie.

1
VIEUSSENS Raymond (1641-1715) anatomist francez.
2
MARSHALL John (1818-1891) anatomist şi chirurg englez.

63
În afara sinusului coronar, sângele venos al inimii este vehiculat de venele
cardiace minime (Vv. cardiacae minimae/Vv. cordis minimae) ale lui Thebesius 1.
Acestea sunt reprezentate în primul rând de venele atriale drepte (Vv.
atriales dextrae) ale căror orificii de deschidere (Foramina venarum minimarum)
au fost prezentate la atriul drept, dar şi de vene ventriculare drepte (Vv. ventri-
culares dextrae), ale căror orificii sunt mai greu vizibile.
Inconstant sunt descrise astfel de vene cardiace mici şi în partea stângă a
inimii, mai precis venele atriale stângi (Vv. atriales sinistrae) şi venele ventricu-
lare stângi (Vv. ventriculares sinistrae).
Reţeaua limfatică din jurul pericardului este reprezentată de mai multe no-
duri, care aparţin nodurilor limfatice toracice (Nodi lymphoidei toracici). Acestea
sunt grupate pe partea laterală a pericardului fibros, de-a lungul mănunchiului pe-
ricardiacofrenic şi anterior.
- nodurile frenice superioare (Nodi phrenici superiores) sunt situate în
partea superolaterală a pericardului fibros, însoţind nervii frenici, iar mai jos de-a
lungul aceluiaşi mănunchi vasculonervos se găsesc nodurile pericardiace late-
rale (Nodi pericardiaci laterals);
- grupul anterior este format din nodurile brahiocefalice (Nodi brachioce-
phalici) situate deasupra pericardului la nivelul venelor brahiocefalice şi nodurile
prepericardiace (Nodi prepericardiaci) situate mai jos retrosternal în mediastinul
inferior anterior;
Inconstant la rădăcina vaselor mari ale cordului se află alte două noduri
limfatice şi anume nodul ligamentului arterial (Nodus ligamenti arteriosi) şi no-
dul cârjei venei azygos (Nodus arcus venae azygos).
Inervaţia cordului. Cordul are un automatism coordonat de complexul sti-
mulant al inimii. Există însă şi o modulare extrinsecă vegetativă asigurată de ra-
murile nervului vag (N. vagus [X]). Acestea se desprind atât din segmentul cer-
vical al nervului cât şi din cel toracic:

1
THEBESIUS Adam Christian (1686-1732) medic german.

64
- ramurile cardiace cervicale superioare (Rr. cardiaci cervicales superiores),
- ramurile cardiace cervicale inferioare (Rr. cardiaci cervicales inferiores),
- ramurile cardiace toracale (Rr. cardiaci thoracici).
Inervaţia simpatică, cu rol excitator, de creştere a frecvenţei cardiace îşi
are originea în trunchiul simpatic (Truncus sympathicus), în special în porţiunea
lui cervicală, dar inima primeşte ramuri şi din trunchiul simpatic toracal.
Inima primeşte următoarele ramuri simpatice:
- nervul cardiac cervical superior (N. cardiacus cervicalis superior) îşi
are originea în ganglionul cervical superior (Ganglion cervicale superius),
- nervul cardiac cervical mijlociu (N. cardiacus cervicalismedius) îşi are
originea în ganglionul cervical mijlociu (Ganglion cervicale medium),
- nervul cardiac cervical inferior (N. cardiacus cervicalis inferior) îşi are
originea în ganglionul cervicotoracic sau stelat (Ganglion cervicothoracicum/
stellatum),
- ramurile cardiace toracice (Rr. cardiaci thoracici) îşi au originea în gan-
glionii toracali (Ganglia thoracica).
Aceste ramuri ale trunchiului simpatic realizează la nivelul inimii un plex
cardiac (Plexus cardiacus), care cuprinde mai mulţi ganglioni cardiaci (Ganglia
cardiaca). Aceşti ganglioni şi plexul cardiac fac parte din porţiunea toracică (Pars
thoracica) a plexurilor viscerale şi a ganglionilor viscerali (Plexus visceralia et
ganglia visceralia).

65
VASELE CIRCULAŢIEI PULMONARE

Sângele venos încărcat cu CO2, care ajunge în atriul drept al inimii este tri-
mis în sistola atrială în ventriculul drept şi de aici spre plămâni pentru oxigenare,
iar apoi retrimis la inimă încărcat cu O2, în atriul stâng. Astfel se realizează circu-
laţia pulmonară.

Trunchiul pulmonar (Truncus pulmonaris) (eng. pulmonary trunk, fr. tronc


pulmonaire, germ. Truncus pulmonalis, mag. tüdőverőér) care a fost descris la
ventriculul drept este calea de ieşire a sângelui din ventriculul drept. Trunchiul pul-
monar se bifurcă sub arcul aortei în:
- artera pulmonară dreaptă (A. pulmonaris dextra) – vezi plămânul drept.
- artera pulmonară stângă (A pulmonaris sinistra) este unită cu crosa a-
1
ortei prin ligamentul arterial (Lig. arteriosum) al lui Botallo . Acest ligament
este un vestigiu embrionar, obţinut prin fibrozarea canalului arterial din viaţa intra-
uterină. Ligamentul arterial mai are un eponim mai puţin cunoscut şi anume liga-
mentul lui Harvey 2. Pentru ramurile arterei pulmonare stângi vezi plămânul stâng.
Afluenţii venelor pulmonare au fost descrişi la plămâni. În final la inimă,
mai precis în atriul stâng, ajung patru vene pulmonare:
- vena pulmonară dreaptă superioară (V. pulmonaris dextra superior),
- vena pulmonară dreaptă inferioară (V. pulmonaris dextra inferior),
- vena pulmonară stângă superioară (V. pulmonaris sinistra superior),
- vena pulmonară stângă inferioară (V. pulmonaris sinistra inferior).
Cele patru vene pulmonare contribuie la formarea T-ului lui Sappey 3.

1
BOTALLO Leonardo (1530-1571) anatomist şi chirurg italian.
2
HARVEY William (1578-1657) medic şi fiziolog englez.
3
SAPPEY Marie Philibert Constant (1810-1896) anatomist şi chirurg francez.

66
VASELE CIRCULAŢIEI AORTICE

Circulaţia aortică asigură sângele oxigenat pentru întregul organism. Ea


porneşte din ventriculul stâng şi este formată din aortă şi ramurile sale. Circulaţia
venoasă are rolul de a conduce sângele de la periferie spre atriul drept al inimii,
închizând circuitul început cu circulaţia aortică. Acest lucru se realizează prin trei
mari sisteme venoase: vena cavă superioară, vena cavă inferioară şi vena portă.
Sângele din vena portă, prin intermediul ficatului, ajunge tot în vena cavă infe-
rioară. Sângele venos de la inimă se varsă direct în atriul drept.

Aorta
(Aorta)
Aorta (eng. aorta, fr. aorte, germ. Aorta, mag. aorta) este la originea tutu-
ror arterelor marii circulaţii. Din punct de vedere topografic se împarte în: aorta
ascendentă, arcul aortei, aorta descendentă (toracică şi abdominală) şi bifurcaţia
aortei.
Aorta ascendentă (Pars ascendens aortae/Aorta ascendens) a fost de-
scrisă la ventriculul stâng, fiind cuprisă în sacul pericardic. Principalele sale ramuri
sunt arterele coronare ale inimii.
Arcul aortei (Arcus aortae) este cuprins între emergenţa trunchiului brahi-
ocefalic şi ligamentul arterial. La limita dintre arcul aortic şi aorta descendentă se
poate să existe o îngustare a aortei numita istmul aortei (Isthmus aortae). Din ar-
cul aortei se desprind trei ramuri care asigură vascurarizaţia capului şi a membre-
lor superioare: trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă şi artera
subclaviculară stângă.
Trunchiul brahiocefalic (Truncus brachiocephalicus) dă o singură ramură
inconstantă pentru tiroidă şi anume artera tiroidiană nenumită (A. thyroidea ima)
şi se bifurcă la rândul lui în:
- artera subclaviculară dreaptă (A. subclavia dextra) pentru membrul su-
perior drept.

67
- artera carotidă comună dreaptă (A. carotis communis dextra) pentru
partea dreaptă a gâtului şi a capului.
Artera carotidă comună stângă (A. carotis communis sinistra) este ra-
mura arcului aortei pentru partea stângă a gâtului şi a capului.
Artera subclaviculară stângă (A. subclavia sinistra) este destinată pentru
membrul superior stâng.

Artera subclaviculară (A. subclavia) este ramură directă a arcului aortic


în stânga şi ramură de bifurcaţie a trunchiului brahiocefalic în dreapta. Dă ramuri
pentru cavitatea craniană, gât şi peretele toracic, inclusiv porţiunea superolaterală
a spatelui. Principalele ei ramuri sunt: artera vertebrală, artera toracică internă,
trunchiul tirocervical şi trunchiul costocervical.
- artera vertebrală (A. vertebralis) care urcă spre cutia craniană, prin gău-
rile transversale ale vertebrelor cervicale şi se uneşte cu cealaltă arteră vertebrală
rezultând artera bazilară (A. basilaris). Artera bazilară participă la formarea cer-
cului arterial cerebral (Circulus arteriosus cerebri) al lui Willis 1, care asigură
vascularizaţia creierului.
- artera toracică internă (A thoracica interna) destinată cavităţii toracice,
peretelui toracoabdominal şi regiunii mamare.
- trunchiul tirocervical (Truncus thyrocervicalis) destinat tiroidei, gâtului
şi regiunii scapulare.
- trunchiul costocervical (Truncus costocervicalis) destinat gâtului şi spa-
ţiilor intercostale.

La nivelul marginii inferioare a claviculei artera subclaviculară se continuă


cu axul principal al membrului superior format din: artera axilară, artera brahială,
arterele ulnară şi radială.
- artera axilară (A. axillaris) vascularizează peretele toracic şi regiunea
deltoidiană şi reprezentă sursa de vascularizaţie a membrului superior .

1
WILLIS Thomas (1621.1675) anatomist, fiziolog şi chirurg englez

68
- artera brahială (A. brachialis) continuă artera axilară şi vascularizează
braţul. Se bifurcă terminal în artera ulnară şi artera radială.
- artera ulnară (A. ulnaris) este ramura medială de bifurcaţie a arterei bra-
hiale. Dă ramuri pentru antebraţ şi mână. Se anastomozează terminal cu artera
radială formând arcada palmară superficială (Arcus palmaris superficialis).
- artera radială (A. radialis) este ramura laterală de bifurcaţie a arterei bra-
hiale. Dă ramuri pentru antebraţ şi mână. Se anastomozează terminal cu artera
ulnară formând arcada palmară profundă (Arcus palmaris profundus).

Artera carotidă comună (A carotis communis) se desprinde din trunchiul


brahiocefalic în dreapta şi din arcul aortic în stânga. În porţiunea distală prezintă o
mică dilatare numită sinusul carotic (Sinus caroticus), după care se bifurcă –
bifurcaţia carotică (Bifurcatio carotidis), în arterele carotidă externă şi internă.

Artera carotidă externă (A. carotis externa) se distribuie regiunilor gâtului


şi feţei. Din ea se desprind următoarele ramuri:
- artera tiroidiană superioară (A. thyroidea superior) pentru tiroidă.
- artera faringiană ascendentă (A. pharyngea ascendens) pentru faringe.
- artera linguală (A. lingualis) pentru limbă. În circa 30% din cazuri, artera
linguală şi artera facială se desprind din artera carotidă externă printr-un trunchi
comun numit trunchiul liguofacial (Truncus linguofacialis).
- artera facială (A. facialis) se distribuie feţei.
- artera occipitală (A. occipitalis) se distribuie regiunilor posterolaterale
ale gâtului şi zonei occipitale.
- artera auriculară posterioară (A. auricularis posterior) are o distribuţie
asemănătoare cu a precedentei, în plus vascularizează şi o parte a cavităţii timpa-
nului.
- artera temporală superficială (A. temporalis superficialis) este ramura
terminală superficială a arterei carotide externe destinată reginii temporale.
- artera maxilară (A. maxillaris) este ramura terminală profundă a arterei
carotide externe destinată regiunilor profunde ale feţei.

69
Artera carotidă internă (A. carotis interna) pătrunde în cutia craniană şi
participă la vascularizarea creierului şi a orbitei. I se descriu patru porţiuni: porţiu-
nea cervicală (Pars cervicalis), porţiunea pietroasă (Pars petrosa), porţiunea
cavernoasă (Pars cavernosa) şi porţiunea cerebrală (Pars cerebralis).
- artera oftalmică (A. ophtalmica) se desprinde din porţiunea cerebrală ca
arteră terminală şi se distribuie globului ocular şi glandei lacrimală.

Aorta descendentă (Pars descendes aortae/Aorta descendens), care la


rândul ei se împarte în: aorta toracică şi aorta abdominală.
Aorta toracică (Pars thoracica aortae/Aorta thoracica) participă la irigarea
organelor din cavitatea toracică, a diafragmei şi a învelişurilor măduvei spinării.
Aorta abdominală (Pars abdominalis aortae/Aorta abdominalis) este una
dintre cele mai importante artere. Vascularizează diafragma şi peretele posterior al
cavităţii abdominale, organele abdominale şi gonadele. Principalele ei ramuri sunt:
- artera frenică inferioară (A. phrenica inferior) pentru diafragmă.
- arterele lombare (Aa. lumbales) pentru peretele posterior al cavităţii ab-
dominale.
- artera sacrală mediană (A. sacralis medina) pentru peretele posterior al
bazinului.
1
- trunchiul celiac (Truncus coeliacus) sau tripus Halleri este trunchiul
arterial destinat etajului supramezocolic. Se imparte în următoarele ramuri:
(lat. tripus,-odis = scaun sau masă cu trei picioare)
- artera gastrică stângă ( A. gastrica sinistra)
- artera hepatică comună (A. hepatica communis)
- artera splenică (A. splenica/lienalis)
- artera mezenterică superioară (A. mesenterica superior) este destinată
intestinului subţire şi porţiunii proximale a colonului.
- artera mezenterică inferioară (A. mesenterica inferior) este destinată
porţiunii distale a colonului.

1
von HALLER Albrecht (1708-1777) anatomist şi scriitor elveţian.

70
- artera suprarenală mijlocie (A. suprarenalis media) vascularizează glan-
da suprarenală, alături de alte surse.
- artera renală (A. renalis) este destinată rinichiului.
- artera ovariană (A. ovarica) vascularizează ovarul alături de alte surse.
- artera testiculară (A. testicularis) este destinată testiculului.

Bifurcaţia aortei (Bifurcatio aortae) se face la nivelul vertebrei L4 şi rezultă


două artere iliace comune. Artera iliacă comună (A. iliaca communis) se imparte
în două ramuri: artera iliacă externă şi artera iliacă internă.

Artera iliacă internă (A. iliaca interna) este ramura destinată în principal
bazinului, dar şi perineului. Principalele ei ramuri sunt:
- artera iliolombară (A. iliolumbalis) vascularizează peretele posterior al
abdomenului şi bazinului.
- arterele sacrale laterale (Aa. sacrales laterales) pentru peretele poste-
rior al bazinului.
- artera obturatorie (A. obturatoria) vascularizează peretele anterior al ba-
zinului, articulaţia coxofemurală şi regiunea obturatorie.
- artera fesieră superioară (A. glutea superior) irigă regiunea fesieră.
- artera fesieră inferioară (A. glutea inferior) pentru regiunea fesieră.
- artera ombilicală (A. umbilicalis) se distribuie organelor din bazin. Are o
parte iniţială permeabilă şi alta terminală fibrozată.
- artera vezicală inferioară (A. vesicalis inferior) irigă vezica urinară şi
prostata.
- artera uterină (A. uterina) pentru uter, vagin şi anexele uterine.
- artera vaginală (A. vaginalis) irigă vaginul.
- artera rectală mijlocie (A. rectalis media) se distribuie rectului, vaginului
şi prostatei
- artera ruşinoasă internă (A. pudenda interna) se distribuie canalului a-
nal şi perineului.

71
Artera iliacă externă (A. iliaca externa) este ramura destinată membrului
inferior. Dă ramuri care vascularizează peretele abdominal, rădăcina coapsei şi
regiunea pubiană.
La nivelul ligamentului inghinal artera iliacă externă se continuă cu axul
principal al membrului inferior format din: artera femurală, artera poplitee, artera
tibială posterioară şi arterele plantare laterală şi medială.
- artera femurală (A. femoralis) continuă artera iliacă externă şi se distri-
buie coapsei, peretelui abdominal şi regiunii perineale anterioare şi articulaţiei ge-
nunchiului. Principala sa ramură este artera profundă femurală (A. profunda fe-
moris) pentru straturile profunde ale coapsei şi articulaţia coxofemurală.
- artera poplitee (A. poplitea) continuă artera femurală şi vascularizează
regiunea poplitee şi articulaţia genunchiului. Se divide în artera tibială anterioară
şi artera tibială posterioară.
- artera tibială anterioară (A. tibialis anterior) se îndreaptă spre regiunea
gambieră anterioară şi se termină cu artera pedioasă (A. dorsalis pedis), care
vascularizează dosul piciorului.
- artera tibială posterioară (A. tibialis posterior) continuă axul arterei
poplitee în regiunea posterioară a gambei şi trimite ca şi colaterală artera fibulară
(A. fibularis/peronea). Se bifurcă terminal în arterele plantare laterală şi medială.
- artera plantară laterală (A. plantaris lateralis) este artera principală a
plantei. Realizează arcul plantar profund (Arcus plantaris profundus).
- artera plantară medială (A. plantaris medialis) este ramură terminală
secundară a arterei tibiale posterioare.

72
Vena cavă superioară
(V. cava superior)
Vena cavă superioară (eng. superior vena cava, fr. veine cave supérieure,
germ. Vena cava superior, mag. felső fő visszér) adună sângele de la nivelul ca-
pului, gâtului, toracelui şi a membrului superior. Se formează prin confluenţa ve-
nelor bahiocefalice. Primeşte un singur afluent vena azygos.
Vena azygos (V. azygos) adună sângele venos de la nivelul jumătăţii su-
perioare a peretelui posterior al abdomenului, din cavitatea toracică şi de la coloa-
na vertebrală. Vena azygos este continuarea toracică a venei lombale ascendente
drepte, iar vena hemiazygos (V. hemiazygos) este continuarea venei lombale as-
cendente stângi. Vena hemiazygos primeşte ca afluent vena hemiazygos acce-
soria (V. hemiazygos accesoria) şi se varsă în vena cavă superioară prin crosa
venei azygos (Arcus venae azygos).
Afluenţii sistemului azygos-hemiazygos sunt:
- vena intercostală superioară dreaptă (V. intercostalis superior dextra),
- venele esofagiene (Vv. oesophageales),
- venele bronşice (Vv. bronchiales),
- venele pericariace (Vv. pericardiacae),
- venele mediastinale (Vv. mediastinales),
- venele frenice superioare (Vv phrenicae superiores),
- venele intercostale posterioare (vv. intercostales posteriores),
- vena subcostală (V. subcostalis),
- venele coloanei vertebrale (Venae columnae vertebralis).

Vena brahiocefalică (V. brachiocephalica) se formează prin confluenţa


venelor jugulară internă şi subclaviculară. În dreapta are un traiect scurt şi veriti-
cal, iar în stânga un traiect mai lung şi oblic. O parte din venele gâtului şi ale cavi-
tăţii toracelui se varsă direct în vena brahiocefalică. Adună sângele de la nivelul
capului, gâtului şi membrului superior, prin cele două vene care confluează şi for-
mează vena brahiocefalică: vena jugulară internă şi vena subclaviculară.

73
Vena jugulară internă (V. jugularis interna) colectează sângele venos de
la nivelul capului. Este continuarea sinusului sigmoid. Prezintă două dilatări:
- bulbul superior al venei jugulare (Bulbus superior venae jugularis) situ-
at la nivelul fosei jugulare a temporarului.
- bulbul inferior al venei jugulare (Bulbus inferior venae jugularis) situat
în apropierea vărsării în vena brahiocefalică.
Principalii afluenţi ai venei jugulare interne sunt:
- sinusurile durei mater (Sinus durae matris) sunt canale venoase conţi-
nute în dedublările durei mater. Sinusurile primesc următorii afluenţi principali:
- venele encefalului (Venae encephali) sunt numeroase dintre
care amintim numai grupurile principale:
- venele cerebrale superficiale (Venae superficiale cerebri),
- venele cerebrale profunde (Venae profunde cerebri) dintre
care amintim vena cerebrală mare (V. magna cerebri),
- venele trunchiului cerebral (Venae trunci encephali),
- venele cerebelului (Venae cerebelli).
- venele orbitei (Venae orbitae):
- vena oftalmică superioară (Vena ophtalmica superior) este
vena principală a orbitei,
- vena oftalmică inferioară (Vena ophtalmica inferior).
- venele faringiene (Vv pharyngeae) drenează plexul faringian (Plexus
pharyngeus).
- vena linguală (V. lingualis) adună sângele de la limbă.
- vena tiroidiană superioară (V. thyroidea superior) şi venele tiroidiene
mijlocii (Vv. thyroideae mediae),
- vena laringiană superioară (V. laryngea superior),
- vena facială (V. facialis) adună sângele de la nivelul feţei.
- vena retromandibulară (V. retromandibularis) adună afluenţi importanţi:
- venele temporale superficiale (Vv temporales superficiales) şi
vena temporală mijlocie (V. temporalis media),

74
- venele maxilare (Vv maxillares) sunt principalele vene ale regiu-
nilor profunde ale feţei,
- vena jugulară externă (V. jugularis externa) o venă superficială care
adună sângele de la nivelul gâtului.

Vena subclaviculară (V. subclavia) adună sângele provenit de la membrul


superior prin vena axilară şi are şi afluenţi proprii de la nivelul pereţilor toracelui:
- venele pectorale (Vv. pectorales),
- vena scapulară dorsală (V. scapularis dorsalis).

Vena axilară (V. axillaris) colectează atât axul principal profund al venelor
membrului superior, cât şi sistemul venelor superficiale.
- venele superficiale ale membrului superior (Vv. superficiales membri
superioris) formează un sistem colateral, vizibil la nivelul tegumentului, cu originea
în reţeaua venoasă dorsală a mâinii (Rete venosum dorsale manus) şi ale cărui
principale componente sunt:
- vena cefalică (V. cephalica) situată lateral,
- vena bazilică (V. basilica) situată medial.
- venele profunde ale membrului superior (Vv. profundae membri supe-
rioris) dintre care amintim:
- venele brahiale (Vv. brachiales),
- venele ulnare (Vv. ulnares) şi venele radiale (Vv radiales).

75
Vena cavă inferioară
(V. cava inferior)
Vena cavă inferioară (eng. inferior vena cava, fr. veine cave inférieure,
germ. Vena cava inferior, mag. alsó fő visszér) Aceasta ia naştere prin unirea ce-
lor două vene iliace comune şi are o serie de afluenţi proprii de la nivelul pereţilor
abdominali, din spaţiul retroperitoneal:
- venele frenice inferioare (Vv. phrenicae inferiores),
- venele lombare (Vv. lumbales),
- vena lombară ascendentă (V. lumbalis ascendens) sunt două vene as-
cendente care se contină superior cu vena azygos în dreapta şi cu vena hemiazy-
gos în stânga.
- venele hepatice (Vv. hepaticae),
- venele renale (Vv. renales). Amintim că vena renală stângă primeşte ca
afluenţi vena ovariană stângă (V. ovarica sinistra), respectiv vena testiculară
stângă (V. testicularis sinistra).
- vena suprarenală dreaptă (V. suprarenalis dextra),
- vena ovariană dreaptă (v. ovarica dextra),
- vena testiculară dreaptă (V. testicularis dextra).

Vena iliacă comună (V. iliaca communis) se formează prin unirea venei
iliace interne cu vena iliacă externă şi are doi afluenţi proprii, care adună sângele
de la nivelul bazinului şi retroperitoneului:
- vena sacrală mediană (V. sacralis mediana),
- vena iliolombară (V. iliolumbalis).

Vena iliacă internă (V. iliaca interna) este principala venă a bazinului. La
nivelul bazinului se formează plexuri în jurul organelor şi mai avem o serie întrea-
gă de vene parietale, care se drenează spre vena iliacă internă.
Principalii afluenţii ai venei iliace interne sunt:
- venele fesiere superioare (Vv gluteae superiores) şi venele fesiere in-
ferioare (Vv gluteae inferiores) drenează sângele din regiunea fesieră.

76
- venele obturatorii (Vv obturatoriae),
- venele sacrale laterale (Vv sacrales laterales) care drenează plexul ve-
nos sacral (Plexus venosus sacralis) singurul plex parietal,
- venele rectale mijlocii (Vv rectales mediae) care drenează plexul venos
rectal (Plexus venosus rectalis) spre vena iliacă internă.
Plexul rectal drenează şi spre sistemul venei porte prin vena rectală supe-
rioară şi spre vena ruşinoasă internă prin venele rectale inferioare.
- venele vezicale (Vv vesicales) care drenează plexul venos vezical (Ple-
xus venosus vesicalis) şi la bărbat şi plexul venos prostatic (Plexus venosus
prostaticus).
- venele uterine (Vv uterinae) care drenează la femeie plexul venos ute-
rin (Plexus venosus uterinus) şi plexul venos vaginal (Plexus venosus vaginalis).
- vena ruşinoasă internă (V. pudenda interna) principala venă a perineului.

Vena iliacă externă (V. iliaca externa) adună sângele provenit de la mem-
brul inferior prin vena femurală şi are şi afluenţi proprii de la nivelul pereţilor abdo-
menului:
- vena epigastrică inferioară (V. epigastrica inferior),
- vena circumflexă iliacă profundă (V. circumflexa ilium profunda).
Vena femurală (V. femoralis) colectează atât axul principal profund al ve-
nelor membrului inferior, cât şi sistemul venelor superficiale.
- venele superficiale ale membrului inferior (Vv. superficiales membri
superioris) cunoscute şi sub numele de sistemul safen, formează un sistem cola-
teral, vizibil la nivelul tegumentului, cu originea în reţeaua venoasă dorsală a pi-
ciorului (Rete venosum dorsale pedis) şi ale cărui principale componente sunt:
- vena safenă mare (V. saphena magna) numită şi safena internă
şi care este situată medial pe membrul inferior. Colectează mai multe vene
superficiale de la nivelul coapsei şi perineului.
- vena safenă mică (V. saphena parva) numită şi safena externă
este situată pe fata posterioară a gambei.

77
- venele profunde ale membrului inferior (Vv. profundae membri infe-
rioris) dintre care amintim:
- vena profundă femurală (V. profunda femoris) adună sângele de
la nivelul coapsei şi se varsă în vena femurală.
- vena poplitee (V. poplitea) adună sângele din jumătatea inferio-
ară a membrului inferior şi se continuă cu vena femurală. Principalii aflu-
enţi ai venei poplitee sunt:
- venele tibiale anterioare (Vv tibiales anteriores),
- venele tibiale posterioare (Vv tibiales posteriores).

Vena portă
(V. portae hepatis)
Vena portă (eng. hepatic portal vein, fr. veine porte, germ. Pfortader, mag.
májkapugyűjtőér) adună sângele din tubul digestiv abdominal şi îl duce la ficat.
Teritoriul venei porte corespunde teritoriului vascularizat de ramurile viscerale im-
pare, ale aortei abdominale. Vena portă se formează din două ramuri principale,
care se unesc într-un trunchi, ce se varsă la nivelul hilului hepatic prin două ramuri
(vezi la vascularizaţia ficatului). Trunchiul venei porte primeşte direct următorii
afluenţi:
- vena cistică (V. cystica) de la vezica biliară,
- vena gastrică stângă (V. gastrica sinistra), vena gastrică dreaptă (V.
gastrică dextra) şi vena prepilorică (V. prepylorica),
Vena prepilorică a fost descrisă de Mayo 1
- vena pancreaticoduodenală superioară posterioară (V. pancreatico-
duodenalis superior posterior),
2
- venele paraombilicale (Vv. paraumbilicales) ale lui Sappey contribuie
la formarea anastomozelor portocave.
Venele care formează trunchiul venei porte sunt:
- vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior) care colectează:

1
MAYO Herbert (1796-1852) anatomist, fiziolog şi chirurg englez.
2
SAPPEY Marie Philibert Constant (1810-1896) anatomist şi chirurg francez.

78
- venele jejunale (Vv. jejunales) şi ileale (Vv. ileales),
- vena gastroepiplooică dreaptă (V. gastroomentalis/gastroepi-
ploica dextra),
- venele pancreatice (Vv. pancreaticae) şi pancreaticoduodenale
(Vv. pancreaticoduodenales),
- vena ileocolică (V. ileocolica), vena colică dreaptă (V. colica
dextra) şi vena colică medie (V. colica media).
- vena splenică (V splenica/lienalis) care colectează:
- venele pancreatice (Vv. pancreaticae),
- vena gastroepiplooică stângă (V. gastroomentalis/gastroepiplo-
ica sinistra) şi venele gastrice scurte (Vv. gastricae breves),
- vena mezenterică inferioară (V. mesenterica inferior) este o venă
importantă, care contribuie la formarea axului principal splenic. La rândul
ei şi vena mezenterică inferioară are afluenţi:
- vena colică stângă (V. colica sinistra),
- venele sigmoidiene (Vv. sigmoideae),
- vena rectală superioară (V. rectalis superior).

79
80
SISTEMUL LIMFATIC
(Systema lymphoideum)

Sistemul limfatic (eng. lymphatic system, fr. système lymphatique, germ.


Lymphatische System, mag. nyirokkeringés) oferă o cale alternativă pentru reîn-
toarcerea lichidului tisular în sistemul cardiovascular. El îşi are originea în capila-
rele limfatice, care colectează lichidul tisular, care devine limfă (Lympha). Apoi
vasele limfatice conduc limfa central spre canalul toracic şi canalul limfatic drept,
traversând nodurile limfatice. Canalele limfatice centrale se varsă în sistemul ve-
nos. Sistemul limfatic nu are structuri care să corespundă arterelor. Este un sis-
tem incomplet, care conţine "o singură cale" dinspre periferie spre centru. Este un
sistem paralel sistemului venos.
(lat. lympha-ae = izvor, apă limpede)
Sistemul limfatic produce limfocite, filtrează limfa şi contribuie la activitatea
imunologică a organismului. Este format din organe limfatice primare şi secundare.

ORGANELE LIMFATICE PRIMARE


(Organa lymphoidea primaria)

Măduva osoasă (Medulla ossium) (eng. bone marrow, fr. moelle osseuse,
germ. Knochenmark, mag. csontvelő) are în primul rând o activitate hematopoeti-
că, dar şi una secundară limfopoetică. Măduva osoasă ocupă canalul medular şi
cavităţile substanţei spongioase. Ea pătrunde şi în canaliculele osoase. Este de
patru feluri, dintre care primele două sunt mai importante:
- măduva roşie (Medulla ossium rubra) prezentă la copii, dar şi la adult în
corpurile vertebrale şi oasele plate (mai ales în stern şi oasele calotei craniene).
La adult găsim măduvă roşie şi în epifizele proximale ale humerusului şi femurului.
Măduva roşie este formată dintr-o stromă medulară (Stroma medullaris),
formată la rândul ei din ţesut hematopoetic şi conţine vase capilare sinusoide
(Vas capillare sinusoideum).
Ţesut hematopoetic (Textus haematopoeticus) este format din ţesut mi-
eloid (Textus myeloideus) şi ţesut limfoid (Textus lymphoideus). Ultimul conţine

81
reticulocite (Reticulocytus) şi limfoblaste (Lymphoblastus). Limfoblastele sunt la
originea limfocitopoezei (Lymphocytopoesis), care are ca şi rezultat final limfoci-
tul (Lymphocytus).
- măduva galbenă (Medulla ossium flava) este prezentă la adult şi repre-
zintă o formă degenerativă din punct de vedere al hematopoezei. Se caracterizea-
ză prin prezenţa din abundenţă a ţesutului adipos.
- măduva gelatinoasă (Medulla ossium gelatinosa) este o formă degene-
rativă prezentă la bătrâni.
- măduva fibroasă (Medulla ossium fibrosa) reprezintă ultima formă dege-
nerativă a măduvei, lipsită de celularitate şi de orice funcţie.

Timusul (Thymus) (eng. thymus, fr. thymus, germ. Thymus, mag. csecse-
mőmirigy) la copil este situat în mediastinul superior, retrosternal, în triunghiul in-
terpleural superior sau timic şi este format din doi lobi (Lobus) asimetrici. Timusul
depăşeşte superior toracele şi prezintă şi o zonă cervicală, de regulă mai mică de-
cât cea toracică.
Intrauterin şi la naştere, timusul are o extindere relativ mare, care cuprinde
zona retrosternală, dar şi o bună parte a gâtului. Dezvoltarea timusului continuă şi
după naştere, dar la pubertate îşi diminuă volumul şi este de cele mai multe ori
greu de recunoscut la adult. Timusul se dezvoltă din două primordii, aflate în
pungile faringiene III şi IV.
Datorită faptului că se dezvoltă din două primordii şi migrează de la locul
formării până la poziţia finală, există posibilitatea existenţei unor lobuli timici
accesori (Lobuli thymici accesorii) situaţi pe traiectul de migrare.
Configuraţie şi structură. Timusul este un organ cu o mare plasticitate,
care prezintă la suprafaţă amprenta organelor din jur, dar şi desenul lobular carac-
teristic. Este acoperit de o capsulă (Capsula) subţire, care trimite spre interior
septuri corticale (Septum corticale), care separă lobulii timici (Lobuli thymi).
În interior timusul este format din corticală şi medulară.

82
Corticala timusului (Cortex thymi) este situată la periferie, este mai densă
şi conţine timocite (Thymocytus/Lymphocytus thymicus), care sunt limfocite de
talie mică.
Medulara timusului (Medulla thymi) este situată central, are o structură
mai laxă şi este formată dintr-o reţea de epitelioreticulocite timice (Epithelioreti-
culocytus thymicus) şi din formaţiuni caracteristice medularei timusului, care sunt
corpusculi timici (Corpusculum thymicum) ai lui Hassall 1.
Vascularizaţia şi inervaţia timusului Timusul primeşte ramuri timice
(Rr. thymici) din artera toracică internă. Venele timice (Vv thymicae) se varsă în
vena brahiocefalică stângă.
Timusul are o inervaţie vegetativă, dar nu este nominalizată.

ORGANELE LIMFATICE SECUNDARE


(Organa lymphoidea secundaria)

Organele limfatice secundare sunt reprezentate de splină, amigdalele lin-


guală, palatină, faringiană şi tubară, care formează împreună inelul limfatic farin-
gian şi de nodurile limfatice. Şi apendicele vermiform poate fi considerat un organ
limfatic secundar.

Splina (Splen/Lien) (eng. spleen, fr. rate, germ. Milz, mag. lép) este un or-
gan situat în cavitatea peritoneală, în etajul supramezocolic, corespunzător hipo-
condrului stâng. Este adăpostită sub rebordul costal stâng. Are formă ovoidală cu
dimensiuni de circa15/9/3 cm, o greutate de circa 150 g şi o culoare roşie închisă.
Splina este un filtru şi un rezervor de sânge. Ea elimină şi înlocuieşte eri-
trocitele circulante, elimină alte reziduri sanguine şi chiar bacterii. În viaţa intraute-
rină splina produce toate tipurile de celule sanguine, iar după naştere produce lim-
focite şi monocite. Datorită structurii sale fibroelastice splina se poate contracta şi
poate elibera mari cantităţi de sânge în circulaţie.

1
HASSALL Arthur Hill (1817-1894) medic englez.

83
Splina este un organ friabil, care este lezată de multe ori în cazul diferitelor
traumatisme care afectează abdomenul. Ea nu este esenţială pentru viaţă şi poate
fi extirpată în cazul unui traumatism care o lezează.
Dimensiunile şi greutatea splinei pot varia foarte mult mai ales în cazuri
patologice, ea este mărită în tuberculoză, malarie, febră tifoidă sau sifilis. După
moarte, splina îşi micşorează volumul semnificativ (se contractă) şi este mai în-
chisă la culoare.
Poate exista foarte rar o splină accesorie (Splen accessorius).
Configuraţie externă. Splina prezintă două feţe, două margini, doi poli
sau extremităţi şi un hil:
- faţa diafragmatică (Facies diafragmatica) convexă, netedă, priveşte su-
perolateral şi este mulată sub cupola diafragmatică stângă.
- faţa viscerală (Facies visceralis) este concavă, priveşte inferomedial şi
prezintă mai multe scobituri date de organele din jur:
- faţeta renală (Facies renalis) corespunde rinichiului stâng şi
glandei suprarenale stângi şi este situată posterosuperior. Această faţetă
este separată de celelalte prin inserţia ligamentului gastrosplenic (Lig.
gastrosplenicum/gastrolienale), un ligament care aparţine de omentul
mare.
- faţeta gastrică (Facies gastrica) corespunde curburii mari a
stomacului şi este situată anterosuperior,
- faţeta colică (Facies colica) corespunde unghiului splenic al co-
lonului şi este situată anteroinferior.
- faţeta pancreatică (Facies pancreatica) este inconstantă, este
situată retrohilar şi corespunde cozii pancreatice, atunci când aceasta
ajunge până la nivelul splinei.
- marginea superioară (Margo superior) este mai ascuţită şi neregulată,
- marginea inferioară (Margo inferior) este mai rotunjită şi netedă,
- extremitatea anterioară (Extremitas anterior) sau polul anterior este si-
tuată anteroinferior şi este mai rotunjită. În limbaj clinic este denumită polul inferior
al splinei şi poate fi palpată în inspir profund.

84
- extremitatea posterioară (Extremitas posterior) este mai ascuţită şi pri-
veşte posterosuperior.
- hilul splinei (Hilum splenicum/lienale) este situat aproximativ în mijlocul
feţei viscerale, între faţeta renală şi cea gastrică. La nivelul hilului găsim ramuri
ale arterei şi venei splenice.
Structura internă. Splina este un organ intraperitoneal, deci este acoperi-
tă de peritoneul visceral, care formează tunica seroasă (Tunica serosa) a splinei.
Sub acesta se află capsula fibroasă (Capsula/Tunica fibrosa) a lui Malpighi 1.
Capsula splinei trimite spre interior mai multe septuri fibroelastice, numite trabe-
cule splenice (Trabeculae splenicae), care se anastomozează şi separă zone a-
reolare relativ mici, care conţin pulpa splinei (Pulpa splenica/lienalis).
Aceste trabecule sunt formate din fibre colagene (Fibra collagena) şi fibre
elastice (Fibra elastica) dublate de fibre musculare netede (Myocytus nonstria-
tus) şi formează în ansamblu un „schelet“ care permite splinei o mare contracti-
litate.
Pulpa splinei, care este în stânsă relaţie cu vascularizaţia acestui organ
este de două feluri:
- pulpa roşie (Pulpa rubra) reprezintă cea mai mare parte a pulpei splinei
şi se numeşte astfel datorită conţinutului mare de sânge pe care îl conţine. Este
formată din şiruri de celule, care formează cordoanele splenice (Chorda spleni-
ca), între care se află sinusuri largi umplute cu sânge.
- pulpa albă (Pulpa alba) este mai redusă ca şi suprafaţă, este de culoare
roz şi este formată din noduli limfatici splenici (Noduli lymphoidei splenici/liena-
les) sau corpusculii lui Malpighi.
Ţesutul limfoid care formează aceşti limfonodulii splenici (Lymphonodu-
lus splenicus) se dispune sub forma unei teci limfatice periarteriale (Vagina peri-
arterialis lymphatica) în jurul arterelor limfonodulare (Arteria lymphonoduli), care
sunt ramuri ale arterei pulpei albe (Arteria pulpae albae). Aceste artere au un ca-
libru relativ mic.

1
MALPIGHI Marcello (1628-1694) anatomist italian.

85
Vascularizaţia splinei.
Splina primeşte sânge din artera splenică (A splenica/lienalis) ramură a
trunchiului celiac (Truncus coeliacus) al lui Haller 1. Înainte de a pătrunde în hil
se ramifică în două ramuri, care se ramifică multiplu şi pătrund apoi în trabeculele
splinei sub formă de artere trabeculare (A. trabecularis). Acestea se continuă în
pulpa albă cu arterele pulpei albe şi arterele limfonodulare. La ieşirea din pulpa
albă arterele limfonodulare se continuă cu un buchet de arteriole penicilate
(Penicilli). Arteriolele penicilate sunt ramuri ale arterelor pulpei rosii (Arteria
pulpae rubrae).
(gr. koilia = pântec)
2
Arteriolele penicilate sunt acoperite de tecile lui Schweiger Seidel (Va-
gina pericapillaris macrophagiosa). Ele se termină cu capilarele terminale (Vas
capillare terminale). Capilarele terminale se deschid în sinusurile venulare (Si-
nus venularis), care sunt venule postcapilare dilatate. Sinusurile venulare sunt
căptuşite de un endoteliu discontinuu format din endoteliocite fuziforme (Endo-
theliocytus fusiforme) înfăşurate în fibre de reticulină inelare (Fibra reticularis
anularis).
Sinusurile se continuă cu vasele capilare sinusoide (Vas capillare sinu-
soideum).
Sângele venos provenit din sinusurile venulare şi capilarele sinusoide se
colectează în venele pulpei roşii (Vena pulpae rubrae), care confluează apoi în
venele trabeculare (Vena trabecularis). Este de menţionat faptul că venele trabe-
culare au un calibru cu mult mai mare decât al arterelor omonime. Venele trabe-
culare se varsă mai întâi în cele două vene de la nivelul hilului şi apoi în vena
splenică (V. splenica/lienalis).
În final sângele venos al splinei ajunge în sistemul port.

1
von HALLER Albrecht (1708-1777), anatomist, chirurg, botanist şi scriitor elveţian.
2
SCHWEIGGER SEIDEL Franz (1834-1871) fiziolog german.

86
Inelul limfatic faringian (Anulus lymphoideus pharyngis) al lui Waldeyer 1
este format din amigdalele palatină, linguală, tubară şi faringiană.
Amigdala palatină (Tonsilla palatina) (eng. tonsil, fr. tonsille, germ. Tonsille
(Mandel), mag. mandula) este o formaţiune limfoidă, de formă ovalară, cu dimen-
siuni de 2/1,5/1 cm. Prezintă la suprafaţă capsula amigdaliană (Capsula tonsil-
lae), care vine în contact cu fosa tonsilară, lăsând liberă numai faţa medială, pe
care se observă depresiuni (Fossulae tonsillae) şi cripte (Cryptae tonsillae).
Amigdala palatină este irigată de ramura amigdaliană (R. tonsillaris) a ar-
terei faciale. Nu există o ramură venoasă omonimă nominalizată. Amigdala pri-
meşte ramuri nervoase senzitive prin ramurile amigdaliene (Rr. tonsillares) ale
nervilor palatini mici (Nn. palatini minores), care la rândul lor sunt ramuri ale
nervului maxilar V2 şi ramuri amigdaliene (Rr. tonsillares) din nervul glosofarin-
gian IX.
La nou născut există la nivelul amigdalei palatine un şanţ mai adânc, con-
vex, paralel cu dosul limbii numit fisura amigdaliană (Fissura tonsillaris/Fissura
intratonsillaris), care regresează în copilărie şi la pubertate.
Fosa amigdaliană (Fossa/Sinus tonsillaris) este o depresiune situată între
arcul palatoglos (situat anterior) şi arcul palatofaringian (situat posterior). Conţine
amigdala palatină (Tonsilla palatina), deasupra căreia se află o mică depresiune
numită fosa supratonsilară (Fossa supratonsillaris). Unirea celor două arcuri de-
asupra fosei supratonsilare formează plica semilunară (Plica semilunaris). Infe-
rior, spre rădăcina limbii, fosa tonsilară este limitată de o plică sagitală inconstan-
tă, dependentă de arcul palatoglos şi numită plica triunghiulară (Plica triangularis).
Amigdala linguală (Tonsilla lingualis) este formată din noduli limfatici
(Noduli lymphoidei) şi se găseşte submucos.
2
Amigdala tubară (Tonsilla tubaria) a lui Gerlach este formată din ţesut
limfoid, care se concentrează la nivelul plicii salpingofaringiene (Plica salpingo-
pharyngea).

1
von WALDEYER-Harz Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist şi histolog
german.
2
GERLACH Andreas Christian (1811-1877) medic veterinar german.

87
Amigdala faringiană (Tonsilla pharyngealis) se află la nivelul bolţii farin-
gelui (Fornix pharyngis) şi are o structură asemănătoare amigdalei palatine. Pe
suprafaţa ei se observă depresiuni (Fossulae tonsillae) şi cripte (Cryptae tonsillae).
La nivelul nazofaringelui se mai află şi nodulii limfatici faringieni (Noduli lym-
phoidei pharyngeales), care împreună cu amigdala faringiană fac parte din inelul
limfatic faringian.
Între amigdala faringiană şi fascia faringobazilară (Fascia pharyngobasi-
laris), inconstant, găsim bursa faringiană (Bursa pharyngealis).

Nodul limfatic (Nodus lymphoideus/lymphaticus/Lymphonodus) (eng. lymph


node, fr. nœuds lymphatiques, germ. Lymphknoten, mag. nyirokcsomók) este o
formaţiune de formă ovalară sau asemănătoare unui bob de fasole, formată din
ţesut limfatic şi interpus pe traiectul vaselor limfatice.
Nodul limfatic prezintă la periferie o capsulă (Capsula) fibroelastică, care
trimite spre interior numeroase septuri numite trabecule (Trabecula). La periferie
se află cortexul (Cortex) nodului format din noduli limfatici (Nodulus lymphati-
cus/Lymphonodulus) separaţi de trabecule. Nodulii limfatici trec prin două faze de
dezvoltare şi anume noduli primari (Nodulus primarius) şi noduli secundari (No-
dulus secundarius). Nodulii secundari prezintă centrii germinali (Centrum germi-
nale) în care se produc limfocitele (Lymphocytus). În centrul nodului limfatic se
află medulara (Medulla) formată din cordoane medulare (Chorda medullaris)
care sunt şiruri de limfocite care se anastomozează între ele.
Prin partea convexă a nodului pătrund mai multe vase limfatice aferente
(Vas lymphaticum afferens). Limfa adusă de aceste vase străbate sinusurile lim-
fatice (Sinus lymphaticus) de la nivelul nodului.
După poziţia pe care o au sinusurile limfatice se clasifică în:
- sinus subcapsular (Sinus subcapsularis),
- sinus cortical perinodular (Sinus corticalis perinodularis),
- sinus medular (Sinus medullaris).

88
Pe partea concavă a nodului se află hilul (Hilus), pe unde părăsesc nodul
vasele limfatice eferente (Vas lymphaticum efferens). Vasele eferente sunt mai
puţine decât cele aferente şi au un calibru mai mare.
Nodurile limfatice sunt situate atât superficial cât şi profund. Nodurile su-
perficale se găsesc în regiunile gâtului, în axilă şi în zona inghinală.
În cazuri patologice nodurile limfatice superficiale devin palpabile.
În clinică se folosesc termeni ca şi ganglion limfatic, nodul limfatic sau limfadeno-, care nu
sunt recomandaţi. Ganglion se recomandă numai pentru formaţiuni nervoase. Nodulul este o struc-
tură histologică componentă a nodului limfatic. Limfadeno se referă la nodul limfatic, dar înseamnă
glandă limfatică.
(gr. aden = glandă)

Apendicele vermiform (Appendix vermiformis) (eng. vermiform appendix,


fr. appendice vermiculaire, germ. Appendix vermiformis (Wurmfortsatz), mag. féreg-
nyúlvány) este un segment rudimentar al tubului digestiv, care datorită prezenţei
masive de noduli limfatici agregaţi (Noduli lyphoidei aggregati), poate fi conside-
rat ca făcând parte şi din sistemul limfoid.

Vasele limfatice (Vasa lymphatica) cuprind capilare limfatice, vase limfa-


tice, trunchiuri şi canale limfatice.
Capilarele limfatice (Vas lymphocapillare) sunt simple tuburi endoteliale,
terminate în deget de mănuşă, care formează reţele anastomotice complexe la ni-
velul ţesuturilor numite reţele limfocapilare (Rete lymphocapillare).
Spre deosebire de capilarele sanguine, capilarele limfatice sunt formate
dintr-un endoteliu (Endothelium) fără membrană bazală, ceea ce le permite să
absoarbă macromolecule mult mai uşor.
Capilarele limfatice au un diametru de la câţiva microni la aproape un
milimetru.
Limfocapilare de tip special numite „lacteale“ pătrund în vilozităţile intesti-
nale şi conţin în timpul absorbţiei o limfă cu aspect de lapte numită chil. Aceste
limfocapilare lacteale au un înveliş subţire, muscular şi sunt contractile.
(gr. chylos = suc)

89
Vasele limfatice (Vas lymphaticum) sunt foarte subţiri şi sunt foarte greu
de văzut la disecţie. Ele seamănă totuşi cu venele, dar învelişul lor este mai rău
definit. Prezintă multe valvule (Valvula lymphatica) şi formează numeroase anas-
tomoze numite plexuri limfatice (Plexus lymphaticus). Au aspect de „mătănii“.
Vasele limfatice sunt clasificate în:
- vase limfatice superficiale (Vas lymphaticum superficiale) situate în ţe-
sutul subcutanat,
- vase limfatice profunde (Vas lymphaticum profundum) situate în ţesutul
lax dintre organe, în ţesutul subseros şi în submucoasa sistemelor digestiv, respi-
rator şi urogenital.
Trunchiurile şi canalele limfatice (Truncus et ductus lymphatici) sunt co-
lectoarele mari ale vaselor limfatice. Trunchiurile limfatice adună limfa din segmen-
tele mari ale corpului şi se varsă în cele două canale limfatice principale. Acestea,
la rândul lor se varsă în sistemul venos.

Canalul toracic (Ductus thoracicus) (eng. thoracic duct, fr. conduit thora-
cique, germ. Ductus thoracicus, mag. mellkasi csatorna) este principalul canal lim-
fatic al corpului. El adună limfa de la membrele inferioare, cea mai mare parte a
abdomenului, jumătatea stângă a capului, gâtului şi toracelui şi membrul superior
stâng.
Canalul toracic al lui Pecquet 1are o lungime de circa 30-35 cm şi un dia-
metru de sub 0,5 cm. Îşi are originea în cisterna chilului (Cisterna chyli) a lui
Pecquet, o formaţiune ovalară (cca 3/1,5 cm) sub formă de sac, situată în retro-
peritoneu, la nivelul vertebrelor L1-2. Cisterna chilului adună limfa din cele două
trunchiuri limfatice lombare (Truncus lumbalis) şi din trunchiurile limfatice in-
testinale (Trunci intestinales). De la cisterna chilului, canalul toracic ascensionea-
ză spre torace, trece prin orificiul aortic al diafragmei, posterior de aortă, îşi conti-
nuă ascensiunea spre gât, unde are un scurt traiect formând o crosă dinspre pro-
funzime spre suprafaţă şi se varsă în confluentul subclaviojugular stâng. Datorită
traiectului relativ lung, prezintă mai multe părţi:
1
PECQUET Jean (1622-1674) medic şi anatomist francez

90
- partea abdominală (Pars abdominalis) este situată subdiafragmatic, în
retroperitoneu, între cisterna chilului şi orificiul aortic al diafragmei. Canalul toracic
traversează diafragma posterior de aortă.
- partea toracică (Pars thoracica) se află în mediastin între orificiul aortei
şi deschiderea superioară a toracelui. Aici canalul toracic se aşează mai întâi la
dreapta corpurilor vertebrale, între aortă şi vena azygos, apoi aproximativ la nive-
lul vertebrei T5 trece în stânga corpurilor vertebrale. Aici colectează trunchiul
bronhomediastinal (Truncus bronchomediastinalis) stâng.
La nivelul mijlocului părţii toracice, canalul toracic se poate separa în mai
multe braţe care apoi se reunesc din nou.
- partea cervicală (Pars cervicalis/colli) este porţiunea scurtă situată dea-
supra nivelului coastei I. Se află în profunzimea fosei supraclaviculare mici
(Fossa supraclavicularis minor).
Fosa supraclaviculară mică mai este denumită triunghi scalenovertebral
sau „puţul“ lui Thoma Ionescu 1.
- crosa canalului toracic (Arcus ductus thoracici) este ultima porţiune a
canalului. Aceasta este situată la nivelul gâtului şi are un traiect arcuit dinspre pro-
funzime spre suprafaţă. Se varsă relativ superficial în unghiul venos al lui Pirogov 2
format de vena jugulară internă stângă cu vena subclaviculară stângă.
Crosa canalului colectează trunchiul limfatic jugular (Truncus jugularis)
stâng şi trunchiul limfatic subclavicular (Truncus subclavius) stâng.
Trunchiul subclavicular este continuarea plexului limfatic axilar (Plexus
lymphaticus axillaris), care adună limfa de la membrul superior, dar şi de la pere-
tele toracic (regiunea mamară).

1
IONESCU Thoma (1860-1926) anatomist şi chirurg român.
2
PIROGOV (Pirogoff) Nicolai Ivanovici (1810-1881) anatomist, anatomopatolog şi
chirurg rus

91
Canalul limfatic drept (Ductus lymphaticus/thoracicus dexter) sau cana-
lul toracic drept este un canal limfatic de dimensiuni relativ mici, care colectează
limfa de la jumătatea dreaptă a capului, gâtului şi toracelui şi parţial din partea
dreaptă a etajului supramezocolic abdominal. Se varsă în confluentul subclavioju-
gular drept. Nu are părţi distincte. Colectează trunchiul bronhomediastinal drept,
trunchiul jugular drept şi trunchiul subclavicular drept.

92
SISTEMUL DIGESTIV
(Systema digestorium)

Sistemul digestiv sau sistemul (canalul) alimentar este primul care apare
în dezvoltarea embriologică a corpului omenesc. Primordiul sistemului digestiv a-
pare la sfârşitul S1, o dată cu formarea endodermului. Deşi morfologic este primul
apărut, funcţional sistemul digestiv ocupă un loc mult mai modest. Sistemul diges-
tiv este structurat sub forma unui tub, care începe la nivelul fantei orale şi se ter-
mină la nivelul anusului. Acest tub comunică la ambele capete cu exteriorul. Seg-
mentele tubului digestiv sunt: gura, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţi-
re, intestinul gros şi rectul. La acestea se mai adaugă două glande mari: ficatul şi
pancreasul.
Terminologia histologică menţionează termenul de canal digestor sau ca-
nal esofagogastrointestinal (Canalis digestorius/oesophagogastrointestinalis)
pentru partea sistemului alimentar care derivă din endodermul tubului digestiv pri-
mordial şi care se extinde de la esofag până la anus.
Funcţiile principale ale sistemului digestiv sunt: ingestia, digestia, absorbţia
şi eliminarea rezidurilor (egestia), iar secundar, împreună cu sistemul respirator
participă la fonaţie şi screamăt (vezi sistemul respirator).
Presiunea abdominală este folosită în acte fiziologice cum sunt: defecaţia,
micţiunea, naşterea.
Părţile componente ale aparatului digestiv se află la nivelul capului, gâtului
şi trunchiului.

GURA
(Os)

Gura (eng. mouth, fr. bouche, germ. Mund, mag. száj) este situată în par-
tea anteroinferioară a capului. Ea face parte din regiunile faciale (Regio facialis),
fiind totodată o regiune a capului (Regiones capitis). Gura formează o regiune de
sine stătătoare numită regiunea orală (Regio oralis). Aceasta este situată în par-
tea mediană a feţei, sub regiunea nazală (Regio nasalis), medial de regiunile

93
bucale (Regio buccalis) şi deasupra regiunii mentale (Regio mentalis). Şanţul
nazolabial (Sulcus nasolabialis) porneşte lateroinferior de la nivelul aripilor nazale
şi separă regiunea orală de regiunea bucală (Regio buccalis), iar şanţul mento-
labial (Sulcus mentolabialis) separă regiunea orală de regiunea mentală.
Gura se deschide la exterior printr-o fantă orală (Rima oris), o deschizătu-
ră transversală, mărginită de două pliuri cutaneomucoase numite buze (Labia o-
ris). Buza superioară (Labium superius) este mai înaltă şi prezintă un mic şanţ
vertical, în linia mediană, sub septul nazal. Acest şanţ se numeşte filtru (Philtrum)
şi se termină inferior cu o mică proeminenţă numită tubercul (Tuberculum). Buza
inferioară (Labium inferius) este mai scurtă, dar mai răsfrântă şi mai proeminentă
spre fanta orală. Ea este limitată inferior de şanţul mentolabial. Cele două buze se
unesc la nivelul colţurilor gurii (Commissura labiorum) şi formează unghiul gurii
(Angulus oris).
Forma buzelor are o mare variabilitate individuală şi de rasă.
Tuberculul buzei superioare este mai dezvoltat la nou născut, având un rol
important în supt.
Pielea regiunii orale este în general groasă şi aderentă la planul subiacent.
Fiecare buză este formată dintr-o porţiune cutanată (Pars cutanea), externă, o
porţiune intermediară (Pars intermedia), numită şi „roşul buzelor“ şi o porţiune
mucoasă (Pars mucosa) situată intern. Porţiunea intermediară este formată dintr-
un epiderm modificat, în sensul că este foarte subţire şi fără pigmenţi. Culoarea
roşie este dată de sângele aflat în numeroasele capilare situate atât în derm cât şi
în stratul muscular subiacent. Roşul buzelor este o zonă de mare importanţă se-
mologică în bolile cardiace, când modificările de culoare ale sîngelui (deficitul de
oxigenare) se observă imediat la acest nivel.
Dermul conţine numeroase glande sudoripare şi sebacee, foliculi piloşi şi
termionaţii nervoase. Foliculii piloşi sunt mult mai numeroşi şi mai dezvoltaţi la
bărbat, unde în ansamblu, formează barba (Barba). Barba este o formaţiune ca-
racteristică feţei. Strict la nivelul regiunii orale, găsim fire de păr, mai ales la nive-
lul buzei superioare, unde se formează, la bărbat, mustaţa.

94
Planul muscular este reprezentat în primul rând de muşchiul orbicular al
buzelor, dar şi de alţi muşchi pe care îi vom prezenta în continuare.

Muşchii regiunii orale sunt muşchi subţiri, care fac parte din muşchii mimi-
cii şi sunt inervaţi de nervul facial (N. facialis). Aceştia au rolul de a dilata sau de
a comprima fanta orală, precum şi de a ridica şi coborî comisurile acesteia. La ni-
velul regiunii orale găsim următorii muşchi:
- muşchiul orbicular al buzelor (M. orbicularis oris) este un muşchi inelar
format din două părţi:
- partea marginală (Pars marginalis) este partea de origine situată
periferic şi care îşi are originea pe maxilă şi pe corpul mandibulei. Se con-
tinuă cu partea următoare,
- partea labială (Pars labialis) este cuprinsă în grosimea buzelor, se
inseră pe tegumentul din jurul fantei orale şi realizează închiderea acesteia.
- muşchiul coborîtor al colţului gurii (M. depressor anguli oris) îşi are
originea pe baza mandibulei şi inserţia pe colţul gurii şi buza inferioară.
1
- muşchiul rizorius (M. risorius) al lui Santorini are originea pe fascia
maseterică şi inserţia pe colţul gurii.
(lat. risor-oris = glumeţ)
- muşchiul zigomatic mare (M. zygomaticus major) îşi are originea pe
faţa laterală a osului zigomatic şi inserţia pe colţul gurii. (gr. zygon = jug)
- muşchiul zigomatic mic (M. zygomaticus minor) îşi are originea pe faţa
laterală a osului zigomatic anterosuperior de precedentul şi inserţia pe buza
superioară.
- muşchiul ridicător al buzei superioare (M. levator labii superioris) îşi
are originea pe maxilă, la nivelul fosei canine şi inserţia pe buza superioară şi
colţul gurii.
- muşchiul ridicător al buzei superioare şi a aripii nasului (M. levator
labii superioris alaeque nasi) îşi are originea pe apofiza frontală a maxilei şi inser-
ţia pe pielea buzei superioare şi pe cartilajul mare al aripii nasului.

1
SANTORINI Giovanni-Domenico (1681-1737) anatomist italian.

95
- muşchiul buccinator (M. buccinator) este un muşchi situat mai profund,
este mai gros şi este format din fascicule musculare împletite. Îşi are originea pe
porţiunile retroalveolare ale mandibulei şi maxilei, pe rafeul pterigomandibular
(Raphe pterygomandibularis) şi pe fascia bucofaringiană (Fascia buccopharyn-
gealis). Se inseră pe colţul gurii şi zonele adiacente ale buzelor. Putem spune că
atât morfologic cât şi funcţional acest muşchi este intermediar între muşchii masti-
catori şi muşchii mimicii.
- muşchiul mental (M. mentalis) aparţine parţial regiunii orale, fiind din punct
de vedere funcţional un muşchi al regiunii mentale (mentoniere). Acest muşchi are
originea pe partea alveolară a mandibulei, corespunzător incisivilor laterali şi in-
serţia pe pielea mentonului, pe care o ridică spre buza inferioară.
Se mai numeşte şi muşchiul moţului bărbiei.
Vascularizaţia regiunii orale este asigurată de ramuri ale arterei faciale
(A. facialis), cum sunt: artera labială superioară (A. labialis superior), care dă o
ramură septală (R. septi nasi) şi artera labială inferioară (A. labialis inferior).
Sângele venos se drenează prin vena labială superioară (V. labialis su-
perior) şi venele labiale inferioare (Vv. labiales inferiores) spre vena facială (V.
facialis).
Drenajul limfatic se face spre nodurile faciale (Nodi faciales). La nivelul
regiunii orale găsim următoarele noduri limfatice faciale: nodul buccinator (Nodus
buccinatorius), nodul nazolabial (Nodus nasolabialis) şi nodul mandibular (No-
dus mandibularis). Tot un nod limfatic facial este şi nodul malar (Nodus malaris),
dar acesta este situat la distanţă, în regiunea zigomatică.
(lat. mala-ae = falcă, obraji)
Inervaţia cutanată a regiunii orale este dată de ramuri terminale labiale
superioare (Rr labiales superiores) ale nervului infraorbital (N. infraorbitalis),
ramură a nervului maxilar (N. maxillaris) şi de ramuri terminale labiale (Rr
labiales) ale nervului mental (N. mentalis) ramură a nervului mandibular (N.
mandibularis).

96
CAVITATEA ORALĂ
(Cavitas oris)

Aceasta, ca şi cavitate osoasă a fost studiată în primul semestru. În cele


ce urmează vom prezenta toate celelalte structuri ale acestei cavităţi, cu referiri la
funcţiile sale digestive şi fonatorii. Cavitatea orală (eng. oral cavity, buccal cavity,
fr. cavité buccale, cavité orale, germ. Mundhöhle, mag. szájüreg) este situată sub
cavităţile nazale şi comunică cu exteriorul anterior, prin fanta orală, limitată de
buze. Posterior comunică cu gâtlejul, care este o zonă de trecere spre faringe, iar
inferior este separată de regiunile gâtului printr-o diafragmă musculară.
Cavitatea orală prezintă două compartimente: vestibulul oral şi cavitatea
orală propriu-zisă, separate de arcadele alveolare şi de dinţi. La nivelul cavităţii
bucale se mai găsesc limba şi numeroase glande salivare.

Vestibulul oral (Vestibulum oris) reprezintă spaţiul semicircular situat între


buze şi arcadele dentare. Acest spaţiu depăşeşte lateroposterior regiunea orală
extinzându-se în regiunea bucală, motiv pentru care se mai numeşte vestibul bucal.

Regiunea bucală (Regio buccalis) este o regiune a feţei limitată superior


de o linie convenţională care porneşte de la baza nasului, trece sub pometul obra-
zului şi ajunge la antitragusul urechii. Superior se învecinează cu regiunea infraor-
bitală situată medial şi cu regiunea zigomatică situată lateral. Inferior limita este
baza mandibulei, dincolo de care găsim triunghiul submandibular al gâtului. Medi-
al se învecinează cu regiunea orală şi regiunea mentală, iar lateral ajunge până la
marginea anterioară a ramurei mandibulei şi muşchiul maseter (Regiunea paroti-
deomaseterică).
Porţiunea cutaneomucoasă care delimitează lateral vestibulul oral şi co-
respunde regiunii bucale se numeşte obraz (Bucca). Stratul muscular profund
este reprezentat la acest nivel de muşchiul buccinator. Între muşchiul buccinator
şi ramura mandibulei acoperită de muşchii masticatori se află corpul adipos al

97
obrazului (Corpus adiposum buccae) sau „bula grăsoasă“ lui Bichat 1. În vesti-
bulul oral se deschide printr-o ridicătură numită papila canalului parotidian (Pa-
pilla ductus parotidei), canalul omonim al glandei parotide, cunoscut şi sub nume-
le de canalul lui Stenon sau Stensen 1. Această papilă este situată în dreptul ce-
lui de al II-lea molar superior.
Tot la nivelul obrazului se mai descrie un organ senzorial mecanoreceptor
numit organ juxtaoral (Organum juxtaorale).
Vestibulul oral este în general un spaţiu virtual, dar care poate deveni real,
când se umple cu aer (expiraţie forţată pe gură cu buzele alipite), cu diverse lichi-
de sau cu corpi străini. Vestibulul comunică totuşi cu cavitatea bucală propriu-zisă
prin spaţiile interdentare, dar mai ales prin spaţiul retromolar. Cel mai cunoscut
spaţiu interdentar, dar inconstant, este situat superior, în linia mediană şi se nu-
meşte diastemă (Diastema) sau strungăreaţă.
(gr. diastema = interval)
Vestibulul este tapetat de o tunică mucoasă (Tunica mucosa oris), care în
linia mediană prezintă nişte pliuri sagitale ce unesc mucoasa labială cu mucoasa
gingivală. Aceste pliuri pot fi vizualizate prin răsfrângerea buzelor. Există un frâu
labial superior (Frenulum labii superioris) mai bine dezvoltat şi un frâu labial in-
ferior (Frenulum labii inferioris).
Mucoasa de la nivelul vestibulului corespunzătoare regiunii bucale sau
obrajilor se numeşte mucoasă jugală.

Cavitatea orală propriu-zisă (Cavitas oris propria) este formată din palat
sau tavanul cavităţii, gingie şi triunghiul sublingual. Când arcadele dentare vin în
contact şi limba este relaxată, cavitatea orală este virtuală. Ea devine reală când
deschidem gura sau când pătrund în cavitate alimente, alte lichide sau corpuri
străine.

1
BICHAT Marie-François-Xavier (1771-1802) anatomist francez.
1
STENSEN Niels (1631-1687) episcop catolic şi anatomist danez (latinizat Stenonius)
cunoscut ca Stenon.

98
Palatul (Palatum) este peretele superior al cavităţii orale. Este format din:
- palatul dur (Palatum durum) un sept osos transversal, care separă cavi-
tatea nazală de cea orală.
Reamintim că palatul dur este format anterior din apofizele palatine ale
maxilei unite prin sutura palatină mediană şi posterior din lamele orizontale ale
oaselor palatine, unite de apofizele palatine ale maxilei prin sutura palatină trans-
versală. Sutura palatină mediană uneşte şi lamele orizontale ale oaselor palatine.
Palatul dur este acoperit de mucoasa orală, care prezintă o plică mediană
numită rafeul palatului (Raphe palati) şi mai multe plici palatinale transversale
(Plicae palatinae transversae/Rugae palatinae), mai exprimate anterior, retrodentar.
Aceste plici transversale sunt mai evidente la nou născut şi devin din ce în
ce mai şterse o dată cu trecerea anilor. Au rol în supt.
Tot anterior, în linia mediană se găseşte papila incisivă (Papilla incisiva),
o ridicătură a mucoasei, neperforată, corespunzătoare cu orifiul inferior al canalu-
lui incisiv, canal sub forma literei „Y“, care face legătura dintre cavitatea nazală şi
cea orală. Posterolateral la nivelul lamei orizontale a palatinului se află orificiile
palatinale mare şi mici, prin care se face comunicarea dintre fosa pterigopalatină
şi cavitatea orală. Aceste orificii prin care trec arterele şi nervii palatini mari şi mici
sunt acoperite de mucoasa orală.
Sub mucoasa palatului se află numeroase glande salivare mici, formând
grupul glandelor palatinale (Glandulae palatinae).
Palatul dur este vascularizat preponderent de artera palatină mare (A. pa-
latina major) şi parţial de arterele palatine mici (Aa. palatinae minores), ramuri ale
arterei palatine descendente (A. palatina descendens) din artera maxilară (A.
maxillaris). Venele nenominalizate în Terminologia anatomică se drenează spre
venele maxilare (Vv. maxillares). Limfaticele sunt slab reprezentate.
Inervaţia senzitivă este asigurată de nervul palatin mare (N. palatinus
major) şi nervii palatini mici (Nn palatini minores) ramuri ale nervului maxilar
(N. maxillaris [Vb;V2]
- palatul moale sau vălul palatin (Palatum molle/Vellum palatinum) apar-
ţine mai mult gâtlejului şi îl vom prezenta acolo.

99
Gingia (Gingiva) este mucoasa care acoperă apofizele alveolare.
Histologic prezintă două părţi:
- gingia marginală sau partea liberă a gingiei (Gingiva marginalis/Pars
libera gingivae) situată la baza apofizelor alveolare, unde gingia poate fi îndepăr-
tată de planul osos cu uşurinţă;
- gingia alveolară sau partea ataşată a gingiei (Gingiva alveolaris/Pars
affixa gingivae) situată mai aproape de inserţia dinţilor şi care este puternic ade-
rentă la periostul arcadelor.
Gingia este mai uşor vizibilă la nivelul vestibulului oral, prin îndepărtarea
buzelor. Gingia este continuarea mucoasei orale vestibulare şi se continuă cu mu-
coasa teritoriului sublingual. Ea se termină la nivelul zonei de implantare a dinţilor
printr-o margine gingivală (Margo gingivalis), arcuită. În zonele interdentare, mar-
ginea gingivală proemină sub forma unor papile. Acestea se numesc papile gin-
givale sau interdentare (Papilla gingivalis/interdentalis) şi reprezintă punţi de
mucoasă care unesc gingia de pe ambele versante alveolare. Interdentar, deasu-
pra papilelor gingivale se găsesc şanţurile gingivale (Sulcus gingivalis) sau inter-
dentare, care realizează o comunicare între vestibul şi cavitatea orală propriu-zisă.
Uneori şanţul interdentar median superior poate să fie larg, rezultând un
spaţiu relativ mare între incisivii superiori, spaţiu numit diastemă (Diastema).
Alteori spaţiile interdentare sunt foarte reduse, până la dispariţie, în îngesuirile
dentare, cu contact interdentar pe întreaga înălţime a dintelui.
(gr. diastema = interval)
Vascularizaţia gingiei este slab reprezentată, este parţial comună cu vas-
cularizaţia regiunii orale şi parţial este asigurată de ramurile peridentale (Rr. pe-
ridentales).
Inervaţia este mult mai bine reprezentată şi are ramuri nominalizate. Astfel
ramurile gingivale superioare (Rr gingivales superiores) provin din plexul dental
superior (Plexus dentalis superior). Acesta din urmă este format de ramurile al-
veolare superioare anterioare (Rr. alveolares superiores anteriores), ramura
alveolară superioară medie (Rr. alveolaris superioris medius) şi ramurile alveo-
lare superioare posterioare (Rr. alveolares superiores posteriores) ale nervilor

100
alveolari superiori (Nn. alveolares superiores) din nervul maxilar. Ramurile
gingivale inferioare (Rr. gingivales inferiores) provin din plexul dental inferior
(Plexus dentalis inferior), format de nervul alveolar inferior (N. alveolaris infe-
rior), ramură a nervului mandibular (N. mandibularis [Vc;V3].
Mai există pentru gingia inferioară şi ramuri gingivale (Rr gingivales) ale
nervului mental (N. mentalis), ramură terminală a nervului alveolar inferior.

Triunghiul sublingual este un teritoriu aflat sub corpul limbii, în care se a-


cumulează salivă şi care se poate explora prin ridicarea vârfului limbii. Ridicarea
limbii vizualizează faţa inferioară a acesteia şi pune în tensiune un pliu median al
mucoasei orale, numit frâul limbii (Frenulum linguae), care porneşte retrodentar
şi se termină în apropierea vârfului limbii. De o parte şi de alta a frâului limbii se
observă două papile numite caruncule sublinguale (Caruncula sublingualis), la
nivelul cărora se deschid în cavitatea orală canalul sublingual mare (Ductus
sublingualis major) al lui Bartholin 1 şi canalul submandibular (Ductus subman-
dibularis) al lui Wharton 2. De la caruncula sublinguală pornesc oblic posterior do-
uă pliuri de mucoasă, numite plici sublinguale (Plicae sublinguales) la nivelul că-
rora se află numeroase orificii, prin care se deschid în cavitatea orală canalele
sublinguale minore (Ductus sublinguales minores) ale lui Rivinus 3.
Plicile sublinguale împreună cu plicile fimbriate de pe faţa inferioară a lim-
bii formează un romb, a cărui diagonală mare este reprezentată de frâul limbii.
În acest triunghi sublingual se află glanda sublinguală şi canalul de excreţie
al glandei submandibulare. Vascularizaţia şi inervaţia va fi prezentată la glandele
salivare.

1
BARTHOLIN Caspard cel tânăr (1655-1738) anatomist şi om politic danez este
descendentul unei întregi familii de anatomişti cunoscuţi (numele real era Berthelsen).
2
WHARTON Thomas (1614-1673) anatomist englez.
3
BACHMANN Augustus Quirinus (1652-1723) medic şi botanist german (lat. Rivinus).

101
LIMBA
(Lingua)

Este un organ muscular aplatizat, aflat în cavitatea orală, pe care o umple


în repaus. Forma limbii este variabilă în raport cu necesităţile funcţionale. Ea parti-
cipă la numeroase acte fiziologice cum sunt: masticaţia, deglutiţia, suptul, fonaţia.
Limba are o mare mobilitate în porţiunea anterioară, putând părăsi cavitatea orală
şi este fixată posteroinferior de planşeul cavităţii.
Limba (eng. tongue, fr. langue, germ. Zunge, mag. nyelv) este formată din
două părţi şi anume corpul limbii (Corpus linguae) şi rădăcina limbii (Radix lin-
guae) separate de un şanţ în formă de „V“ deschis anterior şi numit şanţul termi-
nal al limbii (Sulcus terminalis linguae). Corpul limbii prezintă lateral două margi-
ni (Margo linguae) rotunjite şi se termină anterior cu vârful limbii (Apex linguae).
Limba prezintă două feţe inegale ca extindere, dosul limbii şi faţa inferioară.
Dosul limbii (Dorsum linguae) este faţa superioară a limbii, care este pre-
zentă atât la nivelul corpului limbii cât şi a rădăcinii, extinzându-se până la gâtlej.
Pe această faţă se găseşte şanţul terminal care o împarte în două părţi:
- partea anterioară sau presulcală (Pars anterior/presulcalis),
- partea posterioară sau postsulcală (Pars posterior/postsulcalis).
La nivelul părţii anterioare a dosului limbii găsim un şanţ median (Sulcus
medianus linguae), care împarte corpul limbii în două jumătăţi simetrice. Şanţul
median se termină la confluenţa cu şanţul terminal printr-o gaură oarbă (Foramen
caecum linguae).
Această gaură este partea superioară, neobstruată a canalului tiroglos (Ductus thyro-
glossalis), canal prezent la embrion şi care are rol în dezvoltarea glandei tiroide. În funcţie de nivelul
la care se produce închiderea acestui canal, avem o gaură oarbă mai adâncă sau mai puţin adâncă.
Persistenţa canalului tiroglos este inconstantă.
Pe dosul limbii şi pe marginile laterale ale acesteia găsim şi numeroase
papile linguale (Papillae linguales). Acestea au rol mecanic şi în perceperea gus-
tului şi sunt de mai multe feluri:

102
- papile filiforme (Papillae filiformes) sunt situate pe dosul limbii fiind
numeroase, dar reduse ca dimensiuni şi au exclusiv rol mecanic (dau asperitate
limbii);
- papile fungiforme (Papillae fungiformes) sunt situate tot pe dosul limbii,
sunt relativ numeroase (peste 100), au formă de ciupercă şi au rol gustativ;
(lat. fungus-i = ciupercă)
- papile foliate (Papillae foliatae) sunt situate pe margini, mai ales poste-
rior, sunt rudimentare şi au rol mixt mecanicogustativ. Sunt formate din nişte plici
verticale numite foliole papilare (Folium papillae) separate de şanţuri papilare
(Sulcus papillae). Au fost comparate cu aspectul zimţat al unor frunze.
(lat. foliatus -a,-um = frunzos).
- papile valate (Papillae valatae) sunt papilele gustative, caracteristice lim-
bii. Sunt situate pe dosul limbii, paralel cu şanţul terminal şi anterior de acesta,
formând o structură numită „V“ lingual. Sunt în număr mic (9-11) şi au mai multe
denumiri printre care amintim termenii de papile circumvalate sau caliciforme. Au
formă circulară formată dintr-o proeminentă papilară (Vallum papillae) înconjura-
tă de un şanţ papilar (Sulcus papillae) circular, fiind comparate cu nişte fortificaţii.
(lat. vallum-i = întăritură, fortificaţie).
La mamifere există şi alte tipuri de papile linguale, cum sunt papilele conice (Papillae coni-
cae) prezente la rumegătoare şi câine sau papilele marginale (Papillae marginales) prezente la
carnivore şi porc.
La nivelul limbii, în special în papilele valate, se găseşte organul gustului
(Organum gustatorium/gustus) reprezentat de mugurii gustativi (Caliculus gusta-
torius/ Gemma gustatoria). Aceşti muguri gustativi sau calice gustative se deschid
la suprafaţa limbii prin poruri gustative (Porus gustatorius). La nivelul mugurilor
gustativi se găsesc celule epiteliale de susţinere (Epitheliocytus gustatorius) şi
celule epiteliale gustative (Epitheliocytus gustatorius), care sunt de mai multe
tipuri, în funcţie de gustul recepţionat:
- epiteliocit gustativ de tip I (Epithliocytus gustatorius I) pentru gustul
dulce este localizat mai ales pe vârful limbii.
- epiteliocit gustativ de tip II (Epithliocytus sensorius gustatorius II)
pentru gustul sărat este localizat pe mai ales pe ½ anterioară a marginii limbii.

103
- epiteliocit gustativ de tip III (Epithliocytus sensoris gustatorius III)
pentru gustul acru este localizat mai ales pe ½ posterioară a marginii limbii.
- epiteliocit gustativ de tip IV (Epithliocytus gustatorius IV/basalis) pentru
gustul amar este localizat mai ales la baza limbii, presulcal.
Faţa inferioară a limbii (Facies inferior linguae) mai redusă ca suprafaţă,
corespunde numai corpului limbii şi priveşte spre triunghiul sublingual. Pe această
faţă se observă frâul limbii (Frenulum linguae) şi plicile fimbriate (Plica fimbriata)
amintite la triunghiul sublingual.

Structura limbii. Limba este acoperită de o mucoasă linguală (Tunica


mucosa linguae) de culoare roz şi care în mod normal este permanent umedă.
Aspectul mucoasei este diferit pe cele două feţe ale limbii. Pe dosul limbii aspectul
mucoasei este rugos, aspru, datorită prezenţei papilelor linguale. Acest aspect se
extinde şi pe marginile limbii. Faţa inferioară a limbii are un aspect mai neted, cu
excepţia plicilor fimbriate.
Culoarea şi aspectul limbii sunt semne patognomonice pentru numeroase boli.
Sub mucoasa limbii, în partea presulcală a dosului limbii, dar şi pe faţa in-
ferioară se află un strat fibroconjunctiv numit aponevroza linguală (Aponeurosis
linguae) cu rol în inserţia unor muşchi ai limbii. Tot submucos se află glandele
linguale (Glandulae linguales), un grup de glande salivare mici (Glandulae sali-
variae minores) şi amigdala linguală (Tonsilla lingualis) formată din noduli lim-
fatici (Noduli lymphoidei). Glandele salivare linguale sunt următoarele:
- glanda linguală posterioară (Glandula lingualis posterior) este situată în
partea postsulcală şi are două părţi:
- partea profundă sau glanda gustatorie (Pars profunda/Glandu-
la gustatoria) ale lui Ebner 1. Aceasta se găseşte la nivelul porţiunii declive
a şanţului papilar care înconjoară papila valată.
- partea superficială sau glanda rădăcinii limbii (Pars superficia-
lis/Glandula radicis linguae).

1
von EBNER Anton Gilbert Victor, Ritter von Rofenstein (1842 - 1925) anatomist şi
histolog austriac.

104
- glanda linguală anterioară sau apicală (Glandula lingualis anterior/api-
calis) a lui Nuhn 1 şi Blandin 2 situată în plină musculatură a limbii, în partea ante-
rioară a acesteia, aproape de faţa inferioară a limbii.
Amigdala linguală participă la formarea ineluluilimfoid faringian (Anulus
lymphoideus pharyngis) al lui Waldeyer 3, împreună cu amigdalele palatină, farin-
giană şi tubară.
Cea mai mare parte a limbii este formată din muşchi, separaţi în linia me-
diană de un sept conjunctiv, numit septul limbii (Septum linguae), mai bine repre-
zentat în zona centrală şi inferioară a limbii şi mai şters până la dispariţie spre do-
sul limbii şi anterior. Septul limbii ajunge până la osul hioid, de corpul căruia se fi-
xează.

Muşchii limbii.
Aceştia sunt de două feluri: muşchi extrinseci şi intrinseci. Cei extrinseci îşi
au originea în afara limbii, iar cei intrinseci se găsesc exclusiv la nivelul limbii. Toţi
muşchii limbii, cu excepţia muşchiului palatoglos, sunt inervaţi de nervul hipoglos
(N. hypoglossus [XII]).
Muşchii extrinseci sunt în număr de cinci:
- muşchiul genioglos (M. genioglossus) este principalul muşchi extrinsec
al limbii. Acest muşchi este situat pe linia mediană. Are originea pe spina mentală
superioară (Spina mentalis superior/geni superior) a mandibulei şi se răsfiră în e-
vantai inserându-se pe întreaga suprafaţă a limbii şi pe aponevroza linguală. Fi-
brele acestui muşchi se intrică cu fibrele musculare ale celorlalţi muşchi linguali
formând un sistem muscular complex. Funcţia acestui muşchi este de protrusor
(scoate limba în afara cavităţii orale) şi depresor (trage limba spre triunghiul sub-
lingual).
(gr. geneion = bărbie, lat. protrudo-ere-si-sum = a împinge înainte))

1
NUHN Anton (1814-1889) anatomist german.
2
BLANDIN Phillippe-Frederic (1798-1849) anatomist şi chirurg francez.
3
von WALDEYER-Harz Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist şi histolog
german.

105
- muşchiul hioglos (M. hyoglossus) este un muşchi lateral, de formă drept-
unghiulară, care are originea pe partea superioară a corpului osului hioid şi pe cor-
nul mare al acestuia şi se inseră pe părţile laterale ale limbii şi pe aponevroza lin-
guală. Funcţional este un depresor şi un retractor (trage limba înapoi). Are o acţiu-
ne parţial antagonică muşchiului genioglos.
- muşchiul condroglos (M. chondroglossus) poate fi considerat o anexă
a muşchiului hioglos, având aceeaşi funcţie şi inserţie. Este un muşchi subţire, si-
tuat mai profund, sub muşchiul hioglos. Originea este pe cornul mic al osului hioid.
- muşchiul stiloglos (M. styloglosssus) este situat cel mai lateral. De for-
mă cilindrică, are originea pe apofiza stiloidă a osului temporal şi inserţia postero-
superior pe partea laterală a limbii. Funcţional este un retractor şi un elevator al
limbii. Este muşchiul înghiţitului şi al suptului.
- muşchiul palatoglos (M. palatoglossus) este tot un muşchi cilindric, si-
tuat medial de muşchiul stiloglos şi care din punct de vedere funcţional aparţine
gâtlejului. Originea este pe aponevroza palatină (Aponeurosis palatina), iar inser-
ţia pe partea posterosuperioară a limbii, medial şi posterior de muşchiul stiloglos.
Muşchii intrinseci au rol în modelarea formei limbii şi ajută în procesul de
masticaţie. Ei sunt în număr de patru:
- muşchiul longitudinal inferior (M. longitudinalis inferior) este un muşchi
pereche, cilindric turtit, situat inferior, între muşchiul genioglos şi muşchiul hioglos.
Participă la coborârea vârfului limbii în mişcarea de protruzie.
- muşchiul longitudinal superior (M. longitudinalis superior) este un
muşchi nepereche situat imediat sub aponevroza dosului limbii. Miofibrele lingu-
ale longitudinale (Myofibra lingualis longitudinalis) sunt o extensie a fibrelor muş-
chilor hioglos şi stiloglos. Este mai bine reprezentat pe laturile limbii şi greu de re-
cunoscut în linia mediană. Participă la ridicarea vârfului limbii.
- muşchiul transvers al limbii (M. transversus linguae) este cel mai bine
reprezentat muşchi intrinsec şi este format din miofibre linguale transverse (Myo-
fibra lingualis transversalis). Situat central, în mijlocul limbii, are originea pe sep-
tul limbii şi inserţia pe marginile acesteia. Anterior, unde septul limbii lipseşte, for-
mează un muşchi unic între laturile limbii. Îngustează limba şi-i măreşte grosimea.

106
- muşchiul vertical al limbii (M. verticalis linguae) nu este un muşchi pro-
priu-zis, ci denumirea generică a miofibrelor verticale linguale (Myofibra lingua-
lis verticalis). Aceste fibre sunt mai bine reprezentate în partea superioară a limbii
între muşchiul transvers şi aponevroza dosului limbii. Prin contracţia acestor fibre
limba se turteşte, mărindu-şi lăţimea.
La nivelul limbii există şi miofibre linguale oblice (Myofibra lingualis obliqua).

Vascularizaţia şi inervaţia limbii.


Limba este irigată de ramuri ale arterei linguale (A. lingualis) ramură a ar-
terei carotide externe (A. carotis externa). Amintim posibilitatea ca artera lingua-
lă să formeze un trunchi linguofacial (Truncus linguofacialis) împreună cu artera
facială. Primele care se desprind din artera linguală, imediat deasupra osului hioid
sunt ramurile dorsale ale limbii (Rr. dorsales linguae), care se îndreaptă ascen-
dent spre rădăcina limbii. Artera linguală mai dă o ramură inferioară, artera sub-
linguală (A. sublingualis), care se îndreaptă spre glanda sublinguală. Porţiunea
terminală a arterei linguale, destinată porţiunii libere a limbii, are un calibru impor-
tant şi se numeşte artera profundă a limbii (A. profunda linguae) sau ranina.
Ranina este un termen medical, care defineşte faţa dorsală a limbii.
(lat. rana = broască)
Venele limbii sunt reprezentate de vena profundă a limbii (V. profunda
linguae), vena sublinguală (V. sublingualis) şi venele dorsale ale limbii (Vv.
dorsales linguae). Acestea se varsă în vena linguală (V. lingualis) şi apoi în vena
jugulară internă (V. jugularis interna). Tot o ramură a venei linguale este şi vena
însoţitoare a nervului hipoglos (V. comitans nervi hypoglossi).
(lat. comitor-ari-atus-sum = a însoţi)
Limfaticele limbii se varsă în nodurile linguale (Nodi linguales). Staţiile
limfatice următoare sunt nodurile submentale (Nodi submentales) şi nodurile
submandibulare (Nodi submandibulares), precum şi nodul jugulodigastric (No-
dus jugulodigastricus) din grupul nodurilor cervicale laterale (Nodi cervicales
laterales/ Nodi colli laterales), subgrupul nodal superior profund (Nodi profundi
superiores).

107
Inervaţia motorie a limbii a fost prezentată la muşchii limbii şi este asigura-
tă de nervul hipoglos (N. hypoglossus [XII]).
Inervaţia senzitivă a corpului limbii este asigurată de nervul lingual (N. lin-
gualis), ramură a nervului mandibular (N. mandibularis [Vc;V3]). Acesta dă ra-
muri linguale (Rr linguales) pentru limbă şi nervul sublingual (N. sublingualis)
pentru glanda sublinguală. Rădăcina limbii este inervată senzitiv de ramurile lin-
guale (Rr. linguales) ale nervului glosofaringian (N. glossopharyngeus [IX]).
Inconstant se descrie şi o ramură linguală (R. lingualis) senzitivă a ner-
vului facial (N. facialis[VII]).
Inervaţia gustativă a corpului limbii este asigurată de ramuri ale nervului
intermediar (N. intermedius) sau VII bis al lui Wrisberg 1. Fibrele gustative iau
calea nervului lingual (N. lingualis), apoi prin coarda timpanului (Chorda tympa-
ni) ajung în nervul facial (N. facialis [VII]) şi în ganglionul geniculat (Ganglion
geniculi/Ganglion geniculatum). Rădăcina limbii trimite fibre gustative prin ramuri
ale nervului glosofaringian (N. glossopharyngeus [IX]), care ajung la ganglionul
superior (Ganglion superius) al acestui nerv.

GLANDELE SALIVARE
(Glandulae salivariae/oris)

Glandele salivare (eng. salivary glands, fr. glandes salivaires, germ. Speichel-
drüsen, mag. nyálmirigy) au o secreţie seroasă, sau mixtă (seromucoasă). Secre-
ţia glandelor salivare se numeşte salivă. Există numai două glande salivare se-
roase (Glandula salivaria serosa) şi anume glanda parotidă şi partea profundă a
glandei linguale posterioare (glanda lui Ebner 2). Restul sunt glande salivare
mixte (Glandula salivaria mixta), mai mult sau mai puţin mucoase. Există de ase-
menea, glande salivare mari şi mai multe grupuri de glande salivare mici.
Ptialolitiază sau sialolitiază este litiaza căilor salivare. Sialografia este radiografia cu sub-
stanţă de contrast a glandelor salivare. (gr. ptyalon = salivă, glandă salivară; sialion = salivă)

1
WRISBERG Heinrich August (1739-1808) anatomist şi ginecolog german.
2
von EBNER Anton Gilbert Victor, Ritter von Rofenstein (1842 - 1925) anatomist şi
histolog austriac.

108
Glandele salivare mari (Glandulae salivariae majores) sunt trei perechi
(glandele parotide, glandele submandibulare şi glandele sublinguale) situate mai
aproape sau mai departe de cavitatea orală şi care au rol major în secreţia salivară.

Glanda parotidă (Glandula parotidea) (eng. parotid gland, fr. glande paro-
tide, germ. Ohrspeicheldrüse, mag. fültőmirigy) este cea mai mare dintre glandele
salivare. Are circa 30 g, o secreţie seroasă şi este situată retromandibular, extin-
zându-se posterosuperior până la conductul auditiv extern şi până la articulaţia
temporomandibulară. Împreună cu elementele vasculonervoase care o străbat,
parotida este o componentă principală a regiunii parotideomaseterice Cea mai im-
portantă formaţiune care străbate glanda patotidă este nervul facial, care la acest
nivel formează un plex intraparotidian (Plexus parotideus). Nervul facial străbate
numai glanda parotidă fără să aibă legături funcţionale cu ea.
Ramurile acestui plex ies din glanda parotidă şi se răsfiră în evantai, pe o
arie extinsă ce cuprinde regiunea temporală (Rr. temporales), regiunea zigoma-
tică (Rr. zygomatici), regiunea bucală (Rr. buccales, R. marginalis mandibularis)
şi regiunea cervicală anterioară (R. colli/R cervicalis).
Plexul nervos intraparotidian este cuprins într-un strat de ţesut conjunctiv,
ce constituie un plan de clivaj, care separă glanda în două părţi:
- partea superficială (Pars superficialis), depăşeşte anterior marginea pos-
terioară a muşchiului maseter, pe care îl acoperă parţial,
- partea profundă (Pars profunda) este situată posterior de maseter şi de
ramura mandibulei.
1
Canalul patotidian (Ductus parotideus) al lui Stenon sau Stensen are
un diametru de circa 3 mm şi o lungime de circa 5 cm, fiind canalul de excreţie al
glandei. Acesta porneşte din porţiunea superficială a glandei, trece orizontal şi su-
perficial de muşchiul maseter, după care se incurbează spre profunzime, pe lângă
corpul adipos al obrazului, străbate muşchiul buccinator şi se deschide în vestibu-
lul oral, în dreptul molarului al II-lea superior, prin papila ductului parotidian (Pa-

1
STENSEN Niels (1631-1687) episcop catolic şi anatomist danez (lat. Stenonius)
cunoscut ca Stenon.

109
pilla ductus parotidei). La trecerea peste muşchiul maseter, canalul parotidian tre-
ce prin glanda parotidă accesorie (Glandula parotidea accesoria), un fragment
de glandă parotidă separat de restul glandei.
Glanda parotidă mai este străbătută şi de alte formaţiuni vasculonervoase:
- artera carotidă externă (A. carotis interna) străbate porţiunea profundă
a glandei. În interiorul glandei emite artera auriculară posterioară (A. auricularis
posterior) şi se divide în ramurile ei terminale: artera temporală superficială (A.
temporalis superficialis) şi artera maxilară (A. maxillaris).
- vena retromandibulară (V. retromandibularis) se formează la nivelul co-
lului mandibulei din mai multe vene (Vv. temporales superficiales, V. temporalis
media, V. transversa faciei et Vv. maxillares) şi din plexul pterigoidian (Plexus
pterigoideus). Este situată mai superficial decât artera carotidă externă şi drenea-
ză sângele spre vena jugulară internă (V. jugularis interna).
- nervul auriculotemporal (N. auriculotemporalis) străbate glanda împre-
ună cu vasele temporale superficiale. Acest nerv este o ramură a nervului man-
dibular (N. mandibularis [Vc;V3] şi este nervul secretomotor al glandei, la care tri-
mite ramuri parotidiene (Rr. parotidei).
Vascularizaţia glandei parotide este asigurată de ramuri parotidiene (R.
parotideus), care provin din artera auriculară posterioară (A. auricularis poste-
rior) şi din artera temporală superficială (A. temporalis superficialis). Venele pa-
rotidiene (Vv. parotideae) sunt afluente ale plexului pterigoidian (Plexus ptery-
goideus). Limfaticele parotidiene sunt reprezentate de nodurile parotidiene su-
perficiale (Nodi parotidei superficiales) şi de mai multe grupuri situate profund şi
care în ansamblu formează nodurile parotidiene profunde (Nodi parotidei pro-
fundi). Aceste noduri profunde sunt reprezentate de: nodurile preauriculare (No-
di preauriculares), nodurile infraauriculare (Nodi infraauriculares) şi nodurile
intraglandulare (Nodi intraglandulares).
Inervaţia parasimpatică a glandei stimulează secreţia şi este asigurată de
ramurile postganglionare ale nervului auriculotemporal (N. auriculotemporalis),
care provin din ganglionul otic (Ggl. oticum). Ramurile preganglionare provin din
nervul glosofaringian (N glossopharyngeus [IX]) prin nervul pietros mic (N. pe-

110
trosus minor/Radix parasympathica ganglii otici). Nervul auriculotemporal este o
ramură a nervului mandibular (N. mandibularis [Vc;V3]. Inervaţia simpatică inhi-
bă secreţia salivară.

Glanda submandibulară (Glandula submandibularis) (eng. submandibular


gland, fr. glande submandibulaire, germ. Unterkieferspeicheldrüse, mag. állkapocs
alatti mirigy) este a doua ca mărime dintre glandele salivare mari. Are circa 10 g,
o secreţie mixtă seromucoasă şi este situată anteroinferior de glanda parotidă, la
nivelul gâtului, în regiunea cervicală anterioară în triunghiul submandibular.
Triunghiul submandibular este delimitat superior de marginea inferioară a
corpului mandibulei, iar anteroinferior şi posteroinferior de muşchiul digastric.
Glanda submandibulară este aşezată lateroinferior de muşchiul milohioi-
dian (M. mylohyoideus), dar trimite o prelungire medială, care ocoleşte marginea
posterioară a acestui muşchi şi se continuă anterior cu o porţiune conică, de la ca-
re porneşte canalul de excreţie al glandei, canalul submandibular (Ductus sub-
mandibularis) al lui Wharton 1. Această porţiune conică anterioară şi canalul sub-
mandibular se găsesc într-un pasaj intermuscular, ce face legătura cu loja sublin-
guală. Acest pasaj este delimitat lateral de muşchiul milohioidian (M. mylohyoi-
deus) şi medial de muşchiul hioglos (M. hyoglossus). Canalul submandibular
are circa 5 cm lungime şi un calibru de 2 mm. El străbate loja sublinguală şi se
deschide prin caruncula sublinguală (Caruncula sublingualis) în triunghiul sub-
lingual.
Vascularizaţia glandei submandibulare este asigurată de ramuri glandu-
lare (Rr. glandulares), care provin din artera facială (A. facialis), care străbate tri-
unghiul submandibular, profund, între glandă şi muşchiul milohioidian. Venele nu
sunt nominalizate, însă sunt tributare venei faciale (V. facialis), care străbate loja
superficial de glanda submandibulară.
Limfaticele sunt reprezentate de nodurile submandibulare (Nodi sub-
mandibulares), situate sub marginea inferioară a corpului mandibulei.

1
WHARTON Thomas (1614-1673) anatomist englez.

111
Inervaţia parasimpatică a glandei este asigurată de ramurile postganglio-
nare ale nervului lingual (N. lingualis), care fac sinapsă în ganglionul subman-
dibular (Ggl. submandibulare). Fibrele preganglionare vin din nervul intermediar
(N. intermedius) prin coarda timpanului (Chorda tympani). Nervul lingual este o
ramură a nervului mandibular (N. mandibularis [Vc;V3]. Inervaţia simpatică, prin
vasoconstricţie, diminuă secreţia salivară.

Glanda sublinguală (Glandula sublingualis) (eng. sublingual gland, fr. glande


sublinguale, germ. Unterzungenspeicheldrüse, mag. nyelv alatti mirigy) este cea
mai mică dintre glandele salivare mari. Are circa 5 g, o secreţie mixtă, dar predomi-
nent mucoasă şi este situată cel mai anterior, dintre glandele salivare mari. De for-
mă ovoidală este aşezată în loja proprie din triunghiul sublingual. Vine în contact
cu porţiunea conică anterioară a glandei submandibulare şi cu canalul submandi-
bular şi este separată de partea principală a glandei submandibulare situată infe-
rior, prin muşchiul milohioidian.
1
Glanda sublinguală a lui Rivinus prezintă un canal mare de excreţie şi
numeroase canale mici. Canalul sublingual mare (Ductus sublingualis major) al
lui Bartholin 2 se deschide în cavitatea orală împreună cu canalul submandibu-
lar (Ductus submandibularis) al lui Wharton 3 la nivelul carunculelor sublinguale
(Caruncula sublingualis), care sunt două ridicături situate anterior, de o parte şi de
alta a frâului limbii. Canalele sublinguale minore (Ductus sublinguales minores)
ale lui Rivinus se deschid şi ele la nivelul cavităţii orale, de-a lungul plicilor sub-
linguale (Plicae sublinguales) la nivelul cărora se află numeroase orificii.
Vascularizaţia glandei sublinguale este asigurată de artera sublinguală
(A. sublingualis) ramură a arterei linguale (A. lingualis). Sângele venos se adună
în vena sublinguală (V. sublingualis), ramură a venei linguale (V. lingualis).
Limfa se adună în nodurile linguale (Nodi linguales).

1
BACHMANNAugustus Quirinus (1652-1723) medic şi botanist german (lat. Rivinus).
2
BARTHOLIN Caspard cel tânăr (1655-1738) anatomist şi om politic danez este
descendentul unei întregi familii de anatomişti cunoscuţi (numele real era Berthelsen).
3
WHARTON Thomas (1614-1673) anatomist englez.

112
La fel ca la celelalte glande salivare inervaţia parasimpatică stimulează se-
creţia, iar inervaţia simpatică o inhibă. Inervaţia parasimpatică a glandei sublingu-
ale este asemănătoare cu a glandei submandibulare, fiind asigurată tot de ramuri-
le postganglionare ale nervului lingual (N. lingualis), care fac sinapsă însă în
ganglionul sublingual (Ggl. sublinguale) ataşat acestui nerv. Reamintim că fibre-
le preganglionare vin din nervul intermediar (N. intermedius) prin coarda timpa-
nului (Chorda tympani) şi că nervul lingual este o ramură a nervului mandibular
(N. mandibularis [Vc;V3].
Glandele salivare mici (Glandulae salivariae minores) sunt glande de di-
mensiuni mici, situate submucos şi grupate în cinci categorii:
- glandele labiale (Glandulae labiales) sunt situate la nivelul buzelor, pe
faţa lor internă şi se deschid în vestibulul oral.
- glandele bucale (Glandulae buccales) sunt situate la nivelul feţei interne
a obrajilor, lateroposterior de glandele labiale şi care se deschid tot în vestibulul
oral.
- glandele molare (Glandulae molares) sunt situate în dreptul molarilor în
fundurile de sac vestibulare corespunzătoare.
- glandele palatine (Glandulae palatine) ocupă spaţiul submucos al între-
gului palat (atât cel dur cât şi cel moale) şi se deschid în cavitatea orală.
- glandele linguale (Glandulae linguales) se deschid în cavitatea orală şi
sunt următoarele: glanda linguală posterioară (Glandula lingualis posterior) situ-
ată în partea postsulcală şi glanda linguală anterioară sau apicală (Glandula li-
1 2
ngualis anterior/apicalis) a lui Nuhn şi Blandin situată în plină musculatură a
limbii, în partea anterioară a acesteia, aproape de faţa inferioară a limbii.

1
NUHN Anton (1814-1889) anatomist german.
2
BLANDIN Phillippe-Frederic (1798-1849) anatomist şi chirurg francez.

113
DINŢII
(Dentes)

Dinţii (eng. teeth, fr. dents, germ. Zähne, mag. fogak) sunt structuri dure, de
diferite forme, care sunt înfipţi în nişte cavităţi numite alveole dentare (Alveoli den-
tales), săpate în apofizele alveolare (Processus alveolaris) ale maxilei şi mandi-
bulei. Pe aceste apofize, dinţii sunt aşezaţi sub forma a două arcuri numite arcade
dentare. Arcadele dentare separă vestibulul oral de cavitatea orală proprie. Există
o arcadă dentară superioară (Arcus dentalis maxillaries – superior) şi o arcadă
dentară inferioară (Arcus dentalis mandibularis – inferior). Când gura este închi-
să, cele două arcade vin în contact realizând ocluzia sau muşcătura individuală.
Există numeroase variante de ocluzie, care sunt de domeniul medicinii dentare.
Din punct de vedere structural există două tipuri de dinţi: temporali sau de
lapte (Dentes decidui) şi permanenţi (Dentes permanentes).
Pentru a putea numerota dinţii, fiecare arcadă dentară este împărţită în do-
uă, rezultând patru semiarcade. Numerotarea arcadelor se face în sensul acelor
de ceas, începând cu: dreapta sus (1), stânga sus (2), stânga jos (3) şi dreapta
jos (4). Pentru dentiţia de lapte, numerotarea arcadelor se face la fel, dar cu urmă-
toarele cifre, adică de la 5-8. Numerotarea dinţilor se face începând cu incisivul
central (1) şi terminând cu molarul trei (8). Numerotarea finală are două cifre, prima
fiind semiarcada, iar a doua dintele. Exemplu: 3.7 înseamnă molarul al doilea din
partea stângă jos, 5.3 înseamnă caninul de lapte din dreapta sus. Nu există o nu-
merotare de tipul 6.6 pentru că dentiţia de lapte nu are decât cinci dinţi pe o semi-
arcadă. Dinţii temporali sunt primii care erup (între 6 luni şi 2 1/2 ani). Ei sunt în nu-
măr de 10 pentru fiecare arcadă (în total 20). Ordinea erupţiei dinţilor de lapte
este: 1, 2, 4, 3, 5. Erupţia dinţilor permanenţi se face între 6-14 ani, cu excepţia
molarului trei care erupe ultimul, în jurul vârstei de 18 ani, erupe incomplet, vicios
sau nu erupe de loc, rămânând inclus, în apofiza alveolară. Dinţii permanenţi sunt
în număr de 16 pentru fiecare arcadă (în total 32). Erupţia dinţilor permanenţi se
face în ordine diferită la cele două arcade:
-arcada superioară 6, 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8.
-arcada inferioară 6, 1, 2, 4, 3, 5, 7, 8.

114
Pe fiecare semiarcadă există patru tipuri de dinţi şi anume:
- incisivii (Dens incisivus), în număr de doi, sunt situaţi paramedian. Sunt
cei mai mici dinţi, sunt turtiţi anteroposterior şi au o margine ocluzală tăioasă.
- caninul (Dens caninus) este unic, situat lateral de incisivi, este cel mai
ascuţit şi mai proieminent dinte, depăşind în înălţime restul dinţilor.
- premolarii (Dens premolaris) sunt situaţi lateroposterior de canin şi sunt
în număr de doi. Sunt dinţi relativ voluminoşi, cu suprafaţa ocluzală relativ pătrată.
- molarii (Dens molaris) sunt situaţi posterior de premolari. Sunt cei mai vo-
luminoşi dinţi, cu suprafaţa ocluzală dreptunghiulară. Sunt în număr de trei, ultimul
fiind denumit separat molarul trei sau molarul de minte (Dens molaris tertius/Dens
serotinus).
(lat. sarotinus-a-um = de seară, târziu, de noapte; molaris = de moară))
Dentiţia de lapte nu are premolari şi are numai doi molari.

Configuraţia dinţilor. În general dintele este format dintr-o parte vizibilă


numită coroană şi o parte înfiptă în alveolă numită rădăcină. Între acestea există o
mică zonă de trecere numită coletul dintelui (Cervix dentis) şi care în mod normal
este acoperit de gingie (Gingiva).
Raportul dintre coroană şi rădăcină se poate schimba fie prin retracţia gin-
giei, fie prin egresia dintelui (ieşirea din alveolă), atunci când nu are antagonist
(dinte opus). Rezultă o coroană clinică (Corona clinica) mai mare, respectiv o
rădăcină clinică (Radix clinica) mai mică decât cele iniţiale.
Coroana dintelui (Corona dentis) este partea vizibilă a dintelui. Are formă
diferită în funcţie de dinte. Cele mai multe formaţiuni le găsim la coroana molarilor,
pe care o vom prezenta, în linii generale, făcând de la caz la caz referiri despre
ceilalţi dinţii.
Coroana unui molar prezintă cinci feţe:
- faţa ocluzală (Facies occlusalis) este suprafaţa cu care dinţii de pe cele
două arcade vin în contact. Prezintă numeroase formaţiuni care sunt de domeniul
medicinii dentare. Amintim numai că pe această faţă se observă nişte reliefuri as-
cuţite (normal în număr de patru) numite cuspisuri dentare (Cuspis dentis) sepa-

115
rate de fisuri ocluzale (Fissura occlusalis) şi fose ocluzale (Fossa occlusalis).
Fiecare cuspis are denumire proprie anatomică.
La nivelul primului molar, uneori, există un tubercul suplimentar, numit tu-
berculul lui Carabelli 1 (Tuberculum anormale) situată meziolingual.
La nivelul incisivilor, faţa ocluzală se reduce la o simplă muchie numită
margine incizală (Margo incisalis).
Totalitatea feţelor ocluzale ale unei arcade formează curba ocluzală (Cur-
vea occlusalis).
- faţa vestibulară (Facies vestibularis) priveşte spre vestibulul oral.
Această faţă are denumiri diferite în funcţie de regiunile corespunzătoare
ale feţei. Astfel corespunzător buzelor avem faţa labială (Facies labialis), iar co-
respunzător obrajilor avem faţa bucală (Facies buccalis).
- faţa internă a dintelui, opusă feţei vestibulare , priveşte spre cavitatea o-
raă propriu-zisă şi este denumită diferit pentru cele două arcade dentare. Pentru
arcada superioară, faţa internă se numeşte faţă palatinală (Facies palatinalis), iar
pentru arcada inferioră se numeşte faţă linguală (Facies lingualis).
- faţa mezială (Facies mesialis) este faţa interdentară cea mai apropiată
de mijlocul arcadei dentare (de linia mediană a corpului). Anterior este situată me-
dial, iar în partea posterioar este anterior.
(gr. mesos = mijloc)
- faţa distală (Facies distalis) este faţa interdentară opusă feţei meziale,
situată distal de mijlocul arcadei dentare. Anterior este situată lateral, iar în spate
este situată posterior.
Feţele dinţilor fie meziale, fie distale, care vin sau ar trebui să vină în con-
tact se numesc feţe aproximale (Facies approximalis), iar zonele de contact
(Area contingens) dintre aceste feţe pot fi punctiforme, liniare sau extinse mai mult
sau mai puţin la întreaga suprafaţă. Există şi posibilitatea ca dinţii să nu vină în
contact la nivelul feţelor aproximale.
Rădăcina dintelui (Radix dentis) este partea înfiptă în alveolă, care se
termină profund cu vârful rădăcinii dintelui (Apex radicis dentis). Incisivii şi cani-

1
CARABELLI Georg (György)(Edler von Lunkaszprie) (1787-1842) dentist austriac.

116
nii au o singură rădăcină, de regulă dreaptă, premolarii una sau două, iar molarii
au două sau trei rădăcini, de regulă mai mult sau mai puţin încurbate. La dinţii cu
mai multe rădăcini, fiecare dintre acestea are denumire proprie.
Cu cât o rădăcină este mai curbă cu atât tratarea sau extracţia ei este mai dificilă.

Structura dintelui. Dintele prezintă în centru o cavitate numită cavitate


dentară (Cavitas dentis/pulparis), care este subîmpărţită în camera pulpară (Ca-
vitas coronae), care corespunde coroanei şi canalul radicular (Canalis radicis
dentis), care corespunde rădăcinii. Canalul radicular prezintă un orificiu apical
(Foramen apicis dentis), prin care pătrund în dinte vase şi nervi. Cavitatea dentară
conţine pulpa dintelui (Pulpa dentis), formată din vase, nervi şi ţesut conjunctiv.
Există o pulpă coronară (Pulpa coronalis) şi o pulpă radiculară (Pulpa radicularis).
Pereţii cavităţii dentare sunt formaţi în cea mai mare parte din dentina
(Dentinum) un ţesut relativ dur, care reprezintă structura de bază a dintelui.
Pereţii dinţilor de lapte sunt mai subţiri, iar cavitatea dentară este mai largă.
La exterior dintele prezintă două tipuri de înveliş:
- smalţul (Enamelum) strat de 1-2 mm, care acoperă coroana dintelui şi
care are o structură deosebit de dură (ţesutul cel mai rezistent din organism).
- cimentul (Cementum) strat extrem de subţire, care acoperă rădăcina
dintelui şi vine în contact cu parodonţiul.

Sindezmoza dentoalveolară sau gomfoza (Syndesmosis dentoalveolaris/


Gomphosis) este joncţiunea dintre dinţi (Dentes) şi alveolele dentare (Alveoli
dentales). Se realizează între rădăcina dintelui şi alveola dentară, unde există un
spaţiu numit parodonţiu (Periodontium/ Desmodontium).
(gr. gomphos = piron)
Parodonţiul este format dintr-un strat extern de protecţie (Periodontim pro-
tectionis) şi un strat intern de inserţie (Periodontium insertionis), care participă e-
fectiv la joncţiune. Parodonţiul de inserţie trimite nişte prelungiri ligamentare (Des-
modontium) spre cimentul care acoperă rădăcina.
Spaţiul parodontal este acoperit de gingie (Gingiva).

117
Vascularizaţia şi inervaţia dinţilor.
Dinţii primesc sânge arterial din ramurile arterei maxilare (A. maxillaris),
ramură terminală a arterei carotide externe. Dinţii sunt vascularizaţi de ramuri
dentare (Rr. dentales), iar parodonţiul de ramuri peridentare (Rr. peridentales),
ramuri care aparţin arterelor alveolare. Ramurile dentare pătrund în cavitatea den-
tară prin orificiul apical, de la nivelul rădăcinii, participând la formarea pulpei den-
tare. Dinţii de pe arcada inferioară sunt vascularizaţi de artera alveolară infe-
rioară (A. alveolaris inferior), din artera maxilară. Dinţii laterali ai arcadei supe-
rioare sunt vascularizaţi de artera alveolară superioară (A. alveolaris superior),
ramură primară a arterei maxilare. Dinţii anteriori sunt vascularizaţi de arterele
alveolare superioare anterioare (Aa. alveolares superiores anteriores), ramuri
ale arterei infraorbitale (A. infraorbitalis), care este tot o ramură a arterei maxilare.
Ramurile venoase ajung în venele maxilare (Vv. maxilares) şi apoi în ve-
na retromandibulară (V. retromandibularis) afluent al venei jugulare interne.
Inervaţia senzitivă a dinţilor este realizată de ramuri ale nervului trigemen.
Pentru arcada superioară există nervii alveolari superiori (Nn. alveolares
superiores), ramuri ale nervului maxilar (N. maxillaris Vb,V2).
Nervii alveolari superiori se împart în mai multe ramuri:
- ramuri alveolare superioare posterioare (Rr. alveolares superiores
posteriores),
- ramură alveolară superioară medie (R. alveolaris superior medius),
- ramuri alveolare superioare anterioare (Rr. alveolares superiores ante-
riores).
Aceste ramuri formează plexul alveolar superior (Plexus alveolaris supe-
rior), care trimite la fiecare dinte ramuri dentale superioare (Rr. dentales supe-
riores), precum şi ramuri gingivale superioare (Rr. gingivales superiores)
Dinţii de pe arcada alveolară inferioară sunt inervaţi de nervul alveolar in-
ferior (N. alveolaris inferior), ramură a nervului mandibular (N. mandibularis Vc, V3).
Nervul alveolar inferior formează şi el plexul alveolar inferior (Plexus alveolaris
inferior), care trimite ramuri dentale inferioare (Rr. dentales inferiores) la dinţii
inferiori şi ramuri gingivale inferioare (Rr. gingivales inferiores) la gingie.

118
GÂTLEJUL
(Fauces)

Gâtlejul (eng. fauces, fr. fauces, germ. Fauces, mag. fauces) este o zonă
îngustată, de trecere, între cavitatea orală şi faringe. Gâtlejul este format din pa-
latul moale şi este limitat inferior de rădăcina limbii. El cuprinde fosa amigdalei pa-
latine. Marginea posteroinferioară a palatului moale formează împreună cu rădăci-
na limbii istmul gâtlejului (Isthmus faucium).
(lat. fauces-ium = gât, gâtlej, gură, strâmtoare)
Palatul moale sau vălul palatin (Palatum molle/Velum palatinum) este
principalul component al gâtlejului. Vălul palatin este o structură musculară, care
se prinde posterior de palatul dur şi are o direcţie oblică inferioară, separând cavi-
tatea orală de nazofaringe. Vălul palatin prezintă pe linia mediană o prelungire in-
ferioară conică, numită uvula palatină (Uvula palatina), lueta sau omuşorul.
(uvula dim. lat. uva = strugure)
Vălul palatin prezintă două feţe:
- faţa orofaringiană (Facies oropharyngea),
- faţa nazofaringiană (Facies nasopharyngea), acoperită de mucoasă re-
spiratorie (Tunica mucosa respiratoria).
De la uvulă pornesc spre rădăcina limbii şi spre faringe două plici arcuite,
musculomembranoase. Plica anterioară este numită arcul palatoglos (Arcus pa-
latoglossus/Plica anterior faucium) şi uneşte palatul moale cu rădăcina limbii, iar
plica posterioară este numită arcul palatofaringian (Arcus palatopharyngeus/Pli-
ca posterior faucium) şi uneşte vălul palatin cu faringele.
Fosa amigdaliană (Fossa/Sinus tonsillaris) este o depresiune situată între
arcul palatoglos (situat anterior) şi arcul palatofaringian (situat posterior). Conţine
amigdala palatină (Tonsilla palatina), deasupra căreia se află o mică depresiune
numită fosa supratonsilară (Fossa supratonsillaris). Unirea celor două arcuri de-
asupra fosei supratonsilare formează plica semilunară (Plica semilunaris). Infe-
rior, spre rădăcina limbii, fosa tonsilară este limitată de o plică sagitală inconstan-
tă, dependentă de arcul palatoglos şi numită plica triunghiulară (Plica triangularis).

119
Amigdala palatină (Tonsilla palatina) este o formaţiune limfoidă, de formă
ovalară, cu dimensiuni de 2/1,5/1 cm. Prezintă la suprafaţă capsula amigdaliană
(Capsula tonsillae), care vine în contact cu fosa tonsilară, lăsând liberă numai faţa
medială, pe care se observă depresiuni (Fossulae tonsillae) şi cripte (Cryptae
tonsillae). La nou născut există la nivelul amigdalei palatine un şanţ mai adânc,
convex, paralel cu dosul limbii numit fisura amigdaliană (Fissura tonsillaris/Fissu-
ra intratonsillaris), care regresează în copilărie şi la pubertate. Amigdala palatină
face parte din inelul limfoid faringian (Anulus lymphoideus pharyngis) al lui
Waldeyer 1, împreună cu amigdala linguală, faringiană şi tubară.
Amigdala palatină este irigată de ramura amigdaliană (R. tonsillaris) a ar-
terei faciale. Nu există o ramură venoasă omonimă nominalizată. Amigdala primeş-
te ramuri nervoase senzitive prin ramurile amigdaliene (Rr. tonsillares) ale ner-
vilor palatini mici (Nn. palatini minores), care la rândul lor sunt ramuri ale nervul-
ui maxilar V2 şi ramuri amigdaliene (Rr. tonsillares) din nervul glosofaringian IX.

Muşchii palatului moale şi ai gâtlejului (Musculi palati mollis et faucium)


sunt reprezentaţi de cinci muşchi şi o aponevroză cu rol în mişcările vălului palatin
şi în reglarea dimensiunilor istmului gâtlejului.
Aponevroza palatină (Aponeurosis palatina) este o structură fibroasă, care
se prinde de partea posterioară a palatului dur şi se găseşte în cuprinsul vălului
palatin. Se continuă cu aponevroza faringiană şi serveşte ca inserţie musculară.
Muşchiul ridicător al vălului palatin (M. levator veli palatini) are originea
pe faţa inferioară a părţii pietroase a osului temporal şi pe cartilajul tubei auditive
şi inserţia pe aponevroza palatină, unde cei doi muşchi ridicători se întrepătrund
digitiform. Ridică palatul moale în deglutiţie şi este inervat de plexul faringian
(Plexus faringeus) format din fibre ale nervilor cranieni IX, X şi XI.
Muşchiul tensor al vălului palatin (M. tensor veli palatini) are originea pe
spina osului sfenoid şi în fosa scafoidă a apofizei pterigoide a sfenoidului şi inser-
ţia pe aponevroza palatină. Muşchiul prezintă un tendon lat, care se înfăşoară în

1
von WALDEYER-Harz, Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist şi histolog
german.

120
jurul cârligului apofizei pterigoide. Este inervat de un nerv propriu, nervul tensor
al vălului palatin (N. musculi tensoris veli palatini) din nervul mandibular V3. Pune
în tensiune palatul moale şi dilată tuba auditivă în deglutiţie.
Muşchiul uvulei (M. uvulae) are originea pe aponevroza palatină şi pe
spina nazală posterioară şi inserţia la nivelul stromei uvulei. Este inervat de plexul
faringian (Plexus faringeus) şi ridică uvula.
Muşchiul palatoglos (M. palatoglossus) îşi are originea pe muşchiul trans-
vers al limbii şi inserţia pe aponevroza palatină. Este inervat de nervul vag (N.
vagus [X}) şi este constrictor al istmului gâtlejului, ridică rădăcina limbii şi coboară
vălul palatin.
Muşchiul palatofaringian (M. palatopharyngeus) are originea pe peretele
lateral al faringelui şi pe cartilajul tiroid al laringelui şi se inseră pe aponevroza lin-
guală, pe lama medială a procesului pterigoidian al sfenoidului şi pe cârligul aces-
teia. Este inervat de nervul vag (N. vagus [X}) şi este un constrictor al istmului
gâtlejului, prin coborârea vălului palatin.

Vascularizaţia şi inervaţia palatului moale.


Palatul moale este vascularizat de artera palatină ascendentă (A. palati-
na ascendes), prima ramură a arterei faciale şi de ramuri ale arterei palatine
descendente (A. palatina descendens), care provine din artera maxilară. Artera
palatină descendentă coboară prin canalul pterigopalatin, unde se împarte în ra-
murile sale: artera palatină mare (A. palatina major), arterele palatine mici (Aa.
Palatinae minores) şi ramura faringiană (Rr. pharyngeus).
Sângele venos este drenat spre vena facială de către vena palatină ex-
ternă (V. palatina externa).
Inervaţia motorie a fost prezentată la fiecare muşchi.
Inervaţia senzitivă a mucoasei palatului moale este asigurată de ramurile
amigdaliene amintite la amigdala palatină şi mai ales de ramurile istmului gâtle-
jului (Rr. isthmi faucium) ale nervului lingual (N. lingualis), ramură a nervului
mandibular V3 .

121
FARINGELE
(Pharynx)

Faringele (eng. pharynx, fr. pharynx, germ. Rachen, mag. garat) face legă-
tura dintre gâtlej şi esofag. La acest nivel căile respiratorii se încrucişează cu ca-
lea digestivă. Faringele este situat la nivelul capului şi gâtului, posterior de cavita-
tea nazală, de cea orală şi de deschiderea superioară a laringelui. Are forma unei
pâlnii, la care lipseşte partea anterioară. Se întinde de la baza craniului şi până la
vertebra a 6-a cervicală. Inferior depăşeşte cu puţin marginea inferioară a cartila-
jului cricoid.

Cavitatea faringelui (Cavitas pharyngis) comunică cu cavităţile nazală,


orală şi laringiană şi se continuă inferior cu esofagul.
Faringele prezintă trei părţi:
Partea nazală a faringelui (Pars nasalis pharyngis) este situată postero-
superior de vălul palatin, are o formă de boltă şi comunică anterior, prin coane cu
cavitatea nazală. Este partea care prezintă cele mai multe formaţiuni anatomice:
- bolta faringelui (Fornix pharyngis) începe de la coane şi vine în raport
cu corpul sfenoidului. La acest nivel găsim ţesut glandular adenoid denumit hipo-
fiza faringiană (Hypophysis pharyngealis) şi amigdala faringiană (Tonsilla pha-
ryngealis). Amigdala faringiană are o structură asemănătoare amigdalei palatine,
pe suprafaţa ei observându-se depresiuni alveolare (Fossulae tonsillae) şi cripte
alveolare (Cryptae tonsillae).
La nivelul nazofaringelui se mai află şi nodulii limfatici faringieni (Noduli
lymphoidei pharyngeales), care împreună cu amigdala faringiană fac parte din
inelul limfatic faringian.
Între amigdala faringiană şi fascia faringobazilară, inconstant, găsim bursa
faringiană (Bursa pharyngealis).
- orificiul faringian al tubei auditive (Ostium pharyngeum tubae auditivae/
auditoriae) se află pe peretele lateral al nazofaringelui. Acest orificiu este delimitat
de două plici, care formează împreună torusul tubar (Torus tubarius). Cea mai

122
proeminentă dintre ele este situată posterior şi este plica salpingofaringiană
(Plica salpingopharyngea). La nivelul acestei plici se concentrează şi ţesutul limfo-
id care formează amigdala tubară (Tonsilla tubaria) a lui Gerlach 1 sau Eustachio 2.
Anterior de orificiul tubar se află plica salpingopalatină (Plica salpingopalatina),
care este de mici dimensiuni. Între cele două plici ale torusului tubar, inferior de
orificiul tubar se află o altă plică numită torusul ridicătorului (Torus levatorius).
Este o proeminenţă dată de muşchiul ridicător al vălului palatin.
3
- recesul faringian (Recessus pharyngeus) al lui Rosenmüller este o
depresiune situată posterior de plica salpingofaringiană, cu extindere spre bolta
faringelui.
- creasta palatofaringiană (Crista palatopharyngea) este prelungirea fa-
ringiană a plicii date de arcul palatofaringian al gâtlejului. Este şi o limită între par-
tea nazală şi cea orală a faringelui.
(lat. torus – i = coardă, legătură)
Partea orală a faringelui (Pars oralis pharyngis) reprezintă etajul mijlociu
al faringelui şi comunică anterior prin istmul gâtlejului, cu cavitatea orală. La acest
nivel pereţii faringelui sunt netezi. Singurele formaţiuni ale acestei părţi sunt situa-
te anterior, între rădăcina limbii şi epiglotă, fiind mai apropiate funcţional de limbă
decât de faringe. Aici găsim două depresiuni numite valecule epiglotice (Valle-
cula epiglottica), despărţite în linia mediană de plica glosoepiglotică mediană
(Plica glossoepiglottica mediana) şi mărginite spre lateral de plicile glosoepiglo-
tice laterale (Plica glossoepiglottica lateralis).
(vallecula dim. lat. vallis (valles) = vale)
Partea laringiană a faringelui (Pars laryngea pharyngis) este situată pos-
terior de laringe şi reprezintă etajul inferior al faringelui. Anterior proemină spre fa-
ringe deschiderea superioară a laringelui, cu reliefurile care o mărginesc. Tot an-
terior, de o parte şi de alta a laringelui se află o depresiune numită recesul piri-
form (Recessus piriformis). La nivelul acestui reces se observă plica nervului
laringian (Plica nervi laryngei), un repliu oblic al mucoasei faringiene determinat

1
GERLACH Andreas Christian (1811-1877) medic veterinar german.
2
EUSTACHIO Bartolommeo (1520-1572) anatomist italian.
3
ROSENMÜLLER Johann Christian (1771-1820) anatomist, chirurg şi speolog german.

123
de nervul laringian superior. Inferior partea laringiană a faringelui este separată de
esofag printr-o zonă îngustată numită strâmtoarea faringoesofagiană (Constric-
tio pharyngoesophagealis). Această strâmtoare este reprezentată de marginea in-
ferioară a muşchiului constrictor faringian inferior.
Plica nervului laringian mai este cunoscută şi ca plica lui Hyrtl 1, dar nu
este un eponim general recunoscut.

Structura faringelui. Cavitatea faringelui este căptuşită de o tunică mu-


coasă (Tunica mucosa), care prezintă numeroase glande faringiene (Glandulae
pharyngeales). Mucoasa este separată print-un mic strat submucos (Tela sub-
mucosa) de tunica musculară a faringelui (Tunica muscularis pharyngis). În par-
tea superioară a faringelui, imediat sub porţiunea bazilară a occipitalului, stratul
muscular lipseşte fiind înlocuit cu fascia faringobazilară (Fascia pharyngobasila-
ris). La această fascie aderă mucoasa de la nivelul recesului faringian şi tot pe
această fascie (pe marginea ei inferioară) se inseră muşchiul constrictor faringian
superior. Deasupra tunicii musculare, în partea superioară a faringelui găsim fas-
cia bucofaringiană (Fascia buccopharyngealis), care acoperă în principal muş-
chiul buccinator, dar care se extinde şi posterior, dincolo de rafeul pterigomandi-
bular, spre muşchiul constrictor faringian superior.
În jurul faringelui găsim spaţiul perifaringian (Spatium peripharyngeum).
Acest spaţiu este subîmpărţit în:
- spaţiul retrofaringian (Spatium retropharyngeum) este un spaţiu îngust
umplut cu ţesut conjunctiv lax, care se extinde posterior până la membrana atlan-
tooccipitală anterioară (Membrana atlantooccipitalis anterior) şi până la lama
prevertebrală (Lamina prevertebralis) a fasciei cervicale (Fascia cervicalis/colli).
- spaţiul laterofaringian (Spatium lateropharyngeum/pharyngeum latera-
le/parapharyngeum) este un spaţiu extins, care va fi abordat la topografia gâtului.

1
HYRTL Joseph (1811-1894) anatomist austriac.

124
Muşchii faringelui (Musculi pharyngis/Tunica muscularis pharyngis) sunt
muşchi netezi, situaţi mai ales posterolateral şi care sunt de două feluri: constric-
tori şi ridicători.
Cei mai bine reprezentaţi sunt muşchii constrictori (3 perechi), care acope-
ră aproape întreaga suprafaţă a faringelui. Cei trei muşchi constrictori sunt parţial
suprapuşi (cel mai profund este muşchiul constrictor superior, peste care se su-
prapune cel mijlociu şi apoi cel inferior). Constrictorul inferior acoperă parţial mus-
culatura esofagului. Muşchiul constrictor superior se inseră pe fascia faringoba-
zilară (Fascia pharyngobasilaris) şi pe rafeul faringian (Raphe pharyngis), iar
ceilalţi doi constrictori numai pe rafeul faringian. Ei îngustează faringele şi împreu-
nă cu palatul moale închid nazofaringele în procesul de deglutiţie (înghiţire). Sunt
inervaţi de plexul faringian (Plexus pharyngeus), format din ramuri faringiene ale
nervilor glosofaringian şi vag.
Muşchiul constrictor faringian superior (M. constrictor pharyngis supe-
rior) este format din patru părţi de origine:
- partea pterigofaringiană (Pars pterygopharyngea) cu originea
pe cârligul apofizei pterigoide (Hamulus pterygoideus) a sfenoidului;
(gr. pteryx-ygos = aripă)
- partea bucofaringiană (Pars buccopharyngea) cu originea pe ra-
feul pterigomandibular (Raphe pterygomandibularis), care uneşte cârligul
apofizei pterigoide cu partea internă a corpului mandibulei. Pe acest rafeu
îşi are originea şi muşchiul buccinator (de aici şi denumirea acestei părţi),
care se îndreaptă anterior, iar partea bucofaringiană se îndreaptă spre
posterior.
- partea milofaringiană (Pars mylopharyngea) are originea pe linia
milohioidiană (Linea mylohyoidea) a mandibulei.
(gr. mylos = piatră de moară - referire la molar)
- partea glosofaringiană (Pars glossopharyngea) are originea pe
muşchiul transvers al limbii (M. transversus linguae).
Muşchiul constrictor faringian mijlociu (M. constrictor pharyngis medius)
este format din două părţi de origine:

125
- partea condrofaringiană (Pars chondropharyngea) are originea
pe cornul mic (Cornu minus) al hioidului;
- partea ceratofaringiană (Pars ceratopharyngea) are originea pe
cornul mare (Cornu majus) al hioidului.
Muşchiul constrictor faringian inferior (M. constrictor pharyngis inferior)
este format din două părţi de origine:
- partea tirofaringiană (Pars thyropharyngea) sau muşchiul ti-
rofaringian (M. thyropharyngeus) are originea pe linia oblică (Linea
obliqua) a cartilajului tiroid;
- partea cricofaringiană (Pars cricopharyngea) sau muşchiul
cricofaringian (M. cricropharyngeus) are originea pe marginile laterale
ale cartilajului cricoid (Cartillago cricoidea).
Muşchii ridicători sunt mai slab reprezentaţi. Cel mai important dintre ei şi
singurul cu acţiune de ridicare a faringelui este muşchiul stilofaringian. Muşchiul
salpingofaringian are rolul de a închide şi deschide tuba auditivă, iar muşchiul pa-
latofaringian, care a fost prezentat la vălul palatin are rolul de a îngusta istmul gât-
lejului.
Muşchiul stilofaringian (M. stylopharyngeus) are originea pe apofiza sti-
loidă a temporalului şi inserţia pe peretele lateral al faringelui, între muşchiul con-
strictor superior şi muşchiul constrictor mijlociu. Este inervat de ramura stilofa-
ringiană (R. musculi stylopharyngei) a nervului glosofaringian şi ridică faringele
spre baza craniului.
Muşchiul salpingofaringian (M. salpingopharyngeus) are originea pe
cartilajul tubei auditive şi inserţia pe peretele lateral al faringelui. Este inervat de
plexul faringian, la fel ca şi muşchii constrictori.
Muşchiul palatofaringian (M. palatopharyngeus) a fost prezentat la muş-
chii palatului moale şi ai gâtlejului.

126
Vascularizaţia şi inervaţia faringelui.
Artera faringiană ascendentă (A. pharyngea ascendes) este principala
sursă de irigaţie a faringelui. Ea este a doua ramură a arterei carotide externe şi
vascularizează faringele prin ramuri faringiene ( Rr. pharyngeales).
A doua sursă arterială provine din artera maxilară (A. maxillaris), care este
ramură terminală a arterei carotide externe. Din artera maxilară provine artera ca-
nalului pterigoidian (A canalis pterygoidei) şi artera palatină descendentă (A.
palatina descendens), ambele dând ramuri faringiene (R. pharyngeus).
Venele faringiene (Vv. pharyngeae) formează plexul faringian (Plexus
pharyngeus), care se drenează în vena jugulară internă.
Limfaticele faringelui se adună în două grupuri de noduri retrofaringiene
(Nodi retropharyngealesi). Unul din aceste grupuri aparţine nodurilor profunde
(Nodi profundi) din grupul nodurilor cervicale anterioare (Nodi cervicales ante-
riores/colli anteriores), iar cel de al doilea grup aparţine nodurilor accesorii (Nodi
accessorii) din grupul nodurilor cervicale laterale (Nodi cervicales laterales colli
laterales).
Inervaţia parasimpatică a faringelui este asigurată de plexul faringian
(Plexus pharyngeus) o structură formată din: ramura faringiană (R. pharyngeus)
a nervului vag, şi ramurile faringiene (Rr. pharyngei) ale nervilor glosofaringian şi
laringian recurent.
Inervaţia simpatică provine din trunchiul simpatic, mai precis din ganglionul
cervical superior prin ramuri laringofaringiene (Rr. laryngopharyngei).

127
ESOFAGUL
(Oesophagus)

Esofagul (eng. esophagus, fr. œsophage, germ. Speiseröhre, mag. nyelő-


cső) este un organ muscular tubular, aflat inferior de faringe. El începe de la nive-
lul gâtului, străbate întregul torace şi se termină în partea superioară a abdomenu-
lui, unde se deschide în stomac. Prezintă trei părţi corespunzătoare segmentelor
corpului pe care le străbate.
Partea cervicală (Pars cervicalis/Pars colli) a esofagului este relativ scurtă
şi situată posterior de trahee, venind în contact nemijlocit cu aceasta. Este sepa-
rată de faringe, prin strâmtoarea faringoesofagiană (Constrictio pharyngoeso-
phagealis). Esofagul cervical nu are alte elemente distinctive.
Partea toracică (Pars thoracica) este partea principală a esofagului, care
este situată profund şi străbate mediastinul posterior. În partea superioară este si-
tuată posterior de trahee şi apoi de bronhia principală stângă, iar inferior este situ-
ată posterior de sacul pericardic, lateral dreapta de aorta toracică, cu care coboa-
ră paralel. Esofagul este fixat de bronhia principală stângă prin muşchiul bronho-
esofagian (M. bronchooesophageus) şi de pleura parietală stângă prin muşchiul
pleuroesofagian (M. pleurooesophageus), ambii muşchi fiind expansiuni ale tuni-
cii musculare a esofagului. Partea retrocardiacă a esofagului reprezintă ceva mai
mult de jumătate din porţiunea toracică. Cu puţin înainte de a trece prin diafragmă,
esofagul trece anterior de aortă.
Esofagul toracic prezintă două strâmtori. Cea superioară este situată la în-
tâlnirea cu bronhia principală stângă şi arcul aortei şi este numită strâmtoarea
părţii toracice (Constrictio partis thoracicae) sau strâmtoarea bronhoaortică
(Constrictio bronchoaortica). Cea de a doua strangulare a esofagului este pasajul
diafragmatic al acestuia, unde găsim strâmtoarea diafragmatică (Constrictio
phrenica/diaphragmatica). Între cele două porţiuni îngustate esofagul prezintă o
uşoară dilatare, nenominalizată şi este situat în partea dreaptă şi puţin anterior de
aorta toracică. În porţiunea inferioară esofagul toracic trece înaintea aortei toraci-

128
ce, o încrucişează la trecerea prin diafragmă şi apoi ajunge în partea stângă a
aortei abdominale.
Partea abdominală (Pars abdominalis) este cea mai mică parte a esofa-
gului. Este porţiunea cuprinsă între strâmtoarea diafragmatică şi cardia stomacului.
Structura esofagului. Esofagul prezintă la exterior o tunică seroasă (Tu-
nica serosa), sub care se află un strat subseros (Tela subserosa) subţire, apoi
adventicea (Tunica adventitia) şi tunica musculară (Tunica mscularis). Stratul
muscular al esofagului este suspendat anterior de cartilajul cricoid printr-un ten-
don cricoesofagian (Tendo cricooesophageus). Expansiuni ale acestui strat for-
meză muşchiul bronhoesofagian (M. bronchooesophageus) şi muşchiul pleu-
roesofagian (M. pleurooesophageus). Tunica musculară este separată de tunica
mucoasă prin stratul submucos (Tela submucosa). Spre interior esofagul prezin-
tă o tunică mucoasă (Tunica mucosa), care conţine numeroase glande esofagi-
ene (Glandulae oesophageae) şi pe secţiune transversală are o formă stelată. A-
ceastă formă este dată de plicile longitudinale ale mucoasei esofagiene. La for-
marea acestor plici longitudinale participă şi lama musculară a mucoasei (Lami-
na muscularis mucosae).
Vascularizaţia şi inervaţia esofagului. Esofagul este irigat segmentar de
ramuri esofagiene (Rr oesophageales). Partea cervicală primeşte ramuri din ar-
tera tiroidiană inferioară (A thyroidea inferior), ramură a trunchiului tirocervical
(Truncus thyrocervicalis). Partea toracală este vascularizată de ramuri directe din
aorta toracică ((Aorta thoracica), iar partea abdominală este irigată de ramuri din
artera gastrică stângă (A gastrica sinistra), ramură a trunchiului celiac.
Venele esofagiene (Vv. oesophageales) ale părţilor cervicală şi toracală
se varsă în vena brahiocefalică (V. brachicephalica) şi respectiv în sistemul ve-
nei azygos (V. azygos) ajungând în final în vena cavă superioară (V. cava supe-
rior). Deşi nenominalizate venele din porţiunea abdominală a esofagului sunt tri-
butare venei gastrice stângi (V. gastrica sinistra) şi prin aceasta sistemului venei
porte (V. portae hepatis). La joncţiunea toracoabdominală a esofagului se reali-
zează astfel o anastomoză portocavă superioară.

129
Anastomozele venoase esofagiene dilatate se numesc varice esofagiene şi pot cauza he-
moragii digestive superioare (HDS) masive.
Limfaticele sunt reprezentate în principal de nodurile limfatice juxtaeso-
fagiene (Nodi juxtaoesophageales), dar şi de nodurile traheobronhiale (Nodi
tracheobronchiales) şi nodurile prevertebrale (Nodi prevertebrales) ale grupului
de noduri limfatice toracale (Nodi lymphoidei thoracis).
Inervaţia parasimpatică a esofagului este realizată de nervul vag (N. va-
gus X), prin plexul esofagian (Plexus oesophageus) şi prin ramurile esofagiene
(Rr. oesophagei) ale nervului laringian recurent (N. laryngeus recurrens).
Inervaţia simpatică provine din trunchiul simpatic (Truncus sympaticus),
mai precis din ramurile esofagiene (Rr. oesophageales) ale ganglionilor tora-
cici (Ganglia thoracica). Acestea formează plexul esofagian (Plexus oesophageus).

STOMACUL
(Gaster)

Stomacul (eng. stomach, fr. estomac, germ. Magen, mag. gyomor) este un
organ muscular cavitar, fiind partea cea mai dilatată a tubului digestiv. Este situat
în continuarea esofagului şi se continuă cu duodenul. Este situat în etajul superior
al abdomenului şi este parţial adăpostit şi de osteotorace. La omul viu, forma sto-
macului (în imaginea radiologică) aminteşte de litera J, având o poziţie predomi-
nant verticală. La cadavru poziţia stomacului este predominant orizontală.

Configuraţie externă. Stomacul prezintă un perete anterior (Paries ante-


rior) şi un perete posterior (Paries posterior) separaţi de două margini numite
curburi. Stomacul este format din următoarele părţi:
- cardia (Cardia/Pars cardiaca) cuprinde orificiul de deschidere al esofagu-
lui în stomac numit orificiul cardial (Ostium cardiacum).
(gr. kardia = inimă) Terminologia histologică recomandă folosirea termenului de cardial cu
referire la cardia stomacului şi de cardiac cu referire la inimă
- fundul stomacului (Fundus gastricus) sau marea tuberozitate este porţi-
unea stomacului care depăşeşte în sus linia orizontală ce trece prin orificiul cardi-

130
ac. Porţiunea cea mai de sus a fundului stomacului este boltită şi se numeşte for-
nixul stomacului (Fornix gastricus). Fundul stomacului este despărţit de cardie
prin unghiul lui His 1 sau incizura cardiacă (Incisura cardialis).
- corpul stomacului (Corpus gatricus) este porţiunea relativ verticală a
stomacului, situată sub orizontala care trece prin orificiul cardiac. La nivelul corpu-
lui stomacului, în interior, lângă curbura mică, se găseşte canalul gastric (Cana-
lis gastricus) al lui Waldeyer 2, o zonă a mucoasei, care prezintă pliuri paralele cu
curbura mică, zonă considerată din punct de vedere funcţional ca prioritară în pa-
sajul gastric al alimentelor lichide şi semilichide.
- partea pilorică (Pars pylorica) este partea inferioară, relativ orizontală a
stomacului. Este separată de corpul stomacului printr-un şanţ situat pe curbura
mică şi numit incizura angulară (Incisura angularis).
Corespunzător incizurii angulare, pe curbura mare a stomacului se află mi-
ca tuberozitate, zona cea mai declivă a stomacului.
(gr. pyloros = paznicul porţii)
Partea pilorică este formată din antrul piloric (Antrum pyloricum) o porţiu-
ne infundibulară, care uneşte partea dilatată a corpului stomacului, cu porţiunea
relativ cilindrică a canaluilui piloric (Canalis pyloricum). Partea pilorică se termi-
nă cu porţiunea îngustată numită pilor (Pylorus), care se continuă cu duodenul.
Orificiul de deschidere al stomacului în duoden se numeşte orificiul piloric (Os-
tium pyloricum).
Curbura mică (Curvatura minor) este situată în dreapta şi uneşte cardia şi
pilorul pe un traseu curb şi scurt.
Curbura mare (Curvatura major) este situată spre stânga şi uneşte de a-
semenea cardia cu pilorul, dar de-a lungul unui traiect mult mai lung, care cuprin-
de şi fundul stomacului.

1
HIS Wilhelm senior (1831-1904) anatomist german de origine elveţiană.
2
von WALDEYER-Harz, Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist şi histolog
german.

131
Structura stomacului. Stomacul este acoperit la exterior de o tunică se-
roasă (Tunica serosa), care este reprezentată de peritoneul visceral. Sub aceasta
se află stratul subseros (Tela subserosa), un strat subţire care separă seroasă
de tunica musculară.
Tunica musculară (Tunica muscularis) este bine reprezentată la nivelul
stomacului fiind formată din mai multe straturi. La exterior găsim stratul longitu-
dinal (Stratum longitudinale), urmat de stratul circular (Stratum circulare), strat
care la nivelul pilorului formează muşchiul sfincter piloric (M. sphincter pylori-
cus). Cel mai intern găsim fibrele musculare oblice (Fibrae obliquae), care au o
dispoziţie discontinuă şi nu formează un strat muscular. Între tunica musculară şi
tunica internă se interpune un mic strat submucos (Tela submucosa).
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este situată intern şi are o structură
complexă. Mucoasa gastrică este relative groasă şi prezintă numeroase reliefuri.
Găsim astfel numeroase plici gastrice (Plicae gastricae) situate paralel cu curbu-
ra mică, în zona canalului gastric şi neregulate în restul corpului şi fundului stoma-
cului. Aceste plici sunt determinate de lama musculară a mucoasei (Lamina
muscularis mucosae) şi delimitează arii gastrice (Areae gastricae). Tot la nivelul
mucoasei găsim numeroase glande gastrice (Glandulae gastricae), depresiuni
gastrice (Foveolae gastricae) şi plici viloase (Plicae villosae).
Corespunzător incizurii cardiace la nivelul mucoasei se află un pliu numit
„valvula cardioesofagiană“ a lui Gubaroff 1.

Vascularizaţia şi inervaţia stomacului.


Vascularizaţia stomacului este reprezentată de două arcade situate la ni-
velul celor două curburi, dar şi de alte surse:
- artera gastrică stângă (A. gastrica sinistra) este ramură a trunchiului
celiac (Truncus coeliacus) şi este prezentă pe circa 2/3 superioare ale curburii
mici. Artera gastrică stângă este principala sursă de vascularizaţie a stomacului
irigând cea mai mare parte a pereţilor anterior şi posterior ai stomacului, fornixul
anterior şi aproape întreaga curbură mică.
1
GUBAROFF (Gubariov) Alecksandr Petrovici (1855-1931) anatomist şi obstetrician rus.

132
- artera gastrică dreaptă (A. gastrica dextra) este ramură a arterei hepa-
tice comune (A. hepatica communis) şi formează 1/3 inferioară a arcadei curburii
mici. Este o sursă secundară de vascularizaţie irigând o mică zonă suprapilorică.
- artera gastroepiplooică stângă (A. gastroomentalis sinistra) este ramu-
ră a arterei splenice (A. splenica/lienalis) şi participă la formarea arcadei curburii
mari. Irigă o zonă restrânsă în 1/3 mijlocie a curburii mari prin ramuri gastrice (Rr.
gastrici). Este de asemenea o sursă secundară de vascularizaţie.
- artera gastroepiplooică dreaptă (A. gastroomentalis dextra) este ramu-
ră a arterei gastroduodenale (A. gastroduodenalis) din artera hepatică comună.
Formează 1/2 inferioară a arcadei curburii mari. Este principala sursă de vascula-
rizaţie a curburii mari, pe care o irigă prin ramuri gastrice (Rr. gastrici).
- arterele gastrice scurte (Aa gastricae breves) şi artera gastrică poste-
rioară (A gastrica posterior) sunt ramuri ale arterei splenice (A. splenica/ lienalis)
şi irigă fornixul stomacului, mai ales posterior.
- artera frenică inferioară stângă (A. phrenica inferior sinistra) este ramu-
ră a aortei abdominale (Aorta abdominalis) şi irigă o mică zonă paracardială a
curburii mari.
Venele stomacului sunt tributare venei porte (V. portae hepatis). Venele
curburii mici: vena gastrică stângă (V. gastrica sinistra), vena gastrică dreaptă
1
(V. gastrica dextra) şi vena prepilorică (V. prepylorica) a lui Mayo se varsă di-
rect în trunchiul venei porte. Venele curburii mari se varsă în rădăcinile venei por-
te. Astfel vena gastroepiplooică dreaptă (V. gastroomentalis/gastroepiploica
dextra) se varsă în vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior), iar
vena gastroepiplooică stângă (V. gastroomentalis/gastroepiploica sinistra) şi
venele gastrice scurte (Vv. gastricae breves) în vena splenică (V. splenica/
lienalis).
Nodurile limfatice ale stomacului sunt dispuse de-a lungul curburilor aces-
tuia şi în jurul pilorului şi fac parte din nodurile limfatice viscerale (Nodi lymphoi-
dei viscerales) ale nodurilor limfatice abdominale (Nodi lymphoidei abdominis).
La nivelul curburii mici găsim nodurile limfatice gastrice drepte şi stângi (Nodi
1
MAYO Herbert (1796-1852 anatomist, fiziolog şi chirurg englez.

133
gastrici dextri/sinistri). Nodurile gastrice stângi formează uneori un inel limfatic
pericardiac (Anulus lymphaticus cardiae). La nivelul curburii mari găsim nodurile
gastroomentale drepte şi stângi (Nodi gastroomentales dextri/sinistri), iar la ni-
velul pilorului se află nodurile pilorice (Nodi pylorici).
Nodurile pilorice se subîmpart în nodul suprapiloric (Nodus suprapyloricus),
noduri subpilorice (Nodi subpylorici) şi noduri retropilorice (Nodi retropylorici).
Inervaţia parasimpatică secretorie a stomacului este asigurată de nervul
vag (N. vagus - X). La nivelul stomacului nervul vag este împărţit în două trunchiuri
vagale, anterior şi posterior. Trunchiul vagal anterior (Truncus vagalis anterior)
dă spre stomac ramuri gastrice anterioare (Rr. gastrici anteriores), dintre care
se individualizează nervul anterior al curburii mici (N. curvaturae minoris ante-
rior) sau nervul anterior al lui Latarjet 1. Tot din trunchiul vagal anterior se des-
prind şi ramuri hepatice (Rr. hepatici), care participă la inervaţia stomacului prin
ramura pilorică (R. pyloricus). Trunchiul vagal posterior (Truncus vagalis pos-
terior) emite spre stomac ramuri gastrice posterioare (Rr. gastrici posteriores),
dintre care se individualizează nervul posterior al curburii mici (N. curvaturae
minoris posterior) sau nervul posterior al lui Latarjet..
Stomacul are şi o inervaţie simpatică prin plexul gastric (Plexus gastrici),
parte componentă a plexului celiac (Plexus coeliacus), care conţine şi ganglionii
celiaci (Ganglia coeliaca) şi la nivelul căruia se termină nervii splanhnici toracici.

1
LATARJET André (1877-1947) anatomist francez.

134
INTESTINUL SUBŢIRE
(Intestinum tenue)

Intestinul subţire (eng. small intestine, fr. intestin grêle, germ. Dünndarm,
mag. vékonybél) este partea cea mai lungă a tubului digestiv. El se află în cavita-
tea peritoneală şi se întinde de la orificiul piloric până la valvula ileocecală. Este
un tub muscular, cu o lungime variabilă, cu limite destul de largi (3,5-7,5 m). La
cadavru, datorită relaxării musculaturii, lungimea măsurată a intestinului subţire
este mai mare decât la omul viu. Intestinul subţire este format din trei părţi: duo-
denul, jejunul şi ileonul. Dacă duodenul este fixat la peretele abdominal posterior,
restul intestinului subţire este fixat numai prin cele două extremităţi, având o mare
mobilitate, care-i permite prin încolăcire să ocupe un spaţiu relativ redus.

Structura peretelui intestinului subţire este unică şi se compune din


mai multe straturi. În structura peretelui intestinal găsim plexul enteral (Plexus
entericus), care aparţine părţii autonome a sistemului nervos periferic (Pars
autonomica systematis nervosa peripherici). Acest plex este format din mai multe
componente, care asigură motilitatea autonomă a intestinului şi vor fi amintite la
locul respectiv
- tunica seroasă (Tunica serosa) situată la exterior este reprezentată de
peritoneul visceral, care înconjoară intestinul şi-l fixează de peretele posterior al
cavităţii peritoneale prin mezenter.
- stratul subseros (Tela subserosa) este format din ţesut conjunctiv lax,
mai bogat la nivelul inserţiei mezenterului. Conţine plexul subseros (Plexus sub-
serosus), component al plexului enteral.
- tunica musculară (Tunica muscularis) este formată din două straturi mus-
culare, între care există plexul mienteric (Plexus myentericus) al lui Auerbach 1,
care este component al plexului nervos enteric. Clasic există un strat longitudinal
extern şi altul circular intern, dar în mod real tunica musculară este formată din
două straturi spiralate, cu spirale mai laxe extern şi mai strânse intern:

1
AUERBACH Leopold (1828-1897) neurolog german.

135
- stratul circular intern (Stratum circulare/helicoidale brevis gradus),
acest strat determină la nivelul mucoasei plicile circulare (Plicae circula-
res) numite şi valvule conivente, vizibile pe faţa internă a intestinului.
1
Valvulele conivente au fost descrise de Kerckring şi lipsesc în
ileonul terminal.
Conivent = care tinde să se unească.
- stratul longitudinal extern (Stratum longitudinale/helicoidale lon-
gi gradus),
- stratul submucos (Tela submucosa) este format din ţesut conjunctiv lax
şi conţine plexul submucos (Plexus submucosus) al lui Meissner 2, component
şi el al plexului enteral.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) care prezintă la suprafaţă numeroase
prelungiri digitiforme, specifice intestinului subţire, numite vilozităţi intestinale
(Villi intestinales). Vilozităţile intestinale sunt mai înalte şi mai dese în duoden şi
mai rare şi mai mici în ileon. În structura mucoasei intestinale mai găsim:
- lama musculară a mucoasei (Lamina muscularis mucosae) adap-
tează lumenul intestinal la conţinut şi trimite prelungiri spre axul vilozităţilor
intestinale.
- criptele sau glandele intestinale (Crypta/Glandula intestinalis),
sunt glande tubulare cunoscute şi sub numele de „criptele lui Lieberkühn 3“,
care secretă sucul intestinal. Glandele intestinale sunt de două feluri:
- celule caliciforme (Exocrinocytus caliciformis) – secretă
mucus,
4
- celule Paneth (Cellula panethensis/Exocrinocytus cum
granulis acidofilicis) sau celule Davidoff 5 secretă lizozim.

1
KERCKRING Theodor (1640-1693) medic olandez.
2
MEISSNER Georg (1829-1905) anatomist, histolog şi fiziolog german.
3
LIEBERKÜHN Johann Nathanael (1711-1756) medic şi anatomist german.
4
PANETH Joseph (1857-1890) fiziolog austriac.
5
von DAVIDOFF (Davidov) M. (?-1904) histolog german.

136
- noduli limfatici solitari (Nodulus lymphoideus solitarius) sunt ab-
senţi la nivelul duodenului, rari la nivelul jejunului şi numeroşi spre ileonul
terminal,
- noduli limfatici agregaţi (Noduli lymphoidei aggregate) sunt aglo-
merări de noduli limfatici, care formează zone compacte, cu extindere ma-
re, de peste 10 cm, numite şi plăcile lui Peyer 1. Aceste plăci sunt caracte-
ristice ileonului.

DUODENUL
(Duodenum)

Duodenul (eng. duodenum, fr. duodénum, germ. Duodenum, mag. patkóbél)


este prima parte a intestinului subţire. Duodenul continuă stomacul de la nivelul
pilorului şi se continuă cu jejunul la nivelul flexurii duodenojejunale. Este un organ
situat în cea mai mare parte retroperitoneal, cu excepţia primei porţiuni, care este
intraperitoneală. Din punct de vedere embriologic, poziţia retroperitoneală a duo-
denului este secundară. Porţiunea intraperitoneală se află în etajul supramezoco-
lic al cavităţii peritoneale. Împreună cu pancreasul, duodenul este situat într-o
„zonă de tranziţie“.
Zona de tranziţie duodenopancreatică face legătura dintre structurile retro-
peritoneale şi cele intraperitoneale, în special supramezocolice, fără a fi însă no-
minalizată ca atare.
Denumirea duodenului este în legătură cu lungimea sa apreciată la 12 lă-
ţimi de deget (25-30 cm).
(lat. duodecim = doisprezece)

Configuraţie externă. Duodenul are de regulă o formă de potcoavă, în


concavitatea căreia se găseşte capul pancreasului. Clasic este format din patru
părţi, la care se adaugă încă una. Părţile sunt separate de flexurile duodenului.
Duodenul poate avea şi alte forme asemănătoare cu literele U sau V.

1
PEYER Johann Konrad (1652-1712) anatomist elveţian

137
Partea superioară (Pars superior) este prima parte a duodenului şi singu-
ra porţiune intraperitoneală. Se mai numeşte D I. Pe imaginea radiologică este
uşor de recunoscut prezentându-se ca o porţiune dilatată numită bulb duodenal
(Ampulla/ Bulbus), care contrastează cu îngustarea pilorică. La cadavru, partea
superioară prezintă o dilatare mult mai ştearsă.
Flexura duodenală superioară (Flexura duodeni superior) separă partea
superioară de partea descendentă a duodenului. Este situată subhepatic şi face
trecerea între partea intraperitoneală şi cea retroperitoneală a duodenului.
Partea descendentă (Pars descendens) numită şi D II coboară vertical,
paramedian drept, retroperitoneal, prerenal. Este porţiunea în care se deschid
canalele pancreatice şi coledocul. Rădăcina mezocolonului transvers traversează
orizontal această porţiune a duodenului.
Flexura duodenală inferioară (Flexura duodeni inferior) separă partea
descendentă, de partea orizontală a duodenului. Are o angulaţie mai ştearsă, în
comparaţie cu flexura superioară.
Partea orizontală sau inferioară (Pars horizontalis/inferior) numită şi D III
traversează anterior vena cavă inferioară şi aorta abdominală. Este partea traver-
sată anterior, oblic, de rădăcina mezenterului, care se prelungeşte şi pe partea
ascendentă. Uneori poate fi mai scurtă, când duodenul are forma literei V. Aceas-
tă parte se continuă fără o limită precisă cu partea ascendentă.
Partea ascendentă (Pars ascendens) numită şi D IV este situată anterior
de aorta abdominală şi posterior de vasele mezenterice superioare cuprinse în
mezenter. Se termină la flexura duodenojejunală.
Flexura duodenojejunală (Flexura duodenojejunalis) face trecerea dintre
duoden şi jejun. La acest nivel, de trecere dintre spaţiul retroperitoneal şi cavitatea
peritoneală găsim un orificiu delimitat de două plici peritoneale:
- plica duodenală superioară (Plica duodenalis superior/Plica duodeno-
jejunalis), care delimitează împreună cu peritoneul parietal şi recesul duodenal
superior (Recessus duodenalis superior),

138
- plica duodenală inferioară (Plica duodenalis inferior/Plica duodenomeso-
colica), care şi ea la rândul ei delimitează recesul duodenal inferior (Recessus
duodenalis inferior).
Fără a fi o parte propriu-zisă, partea ascunsă a duodenului (Pars tecta
duodeni) se referă la porţiunea posterioară a părţilor retroperitoneale, care este
1
suspendată posterior prin lama de coalescenţă a lui Treitz (M. suspensorius
duodeni/Lig. suspensorium duodeni), o structură musculară sau ligamentară, care
fixează flexura duodenojejunală la stâlpul drept al diafragmei. Lama lui Treitz este
mai bine reprezentată în apropierea flexurii duodenojejunale şi formată din două
părţi:
- partea frenicoceliacă (Pars phrenicocoeliaca),
- partea celiacoduodenală (Pars coeliacoduodenalis).
(lat. tectus -a-um = acoperit, ascuns, învăluit)

Configuraţia internă. La nivelul mucoasei duodenale, pe lângă plicile cir-


culare descrise la structura peretelui intestinal, mai găsim o plică verticală, denu-
mită plica longitudinală duodenală (Plica longitudinalis duodeni). Această plică,
este situată pe curbura mică a duodenului, este determinată de coledoc şi canalul
pancreatic principal, fiind mai proeminentă inferior, unde se termină cu tuberculul
lui Vater 2 sau papila duodenală mare (Papilla duodenalis major). Prin papila du-
odenală mare se deschid în duoden coledocul şi canalul pancreatic principal. La
circa 3 cm superior de tuberculul lui Vater, la extremitatea superioară a plicii longi-
tudinale se află papila duodenală mică (Papilla duodenalis minor), prin care se
deschide canalul pancreatic accesor.

1
TREITZ Wenzel (1819-1872) anatomopatolog ceh.
2
VATER Abraham (1684-1751) anatomist german.

139
Vascularizaţia şi inervaţia duodenului.
Vascularizaţia duodenului este în strânsă legătură cu cea a pancreasului şi
este asigurată din mai multe surse.
Duodenul are o vascularizaţie comună cu a capului pancreasului. Pentru du-
oden avem ramuri duodenale (Rr. duodenales), ce provin din cele două arcade
pancreaticoduodenale (anterioară şi posterioară), care la rândul lor sunt formate
din:
- artera pancreaticoduodenală superioară posterioară (A. pancreatico-
duodenalis superior posterior) şi artera pancreaticoduodenală superioară ante-
rioară (A. pancreaticoduodenalis superior anterior), ramuri ale arterei gastroduo-
denale (A. gastroduodenalis) din artera hepatică comună (A. hepatica communis),
- artera pancreaticoduodenală inferioară (A. pancreaticoduodenalis infe-
rior), ramură a arterei mezenterice superioare (A. mesenterica superior) şi care
se divide în două ramuri: anterioară (R. anterior) şi posterioară (R. posterior).
Venele duodenului sunt tributare venei porte. Ele nu sunt la fel de bine
reprezentate ca şi arterele şi se varsă în două colectoare principale:
- vena pancreaticoduodenală superioară posterioară (V. pancreatico-
duodenalis superior posterior) este tributară direct trunchiului venei porte (V.
portae hepatis),
- venele pancreaticoduodenale (Vv. pancreaticoduodenalis) se varsă în
vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior),
Limfaticele sunt reprezentate de nodurile pancreaticoduodenale (Nodi
pancreaticoduodenales), care sunt şi ele superioare (Nodi superiores) şi infe-
rioare (Nodi inferiores) şi sunt situate între duoden şi capul pancreasului, de-a
lungul arcadelor venoase. Toate aceste noduri aparţin nodurilor limfatice abdo-
minale (Nodi limphoidei abdominis).
Nervii duodenului, nenominalizaţi, provin din ramurile celiace (Rr. coeli-
aci) ale trunchiului posterior al vagului (Truncus vagalis posterior), din plexul
celiac (Plexus coeliacus) şi din nervii splanhnici mari (N. splanchnicus major),
care provin din lanţul simpatic toracal.

140
JEJUNUL şi ILEONUL
(Jejunum) (Ileum)

Introducere. Jejunul şi ileonul aparţin intestinului subţire şi au o formă ci-


lindrică. Jejunul continuă duodenul de la flexura duodenojejunală şi se continuă cu
ileonul, care se termină la nivelul cecului cu orificiul ileal.
Atât jejunul cât şi ileonul prezintă numeroase curburi, numite anse intesti-
nale. Ambele sunt legate de peretele abdominal posterior prin mezenter (din acest
motiv se mai numesc intestin mezenterial), o structură care permite o mare mobili-
tate anselor intestinale, spre deosebire de duoden care este relativ fix.
Jejunul (eng. jejunum, fr. jéjunum, germ. Jejunum (Leerdarm), mag. éhbél)
are ansele situate predominant orizontal şi spre stânga, are un diametru mai mare
(3 cm), dar este mai scurt (2/5 din lungimea intestinului mezenterial), are o muscu-
latură mai puternică, o mucoasă cu mai multe plici circulare, dar nu are noduli lim-
fatici agregaţi. Jejunul are o vascularizaţie mai bună.
Ileonul (eng. ileum, fr. iléon, germ. Ileum (Hüftdarm), mag. csípőbél) are an-
sele predominant verticale, are un diametru mai mic (2,5 cm), însă este mai lung
(3/5 din total). Nodulii limfatici agregaţi sau plăcile Peyer sunt elemente caracteris-
tice ileonului. Ileonul este adăpostit în mare parte de oasele iliace (Os ilium/Ilium)
de unde îi vine şi denumirea.
La jejun nu se descriu formaţiuni anatomice, iar la ileon se descrie partea
terminală (Pars terminalis), o ansă orizontală, care se deschide în cec şi care are
o patologie comună cu cecul şi apendicele.
(lat jejuno adv. = fără amănunte)
Uneori la nivelul ileonului există un diverticul ileal (Diverticulum ilei) des-
1
cris de Meckel şi care reprezintă un vestigiu al canalului vitelin (Vestigium
ductus vitellini), canalul care uneşte ileonul de ombilic şi care mai este numit canal
omfaloenteric.
Vascularizaţia arterială este asigurată de artera mezenterică superioară
(A. mesenterica superior) situată în mezenter, din care se desprind: arterele jeju-

1
MECKEL Johann Friedrich cel tânăr(1781-1833) anatomist, anatomopatolog, chirurg şi
obstetrician german.

141
nale (Aa. jejunales), arterele ileale (Aa. Ileales) şi artera ileocolică (A. ileocolica),
care participă la vascularizaţia porţiunii terminale a ileonului, prin ramura ileală
(R. ilealis). La nivelul mezenterului, aceste ramuri realizează numeroase anasto-
moze numite arcade vasculare. Aceste arcade sunt dispuse pe 3-4 nivele, fiind
mai bine reprezentate la nivelul jejunului.
Această dispoziţie permite extirparea oricărui segment al intestinului subţire, fără compro-
miterea vasculară a zonelor învecinate.
Venele sunt tributare sistemului port prin intermediul venei mezenterice
superioare (V. mesenterica superior), care de asemenea se află în mezenter. Ve-
na mezenterică superioară adună sângele din venele jejunale (Vv. jejunales), din
venele ileale (Vv. ileales) şi din vena ileocolică (V. ileocolica).

INTESTINUL GROS
(Intestinum crassum)

Intestinul gros (eng. large intestine (large bowel), fr. gros intestin, germ.
Dickdarm, mag. vastagbél) este ultima parte a tubului digestiv. El continuă intesti-
nul subţire de la valva ileocecală şi se află în cea mai mare parte în cavitatea peri-
toneală. Ultima porţiune străbate perineul posterior şi se deschide la exterior prin
anus. Este un tub muscular, cu numeroase boselări şi ştrangulări, la care se ada-
ugă prezenţa caracteristică a teniilor. Are o lungime de peste 150 cm. şi un dia-
metru variabil descrescător, de la circa 7-8 cm la 3-3,5 cm. Este format din cec,
colon, rect şi canalul anal. Colonul, la rândul lui este format din: colon ascendent,
colon transvers, colon descendent şi colon sigmoid. Raporturile cu peritoneul sunt
diferite şi vor fi tratate la fiecare segment.
(lat. crassus gros)

Structura peretelui intestinului gros este asemănătoare cu cea a intesti-


nului subţire, deşi aspectul exterior este complet diferit. Intestinul gros prezintă con-
centrări ale stratului muscular sub forma a trei benzi longitudinale, caracteristice
cecului şi colonului şi numite tenii, între care se află nişte porţiuni convexe, bose-

142
late, numite haustre, despărţite de şanţuri transversale. De asemenea la nivelul
suprafeţei seroase găsim nişte prelungiri adipoase numite ciucuri epiploici.
Găsim aceleaşi straturi amintite le intestinul subţire: tunica seroasă, stratul
subseros, tunica musculară, stratul submucos şi tunica mucoasă.
Deosebirea esenţială faţă de intestinul subţire este în structura tunicii mus-
culare (Tunica muscularis), care nu mai este formată din fibre spiralate. Aceasta
este formată însă tot din două straturi: longitudinal (Stratum longitudinale) şi cir-
cular (Stratum circulare. Stratul longitudinal este condensat în cele trei tenii.
De asemenea în structura peretelui intestinului gros găsim şi plexul enteral,
care aparţine părţii autonome a sistemului nervos periferic.
La nivelul apendicelui, cecului şi a colonului ascendent se găsesc exocri-
nocite cu granule acidofile sau celulele granulare ale lui Paneth 1 (Celulla pa-
nethensis/Exocrinocytus cum granulis acidophilis).

CECUL
(Caecum)

Cecul (eng. cecum, fr. cæcum, germ. Blinddarm, mag. vakbél) este prima
porţiune a intestinului gros. Este situat în fosa iliacă dreaptă, inferior de ultima ansă
ileală. Este porţiunea cea mai dilatată a intestinului gros. Este de forma unui sac,
închis (orb) inferior, cu dimensiuni de circa 7/7 cm. Este o porţiune relativ mobilă a
intestinului gros, care se continuă superior cu colonul şi are ataşat apendicele
vermiform. Cecul se mai numeşte tiflon.
(lat caecus-a-um adj. = orb, ascuns) (gr. typhlos = orb)
Configuraţie externă. Cecul ca şi colonul prezintă la exterior trei benzi lon-
gitudinale numite tenii (Taenia coli). Acestea pornesc din zona de implantare a
apendicelui, au un traiect iniţial divergent pe partea inferioară a cecului pentru a
se dispune apoi în vârfurile unui triunghi înscris în cerc (cercul fiind cecul, respectiv
colonul). Cele trei tenii sunt denumite după raporturile nemijlocite pe care le au.
La nivelul cecului teniile sunt dispuse astfel:

1
PANETH Joseph (1857- 1890) fiziolog austriac.

143
- tenia liberă (Taenia libera) este situată anterior aproximativ în mijlocul
feţei anterioare. Această tenie se numeşte liberă pentru că de ea nu aderă nici o
structură.
- tenia mezocolică (Taenia mesocolica) este situată posteromedial. Pe
această tenie se prind mezourile colonului (acolo unde există).
- tenia omentală (Taenia omentalis) este situată posterolateral. Pe aceas-
tă tenie, la nivelul colonului transvers, se prinde omentul mare.
(lat. taenia-ae = panglică)
Între cele trei tenii cecul prezintă boselări numite haustre (Haustra coli)
separate de plici semilunare (Plicae semilunares coli). La nivelul teniilor şi în pli-
cile semilunare se găsesc nişte prelungiri digitiforme, de culoare galbenă, formate
din ţesut adipos şi numite ciucuri epiploici (Appendices omentales/adiposae coli/
epiploicae).
(lat. haustra-orum = căuşele de la roata întrebuinţată pentru scos apa din corăbii)
Configuraţie internă. Pe peretele medial al cecului, la limita cu colonul se
observă o proeminenţă numită papila ileală (Papilla ilealis) la nivelul căreia se
găseşte orificiul de deschidere al ileonului (Ostium ileale). Acest orificiu a fost
1
descris de Bauhin sub denumirea de valvă ileocecală sau valvă ileală, fiind
format din două pliuri asemănătore unor valve numite margini:
- marginea superioară (Labrum ileocolicum/superius),
- marginea inferioară (Labrum ileocaecale/inferius).
(lat. labrum-i = buză, margine).
Terminologia nu reţine termenul de valvă pentru acest orificiu.
Cele două margini se unesc lateral într-un pliu unic numit frâul orificiului
ileal (Frenulum ostii ilealis). Inferior de orificiul ileal se află orificiul apendicelui
vermiform (Ostium appendicis vermiformis).
Terminologia anatomică nu reţine nici aici termenul de valvă pentru pliul
inconstant, care delimitează acest orificiu şi care a fost descris de Gerlach 2.

1
BAUHIN Gaspard (1560-1624) anatomist şi botanist elveţian. Tată francez.
2
GERLACH Andreas Christian (1811-1877) medic veterinar german.

144
APENDICELE VERMIFORM
(Appendix vermiformis)

Apendicele vermiform (eng. vermiform appendix, fr. appendice vermicu-


laire, germ. Appendix vermiformis (Wurmfortsatz), mag. féregnyúlvány) este un
segment rudimentar al tubului digestiv, care datorită prezenţei masive de noduli
limfatici agregaţi (Noduli lyphoidei aggregati), poate fi considerat ca făcând parte
şi din sistemul limfoid. Este un organ cilindric, curbat, ataşat de cec. Are o lungime
de 6-12 cm şi un diametru de circa 5-8 mm. Poziţia apendicelui faţă de cec este
foarte variabilă şi va fi detaliată la topografia regiunii.

Vascularizaţia cecului şi apendicelui. Sângele arterial vine prin artera


ileocolică (A. ileocolica) ramură a arterei mezenterice superioare (A. mesente-
rica superior). Artera ileocolică înainte de a se împărţi într-o ramură ileală (R. ile-
alis) şi una colică (R. colicus) trimite trei artere spre cec şi apendice: artera ceca-
lă anterioară (A. caecalis anterior), artera cecală posterioară (A. caecalis pos-
terior) şi artera apendiculară (A. appendicularis). Artera apendiculară este ramu-
ră separată sau provine din artera cecală posterioară. Ea pătrunde în mezoapen-
dice şi irigă apendicele vermiform. Singura venă nominalizată este vena apendi-
culară (V. appendicularis), care se varsă în vena ileocolica (V. ileocolica) şi apoi
prin vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior) ajunge în vena portă.
La nivelul cecului şi apendicelui există o bogată reţea limfatică, care cuprin-
de numeroase noduri şi noduli. Găsim aici nodurile ileocolice (Nodi ileocolici),
nodurile prececale (Nodi precaecales) şi retrocecale (Nodi retrocaecales), dar şi
nodurile apendiculare (Nodi appendiculares), toate aparţinând de nodurile me-
zenterice superioare (Nodi mesenterici superiors). Aşa cum am mai amintit la ni-
velul apendicelui găsim şi noduli limfatici agregaţi (Noduli lymphoidei aggregati
appendices vermiformis) structuri histologice caracteristice sistemului limfoid
(Systema lymphoideum).
Apendicelui i s-a dat din acest motiv şi numele de „amigdală abdominală“.

145
COLONUL
(Colon)

Colonul (eng. colon, fr. côlon, germ. Colon (Grimmdarm), mag. vastagbél)
este format din mai multe segmente aşezate în jurul intestinului subţire pe care îl
încadrează, de aici şi denumirea de cadru colic. Segmentele sunt separate de an-
gulaţii ale colonului. Colonul începe de la joncţiunea ileocecală şi se continuă cu
rectul. Are o lungime de circa 1,50 m şi un calibru diferit (mai mare iniţial, unde
are circa 5 cm şi descreşte la jumătate, în porţiunea terminală). Aspectul exterior
este cel descris la cec.
Teniile amintite la cec, datorită angulărilor repetate îşi modifică poziţia rela-
tivă. Această poziţie o vom aminti la fiecare segment. Între cele trei tenii colonul
prezintă boselări numite haustre (Haustra coli) separate de plici semilunare (Pli-
cae semilunares coli). La nivelul teniilor şi în plicile semilunare se găsesc nişte
prelungiri digitiforme, de culoare galbenă, formate din ţesut adipos şi numite ciu-
curi epiploici (Appendices omentales adiposae coli/epiploicae).
Colonul este format din patru segmente, separate de trei flexuri, dintre ca-
re numai primele două sunt nominalizate:

Colonul ascendent (Colon ascendens) este situat pe flancul drept al cavi-


tăţii peritoneale. Este cel mai scurt (sub 20 cm lungime), dar are calibrul cel mai ma-
re (mai mic însă decât cecul). Este un organ mezoperitoneal (acoperit de peritone-
ul visceral pe trei laturi) şi fixat de peretele abdominal posterior şi de spaţiul retro-
peritoneal (extremitatea inferioară a rinichiului drept) prin lama de coalescenţă
(fascia) Toldt 1.
Foarte rar colonul ascendent poate avea un mezou numit mezocolon
ascendent (Mesocolon ascendens).
Poziţia teniilor colonului ascendent este aceeaşi ca la cec.

1
TOLDT Karl (1840-1920) anatomist austriac.

146
Flexura colică dreaptă (Flexura coli dextra/hepatica) separă colonul as-
cendent de segmentul următor, colonul transvers. Această flexură vine în contact
cu faţa viscerală a lobului drept al ficatului.
La acest nivel poate exista ligamentul hepatocolic (Lig. hepatocolicum),
care aparţine omentului mic.

Colonul transvers (Colon transversum) este segmentul cel mai lung al


colonului (circa 50 cm) şi cel mai mobil. Se întinde transversal între flexura colică
dreaptă şi flexura colică stângă, în jumătatea superioară a cavităţii abdominale.
Colonul transversal este mai lung decât distanţa dintre cele două flexuri, astfel el
prezintă o curbură cu concavitatea în sus. Este un organ intraperitoneal fixat de
peretele posterior prin mezocolonul transvers (Mesocolon transversum).
Datorită poziţiei transversale, se schimbă şi poziţia relativă a teniilor. Astfel
tenia liberă devine anteroinferioară, tenia mezocolică devine posterioară, iar tenia
omentală devine anterosuperioară.
Este segmentul caracteristic pentru denumirea teniilor.

Flexura colică stângă (Flexura coli sinistra/splenica) separă colonul trans-


vers de colonul descendent. Flexura colică stângă este situată mai sus decât cea
dreaptă şi se face într-un unghi mai ascuţit. Această flexură vine în contact cu ex-
tremitatea inferioară a splinei. Flexura splenică este fixată de polul inferior al spli-
nei prin ligamentul splenocolic (Lig. splenocolicum), care este o parte a omen-
tului mare.

Colonul descendent (Colon descendens) este situat pe flancul stâng al


cavităţii peritoneale, este ceva mai lung decât cel ascendent (circa 20-25 cm), are
un calibru mai redus şi este tot un organ mezoperitoneal, ca şi colonul ascendant.
Este fixat de peretele abdominal posterior prin fascia Toldt 1 şi poate avea uneori
mezou, numit mezocolon descendent (Mesocolon descendens). Colonul descen-

1
TOLDT Karl (1840-1920) anatomist austriac.

147
dent se continuă cu colonul sigmoid, printr-o angulaţie ştearsă, nenominalizată.
Limita dintre ele este dată de originea mezocolonului sigmoid.
Teniile colonului descendent sunt asemănătoare cu cele de la colonul as-
cendent.

Colonul sigmoid (Colon sigmoideum) este ultimul segment al colonului.


Este situat în partea inferioară a cavităţii peritoneale, în fosa iliacă stângă, dar pă-
trunde şi în bazin. Din acest motiv se mai numeşte colon ileopelvian. Este un seg-
ment relativ lung (circa 45 cm) şi mobil datorită prezenţei mezocolonului sigmo-
id (Mesocolon sigmoideum).
Din punct de vedere structural, colonul sigmoid are un calibru mai uniform,
cu haustre şi plici semilunare mai şterse, are mai mulţi ciucuri epiplooici, dar are
numai două tenii (anterioară şi posterioară) şi acestea mai şterse. Tenia anterioa-
ră este continuarea teniei libere, iar cea posterioară este continuarea teniei mezo-
colice.
Denumirea de sigmoid provine de la litera grecească ( ς = sigma), deşi rădăcina mezocolo-
nului sigmoid aminteşte mai mult de litera N (italic).

Vascularizaţia colonului este asigurată din mai multe surse, care provin
din aorta abdominală. Diferitele artere se anastomozează între ele formând o ar-
cadă vasculară.
Principala sursa este artera mezenterică superioară (A. mesenterica su-
perior), care participă la vascularizarea colonului prin:
- artera ileocolică (A. ileocolica), prin ramura sa colică (R. colicus), care
vascularizează porţiunea incipientă a colonului ascendent,
- artera colică dreaptă (A. colica dexter) pentru restul colonului ascendent,
- artera flexurii drepte (A. flexurae dextrae) pentru flexura dreaptă,
- artera colică medie (A. colica media) pentru 2/3 drepte ale colonului trans-
vers. Artera colică medie formează împreună cu prima ramură a arterei mezente-

148
rice inferioare, artera marginală a colonului (A. marginalis coli/juxtacolica/ Arcus
marginalis coli) sau arcada lui Riolan 1.
Ramurile următoare provin din artera mezenterică inferioară (A. mesen-
terica inferior) şi anume:
- artera ascendentă (A. ascendens) pentru 1/3 stângă a colonului trans-
vers. Această arteră poate fi separată sau ramura arterei colice stângi.
- artera colică stângă (A. colica sinistra) pentru colonul descendent,
- arterele sigmoidiene (Aa. sigmoideae) sunt în număr de două sau trei,
multiplu ramificate şi care se îndreaptă spre colonul sigmoid.
Venele sunt tributare sistemului port. Ele sunt în general omonime arterelor.
Nu sunt nominalizate corespondenţe venoase pentru artera flexurii drepte
sau pentru artera ascendentă.
Limfaticele sunt bine reprezentate de nodurile mezocolice (Nodi mesoco-
lici), care aparţin nodurilor mezenterice superioare (Nodi mesenteici superiores)
şi de nodurile sigmoide (Nodi sigmoidei), care aparţin nodurilor mezenterice
inferioare (Nodi mesenterici inferiores). Dintre nodurile mezocolice amintim no-
durile paracolice (Nodi paracolici) şi nodurile colice drepte, medii şi stângi (No-
di colici dextri/medii/ sinistri).

1
RIOLAN Jean (1577-1657) anatomist şi istoric al medicinei francez.

149
RECTUL şi CANALUL ANAL
(Rectum) (Canalis analis)

Rectul (eng. rectum, fr. rectum, germ. Mastdarm, mag. végbél) continuă
colonul, fiind ultimul segment al intestinului gros. Stăbate bazinul şi perineul, pentru
a se deschide la exterior prin canalul anal.
Clasic, când vorbim de rect ne referim atât la ampula rectală sau segmen-
tul pelvin, cât şi la canalul anal sau segmentul perineal. Terminologia actuală face
distincţie între rect şi canalul anal. Rezultă că în accepţiunea actuală rectul se
referă numai la segmentul pelvin, deci la ampula rectală (Ampulla recti). Ampula
rectală este separată de canalul anal prin joncţiunea anorectală (Junctio ano-
rectalis). La acest nivel se inseră muşchiul puborectal (M. puborectalis), parte
componentă a muşchiului ridicător anal (M. levator ani). Deşi este relativ scurt,
canalul anal are o structură şi o configuraţie internă complexă.
Rectul este considerat cel mai drept segment al intestinului şi de aici şi
denumirea lui. Cu toate acestea rectul este un organ care se caracterizează prin
flexurile sale.
(lat. rectum – i = linie dreaptă)
Configuraţie externă. Rectul prezintă o curbură în plan sagital cu conca-
vitatea anterior, care urmează curbura sacrului şi se numeşte flexura sacrală
(Flexura sacralis). În plan frontal rectul prezintă mai multe flexuri laterale (Flexu-
rae laterales):
- flexura superioară laterală (Flexura superodextra lateralis/superior late-
ralis), o flexură cu convexitatea spre dreapta,
- flexura intermediară laterală (Flexura intermediosinistra lateralis/inter-
media lateralis), o curbură cu convexitatea spre stânga,
- flexura inferioară laterală (Flexura inferodextra lateralis/inferior lateralis)
care şi ea are convexitatea spre dreapta.

Canalul anal (eng. anal canal, fr. canal anal, germ. Analkanal, mag. végbél)
are o formă uşor curbată numită flexura perineală (Flexura anorectalis/perinealis),
care este de sens opus flexurii sacrale a ampulei rectale.

150
Configuraţie internă. Ampula rectală prezintă trei plici transversale (Pli-
cae transversae recti), care proemină spre lumen şi care corespund peretelui o-
pus flexurilor laterale ale rectului. Aceste plici de formă semilunară sunt mai pro-
eminente când ampula rectală este goală şi sunt aşezate astfel:
- plica transversală superioară este situată pe peretele lateral stâng,
- plica transversală mijlocie este cea mai dezvoltată (poate acoperi până la
2
/3 din lumenul ampulei rectale), este situată pe peretele lateral drept (la 6-7 cm de
orificiul anal), corespunde flexurii intermediare stângi şi este cunoscută ca plica lui
Kohlrausch 1 sau valva lui Houston 2.
- plica transversală inferioară este situată tot pe peretele lateral stâng.
Canalul anal se caracterizează prin trei zone distincte:
- zona colorectală (Zona colorectalis) situată între flexura anorectală şi li-
nia supratranziţională (Linea supratransitionalis) este caracterizată prezenţa a 8-
10 plici longitudinale numite coloanele anale (Columnae anales) ale lui Morgagni 3,
care separă nişte şanţuri paralele numite sinusuri anale (Sinus analis/Crypta a-
nalis). Coloanele anale sunt mai proeminente inferior, unde se unesc formând niş-
te plici semilunare numite valvulele anale (Valvulae anales) ale lui Ball 4.
- zona de tranziţie anală (Zona transitionalis analis) situată între linia su-
pratranziţională şi linia dinţată sau linia pectinată (Linea dentata/pectinata) este
formată din mai multe tipuri de epiteliu, dar predomină cel numit de tranziţie. Linia
dinţată este situată inferior de valvulele anale şi corespunde unei creaste relativ
ştearse numită pecten anal (Pecten analis) sau zona hemoroidală.
(lat. pectin-inis = pieptene)
Zona hemoroidală este denumită astfel pentru anastomozele portocave,
care se formează aici şi prin dilatarea cărora se formează hemoroizii.
- zona scuamoasă (Zona squamosa analis) situată între linia dinţată şi
joncţiunea dintre canalul anal şi piele (Jontio analis cum cute vera) este forma-
tă din piele modificată, necheratinizată.

1
KOHLRAUSCH Otto Ludwig Bernhard (1811-1854) anatomist şi fiziolog german.
2
HOUSTON John (1802-1845) anatomist nord irlandez.
3
MORGAGNI Giovanni Battista (1682-1771) anatomist italian.
4
BALL Charles (1851-1916) chirurg irlandez.

151
Ultima formaţiune înainte de anus (Anus) este şanţul intersfincterian
(Sulcus intersphinctericus), care corespunde zonei de demarcaţie dintre porţiunile
inferioare ale muşchilor sfincter anal intern şi sfincter anal extern.

Structura rectului şi a canalului anal cuprinde unele particularităţi:


- tunica seroasă (Tunica serosa) situată la exterior, este reprezentată de
peritoneul visceral, care acoperă jumătatea anterosuperioară a ampulei rectale,
după care se răsfrânge formând fundul de sac peritoneal al lui Douglas. Din punct
de vedere al relaţiilor cu peritoneul, ampula rectală este practic un organ retrope-
ritoneal. În rest ea este acoperită de o adventice, formată din ţesut conjunctiv lax,
care fixează rectul la pereţii bazinului.
- tunica musculară (Tunica muscularis) este foarte bine reprezentată la
acest nivel şi este din ce în ce mai groasă spre canalul anal. Este formată din:
- stratul longitudinal extern (Stratum longitudinale), care trimite fibre
musculare spre organele din jur formând următorii muşchi:
- muşchiul rectococcigian (M. rectococcygeus),
- muşchii anorectoperineali (Mm. anorectoperineales/rectoure-
thralis), care la rândul lor se împart în:
- muşchiul rectoperineal (M. rectoperinealis/rectourethralis
superior),
- muşchiul anoperineal (M. anoperinealis/rectourethralis infe-
rior).
- muşchiul rectovezical (M. rectovesicalis).
- stratul circular intern (Stratum circulare), care determină la nivelul
mucoasei plicile transversale
- tunica submucoasă (Tela submucosa) este format din ţesut conjunctiv
lax şi permite o mare mobilitate a mucoasei.
Mucoasa rectală poate prolaba (se poate exterioriza) prin orificiul anal sau
poate fi mobilizată în intervenţiile pentru hemoroizi.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) prezintă la suprafaţă plicile transver-
sale şi de asemenea noduli limfatici solitari (Noduli lymphoidei solitarii).

152
Structura canalului anal este caracterizată de prezenţa muşchilor sfincteri
anali şi de anastomozele portocave, pe care le vom aminti la vascularizaţie.
Muşchiul sfincter anal intern (M. sphincter ani internus) este un muşchi
circular relativ slab reprezentat, situat submucos, corespunzător pectenului anal
sau zonei hemoroidale.
Muşchiul sfincter anal extern (M. sphincter ani externus). este situat în
jurul celui intern, de care este separat printr-o fascie. Are o grosime importantă şi
structură mai complexă, fiind format din trei părţi:
- partea profundă (Pars profonda) serveşte ca inserţie pentru muşchiul
ridicător anal,
- partea superficială (Pars superficialis) corespunde aproximativ zonei
hemoroidale,
- partea subcutanată (Pars subcutanea) este situată sub pielea anusului.
Participă la formarea şanţului intersfincterian.

Vascularizaţia şi inervaţia rectului şi canalului anal.


Rectul şi canalul anal sunt irigate de arterele rectale sau hemoroidale, care
provin din mai multe surse şi se anastomozează între ele. Arterele rectală supe-
rioară şi mijlocie sunt pentru ampula rectală, iar artera rectală inferioară este pen-
tru canalul anal. Prezentăm pe scurt aceste artere:
- artera rectală superioară (A rectalis superior) provine din artera mezen-
terică inferioară (A. mesenterica inferior).
- artera rectală mijlocie (A. rectalis media) este ramură a arterei iliace
interne (A. iliaca interna),
- artera rectală inferioară (A. rectalis inferior) este ramură a arterei ruşi-
noase interne (A. pudenda interna), care la rândul ei este ramura arterei iliace in-
terne.
Venele se adună în plexul venos rectal (Plexus venosus rectalis). Din a-
cest plex pleacă vena rectală superioară (V. rectalis superior), care este tributa-
ră venei mezenterice inferioare (V. mesenterica inferior) şi deci venei porte.

153
Tot din plexul venos rectal pornesc şi venele rectale mijlocii (Vv. rectales
mediae), care drenează spre vena iliacă internă (V. iliaca interna) şi venele rec-
tale inferioare (Vv. rectales inferiors), care drenează spre vena ruşinoasă inter-
nă (V. pudenda interna) şi apoi tot în vena iliacă internă.
Vena iliacă internă este un afluent al venei cave inferioare şi deci plexul
venos rectal este o anastomoză portocavă inferioară, care se manifestă în condiţii
patologice prin dilatări venoase numite hemoroizi, care sunt mai accentuaţi în
zona hemoroidală a canalului anal.
Limfaticele sunt reprezentate de nodurile pararectale (Nodi pararectales/
anorectales), care aparţin nodurilor limfatice ale bazinului (Nodi lymphoidei
pelvis).
Inervaţia rectului şi a canalului anal este predominant simpatică vegetativă.
Astfel rolul major îl are plexul hipogastric inferior (Plexus hypogastricus inferior/
pelvicus), care aparţine părţii pelviene (Pars pelvica) a plexurilor viscerale. Plexul
hipogastric inferior este format din:
- plexul rectal mijlociu (Plexus rectalis medius) şi
- plexul rectal inferior (Plexus rectalis inferior), care emite pentru regiu-
nea anusului nervii anali superiori (Nn. anales superioris).
Există şi un plex rectal superior (Plexus rectalis superior), care aparţine
părţii abdominale (Pars abdominalis) a plexurilor viscerale.
Inervaţia parasimpatică este dată de ganglionii pelvini (Ganglia pelvica),
prin nervii splanhnici pelvini (Radix parasympathica/Nn. splanchnici pelvici).
Există şi o inervaţie senzitivă (cutanată), asigurată de nervii anali inferiori
(Nn. anales inferiores/rectales inferiores), care sunt ramuri ale nervului ruşinos
(N. pudendus), din plexul sacral.

154
FICATUL
(Hepar)

Ficatul (eng. liver, fr. foie, germ. Leber, mag. máj) este un organ glandular
anexat tubului digestiv. El este situat subdiafragmatic, în cavitatea peritoneală, în
etajul supramezocolic, fiind adăpostit de partea inferioară a cutiei toracice (rebor-
dul costal). Este cel mai mare organ parenchimatos din corpul omului. Are o cu-
loare brun-roşiatică şi este neted şi lucios. Are o faţă ovoidală şi una plană ase-
mănându-se cu un ovoid secţionat oblic. Are o consistenţă fermă, dar şi o mare
plasticitate, permiţând organelor din jur să-şi lase amprenta pe suprafaţa lui.

Configuraţie externă. Ficatul prezintă două feţe, una diafragmatică şi alta


viscerală. La nivelul feţei diafragmatice se observă doi lobi (drept şi stâng), iar la
nivelul feţei viscerale patru lobi (drept, stâng, caudat şi pătrat).
- faţa diafragmatică (Facies diaphragmatica) situată superior, de formă
ovoidală, mulată pe diafragmă. Această faţă de mari dimensiuni, este subîmpărţită
în patru părţi:
- partea superioară (Pars superior) este partea care vine în con-
tact cu centrul tendinos al diafragmei şi cu cordul prin intermediul sacului
pericardic. Cordul imprimă pe această faţă o depresiune destul de ştearsă
numită impresia cardiacă (Impressio cardiaca) situată pe lobul stâng.
- partea anterioară (Pars anterior) pe care se află ligamentele fal-
ciform şi coronar ale ficatului.
- partea dreaptă (Pars dextra) corespunde celei mai mari părţi a
lobului drept.
- partea posterioară (Pars posterior) corespunde tot lobului drept
şi aici găsim porţiunea neacoperită de peritoneu a ficatului numită aria
nudă (Aria nuda). Aria nudă cuprinde şi şanţul venei cave (Sulcus venae
cavae) în care se găseşte parea superioară a venei cave inferioare.
Forma şi mai ales adâncimea şanţului venei cave sunt diferite. Vena
cavă inferioară poate să fie inclusă în parenchimul hepatic sau de cele mai

155
multe ori să fie fixată de un ligament transversal - Ligamentum venae ca-
vae - nenominalizat de Terminologia Anatomică.
- faţa viscerală (Facies visceralis) priveşte posteroinferior. Este separată
evident de cea diafragmatică numai anterior, printr-o margine inferioară (Margo
inferior). Marginea inferioară a ficatului este singura lui margine. Pe faţa inferioară
se observă cei patru lobi ai ficatului, hilul hepatic şi numeroase amprente organi-
ce. Desenul caracteristic al feţei viscerale a ficatului este dat de două şanţuri sagi-
tale, unite la mijloc de componentele hilului hepatic. Aceste două şanţuri împreună
cu hilul hepatic formează un „H“, care delimitează şi lobii ficatului.
- şanţul sagital drept este mult mai lat şi este format anterior din fo-
sa vezicii biliare (Fossa vesicae biliaris/Fossa vesicae fellae), care conţine
vezica biliară şi posterior din şanţul venei cave (Sulcus venae cavae),
despre care am discutat la partea posterioară a feţei diafragmatice. Conti-
nuitatea acestui şanţ este întreruptă de procesul caudat al lobului caudat.
- şanţul sagital stâng este mult mai îngust şi conţine două vestigii
embrionare fibrozate. Anterior găsim fisura ligamentului rotund (Fissura
ligamenti teretis) ce conţine ligamentul rotund al ficatului (Lig. teres he-
patis), care este vestigiul fibrozat al venei ombilicale. Ligamentul rotund al
ficatului determină la nivelul marginii inferioare a ficatului o depresiune nu-
mită incizura ligamentului rotund (Incisura ligamenti teretis). Posterior
se află fisura ligamentului venos (Fissura ligamenti venossi) ce conţine
ligamentul venos (Lig. venosum) al lui Arantius 1, o fibrozare a canalului
venos al lui Arantius, permeabil în viaţa intrauterină.
- hilul hepatic (Porta hepatis) format din ramurile arterei hepatice
proprii (A. hepatica propria), din ramificaţiile venei portae (V. portae) şi
din ramurile canalului hepatic comun (Ductus hepaticus communis).
Reamintim că aceste componente ale hilului hepatic se găsesc în
ligamentul hepatoduodenal, ligament component al epiploonului mic.

1
ARANZI Giulio-Cesare (1530-1589) anatomist italian (lat. Arantius).

156
Lobul hepatic drept (Lobus hepatic dexter) este situat la dreapta şanţului
sagital drept. Are cea mai mare extindere şi este neted pe faţa diafragmatică.
Pe faţa viscerală se observă mai multe amprente organice:
- impresia duodenală (Impressio duodenalis) este de formă dreptunghiu-
lară şi este situată lângă vezica bilială, fiind dată de porţiunea superioară şi flexu-
ra superioară a duodenului.
- impresia colică (Impressio colica) este situată lateroinferior, are o formă
ovoidală şi este dată de flexura colică dreaptă. Este singura impresie care ajunge
la marginea inferioară a ficatului.
- impresia renală (Impressio renalis) este cea mai extinsă impresie ocu-
pând aproape tot lobul drept, între aria nudă, impresia duodenală şi cea colică.
Corespunde treimii superioare a feţei anterioare a rinichiului drept
- impresia suprarenală (Impressio suprarenalis) ocupă o zonă restrânsă
situată superior de impresia renală. Această zonă aproximativ ovalară nu aparţine
feţei viscerale, ci este situată în aria nudă, a porţiunii posterioare a feţei diafrag-
matice.
Lobul hepatic stâng (Lobus hepatis sinister) este situat la stânga şanţului
sagital stâng. Lobul stâng se termină lateral superior cu o porţiune fibroasă numită
apendice fibros al ficatului (Appendix fibrosa hepatis). Lobul stâng este neted şi
are o extindere redusă pe faţa diafragmatică. Pe faţa viscerală, ceva mai extinsă,
prezintă mai multe reliefuri:
- tuberozitatea omentală (Tuber omentale), o ridicătură rotunjită paralelă
cu ligamentul venos. Este o proeminenţă a ficatului spre bursa omentală. Este si-
tuată aproximativ la acelaşi nivel cu tuberozitatea omentală a pancreasului. Cele
două tuberozităţi omentale (ale ficatului şi pancreasului) sunt separate de bursa
omentală.
- impresia gastrică (Impressio gastrica) este ştearsă şi ocupă mare parte
din lobul stâng, lateral de tuberozitatea omentală.
Lobul pătrat al ficatului (Lobus quadratus) este situat între cele două şan-
ţuri sagitale, anterior de hilul hepatic. La acest nivel se află pilorul, care nu lasă o
impresie clară.

157
1
Lobul caudat (Lobus caudatus) al lui Spiegel este situat tot între cele
două şanţuri sagitale, dar posterior de hilul hepatic. Lobul caudat prezintă spre hil
două prelungiri. Spre stânga, spre tuberozitatea omentală, prezintă o prelungire
rotunjită numită procesul papilar (Processus papillaris), iar spre dreapta o pre-
lungire alungită numită procesul caudat (Processus caudatus). Procesul caudat
reprezintă o punte de legătură între lobul caudat şi lobul drept şi totodată întrerupe
continuitatea şanţului sagital drept. Participă la delimitarea orificiului epiploic al lui
Winslow 2.
Pe lobul caudat se află impresia esofagiană (Impressio oesophageale), o
impresie ştearsă, care este plasată de unii autori pe lobul stâng al ficatului.

Părţile, diviziunile şi segmentele hepatice (Partes, divisiones et seg-


menta). Ficatul se împarte macroscopic în patru lobi (Lobi), însă din punct de ve-
dere embriologic, funcţional şi chirurgical este mai importantă segmentarea fica-
tului (Segmentatio hepatis). Această segmentare se face după distribuţia ramuri-
lor venei porte, ale arterei hepatice proprii şi ale canalelor hepatice biliare.

Segmentarea ficatului este o problemă veche şi totodată actuală. De la


cercetările lui Rex 3 (1880) şi până la monografia lui Matusz 4 (1998) au fost pro-
puse mai multe modele. Terminologia anatomică a reţinut însă clasificarea lui
Couinaud 5(1957).
Ficatul se împarte în părţi, diviziuni şi segmente. Există două părţi hepatice
principale şi una secundară, patru diviziuni şi opt segmente. Numerotarea seg-
mentelor începe cu lobul caudat şi se face în sensul mersului acelor de ceas. Păr-
ţile principale sunt separate de fisura portală principală. Diviziunile stângi sunt se-
parate de fisura ombilicală, iar diviziunile drepte de fisura portală dreaptă.

1
van der SPIEGEL Adrian (1587-1625) chirurg şi anatomist belgian (flamand), dar a
profesat în Italia la Padova (lat. Spigelius).
2
WINSLOW Jakob Benignus (1669-1760 anatomist danez. A lucrat la Paris
3
REX Hugo (1861-1936) anatomist ceh
4
MATUSZ Petre (n1956) profesor de anatomie la Timişoara
5
COUINAUD Claude (1922-2008) chirurg şi anatomist francez

158
Fisura portală principală (Fissura portalis principalis) este un plan oblic
care separă părţile hepatice dreaptă şi stângă. Acest plan, descris de Hjorstjö
(1948) uneşte o linie care străbate axul lung al vezicii biliare şi mijlocul venei cave
inferioare cu ligamentul falciform (limita dintre lobul drept şi cel stâng pe faţa
diafragmatică). Acest plan străbate lobul pătrat şi ocoleşte lobul caudat.
Fisura portală dreaptă (Fissura portalis dextra) corespunde unui plan
care împarte partea hepatică dreaptă în două diviziuni aproximativ egale.
Fisura ombilicală (Fissura umbilicalis) corespunde unui plan perpendicu-
lar pe şanţul sagital stâng şi separă cele două diviziuni stângi.
Partea posterioară hepatică sau lobul caudat (Pars posterior hepatis/Lo-
bus caudatus) este o parte secundară a ficatului aflată în partea stângă, care este
clasificată separat. Aceasta este un lob, o parte şi un segment. Este formată din
segmentul posterior sau segmentul I (Segmentum posterius/Lobus caudatus/
Segmentum I).
Partea hepatică stângă (Pars hepatica sinister) este situată la stânga fisu-
rii portale principale şi este formată din două diviziuni separate de fisura ombilicală:
- diviziunea stângă laterală (Divisio lateralis sinistra) corespunde cu lobul
stâng al ficatului. Cuprinde două segmente separate de un plan frontal:
- segmentul stâng lateral posterior sau segmentul II (Segmen-
tum posterius laterale sinistrum/Segmentum II),
- segmentul stâng lateral anterior sau segmentul III (Segmen-
tum anterius laterale sinistrum/Segmentum III).
- diviziunea stângă medială (Divisio medialis sinistra) corespunde cu par-
tea majoră a lobului pătrat, parte situată la stânga de fisura portală principală. Este
formată dintr-un singur segment.
- segmentul stâng medial sau segmentul IV (Segmentum media-
le sinistrum/Segmentum IV)
Partea hepatică dreaptă (Pars hepatica dexter) este situată la dreapta fi-
surii portale principale, corespunde în cea mai mare parte cu lobul drept şi mai cu-
prinde o porţiune din lobul pătrat. Este formată din două diviziuni separate de fisu-
ra portală dreaptă:

159
- diviziunea dreaptă medială (Divisio medialis dextra) este situată între
fisura portală principală şi fisura portală dreaptă. Este separată de un plan frontal
în două segmente:
- segmentul drept medial anterior sau segmentul V (Segmen-
tum anterius mediale dextrum/Segmentum V),
- segmentul drept medial posterior sau segmentul VIII (Seg-
mentum posterius mediale dextrum/Segmentum VIII).
- diviziunea dreaptă laterală (Divisio lateralis dextra) este situată lateral
dreapta de fisura portală dreaptă. Este separată de un plan frontal în două seg-
mente:
- segmentul drept lateral anterior sau segmentul VI (Segmen-
tum anterius laterale dextrum/Segmentum VI),
- segmentul drept lateral posterior sau segmentul VII (Segmen-
tum posterius laterale dextrum/Segmentum VII).

Structura ficatului. Ficatul este acoperit în cea mai mare parte de perito-
neul visceral, care formează tunica seroasă (Tunica serosa) a ficatului. Sub a-
ceasta există un mic strat conjunctiv subseros (Tela subserosa). Sub stratul
subseros se află capsula fibroasă (Tunica fibrosa) a ficatului, care trimite prelun-
giri în profunzimea parenchimului hepatic. Aceste prelungiri ale capsulei fibroase
învelesc structurile vasculobiliare ale spaţiilor interlobulare formând capsula fi-
broasă perivasculară (Capsula fibrosa perivascularis) a lui Glisson 1.
Unitatea structurală a ficatului este lobulul.
Lobulul hepatic este de două feluri:

1
GLISSON Francis (1596-1677) medic, anatomist şi filozof englez (lat. Glissonius)

160
- lobulul hepatic clasic (Lobulus hepaticus classicus/polygonalis) descris
1
de Malpighi (1666) este de formă poligonală (clasic hexagonală) şi este aflat la
limita vizibilităţii (diametrul de 1-2 mm). Lobulul clasic este format din trei zone:
- zona centrală (Zona centralis) reprezentată de vena centrală (V.
centralis) sau vena centrolobulară. Vena centrală se continuă cu vena sub-
lobulară (Vena sublobulalis) şi apoi cu venele hepatice (Vv. hepaticae).
- zona intermediară (Zona intermedia) cuprinde vasele capilare
sinusoide (Vas capillare sinusoideum), dispuse radiar de la vena centrală
spre spaţiul extralobular, unde se continuă cu vena interlobulară (V. inter-
lobularis). La nivelul sinusoidelor hepatice sângele din vena portă se ames-
tecă cu cel adus de artera hepatică şi apoi se colectează în vena cavă in-
ferioară. Sângele arterial provine din artera interlobulară, care trimite încă
din spaţiul extralobular un vas capilar interlobular (Vas capillare interlo-
bulare), care se anastomozează cu sinusoidul în zona periferică a lobulului
hepatic. Sinusoidele hepatice au un perete endotelial discontinuu format din
2
celule Kupffer (Macrophagocytus stellatus) şi sunt înconjurate de un
spaţiu perisinusoidal (Spatium perisinusoideum) descris de Disse 3, în
care circulă limfă şi găsim numeroase lipocite perisinusoidale (Lipocytus
perisinusoideus). Sinusoidele sunt separate de cordoane de hepatocite
(Epitheliocytus hepatis [Hepatocytus]) dispuse în lamele hepatice (Lamina
hepatica) cu aspect radiar.
- zona periferică (Zona peripherica) formată din hepatocite modifi-
cate, care formează o lamă limitantă (Lamina hepatica limitans), ce sepa-
ră lobulul hepatic de spaţiul interlobular sau canalul portal (Canalis porta-
lis) sau spaţiul Kiernan 4. Acest canal portal, situat la întâlnirea a trei lo-
buli, cuprinde triada hepatică (Trias hepatica) formată din artera interlo-
bulară (Arteria interlobularis), vena interlobulară (Vena interlobularis) şi
canalul biliar interlobular (Ductus interlobularis bilifer).

1
MALPIGHI Marcello (1628-1694) medic, biolog, anatomist şi histolog italian.
2
KUPFFER Karl Wilhelm (1829-1902) medic şi anatomohistolog german.
3
DISSE Joseph (1852-1912) anatomist german.
4
KIERNAN Francis (1800-1874) anatomist şi chirurg irlandez.

161
- lobulul portal (Lobulus portalis) este unitatea funcţională alcătuită dintr-o
venă portală interlobulară şi trei (sau mai multe vene centrale) care o înconjoară.
Altfel spus lobulul portal are în centru spaţiul portal şi la periferie venele centrolo-
bulare ale lobulilor clasici, care mărginesc spaţiul portal. Lobulul portal se supra-
pune parţial peste acinul hepatic.
1
Acinul hepatic (Acinus hepaticus) al lui Rappaport este o unitate func-
ţională, de formă rombică sau eliptică, care cuprinde segmente din doi lobuli he-
patici alăturaţi. Diagonala mare a rombului este cuprinsă între două vene centro-
lobulare, iar diagonala mică este cuprinsă între două spaţii portale.
Ligamentele ficatului (Ligamenta hepatis) sunt structuri fibroase care
fixează ficatul la peretele cavităţii abdominale. Ligamentele ficatului cu rol în fixa-
rea acestuia sunt situate pe faţa diafragmatică.
Ligamentele de pe faţa viscerală, grupate în epiploonul mic fixează ficatul
la organele din jur. Mai există ligamentele care conţin vestigii embrionare şi care
se găsesc în şanţul sagital stâng.
Principalul ligament al ficatului este ligamentul coronar (Lig. coronarium)
situat pe partea superioară şi posterioară a faţei diafragmatice, aproximativ în plan
frontal (coronar) şi care fixează ficatul la diafragmă. Este format din două foiţe,
una anterioară şi alta posterioară, care delimitează aria nudă a ficatului.
Ligamentul coronar prezintă mai multe expansiuni:
- ligamentul falciform (Lig. falciforme) este situat în partea anterioară a
feţei diafragmatice, separă lobul drept de cel stâng, unind incizura ligamentului ro-
tund al ficatului cu ligamentul coronar şi fixând ficatul la peretele abdominal ante-
rior. Ligamentul falciform se termină inferior la unirea cu ligamentul rotund, care
vine de pe faţa viscerală a ficatului.
(lat. falx-cis = seceră)
- ligamentul triunghiular drept (Lig. triangulare dextrum) reprezintă mar-
ginea laterală dreaptă a ligamentului coronar, locul unde ligamentul coronar se
răsfrânge din anterior în posterior. Cele două foiţe ale ligamentului coronar sunt
depărtate în partea dreaptă, fiind aproape perpendiculare.

1
RAPPAPORT Henry (1913-2003) patolog american de origine austriacă.

162
- ligamentul triunghiular stâng (Lig. triangulare sinistrum) reprezintă
marginea laterală stângă a ligamentului coronar. Cele două foiţe ale ligamentului
coronar, care se răsfrâng aici sunt aproape alipite (paralele). Acest ligament se
suprapune parţial cu apendicele fibros al ficatului (Appendix fibrosa hepatis).
- ligamentul hepatorenal (Lig. hepatorenale) este o expansiune (întăritu-
ră) posterioară a ligamentului coronar, la limita dintre porţiunea posterioară a feţei
diafragmatice şi faţa viscerală, care leagă foiţa posterioară a ligamentului coronar
de extremitatea superioară a rinichiului drept.

Vascularizaţia şi inervaţia ficatului.


Ficatul este vascularizat de artera hepatică proprie (A. hepatica propria)
ramură a arterei hepatice comune (A. hepatica communis) din trunchiul celiac
(Truncus coeliacus). Înainte de a pătrunde în hilul hepatic artera hepatică proprie
se divide în două ramuri: ramura dreaptă (R. dexter) şi ramura stângă (R. sinis-
ter) având apoi o distribuţie aproximativ segmentară.
Ramura dreaptă a arterei hepatice este mai voluminoasă şi se distribuie
astfel:
- artera cistică (A. cystica) pentru vezica biliară,
- artera lobului caudat (A. lobi caudati) pentru lobul caudat, care mai pri-
meşte o arteră şi din ramura stângă a arterei hepatice,
- artera segmentului anterior (A. segmenti anterioris) şi artera segmen-
tului posterior (A. segmenti posterioris) pentru partea hepatică dreaptă
Ramura stângă a arterei hepatice proprii se distribuie astfel:
- artera lobului caudat (A. lobi caudati),
- artera segmentului medial (A. segmenti medialis) şi artera segmentu-
lui lateral (A. segmenti lateralis) pentru diviziunea laterală stângă,
- ramura intermediară (R. intermedius) pentru diviziunea medială stângă,
adică cea mai mare parte a lobului pătrat.
Perilobular găsim arterele interlobulare, care trimit capilare spre sinusoide-
le hepatice.

163
Vena portă (V. portae) aduce la ficat sângele venos al tubului digestiv ab-
dominal. Vena portă se divide extrahepatic la nivelul hilului, în două ramuri: dreap-
tă şi stângă.
Ramura dreaptă (R. dexter) este mai scurtă şi are un calibru mai mare.
Ea se împarte intrahepatic în două ramuri: anterioară (R. anterior) şi posterioară
(R. posterior).
Ramura stângă (R. sinister) este mai lungă şi are un calibru mai mic. Este
ramura implicată în circulaţia intrauterină şi este formată din două părţi:
- partea transversă (Pars transversa) este situată transversal, la limita
dintre lobul caudat şi cel pătrat. Din ea se desprind ramuri pentru lobul caudat
(Rr. lobi caudati).
- partea ombilicală (Pars umbilicalis) este porţinea care continuă spre stân-
ga partea transversă, perpendicular pe această, corespunzător fisurii ombilicale
(şanţul sagital stâng).
Este partea legată de circulaţia intrauterină prin vena ombilicală şi canalul
venos. Este permeabilă parahilar şi fibrozată spre extremităţile fisurii ombilicale.
Spre anterior se continuă cu vena ombilicală (V. umbilicalis), care se
transformă distal în ligamentul rotund al ficatului (Lig. teres hepatis). Acest seg-
ment anterior dă ramuri mediale (Rr. mediales) pentru lobul pătrat.
Spre posterior găsim parahilar o zonă permeabilă, care dă ramuri laterale
(Rr. laterales) pentru lobul stâng, continuată cu ligamentul venos (Lig. venosum)
al lui Arantius 1.
Venele hepatice (Vv. hepaticae) drenează sîngele venos adus de vena
portă şi care ajunge prin intermediul capilarelor sinusoide în vena centrală (V.
centralis) de la nivelul lobulului hepatic. Aceasta se continuă cu vena sublobula-
ră (V. sublobularis) pentru a se ajunge în final la trei vene hepatice. Cele trei ve-
ne hepatice au traiect intrahepatic şi se deschid de obicei separat în vena cavă
inferioară (V. cava inferior). Cele trei vene hepatice sunt:
- vena hepatică dreaptă (V. hepatica dexter) este cea mai voluminoasă,
este situată în planul fisurii portale drepte şi drenează partea hepatică dreaptă.
1
ARANZIO Giulio-Cesare (1530-1589) anatomist italian (lat. Arantius).

164
- vena hepatică intermediară (V. hepatica intermedia) este de calibrul cel
mai mic şi este situată în planul fisurii portale principale. Se termină individual sau
face un trunchi comun (al lui Rex 1) cu vena hepatică stângă. Drenează diviziunea
medială stângă şi lobul caudat.
- vena hepatică stângă (V. hepatica sinister) este situată în planul fisurii
ombilicale şi drenează diviziunea laterală stângă a ficatului.
Limfaticele ficatului se adună în nodurile hepatice (Nodi hepatici), care
aparţin nodurilor limfatice viscerale (Nodi lymphoydei viscerales), din marea ca-
tegorie a nodurilor limfaticelor abdominale (Nodi lymphoydei abdominis). No-
durile hepatice adună limfa şi din nodul cistic (Nodus cysticus), precum şi din
nodul marginii anterioare a orificiului omental (Nodus foraminalis), ultimul situ-
at în ligamentul hepatoduodenal.
Inervaţia parasimpatică a ficatului este asigurată de ramurile hepatice
(Rr. hepatici), care provin din trunchiul vagal anterior (Truncus vagalis anterior).
Inervaţia simpatică este dată de plexul hepatic (Plexus hepaticus), parte
componentă a plexului celiac (Plexus coeliacus).

Canalele biliare intrahepatice îşi au originea în zona intermediară a lobu-


lului hepatic sub forma unor canalicule bilifere (Canaliculus bilifer) fără pereţi
propii, situate între lamele hepatice, formate din hepatocite dispuse în cordoane
radiale. Aceste canalicule se continuă cu colangiola (Ductulus bilifer) sau „pasa-
jul Hering 2“ vas cu pereţi proprii, care străbate zona periferică a lobulului hepatic,
străbate lama hepatică limitantă şi iese în spaţiul perilobular, unde se continuă cu
canalul biliar interlobular (Ductus interlobularis bilifer). Canalele biliare interlo-
bulare confluează intraparenchimatos în două canale hepatice. Lobul caudat are
şi el două canale biliare separate.
(gr. chole = bilă)

1
REX Hugo (1861-1936) anatomist ceh.
2
HERING Karl Ewald Konstantin (1834-1918) fiziolog german.

165
Canalele biliare extrahepatice sunt reprezentate de canalul hepatic
comun, canalul cistic şi canalul coledoc.

Canalul hepatic comun (Ductus hepaticus communis) se formează extra-


hepatic, la nivelul hilului din două canale hepatice, care mai colectează în preala-
bil canalele biliare ale lobului caudat. Denumirea clinică utilizată din ce în ce mai
mult este de confluent biliar cranian.
- canalul hepatic drept (Ductus hepaticus dexter) format din confluenţa a
două ramuri: anterioară (R. anterior) şi posterioară (R. posterior). Înainte de a se
uni cu canalul hepatic stâng colectează canalul drept al lobului caudat (Ductus
lobi caudati dexter).
- canalul hepatic stâng (Ductus hepaticus sinister), format şi el din con-
fluenţa a două ramuri: laterală (R lateralis) şi medială (R. medialis). Şi acestea
colectează în porţiunea sa terminală canalul stâng al lobului caudat (Ductus
lobi caudati sinister).

Canalul cistic (Ductus cysticus) este canalul de excreţie al vezicii biliare.


El se uneşte cu canalul hepatic comun pentru a forma canalul coledoc. Se mai nu-
meşte de către clinicieni confluent biliar caudal. Modul de unire al cisticului cu ca-
nalul hepatic comun este diferit.
În mod normal canalul cistic are o lungime de circa 3 cm, fiind mai scurt
decât canalul hepatic comun. Canalul cistic se uneşte în unghi ascuţit cu canalul
hepatic comun. O altă variantă este un traiect mai lung al cisticului, cu o lungime
aproximativ egală cu a canalului hepatic şi cu un traiect paralel. Cea mai rară situ-
aţie este un canal cistic mai lung decât canalul hepatic, cu un traiect semispiralat
al cisticului în jurul canalului hepatic. În ultimele două variante, canalul coledoc ca-
re rezultă, este relativ scurt. Calibrul mediu al cisticului este de 2,5 mm. Canalul
cistic are pereţi neregulaţi prezentând în interior o creastă mucoasă spiralată ac-
centuat, numită plica spirală (Plica spiralis) a lui Heister 1.

1
HEISTER Lorenz (1683-1758) anatomist şi chirurg german.

166
Canalul coledoc (Ductus choledochus/biliaris) rezultă din unirea canalelor
cistic şi hepatic comun. Este un canal de calibru mai mare, dublu faţă de cistic şi
cu o lungime de circa 6 cm în varianta comună. În celelalte variante lungimea
coledocului poate să scadă la jumătate. În clinică se foloseşte din ce în ce mai
mult termenul de cale biliară principală (CBP) sau hepatocoledoc pentru a defini
axul format din canalul hepatic comun şi coledoc.
(gr. chole = bilă; dechomai = a primi)
Canalul coledoc sau canalul biliar comun are un traiect retroduodeno-
pancreatic şi se deschide împreună cu canalul pancreatic principal în ampula
1
hepatopancreatică (Ampulla hepatopancreatica/ biliaropancreatica) a lui Vater
şi apoi în duoden la nivelul papilei duodenale mari (Papilla duodeni major).
Din punct de vedere structural canalul cistic este format la suprafaţă din
adventice (Tunica adventitia), urmată spre interior de o tunică musculară (Tuni-
ca muscularis), care prezintă câteva îngroşări formând sfinctere. Înainte de a se
deschide în ampula hepatopancreatică, canalul coledoc prezintă un sfincter mus-
cular coledocian (M. sphincter ductus choledochi/biliaris) format din două părţi:
muşchiul sfincter superior (M. sphincter superior) şi muşchiul sfincter inferior
(M. sphincter inferior). De asemenea şi ampula lui Vater prezintă sfincterul am-
pulei (M. sphincter ampullae) al lui Oddi 2 sau al lui Glisson 3, situat la nivelul pa-
pilei duodenale mari.
Muşchiul sfincter al canalului coledoc, cu cele două părţi ale sale, muşchiul
sfincter al canalului pancreatic principal şi muşchiul sfincter al ampulei constituie
cele patru părţi ale sfincterului descris de Boyden 4.

1
VATER Abraham (1684-1751) medic şi anatomist german.
2
ODDI Marco degli (1526-1591) anatomist italian.
3
GLISSON Francis (1596-1677) medic, anatomist şi filozof englez (lat. Glissonius)
4
BOYDEN Edward Allen (1886-?) anatomist, embriolog şi fiziolog american.

167
VEZICA BILIARĂ
(Vesica biliaris/Vesica fellea)

Vezica biliară (eng. gallbladder, fr. vésicule biliaire, germ. Gallenblase,


mag. epehólyag) este un rezervor membranos situat pe faţa viscerală a ficatului,
în fosa cu acelaşi nume, din partea anterioară a şanţului sagital drept. Numită în
mod curent colecist are o formă de pară, fiind formată din mai multe părţi:
- fundul vezicii biliare (Fundus vesicae biliaris/felleae) este zona care de-
păşeşte anterior marginea inferioară a ficatului şi vine în contact cu peretele abdo-
minal.
- infundibulul vezicii biliare (Infundibulum vesicae biliaris/felleae) este o
zonă pâlniformă, care face legătura dintre fundul vezicii şi corpul acesteia.
- corpul vezicii biliare (Corpus vesicae biliaris/felleae) reprezintă cea mai
mare parte a colecistului. Acesta se îngustează spre colul vezicii, de care este
separat printr-un unghi mai mult sau mai puţin ascuţit.
- colul vezicii biliare (Collum vesicae biliaris/felleae) este o mică zonă de
tranziţie între corp şi canalul cistic, care structural seamănă mai mult cu cisticul.
La joncţiunea dintre col şi canalul cistic se află o mică dilatare ampulară numită
„punga lui Hartmann 1“
Din punct de vedere structural vezica biliară prezintă la suprafaţă o tunică
seroasă (Tunica serosa), reprezentată de peritoneul visceral al ficatului. Peritone-
ul acoperă vezica biliară după modelul organelor mezoperitoneale. Partea vezicii
biliare care vine în contact direct cu fosa corespunzătoare de la nivelul feţei visce-
rale a ficatului nu este acoperită de peritoneu. Fundul vezicii biliare este acoperit
complet de peritoneu. Sub tunica seroasă se află un strat subseros (Tela subse-
rosa), subţire şi apoi găsim o tunică musculară (Tunica muscularis) relativ slab
reprezentată. Stratul cel mai profund este mucoasa (Tunica mucosa) bine repre-
zentată şi care prezintă numeroase pliuri (Plicae mucosae/Rugae).
(lat. ruga-ae = zbârcitură)

1
HARTMANN Henri Albert (1860–1952) chirurg francez

168
Tunica mucoasă prezintă spre interior un strat epitelial superficial (Epi-
theliocytus superficialis), pliuri şi cripte (Crypta tunicae mucosae).
Vascularizaţia şi inervaţia.
Vezica biliară este vascularizată de artera cistică (A. cysrica) care provine
din ramura dreaptă a arterei hepatice proprii, dar poate avea şi alte variante. De
regulă, artera cistică abordează vezica biliară la nivelul colului şi se împarte în două
ramuri: anterioară şi posterioară. Vena cistică (V. cystica) este ramură directă a
trunchiului venei porte. Limfaticele şi inervaţia sunt comune cu ale ficatului.

PANCREASUL
(Pancreas)

Pancreasul (eng. pancreas, fr. pancréas, germ. Bauchspeicheldrüse, mag.


hasnyálmirigy) este o glandă anexă a tubului digestiv situată retroperitoneal, într-o
zonă de tranziţie. Are o culoare roz, o suprafaţă neregulată şi o consistenţă de or-
gan. Are o extremitate mai voluminoasă care se mulează în potcoava duodenală şi
o extremitate alungită. Este strâns legat anatomic şi funcţional de duoden. Pan-
creasul este totodată şi o glandă endocrină.

Configuraţie externă.
Pancreasul este format din patru părţi:
- capul pancreasului (Caput pancreatis) este extremitatea dreaptă a pan-
creasului, înconjurată de potcoava duodenală. Acesta prezintă posteroinferior o
prelungire sub formă de cârlig, numită procesul uncinat (Processus uncinatus)
sau „pancreasul lui Winslow 1“. Procesul uncinat este separat de capul pancrea-
sului prin incizura pancreatică (Incisura pancreatis), un şanţ care cuprinde vase-
le mezenterice superioare. Procesul uncinat este singura parte a pancreasului
care corespunde etajului inframezocolic. Pancreasul lui Winslow pătrunde între
aortă, situată posterior şi artera mezenterică superioară.
(lat. uncus = cârlig)

1
WINSLOW Jakob Benignus (1669-1760) anatomist francez de origine daneză.

169
- colul pancreasului (Collum pancreatis) este o mică zonă de trecere din-
tre capul şi corpul pancreasului, fără a avea elemente distinctive.
- corpul pancreasului (Corpus pancreatis) este situat supramezocolic şi
are forma unei prisme triunghiulare, prezentând trei feţe şi trei margini:
- faţa anterosuperioară (Facies anterosuperior) priveşte predomi-
nant superior spre bursa omentală şi prezintă o ridicătură numită tuberozi-
tatea omentală (Tuber omentale). Tuberozitatea omentală a pancreasului
se află vis-à-vis de tuberozitatea omentală a ficatului, fiind separate de bur-
sa omentală. Tot această faţă mai prezintă nişte şanţuri nenominalizate
pentru vasele splenice. Este separată de faţa anteroinferioară prin margi-
nea anterioară (Margo anterior). Lateral stânga, şanţul vaselor splenice
corespunde cu marginea anterioară.
- faţa anteroinferioară (Facies anteroinferior) priveşte predomi-
nant anterior. Faţa anteroinferioară este separată de faţa posterioară prin
marginea inferioară (Margo inferior). La nivelul marginii inferioare se gă-
seşte şi incizura pancreatică.
- faţa posterioară (Facies posterior) vine în raport cu originea arte-
rei mezenterice superioare şi cu rădăcinile venei porte. Trunchiul venei por-
te se formează retropancreatic. Faţa posterioară este separată de vasele
retroperitoneale şi rinichiul stâng de lama de coalescenţă Treitz 1. Este se-
parată de faţa anterosuperioară prin marginea superioară (Margo supe-
rior).
- coada pancreasului (Cauda pancreatis) este porţiunea terminală, rotun-
jită şi îngustată, care priveşte spre hilul splenic, unde poate să ajungă sau nu. Coa-
da pancreasului este unită cu hilul splinei prin ligamentul pancreaticosplenic, care
este o expansiune a omentului mare.

1
TREITZ Wenzel (1819-1872) anatomopatolog ceh.

170
Configuraţie internă.
Pancreasul este un organ retroperitoneal, care este acoperit de peritoneul
parietal pe mai mult de jumătate din suprafaţa externă.
Din acest punct de vedere seamănă mai mult cu un organ mezoperitoneal. Spre deosebire
de organele mezoperitoneale nu vine în raport direct (prin intermediul peritoneului) cu organele peri-
toneale, ci vine în raport cu bursa omentală.
Din punct de vedere structural pancreasul se împarte într-o parte exocrină
şi una endocrină.
Partea exocrină a pancreasului (Pars exocrina pancreatis) este formată
din acini pancreatici (Acinus pancreaticus), care formează lobuli pancreatici
(Lobulus pancreatis). Lobulii pancreatici sunt separaţi de septuri interlobulare
(Septum interlobulare).
Acinul pancreatic este format din exocrinocite (Exocrinocytus pancreati-
cus [Acinocytus]), care conţin granule de zimogen (Granulum zymogeni) şi din
epiteliocite centroacinoase (Epitheliocytus centroacinosus). (gr. zyme = ferment)
Secreţia acinului pancreatic se elimină prin canalul intercalat (Ductus
intercalatus), urmat de canalul intralobular (Ductus intralobularis) şi de canalul
interlobular (Ductus interlobularis). Canalele interlobulare se adună în:
- canalul pancreatic (Ductus pancreaticus) al lui Wirsung 1 sau Hoffmann 2
corespunzător axului lung al pancreasului. Canalul pancreatic se deschide împre-
3
ună cu canalul coledoc în ampula lui Vater şi în papila duodenală mare. Înainte
de a se deschide în ampula hepatobiliară, canalul pancreatic prezintă un sfincter
al canalului pancreatic (M. sphincter ductus pancreatici), care aparţine sfincteru-
lui descris de Boyden 4.
- canalul pancreatic accesor (Ductus pancreaticus accesorius) al lui
Santorini 5 corespunzător capului pancreasului. Canalul lui Santorini se deschide
în papila duodenală mică (Papilla duodeni minor) şi poate să fie o ramificaţie
superioară a canalului pancreatic sau un canal separat.

1
WIRSUNG Johann Georg (1606-1643) medic şi anatomist german.
2
HOFFMANN Friedrich (Fredericus) (1660-1742) anatomist şi chirurg german.
3
VATER Abraham (1684-1751) medic şi anatomist german.
4
BOYDEN Edward Allen (1886-?) anatomist, embriolog şi fiziolog american.
5
SANTORINI Giovanni Domenico (1681-1737) anatomist italian.

171
Partea endocrină a pancreasului (Pars endocrina pancreatis) este repre-
zentată de insulele pancreatice (Insulae pancreaticae) ale lui Langerhans 1, zone
gălbui, care se găsesc risipite printre acinii pancreatici.
Insulele pancreatice sunt reprezentate de endocrinocite pancreatice
(Endocrinocytus pancreaticus), care secretă în primul rând insulina şi glucagonul.

Vascularizaţia şi inervaţia pancreasului.


Vascularizaţia pancreasului este în strânsă legătură cu cea a duodenului şi
este asigurată din mai multe surse.
Capul pancreasului are o vascularizaţie comună cu a duodenului. Pentru
pancreas avem ramuri pancreatice (Rr. pancreatici), ce provin din cele două ar-
cade pancreaticoduodenale (anterioară şi posterioară), care la rândul lor sunt for-
mate din:
- artera pancreaticoduodenală superioară posterioară (A. pancreatico-
duodenalis superior posterior) şi artera pancreaticoduodenală superioară ante-
rioară (A. pancreaticoduodenalis superior anterior), ramuri ale arterei gastroduo-
denale (A. gastroduodenalis) din artera hepatică comună (A. hepatica communis),
- artera pancreaticoduodenală inferioară (A. pancreaticoduodenalis infe-
rior), ramură a arterei mezenterice superioare (A. mesenterica superior), care se
divide în două ramuri: anterioară (R. anterior) şi posterioară (R. posterior).
Corpul şi coada pancreasului sunt vascularizate de ramuri pancreatice
(Rr. pancreatici) ce provin din artera splenică (A. splenica/lienalis), cea de a treia
sursă majoră de vascularizaţie a pancreasului.
Ramurile pancreatice ale arterei splenice sunt următoarele:
2
- artera pancreatică dorsală (A. pancreatica dorsalis) a lui Haller se
desprinde din porţiunea proximală a arterei splenice, trece posteroinferior de gâtul
pancreasului, în care este parţial cuprinsă şi se distribuie capului şi corpului pan-
creasului. Se anastomozează cu ramura pancreaticoduodenală superioară poste-
rioară.

1
LANGERHANS Paul (1847-1888) histolog şi anatomopatolog german.
2
von HALLER Albrecht (1708- 1777) fiziolog elveţian.

172
- artera pancreatică inferioară (A. pancreatica inferior) a lui Tes-
1
tut se desprinde din artera pancreatică dorsală şi se distribuie corpului şi
cozii pancreasului. Se anastomozează cu artera pancreatică mare.
- artera prepancreatică (A. prepancreatica) se desprinde din arte-
ra pancreatică dorsală, fiind ramura terminală stângă a acesteia. Participă
la formarea arcadei pancreaticoduodenale anterioare şi se distribuie gâtu-
lui pancreasului şi procesului uncinat.
- artera pancreatică mare (A. pancreatica magna) se desprinde din artera
splenică şi se distribuie cozii pancreasului. Se anastomozează cu artera cozii pan-
creasului şi cu artera pancreatică inferioară.
- artera cozii pancreasului (A. caudae pancreatis) se desprinde din artera
splenică, aproape de artera gastroepiploică stângă şi se distribuie cozii pancrea-
sului.
Venele pancreasului sunt tributare venei porte. Venele pancreasului nu
sunt la fel de bine reprezentate şi numai câteva din ele sunt nominalizate, dar se
varsă şi ele în trei colectoare principale:
- vena pancreaticoduodenală superioară posterioară (V. pancreatico-
duodenalis superior posterior) este tributară direct trunchiului venei porte (V.
portae hepatis),
- venele pancreaticoduodenale (Vv. pancreaticoduodenalis) se varsă în
vena mezenterică superioară (V. mesenterica superior),
- venele pancreatice (Vv. pancreaticae) se găsesc la nivelul corpului şi
cozii pancreasului şi se varsă în vena splenică (V. splenica/lienalis).
Limfaticele sunt reprezentate de nodurile pancreatice (Nodi pancreatici)
superioare (Nodi superiores) şi inferioare (Nodi inferiores), situate la nivelul cor-
pului pancreasului şi de nodurile pancreaticoduodenale (Nodi pancreaticoduo-
denales), care sunt şi ele superioare (Nodi superiores) şi inferioare (Nodi inferio-
res) şi sunt situate între capul pancreasului şi duoden, de-a lungul arcadelor ve-
noase. Toate aceste noduri aparţin nodurilor limfatice abdominale (Nodi limpho-
idei abdominis).
1
TESTUT Jean-Leo (1849-1925) anatomist francez.

173
Nervii pancreasului, nenominalizaţi, provin din ramurile celiace (Rr. coe-
liaci) ale trunchiului posterior al vagului (Truncus vagalis posterior), şi din ner-
vii splanhnici mari (N. splanchnicus major), care provin din lanţul simpatic tora-
cal. Singurul nominalizat este plexul pancreatic (Plexus pancreaticus), care a-
parţine plexului celiac (Plexus coeliacus).
Circulaţia limfatică a pancreasului, cât şi inervaţia acestuia se înscriu într-o
sferă mai largă, care cuprinde şi organele înconjurătoare.

174
SISTEMUL URINAR
(Systema urinarium)

Sistemul urinar este unul dintre cele mai importante ale organismului. Este
alcătuit din rinichi şi căi urinare. Căile urinare sunt alcătuite din ureter, vezică uri-
nară şi uretră. Rolul esenţial în excreţie îl au rinichii. Căile urinare au rolul numai
de a conduce urina spre exterior.
Părţile componente ale sistemului urinar se află la nivelul abdomenului şi
bazinului, în retroperitoneu, iar uretra străbate perineul.
Sistemul urinar este în strânsă conexiune cu cel genital. La bărbat uretra
este comună ambelor sisteme.

RINICHIUL
(Ren/Nephros)

Rinichiul (eng. kidney, fr. rein, germ. Niere, mag. vese) este un organ pa-
renchimatos, pereche, situat în retroperitoneu. Forma rinichiului poate fi compara-
tă cu un bob de fasole. Rinichiul are dimensiuni de 12/6/3 cm, o culoare roşie-bru-
nă şi circa 150g.
Forma rinichiului este considerată cunoscută de toată lumea şi prin urmare
este un element de comparaţie pentru alte obiecte (ex. tăviţă renală).
Rinichiul prezintă o faţă anterioară (Facies anterior) şi o faţa posterioară
(Facies posterior), două extremităţi, extremitatea superioară sau polul superior
(Extremitas/Polus superior) şi extremitatea inferioară sau polul inferior (Extre-
mitas/ Polus inferior) şi două margini, marginea laterală (Margo lateralis) şi mar-
ginea medială (Margo medialis). Marginea medială este scobită, lăsând loc sinu-
sului renal (Sinus renalis) şi tot la nivelul marginii mediale se află şi hilul renal
(Hilus renalis).
Învelişurile rinichiului. Rinichiul împreună cu glanda suprarenală este cu-
prins în fascia renală (Fascia renalis) a lui Zuckerkandl 1 sau capsula lui Gerota 2.

1
ZUCKERKANDL Emil (1849-1910) anatomist şi anatomopatolog austriac.
2
GEROTA Dimitrie (1867-1938) anatomist, chirurg şi radiolog român.

175
Această fascie aderă anterior la peritoneul parietal posterior, superior la fascia di-
afragmatică şi posterior la peretele abdominal posterior (spate). Inferior coboară
mult spre bazin. Porţiunea retrorenală a fasciei renale este mai bine reprezentată.
Concepţia clasică despre fascia perirenală este că aceasta este formată
din două foiţe, una anterioară şi alta posterioară, cea posterioară a lui Zuckerkandl 1
fiind mai rezistentă şi că cele două foiţe sunt unite lax, inferior, permiţind ptoza re-
nală. Terminologia anatomică nu face referiri la aceste foiţe.
Spaţiul relativ mare, dintre fascia renală şi capsula adipoasă este umplut
cu corpul adipos pararenal (Corpus adiposum pararenale) cu rol important în
protejarea mecanică şi termică a rinichiului. Corpul adipos pararenal umple şi spa-
ţiul dintre bazinet şi sinusul renal.
Dimitrie Gerota a descris loja renală insistând asupra grăsimii pararenale, de unde a rămas
denumirea de „grăsimea pararenală“ al lui Gerota. Terminologia Anatomică menţionează numele lui
Gerota la fascia renală.
Capsula adipoasă (Capsula adiposa) este o condensare perirenală a cor-
pului adipos. Ea este aderentă de capsula fibroasă (Capsula fibrosa), care la
rândul ei aderă de suprafaţa rinichiului.

Structura rinichiului.
Rinichiul din punct de vedere structural se împarte în:
- corticala renală (Cortex renalis) situată la periferie, imediat sub capsula
fibroasă şi care dă culoarea brun-roşiatică a rinichiului. Corticala renală are o gro-
sime de circa 7-8 mm şi este de consistenţă mai fermă. Ea se prelungeşte spre in-
terior, printre piramidele renale, până la sinusul renal, sub forma coloanelor renale.
Corticala renală este formată la rândul ei din:
- labirintul renal (Labyrinthus renalis) care ocupă cea mai mare
parte din corticală şi este partea care conţine nefronii. Partea cea mai su-
perficială a labirintului, lipsită de nefroni, se numeşte corticala corticalei
(Cortex corticis) sau scoarţa scoartei.
(lat. cortex-icis = scoarţă, coajă).

1
ZUCKERKANDL Emil (1849-1910) anatomist şi anatomopatolog austriac.

176
- radiaţiile (striaţiile) medulare (Radii medulares) sau piramidele
Ferrein 1 sunt situate la baza piramidelor renale, la limita dintre corticală şi
medulară. Aceste radiaţii cu structură medulară aparţin totuşi corticalei.
2
Corpusculii renali (Corpusculum renale) ai lui Malpighi sunt formaţiuni
vizibile, situate în corticală şi formate din capsula glomerulară şi glomerul:
- capsula glomerulară (Capsula glomerularis) a lui Bowman 3 are doi pe-
reţi: peretele intern sau stratul visceral (Stratum viscerale/Paries internus), care
vine în contact cu reţeaua capilară glomerulară şi peretele extern sau stratul pa-
rietal (Stratum parietale/Paries externus). Între cele două straturi se află stratul
capsular sau urinar (Stratum capsulare/ urinarium). Capsula prezintă două extre-
mităţi numite poli.
- polul vascular (Polus vascularis) pe unde pătrunde în capsulă
arteriola aferentă şi iese arteriola eferentă.
- polul urinar sau tubular (Polus urinarius/tubularis) opus primului
şi de unde porneşte tubulul contort proximal.
Corpusculii renali sunt de trei feluri:
- corpusculi superficiali (Corpusculum superficiale),
- corpusculi intermediari (Corpusculum intermedium),
- corpusculi juxtamedulari (Corpusculum juxtamedullare).
- glomerulul (Glomerulus) este format dintr-o reţea de capilare (Rete ca-
pillare glomerulare) formată din vase capilare glomerulare (Vas capillare glome-
rulare) cuprinse într-un ţesut conjunctiv numit mezangiu (Mesangium).
Celulele mezangiale au rol fagocitar.
(gr mesos = mijloc, intermediar; angeion = vas)
- coloanele renale (Columnae renales) ale lui Bertin 4 sunt structuri de tip
cortical, situate central între piramidele renale.
- medulara renală (Medulla renalis) este situată central şi este formată din
circa 30 de piramide renale. Piramidele renale (Pyramides renales) ale lui Malpi-

1
FERREIN Antoine (1693-1769) anatomist, chirurg şi medic militar francez.
2
MALPIGHI Marcello (1628-1694) anatomist italian.
3
BOWMAN William (1816-1892) oftalmolog, anatomist şi fiziolog englez.
4
BERTIN Exupère-Joseph (1712-1781) anatomist francez.

177
ghi au o culoare mai deschisă şi o consistenţă mai moale decât corticala. Ele au
baza (Basis pyramidis) spre corticală şi vârful, numit papila renală (Papilla rena-
lis), spre bazinet. Papila renală se deschide în bazinet, fiind înconjurată de calice-
le mici.
Piramidele sunt formate în mare parte din tubi colectori drepţi (Tubulus
colligens rectus), care se termină prin canalele papilare (Ductus papillaris) ale lui
Bellini 1. Acestea din urmă se deschid în calicele renale mici prin numeroase ori-
ficii papilare (Foramina papillaria), care în ansamblul lor formează aria ciuruită
(Area cribrosa). Aria ciuruită este zona cuprinsă în cupa unui calice mic, în care
se deschid canalele papilare.
Piramidele renale, în dezvoltarea lor embriologică se structurează în două
zone:
- medulara externă (Medulla externa) situată spre corticală şi care conţine
ansele nefrice ale tuturor nefronilor (atât periferici cât şi juxtamedulari). Nefronii
periferici sunt mult mai numeroşi decât cei juxtamedulari. În ansamblu, pe o secţi-
une longitudinală piramida renală are o imagine striată, datorită prezenţei tubilor
colectori, dar şi a anselor nefronilor. Medulara externă se împarte şi în funcţie de
prelungirile nefronilor periferici în:
- stria externă (Stria externa) situată spre corticală şi care conţine
porţiunile groase ale anselor nefronilor periferici,
- stria internă (Stria interna) situată spre pelvisul renal şi care con-
ţine porţiunile subţiri ale anselor nefronilor periferici. Întreaga medulară ex-
ternă este mai bine vascularizată (are o culoare mai închisă), dar mai ales
stria internă, unde prezenţa prelungirilor vasculare determină delimitarea a
două zone:
- regiunea fasciculelor vasculare (Fasciculi vasculares)
formată din vasele drepte,
- regiunea interfasciculară (Regio interfascicularis).
- medulara internă (Medulla interna) nu conţine prelungiri ale nefronilor
periferici.
1
BELLINI Lorenzo (1643-1704) anatomist italian.

178
Delimitarea dintre medulara externă şi cea internă este dată de vârfurile
anselor nefronilor periferici. Medulara internă cuprinde numai prelungirile nefroni-
lor juxtamedulari şi tubii colectori şi este mai slab vascularizată. Ea este formată
în mare parte de papila renală.
Nefronul (Nephronum) este format din capsula glomerulară (parte a cor-
pusculului renal). După locul în care se află capsula, dar şi după forma şi mărimea
prelungirilor, nefronii se clasifică în:
- nefroni lungi (Nephronum longum),
- nefroni scurţi (Nephronum breve),
- nefroni corticali (Nephronum corticale) sunt cei mai numeroşi sunt situ-
aţi în corticală şi au dimensiuni mici.
- nefroni superficiali sau subcapsulari (Nephronum superficiale/subcap-
sulare),
- nefroni intermediari (Nephronum intermedium),
- nefroni juxtamedulari (Nephroum juxtamedullare) sunt cei mai puţini,
sunt apropiaţi de baza piramidei astfel încât prelungirile lor sunt intramedulare şi
sunt cei mai bine dezvoltaţi.
Tubulul renal (Tubulus renalis) este unitatea morfofuncţională a rinichiu-
lui. Este format din prelungirile tubulare ale nefronului.
Tubulul renal este format din mai multe părţi: proximală, intermediară şi
distală. Cea mai mare parte a părţii intermediare formează ansa nefronului (Ansa
nephroni) a lui Henle 1. Ansa lui Henle este situată în cea mai mare parte în me-
dulară. Ansa nefronului are o parte descendentă (Crus descendens) şi o parte
ascendentă (Crus ascendens)
- tubulul proximal (Tubulus proximalis) este la rândul lui format din:
- partea contortă proximală PCT (Pars convoluta/contorta) - un tub
încolăcit situat în corticală şi care se continuă cu partea dreaptă proximală,
- partea dreptă proximală PST (Pars recta) este un tub drept, si-
tuat în radiaţiile medulare sau piramidele Ferrein 2 sau direct în medulară.

1
HENLE Friedrich Gustav Jacob (1809-1885) anatomist şi fiziolog german.
2
FERREIN Antoine (1693-1769) anatomist, chirurg şi medic militar francez.

179
Este formată dintr-un epiteliu simplu cuboid, care din punct de vedere his-
tologic se împarte în trei segmente (Segmentum S1, S2, S3).
(S de la eng. straight = drept)
- tubulul intermediar sau subţiat (Tubulus intermedius/attenuatus) este
situat în continuarea tubului drept proximal şi formează bucla acestei formaţiuni.
Ansa are două părţi: partea descendentă (Crus descendens) şi partea ascen-
dentă (Crus ascendens).
- tubulul distal (Tubulus distalis) este format la rândul lui din: o parte
dreaptă şi una încolăcită:
- partea dreaptă (Pars recta) continuă partea ascendentă a tubului
intermediar, până la partea contortă a tubulului distal. Are un calibru mai
mare şi este format din epiteliu simplu cuboid. În porţiunea terminală, acest
epiteliu se îngroaşă şi formează pata densă (Macula densa), cu rol în re-
glarea debitului sanguin la nivelul capsulei glomerulare. Ultima parte a tu-
bulului drept este situată distal de pata densă şi este menţionată distinct
ca segment postmacular (Segmentum postmaculare). Partea dreaptă a
nefronilor juxtamedulari se extinde şi la nivel medular (Pars recta medulla-
ris) şi la nivel cortical (Pars recta corticalis).
- partea contortă (Pars convoluta/contorta) continuă partea dreap-
tă şi se continuă cu tubulul conector. Ea se găseşte în corticală şi este for-
mată din epiteliu simplu cuboid. Se continuă cu tubulul conector.
Tubulii conectori CNT (Tubulus reuniens) adună mai mulţi tubuli distali.
Tubulii conectori este termenul nou introdus pentru tubuli renali colectori (Tubu-
lus renalis colligens). Aceştia formează şi nişte arcade (Arcus tubuli reuniens),
termen care înlocuieşte tubulii renali arcuaţi (Tubulus renalis arcuatus).
Canalul colector CD (Ductus colligens) este termenul care înlocuieşte tu-
bulul colector drept (Tubulus colligens rectus) şi adună tubuli renali arcuaţi des-
chizându-se în canalele papilare şi apoi în calice.
1
Canalul papilar (Ductus papillaris) al lui Bellini este cel mai larg canal
colector situat în medulară, care se deschide la nivelul papilei renale în calicele mic.

1
BELLINI Lorenzo (1643-1704) anatomist italian.

180
Complexul juxtaglomerular (Complexus juxtaglomerularis) are rol în re-
glarea fluxului sanguin în glomerul şi este format din:
- pata densă (Macula densa), o îngroşare a epiteliului tubulului drept distal,
în apropierea capsulei Bowman. Celulele de la acest nivel se numesc epitelioci-
tele petei dense (Epitheliocytus maculae densae).
- tunica medie a arteriolelor glomerulare (Tunica media arteriolae glo-
merularis), formată din celule juxtaglomerulare (Juxtaglomerulocytus/Myocytus
juxtaglomerularis). Din complex face parte zona adiacentă petei dense.
- insula perivasculară a mezangiului (Insula perivascularis mesangii),
formată din mezangiocite (Mesangiocytus extraglomerularis). Este o porţiune a
ţesutului conjunctiv mezangial adiacentă petei dense.
Vascularizaţia şi inervaţia rinichiului.
Artera care vascularizează rinichiul provine din aorta abdominală şi se nu-
meşte artera renală (A. renalis). Artera renală mai participă şi la vascularizarea
glandei suprarenale prin artera suprarenală inferioară (A. suprarenalis inferior)
şi la irigarea ureterului prin ramuri ureterale (Rr. ureterici). Artera renală dreaptă
este ceva mai lungă decât cea stângă şi trece prin spatele venei cave inferioare.
Artera renală se desprinde în unghi drept şi se împarte înainte de a intra în hilul
renal în mai multe ramuri:
- ramuri capsulare (Rr. capsulares) pentru capsulele adipoasă şi fibroasă.
- ramura anterioară (R. anterior) este ramura principală, care se divide apoi
în patru ramuri segmentare:
- artera segmentului superior (A. segmenti superioris),
- artera segmentului anterior superior (A. segmenti anterioris su-
perioris),
- artera segmentului anterior inferior (A. segmenti anterioris infe-
rioris),
- artera segmentului inferior (A. segmenti inferioris),
- ramura posterioară (R. posterior) este ramură secundară şi se continuă cu:
- artera segmentului posterior (A. segmenti posterior).

181
După pătrunderea în interiorul rinichiului, arterele segmentare se continuă
cu un întreg sistem arterial, care poartă denumirea de artere intrarenale.
Arterele segmentare nu au corespondent venos.
Arterele intrarenale (Aa. intrarenales) cuprind toate ramificaţiile arterelor
segmentare. Ele formează un sistem vascular specific rinichiului, un sistem cu du-
blă capilarizare arterială. Ramurile arterelor intrarenale sunt:
- arterele interlobare (Aa. interlobares) sunt ramificaţii ale arterelor seg-
mentare şi sunt situate în coloanele renale, între lobii renali. Aceste artere se bi-
furcă în spaţiul intrelobular şi se continuă cu arterele arcuate.
- arterele arcuate (Aa. arcuatae) continuă arterele interlobulare şi cam de
la jumătatea spaţiului interlobular, au un traiect arcuat, care înconjoară baza pira-
midei renale şi ajung în corticală.
Arterele arcuate dau ramuri radiale, atât spre corticală, cât şi spre medulară:
- artere corticale radiate sau interlobulare (Aa. corticales radia-
tae/Aa. interlobulares) separă lobulii corticali. Din arterele interlobulare se
desprind arteriolele glomerulare aferente (Arteriola glomerularis afferens),
care pătrund în capsula glomerulară, se capilarizează şi o părăsesc sub
forma arteriolelor glomerulare eferente (Arteriola glomerularis efferens).
Reţeaua capilară glomerulară (Rete capillare glomerulare) este o
reţea atipică, care are şi aferenţa şi eferenţa formate din arteriole. Acest tip
de reţea se numeşte reţea admirabilă (Rete mirabile). În mod normal o
reţea capilară are o aferenţă arteriolară şi o eferenţă venulară.
- arterele perforante radiate (Aa perforantes radiatae) sunt ramuri
medulare ale arterelor arcuate, care se continuă cu arteriolele drepte (Ar-
teriolae rectae/Vasa recta). Aceste arteriole însoţesc ansa nefronului a lui
Henle 1, se capilarizează şi se continuă cu venulele drepte.
- ramurile capsulare (Rr. capsulares) sunt ramuri terminale ale ar-
terelor arcuate, care se capilarizează la nivelul capsulei renale şi se conti-
nuă cu venele stelate.

1
HENLE Friedrich Gustav Jacob (1809-1885) anatomist şi fiziolog german.

182
Venele intrarenale (Vv. intrarenales) sunt formate în mare parte din vase
omonime arterelor intrarenale. Sistemul acestor vene cuprinde următoarele ramuri:
1
- venele stelate (Vv stellatae) ale lui Verheyen sunt vene superficiale
situate la nivelul capsulei renale, dar şi în corticala corticalei şi denumite astfel
datorită afluenţilor în formă de stea pe care îi au. Ele se formează din capilarele
ramurilor capsulare ale arterei arcuate. Acestea se continuă cu venele corticale
radiate (Vv. corticales radiatae/Vv interlobulares), care însoţesc arterele corticale
radiate şi participă la delimitarea lobulilor corticali.
- venulele drepte (Venulae rectae) sunt vase profunde, medulare, care
colectează capilarele formate în jurul ansei nefrice de arteriolele drepte.
- venele arcuate (Vv arcuatae) însoţesc arterele arcuate şi colectează atât
venele corticale radiate, cât şi venulele drepte. Prin unirea venelor arcuate în
spaţiul înterlobar se formează venele interlobare
- venele interlobare (Vv. interlobares) însoţesc arterele interlobare şi prin
unirea lor formează venele renale.
Venele renale (Vv renales) se varsă în vena cavă inferioară. Vena renală
stângă este mai lungă şi are un calibru mai mare. Ea încrucişează anterior aorta
abdominală şi este încrucişată anterior de artera mezenterică superioară. Venele
renale colectează în primul rând venele intrarenale (mai exact venele interlobare,
dar şi alte vene, cum sunt venele capsulare (Vv. capsulares), care primesc sân-
ge din capsulele adipoasă şi fibroasă ale rinichiului. Aceste vene corespund ramu-
rilor capsulare ale arterei renale.
Vena renală stângă (V. renalis sinistra) are şi afluenţi distincţi:
- vena suprarenală stângă (V. suprarenalis sinistra),
- vena ovariană stângă (V. ovarica sinistra) sau vena testiculară stângă
(V. testicularis sinistra).
Limfaticele rinichiului sunt slab reprezentate şi nenominalizate. Ele se var-
să în nodurile limfatice lombare drepte şi stângi (Nodi lymphoidei lumbales si-
nistri et dextri).

1
VERHEYEN Philippe (1648-1710) medic şi anatomist flamand belgian .

183
Inervaţia parasimpatică este dată de ramurile renale (Rr. renales), care
sunt ramuri terminale ale trunchiului vagal posterior (Truncus vagalis posterior),
iar inervaţia simpatică de plexul renal (Plexul renalis), care conţine mai mulţi
ganglioni renali (Ganglia renalia).

Bazinetul (Pelvis renalis), pelvisul renal sau pielonul (eng. renal pelvis, fr.
bassinet du rein (pyélon), germ. Nierenbecken, mag. vesemedence) are forma unei
pungi situate în sinusul renal, pe care îl depăşeşte spre exterior. Se delimitează
astfel o porţiune intrarenală (mai mică) şi una extrarenală. Spre interior prezintă
prelungiri, fixate de papilele renale.
(gr. pyelos = bazin)
După forma prelungirilor bazinetul este de două tipuri:
- tipul ampular (Typus ampullaris) este rar şi se caracterizează prin pre-
lungiri scurte, dilatate. Bazinetul are o capacitate mai mare de cca. 10 ml.
- tipul dendritic (Typus dendriticus) al lui Hyrtl 1 reprezintă marea majori-
tate a cazurilor şi este format din prelungiri alungite, separate de interstiţii relativ
mari. Bazinetul are o capacitate mică, de cca 3-4 ml. şi este format din:
- calicele mari (Calices renales majores) sunt de regulă în număr de trei şi
sunt denumite după poziţia lor astfel:
- calice superior (Calyx superior),
- calice mijlociu (Calyx medius) este de obicei cel mai mic,
- calice inferior (Calyx inferior).
- calicele mici (Calices renales minores) fac legătura dintre canalele papi-
lare şi calicele mari. Sunt într-un număr variabil, de 6-12 pentru un rinichi. Calicele
mici nu se află toate în planul axului mare al rinichiului, ci sunt deviate fie anterior,
fie posterior. Calicele mici se fixează pe una sau mai multe papile renale, delimi-
tând cu acestea un fund de sac. Când se prind pe mai multe papile forma lor este
mai complexă. Zona papilară delimitată de calicele mici este aria ciuruită.

1
HYRTL Joseph (1811-1894) anatomist austriac.

184
Structura bazinetului
Deşi dă impresia unei simple pungi membranoase, peretele bazinetului
este format din trei tunici:
- tunica adventice (Tunica adventitia) situată la exterior,
- tunica musculară (Tunica muscularis) relativ slab reprezentată, dar for-
mată din două straturi:
- stratul longitudinal intern (Stratum internum longitudinale),
- stratul circular extern (Stratum externum circulare).
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) reprezentată de uroteliu sau epiteliu
de tranziţie (Urothelium/Epithelium transitionale). Spre musculară, mucoasa pre-
zintă o lamină proprie (Lamina propria).
Vascularizaţia şi inervaţia bazinetului sunt comune cu ale rinichiului.

URETERUL
(Ureter)

Ureterul (eng. ureter, fr. uretère, germ. Harnleiter, mag. húgyvezeték) face
parte din căile urinare. Este un conduct musculomembranos cu o lungime de cca
30 cm şi un calibru variabil. El uneşte bazinetul cu vezica urinară şi este situat re-
troperitoneal.
Ureterul este format din trei porţiuni:
- porţiunea abdominală (Pars abdominalis) ţine de la bazinet şi până la
intrarea în bazin (strâmtoarea superioară sau deschiderea superioară a bazinului).
Porţiunea abdominală are un traiect cvasivertical, un calibru mai redus la extremi-
tăţi şi este mai dilatată în partea sa mijlocie. Îngustarea inferioară a porţiunii abdo-
minale corespunde cu încrucişarea de către ureter a vaselor iliace.
Datorită faptului că rinichiul stâng este situat mai sus şi că cele două ure-
tere au lungimi cvasiegale, încrucişarea vaselor iliace se face diferit, după regula
lui Luschka 1, care spune că ureterul drept încrucişează artera iliacă externă la

1
von LUSCHKA Hubert (1820-1875) madic şi anatomist german.

185
1,5 cm sub bifurcaţie, iar ureterul stâng încrucişează artera iliacă comună la 1,5
cm deasupra bifurcaţiei acesteia.
- porţiunea pelvină (Pars pelvica) continuă inferior partea abdominală, de
la intrarea în bazin şi până la vezica urinară. Are un traiect arcuit şi este de aseme-
nea mai îngustă la extremităţi şi mai dilatată în porţiunea sa mijlocie.
- porţiunea intramurală (Pars intramuralis) este relativ scurtă şi aşa cum
îi spune şi numele se află în peretele vezicii urinare. Este o porţiune îngustată.
Structura ureterului este ceva mai complexă decât a bazinetului, având
un strat muscular bine dezvoltat. Peretele ureterului este format din:
- tunica adventice (Tunica adventitia) situată la exterior, mai ales spre pe-
retele posterior al abdomenului. Anterior este mai slab reprezentată, aici ureterul
aderând la peritoneul parietal.
- tunica musculară (Tunica muscularis) este bine reprezentată şi este for-
mată din trei straturi:
- stratul longitudinal extern (Stratum longitudinale externum),
- stratul circular (Stratum circulare),
- stratul longitudinal intern (Stratum longitudinale internum), care
va contribui la formarea plicilor longitudinale ale mucoasei.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) formată din uroteliu sau epiteliu de
tranziţie (Urothelium/Epithelium transitionale). Aceasta prezintă numeroase pliuri
longitudinale, care permit dilatarea lumenului ureterului.
Vascularizaţia şi inervaţia ureterului este şi ea complexă. Ureterul este
vascularizat prin ramuri ureterice (Rr. ureterici), care provin din mai multe surse.
- artera renală (A. renalis),
- artera ovariană (A. ovarica) sau artera testiculară (A. testicularis),
- partea permeabilă (Pars patens) a arterei ombilicale (A. umbilicalis) şi/
sau din arterele vezicale superioare, care sunt şi ele ramuri are arterei ombilicale.
- alte surse nenominalizate.
Venele ureterului nu sunt nominalizate.
Inervaţia simpatică a ureterului este asigurată de plexul ureteric (Plexus
uretericus), care aparţine părţii abdominale a plexurilor viscerale.

186
VEZICA URINARĂ
(Vesica urinaria)

Vezica urinară (eng. urinary bladder, fr. vessie, germ. Harnblase, mag.
húgyhólyag) este un organ cavitar, musculomembranos cu o capacitate de cca
250 ml, situată retropubian şi în cea mai mare parte în bazin. Cînd este goală
vezica nu depăşeşte superior planul strâmtorii superioare, decît cu o mică parte
anterioară. În plenitudine, devine organ pelviabdominal.
Vezica urinară se poate dilata până la capacităţi ce depăşesc 1000 ml formând aşa numitul
„glob vezical“. Globul vezical este o anomalie de golire a vezicii, care poate fi confundată cu o tumo-
ră chistică ovariană.
Vezica urinară este un rezervor temporar de urină, situat pe căile urinare.
Ea face legătura dintre uretere şi uretră.
Vezica urinară prezintă un vârf vezical (Apex vesicae) situat anterosupe-
rior. Este partea abdominală a vezicii. Acesta se continuă cu un vestigiu embrio-
nar fibrozat numit ligamentul ombilical median (Lig. umbilicale medianum). A-
cest ligament provine din fibrozarea uracăi (Urachus). Ligamentul ombilical medi-
an uneşte vârful vezicii urinare cu ombilicul. Posterior de vârf se găseşte corpul
vezicii (Corpus vesicae), care se termină posterior cu o porţiune rotunjită numită
fundul vezicii (Fundus vesicae). Inferior spre uretră, vezica se îngustează pâlni-
form şi formează colul vezicii (Cervix/Collum vesicae).
(gr. ourachos = canalul urinar al fătului)

Structura peretelui vezical


Vezica este acoperită superior şi lateral de o adventice (Tunica adventitia)
reprezentată de peritoneul urogenital (Peritoneum urogenitale). Sub peritoneu
avem un înveliş subseros (Tela subserosa) subţire.
Gradul de acoperire este diferit în funcţie de plenitudine, în sensul că atât
atunci când este goală, cât şi când este plină, partea neacoperită de peritoneu
este cvasiegală, iar cea acoperită de peritoneu creşte spectaculos. Distensia vezi-
cii se face în partea acoperită de peritoneu.

187
Peritoneul visceral care acoperă vezica prezintă un pliu transversal numit
plica vezicală transversală (Plica vesicalis transversa), care delimitează aproxi-
mativ partea abdominală de cea pelvină, atunci când vezica este goală.
Tunica musculară (Tunica muscularis) este foarte bine reprezentată. Gă-
sim la acest nivel atât muşchi proprii ai vezicii, cât şi expansiuni ale acestora spre
organele din jur.
- muşchii trigonului vezical (Mm trigoni vesicae) sunt situaţi la nivelul tri-
gonului vezical şi sunt dispuşi în două straturi:
- muşchiul superficial al trigonului vezical (M. trigoni vesicae
superficialis),
- muşchiul profund al trigonului vezical (M. trigoni vesicae pro-
fundus).
- muşchiul detrusor al vezicii (M. detrusor vesicae) reprezintă restul mus-
culaturii vezicii, cu rol în golirea acesteia. Este format la rândul lui din două părţi:
- partea nestratificată (Pars nonstratificata) este partea cea mai
extinsă, fiind situată la nivelul fundului, corpului şi vârfului vezicii. Este par-
tea care goleşte vezica prin contracţie.
- partea cervicală (Pars cervicis/colli vesicae) este situată la nivelul
colului vezical şi prin contracţie împiedică golirea vezicii sau reglează debi-
tul de golire. Este o parte bine dezvoltată formată din trei straturi:
- stratul longitudinal extern (Stratum externum longitudinale),
- stratul circular (Stratum circulare),
- stratul longitudinal intern (Stratum internum longitudinale).
(lat. detrudo-si-sum-dere = a împinge (în jos), a scoate)
- muşchiul pubovezical (M. pubovesicalis) uneşte vezica de faţa poste-
rioară a pubelui. Acest muşchi este ataşat ligamentului medial pubovezical (Lig.
mediale pubovesicale), care este parte a fasciei superioare a diafragmei pelvine
(Fascia superior diaphragmatis pelvis).
Există şi un ligament lateral pubovezical (Lig. laterale pubovesicale), care
aparţine de asemenea fasciei superioare a diafragmei pelvice.

188
- muşchiul rectovezical (M. rectovesicalis) uneşte vezica de spaţiul retro-
rectal. Şi acest muşchi este ataşat de ligamentul vezical lateral (Lig. laterale ve-
sicae), care aparţine şi el de fascia diafragmatică pelvică superioară.
- muşchiul vezicoprostaticus (M. vezicoprostaticus) uneşte la bărbat ve-
zica urinară, de prostata situată inferior.
- muşchiul vezicovaginal (M. vesicovaginalis) uneşte la femeie vezica
urinară de vaginul situat inferior.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este separată de tunica musculară prin
lamina proprie (Lamina propria). Tunica mucoasă este formată din uroteliu sau
epiteliu de tranziţie (Urothelium/Epithelium transitionale) şi prezintă în interior,
spre cavitate numeroase pliuri, care dau un aspect caracteristic acestei mucoase.
Trigonul vezical (Trigonum vesicae) este o formaţiune triunghiulară în care
aspectul mucoasei este neted. Trigonul vezical este delimitat superior de cele două
orificii ale ureterelor (Ostium ureteris) ale lui Mercier 1, iar inferior de orificiul
intern al uretrei (Ostium urethrae internum). Cele două orificii de deschidere în
vezică ale ureterelor sunt unite printr-un pliu al mucoasei numit plica interureteri-
că (Plica interureterica) a lui Lieutaud 2.
Trigonul vezical prezintă în unghiul lui inferior spre uretră, o ridicătură ova-
lară verticală numită uvula vezicii (Uvula vesicae).
(uvula dim. lat. uva-ae = strugure, ciorchine)

Vascularizaţia şi inervaţia vezicii urinare.


Vezica urinară ca organ al bazinului este vascularizată de ramuri ale arte-
rei iliace interne. Principala arteră a vezicii este artera vezicală inferioară (A. ve-
sicalis inferior) ramură directă a arterei iliace interne. Vezica mai primeşte sânge
şi din partea permeabilă a arterei ombilicale prin arterele vezicale superioare
(Aa. vesicales superiores). Vezica urinară mai primeşte sânge şi din alte surse ne-
nominalizate.

1
MERCIER Louis (1811-1882) urolog francez.
2
LIEUTAUD Joseph (1703-1780) medic, anatomist şi chirurg francez.

189
Venele formează un plex vezical (Plexus vesicalis) în jurul vezicii, de un-
de sângele venos este drenat prin venele vezicale (Vv. vesicales), în venele ilia-
ce interne.
Limfaticele perivezicale sunt destul de numeroase. Ele se adună în nodu-
rile limfatice paravezicale (Nodi lymphoidei paravesicales). Aceste noduri adună
limfa din:
- nodurile prevezicale (Nodi prevesicales), care la rândul lor adună limfa
din nodurile retrovezicale (Nodi retrovesicales/postvesicales),
- nodurile vezicale laterale (Nodi vesicales laterales).
Inervaţia parasimpatică a vezicii urinare este asigurată de ganglionii pel-
vici (Ganglia pelvica) prin nervii splanhnici pelvini (Nn. splanchnici pelvici). Gan-
glionii pelvici aparţin părţii pelviene (Pars pelvica) a parasimpaticului.
Inervaţia simpatică este din plexul vezical (Plexus vesicalis), care este o
continuare terminală a plexului hipogastric inferior.

URETRA
(Urethra)

Uretra (eng. urethra, fr. urètre, germ. Harnröhre, mag. húgycső) este ulti-
mul segment al căilor urinare. Ea face legătura dintre vezica urinară şi exterior.
Este un tub musculomembranos, cu o configuraţie net diferită la cele două sexe.

Uretra feminină (Uretra feminina) este relativ scurtă, are aproximativ 5 cm,
are un calibru uniform de circa 6 mm şi este dreaptă. Originea ei se află în bazin,
la nivelul vezicii urinare, unde găsim orificiul intern al uretrei (Ostium urethrae
internum). Orificiul intern al uretrei participă la formarea trigonului vezical. Acest
orificiu se comportă diferit în umplerea şi golirea vezicii urinare şi din această cau-
ză se descriu două orificii interne ale uretrei:
- orificiul intern al uretrei de umplere (Ostium urethrae internum accipiens),
- orificiul intern al uretrei de golire (Ostium urethrae internum evacuans)
se află cu 20% mai aproape de orificiul extern al uretrei decât cel de umplere.
(lat. accipio-cepi-ceptum-cipere = a primi)

190
Vezica urinară formează o platformă în jurul acestui orificiu intern al uretrei. Partea intramu-
rală a uretrei (colul vezicii urinare) este închisă şi uretra feminină are cea mai mare lungime. Când
începe evacuarea urinii, platforma din jurul orificiului intern al uretrei ia progresiv formă de pâlnie şi
partea intramurală a uretrei se deschide şi se incorporează în această pâlnie, astfel încât pe cistou-
retrograma de profil vezica urinară pare că „descinde“ şi uretra se „scurtează“.
Uretra feminină prezintă o porţiune iniţială, care continuă orificiul intern al
uretrei, numită parte intramurală (Pars intramuralis). Aceasta corespunde cu ter-
menul clinic de col al vezicii urinare, datorită modificărilor pe care le suferă în um-
plerea şi golirea vezicii, modificări prezentate la orificiul intern al vezicii urinare.
Uretra străbate deschiderea urogenitală (Hiatus urogenitalis), un orificiu
situat în diafragma pelviană, mai larg la femeie şi mai îngust la bărbat, prin care
trec spre perineu, alături de uretră şi vaginul, dar şi vase şi nervi.
Uretra feminină, la trecerea prin deschiderea urogenitală şi membrana pe-
rineală este cuprinsă de următorii muşchi:
- muşchiul compresor al uretrei (M. compressor urethrae) şi muşchiul
sfincter uretrovaginal (M. sphincter urethrovaginalis). Aceştia sunt echivalenţii
muşchiului perineal profund de la bărbat.
- muşchiul sfincter extern al uretrei (M. sphincter urethrae externus) al
1
lui Wilson este situat în jurul uretrei, la acelaşi nivelul cu ceilalţi doi prezentaţi
mai sus.
Deşi se consideră în general că uretra feminină nu are reliefuri interne, to-
tuşi ea prezintă o creastă uretrală (Crista urethralis) în interior, mai ştearsă decât
la bărbat.
Orificiul extern al uretrei (Ostium urethrae externum) se deschide în fan-
ta vulvară, la nivelul comisurii anterioare, sub clitoris.
Structura uretrei. Uretra este formată din următoarele trei tunici:
- tunica musculară (Tunica muscularis) situată la exterior şi formată la
rândul ei din două straturi:
- stratul circular (Stratum circulare) extern, care spre orificiul in-
tern al uretrei formează sfincterul intern al uretrei (Sphincter urethrae
internus),
1
sir WILSON William James Erasmus (1809-1884) chirurg englez.

191
- stratul longitudinal (Stratum longitudinale) intern, care participă
la formarea crestei uretrale.
- tunica spongioasă (Tunica spongiosa) un strat subţire, dar care partici-
pă la păstrarea formei uretrei. La acest nivel se găsesc glandele parauretrale
(Glandula paraurethralis) ale lui Skene 1 sau ale lui Guérin 2.
Conform Terminologiei histologice glandele parauretrale se mai numesc prostata feminină
(Prostata feminina) din cauza semnificaţiei morfologice şi imunologice a acestei structuri.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) situată în interior şi formată din urote-
liu sau epiteliu de tranziţie (Urothelium/Epithelium transitionale). La nivelul ei gă-
sim glande uretrale (Glandulae urethrales) şi lacune uretrale (Lacunae urethrales).
Uneori la nivelul mucoasei uretrale, mai ales spre orificiul extern găsim ca-
nalele parauretrale (Ductus paraurethralis) sau tubulii lui Skene. Aceste canale
pot degenera chistic.

Vascularizaţia uretrei.
Vascularizaţia uretrei este asigurată de artera uretrală (A. urethralis) ra-
mură a arterei ruşinoase interne. Nu sunt nominalizate vene uretrale. Circulaţia
venoasă este asigurată de plexul vaginal (Plexus venosus vaginalis).

1
SKENE Alexander Johnston Chalmers (1837-1900) ginecolog american.
2
GUÉRIN Alphonse François Marie (1816-1895) chirurg francez.

192
Uretra masculină (Uretra masculina) este relativ lungă – 15-20 cm, are un
calibru diferit şi prezintă curburi. Originea ei se află în bazin, la nivelul vezicii urinare,
unde găsim orificiul intern al uretrei (Ostium utethrae internum). Orificiul intern
al uretrei participă la formarea trigonului vezical. Acest orificiu se comportă diferit
în umplerea şi golirea vezicii urinare (la fel ca la uretra feminină). Şi la bărbat orifi-
ciul intern de evacuare al uretrei se află aproape la baza prostatei, deci mult mai
aproape de orificiul extern al uretrei decât orificiul intern de umplere al acesteia.
Datorită lungimii mari şi a structurilor prin care trece, uretra masculină este
formată din următoarele părţi:
- partea intramurală sau preprostatică (Pars intramuralis/preprostatica)
se comportă asemănător părţii intramurale a uretrei feminine.
- partea prostatică (Pars prostatica) este porţiunea uretrei care străbate
prostata. Uretra străbate prostata mai aproape de peretele anterior al acesteia. La
nivelul părţii prostatice, posterior, în interiorul uretrei, se află creasta uretrală (Cris-
ta urethralis), un pliu mucos longitudinal, care contribuie la formarea jgheabului
uretral de la acest nivel. În treimea proximală a uretrei prostatice, creasta uretrală
se lărgeşte sub forma unei formaţiuni ovoidale numită coliculul seminal (Collicu-
lus seminalis). La nivelul coliculului seminal se deschid canalele ejaculatoare.
Vaginul masculin (Vagina masculina) este un vestigiu al canalului paramezonefric la băr-
bat. Termenul de vagin masculin provine din faptul că se dezvoltă din aceleaşi formaţiuni din care se
dezvoltă şi vaginul feminin, dar este rar folosit. Este însă mult mai cunoscut termenul de utricula
prostatică (Utriculus prostaticus), un diverticul orb, situat la nivelul uretrei prostatice şi care se for-
mează din acest vagin masculin. Utricula prostatică se află la nivelul coliculului seminal, care este
derivatul tuberculului sinusal, fiind prin aceasta omologul himenului. Utricula prostatică se termină cu
sinusul prostatic (Sinus prostaticus).
Vaginul masculin provine parţial din primordiul utero-vaginal al canalelor paramezonefrice
şi parţial din tuberculul sinusal, o proeminenţă a sinusului urogenital primitiv dată de primordiul ute-
rovaginal. La bărbat tuberculul sinusal formează bulbul sinoutricular (Bulbus sinuutricularis), care
va participa şi el la formarea vaginului masculin.
Această porţiune este subîmpărţită în:

193
- partea proximală (Pars proximalis), corespunde zonei în care este
prezent coliculul seminal,
- partea distală (Pars distalis), este partea de sub coliculul semi-
nal, în care nu găsim decât creasta uretrală.
- partea intermediară sau membranoasă (Pars intermedia/membrana-
cea) este acea parte a uretrei care este cuprinsă între părţile prostatică şi spongi-
oasă ale uretrei şi nu numai porţiunea relativ îngustă, care străbate membrana pe-
rineală.
Istmul uretrei (porţiunea cea mai îngustată a acesteia) este cuprins între
partea terminală a coliculului seminal şi membrana perineală.
Partea intermediară a uretrei străbate deschiderea urogenitală (Hiatus uro-
genitalis) a diafragmei pelvine, care la bărbat este mai îngustă. Această deschide-
re este obstruată de membrana perineală (Membrana perinei), o structură con-
junctivă, fibroasă, transversală, întinsă între ramurile ischiopubiene ale coxalelor,
care s-a numit diafragma urogenitală. Partea anterioară a membranei perineale
are o structură ligamentară şi se numeşte ligamentul transvers al perineului
(Lig. transversum perinei).
Acesta este bine reprezentat la bărbat şi aproape inexistent la femeie.
Ligamentul transvers al perineului se mai numeşte şi ligamentul preuretral
al lui Henle 1.
Reamintim că imediat sub simfiza pubiană se află ligamentul subpubian
sau ligamentul arcuat al pubisului (Lig. arcuatum pubis). Şi acesta este mai bine
reprezentat la bărbat. Între ligamentul arcuat şi cel transvers al perineului se for-
mează un spaţiu, prin care trec venele dorsale profunde ale penisului.
Muşchiul sfincter extern al uretrei (M. sphincter urethrae externus) este
situat şi el în jurul părţii intermediare a uretrei.
Mai este denumit şi muşchiul Wilson 2.

1
HENLE Friedrich Gustav Jacob (1809-1885) anatomist şi fiziolog german.
2
sir WILSON William James Erasmus (1809-1884) chirurg englez.

194
- partea spongioasă (Pars spongiosa) este situată în interiorul corpului
spongios al penisului. Are forma unui tub cu două dilatări fuziforme la capete. Cea
mai mare dilatare este în porţiunea distală, unde se formează fosa naviculară a
uretrei (Fossa navicularis utethrae). La nivelul acestei porţiuni mai găsim canale-
le parauretrale (Ductus paraurethralis), care sunt corespondentele tubilor lui
Skene 1 de la femeie.
Uneori aceasta este separată parţial de restul uretrei de o valvulă rudimen-
tară numită valvula fosei naviculare (Valvula fossae navicularis).
Partea spongioasă a uretrei se deschide la nivelul glandului penisului prin
orificiul extern al uretrei (Ostium urethrae externum), care între micţiuni este de
forma unei fante verticale.
Structura uretrei masculine prezintă particularităţi pentru fiecare porţiune:
- tunica musculară (Tunica muscularis) este tunica externă care este cel
mai bine reprezentată la nivelul părţii prostatice, unde are două straturi:
- statul circular (Stratum circulare) situat extern. Acesta la nivelul
orificiului intern al uretrei formează muşchiul sfincter intern al uretrei (M.
sphincter urethrae internus/M. sphincter supracollicularis).
- stratul longitudinal (Stratum longitudinale) este situat intern la
nivelul părţii prostatice şi este singurul strat muscular la nivelul celorlalte
părţi.
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) este prezentă în interior la nivelul tutu-
ror părţilor. Mucoasa părţii spongioase a uretrei prezintă numeroase diverticule
oarbe care formează lacunele uretrale (Lacunae urethrales) şi glande uretrale
(Glandulae uretrales) descrise de Littré 2.

1
SKENE Alexander Johnston Chalmers (1837-1900) ginecolog american.
2
LITTRÉ Alexis (1658-1725) medic şi anatomist francez.

195
Vascularizaţia şi inervaţia uretrei.
Vascularizaţia uretrei masculine este asigurată de artera uretrală (A. ure-
thralis) ramură a arterei ruşinoase interne. Nu sunt nominalizate vene uretrale.
Circulaţia venoasă se îndreaptă spre plexul prostatic (Plexus venosus prostaticus
şi spre venele iliace interne.
La vascularizaţia şi inervaţia uretrei masculine mai participă şi vasele şi
nervii organelor pe care le străbate (prostată, penis).

196
SISTEMELE GENITALE
(Systemata genitalia)

Sistemele genitale cuprind sistemul genital masculin şi sistemul genital fe-


minin. Fiecare din aceste sisteme sunt implicate în reproducerea umană. Repro-
ducerea implică atât individul cât şi relaţiile dintre indivizii de sex opus, necesare
pentru perpetuarea speciei.
Sistemele genitale sunt în strânsă corelaţie cu sistemul urinar, mai ales la
bărbat, unde uretra este comună ambelor sisteme. La femeie nu există un organ
comun, dar interrelaţia dintre cele două sisteme este strânsă şi există de multe ori
o patologie comună.

SISTEMUL GENITAL FEMININ


(Systema genitale femininum)

Sistemul genital feminin este format din gonadă (ovarul), căi genitale femi-
nine şi organe genitale externe. La acestea se mai adaugă sânul (glanda mamară),
care se studiază la regiunea mamară a peretelui toracic.

ORGANELE GENITALE FEMININE INTERNE


(Organa genitalia feminina interna)

Ovarul (Ovarium), oophoronul sau gonada feminină (eng. ovary, fr. ovaire,
germ. Eierstock, mag. petefészek) are formă ovalară, di-mensiuni de 4/2/1 cm,
greutate de 10 g şi o suprafaţă neregulată. Ovarul este o glandă esenţială în pro-
cesul de reproducere prin formarea şi expulzarea intraperitoneală a ovulului. Ova-
rul este şi o glandă endocrină prin secreţia de hormoni (în principal estrogeni şi
progesteron). Intraoperator, culoarea sa albă contrastează net cu tenta roz a for-
maţiunilor învecinate.
(lat ovum = ou) (gr. oophoros = purtător de ouă)
Ovarul, deşi nu este acoperit de peritoneu, este menţinut în poziţie de o
serie de formaţiuni peritoneale, care îi asigură suspensia şi troficitatea:

197
- mezovarul (Mesovarium) este parte componentă a ligamentului larg (Lig.
latum) şi participă atât la suspensia ovarului, cât şi la vascularizaţia şi inervaţia
acestuia.
- ligamentul propriu al ovarului sau uteroovarian (Lig. ovarii proprium/
uteroovaricum) este şi el conţinut în ligamentul larg şi suspendă ovarul la uter.
- ligamentul suspensor al ovarului (Lig. suspensorium ovarii) numit şi
lomboovarian sau infundibulopelvic, participă la suspendarea ovarului de peretele
abdominal posterior. Conţine vasele ovariene.
Ovarul prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi:
- faţa laterală (Facies lateralis) priveşte spre peretele lateral al bazinului şi
corespunde fosetei ovariene (Fossa ovarica). Foseta ovariană este o depresiune
a peritoneului parietal delimitată de vasele iliace externe şi interne.
- faţa medială (Facies medialis) priveşte spre colonul sigmoid şi poate fi
acoperită de mezosalpinge în alunecările posterioare ale acestuia.
- marginea mezovarică (Margo mesovaricus) este situată superolateral şi
vine în contact cu peritoneul care acoperă mezovarul. Pe această margine se află
hilul ovarian (Hilus ovarii). Limita dintre peritoneul visceral şi ovar se numeşte
marginea limitantă a peritoneului (Margo limitans peritonei) sau linia Farre 1-
Waldeyer 2.
- marginea liberă (Margo liber) priveşte spre uter şi în jos.
- extremitatea tubară (Extremitas tubaria) este situată posterolateral şi vine
în contact cu franjurii tubari.
- extremitatea uterină (Extremitas uterina) este situată anteromedial, spre
uter.
Pozitia ovarului este variabilă în funcţie de vârstă şi paritate, fiind situat
mai sus la tinere şi nulipare şi mai jos la multipare şi vârstnice.
Ovarul îşi poate dubla sau chiar tripla volumul la ovulaţie, modificare care este unilaterală.

1
FARRE Arthur (1811-1887) anatomist şi obstetrician englez.
2
von WALDEYER-Harz, Heinrich Gottfried Wilhelm (1836-1921) anatomist şi histolog
german. A participat la elaborarea BNA.

198
Structura internă a ovarului.
Ovarul nu este acoperit de peritoneu. El prezintă la suprafaţă un mezote-
liu ovarian sau epiteliu germinativ (Mesothelium ovaricum/Epithelium superfi-
ciale), sub care se află tunica albuginea (Tunica albuginea ovarii). Sub acesta se
găseşte corticala ovarului (Cortex ovarii), care conţine foliculi ovarieni (Folliculi
ovarici) în diferite stadii de dezvoltare. În mijlocul ovarului, în continuarea hilului,
se află medulara ovariană (Medulla ovarii).
Mezoteliile sunt epitelii formate dintr-un singur rând de celule turite şi care căptuşesc cavităţi
seroase (peritoneu, pleură, pericard).
În structura fiecărui folicul intră o celulă germinală, înconjurată de celule
foliculare (granuloase) şi celule tecale (prezente la foliculii secundari şi terţiari).
Foliculii ovarieni se dezvoltă prin procesul de foliculogeneză (Folliculoge-
nesis) parcurgând următoarele stadii:
- folicul primordial (Foliculus ovaricus primordialis) este de dimensiuni
mici şi cuprinde un oocit primar (Oocytus primarius) înconjurat de un epiteliu
simplu scuamos (Epithelium simplex squamosus) format din celule foliculare
primordiale (Epithliocytus follicularis/Folliculocytus primordialis).
Menţionăm că şi oocitul evoluează prin procesul de oogeneză (Oogenesis).
Oocitul este termenul nou folosit pentru ovocit.
- folicul primar (Folliculus ovaricus primarius) are o formă rotundă şi cu-
prinde un oocit primar înconjurat de un epiteliu cuboid simplu (Epithelium sim-
plex cuboideum). Foliculul primar este deja înconjurat de zona pellucidă (Zona
pellucida/Capsula pellucida).
- folicul secundar (Folliculus ovaricus secundarius) conţine şi el tot un oo-
cit primar, înconjurat de un epiteliu cuboid stratificat (Epithelium stratificatum
cuboideum). Foliculul secundar prezintă la periferie teaca foliculară (Theca folli-
culi).
- folicul terţiar, veziculos sau cavitar (Folliculus ovaricus tertiarius/vesi-
culosus) conţine un oocit primar excentric, dar mai prezintă la polul opus o cavita-
te numită antru folicular (Antrum folliculare), care se umple cu lichid folicular
(Liquor follicularis). Foliculul terţiar prezintă la periferie un înveliş de celule folicu-

199
lare numit granuloasă (Granulosa/Stratum granulare), care se află sub teaca foli-
culară. În acest stadiu teaca foliculară se separă şi ea în teaca internă (Theca in-
terna) şi teaca externă (Theca externa).
1
- folicul matur sau de Graaf (Folliculus ovaricus maturus) conţine un o-
ocit secundar în metafaza celei de a doua diviziuni (Oocytus secundarius me-
taphasis II). Foliculul matur este vizibil ecografic şi îmbracă aspectul unui „chist“
cu dimensiuni de circa 20 mm. La exterior prezintă un înveliş format din teaca in-
ternă (Theca interna). Sub teaca foliculară se află câteva rânduri de celule folicu-
lare sau granuloase, care înconjoară o cavitate elipsoidă numită antru folicular pli-
nă cu lichid folicular. În interiorul acestei cavităţi, excentric, ataşat de unul din poli,
pe o „grămadă“ de celule foliculare, care reprezintă cumulul ovulului (Cumulus
oöphoricus), se află ovulul (Ootidium/Ovum) înconjurat de straturile lui protectoare.
(lat. cumulus = grămadă)
Nu toţi foliculii ovarieni parcurg toate aceste stadii. Foliculii suferă un proces
de degenerescenţă numit atrezie foliculară (Atresia folliculi), în urma căruia re-
zultă un folicul atretic (Folliculus atreticus). Pot suferi procesul de atrezie orice
fel de foliculi, atât cei terţiari, cei secundari, cât şi cei primari.
Ovarul embrionar conţine aproximativ 5 milioane de foliculi. La naştere ră-
mân circa 2 milioane. Prin degenerescenţă, la pubertate, mai rămân circa 400.000.
Din aceştia ajung în stadiul matur, apţi pentru ovulaţie, circa 400.
În ovar pe lângă procesele de foliculogeneză, oogeneză şi atrezie folicula-
ră, mai există şi procesul de luteogeneză (Luteogenesis) prin care se formează
corpul galben.

1
de GRAAF Reinier (1641-1693) medic şi anatomist olandez.

200
Vascularizaţia ovarului.
Ovarul primeşte sânge din artera ovariană (A. ovarica) şi din ramura ova-
riană (R. ovaricus) a arterei uterine. Cele două vase formează o arcadă vascula-
ră, situată în mezovar.
Există posibilitatea foarte rară, ca artera ovariană să ia naştere din artera renală (Schimada
şi Fukuiama 1975).
Natura şi locul anastomozelor dintre artera ovariană şi ramura ovariană a
arterei uterine variază destul de mult. Mocquet şi Rouvillois în 1938 au descris pa-
tru tipuri de vascularizaţie pentru ovar, dar Kamina 1 consideră că pentru practica
chirurgicală trebuiesc reţinute numai primele două tipuri:
- aport combinat biarterial,
- aport separat biarterial, cu posibilitatea unei anastomoze subţiri,
- aport monoarterial uterin,
- aport monoarterial ovarian.
Venele ovariene, care formează şi ele o arcadă, se varsă diferit. Vena ova-
riană stângă (V. ovarica sinistra) se varsă în vena renală stângă (V. renalis si-
nistra), iar vena ovariană dreaptă se varsă în vena cavă inferioară (V. cava in-
ferior). Venele ovariene alcătuiesc în interiorul ligamentului suspensor al ovarului,
plexul pampiniform (Plexus pampiniformis). Acest plex este format dintr-un nu-
măr variabil de vene situate în jurul arterei ovariene, care spre vărsare scad nu-
meric pentru a rămâne o singură venă ovariană de fiecare parte.
(lat. pampinus,-i = viţă de vie, lăstar)
Secundar, sângele venos ovarian se îndreaptă şi spre plexul venos uterin.
Excepţional vena ovariană dreaptă, care poate avea şi o valvulă la vărsare, se poate vărsa în
vena renală dreaptă şi/sau în ea şi în vena cavă inferioară.
În cursul unor afecţiuni, plexul pampiniform se poate dilata varicos la dimensiunea unui
police (varicocelul Richet).
Sindromul venei ovariene Clark survine mai ales în timpul sarcinii, datorită atoniei ureterului
şi dilatării venei ovariene. Apare mai frecvent pe partea dreaptă, la nivelul articulaţiei sacroiliace,
unde ureterul este comprimat între artera iliacă comună şi vena ovariană.
Inervaţia vegetativă este asigurată de plexul ovarian (Plexus ovaricus).

1
KAMINA Pierre (n1934) anatomist francez născut în Burkina Faso

201
Trompa uterină (Tuba uterina/Salpinx) a lui Fallopio 1 sau salpingele (eng.
Fallopian tube, fr. tube utérin, germ. Eileiter, mag. petevezeték (méhkürt)) este un
conduct musculomembranos simetric, care prelungeşte cornul uterin şi realizează
comunicarea acestuia cu cavitatea peritoneală. Situată în mezosalpinge, trompa
uterină are mai întâi o direcţie transversală, până la extremitatea uterină a ovaru-
lui, urcă apoi vertical pe marginea mezovarică a ovarului şi apoi coboară în lungul
marginii libere a acestuia.
(gr. salpinx-igos = trompetă)
Trompa uterină măsoară circa 10-12 cm şi are patru părţi:
- porţiunea uterină (Pars uterina), numită şi intramurală sau interstiţială
este situată în grosimea muşchiului uterin. Are un traiect oblic în sus şi în afară, li-
niar, uneori sinuos, cu lungimea de 1 cm şi diametrul de 1 mm. Se deschide în ca-
vitatea uterină printr-un orificiu numit orificiul uterin al trompei (Ostium uterinum
tubae);
- istmul trompei uterine (Isthmus tubae uterinae) continuă prima porţiune
şi are 1-2 cm lungime şi un diametru de 2-4 mm La acest nivel trompa este cilindri-
că, cu pereţi groşi, aproape inextensibili;
- ampula trompei uterine (Ampulla tubae uterinae) continuă istmul trompei
aproximativ de la nivelul extremităţii uterine a ovarului. Măsoară 7-8 cm lungime şi
circa 5-8 mm diametru. Este sinuoasă, prezintă un perete subţire, o consistenţă
moale şi are o mare extensibilitate.
- infundibulul trompei uterine (Infundibulum tubae uterinae) sau pavilionul
este porţiunea terminală, sub formă de pâlnie a trompei. La acest nivel trompa, se
deschide în cavitatea peritoneală, printr-un orificiu extensibil de 2-3 mm numit ori-
ficiul abdominal al trompei (Ostium abdominale tubae uterinae). Acesta este în-
conjurat în sens radiar de 10-15 franjuri tubare (Fimbriae tubae), dintre acestea
franjul ovarian (Fimbria ovarica) este ataşat de ovar şi de ligamentul tuboovarian.
Trompa este sediul cel mai frecvent al sarcinii ectopice. Ruptura trompei cauzată de sarcina
ectopică este o urgenţă ginecologică.

1
FALLOPPIO (Falloppia) Gabriele (1523-1562) anatomist şi chirurg italian
(lat. Fallopius)

202
Din punct de vedere structural trompa este formată dinspre interior spre ex-
terior din următoarele tunici:
- tunica mucoasă (Tunica mucosa) formată dintr-un epiteliu simplu cilindric,
care prezintă plici longitudinale (Plica mucosae),
- tunica musculară (Tunica muscularis) este relativ subţire, dar totuşi este
formată din două straturi:
- stratul circular sau intern (Stratum circulare/internum)
- stratul longitudinal sau extern (Stratum longitudinale/externum)
- tunica seroasă (Tunica serosa) formată de peritoneu.

Vascularizaţia trompei este asigurată de ramurile tubare (Rr. tubarii) din


artera ovariană (A. ovarica), care provine din aorta abdominală (Pars abdomina-
lis aortae/Aorta abdominalis) şi de ramura tubară (R. tubarius) a arterei uterine
(A. uterina). Cele două surse arteriale formează o arcadă vasculară în grosimea
mezosalpingelui. Venele nenominalizate în Terminologia anatomică se îndreaptă
spre plexul venos uterin (Plexus venos uterinus) şi spre venele ovariene (Vv.
ovaricae).

Uterul (Uterus) (eng. uterus, fr. utérus, germ. Gebärmutter, mag. méh) es-
te un organ muscular cavitar, situat în centrul cavităţii pelviene, între vezica urina-
ră şi rect. La nulipară are circa 8 cm lungime, 5 cm lăţime şi 3 cm grosime, precum
şi circa 50 g, iar la multipară dimensiunile sunt mai mari cu un cm, iar greutatea
este de circa 70 g. Uterul este format din două părţi:
- corpul uterin (Corpus uteri) situat deasupra, de formă conoidală şi aplati-
zat anteroposterior. Superior găsim fundul uterin (Fundus uteri) care este rectili-
niu la nulipară şi convex la multipară. Corpul prezintă o faţă vezicală (Facies vesi-
calis/anterior), o faţă intestinală (Facies intestinalis/posterior) şi două margini
uterine (Margo uteri). Unghiurile laterale sau coarnele uterine (Cornu uteri) se
continuă cu trompele uterine. Tot la nivelul coarnelor găsim şi inserţia ligmentelor
rotunde şi a ligamentelor ovariene proprii. Corpul uterin comunică cu colul prin ori-
ficiul anatomic uterin intern (Ostium anatomicum uteri internum).

203
Corpul uterin prezintă în interior cavitatea uterină (Cavum uteri), o cavitate
cvazivirtuală, de formă triunghiulară, cu o lungime de 25 mm la nulipară şi de 35 mm
la multipară şi o capacitate de 4 cm3 la nulipare şi 5 cm3 la multipare.
- colul uterin (Cervix uteri) situat dedesubt este cilindric şi divizat prin in-
serţia vaginală, într-o porţiune supravaginală (Portio supravaginalis cervicis) şi o
porţiune vaginală (Portio vaginalis cervicis) vizibilă cu valvele şi accesibilă tuşeu-
lui vaginal. Porţiunea vaginală prezintă în centru, orificiul extern al colului (Osti-
um uteri), care la nulipare este punctiform. La multipare orificiul extern al colului
este în fantă transversală şi este mărginit de buza anterioară (Labium anterius) şi
de buza posterioară (Labium posterius).
Colul prezintă în interior canalul cervical (Canalis cervicis uteri) real, fuzi-
form şi care are o lungime de 25 mm atât la nulipare cât şi la multipare. În porţiunea
sa superioară, supravaginală, la limita spre cavitatea corporeală se află istmul
uterin (Isthmus uteri) o zonă de tranziţie de circa 5 mm, care prezintă şi un orifi-
ciu uterin intern histologic (Ostium histologicum uteri internum).
Orificiul histologic poate să fie identic cu cel anatomic sau diferit. Pereţii ca-
nalului cervical prezintă o serie de pliuri radiale (Plicae palmatae), care pot jena
introducerea unui histerometru sau a unui sterilet (DIU = dispozitiv intrauterin). În
timpul sarcinii şi mai ales la termen, istmul uterin face corp comun cu corpul uteru-
lui şi este numit de obstetriceni „segment inferior“ la uterului. Lungimea cavităţii
uterine şi a canalului cervical este de circa 6-7 cm şi se măsoară cu histerometrul,
o tijă cilindrică subţire şi uşor angulată la vârf.
Inflamaţia uterului se numeşte metrită.
(gr. hystera = uter, gr. metra = uter)

Raporturile uterului
Uterul este acoperit de peritoneul urogenital (Peritoneum urogenitale),
care este cu atât mai aderent cu cât ne apropiem mai mult de fundul uterului.
Faţa anterioară, vezicală vine în raport cu vezica urinară prin intermediul
fundului de sac vezicouterin (Excavatio vesicouterina). Peritoneul care acoperă
vezica urinară prezintă plici vezicale transversale (Plica vesicalis transversa), ca-

204
re dispar când vezica este plină şi se accentuează după golirea acesteia. Lateral
de vezica urinară se formează fosele paravezicale (Fossa paravesicalis).
Porţiunea supravaginală a colului şi istmul uterin sunt separate de porţiunea
inferioară a fundului vezical printr-un mic sept nenominalizat.
Faţa posterioară, intestinală este separată de rect prin fundul de sac rec-
touterin (Excavatio rectouterina) al lui Douglas 1, mărginit lateral de plicile recto-
uterine (Plica rectouterina).
Marginile uterului corespund în portiunea supravaginală a colului cu para-
metrul (Parametrium), care strict în porţiunea cervicală se numeşte paracervix
(Paracervix), unde cel mai important reper este încrucişarea arterei uterine cu ure-
terul sau „încrucişarea lui Wertheim 2".

Mijloace de fixare:
Uterul are nevoie să se dilate foarte mult, având o extensie excepţională
comparativ cu alte organe cavitare şi o golire energică cu ocazia naşterii sau avor-
tului, cu ajutorul unei musculaturi special adaptate la contracţii puternice şi eficace.
Mijloacele de fixare se află într-o aparentă opoziţie, între libertatea de expansiune
a uterului şi suspensia solidă pe care acesta o necesită, mai ales când este îngre-
unat de graviditate. Necesara fixitate a uterului trebuie să evite orice ataşare rigidă
ligamentară sau fibroasă, direct pe pereţii osoşi, pentru a putea conserva un po-
tenţial de amortizare a şocurilor, precum şi posibilitatea de expansiune, care să-i
permită să ocupe, nu numai spaţiul pelvian, dar şi marea cavitate abdominală, pâ-
nă la diafragmă, în sarcină.
- ligamentul rotund (Lig. teres uteri) al lui Hunter 3 este un cordon muscu-
lar întins de la uter la vulvă, cu o lungime cuprinsă de 10-12 cm, cu un diametru în-
tre 3-6 mm. Inserat în partea anterioară şi laterală a uterului, puţin dedesubtul trom-
pei, se îndreaptă oblic înainte şi lateral către orificiul profund al canalului inghinal,
pe care îl străbate şi se termină la nivelul labiilor mari. Ligamentul rotund conţine

1
DOUGLAS James (1675-1742) anatomist englez.
2
WERTHEIM Ernst (1864-1920) ginecolog austriac.
3
HUNTER William (1718-1783) anatomist şi obstetrician scoţian.

205
vestigiul procesului vaginal al peritoneului, care dacă este permeabil poartă nume-
le de canalul Nuck 1. Procesul vaginal al peritoneului este un diverticul peritoneal
format în perioada embrionară, în procesul de coborâre al ovarului.
- ligamentul pubocervical (Lig. pubocervicale) fixează colul uterin la sim-
fiza pubiană.
- ligamentul larg (Lig latum) este un pliu peritoneal transversal, care se în-
tinde de la marginile uterului la peretele lateral pelvian. Acest ligament de a cărui
foiţă posterioară este suspendat ovarul, cuprinde trompa uterină, porţiunea iniţială
a ligamentului rotund şi ligamentul propriu al ovarului.
Ligamentele largi se opun mişcărilor de lateralitate ale uterului, dar nu se
pot opune în egală măsură şi mişcărilor anteroposterioare.
Porţiunea ligamentului larg situată parauterin şi care conţine artera uterină
şi plexul venos uterin se numeşte mezometru (Mesometrium). Porţiunea care aco-
peră trompa uterină se numeşte mezosalpinge (Mesosalpinx) şi conţine vestigii
embrionare ale canalului Wolff 2, iar porţiune din imediata apropiere a ovarului se
numeşte mezovar (Mesovarium).
- ligamentul cardinal (Lig cardinale/Lig. transversus cervicis) al lui Macken-
rodt 3 se află la baza ligametelor largi legând transversal colul de peretele pelvian.
- ligamentul sacrouterin (Lig. rectouterinum) este un ligament pereche si-
tuat inferior, de o parte şi de alta a fundului de sac Douglas, având un rol deosebit
în statica uterină.
Poziţia uterului.
Colul şi corpul uterin formează un unghi de 100-120° deschis înainte numit
unghi de anteflexie uterină. Acest unghi este menţinut prin ligamentele rotunde şi
presa abdominală. De asemenea, axa uterului formează un unghi deschis înainte,
de circa 100° cu axa 1/3 superioare a vaginului, numit unghi de anteversie.
(lat. verso = a întoarce)

1
NUCK Anton (1650-1692) anatomist danez.
2
WOLFF Kaspar-Friedrich (1733-1794) anatomist şi embriolog german. A lucrat şi în Rusia
unde a şi murit.
3
MACKENRODT Alwin Karl (1859-1925) ginecolog şi oncolog german.

206
Uterul este un organ mobil, care poate ocupa diferite poziţii care nu sunt
întotdeauna patologice. Elementul relativ fix, de referinţă, este istmul uterin, care
este situat în centrul escavaţiei pelvine, puţin înaintea planului frontal ce trece prin
spinele ischiadice, în axa liniei ombilicococigiene, uşor deasupra planului orizontal
ce trece de asemenea, prin spinele ischiadice.
Faţă de poziţia normală descrisă mai sus, uterul poate să fie deviat ante-
rior, posterior şi lateral:
Deviaţiile anterioare (antedeviaţiile):
- hiperanteflexia constă în exagerarea unghiului de anteflexie fiziologică şi
poate fi izolată sau asociată cu hiperanteversia;
- hiperanteversia izolată este rară şi se produce în caz de compresie extrin-
secă.
Deviaţiile posterioare (retrodeviaţiile) sunt viciile de poziţie ale uterului cele
mai des întâlnite, având o frecvenţă de circa 20%.
- retroflexia constituie o plicatură posterioară a corpului uterin pe col;
- retroversia se defineşte prin bascularea posterioară a ansamblului uterin
şi prin modificarea orientării colului.
Deviaţiile laterale (laterodeviaţiile) sunt puţin frecvente, şi sunt descoperite
întâmplător, cel mai adesea fiind fără simptomatologie subiectivă. Sunt de impor-
tanţă practică minoră.
Structura uterului.
La suprafaţă uterul este acoperit de o tunică seroasă sau perimetru (Tu-
nica serosa/Perimetrium). Perimetrul este reprezentat în cea mai mare parte de
peritoneul urogenital (Peritoneum urogenitale), care este cu atât mai aderent de
uter cu cât ne apropiem mai mult de fundul acestuia.
Sub perimetru se află o subseroasă (Tela subserosa) subţire formată din
ţesut conjunctiv lax. Spre miometru prezintă stratul muscular subseros (Stratum
musculare subserosum).
(lat. tela-ae = pânză, ţesătură).

207
Cea mai mare parte a grosimii peretelui uterin este reprezentată de mio-
metru (Tunica muscularis/Myometrium). Miometrul trimite fibre spre rect, care se
alătură ligamentului rectouterin şi formează muşchiul rectouterin (M. rectoute-
rinus)
Din punct de vedere histologic miometrul prezintă mai multe straturi:
- stratul supravascular (Stratum musculare supravasculosum),
- stratul vascular (Stratum musculare vasculosum),
- stratul submucos (Stratum musculare submucosum).
Teoria clasică privind musculatura uterului este cea a lui Goerttler (1930), care spune că la
nivelul corpului uterin reţeaua musculară se compune din două sisteme de fascicule spiralate, întretă-
iate oblic, care vin în continuarea formaţiunilor similare ale trompei, iar la nivel cervical se înfăşoară
ca o bobină. În acest sistem se împletesc şi fibrele musculare, care provin din ligamentele care fi-
xează uterul.

Mucoasa uterină care tapetează corpul uterin se numeşte endometru (Tu-


nica mucosa corporis uteri/Endometrium). Mucoasa istmului uterin (Tunica mu-
cosa isthmi uteri) este nominalizată separat iar la nivelul colului uterin avem două
tipuri de mucoasă şi anume mucoasa endocervicală (Tunica mucosa endocervi-
calis) şi mucoasa exocervicală (Tunica mucosa exocervicalis).
Structura histologică a mucoasei uterine este complexă şi este în stânsă
legătură cu ciclul menstrual (Cyclus menstrualis) şi sarcina (Gestatio).
Endometrul în cursul ciclului menstrual trece prin mai multe faze:
- faza menstruală (Phasis menstrualis/desquamativa), ziua 1-4 a ciclului,
- faza proliferativă sau foliculară (Phasis proliferativa/follicularis), zilele 5-
14 ale ciclului. Endometrul este sub influenţă estrogenică. Fiind o fază relativ lungă
se subîmparte în:
- faza proliferativă incipientă (Phasis proliferativa incipiens),
- faza proliferativă intermediară (Phasis proliferativa intermedia),
- faza proliferativă tardivă (Phasis proliferativa tarda).
- faza ovulatorie (Phasis ovulatoria) corespunde cu ovulaţia şi este aproxi-
mativ în ziua 14 a ciclului menstrual.

208
- faza secretorie (Phasis secretoria) începe după ovulaţie şi durează până
la sfârşitul ciclului menstrual (zilele 15-28). Se mai numeşte fază luteală sau fază
progestaţională, endometrul fiind sub influenţa progesteronului. Şi această fază
este relativ lungă şi se subîmparte în:
- faza secretorie incipientă (Phasis secretoria incipiens),
- faza secretorie terminală (Phasis secretoria terminans).
Endometrul uterului gravid trece prin faza de gestaţie (Phasis gestatoria),
în care endometrul se transformă în deciduă (Mucosa decidualis).
Endometrul prezintă următoarele straturi dinspre profunzime spre suprafaţă:
- epiteliu simplu cilindric (Epithelium simplex collumnare) format din ce-
lule epiteliale ciliate (Epitheliocytus ciliatus). La nivelul epiteliului se găsesc şi nu-
meroase glande uterine (Glandula uterina).
- stroma sau lamină proprie (Stroma endometriale/Lamina propria mucosae),
- stratul bazal (Stratum basale endometrii) este stratul profund al endome-
trului care suferă modificări minime în timpul ciclului menstrual şi nu se elimină la
menstruaţie
- stratul funcţional sau spongios (Stratum functionale endometrii/Stratum
spongiosum) conţine numeroase lacune venoase (Lacuna venosa) şi arterele
spiralate (A. spiralis). În concepţia clasică stratul funcţional defineşte endometrul
situat superficial de stratul bazal, care se elimină cu ocazia menstruaţiei. Actual se
consideră că nu tot stratul funcţional se elimină.
- stratul compact sau superficial (Stratum compactum endometrii/Stratum
superficiale) este caracteristic mai ales uterului gravid. Ţesutul interglandular este
preponderent.
Canalul cervical este tapetat cu acelaşi tip de mucoasă ca şi cavitatea ute-
rului. La acest nivel se găsesc glande cervicale (Glandulae cervicales), care con-
ţin celule mucoase (Exocrinocytus mucosus) ce secretă dopul cervical (Obtura-
mentum cervicale) al lui Kristeller 1“, o substanţă gelatinoasă, care obstruează
canalul cervical, împiedicând ascensiunea germenilor în căile genitale feminine.
1
KRISTELLER Samuel (1820-1900) ginecolog german.

209
Obstrucţia canalului de excreţie al acestor glande le transformă în nişte vezicule
1
vizibile pe exocol, care se numesc chisturi Naboth (Vesicula cervicalis). La ni-
velul orificiului extern al colului există joncţiunea dintre epiteliul cilindric (Epithe-
lium simplex collumnare) al endocolului şi epiteliul scuamos (Epithelium strati-
ficatum squamosum) al exocolului. Orice leziune de col trebuie investigată. Exa-
2
menul citotumoral sau testul Papanicolau este cea mai cunoscută metodă de
depistare precoce a cancerului de col uterin.
Vascularizaţia şi inervaţia uterului.
Vascularizaţia uterului este realizată de artera uterină (A. uterina), ramură
a arterei iliace interne (A. iliaca interna). Artera uterină are un traiect şerpuit pe
marginile uterului dând ramuri helicoidale (Rr. helicini), care pătrund în miometru.
Există circa 8 ramuri helicoidale pentru fiecare arteră uterină. În afara ra-
murilor helicoidale, artera uteină nu are alte ramuri nominalizate pentru uter. Se
mai descriu totuşi şi alte ramuri:
3
- artera retrogradă a fundului uterin a lui Fredét sau artera zonei de in-
serţie placentară.
- o ramură de calibru mic pentru ligamentul rotund.
Nu există o arteră cervicovaginală nominalizată, ci numai ramuri vaginale.
Sângele venos se adună într-un plex venos uterin (Plexus venosus uteri-
nus), care se drenează prin venele uterine (Vv. uterinae) spre vena iliacă inter-
nă (V. iliaca interna).
Inervaţia vegetativă este comună cu a vaginului şi este realizată de plexul
uterovaginal (Plexus uterovaginalis), care provine din plexul hipogastric infe-
rior (Plexus hypogastricus inferior/pelvicus) o structură nervoasă pereche, care
conţine atât fibre simpatice cât şi parasimpatice.

1
NABOTH Martin (1675-1721) anatomist şi medic german.
2
PAPANIKOLAOU Georgios Nikolaou (1883-1962) cercetător american de origine
greacă.
3
FREDÉT PierreAuguste (1870-1946) chirurg francez.

210
ORGANELE GENITALE FEMININE EXTERNE
(Organa genitalia feminina externa)

Vulva (Pudendum femininum/Vulva) (eng. vulva, fr. vulve, germ. Vulva,


mag. vulva) este organul genital extern al femeii. Este situată la nivelul perineului
anterior şi este constituită dintr-o fantă anteroposterioară, mărginită de două repli-
uri cutanate numite labiile mari şi în interiorul căreia se deschid uretra şi vaginul.
La femeia adultă vulva priveşte în jos şi puţin înainte şi este formată din :
- muntele pubisului (Mons pubis), muntele Venerei (al lui Venus) sau pe-
nilul este o proeminenţă cutaneogrăsoasă, de formă triunghiulară, cu vârful în jos,
situată pe simfiza pubiană. Este limitată lateral de pliurile inghinale, superior de
şanţul pubohipogastric, iar inferior se prelungeşte cu labiile mari. Prezintă pilozita-
te cu limita superioară orizontală.
- labiile mari (Labium majus pudendi) sau buzele mari sunt două repliuri
cutanate, lungi de circa 8 cm şi înalte de 2 cm, cu o faţă externă cutanată şi una
internă pseudomucoasă. Ele limitează fanta vulvară (Rima pudendi) închisă ca o
fisură la nuliparele tinere şi mai deschisă la multipare. Labiile mari se unesc înain-
te în comisura anterioară a labiilor (Commissura labiorum anterior), iar posterior
se pierd în perineu, cel mai adesea fără să se întâlnească. Comisura posterioa-
ră a labiilor (Commissura labiorum posterior) se află la 2,5 cm de anus. Structu-
ral, labiile mari sunt armate de evantaiul tendinos al ligamentului rotund al ute-
rului (Ligamentum teres uteri) care se inseră aici.
- labiile mici (Labium minus pudendi), buzele mici sau nimfele sunt situate
înăuntrul labiilor mari şi orientate paralel. Specifice omului, sunt roze sau maronii,
umede şi glabre. Pot fi complet ascunse, tangente sau pot depăşi labiile mari. Faţa
internă a labiilor mici se prelungeşte cu vestibulul vaginal, existând o demarcaţie
netă a culorii mucoasei. Comisura anterioară a labiilor mici cuprinde clitorisul.
(lat. glaber = chel, lipsit de păr)
Epiziotomia este un termen care defineşte secţionarea vulvei, pentru uşurarea naşterii. De
asemenea, rar, se mai foloseşte termenul de cunnus pentru vulvă.
(gr. episeion = regiunea pubiană, vulva)

211
Pentru extremitatea posterioară întâlnim trei situaţii: se întâlnesc posterior,
nu se întâlnesc posterior, nu se întâlnesc posterior, dar există un plan comisural
posterior numit frâul labial posterior (Frenulum labiorum pudendi), sau „furşetă“,
care este independent de ele.
Structural labiile mici sunt formate dintr-o dublă foiţă cutanată în centrul
căreia se găseşte o lamă fibroelastică, bogată în fibre nervoase şi vase.
- clitorisul (Clitoris) este un organ erectil format din corpul clitorisului
(Corpus clitoridis), care se termină anterior cu glandul clitorisului (Glans clitori-
dis) şi are două rădăcini ale clitorisului (Crus clitoridis) ataşate ramurilor ischio-
pubiene.
(gr. kleitoris = care închide)

Corpul clitorisului este fixat la simfiza pubiană prin două ligamente:


- ligamentul suspensor al clitorisului (Lig. suspensorium clitoridis),
- ligamentul fundiform al clitorisului (Lig. fundiforme clitoridis) se găseş-
te la extremitatea superioară a labiilor mici, care formează în jurul lui un repliu ex-
tern, numit prepuţul clitorisului (Preputium clitoridis) şi un repliu intern, denumit
frâul clitorisului (Frenulum clitoridis).
Structural clitorisul e format din 2 corpi cavernoşi clitoridieni (Corpus ca-
vernosum clitoridis) alipiţi pe linia mediană şi despărţiţi printr-un sept al corpilor
cavernoşi (Septum corporum cavernosorum).
- vestibulul vaginal (Vestibulum vaginae) reprezintă trecerea între vulvă
şi vaginul propriu-zis. Vestibulul vaginal începe cu o zonă adâncită numită fosa
vestibulului vaginal (Fossa vestibuli vaginae), porţiune mărginită de o parte şi de
alta de bulbii vestibulari (Bulbus vestibuli), uniţi posterior printr-o comisură bul-
bară (Comissura bulborum).
Bulbii vestibulari sunt formaţiuni corespondente corpului spongios al ure-
trei la bărbat şi sunt formaţi din ţesut spongios erectil, care înconjoară ca o pot-
coavă vestibulul vaginal, subţiindu-se superior şi unindu-se în glandul clitorisului.
În profunzimea vestibulului vaginal se află orificiul vaginal (Ostium vaginae).
Tot aici se deschid glandele vestibulare mici (Glandulae vestibulares minores).

212
- glandele vestibulare mari (Glandula vestibularis major) ale lui Bartho-
1
lin sunt situate simetric la baza labiilor mici în jumătatea posterioară a vestibu-
lului vaginal. Sunt ovoide cu axul mare de circa 1,5 cm, paralel cu vulva. Canalul
excretor lung de 1 cm, oblic înainte şi medial, se deschide în porţiunea mijlocie a
şanţului nimfohimenal. Secreţia acestor glande umezeşte vulva.
Aceste glande sunt uşor accesibile palpării. Mai sunt cunoscute şi ca glan-
dele lui Tiedemann 2.

Vascularizaţia şi inervaţia vulvei.


Vascularizaţia vulvei este asigurată de artera perineală (A. perinealis), ra-
mură a arterei ruşinoase interne (A. pudenda interna). Din artera perineală se
desprind ramuri labiale posterioare (Rr. labiales posteiores), artera uretrală (A.
urethralis), artera bulbului vestibular (A. bulbi vestibuli) şi arterele destinate
clitorisului (A. dorsalis clitoridis et A. profunda clitoridis).
Circulaţia venoasă este asigurată de vena dorsală profundă a clitorisu-
lui (V. dorsalis profunda clitoridis), de venele profunde clitoridiene (Vv. profun-
dae clitoridis), vena bulbului vestibular (V. bulbi vestibuli), şi de venele labiale
posterioare (Vv. labiales posteriores), care drenează spre vena ruşinoasă inter-
nă (V. puenda interna) şi apoi spre vena iliacă internă (V. iliaca interna). O parte
a sângelui venos este drenată spre vena safenă mare (V. saphena magna). A-
ceasta primeşte venele dorsale superficiale ale clitorisului (Vv. dorsales super-
ficiales clitoridis) şi venele labiale anterioare (Vv. labiales anteriores).
Inervaţia este realizată de nervii perineali (Nn. perineales), ramuri ale
nervului ruşinos (N. pudendus). Nervii perineali dau următoarele ramuri:
- nervii labiali posteriori (Nn. labiales posteriores),
- nervul dorsal al clitorisului (N. dorsalis clitoridis).
Perineul mai este inervat de ramuri perineale (Rr. perineales) din nervul
cutanat femural posterior (N. cutaneus femoris posterior), ramuri care se anas-
tomozează cu nervii perineali. Partea anterioară a vulvei este inervată de nervii

1
BARTHOLIN Caspard cel tânăr(1655-1738) anatomist danez (lat Bartholinus).
2
TIEDEMANN Friedrich (1781-1861) anatomist, fiziolog şi zoolog german.

213
labiali anteriori (Nn. labiales anteriores), ramuri ale nervului ilioinghinal (N. ilio-
inguinalis) din plexul lombar (Plexus lumbalis) şi de ramura genitală (R. genita-
lis) a nervului genitogemural (N. genitofemoralis) din acelaşi plex lombar.

Vaginul (Vagina) (eng. vagina, fr. vagin, germ. Vagina (Scheide), mag.
hüvely) este un conduct musculomembranos situat între vezică şi uretră anterior
şi rect posterior. În ortostatism, vaginul cu o direcţie în jos şi înainte formează în
ansamblul său un unghi diedru deschis posterior de circa 140°. În clinostatism, va-
ginul face cu orizontala un unghi de aproximativ 45° deschis anterior. Lungimea
sa medie este de 8 cm, cu un calibru variabil datorită extensibilităţii pereţilor săi.
Extremitatea inferioară prezintă la virgine himenul (Hymen), o membrană trans-
versală, specific umană, care separă vaginul de vestibulul vaginal. După deflora-
re, rămăşiţele cicatrizate ale himenului se numesc caruncule himenale (Carun-
culae hymenales).
(gr. hymen-aios = membrană, himen)
Suprafaţa internă a vaginului prezintă:
- riduri vaginale (Rugae vaginales) - pliuri transversale ale mucoasei;
- coloana anterioara (Columna rugarum anterior) este formată din pliuri
transversale mai accentuate, situate în linia mediană. Coloana anterioară începe la
orificiul vulvar, la nivelul carinei uretrale (Carina urethralis vaginae) şi sfârşeşte
printr-o bifurcaţie superioară, care delimitează triunghiul lui Pawlik 1.
- coloana posterioară (Columna rugarum posterior) este asemănătoare cu
cea anterioară, dar mai puţin proeminentă.
Vaginul este aplatizat anteroposterior, lumenul său fiind perpendicular pe
fanta vulvară.
Pentru inflamaţiile vaginului se foloseşte alături de vaginită şi termenul de colpită derivat din
gr. kolpos = vagin, golf.

1
PAWLIK (Pavlik) Karel (1849-1914) ginecolog şi urolog ceh.

214
Mijloace de fixare.
Extremitatea superioară sau fundul de sac vaginal (Fornix vaginae) se
fixează în jurul colului uterin. Fornixului vaginal i se descriu mai multe părţi: partea
anterioară (Pars anterior), partea posterioară (Pars posterior) şi părţile laterale
(Pars lateralis). Porţiunea mijlocie a vaginului este încrucişată de muşchii ridică-
tori anali (M. levator ani), care se ataşează de feţele laterale ale vaginului la 2-3
cm de extremitatea lui inferioară. Fasciculul pubovaginal (M. pubovaginalis)
constituie pentru vagin o chingă musculară, a cărei tonicitate menţine pereţii vagi-
nali apropiaţi. Extremitatea inferioară a vaginului aderă la fasciile perineului (Fas-
cia perinei/Fascia investiens perinei superficialis).
Raporturi.
Peretele anterior (Paries anterior), porţiunea sa superioară este în raport
cu baza vezicii urinare (Vesica urinaria). Aceasta este solid fixată de peretele an-
terior al vaginului. Trigonul vezical corespunde cu triunghiul format prin bifurcarea
coloanei anterioare vaginale (triunghiul lui Pawlik 1). Porţiunea inferioară este in-
tim legată de uretră (Uretra).
Peretele posterior (Paries posterior) prin segmentul său superior este în
raport cu peritoneul (Peritoneum) şi este separat de rect prin fundul de sac rec-
touterin (Excavatio rectouterina) al lui Douglas 2. Segmentul mijlociu, de aproxi-
mativ 4 cm se aplică direct pe rect, iar segmentul inferior este separat de canalul
anal, prin centrul tendinos al perineului (Corpus perineale/ Centrum perinei).
Marginile laterale ale vaginului, deasupra muşchilor ridicători anali, vin în
raport cu paracolposul, în care găsim ramurile vaginale (Rr. vaginales) ale arterei
uterine şi plexuri venoase (Plexus venosus vaginalis).
Peretele vaginal conţine uneori, la acest nivel, resturi ale canalului Wolff 3
(Ductus mesonephricus), sau vestigii ale ductului deferent (Ductus deferens
vestigialis), numite aşa după evoluţia normală a canalului mezonefric la bărbat.
Aceste vestigii pot fi la originea chisturilor vaginale.

1
PAWLIK (Pavlik) Karel (1849-1914) ginecolog şi urolog ceh.
2
DOUGLAS James (1675-1742) anatomist scoţian.
3
WOLFF Kaspar Friedrich (1733-1794) anatomist şi embriolog german.

215
Gärtner 1
a descris canalul longitudinal al epooforonului, care este tot un
vestigiu al canalului mezonefric, dar situat în ligamentul larg. Prin extindere, chis-
turile canalului mezonefric, sunt denumite de unii autori, chiste Gärtner.
Sub nivelul muşchilor ridicători anali, vaginul este în raport cu muşchiul bul-
bospongios (M. bulbospongiosus), cu bulbii vestibulari şi glandele vestibulare mari.
Vascularizaţia şi inervaţia vaginului:
Vascularizaţia vaginului este realizată de:
- ramuri vaginale (Rr. vaginales) din artera uterină, ramuri care la nivelul
fornixului vaginal se împart în anterioare şi posterioare, ultima numită şi artera
azygos a vaginului (A. azygos vaginae). Aceste ramuri vaginale, formează un
cerc arterial inconstant descris de Huguier 2, situat în jurul porţiunii superioare a
vaginului, în zona cervicovaginală.
- artera vaginală (A. vaginalis) ramură directă din artera iliacă internă,
- ramuri vaginale (Rr. vaginales) din artera rectală mijlocie (A. rectalis
media), ultima desprinsă şi ea din artera iliacă internă sau hipogastrică.
Venele formează un plex venos vaginal (Plexus venosus vaginalis), care
se drenează prin venele omonime arterelor.
Inervaţia vegetativă este realizată de plexul uterovaginal (Plexus utero-
vaginalis) şi de nervii vaginali (Nn. vaginales). Ambele formaţiuni provin din plexul
hipogastric inferior (Plexus hypogastricus inferior/Plexus pelvicus) o structură
nervoasă pereche, care conţine atât fibre simpatice cât şi parasimpatice. Plexul
uterovaginal se mai numeşte şi plex ganglionar pelviperitoneal sau ganglionul lui
3
Lee şi Frankenheuser 4. Plexul hipogastric inferior este continuarea plexului
hipogastric superior sau nervul presacral (Plexus hypogastricus superior/N.
presacralis) al lui Latarjet 5.

1
GÄRTNER Benjamin (1790-1834) medic danez.
2
HUGUIER Pierre Charles (1804 –1873) chirurg şi ginecolog francez.
3
LEE Robert (1793-1877) medic englez.
4
FRANCKENHÄUSER Ferdinand (1832-1894) ginecolog german.
5
LATARJET André (1877-1947) anatomist francez.

216
SISTEMUL GENITAL MASCULIN
(Systema genitale masculinum)

Sistemul genital masculin este format din gonadă (testicul), căi genitale
masculine şi organe genitale externe. La bărbat sistemul genital este în strânsă
corelaţie cu sistemul urinar, uretra fiind comună ambelor sisteme.

ORGANELE GENITALE MASCULINE INTERNE


(Organa genitalia masculina interna)

Testiculul (Testis/Orchis) sau gonada masculină (eng. testicle, fr. testicule,


germ. Hoden, mag. here) are formă ovoidă şi este situată în scrot, având dimen-
siuni de cca. 5/3/2 cm şi o greutate de 15-20 g. Testiculul prezintă un pol supe-
rior (Extremitas superior/Polus superior) şi un pol inferior (Extremitas inferior/
Polus inferior), o faţă medială (Facies medialis) şi una laterală (Facies lateralis),
precum şi două margini, o margine anterioară (Margo anterior) şi o margine
posterioară (Margo posterior).
Testiculul mai sunt denumit cu termenul grec didymos = geamăn - pl. didymoi
De marginea posterioară se ataşează epididimul şi canalul deferent.
În unele cazuri, un testicul sau amândoi, nu se găsesc la locul obişnuit din scrot. Prezenţa
testiculului, în afara scrotului, de obicei în canalul inghinal, se numeşte criptorhidia (Cryptorchismus).
Ectopia testiculară (Ectopia testis) defineşte testiculul care deviază de la traseul obişnuit de cobo-
râre. Cea mai frecventă varietate de testicul ectopic este cea interstiţială, în care testiculul ajunge în
peretele abdominal, extern de aponevroza muşchiului oblic extern abdominal.
(gr. kryptos = ascuns, ektopos = în afara locului)

Structura internă a testiculului.


Testiculul este acoperit de trei tunici, care dinspre exterior spre interior sunt:
- tunica vaginală (Tunica vaginalis testis), care are două foiţe,
- foiţa viscerală (Lamina visceralis) acoperă testiculul,
- foiţa parietală (Lamina parietalis) căptuşeşte scrotul.
- tunica albuginea (Tunica albuginea),
- tunica vasculară (Tunica vascularis).

217
Din punct de vedere al stucturii interne, testiculul este împărţit, prin septuri
conjunctive (Septula testis) în cca 300-400 lobuli testiculari (Lobuli testis), al că-
ror parenchim (Parenchyma testis) conţine tubii seminiferi contorţi (Tubuli se-
miniferi contorti). Porţiunea posterosuperioară a testiculului se numeşte media-
stinul testiculului (Mediastinum testis) sau corpul lui Highmore 1. În această zo-
nă nu avem septuri, dar găsim o reţea testiculară (Rete testis) de canale semi-
nifere drepte (Tubuli seminiferi recti), care se continuă spre epididim cu aşa nu-
mitele canaliculele testiculare eferente (Ductuli efferentes testis). Reţeaua tes-
ticulară a fost descrisă de Haller 2. În interiorul tubilor seminiferi contorţi, la perife-
ria lor, se găseşte epiteliul spermatogenic (Epithelium spermatogenicum), cu rol
în procesul de spermatogeneză. Dezvoltarea spermatozoizilor se produce de la
periferia tubilor seminiferi spre lumenul tubar. Stadiile parcurse în dezvoltarea
spermatozoizilor sunt: spermatogonie, spermatocit, spermatozoid. În procesul de
3
spermatogeneză, un rol important îl au celulele Sertoli (Epitheliocytus suste-
nans) din tubii seminiferi. Între tubii seminiferi se află interstiţiul testicular (Inter-
4
stitium testis), în care se găsesc celulele Leydig (Endocrinocytus interstitialis).
Aceste celule conţin cristaloizi (Crystalloideum) descrişi de Reinke 5, care secre-
tă hormonii androgeni.
Vascularizaţia şi inervaţia testiculului.
Testiculul este irigat de artera testiculară (A. testicularis), ramură a aortei
abdominale (Pars abdominalis aortae/Aorta abdominalis). Sângele venos este co-
lectat de plexul pampiniform (Plexus pampiniformis), care este drenat prin vena
testiculară dreaptă (V. testicularis dextra) în vena cavă inferioară (V. cava infe-
rior) şi prin vena testiculară stângă (V. testicularis sinistra) în vena renală stân-
gă (V.renalis sinistra).
Inervaţia vegetativă este asigurată de plexul testicular (Plexus testicularis).
(lat. pampinus,-i = viţă de vie, lăstar)

1
HIGHMORE Nathaniel (1613-1685) anatomist englez (lat. Higmorus).
2
von HALLER Albert (1708-1777) anatomist şi scriitor elveţian
3
SERTOLI Enrico (1842-1910) fiziolog veterinar italian.
4
von LEYDIG Franz (1821-1908) medic, histology, naturalist şi zoolog german.
5
REINKE Friedrich Berthold (1862-1919) anatomist german.

218
Epididimul (Epididymis) (eng. epididymis, fr. épididyme, germ. Nebenho-
den, mag. mellékherébe) este un organ de formă alungită, situat posterior de tes-
ticul şi care este format din cap, corp şi coadă. Capul epididimului (Caput epidi-
dymis) este format din lobuli epididimari sau conuri epididimare (Lobuli epidi-
dymidis/Coni epididymidis) şi conţine cca 15 canale eferente testiculare, care con-
tinuă reţeaua tubilor seminiferi. drepţi. Corpul epididimului (Corpus epididymidis)
şi coada epididimului (Cauda epididymis) conţin canalul epididimar (Ductus
epididymidis) lung de cca. 6 m. Canalul epididimar este situat în continuarea ca-
nalelor eferente testiculare şi este puternic încolăcit. Pe traiectul său, canalul epi-
didimar prezintă mai multe derivaţii oarbe numite canalicule aberante (Ductuli
aberrantes) ale lui Haller 1.
Există un canalicul aberant superior (Ductulus aberrans superior) şi un
canalicul aberant inferior (Ductulus aberrans inferior).
Epididimul este vascularizat de ramuri epididimale (Rr. epididymales) din
artera testiculară. Venele, comune cu ale testiculului, se adună în plexul pampini-
form.

Paradidimul (Paradidymus) sau organul lui Giraldès 2 este format din mici
corpusculi situaţi deasupra capului epididimului şi ataşaţi funiculului spermatic.
Este o formaţiune inconstantă, care reprezintă un vestigiu al tubilor mezonefrici.
Este echivalentul paroophoronului de la femeie.

1
von HALLER Albert (1708-1777) anatomist şi scriitor elveţian
2
GIRALDÈS Joachim Albin Cardozo Cazado (1808-1875) anatomist şi chirurg francez de
origine portugheză.

219
Canalul deferent (Ductus deferens) (eng. vas deferens, fr. canal déférent,
germ. Samenleiter, mag. kivezető csatorna) continuă canalul epididimar şi este
situat în parte, în cordonul spermatic, având cca 60 cm lungime şi un lumen foarte
îngust, de cca. 0,5 mm.
Canalul deferent are mai multe părţi:
- partea scrotală (Pars scrotalis) este porţiunea iniţială a canalului deferent.
Ea se află în scrot, posterior de epididim şi are un traiect şerpuit. Se continuă cu
partea funiculară.
- partea funiculară (Pars funicularis) se află tot în scrot, dar deasupra tes-
ticulului, în componenţa cordonului spermatic. Partea funiculară ţine până la orifi-
ciul superficial al canalului inghinal.
- partea inghinală (Pars inguinalis) continuă partea funiculară, are un tra-
iect rectiliniu şi străbate canalul inghinal.
- partea pelviană (Pars pelvica) continuă partea inghinală şi are un traiect
subperitoneal, lateral de vezica urinară. Se îndreaptă apoi posterior, încrucişează
pe deasupra ureterul şi merge spre prostată, prezentând o dilatare terminală nu-
mită ampula canalului deferent (Ampulla ducti deferentis). Aceasta prezintă şi
ea nişte diverticule ampulare (Diverticula ampullae).
Structural, canalul deferent prezintă o mucoasă (Tunica mucosa), o mus-
culară (Tunica muscularis), care ocupă cea mai mare parte a grosimii canalului şi
care-i conferă o consistenţă caracteristică şi o adventice (Tunica adventitia) fibro-
elastică.
Vascularizaţia este asigurată de artera ductului deferent (A. ductus defe-
rentis), care provine din porţiunea permeabilă (Pars patens) a arterei ombilica-
le (A. umbilicalis). Artera ombilicală este ramură a artrei iliace interne.
Inervaţia vegetativă este asigurată de plexul deferenţial (Plexus deferen-
tialis), care aparţine de porţiunea pelviană (Pars pelvica) a plexurilor viscerale
(Plexus viscerales et ganglia visceralia).

220
Cordonul spermatic (Funiculus spermaticus) (eng. spermatic cord, fr.
cordon spermatique, germ. Samenstrang, mag. ondózsinor) cuprinde formaţiuni
vasculo-nervoase ce însoţesc canalul deferent. Cordonul spermatic este învelit de
mai multe fascii şi de un muşchi. Dinspre exterior spre interior găsim:
- fascia spermatică externă (Fascia spermatica externa) este o expansiu-
ne a fasciei exoabdominale,
- muşchiul cremaster (M. cremaster) al lui Riolan 1 şi fascia cremasterica
(Fascia cremasterica) aparţin de muşchii laţi abdominali;
- fascia spermatică internă (Fascia spermatica interna) este o anexă a
fasciei transversale.
- inconstant găsim vestigiul procesului vaginal (Vestigium processus va-
ginalis).
Procesul vaginal este un canal peritoneal, care face legătura cu scrotul şi
de-a lungul căruia are loc coborârea testiculului. Lipsa obstruării acestui canal pro-
voacă hernia congenitală scrotală.
Elementul cel mai voluminos al cordonului este plexul venos pampini-
form (Plexus pampiniformis), format din anastomozarea venelor testiculare (Vv.
testiculares), la care se adaugă artera testiculară (A testicularis), artera cremas-
terică (A. cremasterica), artera ductului deferent (A. ducti deferentis), limfatice
şi plexul vegetativ al canalului deferent. Elementul cel mai posterior al cordonului
spermatic este canalul deferent. Datorită structurii musculare caracteristice, ductul
deferent poate fi palpat prin pielea scrotului şi evidenţiat cu uşurinţă de restul ele-
mentelor cordonului spermatic.
Învelişurile cordonului spermatic sunt vascularizate de artera cremasterică,
ramură a arterei epigastrice inferioare (A. epigastrica inferior), din iliaca externă.
În terminologia engleză canalul deferent este numit vas deferens.
Întreruperea continuităţii acestui vas, vasectomia, reprezintă cea mai importantă metodă
contraceptivă masculină, permanentă.

1
RIOLAN Jean (1577-1657) anatomist şi botanist francez.

221
Glanda veziculoasă şi structurile înrudite (Glandula vesiculosa et struc-
turae pertinentes) grupează glanda veziculoasă, ampula ductului deferent şi cana-
lul ejaculator. Aceste structuri formează o unitate funcţională, care se bazează pe
aceleaşi caractere morfologice.

Glanda veziculoasă sau vezicula seminală (Glandula vesiculosa/Glan-


dula seminalis/Vesicula seminalis) (eng. seminal vesicle, fr. vésicule séminale
(glande vésiculeuse), germ. Bläschendrüse, mag. ondóhólyag) este o glandă pe-
reche, de formă asimetrică, care contribuie la producerea lichidului seminal. Este
situată posterior de vezica urinară şi lateral de ampula canalului deferent. Canalul
de excreţie (Ductus excretorius) al acesteia se uneşte cu ductul deferent, for-
mând canalul ejaculator.
Structural, această glandă prezintă o mucoasă (Tunica mucosa), o mus-
culară (Tunica muscularis) şi o adventice (Tunica adventitia).
Glanda veziculoasă este o glandă şi nu o veziculă, cum este în general cunoscută. Ea se-
cretă cea mai mare parte a lichidului spermatic şi nu doar adăposteşte pentru un timp acest lichid.

Canalul ejaculator (Ductus ejaculatorius) (eng. ejaculatory duct, fr. canal


éjaculateur, germ. Spritzkanal, mag. ondókilövellő csatorna) este un canal scurt
de 2 cm, îngust, care străbate prostata, deschizându-se punctiform în uretră, la
nivelul coliculului seminal (Colliculus seminalis). Se formează din unirea cana-
lului deferent cu ductul de excreţie al glandei veziculoase (veziculei seminale).

Prostata (Prostata) (eng. prostate, fr. prostate, germ. Prostata (Vorsteher-


drüse), mag. prosztata (dülmirigy)) are cca. 20 g şi dimensini de 4/3/2 cm. Este un
organ cu structură mioelastică, conţinând numeroase glande, situat la baza vezicii
urinare, pe diafragma urogenitală şi care încorporează porţiunea prostatică (Pars
prostatica) a uretrei. Prostata, în special faţa ei posterioară, este accesibilă palpă-
rii, prin tuşeu rectal. Tulburările hormonale, la orice vârstă, dar mai ales la bătrâ-
neţe, duc la hipertrofia prostatei şi la tulburări ale micţiunii.

222
Prostata prezintă o bază (Basis prostatae), care priveşte superior, spre ve-
zică, un vârf (Apex prostatae) situat inferior şi are trei feţe:
- faţa anterioară (Facies anterior),
- faţa posterioară (Facies posterior),
- faţa inferolaterală (Facies inferolateralis).
Prostata este formată din doi lobi (Lobi prostatae dexter et sinister) uniţi
de un istm (Isthmus prostatae/Commissura prostatae) mai slab dezvoltat şi din
patru lobuli: lobulul inferoposterior (Lobulus inferoposterior), lobulul inferola-
teral (Lobulus inferolateralis), lobulul superomedial (Lobulus superomedialis) şi
lobulul anteromedial (Lobulus anteromedialis). Inconstant există şi un al treilea
lob, denumit lobul mijlociu (Lobus medius) sau glanda lui Albarran 1.
Prostata mai prezintă o parte proximală (Pars proximalis), o zonă glan-
dulară periuretrală (Zona glandularum periurethralium) şi o parte distală (Pars
distalis).
Structural prostata este acoperită de o capsulă fibroasă (Capsula prosta-
tica), în interiorul căreia se găseşte parenchimul glandular (Parenchyma), nume-
roase glande periuretrale, situate în zona glandulară, care se unesc în două cana-
licule prostatice (Ductuli prostatici) şi care se deschid în apropierea coliculului
seminal şi ţesut muscular caracteristic (Substantia muscularis).
Secreţia acestor glande, alcalină, dă mirosul caracteristic al spermei.
Prostata este fixată de simfiza pubiană prin muşchiul puboprostatic (M.
puboprostaticus/M. levator prostatae), care este parte componentă a muşchiului
pubococcigian (M. pubococcygeus), care la rândul lui aparţine muşchiului ridică-
tor anal. Prostata mai este fixată şi de vezica urinară prin muşchiul vezicopros-
tatic (M. vesicoprostaticus).

1
ALBARRAN y Dominguez Joaquin (1860-1912) urolog cubanez.

223
Vascularizaţia şi inervaţia prostatei.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri prostatice (Rr. prostatici), care
provin atât din artera vezicală inferioară (A. vesicalis inferior) cât şi din artera
rectală medie (A. rectalis media), ambele ramuri ale arterei iliace interne.
Venele formează un plex venos prostatic (Plexus venosus prostaticus),
care se drenează spre vena iliacă internă.
Inervaţia vegetativă este asigurată de plexul prostatic (Plexus prostaticus),
care aparţine de porţiunea pelviană (Pars pelvica) a plexurilor viscerale.

1
Glandele bulbouretrale (Glandula bulbourethralis) ale lui Cowper sau
2
ale lui Méry sunt două glande tubuloacinoase sferice, de cca 0,5 cm, situate la-
terodorsal de uretra membranoasă (Pars intermedia/Pars membranacea), în gro-
simea spaţiului perineal profund (Saccus profundus perinei/Spatium profundum
perinei) şi care prin canalul glandei bulbouretrale (Ductus glandulae bulboure-
thralis) se deschid în uretra spongioasă (Pars spongiosa) după un traiect relativ
lung.
Aceste glande au o secreţie mucoasă.

1
COWPER William (1666-1709) anatomist englez.
2
MÉRY Jean (1645-1722) anatomist francez.

224
ORGANELE GENITALE MASCULINE EXTERNE
(Organa genitalia masculina externa)

Penisul (Penis) (eng. penis, fr. pénis (verge), germ. Penis, mag. hímves-
sző) este un organ de formă cilindrică, situat în regiunea perineală anterioară şi
care, în raport de starea sa funcţională, îşi modifică forma, dimensiunile şi con-
sistenţa. Este format dintr-o rădăcină peniană (Radix penis), fixată de ramurile
ischiopubiene şi un corp penian (Corpus penis), care prezintă superior dosul
penisului (Dorsum penis), inferior faţa uretrală (Facies urethralis) şi se termină
cu glandul penian (Glans penis). La penisul în repaus, glandul este acoperit, de
un pliu cutanat de rezervă, numit prepuţiu penian (Preputium penis), care se
prinde inferior de orificiul uretral extern, printr-un frâu prepuţial (Frenulum prepu-
tii). În continuarea acestui frâu pe faţa uretrală pielea prezintă o cută longitudinală
numită rafeu penian (Raphe penis). Prepuţiul prezintă pe faţa internă glandele
prepuţiale (Glandulae preputiales) ale lui Tyson 1, care secretă smegma.
Penisul mai este denumit membru viril, falus (phallus), priapus, etc.
(lat. glans-dis = proiectil sferic (de plumb sau de pământ ars, aruncat cu praştia)
(gr. smektikos= curăţat, smegma-atos = substanţă folosită pentru degresare)
Priapos zeul grec al fertilităţii.
Structural, penisul este format din doi corpi cavernoşi penieni (Corpus
cavernosum penis) alăturaţi pe linia mediană, dar despărţiţi de un sept penian
(Septum penis) şi care formează în cea mai mare parte corpul penian şi un corp
spongios penian (Corpus spongiosum penis) situat dedesubt, care înglobează
porţiunea terminală a uretrei masculine (Urethra masculina) şi formează glandul
penian. Partea bazală a glandului este rotunjită şi se numeşte coroana glandului
(Corona glandis), care este separată de corpii cavernoşi prin colul glandului (Col-
lum glandis). Glandul prezintă şi un sept al glandului (Septum glandis). Corpii ca-
vernoşi sunt acoperiţi de tunica albuginea (Tunica albuginea corporum caverno-
sorum) şi prezintă în interior nişte trabecule (Trabeculae corporum cavernosorum),
care separă nişte cavităţi numite caverne (Cavernae corporum cavernosorum).
Corpul spongios are şi el o tunică albuginea (Tunica albuginea corporis spongi-

1
TYSON Edward (1650-1708) anatomist englez.

225
osi), trabecule (Trabeculae corporis spongiosi), care separă caverne (Cavernae
corporis spongiosi). şi prezintă posterior o dilatare numită bulb penian (Bulbus pe-
nis), în apropierea căruia se află glandele bulbouretrale (Glandula bulbourethralis)
ale lui Cowper 1, glande care se deschid în uretră prin canale proprii.

Vascularizaţia şi inervaţia penisului.


Vascularizaţia penisului provine din ramuri ale arterei ruşinoase interne
(A. pudenda interna). Aceste ramuri sunt: artera bulbului penian (A. bulbi penis),
artera dorsală a penisului (A. dorsalis penis) şi artera profundă a penisului (A.
profunda penis). Aceste artere dau ramuri perforante (Aa. perforantes penis),
care pătrund în corpii erectili, terminându-se sub formă de artere helicoidale (Aa.
helicinae) la nivelul cavernelor.
Sângele venos de la nivelul cavernelor este drenat de venele cavernoase
(Vv. cavernosae) spre vena bulbului penian (V. bulbi penis), vena dorsală pro-
fundă a penisului (V. dorsalis profunda penis) şi venele profunde ale penisului
(Vv. profundae penis), spre vena ruşinoasă internă (V. pudenda interna).
O bună parte din sângele venos de la nivelul penisului se duce în vena sa-
fenă mare (V. saphena magna). Venele dorsale superficiale ale penisului (Vv.
dorsales superficiales penis) sunt afluenţi ai venelor ruşinoase externe (Vv. pu-
dendae externae), care la rândul lor se varsă în vena safenă mare.
Inervaţia vegetativă este realizată de ramuri ale plexului hipogastric inferior
şi anume de nervii cavernoşi penieni (Nn. cavernosi penis). Amintim aici că şi
clitorisul beneficiază de acelaşi tip de inervaţie prin nervii cavernoşi clitoridieni
(Nn. cavernosi clitoridis).

Scrotul (Scrotum) (eng. scrotum, fr. scrotum, germ. Hodensack, mag. he-
rezacskó) este o pungă cutanată, încreţită, ce conţine testiculele. La suprafaţă
prezintă fire de păr rare, glande sebacee mari şi o cută mediană numită rafeul
scrotului (Raphe scroti), care se continuă cu rafeul penisului.

1
COWPER William (1666-1709) anatomist englez.

226
Din punct de vedere structural scrotul prezintă pielea scrotului (Cutis
scroti), iar subcutanat o fascie superficială, numită fascia sau tunica dartos (Tuni-
ca dartos), care emite un sept scrotal (Septum scroti), ce separă cele două tes-
ticule. Tunica dartos cuprinde şi fibre musculare care contribuie la tonusul scrotu-
lui. Aceste fibre constitue muşchiul dartos (M. dartos). Între tunica dartos şi tes-
ticul mai există nişte învelişuri care sunt prezentate la cordonul spermatic.
(gr. dartos = jupuit)
Vascularizaţia şi inervaţia scrotului.
Scrotul primeşte sânge arterial prin:
- ramurile scrotale posterioare (Rr. scrotales posteriores), ramuri ter-
minale ale arterei perineale (A. perinealis) şi de
- ramurile scrotale anterioare (Rr. scotales anteriores) din artera ruşi-
noasă externă profundă (A. pudenda externa profunda) din artera femurală.
Venele sunt omonime arterelor.
Venele scrotale posterioare (Vv. scrotales posteriores) se varsă în vena
ruşinoasă internă (V. pudenda interna), iar venele scrotale anterioare (Vv. scro-
tales anteriores) se varsă în venele ruşinoase externe (Vv. pudendae externae).
Nervii provin din nervul ruşinos, care prin ramurile sale terminale şi anume
nervii perineali (Nn. perineales) se distribuie şi tegumentului organelor genitale
externe prin nervii scrotali posteriori (Nn. scrotales posteriores). Nervul ilioin-
ghinal (N. ilioinguinalis) sau micul nerv abdomenogenital, contribuie şi el la iner-
varea scrotului prin nervii scrotali anteriori (Nn. scrotales anteriores).

227
228
SISTEMUL ENDOCRIN
(Systema endocrinum)

Sistemul endocrin este reprezentat în primul rând de glandele endocrine,


dar şi dintr-un sistem endocrin dispersat (Systema endocrinum dispersum) al-
cătuit din celule endocrine dispersate (Endocrinocytus singularis/Cellula endo-
crina singularis) şi mai ales din celule enteroendocrine (Endocrinocytus gastro-
enteropancreaticus/Endocrinocytus GEP). Glandele endocrine (Glandulae endo-
crinae) sunt glande fără canal de excreţie.
Produsul lor de secreţie poartă numele de hormoni.
Tot din sistemul endocrin fac parte şi paraganglionii.
(gr. horman = a excita)
Hormonii sunt substanţe chimice sintetizate în celulele unor ţesuturi care
eliberaţi în sânge sau în spaţiile intercelulare, ajung la nivelul altor celule sau ţesu-
turi, unde controlează diferite mecanisme morfofuncţionale ale acestora.
Celulele endocrine de acelaşi tip sunt grupate în glande endocrine. Acestea
sunt: sistemul hipotalamohipofizar, glanda pineală (epifiza), glanda tiroidă, glan-
dele paratiroide, glandele suprarenale, insulele pancreatice, testiculul endocrin şi
ovarul endocrin.

SISTEMUL HIPOTALAMOHIPOFIZAR
(Systema hypothalamohypophysiale)

Sistemul hipotalamohipofizar cuprinde partea neurosecretorie a hipotalamu-


sului şi hipofiza.
Hipotalamusul
(Hypothlamus)

Hipotalamusul (eng. hypothalamus, fr. hypothalamus, germ. Hypothalamus,


mag. hipotalamusz) este formaţiunea diencefalică impară, mediană, care formea-
ză planşeul şi jumătatea inferolaterală a ventriculului al III – lea, extinzându-se la-

229
terosuperior spre talamus, de care este despărţit prin şanţul hipotalamic, vizibil pe
peretele lateral al ventriculului al III – lea.
Din punct de vedere funcţional hipotalamusul se împarte în trei zone:
- zona periventriculară (Zona periventricularis) este zona situată lateral şi
inferior de ventriculul al III – lea având rol în reglarea secreţiei hormonilor hipofizei
anterioare,
- zona medială (Zona medialis) este situată imediat lateral de precedenta
şi are rol în secreţia hormonilor neurohipofizari (vasopresină şi ocitocină). Această
zonă coordonează sistemul nervos vegetativ. Zona medială este separată de cea
laterală prin fornix, o structură care interconectează structurile sistemului limbic
- zona laterală (Zona lateralis) este cea mai laterală zonă a hipotalamusu-
lui, ea venind în contact cu subtalamusul şi capsula internă şi este conectată cu
sistemul limbic.
În activitatea neuroendocrină sunt implicaţi următorii nuclei neurosecre-
tanţi (Nucleus neurosecretans) ai hipotalamusului:
- nucleul arcuat (Nucleus arcuatus/semilunaris/infundibularis) un nucleu
parvocelular (Nucleus parvocellularis) care aparţine de aria hipotalamică inter-
mediară (Aria hypothalamica intermedia), hipotalamusul mijlociu sau porţiunea tu-
beroinfundibulară este porţiunea de care se ataşează hipofiza. Din nucleul arcuat
pornesc două tracturi care unesc acest nucleu cu adenohipofiza:
- tractul tuberoinfundibular (Tractus tuberoinfundibularis),
- tractul tuberohipofizar (Tractus tuberohypophysialis).
- nucleul supraoptic (Nucleus supraopticus) format din mai multe părţi:
- partea dorsolaterală (Pars dorsolateralis),
- partea dorsomedială(Pars dorsomedialis),
- partea ventromedială (Pars ventromedialis).
- nucleul paraventricular (Nucleus paraventricularis hypothalami) este
format din celule mari neurosecretoare, care secretă ocitocină şi hormon antidiu-
retic (ADH). Aceeaşi structură şi funcţie o are şi nucleul supraoptic. Nucleii supra-
optic şi paraventricular sunt nuclei magnocelulari (Nucleus magnocellularis) şi
fac parte din aria hipotalamică rostrală (Aria hypothalamica rostralis).

230
- tractul hipotalamohipofizar (Tractus hypothlamihypophysialis)
conţine fibre nemielinizate care pornesc în majoritate (80%) din nucleul su-
praoptic şi formează tractul supraopticohipofizar (Tractus supraopticohy-
pophysialis) şi circa 20% care pornesc din nucleul paraventricular şi for-
mează tractul paraventriculohipofizar (Tractus paraventriculohypophysi-
alis). Fibrele celor două tracturi se termină în lobul posterior al hipofizei.
Aceste fibre conţin substanţe neurosecretorii: vasopresina (hormon anti-
diuretic - ADH) şi ocitocina.
Termenul recomandat de ocitocină este înlocuit frecvent cu termenul de oxitocină.
(gr. oxys = ascuţit; oky = repede, prompt)

HIPOFIZA
(Hypophysis/Glandula pituitaria)

Hipofiza sau glanda pituitară (eng. pituitary gland (hypophysis), fr. hypophyse
(glande pituitaire), germ. Hypophyse, mag. agyalapi mirigy (hipofízis)) este o glan-
dă endocrină, impară, de formă ovoidală, cu dimensiuni de aproximativ 5 mm ver-
tical, 15 mm transversal şi 10 mm anteroposterior. Hipofiza este adăpostită într-o
depresiune a şeii turceşti (Sella turcica) şi este suspendată de infundibulul hipo-
talamic printr-o tijă ce străbate dura mater. Porţiunea din dura mater care mărgi-
neşte superior loja hipofizară poartă numele de diafragmă selară (Diaphragma
sellae). Odată cu tija străbat diafragma selară şi unele vase ale hipofizei. Hipofiza
este situată pe faţa inferioară a ventriculului al III – lea. Cavitatea ventriculului al III
– lea pătrunde în interiorul tijei formând recesul infundibular (Recessus infundi-
buli/infundibularis).
(lat. pituita-ae = clei de copaci gr. hypo = sub, gr. physis = creştere))
Structural este formată din doi lobi cu origini, morfologii şi funcţii diferite:
- adenohipofiza (Adenohypophysis) îşi are originea în sacul hipofizar (Sa-
ccus hypophysialis) sau punga lui Rathke 1, care este o evaginare a ectodermului
de la nivelul tavanului stomodeumului. Are o structură epiteliară glandulară, este
mai mare şi este formată din trei părţi:

1
RATHKE Martin Heinrich (1795-1860) medic şi naturalist german.

231
- partea tuberală (Pars tuberalis) este partea care se află la nive-
lul tijei, în care urcă până la mijocul ei.
- partea intermediară (Pars intermedia) este o zonă extrem de
îngustă situată la limita dintre adenohipofiză şi neurohipofiză.
- partea distală sau lobul anterior (Pars distalis/Lobus anterior)
reprezintă cea mai mare parte a adenohipofizei.
- neurohipofiza (Neurohypophysis) îşi are originea la nivelul diencefalului,
unde apare mugurele neurohipofizeal (Gemma neurohypophysialis). Are o
structură neuroglială, este mai mică şi este formată din două părţi:
- infundibulul (Infundibulum) ocupă cea mai mare parte a tijei,
prin care este ataşat de hipotalamus. Partea inferioară proeminentă a tijei
formează eminenţa mediană (Eminentia mediana).
- lobul nervos sau lobul posterior (Lobus nervosus/Pars nervosa/
Lobus posterior) ocupă cea mai mare parte a neurohipofizei.
Vascularizaţia hipofizei. Hipofiza primeşte sânge arterial din ramuri care
aparţin arterei carotide interne (Arteria carotis interna). Circulaţia venoasă are
caracteristicile unui sistem port, contribuind la funcţiile hipofizei.
Artera hipofizară superioară (A. hypophysialis superior), care aparţine părţii cerebrale
(Pars cerebralis) a arterei carotide interne se capilarizează mai întâi în jurul axonilor tractului tubero-
infundibular, formând reţeaua capilară primară (Rete capillare primarium). Reţeaua capilară primară
se continuă cu venele portale hipofizare (Vv. portales hypophysiales), care sunt de două feluri vase
portale lungi şi scurte (Vas portale longum/breve hypophysiale). Vasele portale străbat tija hipofizară,
pătrund în adenohipofiză şi se recapilarizează formând reţeaua capilară secundară (Rete capillare
secundarium). Această reţea este formată din vase capilare sinusoide (Vas capillare sinusoideum
adenohypophysiale). Pe lângă capilarele sinusoide ale adenohipofizei există şi vase capilare neu-
rohipofizale (Vas capillare neurohypophysiale) Reţeaua capilară se reuneşte în vena hipofizară
(Vena hypophysialis) anterioară, care se varsă în sinusul cavernos (Sinus cavernosus) şi apoi în
sistemul jugular.
Artera hipofizară inferioară (A. hypophysialis inferior), care aparţine părţii cavernoase
(Pars cavernosa) a arterei carotide interne se capilarizează în jurul terminaţiilor axonilor din tractul
supraopticohipofizar din neurohipofiză şi se continuă cu vena hipofizară (Vena hypophysialis) poste-
rioară, tributară tot sinusului cavernos şi sistemului jugular.

232
GLANDA PINEALĂ sau EPIFIZA
(Glandula pinealis/Corpus pineale)

Epifiza (eng. pineal gland (conarium, epiphysis cerebri), fr. glande pinéale
(épiphyse), germ. Zirbeldrüse (Epiphyse), mag. tobozmirigy) este o glandă endo-
crină, impară, aparţinând stuctural de epitalamus şi având forma unui con de pin.
Îşi are originea ca şi hipofiza, la nivelul diencefalului, în mugurele epifizar (Gem-
ma pinealis). Epifiza este o evaginaţie posterioară a tavanului ventriculului al III –
lea, de forma unui corpuscul ovoidal, care se aşează între coliculii cvadrigemeni
superiori, pe lama cvadrigemenă a mezencefalului, iar superior se învecinează cu
spleniul corpului calos. Secretă melatonina, arginin vasopresina (cu structură şi
propietăţi asemănătoare hormonului antidiuretic) şi un factor hipoglicemiant epifi-
zar. În interiorul ventriculului III în dreptul epifizei se formează două recesuri:
- recesul suprapineal (Recessus suprapinelis) situat deasupra glandei şi
având dimensiuni mai reduse,
- recesul pineal (Recessus pinealis) situat în dreptul glandei şi este ceva
mai pronunţat.
(lat. pineus-a-um = de pin, gr. epi = deasupra, gr. physis = creştere)

Epitalamusul (Epithalamus) este o parte a diencefalului şi este alcătuit din:


- habenulă (Habenula) care este reprezentată de un fascicul de fibre, ce
continuă striaţia medulară a talamusului (Stria medullaris thalami) şi care apoi
se lăţeste, capătă o formă triunghiulară şi formează trigonul habenular (Trigonum
habenulare). Cele două habenule sunt unite la nivelul ventriculului III prin comisu-
ra habenulară (Commissura habenularum). Fibrele habenulare împreună cu cele
comisurale formează fibrele epitalamice (Fibra epithlamica).
(lat. habena-ae = curea, frâu, hăţuri)
- epifiză (Glandula pinealis) sau conarium. Glanda pineală conţine mici
conglomerate calcare numite nisip cerebral, acervulus sau corp arenaceu
(Acervulus/Corpus arenaceum).
(acervulus dim lat. acervus = grămadă, lat. arena-ae = nisip)
Vascurarizaţia epifizei este asigurată de arterele şi venele diencefalului.

233
GLANDA TIROIDĂ
(Glandula thyroidea)

Glanda tiroidă (eng. thyroid gland, fr. glande thyroïde, germ. Schilddrüse,
mag. pajzsmirigy) este situată în regiunea anterioară a gâtului, în trigonul omo-
traheal (Trigonum musculare/omotracheale), anterior de trahee şi laringe. Este o
glandă endocrină impară, de culoare roşie, de consistenţă moale şi având circa
25 g. Dimensiunile glandei sunt de aproximativ 6 cm înalţime, 6 cm lăţime şi 2 cm
grosime. La nivelul istmului are o înălţime de 1,5 cm şi o grosime de 0,5 cm. Este
formată din doi lobi (Lobus) drept şi stâng, uniţi între ei printr-o porţiune îngustată
numită istmul glandei tiroide (Isthmus glandulae thyroideae).
Glanda tiroidă este suspendată de cartilajul tiroid şi de cel cricoid prin în-
groşări ale lamei pretraheale ale fasciei cervicale. Partea lamei pretraheale care
suspendă lobii glandei tiroide de cartilajul cricoid poartă numele de ligamentul
suspensor al glandei tiroide (Lig. suspensorium glandulae thyroideae).
Uneori la nivelul istmului, spre stânga, mai este prezentă o prelungire su-
perioară sub forma unui lob îngust numit lobul piramidal (Lobus pyramidalis) al
lui Lalouette 1.
La nou născut glanda are circa 2g.
La femei, tiroida se măreşte în timpul ciclului menstrual şi la menopauză.
De asemenea creşte în sarcină şi alăptare. Ea pare mai mare la femei şi datorită
proeminenţei mai şterse a laringelui.
Glanda tiroidă se dezvoltă din diverticulul tiroidian (Diverticulum thyroideum), care apare
la nivelul faringelui primitiv, în interiorul arcurilor faringiene, în zona numită „aria mezobranhială“ şi
din corpul ultimobranhial. Dezvoltarea tiroidei este stâns legată de dezvoltarea limbii. Diverticulul ti-
roidian apărut la nivelul limbii străbate un traiect relativ lung, de la limbă şi până la locul definitiv.
Traiectul pe care se deplasează primordiul tiroidian se numeşte canal tiroglosal (Ductus thyro-
glossalis). Extremitate linguală a canalului se obstruează aproape total şi dă naştere găurii oarbe
(Foramen caecum), iar la cealaltă extremitate poate persista sub forma lobului piramidal.
Prezenţa unei glande tiroide accesorii (Glandula thyroidea accesoria),
poate fi situată oriunde pe traiectul canalului tiroglosal.

1
LALOUETTE Pierre de Vernicourt(1711-1792) medic şi anatomist francez.

234
Structura glandei. Glanda tiroidă este acoperită de o capsulă fibroasă
(Capsula fibrosa), în interiorul căreia se găseşte parenchimul (Parenchyma) glan-
dular, înconjurat de o stromă (Stroma) conjunctivă.
Parenchimul glandular este format din lobuli (Lobulus), care conţin foliculi
tiroidieni (Folliculus). Foliculul tiroidian este delimitat de o membrană bazală, pe
care se află un rând de tireocite (Endocrinocytus folliculare), iar în centrul lui se
află o cavitate plină cu un gel numit coloid (Colloidum), care conţine hormoni tiro-
idieni. Tireocitele secretă triiodtironina (T3) şi tiroxina (T4). Între foliculi se găsesc
celulele parafoliculare (Endocrinocytus parafolliculare) care secretă calcitonina.
Terminologia histologică nu mai face deosebire între endocrinocitele foliculare şi cele para-
foliculare, numindu-le pe ambele tirocite. Cele care secretă tiroxina sunt numite tirocite T (Thyro-
cytus T), iar cele care secretă calcitonina tirocite C (Thyrocytus C).
Foliculii tiroidieni sunt mici când glanda funcţionează, iar când aceasta este inactivă, sunt
de dimensiuni mari.
Reţeaua capilară perifoliculară (Rete capillare perifolliculare) şi reţeaua
limfocapilară perifoliculară (Rete lymphocapillare perifolliculare) sunt foarte bine
reprezentate.
Vascularizaţia glandei. Sursa arterială principală a glandei este artera
tiroidiană superioară (A thyroidea superior) din artera carotidă externă. A doua
sursă importantă este artera tiroidiană inferioară (A thyroidea inferior) din trun-
chiul tireocervical (Truncus thyrocervicalis) al arterei subclaviculare. Tiroida mai
primeşte sânge inconstant şi din trunchiul brahiocefalic, prin artera tiroidiană ima
(A thyroidea ima) sau „artera fantomatică“ a lui Neubauer 1, numită şi artera tiroi-
diană mijlocie.

INSULELE PANCREATICE
(Insulae pancreaticae)

Partea endocrină a pancreasului (Pars endocrina pancreatis) este repre-


zentată de insulele pancreatice (Insulae pancreaticae) ale lui Langerhans 1, zone
gălbui, care se găsesc risipite printre acinii pancreatici. Insulele pancreatice (eng.
1
NEUBAUER Johann Ernst (1742-1777) anatomist german
1
LANGERHANS Paul (1847-1888) histolog şi anatomopatolog german.

235
pancreatic islets (islets of Langerhans), fr. îlots de Langerhans, germ. Langerhans-
Inseln, mag. Langerhans-szigetek) sunt reprezentate de endocrinocite pancrea-
tice (Endocrinocytus pancreaticus).
Endocrinocitele pancreatice sunt de mai multe feluri:
- endocrinocite alfa, A sau glucagonocite (Endocrinocytus A/Glucago-
nocytus) secretă glucagon, un hormon care mobilizează glicogenul hepatic, cres-
când nivelul glicemiei. Glucagonul este folosit în tratamentul comei hipoglicemice.
- endocrinocite beta, B sau insulinocite (Endocrinocytus B/Insulinocytus)
secretă insulină, un hormon polipeptidic. Insulina scade nivelul glicemiei şi este fo-
losită în tratamentul diabetului zaharat.
- endocrinocite delta, D sau somatostatinocite (Endocrinocytus D/So-
matostatinocytus) secretă somatostatin, un polipeptid care inhibă eliberarea soma-
totropinei de către adenohipofiză. Somatostatinul este folosit în tratamentul acro-
megaliei, a gigantismului şi a tumorilor pancreatice.
- celule VIP (polipeptid intestinal vazoactiv), delta 1 sau D1 (Endocrinocy-
tus D). Polipeptidul intestinal vazoactiv (VIP) este secretat mai ales de unele tu-
mori pancreatice. Acest hormon creşte rata glicogenolizei şi stimulează secreţia
pancreatică de bicarbonat. Secreţia în exces de VIP provoacă o diaree apoasă.
- celule enterocromafine EC (Endocrinocytus EC).
- celule PP (polipeptide pancreatice) (Endocrinocytus PP).
- celule PYY (peptide YY) (Endocrinocytus PYY) secretă neuropeptide ca-
re inhibă stimularea vagală la nivelul tractului gastrointestinal şi inhibă activitatea
neuronilor nucleului arcuat al hipotalamusului. Neuropeptidele PYY stimulează a-
petitul şi reduc metabolismul. Neuropeptidele PYY sunt antagonice cu ghrelinul.
- celule secretante de ghrelin ((Endocrinocytus secretans ghrelinum).
ghrelin = growth hormone release+in

236
GLANDELE PARATIROIDE
(Glandula parathyroidea)

Glandele paratiroide ale lui Gley 1 (eng. parathyroid gland, fr. glande para-
thyroïde, germ. Nebenschilddrüse, mag. mellékpajzsmirigy) sunt situate pe faţa
posterioară a glandei tiroide. În mod normal sunt în număr de patru, dar numărul
lor poate varia. Când sunt mai mult decât patru vorbim de glande paratirode ac-
cesorii (Glandulae parathyroidae accessorieae). Paratiroidele secretă parathor-
monul.
Glandele paratiroide se dezvoltă din epiteliul părţilor dorsale (Pars dorsalis) ale pungii fa-
ringiene III (Saccus tertius III) - primordiul glandelor paratiroidiene inferioare (Gemma parathy-
roidea inferior/caudalis) şi ale pungii faringiene IV (Saccus quartus IV) - primordiul glandelor pa-
ratiroidiene superioare (Gemma parathyroidea superior/rostralis). Comunicarea cu faringele se
obstruează foarte repede şi glandele paratiroide migrează spre gât. Migrarea glandelor paratiroide
inferioare prin mezenchimul arcurilor IV şi VI este mult mai accentuată, astfel încât, în final, ele sunt
situate mai jos decât cele superioare, deşi iniţial erau situate mai sus.
Numărul glandelor paratiroide poate varia între 2-6. Glandele paratiroide
superioare au o poziţie mai constantă. Cele inferioare (în tulburări de migraţie) pot
fi găsite mai sus (la bifurcaţia carotidelor) sau mai jos, în torace, alături de timus.

Glandele paratiroidiene superioare (Glandula parathyroidea superior)


sunt mai mici, iar glandele paratiroide inferioare (Glandula parathyroidea inferior)
sunt ceva mai mari. Glandele parotide sunt de consistenţă ceva mai scăzută de-
cât tiroida.
Din punct de vedere structural glandele paratiroidele sunt alcătuite din cor-
doane de endocrinocite paratiroidiene (Parathyrocytus endocrinus), formate din
celule paratiroidiene endocrine clare (Parathyrocytus endocrinus lucidus), ce-
lule paratiroidiene endocrine dense (Parathyrocytus endocrinus densus) şi ce-
lule paratiroidiene principale (Parathyrocytus principalis) şi celule paratiroidi-
ene oxifilice (Parathyrocytus acidophilicus).
(lat. lucidus-a-um = luminos, stralucitor)
Vascularizaţia este comună cu a glandei tiroide.

1
GLEY Marcel Eugène Émile (1857-1930) fiziolog şi endocrinolog francez.

237
GLANDA SUPRARENALĂ
(Glandula suprarenalis)

Glanda suprarenală (eng. adrenal gland (suprarenal gland), fr. glande sur-
rénale, germ. Nebenniere, mag. mellékvese) este o glandă pereche, situată supe-
rior de rinichi, în retroperitoneu. Suprarenala dreaptă este situată la polul superior
al rinichiului drept, iar suprarenala stângă este situată ceva mai jos, mai medial,
fiind mai apropiată de pediculul renal. Acest lucru face ca proiecţia celor două su-
prarenale să se facă aproape pe aceaşi linie.
Glanda prezintă trei feţe: o faţă anterioară (Facies anterior), o faţa poste-
rioară (Facies posterior) şi o faţă renală (Facies renalis) şi două margini: margi-
nea superioară (Margo superior) şi marginea medială (Margo medialis).
Există şi glande suprarenale accesorii (Glandulae suprarenales accesorriae).
Glanda suprarenală este acoperită de o capsulă (Capsula) formată din
două lame: lama fibroasă (Lamina fibrosa) şi lama celulară (Lamina cellulosa).
Glanda suprarenală este alcătuită din părţi cu origine şi structură diferită:
- corticosuprarenala (Cortex) este situată la exterior, reprezintă circa 4/5
din toată glanda, este de culoare mai închisă şi este de origine mezodermică. Se
dezvoltă din ţesutul epitelioid (Textus epithelioideus) al epiteliului glandular
(Epithelium glandulare), care aparţine epiteliul mezodermal (Epithelium meso-
dermale). Din punct de vedere structural este formată din trei părţi:
- zona glomerulară (Zona glomerulosa) la exterior, reprezintă cir-
ca 15% din cortex şi secretă hormonii minelalocorticoizi. Aldosteronul este
principalul mineralocorticoid şi are rol în schimburile de sodiu şi potasiu de
la nivel renal.
- zona fasciculată (Zona fasciculata) este situată sub zona glome-
rulară, reprezintă circa 70% din cortex, secretă hormonii glucocorticoizi şi
este subîmpărţită în două părţi: partea externă (Pars externa) şi partea
internă (Pars interna).
Cortizolul este principalul hormon glucocorticoid. El stimulează gluconeogeneza şi
lipoliza, inhibă sinteza proteinelor şi inhibă rărpunsul imun şi inflamator. Cortizolul are şi efecte
moderate mineralocorticoide. Hidrocortizonul este un cortizol sintetic folosit ca medicament.

238
- zona reticulară (Zona reticularis) situată spre medulară, secretă
hormonii androgeni (2/3 din totalul androgenilor la bărbat şi aproape toţi an-
drogenii la femeie).
- medulosuprarenala (Medulla) este situată în interior, este mai deschisă
la culoare şi este de origine ectodermică. Se dezvoltă din celulele cromafine
(Cellulae chromaffinae) ale crestei neurale (Crista neuralis). Medulara este alcă-
tuită din două feluri de endocrinocite medulare (Endocrinocytus medullaris):
- epinefrocite (Endocrinocytus lucidus/Epinephrocytus), care se-
cretă epinefrina sau adrenalina.
Epinefrina este un neurohormon care pe lângă medulosuprarenală mai este se-
cretat şi de anumiţi neuroni. Adrenalina este o catecolamină cu efecte simpaticomimetice,
cum sunt creşterea frecvenţei şi forţei de contracţie a inimii şi relaxarea musculaturii bronhiilor.
- norepinefrocite (Endocrinocytus densus/Norepinephrocytus),
care secretă norepinefrina sau noradrenalina.
Norepinefrina este stocată în granule cromafine. Este secretată ca răspuns la scă-
derea tensiunii arteriale şi la stresul fizic. Are un puternic efect vasoconstrictor şi efecte slabe
asupra creşterii frecvenţei şi forţei de contracţie a inimii şi relaxarii musculaturii bronhiilor.
Vascularizaţia glandei suprarenale este asigurată de următoarele ramuri:
- arterele suprarenale superioare (Aa. suprarenales superiores) ramuri
ale arterei frenice inferioare (A. phrenica inferior) din aorta abdominală. Sunt
ramuri scurte, care pătrund prin partea superioară a glandei.
- artera suprarenală mijlocie (A. surarenalis media) este principala arteră
a suprarenalei. Se desprinde din aorta abdominală şi pătrunde în glandă pe mar-
ginea medială. Artera suprarenală mijlocie dreaptă este mai lungă.
- artera suprarenală inferioară (A. suprarenalis inferior) este ramură a
arterei renale (A. renalis).
Venele suprarenalei drepte se colectează în vena centrală dreaptă (V.
centralis dextra), care se varsă în vena cavă inferioară (V. cava inferior), iar ve-
nele suprarenalei stângi se adună în vena centrală stângă (V. centralis sinistra),
care se varsă în vena renală stângă (V. renalis sinistra). Hormonii suprarenalei
sunt colectaţi de venele centrale, care părăsesc glanda prin hil (Hilum).

239
TESTICULUL ENDOCRIN
(Testis, Orchis)

Testiculul are şi o componentă endocrină, ca de altfel şi ovarul.


Între tubii seminiferi se află interstiţiul testicular (Interstitium testis), în
1
care se găsesc celulele Leydig (Endocrinocytus interstitialis). Aceste celule con-
ţin cristaloizi (Crystalloideum) descrişi de Reinke 2, care secretă hormonii andro-
geni. Testosteronul este hormonul androgen secretat de celulele interstiţiale testi-
culare, dar şi de ovar şi de corticosuprarenală, însă în cantităţi mici.

OVARUL ENDOCRIN
(Ovarium)

Ovarul prezintă în structura sa mai multe tipuri de endocrinocite, prezente


atât în corticală cât şi în medulară.
- endocrinocitele tecale (Endocrinocytus thecalis) situate în corticala ova-
rului, în teaca internă a foliculilor. Acestea secretă în primul rând hormoni estrogeni,
dar şi hormoni androgeni şi chiar progesteron. Hormonii estrogeni sunt reprezen-
taţi de estradiol, estriol şi estronă.
Estradiolul este cel mai puternic estrogen natural. Estriolul este un metabolit al estradiolu-
lui, care se găseşte în special în urina femeilor gravide. Estrona este şi ea un metabolit puţin activ al
estradiolului, pe care îl găsim în urină, ovare şi placentă.
(gr. oistrus = pasiune, dorinţă, călduri, rut)
- luteocitele (Endocrinocytus corporis lutei/Luteocytus), situate tot în corti-
cală, la nivelul corpului galben au rol în secreţia progesteronului, dar şi a estroge-
nilor şi chiar a androgenilor. Progesteronul este un steroid antiestrogenic, secretat
de corpul galben şi de placentă, care contribuie la menţinearea sarcinii.
- endocrinocitele interstiţiale (Endocrinocytus interstitialis) situate în me-
dulara ovarului sunt foarte asemănătoare cu celulele Leydig. Ele se găsesc în o-
varul fetal, dispar după naştere şi reapar la pubertate. Numărul lor creşte la meno-
pauză. Secretă hormoni androgeni.

1
von LEYDIG Franz (1821-1908) medic, histolog, naturalist şi zoolog german.
2
REINKE Friedrich Berthold (1862-1919) anatomist german.

240
PARAGANGLIONII
(Paraganglia)

În concepţia clasică, paraganglionii sunt structuri ce derivă din celulele tu-


bului neural şi care în loc să devină ganglioni simpatici devin celule glandulare.
Paraganglionii sunt corpuri mici, rotunjite care se găsesc retroperitoneal, lângă
aortă şi la nivelul inimii, organelor genitale şi vezicii urinare. De asemenea para-
ganglionii au afinităţi pentru sărurile de crom şi de aceea se mai numesc şi siste-
mul cromafin. Prezenţa celulelor endocrine în paraganglioni determină tratarea
acestora la glandele endocrine.
Glomii (Glomera) sunt anastomoze arteriovenoase înalt specializate. Ei
sunt bogat inervaţide fibre simpatice. Funcţia lor este de a regla fluxul sanguin,
tensiunea arterială, temperatura şi alte constante circulatorii. Paraganglionii şi glo-
mii deşi sunt trataţi împreună nu sunt chiar identici.
Terminologia anatomică din 1998 menţionează paraganglionii la sistemul
cardiovascular şi nu îi mai aminteşte la glandele endocrine, insă Terminologia his-
tologică îi reintegrează glandelor endocrine.
(lat. glomero-are = a face ghem, a aduna)
Se descriu următorii paraganglioni şi glomi:
- paraganglionii simpatici (Paraganglion sympatheticum) cuprind două
tipuri de structuri celulare:
- celula paraganglionică principală (Cellula paraganglionica prin-
cipalis) reprezentată de glomocite sau celula de tip I (Paragliocytus/Glo-
mocytus/Endocrinocytus granularis/Cellula typi I),
- celula paraganglionică accesorie (Cellula paraganglionica acce-
soria) reprezentată de mai multe tipuri de celule: epiteliocite de susţinere
(Epitheliocytus sustenans), celule satelite paraganglionice (Gliocytus
paraganglionicus) şi celule de tip II (Cellula typi II).
- glomul carotic (Glomus caroticum) sau corpul intercarotidian este situat
înapoia arterei carotide comune, în apropierea bifurcaţiei acesteia. Glomul carotic

241
conţine un ghem de capilare sinusoide şi o reţea bogată de fibre senzoriale ale
nervului glosofaringian.
Este stimulat de lipsa oxigenului şi excesul de dioxid de carbon. Stimularea
lui duce la creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen.
- glomul subclavicular (Glomus subclavium)
- glomul supracardiac sau glomul aortic (Glomus supracardiacum/aorti-
cum) este format la rândul lui din:
- glomul aorticopulmonar superior (Glomus aorticopulmonare
superius),
- glomul aorticopulmonar mijlociu sau pulmonar (Glomus aorti-
copulmonare medium/Glomus pulmonare),
- glomul aorticopulmonar inferior (Glomus aorticopulmonare in-
ferius).
- celulele paraganglionareale plexului cardiac (Paragangliocytus plexus
cardiaci,)
- microparaganglionii peribronhiali (Microparaganglion peribronchiale),
- glomul timpanojugular (Glomus tympanojugulare) este format la rândul
lui din:
- glomul timpanic (Glomus tympanicum)
- glomul jugular (Glomus jugulare) situat în apropierea bulbului
superior al venei jugulare interne. Tumorile cu punct de plecare din acest
glom pot cauza paralizia corzilor vocale, ameţeli şi nistagmus.
- glomul intravagal (Glomus intravagale) este format din celule chemore-
ceptoare situate în jurul ramurii auriculare a nervului vag.
Tumorile cu punct de plecare în acest glom pot provoca surditate.
- glomul juxtavagal (Glomus juxtavagale)
- glomul laringian superior (Glomus laryngeum superius)
- glomul laringian inferior (Glomus laryngeum inferius)

242
- glomul paraaortic abdominal (Glomus paraaorticum abdominale) sau
corpii paraaortici ai lui Zuckerkandl 1 sunt mici conglomerate de celule cromafine
situate aproape de trunchiul simpatic, de-a lungul aortei.
Celulele cromafine de la acest nivel secretă noradrenalină.
Corpii paraaortici sunt mai proeminenţi în viaţa intrauterină.
- paraganglionul mic al plexului nervos prostatic (Paraganglion parvum
plexus nervosi prostatici),
- paraganglionul mic al plexului nervos uterovaginal (Paraganglion
parvum plexus nervosi uterovaginalis),
- paraganglionul mic al plexului nervos vezical (Paraganglion parvum
plexus nervosi vesicalis),
- paraganglionul retroperitoneal (Paraganglion retroperitoneale)
2
- glomul coccigian (Glomus coccygeum) sau glanda lui Luschka este
situat în porţiunea terminală a arterei sacrale mijlocii. Glomul coccigian nu prezin-
tă cromafinitate netă. Nu intră în clasificarea actuală din Terminologia histologică.

Organul neurohemal (Organum neurohaemale) este organul în care fi-


brele neurosecretorii îşi eliberează hormonii în curentul sanguin. Organul neuro-
hemal face parte dintre paraganglioni. Descrise iniţial la crustacee, organele ne-
urohemale au fost găsite şi la om.

1
ZUCKERKANDL Emil (1849-1910) anatomist şi anatomopatolog austriac.
2
von LUSCHKA Hubert (1820-1875) anatomist german.

243
244
TEGUMENTUL
(Integumentum commune)

Tegumentul (eng. integumentary system, fr. système tégumentaire, germ.


Integument, mag. bőr) cuprinde totalitatea formaţiunilor care acoperă spre exterior
corpul omenesc. Este vorba de piele, subcutis, anexele pielii, glandele pielii şi un-
ghii. O serie de amănunte legate de relieful pielii şi de tipurile de păr de la nivelul
tegumentului vor fi prezentate la regiunile respective.
Sânul este considerat şi el o componentă a tegumentului.
(lat. integumentum = învelitoare, văl, veşmânt; tegimentum (tegumentum, tegmentum) = înveliş)

Pielea (Cutis) acoperă în întregime corpul şi este formată din epiderm,


joncţiunea dermoepidermală şi derm.
- epidermul (Epidermis) este stratul superficial al pielii şi este format din
epiteliu stratificat scuamos cheratinizat (Epithelium stratificatum squamosum
cornificatum). Acest epiteliu conţine 6 straturi:
- stratul disjunct (Stratum disjunctum) este stratul superficial al
epidermului format din celule parţial detaşate de stratul cornos,
- stratul cornos (Stratum corneum),
- stratul luminos (Stratum lucidum) este format din corneocite clare
şi se află mai ales la nivelul palmei şi al plantei,
- stratul granulos (Stratum granulosum),
- stratul spinos (Stratum spinosum),
- stratul bazal sau germinativ (Stratum basale) este situat profund
fiind alcătuit din celule în curs de diviziune şi celule de susţinere.
Cele mai importante componente ale epidermului sunt complexele epite-
liale tactile (Complexus epithelialis tactus), terminaţiile nervoase libere (Termi-
natio neuralis libera) şi melanocitele (Melanocytus). Melanocitul este o celulă ca-
re conţine granule de melanină (Granulum melanini) şi este localizată în stratul
bazal al epidermului. Melanocitul contribuie la pigmentarea epidermului.
(gr. melas-melanos = negru)
- jonţiunea dermoepidermală (Jonctio dermoepidermalis),

245
- dermul (Dermis/Corium) este stratul profund al pielii şi este format din:
- stratul papilar (Stratum papillare) este stratul superficial al der-
mului, care proemină sub formă de papile (Papilla) înspre stratul bazal al
epidermului,
- stratul reticular (Stratum reticulare) este stratul profund al der-
mului şi care este cel mai bine reprezentat. Acest strat conţine numeroase
capilare, plexuri venoase, o reţea limfocapilară, plexuri nervoase şi termi-
naţii nervoase libere.
(gr. derma = piele, lat. corium-ii = piele de animal)

Ţesutul subcutanat sau subcutisul (Tela subcutanea/Subcutis/Hypoder-


mis) este stratul conjuntiv sau mai ales adipos, de grosime variabilă, care se gă-
seşte sub epiderm. Stratul adipos (Panniculus adiposus) are cea mai mare gro-
sime la nivelul peretelui abdominal inferior, la nivelul feselor şi al coapselor. Hipo-
dermul mai conţine o serie de ligamente cutanate (Retinaculum cutis), care u-
nesc fascia superficială de suprafaţa profundă a dermului. Aceste ligamente cuta-
nate ajută la mobilitatea pielii şi sunt mai dezvoltate la nivelul palmei şi plantei.
Trebuie spus însă că cele mai dezvoltate retinacule cutanate sunt la nivelul sânu-
lui, unde se numesc ligamente suspensoare. La nivelul subcutisului se găsesc şi
plexuri vasculare şi nervoase.
(lat. panniculus dim. de la pannus = bucată de stofă, cârpă)

Anexele pielii (Adnexae cutis) sunt: părul, unghiile, glandele cutanate (su-
doripare şi sebacee) şi sânul. Sânul va fi tratat separat la regiunea mamară.

Părul (Pilus) (eng. hair, fr. poil, germ. Haar, mag. haj) este o excrescenţă
filiformă cheratinizată a epidermului, care acoperă cea mai mare parte a corpului,
cu excepţia palmelor, tălpilor şi a unor părţi din jurul unor articulaţii. Un fir de păr
are o parte extrategumentară mai subţire şi una intrategumentară mai dilatată. Fi-
rul de păr are a parte dilatată, intradermică, numită bulb (Bulbus pili), care se ter-
mină spre hipoderm cu rădăcina (Radix pili). Partea intradermică este cuprinsă în

246
foliculul pilos (Folliculus pili), o invaginare a epidermului în care se dezvoltă firul
de păr. Partea extracutanată sau partea liberă a firului de păr (Stipes pili/Sca-
pus) se termină cu vărful firului de păr (Apex pili). Firul de păr este acoperit de
cuticulă (Cuticula) şi este format din scoarţă (Cortex) şi medulară (Medulla). Cu-
ticula este formată din cheratină dură (Keratinum durum), iar medulara din che-
ratină moale (Keratinum molle). Foliculului pilos i se ataşează unitatea piloseba-
cee şi muşchiul erector al firului de păr. Unitatea pilosebacee (Fabrica piloseba-
cea) este formată din mai multe glande sebacee ale firului de păr (Glandula se-
bacea pilaris). Muşchiul erector al firului de păr (M. arrector pili) face legătura
dintre foliculul pilos şi stratul papilar al dermului.
(lat. stipes = trunchi de copac, cuticula dim. de la cutis = piele)
(lat. arrigo-ere-risi-risum = a înălţa, a zbârli)
Culoarea părului sau trihocromia este dată de conţinutul de melanină sau
alţi pigmenţi naturali (galben, roşcat). Lipsa congenitală a pigmenţilor naturali din
firul de păr, dar şi din alte structuri, se numeşte albinism (Albinismus).
Firele de păr contribuie la formarea:
- lanugoului sau pufului nou-născutului (Lanugo),
- părului capului (Capilli),
- sprâncenelor (Supercilia),
- genelor (Cilia),
- bărbii (Barba),
- părului din ureche (Tragi),
- părului din nas (Vibrissae),
- părului axilar (Hirci),
- părului pubian (Pubes).
(lat. lanugo-inis = puf)
(lat. hircus-i = ţap)
(gr. keras = corn, trix-trikhos = păr, tragos = ţap)

247
Unghia (Unguis) (eng. nail, fr. ongle, germ. Nagel, mag. köröm) este o for-
maţiune plată, uşor curbată, translucidă, care acoperă faţa dorsală a degetelor de
la mână şi picior, corespunzător porţiunii distale a falangelor distale. Unghia este
alcătuită dintr-o parte vizibilă numită lamina unghiei (Lamina unguis) şi o parte
inclusă în epiderm numită rădăcina unghiei (Radix unguis). Lamina unghiei sau
unghia propriu-zisă are o parte liberă situată distal, care are o creştere continuă şi
trei părţi cuprinse într-un pliu epidermic, numit pliul unghiei (Vallum unguis). Acest
pliu are o parte proximală (Vallum proximale) şi două părţi laterale (Vallum late-
rale). Rădăcina este cuprinsă în matricea unghiei (Matrix unguis), care este res-
posabilă cu creşterea unghiei.
(lat. vallum = întăritură, palisadă)
Lamina unghiei este acoperită în partea proximală şi pe părţile laterale, de
un strat epidermic îngust, modificat, în contact cu unghia, care este numit eponi-
chiu (Eponychium) sau cuticulă.
(gr. epi = deasupra; onyx = unghie)
Unghia, mai precis lamina unghiei are următoarele părţi structurale:
- partea dorsală a laminei unghiale (Pars dorsalis laminae unguis) este
situată superficial, la contactul cu exteriorul.
- partea intermediară a laminei unghiale (Pars intermedia laminae unguis),
- partea ventrală a laminei unghiale (Pars ventralis laminae unguis) este
situată profund, în contact cu patul unghiei, cu hiponichiu şi cu matricea unghiei.
- lunula (Lunula) este o porţiune convexă, de culoare albicioasă, situată
proximal şi profund.
(lat. lunula dim. de la luna = lună)
Patul unghiei (Lectulus) reprezintă substratul epidermic care este acoperit
de unghie. Epiderma modificată care formează patul unghiei se numeşte hiponichiu
(Hyponychium). Patul unghiei este ancorat de periostul falangei distale prin liga-
mentul patului unghiei (Ligamentum lectuli).
(lat. lectulus = pat, pătuţ)

248
Glandele pielii (Glandulae cutis) sunt reprezentate de glandele sudoripare
şi de cele sebacee.

Glandele sudoripare apocrine (Glandula sudorifera apocrina) se găsesc


mai ales în regiunea axilară. Se dezvoltă în asociere cu foliculul pilos.
Secreţia glandelor sudoripare se numeşte sudoare, transpiraţie sau perspi-
raţie. Sudoarea este apoasă şi are miros caracteristic. Cantitatea de sudoare de-
pinde de temperatura mediului ambiant, efort, precum şi de starea emoţională.
Termenul de apocrin defineşte secreţia în care polul apical al celulei secre-
toare se desprinde împreună cu produsul de secreţie. Glanda mamară este tot o
glandă apocrină.
(gr. apo = în afară, krinein = a secreta)

Glandele sudoripare merocrine sau ecrine (Glandula sudorifera mero-


crina/eccrina) se deschid la suprafaţa pielii, printr-un por sudorifer (Porus sudori-
fer). Termenul de merocrin se referă la glandele care nu îşi pierd integritatea în ur-
ma secreţiei, iar termenul de ecrin se referă la acele glande care se dechid la su-
prafaţa pielii.
(gr. meros = parte; ek = în afară; krinein = a secreta)

Glandele sebacee holocrine (Glandula sebacea holocrina) sunt de două


feluri: ataşate firului de păr şi libere.
- glande sebacee ale firului de păr (Glandula sebacea adnexa pili),
- glande sebacee libere (Glandula sebacea libera).
Termenul de holocrin se referă la glandele care se elimină împreună cu
produsul lor de secreţie.
(gr. holos = întreg)

249
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Enciulescu C. Biocronologia anatomo-clinică a sistemelor de


fixare şi susţinere ale aparatului genital feminin.
Teză de doctorat UMF Tg. Mureş 1997
Iagnov Z, Repciuc E, Anatomia omului Viscere
Russu G. Ed. Medicală Bucureşti 1958
Ionescu M. Dicţionar de anatomişti
Ed. Litera Bucureşti 1991
Guţu Gh. Dicţionar latin-român
Ed. Humanitas 2009
Marcu F, Maneca C Dicţionar de neologisme
Ed Academiei Bucureşti 1978
Moore KL, Persaud TVN The Developing Human Clinically Oriented
Embryology
W.B.Saunders Company 1998
Seres-Sturm L, Niculescu L, Anatomie cervico-oro-facială
Matusz P. Ed. Orizonturi Universitare Timişoara 1997
Seres-Sturm L, Brînzaniuc Klara, Anatomia trunchiului
Nicolescu C. Ed. University Press Târgu Mureş 2004
Repciuc E. sub redacţia Anatomie Angiologia, Glandele endocrine,
Sistemul nervos şi organale de simţ
Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1966
Rusu V Dicţionar medical
Ed a IIIa revizuită Editura Medicală Bucureşti
2007
xxx Terminologia Anatomica
Thieme Stuttgart-New York 1998
xxx Terminologia Histologica
Wolters Kluwer/Lippincott Williams & Wilkins
2008
xxx Terminologia Embryologica Thieme Stuttgart-New York
2013
xxx Stedman's Medical Dictionary
28 th Edition Lippincott Williams & Wilkins 2006

250

S-ar putea să vă placă și