Facultatea Medicina

CAVITATEA ABDOMINALĂ
(Cavitas abdominis/abdominalis)
TOPOGRAFIE

Anatomie 3, Modul III/curs 4, anul I, medicină generală

Prof. Dr. Enciulescu Constantin

Șef lucrări Dr. Remus Sebastian Șipoș
Pentru uz intern
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 CAVITATEA ABDOMINALĂ ŞI PELVINĂ
(Cavitas abdominis et pelvis)
• Cavitatea abdominală şi pelvină este cea mai mare cavitate a corpului şi
cuprinde viscerele abdominale şi pe cele pelvine. Aceasta se află la nivelul
trunchiului (Truncus) şi corespunde în general cu abdomenul (Abdomen) şi
bazinul (Pelvis). Superior, cavitatea abdominală depăşeşte limita
abdomenului şi pătrunde în 1/3 inferioară a osteotoracelui (Cavea thoracis).
Rezultă că o parte a viscerelor abdominale, din partea superioară, sunt
adăpostite de cușca toracică.
• Deşi este o singură cavitate, topografic se împarte în:
• - cavitatea abdominală (Cavitas abdominis/abdominalis),
• - cavitatea pelvină (Cavitas pelvis/pelvina).
• Limita dintre cele două cavităţi, care comunică larg este linia terminală
(Linea terminalis) sau deschiderea superioară a bazinului (Apertura pelvis
superior).
• Această mare cavitate este delimitată superior de diafragmă (Diaphragma),
care o separă de torace (Thorax), iar inferior de diafragma pelvină
(Diaphragma pelvis), care o separă de perineu. Posterior se află spatele
(Dorsum), iar anterior şi lateral un perete musculoaponevrotic relativ subţire
(vezi la pereţii abdomenului).
• Cea mai mare parte a cavităţii abdominale şi pelvine este ocupată de
cavitatea peritoneală, iar o mică parte de spaţiul extraperitoneal.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 • Spaţiul extraperitoneal este un spaţiu
SPAŢIUL relativ îngust, pe alocuri virtual, situat de
jur împrejurul cavităţii peritoneale. Cea
EXTRAPERITONEAL mai mare extindere şi grosime o are
retroperitoneal, spre spate. Superior şi
anterosuperior este ca şi inexistent.
(Spatium extraperitoneale) • Spaţiul retroperitoneal (Spatium
retroperitoneale) este cel mai mare spaţiu
extraperitoneal. Cuprinde organe ale
sistemului urinar şi digestiv, glandele
suprarenale, aorta abdominală şi vena
cavă inferioară, plexuri nervoase şi
viscerale.
• Spaţiul retropubian (Spatium
retropubicum) este un spaţiu
preperitoneral şi retropubian (prevezical)
descris de Retzius, în care găsim un
panicul adipos (Panniculus adiposus)
bine reprezentat şi plexul venos vezical
(Plexus venosus vesicalis).
• Spaţiul retroinghinal (Spatium
retroinguinale) descris de Bogros este tot
un spaţiu preperitoneal situat lateral de
spaţiul retropubian, posterior de
ligamentul inghinal. Şi aici găsim un
panicul adipos bine reprezentat, dar mai
redus decât cel retropubian şi vasele
epigastrice inferioare (vezi la pereţii
abdomenului).
RETZIUS Andres Adolphe (1796-1860) anatomist,
naturalist, etnograf suedez.
BOGROS Jean-Annet (1786-1825) anatomist francez.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Din punct de vedere topografic
PERITONEUL se împarte în:
(Peritoneum) • - peritoneul parietal
(Peritoneum parietale), care
căptuşeşte pereţii cavităţii
peritoneale cu excepţia unor
mici zone corespunzătoare
rădăcinii mezourilor. Acesta
participă la formarea
mezourilor, ligamentelor,
epiplooanelor, recesurilor,
foselor şi plicilor peritoneale.
El se continuă cu peritoneul
visceral.
• - peritoneul visceral
(Peritoneum viscerale), care
acoperă, total sau parţial
marea majoritate a organelor
intraperitoneale, cu excepţia
ovarelor.
• Peritoneul care acoperă
organele micului bazin şi
spaţiile alăturate se numeşte
peritoneu urogenital
(Peritoneum urogenitale).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Organele intraperitoneale, în
PERITONEUL funcţie de gradul de acoperire
cu peritoneu visceral se împart
(Peritoneum) în:
• - organe intraperitoneale,
acoperite aproape complet de
peritoneu, cu excepţia hilului.
Organele intaperitoneale nu
vin în contact cu peretele
abdominal. Organele care
prezintă mezou sunt
intraperitoneale (intestinul
subţire, apendicele, colonul
transvers şi colonul sigmoid, la
fel uterul şi trompa uterină).
Ovarul, prin excepţie, deşi are
mezou nu este acoperit de
peritoneu. Tot intraperitoneale
sunt şi alte organe care nu au
mezou, cum sunt stomacul sau
splina.
• Partea superioară, iniţială, a
duodenului este şi ea
intraperitoneală, având pe post
de „mezou“ ligamentul
hepatoduodenal.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • - organe mezoperitoneale
PERITONEUL sunt acoperite în mare
parte de peritoneu, însă
(Peritoneum) vin şi în contact cu
peretele abdominal. Cele
mai cunoscute organe
mezoperitoneale sunt de
regulă colonul ascendent
şi colonul descendent.
• În mod excepţional
acestea pot avea mezou -
mezocolonul ascendent
(Mesocolon ascendens) şi
mezocolonul descendent
(Mesocolon descendens) şi
atunci devin
intraperitoneale
• Ficatul poate fi
considerat şi el
mezoperitoneal având o
zonă relativ extinsă
neacoperită de peritoneu,
prin care vine în contact
cu peretele abdominal
posterior.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 PERITONEUL (Peritoneum)

• - organe retroperitoneale (extraperitoneale) acoperite de peritoneu numai pe una

din feţe, spre cavitatea peritoneală. Embriologic se diferenţiază două categorii de
organe retroperitoneale:
• - primar retroperitoneale cum sunt rinichii, glandele suprarenale şi ureterele,
• - secundar retroperitoneale cum sunt pancreasul şi cea mai mare parte a duodenului, cu
excepţia părţii superioare a acestuia.
• Organele secundar retroperitoneale se dezvoltă iniţial intraperitoneal, devenind
retroperitoneale printr-un proces de coalescenţă. Pancreasul este considerat un
organ retroperitoneal, deşi după modul în care este acoperit de peritoneu seamănă
mai mult cu un organ mezoperitoneal.
• Vezica urinară golită este extraperitoneală (retropubiană), însă în stare de
plenitudine devine mezoperitoneală.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 PERITONEUL (Peritoneum)
• Mezourile sunt dedublări ale peritoneului parietal, care asigură
pasajul vaselor şi nervilor extraperitoneali la organele abdominale
având secundar şi rol de susţinere. Cele mai importante mezouri sunt
cele ale unor segmente ale tubului digestiv, care cuprind în interior
vase şi nervi retroperitoneali. Există mezouri şi la organele genitale
feminine, care aparţin unei structuri mai complexe şi anume
ligamentul larg. Cel mai mare mezou şi singurul care se numeşte
diferit este cel al intestinului subţire. Cele mai mici mezouri sunt ale
apendicelui şi ale organelor genitale feminine.
• Ligamentele sunt structuri peritoneale condensate având în primul
rând rol mecanic şi secundar conţin vase şi nervi. Iau parte la
formarea epiplooanelor şi participă la susţinerea ficatului.
• Epiplooanele sunt structuri peritoneale, formate din ansambluri de
ligamente, având un rol complex.
• Recesurile şi fosele sunt denivelări peritoneale, delimitate de cute
peritoneale numite plici.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Mezenterul este
Mezenterul mezoul intestinului
subţire. Fixează
(Mesenterium) intestinul subţire de
peretele abdominal
posterior, dar îi
asigură totodată şi o
mare mobilitate,
marginea intestinală
a mezenterului fiind
de circa 30 de ori mai
mare decât marginea
parietală. Mezenterul
are o lungime
variabilă, dar egală
cu a intestinului
subţire (aproximativ
5 m) şi o lăţime
maximă de circa 15
cm. Lăţimea este
minimă la
extremităţi şi poate
atinge unul sau două
maxime.
(gr. mesos = mijloc, enteron
= intestine)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Mezenterul
(Mesenterium) • Rădăcina mezenterului (Radix
mesenterii) sau inserţia sa
posterioară are aproximativ 15 cm
şi se întinde de la flexura
duodenojejunală (Flexura
duodenojejunalis), până la valvula
ileală (Papilla ilealis). Topografic
rădăcina mezenterului începe la
stânga discului intervertebral dintre
L1 şi L2 traversează oblic coloana
lombară şi se termină la dreapta
vertebrei L5. Pe acest traiect
traversează partea ascendentă a
duodenului (DIV), apoi partea
orizontală a acestuia (DIII), aorta şi
vena cavă inferioară. Trece de
asemenea peste ureterul drept şi
vasele testiculare sau ovariene
drepte şi se termină în fosa iliacă
dreaptă, deasupra articulaţiei
sacroiliace.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Mezenterul • Rădăcina mezenterului delimitează
(Mesenterium) cu cadrul colic două spaţii parietale
posterioare, spaţii acoperite
anterior de ansele intestinale:
• - spaţiul mezentericocolic drept este
situat la dreapta şi superior de
rădăcina mezenterului. Este o
incintă relativ închisă, de formă
triunghiulară, cu vârful în jos şi care
comunică cu restul cavităţii
peritoneale printr-un spaţiu situat
superior între mezocolonul
transvers şi flexura
duodenojejunală.
• - spaţiul mezentericocolic stâng este
situat la stânga şi inferior de
rădăcina mezenterului. Este un
spaţiu larg deschis inferior,
deschidere delimitată de
mezosigmoid şi marginea inferioară
a mezenterului. Este tot un spaţiu
triunghiular cu vârful în sus, care
comunică larg cu cavitatea pelviană.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Mezenterul
(Mesenterium) • Mezenterul conţine ţesut grăsos,
vase, limfatice şi nervi:
• - artera mezenterică superioară
(A. mesenterica superior) şi ramurile
sale,
• - vena mezenterică superioară (V.
mesenterica superior) şi afluenţii
săi,
• - nodurile limfatice mezenterice
superioare (Nodi mesenterici
superiores),
• - plexul mesenteric superior
(Plexus mesentericus superior) şi
ganglionul mesenteric superior
(Ganglion mesentericum superius).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • este mezoul colonului
transvers şi cel mai
Mezocolonul transvers important mezocolon. El
este situat în partea
(Mesocolon transversus) superioară a abdomenului,
fiind un reper topografic
important.
• Rădăcina mezocolonului
transvers are un traiect uşor
oblic de la stânga la dreapta
şi de sus în jos. Ea porneşte
din partea inferioară a
hilului splinei, traversează
rinichiul stâng, este paralelă
cu marginea inferioară a
cozii şi corpului pancreatic,
traversează capul
pancreasului, trece pe sub
partea superioară a
duodenului, traversând
partea descendentă a
acestuia şi se termină în
apropierea hilului
rinichiului drept.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Mezocolonul transvers • Mezocolonul transvers conţine o
arcadă vasculară numită arcada
colică marginală (A. marginalis coli,
(Mesocolon transversus) juxtacolica, Arcus marginalis coli) sau
arcada lui Riolan formată din artera
colică mijlocie (A. colica media) şi
artera colică stângă (A. colica
sinistra). Mezocolonul transvers mai
conţine şi ramuri ale arterei colice
dreapte (A. colica dexter), care
participă şi ea la vascularizarea
colonului transvers. Artera colică
dreaptă şi cea mijlocie sunt ramuri ale
arterei mezenterice superioare, iar
artera colică stângă este ramura
arterei mezenterice inferioare.
• Există şi o arcadă venoasă formată din
vena colică mijlocie (V. colica media)
şi vena colică stângă (V. colica
sinistra), la care se adaugă ramurile
venei colice drepte (V. colica dexter).
Venele sunt tributare sistemului port.
La nivelul mezocolonului găsim
noduri limfatice mezocolice (Nodi
mesocolici), care aparţin nodurilor
mezenterice superioare (Nodi
mesenterici superiores). Nodurile
mezocolice sunt reprezentete de
nodurile paracolice (Nodi paracolici)
situate de-a lungul arcadei venoase
colice şi nodurile colice drepte,
mijlocii şi stângi (Nodi colici dextri/
medii/sinistri) situate de-a lungul
venelor omonime.
RIOLAN Jean (1577-1657) anatomist francez.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Mezocolonul transvers
(Mesocolon transversus)
• Mezocolonul
transvers împarte
cavitatea abdominală
în două etaje:
• - etajul
supramezocolic,
• - etajul
inframezocolic,

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Mezocolonul sigmoid • este mezoul colonului sigmoid şi este
situat în partea inferioară stângă a
(Mesocolon sigmoideum) cavităţii peritoneale.
• Rădăcina mezocolonului sigmoid are
forma unui N italic aplatizat, deşi
denumirea vine de la litera grecească
ς (sigma). Această rădăcină porneşte
din fosa iliacă stângă, de la marginea
inferioară a colonului descendent,
traversează vasele iliace comune
stângi şi vasele spermatice stângi,
trece peste ureterul stâng şi apoi
coboară spre linia mediană şi trece
peste linia terminală, ajungând deci
în bazin, unde devine mai gros şi se
termină la nivelul limitei
sigmoidorectale. În partea cea mai
de sus a acestei rădăcini se află un
reces peritoneal numit recesul
intersigmoidian (Recessus
intersigmoideus), care constituie un
reper important în descoperirea
ureterului stâng.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Mezocolonul sigmoid • Mezocolonul sigmoid
conţine mai multe arcade
(Mesocolon sigmoideum) vasculare formate de
arterele sigmoidiene (Aa.
sigmoideae), la formarea
cărora participă şi artera
colică stângă (A. colica
sinistra). Arterele
sigmoidiene sunt ramuri ale
arterei mezenterice
inferioare.
• Există şi venele sigmoidiene
(Vv. sigmoideae) tributare
venei mezenterice inferioare
şi sistemului port.
• În mezocolonul sigmoid
găsim nodurile limfatice
sigmoidiene (Nodi
sigmoidei), care aparţin
nodurilor mezenterice
inferioare (Nodi mesenterici
inferiores).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Mezoapendicele • este mezoul apendicelui şi
este un mezou rudimentar.
(Mesoappendix) Rădăcina lui începe lateral
drept de cec şi se termină în
deget de mănuşă. Singurele
repere anatomice peste care
trece sunt vasele spermatice
drepte. Mezoapendicele are o
mare variabilitate anatomică.
• Mezoapendicele conţine
artera apendiculară (A.
appendicularis), ramură a
arterei ileocolice (A.
ileocolica), din artera
mezenterică superioară,
vena apendiculară (V.
appendicularis) ramură a
venei ileocolice (V.
ileocolica), tributară venei
mezenterice superioare şi
sistemului port.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Epiploonul mic este un ansamblu de
ligamente care unesc în evantai ficatul cu
Epiploonul sau omentul mic diafragma şi cu segmentul abdominal
supramezocolic al tubului digestiv.
(Omentum minus) Omentul mic este dispus în plan frontal şi
formează peretele anterior al bursei
omentale.
• Este format din următoarele ligamente:
• - ligamentul hepatofrenic (Lig.
hepatophrenicum) este un mic ligament
cu rol de susţinere, situat la limita dintre
diafragmă şi esofagul abdominal;
• - ligamentul hepatoesofagian (Lig.
hepatoesophageale) uneşte hilul hepatic
cu esofagul abdominal având o
importanţă mai mult didactică;
• - ligamentul hepatogastric (Lig.
hepatogastricum) este partea cea mai
extinsă, dar şi cea mai slab constituită a
omentului mic, unind hilul hepatic cu
curbura mică a stomacului
• - ligamentul hepatoduodenal (Lig.
hepatoduodenale) este partea cea mai
importantă a omentului mic. Acest
ligament care uneşte hilul hepatic cu
partea superioară a duodenului conţine
pediculul hepatic, element deosebit de
important din punct de vedere
anatomoclinic.
• Inconstant epiploonul mic se prelungeşte
inferior, spre cadrul colic, cu un mic
ligament hepatocolic (Lig.
hepatocolicum).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Epiploonul mare este cel mai mare
ansamblu de ligamente din
Epiploonul sau omentul mare cavitatea abdominală. Este ataşat
de curbura mare a stomacului şi
(Omentum majus) este format dintr-o parte liberă,
care se aşează ca un şorţ peste
ansele intestinale şi numeroase
expansiuni spre organele din jur.
Aceste expansiuni se realizează
între splină, coada pancreasului,
flexura stângă a colonului, rinichiul
stâng şi diafragmă.
• Omentul sau epiploonul mare este
format din următoarele ligamente:
• - ligamentul gastrofrenic (Lig.
gastrophrenicum) este situat cel
mai sus şi leagă cardia şi porţiunea
superioară a curburii mari cu
diafragma.
• - ligamentul gastrosplenic (Lig.
gastrosplenicum/Lig. gastrolienale)
este situat imediat inferior de
ligamentul gastrofrenic şi leagă
curbura mare a stomacului cu hilul
splinei.
(gr. epiploon = plutitor; lat. omentum-i = măruntaie,
maţe)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • - plica presplenică (Plica
Epiploonul sau omentul mare presplenica) este marginea
porţiunii libere, care trece peste
(Omentum majus) polul inferior al splinei, între
curbura mare a stomacului şi
ligamentul frenicocolic.
• - ligamentul gastrocolic (Lig.
gastrocolicum) uneşte cea mai mare
parte a curburii mari a stomacului
cu tenia omentală a colonului
transvers. Acest ligament conţine
arcadele vasculare ale curburii
mari.
• - ligamentul frenicosplenic (Lig.
phrenicosplenicum) uneşte
extremitatea superioară a hilului cu
diafragma, fiind o continuare a
ligamentului gastrosplenic.
• - ligamentul splenorenal (Lig.
splenorenale/Lig. lienorenale) este o
expansiune profundă a
ligamentelor gastrosplenic şi
pancreaticosplenic şi uneşte hilul
splenic cu rinichiul stâng.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • - ligamentul pancreaticosplenic
Epiploonul sau omentul mare (Lig. pancreaticosplenicum) este o
expansiune profundă, situată
(Omentum majus) inferior de ligamentul gastrosplenic
şi care uneşte coada pancreasului
cu hilul splinei.
• - ligamentul pancreaticocolic (Lig.
pancreaticocolicum) este tot o
expansiune profundă a
ligamentului pancreaticosplenic.
• - ligamentul splenocolic (Lig.
splenocolicum) uneşte porţiunea
inferioară a hilului splinei cu
flexura stângă a colonului Este o
continuare a ligamentelor
pancreaticocolic şi
pancreaticosplenic.
• - ligamentul frenicocolic (Lig.
phrenicocolicum) uneşte flexura
colică stângă cu diafragma, trecând
pe sub polul anterior al splinei.
Acest ligament susţine splina şi a
fost numit „sustentaculum lienis“
Acest ligament participă la forma-
rea plicii presplenice.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Bursa omentală este un
Bursa omentală compartiment al marii
cavităţi peritoneale situată
(Bursa omentalis) în cea mai mare parte
posterior de stomac
denumită şi cavitatea
dinapoia epiploanelor sau
mica cavitate peritoneală.
Bursa omentală este
situată posterior de
omentul mic şi
superoposterior de
omentul mare, în etajul
supramezocolic al cavităţii
peritoneale. Formarea şi
poziţia ei sunt în strânsă
legătură cu formarea şi
rotaţia stomacului. Ea
comunică cu cavitatea
peritoneală prin orificiul
epiploic (Foramen
omentale/Foramen
epiploicum) descris de
către Winslow.
WINSLOW Jakob Benignus
(1669-1760) anatomist francez
de origine daneză

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Bursa omentală (Bursa omentalis)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Bursa omentală
(Bursa omentalis)
• Limitele orificiului epiploic sunt:
• - superior - lobul caudat (Lobus
caudatus) al ficatului,
• - anterior - ligamentul
hepatoduodenal (Lig.
hepatoduodenale), care este parte
componentă a epiploonului mic.
Acesta este dublat mai profound de
plica hepatopancreatică (Plica
hepatopancreatica), care face
legătura dintre corpul pancreasului
şi hilul hepatic. Plica
hepatopancreatică este o plică
avasculară.
• - inferior – partea superioară
(Pars superior) a duodenului,
• - posterior – vena cavă inferioară
(V. cava inferior).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Bursa omentală (Bursa omentalis)
• Bursa omentală prezintă un vestibul (Vestibulum) situat în imediata apropiere
a orificiului epiploic, între plica hepatopancreatică şi plica gastropancreatică
(Plica gastropancreatica). Plica gastropancreatică separă vestibulul de cavitatea
omentală propriu-zisă. Ea porneşte de pe marginea superioară a corpului
pancreasului, este proeminentă şi se îndreaptă spre partea superioară a
curburii mici a stomacului. Plica gastropancreatică este una vasculară
conţinând artera şi vena gastrică stângă (A.et v. gastrica sinistra).
• Bursa omentală prezintă mai multe prelungiri sau recesuri:
• - recesul superior (Recessus superior) aparţine vestibulului bursei omentale. El
este delimitat de vena cavă inferioară, lobul caudat şi ligamentul coronal al
ficatului, ligamentul gastrofrenic, esofagul abdominal şi plica
gastropancreatică.
• - recesul inferior (Recessus inferior) situat inferior de corpul pancreasului,
între acesta şi colonul transvers. Mai este limitat de plica gastropancreatică
spre dreapta şi faţa viscerală a splinei deasupra hilului splenic, spre stânga.
Corespunde în cea mai mare parte cu faţa superioară a mezocolonului
transvers, dar şi cu micul ligament gastrocolic, care aparţine epiploonului
mare, între foiţele căruia recesul inferior se poate uneori prelungi.
• - recesul splenic (Recessus splenicus/Recessus lienalis) aparţine cavităţii
propriu-zise şi este situat lateral stânga, spre hilul splenic. Este delimitat de
plica gastropancreatică, ligamentele gastrofrenic şi gastrosplenic şi de
marginea superioară a corpului şi cozii pancreasului.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Bursa omentală (Bursa omentalis)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Recesuri, fose şi plici
(Recessus, fossae et plicae)

• La nivelul peritoneului se formează o serie de plici

peritoneale care determină nişte funduri de sac
numite recesuri peritoneale. De asemenea în partea
inferioară a cavităţii peritoneale se formează câteva
depresiuni ale peretelui abdominal care determină
apariţia unor fose. Lateral de colonul ascendant,
respectiv de colonul descendent, între acestea şi
peretele abdominal se formează şanţurile paracolice.
(lat. recessus-a-um = retras, îndepărtat)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Plicile şi recesusurile duodenale
• - plica duodenală superioară sau duodenojejunală (Plica duodenalis superior/Plica duodenojejunalis)
determină recesul duodenal superior (Recessus duodenalis superior) sau fosa Ionescu.
• - plica duodenală inferioară sau duodenomezocolică (Plica duodenalis inferior/Plica duodenomesocolica)
determină recesul duodenal inferior (Recessus duodenalis inferior) sau fosa Gruber-Landzert.
• - plica paraduodenală (Plica paraduodenalis) sau arcada lui Treitz este un pliu inconstant care uneşte
partea stângă a flexurii duodenojejunale cu marginea medială a rinichiului stâng. Plica paraduodenală este o
plică vasculară conţinând vena mezenterică inferioară, dar şi artera ascendentă a arterei mezenterice
inferioare. Arcada lui Treitz determină recesul paraduodenal (Recessus paraduodenalis).
• - reces retroduodenal (Recessus retroduodenalis) este un reces inconstant situat in spatele DIII, între
porţiunea orizontală a duodenului şi aortă.
IONESCU Thoma (1860-1926) anatomist şi chirurg român. GRUBER Wenceslaw (Wenczel) Leopold (1814-1899) anatomist ceh
stabilit în Rusia. LANDZERT Th a doua jumătate a sec XIX anatomist german stabilit în Rusia. TREITZ Wenzel (1819-1872)
anatomopatolog ceh.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Acestea se formează în fosa iliacă dreaptă,
Plicile şi recesurile la nivelul joncţiunii ileocolice. Realizează
legătura dintre peritoneul parietal şi
mezenter. La acest nivel se realizează mai
cecale multe plici şi recesusuri:
• - plica cecală vasculară (Plica caecalis
vascularis) sau plica ileocecală superioară
conţine artera ileocolică, care la acest nivel
dă cele 5 ramuri ale sale şi determină
recesul ileocecal superior (Recessus
ileocaecalis superior).
• - plica ileocecală (Plica ileocaecalis) sau
plica ileocecală inferioară sau plica
avasculară a lui Treves este o cută
peritoneală, care determină recesul
ileocecal inferior (Recessus ileocaecalis
inferior).
• - plicile cecale (Plicae caecales) sau plicile
cecale laterale se formează între faţa
laterală a cecului şi peretele lateral al
abdomenului, în porţiunea inferioară a
şanţului paracolic drept. Sunt plici
avasculare, cu rol de ligament, care fixează
cecul la peretele abdominal lateral.
Retrocecal, între cec şi peretele abdominal
posterior se formează recesul retrocecal
(Recessus retrocaecalis), limitat lateral de
plicile cecale.
TREVES Frederick (1853-1923) chirurg englez.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Şanţurile paracolice • sunt coridoare de
importanţă
(Sulci paracolici) anatomoclinică. Se
formează între
colonul ascendent
şi cel descendent
pe de o parte şi
pereţii laterali ai
abdomenului pe
de altă parte.
Şanţul paracolic
drept este mai
scurt, dar
comunică cu
recesurile
perihepatice pe
care le drenează.
Şanţul paracolic
stâng este mai
lung, dar are o
importanţă clinică
mai mică.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Recesusurile • sunt spaţii virtuale, care în situaţii
patologice pot să acumuleze o mare
cantitate de secreţii.

perihepatice • Se descriu următoarele recesusuri

perihepatice:
• - recesul subfrenic (Recessus
subphrenicus) sau suprahepatic.se
formează între faţa diafragmatică a
ficatului şi cupola diafragmatică. În
mod normal este un spaţiu virtual
fără conţinut.
• - recesul subhepatic (Recessus
subhepaticus) este tot un spaţiu
virtual situat între faţa viscerală a
ficatului şi peretele anterior al
stomacului completat spre posterior
de omentul mic. Acest reces
comunică cu bursa omentală prin
hiatul epiplooic. O zonă
lateroposterioară a acestei zone
declive este nominalizată separat ca
şi reces hepatorenal (Recessus
hepatorenalis) sau „punga“ lui
Morison. Recesul hepatorenal este o
zonă declivă situată între lobul drept
al ficatului şi polul superior al
rinichiului, lateral de bulbul
duodenal.
MORISON James Rutherford (1853-1939) chirurg
britanic.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • sunt plici peritoneale determinate de vestigii
embrionare, care se îndreaptă spre ombilic.
Plicile ombilicale Nu toate plicile ombilicale ajung la ombilic şi
nu toate plicile care ajung la ombilic se
numesc ombilicale. Vom descrie pe scurt
aceste plici, precum şi depresiunile peretelui
abdominal determinate de acestea:
• - plica ombilicală mediană (Plica umbilicalis
mediana) este situată în linia mediană şi
uneşte vezica urinară cu ombilicul. Este o
plică vestigială impară, care conţine uraca
(Urachus) fibrozată.
• - plica ombilicală medială (Plica umbilicalis
medialis) este o plică vestigială pereche
situată lateral de cea mediană şi care conţine
porţiunea obstruată (Pars occlusa) a arterei
ombilicale (A. umbilicalis). Face legătura
dintre artera iliacă internă şi ombilic, o
legătură esenţială în viaţa intrauterină.
Participă împreună cu plica mediană la
delimitarea fosei supravezicale (Fossa
supravesicalis).
• - plica ombilicală laterală sau epigastrică
(Plica umbilicalis lateralis/Plica epigastrica)
este o plică vasculară pereche, care conţine
vasele epigastrice inferioare (A. et v.
epigastrica inferior). Este situată lateral de
plica ombilicală medială şi este o plică care
nu ajunge la ombilic. Vasele epigastrice
inferioare pe care le conţine pătrund în teaca
drepţilor, pe sub linia arcuată a lui Douglas.
DOUGLAS James (1675-1742) anatomist scoţian.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Triunghiul inghinal • Această plică participă
împreună cu alte
(Trigonum inguinale) formaţiuni la delimitarea
fosei inghinale mediale
(Fossa inguinalis
medialis), de fosa
inghinală laterală (Fossa
inguinalis lateralis). Fosa
inghinală medială
corespunde şi cu
triunghiul inghinal
(Trigonum inguinale) al
lui Hesselbach şi este
sediul herniilor inghinale
directe. Acest triunghi
este delimitat de
ligamentul inghinal,
marginea laterală a
muşchiului drept
abdominal şi plica
epigastrică (vasele
epigastrice inferioare).
HESSELBACH Adam Kaspar (1788-
1856) chirurg german.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • este o plică vestigială
Ligamentul rotund al ficatului impară care în viaţa
(Lig. teres hepatis) intrauterină conţine
vena ombilicală (V.
umbilicalis), iar după
naştere vestigiul
fibrozat al acesteia.
Vestigiul neobliterat al
venei ombilicale
poartă numele de vena
lui Baumgarten. Face
legătura dintre vena
portă şi ombilic.
• Venă ombilicală pe
care o găsim în
ligamentul rotund al
ficatului este cea
stângă. Cea dreaptă
involuează timpuriu.
von BAUMGARTEN Paul Clemens
(1848-1928) morfopatolog
german
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
ETAJUL SUPRAMEZOCOLIC
• Cuprinde esofagul
abdominal, stomacul
şi partea
intraperitoneală a
duodenului, ficatul şi
căile biliare, splina şi
bursa omentală.
• Etajul
supramezocolic mai
este numit şi etajul
glandular şi
cuprinde două loji:
• loja hepatobiliară
• loja gastrosplenică

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • conţine ficatul şi căile biliare.
Loja hepatobiliară • Loja corespunde hipocondrului
drept şi părţii superioare a
epigastrului.
• Pereţii lojei sunt următorii:
• - superior – diafragma,
• - posterior – regiunea
infrascapulară a spatelui,
• - lateral – regiunea pectorală a
toracelui,
• - anterior – regiunea pectorală şi
porţiunea superioară a
epigastrului,
• - inferior – colonul şi mezocolonul
transvers,
• - medial – se învecinează cu loja
gastrosplenică.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Recesul hepatorenal
(Recessus hepatorenalis)
• sau „punga“ lui
Morison.
• Recesul hepatoreal
este o zonă declivă
situată între lobul
drept al ficatului şi
polul superior al
rinichiului, lateral de
bulbul duodenal.
MORISON James Rutherford
(1853-1939) chirurg britanic.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • al lui Calot se realizează între faţa
Trigonul cistohepatic viscerală a ficatului, canalul cistic
şi canalul hepatic comun. Este o
(Trigonum cystohepaticum) noţiune relativ nouă, introdusă din
raţiuni chirurgicale, pentru
intervenţiile laparoscopice pe căile
biliare. Triunghiul cistohepatic este
străbătut de artera cistică, care
provine din ramura dreaptă a
arterei hepatice proprii.
• Unii chirurgi descriu triunghiul
biliohepatic Buddé situat în plan
frontal, între faţa viscerală a
ficatului, canalul cistic şi canalul
hepatic comun.
• Între artera cistică, ramura dreaptă
a arterei hepatice proprii şi canalul
cistic se descrie triunghiul
biliovascular al lui Calot.
Triunghiul Calot în această
accepţiune este ceva mai mic, este
situat într-un plan oblic faţă de
triunghiul Buddé şi este relativ mai
profund.
CALOT Jean-François (1861-1944) chirurg
francez.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • adună sângele din tubul
Vena portă digestiv abdominal şi îl
duce la ficat. Teritoriul
(Vena portae hepatis) venei porte corespunde
teritoriului vascularizat de
ramurile viscerale impare,
ale aortei abdominale.
• Vena portă se formează din
două ramuri principale,
care se unesc într-un
trunchi, ce se varsă la
nivelul hilului hepatic prin
două ramuri.
• Trunchiul venei porte se
formează retropancreatic, la
nivelul gâtului pancreasului,
din vena mezenterică
superioară, care este şi
afluentul principal şi din
vena splenică, care mai
înainte s-a unit cu vena
mezenterică inferioară.
Trunchiul venei este un vas
cu o lungime de circa 10 cm
şi cu un calibru de circa 15
mm.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • Topografic, trunchiul venei
Vena portă porte se împarte în două
porţiuni:
(Vena portae hepatis) • - porţiunea retropancreatică,
iniţială, mai scurtă, circa 1/3 din
total, situată retroperitoneal,
dar anterior de vena cavă
inferioară, de care este
separată prin lama de
coalescenţă Treitz.
• - porţiunea intraligamentară
sau intraomentală, terminală,
mai lungă, circa 2/3 din total,
situată intraperitoneal, în
grosimea ligamentului
hepatoduodenal, care face
parte din omentul mic.
Ligamentul hepatoduodenal
conţine vasele hilului hepatic.
Topografia acecstora este
următoarea: canalul biliar la
dreapta, vena portă la mijloc şi
artera hepatică proprie la
stânga. Totodată canalul biliar
şi artera hepatică se află într-
un plan superficial faţă de vena
portă.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 • Vena portă se divide extrahepatic la nivelul
hilului, în două ramuri: dreaptă şi stângă.
Vena portă • Ramura dreaptă (R. dexter) este mai scurtă
(V. portae hepatis) şi are un calibru mai mare. Ea se împarte
intrahepatic în două ramuri: anterioară (R.
anterior) şi posterioară (R. posterior).
• Ramura stângă (R. sinister) este mai lungă şi
are un calibru mai mic. Este ramura implicată
în circulaţia intrauterină şi este formată din
două părţi:
• - partea transversă (Pars transversa) este
situată transversal, la limita dintre lobul
caudat şi cel pătrat. Din ea se desprind
ramuri pentru lobul caudat (Rr. lobi
caudati).
• - partea ombilicală (Pars umbilicalis) este
porţinea care continuă spre stânga partea
transversă, perpendicular pe această,
corespunzător fisurii ombilicale (şanţul
sagital stâng). Spre anterior se continuă cu
vena ombilicală (V. umbilicalis), care se
transformă distal în ligamentul rotund al
ficatului (Lig. teres hepatis). Acest segment
anterior dă ramuri mediale (Rr. mediales)
pentru lobul pătrat. Spre posterior găsim
parahilar o zonă permeabilă, care dă ramuri
laterale (Rr. laterales) pentru lobul stâng,
continuată cu ligamentul venos (Lig.
venosum) al lui Arantius .
ARANZIO Giulio-Cesare (1530-1589) anatomist italian
(lat. Arantius).

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Anastomozele • se realizează între terminaţiile
portocave celor două sisteme venoase. Este
o cale derivativă a sângelui
portal, în situaţii patologice.
• Cele mai cunoscute anastomoze
sunt la extremităţile canalului
alimentar, mai precis la nivel
esofagian şi rectal.
• Capul de meduză este o
anastomoză portocavocavală,
realizată la nivelul peretelui
abdominal, periombilical, între
vena epigastrică superioară
(afluentă a venei cave
superioare), vena epigastrică
inferioară (afluentă a venei cave
inferioare) şi venele
paraombilicale (afluente ale
venei porte).
• Venele retroperitoneale ale lui
Retzius şi Ruysch se găsesc în
peretele posterior al organelor
retroperitoneale, în special la
nivelul colonului ascendent şi al
celui descendent şi care se varsă
în afluenţii venei cave inferioare.
RETZIUS Anders Adolphe (1796-1860)
anatomist şi antropolog suedez.
RUYSCH Frederik (1638-1731) anatomist
danez.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • conţine pe de o parte stomacul,
Loja gastrosplenică esofagul abdominal şi bulbul
duodenal, iar pe de altă parte
splina.
• Loja corespunde hipocondrului
stâng şi celei mai mari părţi a
epigastrului. Pereţii lojei sunt
următorii:
• - superior – diafragma,
• - posterior – regiunea
infrascapulară a spatelui,
• - lateral – regiunea pectorală a
toracelui,
• - anterior – regiunea pectorală şi
cea mai mare parte a epigastrului,
• - inferior – colonul şi mezocolonul
transvers,
• - medial – se învecinează cu loja
hepatobiliară.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Stomacul • La omul viu, forma stomacului (în
imaginea radiologică) aminteşte de
litera J, având o poziţie predominant
(Gaster) verticală. La cadavru poziţia
stomacului este predominant
orizontală.
• Stomacul vine în contact cu peretele
abdominal la nivelul epigastrului, în
limitele triunghiului Labbé. Fundul
stomacului vine în contact cu
peretele toracic în limitele spaţiul
semilunar al lui Traube. Curbura
mică a stomacului, care este şi
partea cea mai puţin mobilă a
stomacului, se înveciează cu faţa
viscerală a ficatului, de care este
unită prin omentul mic. Curbura
mare a stomacului, care este şi
partea cea mai mobilă şi mai
variabilă ca poziţie, vine în contact
cu omentul mare şi cu splina. Fundul
stomacul este fixat de diafragmă
prin ligamentul gastrofrenic, parte
componentă a omentului mare. Faţa
posterioară a stomacului vine în
raport cu bursa omentală.
LABBÉ Leon (1832-1916) chirurg francez.
TRAUBE Ludwig (1818-1876) medic şi patolog
german.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Bulbul duodenal (Pars superior duodeni)
• sau partea superioară este prima parte a duodenului şi
singura porţiune intraperitoneală. Se mai numeşte D I. Pe
imaginea radiologică este uşor de recunoscut prezentându-se
ca o porţiune dilatată, care contrastează cu îngustarea
pilorică. La cadavru, partea superioară prezintă o dilatare
mult mai ştearsă.
• Bulbul duodenal (Ampulla/Bulbus) vine în raport cu faţa
viscerală a ficatului, mai precis cu lobul drept, unde îşi lasă
impresia duodenală. Impresia duodenală este de formă
dreptunghiulară şi este situată lângă vezica biliară, fiind dată
de porţiunea superioară şi flexura superioară a duodenului.
Bulbul duodenal este în raport şi cu ligamentul
hepatoduodenal, este partea cea mai importantă a omentului
mic. Acest ligament care uneşte hilul hepatic cu partea
superioară a duodenului conţine pediculul hepatic. Bulbul
duodenal împreună cu lobul caudat, ligamentul
hepatoduodenal şi cu vena cavă inferioară delimitează
orificiul epiplooic al lui Winslow.
WINSLOW Jakob Benignus (1669-1760) anatomist francez de origine daneză

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Bulbul duodenal
(Pars superior duodeni)

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 • este un organ limfatic situat în etajul
supramezocolic, corespunzător
Splina (Splen/Lien) hipocondrului stâng. Este situată în loja
gastrosplenică, deşi unii anatomişti
consideră că splina ocupă o lojă distinctă.
• Splina prezintă o faţa diafragmatică convexă,
netedă, mulată sub cupola diafragmatică
stângă şi o faţa viscerală concavă, care
prezintă mai multe faţete: una renală, care
corespunde rinichiului stâng şi glandei
suprarenale stângi, alta gastrică, care
corespunde curburii mari a stomacului şi
ultima colică, care corespunde unghiului
splenic al colonului. Inconstant, splina vine
în contact la nivelul feţei viscerale şi cu
pancreasul. Faţeta pancreatică este situată
retrohilar şi corespunde cozii pancreatice,
atunci când aceasta ajunge până la nivelul
splinei.
• Axul lung al splinei corespunde cu coasta X,
iar limitele de proiecţie corespund coastelor
(VIII)IX-XI. După unii autori, splina nu
depăşeşte linia care leagă articulaţia
sternocostală dreaptă cu vârful coastei XI din
partea stângă, adică „linia costoarticulară a
lui Luschka . Acest lucru înseamnă că splina
se proiectează majoritar la nivelul spatelui,
mai precis în regiunea infrascapulară.
von LUSCHKA Hubert (1820-1875) medic şi anatomist german.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Splina (Splen/Lien)
• O mare parte dintre ligamentele omentului mare leagă splina de organele din jur.
• Ligamentul gastrosplenic este uneşte curbura mare a stomacului cu hilul splinei.
• Ligamentul frenicosplenic uneşte extremitatea superioară a hilului cu diafragma,
fiind o continuare a ligamentului gastrosplenic.
• Plica presplenică este marginea porţiunii libere a epiploonului mare, care trece
peste polul inferior al splinei, între curbura mare a stomacului şi ligamentul
frenicocolic.
• Ligamentul splenorenal este o expansiune profundă a ligamentelor gastrosplenic
şi pancreaticosplenic şi uneşte hilul splenic cu rinichiul stâng.
• Ligamentul pancreaticosplenic este o expansiune profundă, situată inferior de
ligamentul gastrosplenic şi care uneşte coada pancreasului cu hilul splinei.
• Ligamentul splenocolic uneşte porţiunea inferioară a hilului splinei cu flexura
stângă a colonului Este o continuare a ligamentelor pancreaticocolic şi
pancreaticosplenic.
• Ligamentul frenicocolic uneşte flexura colică stângă cu diafragma, trecând pe sub
polul anterior al splinei. Acest ligament susţine splina şi a fost numit
„sustentaculum lienis“ Acest ligament participă la formarea plicii presplenice.
.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

ETAJUL INFRAMEZOCOLIC

• Cuprinde jejunul,
ileonul, cadrul
colic, cecul şi
apendicele
vermicular.
• Etajul
inframezocolic mai
este numit şi etajul
intestinal şi nu este
împărţit în loji.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

Zona cecoapendiculară • cuprinde ultima ansă ileală,
cecul şi apendicele vermiform.
Cel mai important organ din
această zonă este apendicele
vermiform, a cărui inflamaţie
numită apendicită este o urgenţă
chirurgicală. Zona ceco-
apendiculară se proiectează la
peretele abdominal în regiunea
inghinală dreaptă în triunghiul
Iacobovici şi în punctele
dureroase apendiculare descrise
la regiunea inghinală dreaptă.
• Poziţia apendicelui poate fi
variabilă. O serie de anatomişti şi
chirurgi au încercat să dea o
explicaţie mai plastică acestei
poziţii. Astfer Fowler a utilizat
punctele cardinale, iar Gerota 2
acele ceasornicului. În fosa iliacă
dreaptă, la nivelul joncţiunii
ileocolice se realizează mai
multe plici şi recesusuri.
IACOBOVICI Iacob Melcon (1879-1957)
chirurg român cu origini armene.
FOWLER George Ryerson (1848-1906) chirurg
american.
GEROTA Dimitrie (1867-1938) anatomist,
chirurg şi radiolog român.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
Vă mulțumim
pentru atenție!

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.