1. Cavitatea peritoneala – delimitare, impartire.

Pozitia organelor
fata de peritoneu- implicatii clinice. Plici si ligamente peritoneale.
Fundul de sac Douglas- delimitare, palpari, implicatii clinice
Peritoneul este o membrană seroasă, formată din două foițe: parietală
(aderentă la pereții abdomino-pelvini) și viscerală (aderentă la suprafața
organelor), care se continuă una cu alta, formând o cavitate virtuală=cavitatea
peritoneală, ce conține o cantitate minimală de lichid peritoneal.
Cavitatea peritoneală este o cavitate închisă la bărbați, dar comunică cu
exteriorul la femei (prin intermediul tubelor uterine→uter→vagin). Organele
situate în cavitatea peritoneală sunt acoperite de peritoneu visceral și se numesc
intraperitoneale-ex: stomac, ficat, colon transvers, tube uterine, etc.
Organele intraperitoneale prezintă mobilitate, care este influențată de plicile
peritoneale ce le suspendă; aceste plici se formează prin reflectarea peritoneului
de la un organ la altul sau de la un organ la peretele abdominopelvin. Plicile
peritoneale sunt mezenterele, ligamentele și omenturile.
 mezenterul este o plică peritoneală ce conectează un organ cu peretele
abdominopelvin; este format din două foițe peritoneale, între care se
găsește pediculul vasculonervos al organului
 ligamentul este o plică formată din două foițe peritoneale, între care pot
trece sau nu elemente vasculonervoase; el conectează un organ cu peretele
abdominal sau unește două organe
 omenturile (epiploanele) sunt în număr de două:
-omentul mic este o dublă lamă peritoneală care conectează ficatul cu
mica curbură a stomacului, cu esofagul abdominal și duodenul-este format
deci din ligamentele hepato-gastric, hepatoesofagian și hepatoduodenal
-omentul mare este o cută peritoneală formată de patru foițe peritoneale;
el coboară de la colonul transvers, ca un șorț, peste ansele intestinale; se
continuă superior, spre curbura mare a stomacului, cu ligamentul
gastrocolic, care este format doar din două foițe peritoneale
Fascia de coalescență este structura care se interpune între organele primitiv și
secundar retroperitoneale; ea se formează prin fuzionarea, în timpul vieții
intrauterine, a peritoneului parietal cu mezoul și peritoneul visceral al unui organ
inițial intraperitoneal, care, din cauza dezvoltării extensive a altor organe, este
împins în contact prelungit cu peretele posterior abdominal. Organele secundar
retroperitoneale sunt:
-colonul ascendent-cu fascia retrocolică dreaptă (Toldt I) posterior de el
-colonul descendent- fascia retrocolocă stângă (Toldt II) posterior de el
-pancreas (fără coadă) și duoden (fără bulbul duodenal)-cu fascia
retroduodenopancreatică/ Treitz posterior de ele
Organele primitiv retroperitoneale se dezvoltă posterior de celomul
intraembrionar (viitoarea cavitate peritoneală) și sunt: rinichii cu suprarenalele,
ureterele, aorta, cava inferioară.
Cavitatea peritoneală are o prelungire numită bursă omentală, care este situată
posterior de stomac și de omentul mic, singura ei comunicare cu marea cavitate
fiind orificiul epiploic Winslow. Cavitatea peritoneală este împărțită în etaj
supramezocolic, etaj inframezocolic și etaj pelvin.
-spațiul pelvin este situat între strâmtoarea superioară a pelvisului și peritoneul
pelvin.
În plan sagital, modul de reflexie a peritoneului pelvin este diferit, în funcție de
gen/sex:
 la bărbat, peritoneul pelvin de pe fața anterioară a ampulei rectale se
reflectă, în dreptul bazei veziculelor seminale, pe fundul vezicii urinare,
formând recesul rectovezical/fundul de sac Douglas; apoi acoperă fața
superioară a vezicii urinare, iar la nivelul vârfului vezicii urinare se
reflectă pe peretele anterior abdominal, formându-se recesul prevezical,
care este vizibil când vezica urinară este plină
 la femeie, peritoneul pelvin de pe fața anterioară a ampulei rectale se
reflectă pe fornixul vaginal și se continuă pe fața posterioară a corpului
uterin, formându-se recesul recto-uterin/fundul de sac Douglas; în
continuare peritoneul acoperă la fundul uterin, apoi coboară pe fața
anterioară a corpului uterin, iar la nivelul istmului uterin se reflectă pe fața
superioară a vezicii urinare, formând recesul vezico-uterin; la fel ca și la
bărbat, de la nivelul vârfului vezicii urinare peritoneul se reflectă pe
peretele anterior abdominal, formându-se recesul prevezical
În plan frontal peritoneul pelvin se reflectă lateral astfel:
 de pe pereții laterali ai ampulei rectale pe pereții laterali ai pelvisului,
formând recesurile pararectale
 de pe peretele superior al vezicii urinare pe pereții laterali ai pelvisului,
formând recesurile paravezicale, vizibile când vezica urinară este plină
 de pe uter spre pereții laterali ai pelvisului, formând ligamentele late ale
uterului, în marginea superioară a cărora se află tubele uterine; astfel, la
femeie, etajul pelvin al cavității peritoneale este împărțit de uter și
ligamentele late în spațiu preuterin și retrouterin
Fundul de sac Douglas este punctul cel mai decliv al cavității peritoneale și
poate fi palpat prin tușeu rectal la bărbat, respectiv vaginal la femeie.

SPAȚIUL EXTRAPERITONEAL
Între peritoneul parietal și pereții cavității abdomino-pelvine se află spațiul
extraperitoneal, căruia i se descriu trei compartimente: spațiile preperitoneal,
retroperitoneal, respectiv pelvic-subperitoneal.
- spațiul preperitoneal este situat între peretele anterior abdominal și
peritoneul parietal anterior; are formă triunghiulară, cu vârful la ombilic și baza
inferior, la nivelul lui aflându-se ligamentele ombilicale
 - spațiul retroperitoneal este situat între peretele posterior abdominal și
peritoneul parietal posterior; la nivelul lui se găsesc organele retroperitoneale
 organele primitiv retroperitoneale sunt: rinichii, glandele suprarenale,
părțile abdominale ale ureterelor, aorta cu ramurile ei, vena cava
inferioară cu tributarele sale, gg limfatici, plexurile nervoase autonome;
toate aceste organe se dezvoltă posterior de cavitatea peritoneală (celomul
intraembrionar) și sunt acoperite de peritoneul parietal posterior
 organele secundar retroperitoneale sunt: duodenul (fără bulbul
duodenal), pancreasul (corpul și coada), colon ascendent și cel
descendent; un organ secundar retroperitoneal este acoperit anterior de
peritoneul parietal posterior, iar posterior prezintă fascia de coalescență,
care îl separă de organele primitiv retroperitoneale
- spațiul pelvic-subperitoneal este situat între peritoneul pelvin și perineu;
comunică superior cu celelalte două compartimente ale spațiului extraperitoneal
și la nivelul lui se găsesc organele pelvic-subperitoneale
 la bărbat: vezica urinară cu partea pelvină a ureterelor și uretra, rectul,
prostata, veziculele seminale, ductele deferente, vasele iliace interne, gg
limfatici, plexuri nervoase vegetative;
 la femeie: vezica urinară cu partea pelvină a ureterelor și uretra, rectul,
uterul cu vaginul, vasele iliace interne, gg limfatici, plexuri nervoase
vegetative

2. Topografia peretelui abdominal. Granita toraco-abdominala:

descriere, particularitati, implicatii clinice

Granița toraco-abdominală are conturul osos, delimitat de:

-anterior – procesul xifoid
-posterior-vertebra T12
-lateral- ultima pereche de coaste + rebordul costal
Această apertură e închisă de mușchiul diafragma, format dintr-un centru
tendinos și o parte periferică, musculară. Diafragmul se împarte în hemidiafragm
drept și stâng, al căror punct cel mai înalt este coasta 5 (dreapta) și spațiul
intercostal 5 (stânga). Mușchiul diafragma prezintă regiuni prin care trec
elemente anatomice între cavitatea toracică și cavitatea abdominală:
1. Hiatusurile lombo-costale și sterno-costale -sunt între părțile musculare cu
origini diferite; prin ele pot apărea hernieri ale organelor (cel mai frecvent
implicat – colonul transvers)
2. Hiatusul aortic (nivel T12) -trec aorta descendentă + canalul thoracic
3. Hiatusul esofagian (nivel T10) -trec esofagul + fibrele vagale - Lărgirea
acestuia poate duce la apariția HERNIEI HIATALE (stomacul ~ frecvent fundul
stomacului ascensionează în cavitatea toracică)
4. Hiatusul venei cave inferioare (nivel T8) -trece vena cavă inferioară
 5. Spații foarte mici între fibrele părții lombare a mușchiului diafragma -trec
lanțul simpatic, nervii splanhnici, vena azygos și vena hemiazygos.
Implicații clinice (IC)
-hernierea organelor prin lărgirea hiatusurilor
-hiatusurile permit propagarea proceselor infecțioase între cavitățile
abdominală și toracică. în plus, la nivelul mușchiului diafragma există
numeroase vase limfatice care stabilesc conexiunea între limfaticele regiunii
toracice și celei abdominale, facilitând metastazarea.
-forma boltită a mușchiului diafragma face ca un traumatism în partea
inferioară a toracelui să afecteze atât cavitatea toracică, cât și cea abdominală

3. Etajul supramezocolic al cavitatii peritoneale. Limite, descriere,

continut, ligamente, recesuri, comunicari
Cavitatea peritoneală este împărțită în etaj supramezocolic, etaj
inframezocolic și etaj pelvin.
- etajul supramezocolic este situat între peritoneul ce acoperă fața inferioară a
mușchiului diafragma (superior) și colonul transvers cu mezocolonul transvers
(inferior); conține ficatul cu căile biliare, stomacul, splina, coada pancreasului,
bulbul duodenal și ligamentele care le conectează. Ficatul împarte spațiul
supramezocolic în:
 recesurile subfrenice (suprahepatice) drept și stâng (ligamentul falciform
le separă unul de altul)
 recesurile subhepatice -cu bursa omentală spre stânga și o parte dreaptă
situată între ficat și mezocolonul transvers

4. Etajul inframezocolic al cavitatii peritoneale. Limite, descriere,

continut, recesuri, mezouri, comunicari
- etajul inframezocolic este delimitat superior de colonul transvers cu
mezocolonul transvers, anterior de peritoneul parietal anterior cu omentul mare,
lateral și posterior de peritoneul parietal corespunzător, iar inferior comunică
larg cu etajul pelvin; acest etaj este împărțit în patru regiuni: două spații
mezenterico-colice, care conțin anse intestinale și sunt separate de rădăcina
mezenterului, și două spații paracolice
 spațiul mezenterico-colic drept este de formă triunghiulară, fiind delimitat
de colonul ascendent, colonul transvers cu mezocolonul transvers și
rădăcina mezenterului; este un spațiu închis ce conține anse intestinale
 spațiul mezenterico-colic stâng este delimitat de rădăcina mezenterului,
colonul transvers cu mezocolonul transvers, colonul descendent și colonul
 sigmoid cu mezoul său; este un spațiu ce conține anse intestinale, dar care
comunică larg cu cavitatea pelvină (făcând astfel posibilă propagarea
infecțiilor)
 spațiul paracolic drept -între colonul ascendent și peritoneul parietal ce
acoperă peretele abdominal lateral drept; se extinde între ligamentul
frenico-colic drept și fosa iliacă dreaptă
 spațiul paracolic stâng -între colonul descendent și peritoneul parietal ce
acoperă peretele abdominal lateral stâng; se extinde între ligamentul
frenico-colic stâng și fosa iliacă stângă

5. Bursa omentala – delimitare, prelungiri, comunicari

-este o prelungire a marii cavități peritoneale, situată posterior de stomac și
omentul mic -singura comunicare cu marea cavitate peritoneală este la dreapta
liniei mediane și se numește orificiul epiploic Winslow; acesta are o lungime de
aprox. 3 cm fiind delimitat:
➢ anterior de pediculul hepatic, situat între foițele ligamentului hepatoduodenal
➢ posterior de peritoneul parietal ce acoperă vena cavă inferioară
➢ superior de ficat (lobul caudat al ficatului)
➢ inferior de duodenul superior -i se descriu două porțiuni: vestibulul și bursa
omentală propriu-zisă Vestibulul bursei omentale este delimitat:
➢ anterior-omentul mic
➢ posterior-peritoneul parietal ce acoperă aorta, cu originea trunchiul celiac și
stâlpii diafragmatici
➢ la dreapta-orificiul Winslow
➢ la stânga și inferior-orificiul bursei omentale propriu-zise, care este delimitat
anterior de curbura mică și posterior de plicile peritoneale ridicate de arterele
hepatică comună și gastrică stângă
➢ superior se continuă între esofagul abdominal și fața viscerală a ficatului
(recesul superior al bursei)
Bursa omentală propriu-zisă este delimitată:
➢ anterior-peritoneul de pe fața posterioară a stomacului și ligamentul
gastrocolic
➢ posterior-peritoneul parietal care acoperă pancreasul, rinichiul stâng și
suprarenala stângă
➢ inferior- colonul transvers cu mezocolonul transvers
Bursa omentală are trei prelungiri/recesuri:
✓ inferior-există doar în viața intrauterină, la nivelul omentului mare
✓ superior-se extinde la dreapta esofagului abdominal, între acesta și ficat,
ajungând superior la ligamentul coronar
✓ la stânga- se extinde la hilul splinei, între ligamentele gastrosplenic și
renosplenic
6. Diafragma toraco – abdominala. Vedere frontala si sagitala.
Descriere, situatie, orificii, inervatie, actiune, limfatice. Paralizia.
Capacitatea de separare toraco-abdominala. Implicatii clinice
MUȘCHIUL DIAFRAGMA
-este o lamă musculo-tendinoasă dispusă la nivelul aperturii toracice inferioare;
are o serie de orificii sau spații prin care trec elemente anatomice din cavitatea
toracică în cea abdominală sau invers, dar prin care se poate produce și
propagarea proceselor patologice între cele două cavități
-este un mușchi scheletic, ce prezintă un centru tendinos și o componentă
musculară periferică; partea sa anterioară este mai sus situată comparativ cu cea
posterioară
-constă din două porțiuni boltite, ușor asimetrice: hemidiafragmul drept ajunge
până la nivelul coastei 5 drepte pe linie medioclaviculară, iar cel stâng până la
nivelul spațiului 5 intercostal drept pe linie medioclaviculară, astfel că organele
din partea superioară a cavității abdominale se proiectează la nivelul peretelui
toracic
Centrul tendinos este partea cea mai înaltă a mușchiului diafragma, pe care este
așezată inima și unde se inseră fibrele musculare. El este considerat ca având
formă de trifoi, cu o foliolă anterioară și două laterale-dreaptă și stângă; între
foliolele anterioară și cea dreaptă se află hiatusul venei cave inferioare
(corespunde vertebrei T8 și prin el trece și partea terminală a nervului frenic
drept).
Componenta musculară este împărțită în parte sternală, costală și lombară.
-partea sternală este cea mai mică; își are originea pe fața posterioară a
procesului xifoid și se inseră pe marginea anterioară a centrului tendinos
-partea costală este cea mai extinsă; își are originea pe fața internă a ultimelor 6
coaste, inserându-se pe marginile anterioară și laterale ale centrului tendinous
-partea lombară își are originea pe vertebrele lombare (prin stâlpii diafragmatici
drept și stâng) și pe ligamentele arcuate, inserându-se pe marginea posterioară a
centrului tendinos; cei doi stâlpi diafragmatici sunt conectați prin ligamentul
arcuat median-el delimitează împreună cu stâlpii și vertebra T12, hiatusul
aortic al mușchiului diafragma (corespunde vertebrei T12 și prin el trec aorta
descendentă și canalul toracic). Printre fibrele musculare ale părții lombare trec
nervii splanhnici și venele lombare ascendente (care se unesc cu venele
subcostale formând venele azygos și hemiazygos).
• stâlpul diafragmatic drept își are originea pe vertebrele L1-L3/L4 și
discurile intervertebrale corespunzătoare; la nivelul lui se află hiatusul
esofagian al mușchiului diafragma (corespunde vertebrei T10 și prin el trec
esofagul și trunchiurile vagale)
 • stâlpul diafragmatic stâng își are originea pe vertebrele L1-L2/L3 și
discurile intervertebrale corespunzătoare
• ligamentul arcuat medial este o bandă conjunctivă arcuită peste
mușchiul psoas mare
• ligamentul arcuat lateral este o bandă conjunctivă arcuită peste pătratul
lombar
Între părțile musculare se delimitează niște zone slabe, prin care se pot produce
hernieri ale organelor abdominale în cavitatea toracică: hiatusul sternal
(posterior de procesul xifoid), hiatusul sternocostal și hiatusul lombocostal (prin
acesta grăsimea pararenală se învecinează cu recesul costodiafragmatic,
permițând unei infecții să se extindă spre cavitatea toracică).

Vascularizația
-artere -aa. pericardo-frenice și musculo-frenice (ramuri din arterele toracice
interne), dar și arterele diafragmatice superioare și inferioare (ramuri din aorta
descendentă)
-venele sunt sinonime arterelorși permit stabilirea unor anastomoze între venele
cave superioară și inferioară, dar și a anastomozelor porto-cave (prin intermediul
venelor porte accesorii dintre foițele ligamentelor coronar și falciform)
-limfaticele-drenează limfa în gg limfatici toracali și abdominali; vasele
limfatice formează o rețea ce permite răspândirea unui neoplasm de la torace
spre abdomen și invers

Inervația
– nervii frenici (ramuri din plexul cervical- fibre C3-C5 )

Implicații clinice
-forma boltită a mușchiului diafragma face ca o secțiune transversală la nivel T7
să traverseze atât cavitatea toracică, cât și cea abdominală;
-lezarea unui nerv frenic determină paralizia și implicit ascensionarea
hemidiafragmului corespunzător.
7. Esofagul abdominal – descriere, raporturi, proiectie, situatie,
vascularizatie, inervatie. Modul de traversare a diafragmei

ESOFAGUL ABDOMINAL
-ține de la hiatusul esofagian al mușchiului diafragma la orificiul cardia; are o
lungime de1-3 cm, în funcție de poziția corpului, starea de plenitudine a
stomacului și tonusul musculaturii gastrice, fazele respirației -este conectat cu
mușchiul diafragma prin membrana frenico-esofagiană, care îi formează o teacă
de alunecare; ea este formată din fibre ale fasciei diafragmatice inferioare, care:
➢ au traiect ascendent prin hiatus și se inseră pe peretele esofagului toracic; la
ea aderă fibrele fasciei diafragmatice superioare
➢ alte fibre, mai puține, au traiect descendent și pot fi însoțite de fibre
musculare; ele se prind pe peretele esofagului abdominal
-la nivelul lui există un sfincter FUNCȚIONAL, la formarea căruia contribuie:
✓ aspectul spiralat al fibrelor al fibrelor circulare esofagiene (datorită tensiunii
longitudinale a esofagului)
✓ tonusul musculaturii diafragmatice cu membrana frenico-esofagiană
✓ deschiderea oblică a esofagului, cu plica mucoasei care proemină la nivelul
unghiului cardiei
-este acoperit de peritoneu pe fața anterioară și de adventice (țesut conjunctiv)
pe cea posterioară
Raporturi:
- anterior: lobul stâng hepatic, trunchiul vagal anterior
- posterior: stâlpii diafragmatici, hiatusul aortic, trunchiul vagal posterior
- la dreapta- partea superioară a omentului mic
- la stânga- fundul stomacului

Structură:
-mucoasa cu epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat, de culoare roz-pal;
trecerea la epiteliul unistratificat cilindric al mucoasei gastrice (de culoare roșu
închis) se face brusc; uneori la nivel esofagian se observă insule de epiteliu
unistratificat cilindric, care pot fi punct de plecare pentru apariția cancerului
- submucoasa- cu vase sanguine, fibre nervoase și glande mucoase
-tunica musculară -cu fibre musculare netede longitudinale (stratul extern) și
circulare (stratul intern)
-tunica externă - seroasă sau adventice
Vascularizația
-arterele- ramuri din artera gastrică stângă (din trunchiul celiac), arterele gastrice
scurte (din artera splenică) și artera frenică inferioară stângă (din aorta
abdominală)
-venele esofagiene: la nivelul părții inferioare a esofagului, sub musculara
mucoasei, se găsesc vene în palisadă; acestea stabilesc anastomoze porto-cave,
între :
➢ venele din submucoasa gastrică, tributare venei gastrice stângi→ venă portă
➢ venele din submucoasa esofagului toracic ce drenează sângele spre sistemul
venos azygos → vena cavă superioară -aceste vene în palisadă se pot dilata în
situații patologice (precum hipertensiunea portală din ciroza hepatică),
determinând dezvoltarea varicelor esofagiene
-limfaticele -drenează limfa în gg. limfatici gastrici stângi Inervația: fibre din
plexul celiac

8. Stomac – descriere, raporturi, proiectie, topografia gastrica si

specificul structural si functional al fiecarei regiuni.

STOMACUL

-este un organ cavitar, intraperitoneal, din etajul supramezocolic; se proiectează

în hipocondrul stâng, epigastru, cu extensie în regiunea ombilicală.
-ține de la orificiul cardia la sfincterul piloric și i se descriu 4 părți:
✓ Regiunea cardiei-în jurul orificiului de deschidere al esofagului
✓ Fundul/fornixul gastric – porțiunea superioară, cea mai înaltă, plină cu aer;
fornixul gastric se proiectează la nivelul spațiului semilunar Traube, care este
delimitat inferior de rebordul costal stâng între coastele 7 și 10, iar superior, de
linia curbă ce unește aceste două puncte și ajunge în punctul său cel mai înalt în
spațiul 5 intercostal stâng pe linie medioclaviculară
✓ Corpul- partea situată în continuarea fundului
✓ Partea pilorică-între corpul stomacului și sfincterul piloric; este împărțită în
antru piloric, mai larg, și canal piloric, mai îngust
- prezintă:
• o fața anterioară
• o față posterioară
• o curbură mică- continuă flancul drept al esofagului, iar la nivelul ei se află
incizura angulară
• o curbură mare- ea începe la incizura cardiei (situată între flancul stâng al
esofagului și fundul stomacului); la nivelul său, opus incizurii angulare, se află
genunchiul stomacului

Raporturi
-fața anterioară vine în raport:
➢ spre stânga - cu mușchiul diafragma și, prin intermediul lui, cu peretele
costal, pleura, baza plămânului stâng, pericardul
➢ spre dreapta – cu fața viscerală a ficatului
➢ în porțiunea mijlocie- cu peretele anterior abdominal, în regiunea cunoscută
sub numele de trigon Labbe gastric, care este delimitat la dreapta de marginea
inferioară a ficatului, la stânga de rebordul costal stâng, iar inferior de linia ce
unește extremitățile anterioare ale coastelor X; la nivelul acestui trigon se
realizează abordul stomacului

-fața posterioară vine în raport:

➢ prin intermediul bursei omentale cu rinichiul și suprarenala stângă,
pancreasul cu artera splenică, stâlpul stâng al diafragmei
➢ în stânga cu splina
➢ inferior cu mezocolonul transvers și, prin intermediul acestuia, cu flexura
duodenojejunală -orificiul cardia este situat la stânga liniei mediane, în dreptul
vertebrei T11 (la adult, distanța de la incisivi la cardia este de aprox 40 cm) -
sfincterul piloric este situat la dreapta liniei mediane, în dreptul marginii
inferioare a vertebrei L1

9. Stomac – vascularizatie, inervatie

Vascularizație
Arterele -primesc sânge din trunchiul celiac
✓ artera gastrică stângă - este ramură din trunchiul celiac
✓ artera gastrică dreaptă - este ramură a arterei hepatice proprii; cele două artere
gastrice se anastomozează la nivelul curburii mici a stomacului, formând arcul
arterial al micii curburi
✓ artera gastroepiploică dreaptă-este ramură a arterei gastroduodenale
✓ artera gastroepiploică stângă -este ramură a arterei splenice. Cele două artere
gastroepiploice se anastomozează formând arcul arterial al marii curburi; acesta
este situat între foițele ligamentului gastrocolic și dă ramuri ascendente, gastrice,
și descendente, epiploice-două dintre ramurile epiploice merg prin marginile
laterale ale omentului mare și se anastomozează la marginea inferioară a
acestuia, formând marele arc epiploic Barkow
✓ arterele gastrice scurte (5-7) -sunt din artera splenică și ajung la fundul
stomacului printre foițele ligamentelor gastrosplenic

Venele -sunt omonime arterelor

✓ venele gastrice stângă și dreaptă drenează arcul venos al micii curburi și se
varsă în trunchiul venei porte
✓ venele gastroepiploice drenează arcul venos al marii curburi; cea dreaptă se
varsă în vena mezenterică superioară, iar cea stângă în vena splenică
✓ venele gastrice scurte se varsă în vena splenică

Limfaticele -limfaticele urmează în general traiectul arterelor, drenând limfa în

gg. din vecinătatea stomacului → gg. celiaci → cisterna chyli
✓ gg. gastrici stângi -preiau limfa de la corpul stomacului, regiunea cardiei, dar
și de la esofagul abdominal
✓ gg. gastrici drepți și gg hepatici preiau limfa de la partea pilorică
✓ gg. gastroepiploici drepți și gg. pilorici preiau limfa de la partea pilorică și
partea inferioară a corpului stomacului
✓ gg. gastroepiploici stângi și gg. pancreaticolienali preiau limfa de la fornixul
gastric și corpul stomacului
-bogata rețea limfatică a stomacului se continuă cu cea a esofagului inferior,
respectiv cea a duodenului și pancreasului; se poate descrie astfel o cale
ascendentă de drenaj limfatic, spre gg. din jurul esofagului →gg de lângă hilul
pulmonar stâng→ gg. supraclaviculari stângi => adenopatia acestora în
neoplasmul gastric
Inervația -este asigurată de sistemul nervos vegetativ, prin:
✓ fibre din plexul celiac, ce merg periarterial
✓ fibre directe din cele două trunchiuri vagale
11. Ligamentele stomacului- enumerare, descriere, continut

Peritoneul
–stomacul este acoperit de peritoneul visceral, excepție făcând o mică porțiune
situată posterior de regiunea cardiei, între foițele ligamentului gastrofrenic
-stomacul este conectat cu structurile învecinate prin:
✓ ligamentul gastrosplenic-de la partea superioară a marii curburi la hilul
splinei
✓ ligamentul gastrocolic- de la partea inferioară a marii curburi la colonul
transvers, continuându-se inferior cu omentul mare
✓ ligamentul hepatogastric- de la mica curbură la fața viscerală a ficatului; acest
ligament formează omentul mic (pars flaccida a acestuia), împreună cu
ligamentul hepatoesofagian (pars densa) și hepatoduodenal (pars vasculosa)
✓ ligamentul gastrofrenic-unește partea superioară a fundului gastric cu
mușchiul diafragma

12. Regiunea cardiei. Situatie, descriere, proiectie, implicatii

clinice+13. Regiunea pilorica. Situatie, descriere, proiectie,
implicatii clinice

STOMACUL
-este un organ cavitar, intraperitoneal, din etajul supramezocolic; se proiectează
în hipocondrul stâng, epigastru, cu extensie în regiunea ombilicală.
-ține de la orificiul cardia la sfincterul piloric și i se descriu 4 părți:
✓ Regiunea cardiei-în jurul orificiului de deschidere al esofagului
✓ Fundul/fornixul gastric – porțiunea superioară, cea mai înaltă, plină cu aer;
fornixul gastric se proiectează la nivelul spațiului semilunar Traube, care este
delimitat inferior de rebordul costal stâng între coastele 7 și 10, iar superior, de
linia curbă ce unește aceste două puncte și ajunge în punctul său cel mai înalt în
spațiul 5 intercostal stâng pe linie medioclaviculară
✓ Corpul- partea situată în continuarea fundului
✓ Partea pilorică-între corpul stomacului și sfincterul piloric; este împărțită în
antru piloric, mai larg, și canal piloric, mai îngust
14. Duoden – pars superior. Descriere, situatie, raporturi,
proiectie, vascularizatie, inervatie. Bulbul duodenal- definitie,
situatie, implicatii clinice

DUODENUL
- prima parte a intestinului subțire, cu o lungime de 25-30 cm; ține de la pilor la
flexura duodenojejunală și are forma unei potcoave ce cuprinde capul
pancreasului
-este organ secundar retroperitoneal ce corespunde atât etajului supramezocolic,
cât și celui inframezocolic; excepție prima parte a lui D1, care este
intraperitoneală, se numește bulb duodenal și este în etajul supramezocolic
-i se descriu 4 părți

Duodenul superior (D1)

-corespunde etajului supramezocolic
-ține de la pilor la flexura duodenală superioară;
-se proiectează pe flancul drept al vertebrei L1 -partea sa inițială, dintre pilor și
artera gastroduodenală este intraperitoneală-de aceea este mobilă, mai dilatată și
se numește bulb duodenal; este cea mai afectată de aciditatea chimului gastric;
fiind mobil, bulbul duodenal coboară anterior de capul pancreasului, iar superior
de el se află ligamentul hepatoduodenal
-D1 vine în raport: ant-cu lobul pătrat al ficatului, vezica biliară; post-cu canalul
coledoc, bifurcația a. hepatice comune și a. gastroduodenală, vena portă, iar prin
intermediul fasciei Treitz cu vena cavă inferioară

15. Duoden – pars descendens. Descriere, situatie, raporturi,

proiectie, vascularizatie, inervatie.

Duodenul descendent (D2)

-corespunde atât etajului supra-, cât și celui inframezocolic
-ține de la flexura duodenală superioară la flexura duodenală inferioară
-se proiectează la dreapta vertebrelor L1, L2, L3 -anterior este încrucișat de
rădăcina mezocolonului transvers, venind în raport superior de aceasta cu lobul
drept hepatic și vezica biliară, iar inferior cu ansele intestinale
-posterior vine în raport prin fascia Treitz cu partea medială a rinichiului drept și
cu pediculul renal drept
-la dreapta vine în raport cu ficatul (partea ce corespunde etajului
supramezocolic), cu flexura colică dreaptă și colonul ascendent (partea ce
corespunde etajului inframezocolic)
-la stânga vine în raport cu capul pancreasului
Pe peretele postero-medial al D2 se observă papilele duodenale mică și mare

16. Duoden – pars orizontalis. Descriere, situatie, raporturi,

proiectie, vascularizatie, inervatie

Duodenul orizontal (D3)

-corespunde etajului inframezocolic
-ține de la flexura duodenală inferioară la rădăcina mezenterului
-se poiectează anterior de coloană la nivel L3-L4 -vine în raport:
-ant -cu ansele intestinale
-post- cu vena cavă inferioară și aorta abdominală prin intermediul fasciei
Treitz
-superior - cu capul pancreasului, de la nivelul căruia pleacă procesul
uncinat
-inferior-cu anse intestinale
-D3 și partea inframezocolică a lui D2 formează pars tecta și reprezintă partea
duodenului situată între două fascii de coalescență (partea acoperită de mezoul
colonului ascendent)

17. Duoden – pars ascendens. Descriere, situatie, raporturi,

proiectie, vascularizatie, inervatie

Duodenul ascendent (D4)

-corespunde etajului inframezocolic
-ține de la rădăcina mezenterului la flexura duodenojejunală -se proiectează pe
flancul stâng L3, L2
-vine în raport:
-ant-cu anse intestinale
-post-cu vena mezenterică inf și vasele gonadale stângi
-la dreapta- cu rădăcina mezenterului, vasele mezenterice sup, capul
pancreasului, aorta abdominală
-la stânga-cu marginea medială a rinichiului stâng; între D4 și rinichi se
află ureterul stâng și arcul vascular Treitz (format prin încrucișarea venei
mezenterice inferioare cu ramura ascendentă a arterei colice stângi)
-la stânga D4, în apropierea flexurii duodenojejunale, se află o serie de plici
peritoneale: -plica duodenală superioară-ridicată de v. mezenterică inferioară
-plica paraduodenală-ridicată de artera colică stângă (ramura
ascendentă)
 -plica duodenală inferioară-cel mai frecvent avasculară
Aceste plici peritoneale delimitează anterior recesurile duodenale omonime; lor
li se adaugă recesul retroduodenal, situat între aortă și D4 (apare datorită unui
defect al coalescenței). În aceste recesuri se pot angaja anse intestinale, cu
fenomene ocluzive consecutive.

18. Vascularizatia duodenului

Vascularizație
Arterele
-D2, D3, D4 sunt vascularizate de arcadele arteriale anterioară și posterioară ale
capului pancreasului; în plus D4 este vascularizat și de ramuri din prima arteră
jejunală
-D1- este vascularizat de ramuri din arterele gastrică dreaptă și gastroepiploică
dreaptă

Venele
-sunt tributare sistemului venos port
- sângele este drenat în arcadele venoase anterioară și posterioară ale capului
pancreasului; - în plus, sângele venos de la D1 este colectat și de vena
prepilorică, ce unește venele gastrică dreaptă și gastroepiploică dreaptă

Limfaticele
-cele anterioare drenează limfa în gg. pilorici și hepatici, cele posterioare în gg.
mezenterici superiori -se consideră că între limfaticele duodenale și cele gastrice
nu există continuitate, astfel că tumorile gastrice nu se extind la duoden

Inervație -fibre vegetative ce merg periarterial și provin din plexul celiac

19. Jejun si ileon – descriere, situatie, diferentiere, raporturi,

vascularizatie, structura generala
INTESTINUL MEZENTERIAL/JEJUNUL ȘI ILEONUL
-este partea mobilă a intestinului subțire, intraperitoneală, situată în etajul
inframezocolic
-ține de la flexura duodenojejunală la valva ileocecală
- are o lungime de 4-6 m, primele 3/5 aparțin jejunului și ultimele 2/5 ileonului;
-ansele jejunale sunt situate predominant la stânga și superior, cu direcție
orizontală, iar cele ileale la dreapta și inferior, cu direcție aproape verticală
-raporturi:
-ant-cu omentul mare, peretele anterior abdominal
-post-cu organele primitiv și secundar retroperitoneale
-superior-cu colonul și mezocolonul transvers
-inferior-cu fosele iliace, organele pelvine

Vascularizație
Arterele jejunale și ileale (au un nr. variabil 8-20) sunt ramurile stângi ale arterei
mezenterice superioare și merg printre foițele mezenterului, unde formează
arcade arteriale. Fiecare dintre aceste artere se bifurcă în ram. ascendentă și
descendentă, care prin anastomozare formează arcade de ordinul I; ram.
ascendentă a primei jeunale se anstomozează cu o ramură din artera
pancreaticoduodenală inferioară, iar ram. descendentă a ultimei ileale se
anastomozează cu ram. recurentă ileală a arterei ileocolice.
Din arcadele de ordinul I se desprind ramuri ascendente și descendente ce se
anastomozează formând arcade de ordinul II, iar din acestea, în același mod, se
formează arcade de ordinul III, ce există numai în porțiunea mijlocie a
intestinului mezenterial; în prima parte a jejunului și ultima parte a ileonului
există doar arcade de ordinul I.
Ultima arcada (care în funcție de regiune poate fi de ordinul I, II sau III) se
numește arcadă marginală Dwight și din ea pleacă artere drepte lungi și scurte.
Arterele drepte lungi merg printre peritoneaul visceral și musculară,
vascularizând aceste două tunici; arterele drepte scurte intră direct din mezenter
în peretele intestinal și ajung în submucoasă, formând aici o rețea responsabilă și
de vascularizația mucoasei, dar și de a muscularei (prin ramuri
recurente). Lezarea arterelor drepte ale unui segment poate fi compensată de
anastomozele intramurale pe o distanță variabilă de 5-10-15 cm.
Venele jejunale și ileale sunt mai puține decât arterele, se găsesc între foițele
mezenterului și sunt tributare venei mezenterice superioare; ele preiau sângele
din arcadele venoase ce primesc sângele peretelui intestinal prin vene drepte.
Limfaticele drenează limfa din perete în gg. din lungul arcadei marginale→gg.
situați la jumătatea mezenterului→gg. mezenterici superiori situați la rădăcina
mezenterului; postprandial, datorită lipidelor absorbite în chiliferele centrale,
vasele limfatice sunt vizibile în mezenter sub forma unei rețele vasculare fine,
alb-lăptoase. Numărul mare al ganglionilor limfatici din mezenter și bogata
inervație a acestuia, explică durerile intense, nespecifice în caz de adenopatie.
Inervație
-fibre vegetative ce merg periarterial în jurul mezentericei superioare și
ramurilor jejunoileale; originea acestor fibre este plexul celiac
20. Mezenterul. Descriere, situatie, raporturi, proiectie, continut,
vascularizatie, inervatie.
MEZENTERUL=mezoul jejunului și ileonului
-cută peritoneală ce leagă ansele intestinale de peretele posterior abdominal și
are formă de evantai, prezentând o rădăcină (de 18-20 cm) și o margine liberă
(de 4-6m), de la nivelul căreia foițele peritoneale (dreaptă și stângă) ale
mezoului se continuă cu peritoneul visceral; între foițele peritoneale se află
pediculul vasculonervos al jejunului și ileonului
-rădăcina mezenterului este locul unde foițele peritoneale ale acestui mezou se
continuă cu peritoneul parietal posterior: rădăcina are 3 segmente:
-superior, oblic-începe deasupra flexurii duodenojejunale și coboară la
dreapta D4
-mijlociu, vertical-trece anterior de duoden, la limita D3-D4; de aici
vasele mezenterice superioare merg printre foițele mezenterului
-inferior, oblic-merge spre inferior și dreapta până la nivelul unghiului
ileocolic, încrucișând anterior vena cavă inferioară, ureterul drept, vasele
gonadale drepte
-mezenterul delimitează cele două spații/firide mezenterico-colice (drept și
stâng) ale etajului inframezocolic
-datorită bogatei sale inervații, lezarea sau tracționarea mezenterului determină o
reacție vegetativă exagerată (furtună vegetativă), ce constă în tulburări cardiace
și respiratorii

21. Cecul si valvula ileocecala. Descriere, situatie, raporturi,

proiectie,vascularizatie, inervatie
CECUL
-prima parte a intestinului gros; este situat sub planul care trece imediat deasupra
valvei ileocecale; unghiul ileocecal este ascuțit
-este situat de obicei în fosa iliacă dreaptă; poate avea și poziție joasă (pelvină)
sau înaltă,lombară (prerenală, subhepatică)
-de pe peretele posteromedial al cecului pleacă apendicele vermiform, iar de la
baza acestuia încep cele 3 tenii ale colonului; deasupra apendicelui, pe peretele
medial al cecului, se deschide ileonul, locul de deschidere fiind prevăzut cu
valva ileocecală, ce prezintă două buze (superioară și inferioară), ce se unesc
anterior și posterior
-în general este organ intraperitoneal din etajul inframezocolic; uneori este
secundar retroperitoneal, când fascia de coalescență Toldt I se prelungește la
nivel cecal; alteori procesul de coalescență nu fixează complet cecul, în acest
caz existând un reces peritoneal retrocecal
-foița dreaptă a mezenterului se continuă cu peritoneul de pe fața anterioară a
cecului, iar foița stângă cu cel de pe fața posterioară a cecului; la trecerea
peritoneului spre cec se formea zăplicile peritoneale cecală vasculară (situată
deasupra ileonului terminal și ridicată de vasele cecale anterioare) și ileocecală
(e situată la nivelul unghiului ileocecal și se continuă cu marginea liberă a
mezoapendicelui)
Raporturi:
-anterior-peretele ant. abdominal, uneori și omentul mare; dacă cecul este gol,
anterior de el se dispun și ansele intestinale
-posterior-m. iliac, n. femural cutanat lateral, nervul femural
-lateral-m. iliac
-medial-ansele intestinale, ureter drept, vase iliace externe drepte

22. Apendicele – Descriere, situatie, raporturi, proiectie, puncte

dureroase
APENDICELE VERMIFORM
-pleacă de pe peretele posteromedial al cecului, la 2-3cm inferior de valva
ileocecală; are o lungime variabilă (1-15cm)
-în general este organ intraperitoneal, prevăzut cu mezou-în marginea liberă a
mezoapendicelui se află vasele apendiculare
-poziția sa în cavitatea abdominală depinde de poziția cecului; față de cec poate
avea o poziție variabilă: laterocecală, prececală, retrocecală, subcecală, medial
de cec (posterior de ileonul terminal sau de mezenter)
-raporturile sunt variabile, în funcție de poziția sa în cavitatea abdominală și față
de cec; raportul posterior cu m. iliac și nervii femural și femural cutanat lateral
explică posibilitatea iradierii durerii pe fața anterioară și laterală a coapsei,
precum și poziția de semiflexie a coapsei (m. iliac este inervat de n. femural) în
caz de apendicită. În apendicită apare de asemenea durere la comprimarea
cecului (cu apendicele) pe mușchiul iliac contractat prin flexia coapsei.
Proiecția cecului și apendicelui se face în trigonul cecoapendicular Jacobovici,
delimitat de linia bispinoasă, linia spino-ombilicală dreaptă și linia pararectală
dreaptă.
Punctele dureroase apendiculare sunt:
a). pe linia bispinoasă-punctul Lanz(la unirea 1/3 drepte cu 1/3 mijlocie a acestei
linii), punctul Sonnenburg (la unirea liniei bispinoase cu linia pararectală
dreaptă)
b). pe linia spino-ombilicală dreaptă- punctul Mc Burney ( la unirea 1/3
inferioare cu cele 2/3 superioare ale acestei linii), punctul Monro (unirea acestei
linii cu linia pararectală), punctul Morris (la 3-4 cm de ombilic, adică la unirea
1/3 superioare cu 2/3 inferioare)

23. Apendicele – structura peretelui,vascularizatie, inervatie,

bazele anatomice ale durerii apendiculare.Variabilitatea
anatomica a apendicelui- dimensiuni, pozitii.
VASCULARIZAȚIE CEC ȘI APENDICE
1.Artera ileocolică, ramură dreaptă a a.ileocolice, dă 5 ramuri:
-a. cecală anterioară-vascularizează anterior cecul, partea inițială a colonului
ascendent și partea terminală a ileonului
-a. cecală posterioară- vascularizează posterior cecul, partea inițială a colonului
ascendent și partea terminală a ileonului
-a. apendiculară-trece posterior de ileon și apoi merge în mezoapendice; dă 3-5
ramuri apendiculare, o ramură ce vascularizează baza apendicelui și porțiunea
corespunzătoare a cecului și inconstant o ramură recurentă ileală
-a. recurentă ileală-se anastomozează cu partea terminală a a. mezenterice sup.
(ultima a. ileală)
-ram. ascendentă- se anastomozează cu o ramură a a. colice drepte,
vascularizând colonul ascendent
2. Sângele venos este drenat în vena ileocolică
3. Limfaticele
- limfa apendicelui este drenată în gg. cecali posteriori, iar limfa cecului este
drenată în gg. cecali anteriori și posteriori; din gg. cecali limfa ajunge în gg.
mezenterici superiori
-limfaticele cecale se anastomozează cu cele retroperitoneale, explicând
metastastazarea spre organele retroperitoneale a infecțiilor și neoplaziilor
-uneori mezoapendicele trimite o prelungire spre marginea superioară a
ligamentului lat, ceea ce permite anastomozarea limfaticelor apendiculare cu
cele ovariene→propagare infecții și neoplazii
24. Colonul ascendent si flexura colica dreapta– limite, situatie,
descriere, raporturi, vascularizatie,limfatice, inervatie
COLONUL
-prezintă 3 tenii: mezocolică, omentală, liberă (=condensări ale fibrelor
musculare longitudinale din peretele colic) și numeroase haustre (=porțiuni
dilatate separate prin șanțuri cărora la interior le corespund plici ale mucoasei)

Colonul ascendent
-începe de deasupra valvei ileocecale și ține până la flexura colică dreaptă;este
organ secundar retroperitoneal, ce se proiectează în partea superioară a fosei
iliace drepte și flancul drept
-tenia mezocolică este postero-medial, tenia omentală este postero-lateral, iar
cea liberă este anterior
-delimitează între el și peretele abdominal șanțul parieto-colic drept, iar între el
și mezenter spațiul mezenterico-colic drept

Raporturi:
-anterior-peretele anterior abdominal, iar când este gol se interpun și anse
intestinale
-posterior-prin fascia Toldt I cu m. iliac, m.pătrat lombar, originea transversului
abdominal, nervii iliohipogastric, ilioinghinal, femural cutanat lateral
-lateral-spațiul paracolic drept, delimitat între colonul ascendent și peretele
abdominal
-medial-cu ansele intestinale ale firidei mezenterico-colice drepte, D2, ureterul
drept și vasele gonadale drepte

Flexura colică dreaptă

-situată în hipocondrul drept; corespunde vertebrelor T12-L1 și se proiectează în
locul în care linia axilară medie intersectează coasta 10
-vine în raport ant cu fața viscerală a ficatului, iar posterior cu rinichiul drept
-prezintă lig. frenocolic drept

VASCULARIZAȚIA COLONULUI
1.Arterele sunt ramuri din arterele mezenterice superioară și inferioară; prin
anastomozare se formează arcade arteriale, din care pleacă, ca și la intestinul
subțire, aa. drepte lungi și scurte ce intră în peretele colic.
Din a. mezenterică superioară:
-a. ileocolică prin aa. cecale (vascularizează primii cm ai colonului ascendent)
și ramura ascendentă
 -a. colică dreaptă-are traiect transversal și se bifurcă în ramură descendentă (se
anastomozează cu ram. ascendentă a ileocolicei) și ramură ascendentă (se
anastomozează cu ram. dreaptă a colicei medii)
-a. colică medie- urcă pe fața anterioară a capului pancreasului, spre rădăcina
mezocolonului transvers; între foițele mezocolonului se bifurcă în ramură
dreaptă și stângă, ce se anastomozează cu ramurile ascendente ale aa. colice
dreaptă și stângă

Din a. mezenterică inferioară:

-a. colică stângă-are traiect ascendent spre flexura colică stângă, ridicând plica
paraduodenală; se încrucișează cu v. mezenterică inferioară, formând arcul
vascular Treitz; se termină prin două ramuri: ascendentă (se anastomozează între
foițele mezocolonului transvers cu ramura stângă a colicei medii, formând
arcada Riolan-Haller=anastomoză între aa. mezenterică superioară și inferioară)
și descendentă (se anastomozează cu ramura ascendentă a primei sigmoidiene)
-3 aa. sigmoidiene (sup, mijlocie, inf)-pleacă separat sau printr-un trunchi
comun, merg printre foițele mezocolonului sigmoid; fiecare aa se bifurcă în
ramură ascendentă și descendentă, ce se anastomozează unele cu altele; ramura
descendentă a ultimei sigmoidiene se anastomozează cu o arteră
rectosigmoidiană, ce pleacă din a. rectală superioară(aceasta este ultima parte a
a.mezenterice inferioare)
A. mezenterică inf. este ultima ramură viscerală a aortei abdominale,
desprinzându-se de pe fața anterioară a aortei, la 3-4cm superior de bifurcația în
aa. iliace comune; are traiect retroperitoneal, descendent, la început ant. de aortă
și apoi ușor la stânga ei. Ramurile sale sunt a. colică stângă, cele 3 aa.
sigmoidiene și a. rectală superioară, care este partea terminală.
2.Venele-sunt omonime arterelor și drenează sângele în sistemul port, prin
venele mezenterice sup și inf.
3. Limfaticele-drenează limfa în gg.epicolici(lângă peretele
colic)→gg.paracolici(de-a lungul arcadei marginale)→gg. ileocolici, colici și
sigmoidieni(lângă vasele omonime)→gg. mezenterici sup. și inf

Inervația-fibre vegetative ce merg periarterial și provin din plexul mezenteric

superior(derivă din plexul celiac) și plexul mezenteric inferior(derivă din plexul
aortic)

25. Colonul transvers – limite, situatie, descriere, raporturi,

vascularizatie,limfatice, inervatie
Colonul transvers
-ține de la flexura colică dreaptă la flexura colică stângă; este organ
intraperitoneal, ce prezintă mezou; datorită mobilității sale descrie o curbă cu
concavitatea superior, proiectânduse din hipocondrul drept în mezogastru, iar de
aici ascendent în hipocondrul stâng
-tenia mezocolică este posterior, tenia omentală este anterior, iar cea liberă
inferior -împreună cu mezoul său separă spațiile supra-și inframezocolic
Raporturi:
-anterior-omentul mare și peretele anterior abdominal
-posterior-organele încrucișate de rădăcina mezocolonului
-superior-ficat, vezică biliară, stomac, splină
-inferior-anse intestinale
26. Mezocolonul transvers-descriere, situatie, raporturi, proiectie,
vascularizatie, limfatice, inervatie
Mezocolonul transvers
-prezintă: -2 foițe (superioară și inferioară) între care se află vasele colice medii
și anstomozele lor, gg.limfatici și fibre nervoase periarteriale
-o margine liberă, situată în dreptul teniei mezocolice; la nivelul acestei margini
foițele mezoului se continuă cu peritoneul visceral
- o rădăcină, ce încrucișează anterior D2, capul pancreasului, corpul
pancreasului (la nivelul marginii anterioare), fața anterioară a rinichiului stâng

27. Colonul descendent si flexura colica stinga– limite, situatie,

descriere, raporturi, vascularizatie, limfatice, inervatie
Colonul descendent
-începe de la flexura colică stângă și ține până în fosa iliacă stângă; este organ
secundar retroperitoneal, ce se proiectează în hipocondrul stâng, flancul stâng și
fosa iliacă stângă
-tenia mezocolică este postero-medial, tenia omentală este postero-lateral, iar
cea liberă este anterior
-delimitează între el și peretele abdominal șanțul parieto-colic stâng, iar între el
și mezenter spațiul mezenterico-colic stâng
- comparativ cu cel ascendent este situat mai profund și are lumenul mai mic
Raporturi:
-anterior- anse intestinale și peretele anterior abdominal
-posterior-prin fascia Toldt II cu rinichiul stâng, m.pătrat lombar, originea
transversului abdominal, m. iliac, mănunchiul vasculonervos subcostal, nervii
iliohipogastric, ilioinghinal, femural cutanat lateral
-lateral-spațiul paracolic stâng, delimitat între colonul descendent și peretele
abdominal
-medial-cu ansele intestinale ale firidei mezenterico-colice stângi, ureterul stâng
și vasele gonadale stângi

Flexura colică stângă

-situată în hipocondrul stâng; corespunde vertebrelor T11-T12 și corespunde
locului unde linia axilară medie intersectează coasta 9
-vine în raport ant cu splina, iar posterior cu rinichiul stâng -prezintă lig.
frenocolic stâng

28. Colonul sigmoid – limite, situatie, descriere, raporturi,

vascularizatie, limfatice, inervatie
Colonul sigmoid
-ține din fosa iliacă stângă până în dreptul vertebrei S3 unde se continuă cu
rectul
-teniile nu mai sunt vizibile, fibrele musculare longitudinale dispunându-se sub
forma a două benzi (anterioară și posterioară)
-este organ intraperitoneal ce prezintă mezou -are o porțiune abdominală(în fosa
iliacă) și una pelvină -i se descriu 3 porțiuni, în toate fiind acoperit de ansele
intestinale:
a) coboară din fosa iliacă stângă, trece peste nervul femural și vasele iliace
externe, ajungând pe peretele lateral al pelvisului, unde vine în raport cu ovarul
stâng la femeie/canalul deferent la bărbat
b) merge transversal de la stânga la dreapta, deasupra fundului Douglas, fiind
anterior de rect și deasupra uterului la femeie/vezicii urinare la bărbat
c) merge oblic spre posterior și median, continuându-se cu rectul de la nivelul
vertebrei S3

29. Mezocolonul sigmoid. Descriere, limite, situatie, raporturi,

continut
Mezosigmoidul
-între foițele sale prezintă vasele sigmoidiene și fibrele nervoase periarteriale
-are forma literei V întors și prezintă 2 brațe:
a) ascendent-urcă de-a lungul m. psoas, de-a lungul vaselor iliace externe, până
la bifurcația a. iliace comune stângi; uneori se poate prelungi spre bifurcația
aortei
b) descendent-coboară de la bifurcație, anterior de sacru, până la S3 -între cele
două brațe, la vârful mezoului se delimitează recesul intersigmoidian, la nivelul
căruia se palpează ureterul stâng

30. Rectul – limite, parti, situatie,descriere, raporturi

RECTUL
-este organ pelvis-subperitoneal
-are două părți: ampula rectală (de 12-15 cm) și canalul anal (de aprox 4 cm);
anatomic, limita dintre ele este inserția mușchilor ridicători anali, ampula fiind
partea pelvină, iar canalul partea perineală; embriologic și clinic limita
corespunde liniei pectinate, ce separă partea de origine endodermală (ampula
rectală, care derivă din cloacă) de cea de origine ectodermală (canalul anal, care
derivă din proctodeum)
-are 3 curburi în plan frontal (două convexe spre dreapta și una mijlocie,
convexă spre stânga) și 2 în plan sagital (una sacrală, concavă anterior și alta
perineală, determinată de vârful coccisului și concavă posterior)
-peritoneul acoperă anterior și lateral partea superioară a rectului; partea
neacoperită de peritoneu este acoperită de o condensare a țesutului conjunctiv
pelvis-subperitoneal ce se continuă lateral cu „aripioarele rectuluiˮ (=condensări
conjunctive situate în jurul vaselor rectale medii)

RAPORTURI
Ampula rectală
-posterior-cu fața anterioară a sacrului și a coccisului, prin spațiul retrorectal, la
nivelul căruia se află: vasele sacrale medii și rectale superioare, ramurile
ventrale ale nervilor S3→Co, lanțurile simpatice, glomusul coccigian, gg.
Limfatici
-lateral-în partea superioară este acoperită de peritoneu pelvin, ce se reflectă pe
pereții laterali ai pelvisului, formând recesurile pararectale, în care pătrund anse
intestinale; în partea inferioară vine în raport cu parangiul hipogastric (țesutul
conjunctiv din jurul aa. iliace interne și ramurilor sale), la nivelul căruia se
formează „aripioarele rectuluiˮ (condensări conjunctive în jurul vaselor rectale
medii)
-anterior-în partea superioară este acoperită de peritoneu, care se reflectă, la
bărbat, pe fundul vezicii urinare, în dreptul bazei veziculelor seminale, iar la
femeie pe fornixul vaginal, formând fundul de sac Douglas (rectovezical,
respectiv rectouterin)-această parte vine în raport cu colonul sigmoid și anse
intestinale; în partea inferioară vine în raport, la bărbat, cu fundul vezicii
urinare, veziculele seminale, ampulele canalelor deferente și prostata (prin
septul rectovezicoprostatic), iar la femeie cu vaginul (prin septul rectovaginal)
Canalul anal
-posterior-ligamentul anococcigian
-lateral-fosa ischiorectală
-anterior-prin centrul tendinos al perineului cu vaginul la femeie, iar la bărbat
cu bulbul penisului, glandele bulbouretrale și uretra membranoasă

31. Rectul – configuratie interna, vascularizatie (plexuri

hemoroidale), conexiuni limfatice. Implicatii clinice. Tuseul rectal.

ASPECTUL INTERIOR AL RECTULUI

La nivelul ampulei rectale există 3 plici mucoase (2 în stg și una în dreapta), ce
corespund curburilor din plan frontal
La nivelul canalului anal, dinspre superior spre inferior se observă:
-columnele anale=proeminențe longitudinale ale mucoasei, în axul cărora se află
o ramură din a. rectală superioară și o venulă tributară venei rectale superioare
-valvulele anale=plici ale mucoasei ce unesc bazele columnelor anale; între ele
și peretele rectal se află sinusurile anale, unde se acumulează mucus
-linia pectinată=linia sinuoasă ce trece prin bazele columnelor anale și
marginea liberă a valvulelor anale
-pectenul=zona de tranziție (de 1-1,5cm) dintre epiteliul unistratificat cilindric
de origine endodermală și epiteliul stratificat pavimentos nekeratinizat de
origine ectodermală;
-linia albă (este de fapt rozalie)-la nivelul ei se palpează șanțul intersfincterian
dintre sfincterul anal intern și partea subcutanată a celui extern
-zona de epiteliu pluristratificat pavimentos, care se continuă de la nivelul
anusului cu epidermul
Sfincterul anal intern-este o condensare a fibrelor circulare din tunica
musculară a rectului; ține din zona columnelor anale până la linia albă
Sincterul anal extern-este format din musculatură striată și are 3 părți:
-subcutanată-situată sub sfincterul anal intern
-superficială-situată deasupra părții subcutanate și lateral de sfincterul
anal intern
-profundă- situată superior de partea superficială și lateral de sfincterul
anal intern
 VASCULARIZAȚIE
Arterele
1. A. rectală superioară-este partea terminală a a. mezenterice inferioare, fiind
singura a. rectală nepereche; merge pe peretele posterior al rectului și se bifurcă
în ramură dreaptă și stângă, ce se ramifică în peretele rectal, unde se
anastomozează cu celelalte artere rectale; ultimele sale ramuri coboară până în
zona columnelor anale
2. A rectală medie-este ramură din a. iliacă internă și merge imediat deasupra
diafragmei pelvine; dă ramuri ce vascularizează sfincterul anal intern și se
anastomozează în submucoasă cu celelalte aa. rectale; dă ramuri pt vagin, la
femeie, pt prostată, vezica urinară și vezicula seminală la bărbat
3. A. rectală inferioară-este ramură din a. rușinoasă internă și străbate dinspre
lateral spre medial fosa ischiorectală; vascularizează sfincterul anal extern

Venele-sunt tributare atât sistemului port (v. rectală superioară→v. mezenterică

inferioară), cât și celui cav (vv. rectale mijlocii și inferioare→vv. iliace interne),
realizându-se astfel anastomoze portocave în peretele rectal; la nivel rectal există
două plexuri venoase: submucos/intern și perimuscular/extern
Dilatarea venelor din plexul intern poartă numele de hemoroizi, iar aceștia pot
fi:
-interni-apar deasupra liniei pectinate și sunt nedureroși, datorită numărului
redus de receptori din epiteliul de origine endodermală
-externi-apar sub linia pectinată, proemină prin orificiul anal sau pot fi în jurul
orificiului anal; sunt foarte dureroși datorită abundenței de receptori din epiteliul
cu origine ectodermală

Limfaticele
-din partea superioară a ampulei rectale-merg cu vasele rectale sup.și ajung la
gg. mezenterici inferiori
-din partea mijlocie a rectului (până la linia pectinată)-merg cu vasele rectale
medii și inferioare la gg. iliaci interni→gg. iliaci comuni→gg. preaortici
-din partea inferioară (situată inf. de linia pectinată)-merg în gg. inghinali
superficiali→gg. iliaci externi

Inervația rectului
-fibre vegetative ce merg periaraterial și provin din plexul mezenteric inferior
(derivat din plexul aortic) sau din plexul hipogastric inferior
-fibre somatice-din nervii rectali inferiori(ramuri ale nn. rușinoși), ce inervează
sfincterul anal extern și mucoasei canalului anal
32. Ficatul – situatie, configuratie externa, ligamente, recesuri-
implicatii clinice

FICATUL
-este organ parenchimatos, intraperitoneal, din etajul supramezocolic
-are forma unui ovoid, secționat cu un plan oblic; se proiectează în hipocondrul
drept, epigastru și hipocondrul stâng

LIGAMENTELE FICATULUI
-omentul mic -este format din ligamentele hepatoesofagian, hepatogastric și
hepatoduodenal; inserția sa la nivel hepatic se face în dreptul hilului și fisurii lig.
venos; delimitează anterior vestibulul bursei
-lig. coronar – unește partea superioară a ficatului cu mușchiul diafragma și
prezintă două foițesuperioară și inferioară; între foițele sale este aria nuda a
ficatului; la extremitățile laterale, cele două foițe ale ligamentului se alipesc,
formând ligg triunghiulare drept și stâng
-lig. falciform-este situat în plan sagital și unește fața diafragmatică a ficatului
cu mușchiul diafragma și peretele anterior abdominal supraombilical; are două
foițe, dreaptă și stângă; separă recesurile subfrenice drept și stâng
-ligamentul rotund al ficatului- este format prin obliterarea venei ombilicale
stângi; ține de la ombilic la fața viscerală a ficatului și merge prin marginea
liberă a ligamentului falciform
-ligamentul venos-format prin obliterarea ductului venos

33. Ficatul –proiectie, raporturi. Lobi si segmente hepatice.

FICATUL
-este organ parenchimatos, intraperitoneal, din etajul supramezocolic
-are forma unui ovoid, secționat cu un plan oblic; se proiectează în hipocondrul
drept, epigastru și hipocondrul stâng

PROIECȚIE
-limita superioară se proiectează pe o linie ce începe din spațiul 5 intercostal
stâng pe linia medioclaviculară, trece prin baza procesului xifoid, ajunge la
coasta 5 dreaptă pe linie medioclaviculară, apoi intersectează coasta 7 dreaptă pe
linia axilară anterioară, coasta 8 dreaptă pe linia axilară medie, coasta 9 dreaptă
pe linia axilară posterioară, coastele 10 și 11 drepte pe linie scapulară și se
continuă cu proiecția marginii inferioare, care merge de-a lungul rebordului
costal, până la extremitatea anterioară a coastei 10 drepte; de aici traversează
epigastrul ajungând la articulația 7 condrocostală stângă și se întoarce în spațiul
5 intercostal stâng pe linie medioclaviculară
-în partea superioară a epigastrului se află trigonul Labbe hepatic, adică zona în
care ficatul vine în raport direct cu peretele anterior abdominal (adică porțiunea
cuprinsă între rebordurile costale și marginea inferioară a ficatului)

DESCRIERE ȘI RAPORTURI
-ficatului i se descriu două fețe (diafragmatică și viscerală) și o margine
inferioară (sau anterioară)
Fața diafragmatică
-este în partea anterioară și superioară a ficatului
-ține de la marginea inferioară a ficatului, până la inserția foiței superioare a
ligamentului coronar și este acoperită în totalitate de peritoneu
-prin intermediul mușchiului diafragma vine în raport cu peretele costal,
recesurile costodiafragmatice, bazele plămânilor acoperite de pleură și fața
inferioară a inimii acoperită de pericard; excepție face porțiunea triunghiulară
corespunzătoare trigonului Labbe hepatic, unde ficatul vine în raport direct cu
peretele anterior abdominal

Fața viscerală
-privește spre inferior, posterior și spre stânga
-partea sa superioară este denumită aria nuda a ficatului și reprezintă singura
porțiune a ficatului care nu este acoperită de peritoneu visceral; ea se află între
foițele ligamentului coronar și are central șanțul venei cave inferioare
- la nivelul acestei fețe se găsesc două șanțuri sagitale și unul transversal, care
au împreună aspectul literei H
✓ Șanțul transversal este hilul ficatului, pe unde trec elementele pediculului
hepatic
✓ Șanțul sagital drept este împărțit de șanțul transversal în segment inferior=
fosa cistică (aici se află vezica biliară) și segment superior =șanțul venei cave
inferioare
✓ Șanțul sagital stâng este împărțit de șanțul transversal în segment
inferior=fisura ligamentului rotund și segment superior=fisura ligamentului
venos
- fața viscerală este împărțită de aceste șanțuri în patru lobi: drept, stâng, pătrat
și caudat; lobul caudat are două prelungiri:
• proces caudat-este o lamă de țesut hepatic, care se extinde la dreapta
lobului caudat, unindu-l cu lobul drept hepatic
 • proces papilar-în stânga; este o proeminență care acoperă parțial hilul -
organele cu care vine în raport această față lasă impresiuni; în afara venei cave
inferioare și a vezicii biliare, această față are următoarele raporturi/impresiuni:
✓ lobul stâng- cu esofagul și stomacul
✓ lobul pătrat- cu partea pilorică a stomacului, prima parte a duodenului
✓ lobul drept-cu flexura duodenală superioară și prima parte a duodenului
descendent, cu flexura colică dreaptă, cu rinichiul drept și suprarenala dreaptă

Marginea inferioară (anterioară) -este ascuțită și prezintă în partea dreaptă

incizura cistică (determinată de fundul vezicii biliare) și în partea stângă incizura
ligamentului rotund

Macroscopic, corespunzător aspectului său exterior, ficatul este împărțit în 4

lobi: drept, stâng, caudat și pătrat. Pe fața diafragmatică, inserția ligamentului
falciform este limita dintre lobii drept și stâng; pe fața viscerală, șanțul în formă
de H împarte ficatul în lobii drept, stâng, iar între ei pătrat (inferior) și caudat
(superior).
Clasic, ficatul este împărțit în 2 lobi (drept și stâng), fiecare cu câte 2 segmente
(anterior și posterior, respectiv lateral și medial), împărțite mai departe în câte 2
subsegmente (superior și inferior). Cea mai mică unitate structurală este lobulul
clasic.
Clasificarea Couinaud-sunt descrise 8 segmente funcționale, fiecare cu propriul
pedicul vasculo-biliar. În centrul fiecărui segment se află câte o ramură a venei
porte, o ramură a arterei hepatice și un canal biliar; la periferia fiecărui segment
sunt tributare ale venelor hepatice. Vena hepatică mijlocie separă lobii drept și
stâng (segmentele anterior și medial); vena hepatică dreaptă trece între
segmentele anterior și posterior, iar cea stângă între segmentele lateral și medial.
Segmentele Couinaud trebuie numărate în sens invers acelor de ceas în jurul
hilului hepatic.
-segmentul I-este lobul caudat (partea posterosuperioară a segmentului medial);
are particularitatea că primește sânge din ambele ramuri lobare ale arterei
hepatice și ale venei porte; drenează sângele venos direct în vena cavă
inferioară, iar bila în ambele canalele hepatice (drept și stâng).
-segmentul II- este subsegmentul superior al segmentului lateral
-segmentul III-este subsegmentul inferior al segmentului lateral
-segmentul IV- este cuprinde întreaga parte anterioară a segmentului medial și
lobul pătrat de pe fața viscerală-el poate fi subîmpărțit în segmentele IVa și IVb
-segmentul V- este subsegmentul inferior al segmentului anterior
-segmentul VI-este subsegmentul inferior al segmentului posterior -segmentul
VII- este subsegmentul superior al segmentului posterior
-segmentul VIII-este subsegmentul superior al segmentului anterior

34. Lobulul hepatic. Descriere. Jonctiunea circulatiilor nutritiva

si functionala. Topografia lobulului. Implicatii clinice

Clasic, unitatea structurală și funcțională a ficatului este lobulul hepatic.

Lobulul hepatic clasic are formă hexagonală și este înconjurat de o lamă de
hepatocite, numită placa limitantă. El este format din:
-cordoane de hepatocite- dispuse radiar fața de vena centrolobulară; fiecare
hepatocit are pol biliar (între două hepatocite învecinate) și pol vascular (spre
capilarul sinusoid). Spațiul Disse se găsește între hepatocite și peretele
capilarului, iar la nivelul lui se extind microvilii hepatocitelor (permit absorbția
compușilor plasmatici din capilarul sinusoid). În acest spațiu se găsesc și
celulele Itto, care au multiple roluri:
a).înmagazinează lipide și vitamine liposolubile;
b). secretă factori de creștere celulară;
c). sintetizează componente ale matricei extracelulare-în situații patologice ele
proliferează și sintetizează o cantitate crescută de colagen, fiind implicate în
fibroza hepatică.
-capilare sinusoide –sunt capilare sanguine ce separă cordoanele de hepatocite și
drenează sângele în vena centrolobulară; printre celulele endoteliale se află
celule Kupfer-acestea sunt celule de tipul macrofagelor, care aparțin sistemului
de apărare a ficatului; ele își pot mări volumul, determinând îngustarea
lumenului capilarului sinusoid, deci reducerea fluxului sanguin.
- canalicule biliare intralobulare- sunt delimitate de membranele hepatocitelor
adiacente, dar la periferia lobulului capătă perete propriu, fiind numite
colangiole; acestea se deschid în canaliculele biliare interlobulare
La vârfurile lobulului hepatic spațiile portale (interlobulare) cu așa numitele
triade portale formate din câte un canalicul biliar interlobular, câte o ramură
interlobulară a venei porte și una a arterei hepatice; sângele din vena portă și
artera hepatică ajunge în vena centrolobulară
Lobulul portal este unitatea structurală a parenchimului hepatic ce se extinde
între venele centrolobulare a trei lobuli învecinați, fiind centrat de triada portală.
Acinul hepatic este un concept mai nou și reprezintă o porțiune ovoidală de
parenchim hepatic, care se extinde între venele centrolobulare a doi lobuli clasici
învecinați. Atât acinul, cât și lobulul portal, sunt concepte mai corecte
funcțional, care împart parenchimul în trei zone concentrice: zona 1, situată
central, corespunde periferiei lobulilor clasici și este cel mai bine vascularizată;
zona 3, situată periferic, este în vecinătatea venelor centrolobulare și este cel mai
prost vascularizată, fiind ultima care se regenerează=>fibrozarea porțiunii
centrale a lobulilor, cu compresia venelor centrolobulare și hipertensiune
portală.

35. Artera hepatica proprie si venele hepatice. Vascularizatia

functionala si nutritiva a ficatului. Inervatia ficatului

VASCULARIZAȚIA FICATULUI -este dublă: funcțională și nutritivă;

vascularizația funcțională este asigurată de vena portă (vezi curs)
Vascularizația nutritivă este asigurată de vasele hepatice
1. A. hepatică proprie
–este ramură din a. hepatică comună și urcă anterior de vena portă, la stânga
canalului hepatic comun, formând împreună cu acestea pediculul hepatic
-în apropierea hilului artera se bifurcă în ramurile lobare dreaptă și stângă→
ramuri segmentare→ ramuri subsegmentare→ ramuri interlobulare (din acestea
pleacă ramuri ce vascularizează pereții canaliculelor biliare interlobulare și ai
ramurilor interlobulare ale venei porte, dar și ramuri ce perforează placa
limitantă și se deschid în capilarele sinusoide)
2. Venele hepatice
-au originea în venele centrolobulare, din care se formează venele sublobulare,
care se unesc în colectoare venoase ce dau naștere venelor hepatice; acestea
merg în planurile intersegmentare
✓ vena hepatică dreaptă-este situată în planul dintre segmentele anterior
și posterior, de la care preia sângele venos, vărsându-se în vena cavă
inferioară
✓ vena hepatică stângă-este situată în planul dintre segmentele lateral și
medial, de la care preia sângele; frecvent se unește cu vena hepatică
mijlocie, deschizându-se împreună în vena cavă inferioară
✓ vena hepatică mijlocie-este situată între segmentele anterior și medial
(în planul interlobar)
✓ lobul caudat drenează sângele separat în vena cavă inferioară
3. Limfaticele-se împart în superficiale și profunde
-limfaticele superficiale sunt situate profund de capsula fibroasă; ele drenează
limfa spre:
• gg hepatici
• gg gastrici stângi ( printre foițele omentului mic)
• gg diafragmatici (printre foițele ligg. coronar și falciform)
 -limfaticele profunde însoțesc:
• artera hepatică și drenează limfa spre gg. hepatici
• venele hepatice și drenează limfa în gg din jurul venei cave inferioare

INERVAȚIA
-fibre vegetative din plexul celiac, ce merg periarterial, prin plexul hepatic
anterior și posterior
-fibre hepatice directe ce provin din trunchiul vagal anterior
-la capsula hepatică ajung și fibre senzitive din nervii intercostali și nervii frenic

36. Vena porta – formare, raporturi, distributie. Implicatii clinice

- se formează posterior de colul pancreasului, prin unirea venelor mezenterică

superioară, mezenterică inferioară și splenică (cel mai frecvent se unește vena
mezenterică superioară cu trunchiul venos splenomezenteric). Trunchiul venos
splenomezenteric, împreună cu venele mezenterice superioară și inferioară și cu
vena renală stângă formează patrulaterul venos la nivelul căruia se descoperă
originea arterei mezenterice superioare.
-vena portă are o lungime de aprox. 8 cm și un diametru de aprox. de 1-1,5cm;
traiectul său poate fi împărțit în 4 segmente:
• Parte retropancreatică - vena vine în raport anterior cu pancreasul și
posterior cu vena cavă inferioară (fascia Treitz se interpune între cele două vene)
• Parte retroduodenală – vena vine în raport spre dreapta cu canalul
coledoc, anterior cu prima parte a duodenului, bifurcația arterei hepatice comune
și artera gastroduodenală, iar posterior cu vena cavă inferioară (prin fascia
Treitz)
• Partea din pediculul hepatic – pediculul este situat în marginea liberă a
omentului mic (lig. hepatoduodenal); la nivelul lui vena portă este elementul
posterior, artera hepatică proprie este anterior și la stânga, iar canalul hepatic
comun este anterior și la dreapta; posterior de pediculul hepatic este vena cavă
inferioară (între această venă și pedicul este orificiul Winslow); în apropierea
hilului vena portă se bifurcă în ramură dreaptă și ramură stângă
• Partea intrahepatică- ramificațiile intrahepatice însoțesc pe cele
arteriale: este vorba despre ramuri lobare (dreaptă și stângă) →ramuri
segmentare→ ramuri subsegmentare→ ramuri interlobulare→ ramuri
perpendiculare →venule de intrare ce perforează placa limitantă→ capilarele
sinusoide (acestea drenează sângele în vena centrolobulară)
Tributarele venei porte sunt:
-vena mezenterică superioară – începe în fosa iliacă dreaptă și urcă la dreapta
venei omonime prin rădăcina mezenterului. Colectează sângele de la capul
pancreasului și duoden (vv. pancreaticoduodenale inferioare), de la ansele
intestinale (vv. jejunale și ileale), de la cec, apendice, colon ascendent (prin
venele ileocecală și colică dreaptă), de la colonul transvers (vena colică medie),
dar și de la nivel gastric (vena gastroepiploică dreaptă).
-vena mezenterică inferioară – începe în peretele rectal, ca și vena rectală
superioară și urcă la stânga arterei omonime, primind ca afluenți venele
sigmoidiene și vena colică stângă.
-vena splenică – se formează la nivelul hilului splinei și merge posterior de
pancreas, unde se unește cu vena mezenterică inferioară, formând trunchiul
venos splenomezenteric; colectează sângele de la nivelul stomacului (vene
gastrice scurte și vena gastroepiploică stângă) și de la nivelul corpului și cozii
pancreasului
-venele gastrice stângă și dreaptă – se deschid în partea venei porte dintre foițele
lig hepatoduodenal 2
-vena cistică – se deschide cel mai frecvent în ramura lobară dreaptă a venei
porte. Există de asemenea vene porte accesorii, care drenează sângele feței
anterioare a vezicii biliare și care se varsă în ramurile intrahepatice ale venei
porte.
-vena pancreaticoduodenală posterioară și superioară– de la arcada posterioară a
capului pancreasului (vena pancreaticoduodenală anterioară și superioară
drenează sângele în vena gastroepiploică dreaptă)
Implicații clinice
1. În ciroză hepatică, fluxul sanguin prin ficat este diminuat ca urmare a
fibrozei=> hipertensiune portală și flux sanguin retrograd => splenomegalie și
dilatarea anastomozelor porto-cave.
2. Pentru diminuarea hipertensiunii portale, date fiind raporturile de vecinătate,
se poate realiza șuntul venos între trunchiul venei porte și vena cavă inferioară,
respectiv între vena splenică și vena renală stângă (dar în acest caz după
splenectomie).
3. În insuficiența ventriculară dreaptă se poate ajunge la splenomegalie, axul
vascular fiind: ventricul dr→ atriu drept→ vena cavă inferioară→ vv hepatice→
ficat→ vena portă→ vena splenică→ splină. În această situația, dozele
medicației orale devin insuficiente, pentru că staza în sistemul venos împiedică
ajungerea medicamentelor la organele țintă (ele ajung prin artere).
37. Axul vascular cardio- hepato- spleno- visceral. Descriere,
implicatii clinice.Principiul anastomozelor porto-cave si cavo-
cave. Exemple

Anastomoze între circulația sistemică și vena portă (anastomoze portocave)

Vena portă și tributarele sale sunt lipsite de sistem valvular, ceea ce

permite traiectul retrograd al sângelui și dilatarea rutelor alternative pe care le
găsește fluxul sanguin pentru a ajunge la inimă, adică a anastomozelor porto-
cave.
Anastomozele porto-cave se împart în viscerale (la nivelul părții inferioare
a esofagului și a peretelui rectal/canal anal) și parietale (în regiunea
periombilicală, pe fața posterioară a organelor secundar retroperitoneale sau la
nivelul ficatului). Aceste anastomoze sunt rute colaterale ce permit sângelui
reîntoarcerea la inimă în caz de hipertensiune portală.

Anastomoze esofagiene
La nivelul esofagului abdominal există venele în palisadă, cu traiect longitudinal
prin lamina propria a mucoasei și partea învecinată a submucoasei; inferior, ele
se continuă cu rețeaua venoasă a submucoasei gastrice, care este tributară venei
porte, iar superior cu venele esofagului toracic, tributare sistemului azygos
→vena cavă superioară. Dilatarea venelor în palisadă determină apariția
varicelor esofagiene (este o complicație a cirozei hepatice, iar ruperea acestor
varice poate fi fatală).

Anastomoze rectale
Rectul are un plex venos intern, în submucoasă, și altul extern, situat la
exteriorul tunicii musculare. Sângele din aceste două plexuri este drenat în
sistemul portal (din vena rectală superioară→ vena mezenterică inferioară→
vena portă) și circulația sistemică (prin venele rectale medie și inferioară →
vena iliacă internă și de aici în vena cavă inferioară).
Plexul rectal intern, localizat în submucoasa canalului anal, este numit și plex
hemoroidal. Dilatarea plexului venos submucos în partea situată superior de
linia pectinată determină apariția hemoroizilor interni, care sunt nedureroși-
deoarece mucoasa are un epiteliu columnar simplu, de origine endodermală,
lipsit de receptori dureroși. Dilatarea plexului venos submucos în partea situată
inferior de linia pectinată determină apariția hemoroizilor externi -aceștia pot
proemina prin orificiul anal, dar pot fi situați și perianal (deoarece aici plexul
venos submucos se continuă cu cel extern, perimuscular); acești hemoroizi sunt
dureroși, datorită bogăției de receptori ai mucoasei, ce prezintă un epiteliu
pluristratificat pavimentos, de origine ectodermală.

Anastomoze periombilicale
Rețeaua venoasă periombilicală drenează sângele ascendent, prin venele
epigastrice superioare, spre vena cavă superioară sau descendent, prin venele
epigastrice inferioare, spre vena cavă inferioară. Venele paraombilicale sunt
vene mici ce stabilesc anastomoze între rețeaua venoasă abdominală
periombilicală (tributară sistemului cav) și vena portă; ele merg între foițele
ligamentului falciform, cu ligamentul rotund al ficatului, și se deschid în ramura
lobară stângă a venei porte. În caz de hipertensiune portală venele
paraombilicale se dilată, deoarece sângele trece retrograd, din vena portă în
rețeaua 3 periombilicală, iar de aici în sistemul cav (prin venele epigastrice).
Astfel se produce dilatarea venelor periombilicale și aspectul varicos al peretelui
abdominal cunoscut în clinică sub numele de „cap de meduză‟.
O altă anastomoză porto-cavă este realizată și prin venele porte accesorii
de la nivelul ligamentului coronar, vene care conectează rețeaua venoasă
diafragmatică, tributară sistemului cav, cu ramificațiile intrahepatice ale venei
porte.

Anastomozele retroperitoneale
Venele Retzius (din fasciile de coalescență) conectează venele colice,
tributare sistemului port, cu venele peretelui posterior abdominal, tributare
sistemului cav.
Venele grăsimii perirenale drenează sângele în venele colice sau
tributarele sistemului cav (vena renală și cea suprarenală)

Implicații clinice
1. În ciroză hepatică, fluxul sanguin prin ficat este diminuat ca urmare a
fibrozei=> hipertensiune portală și flux sanguin retrograd => splenomegalie și
dilatarea anastomozelor porto-cave.
2. Pentru diminuarea hipertensiunii portale, date fiind raporturile de vecinătate,
se poate realiza șuntul venos între trunchiul venei porte și vena cavă inferioară,
respectiv între vena splenică și vena renală stângă (dar în acest caz după
splenectomie).
3. În insuficiența ventriculară dreaptă se poate ajunge la splenomegalie, axul
vascular fiind: ventricul dr→ atriu drept→ vena cavă inferioară→ vv hepatice→
ficat→ vena portă→ vena splenică→ splină. În această situația, dozele
medicației orale devin insuficiente, pentru că staza în sistemul venos împiedică
ajungerea medicamentelor la organele țintă (ele ajung prin artere).
38. Vezicula biliara – descriere, limite, situatie, proiectie, puncte
dureroase, raporturi, structura peretelui, vascularizatie
Vezica/vezicula biliară
-este organ intraperitoneal din etajul supramezocolic; este formată din fund, corp
și col
-fundul-este acoperit în totalitate de peritoneu visceral și depășește marginea
inferioară a ficatului, la nivelul căreia determină incizura cistică; vine în raport
cu peretele anterior abdominal și se sprijină pe colonul transvers; se palpează în
punctul cistic= la locul unde marginea laterală a m.drept abdominal întâlnește
rebordul costal drept/la locul unde linia ombilico-axilară dreaptă întâlnește
rebordul costal
-corpul-este situat în fosa cistică de pe fața viscerală a ficatului; fața sa
posterioară/inferioară, este acoperită de peritoneu visceral și vine în raport cu
duodenul; fața anterioară/superioară nu este acoperită de peritoneu visceral, fiind
aderentă la fața viscerală a ficatului-uneori și această față este acoperită de
peritoneul visceral, în acest caz între vezica biliară și ficat formându-se o plică
peritoneală, numită mezocist
-colul-este între foițele lig. hepatoduodenal; între el și corp se formează un unghi
cu deschiderea spre stânga, unghi în care se află gg. limfatic Mascagni

Structura peretelui
-tunică mucoasă-cu numeroase plici ce delimitează între ele spații poligonale;
nu are glande ce secretă mucus; poate prezenta depresiuni tubulare ce străbat
tunica musculară și pot fi locul în care se formează microcalculi
-tunică fibromusculară- slaba eficiență a fibrelor musculare și distensibilitatea
fibrelor elastice permit acumularea unor mari cantități de bilă-este cazul
dischineziei biliare –așa numita „vezică leneșă‟, care este destinsă, se golește
rar, contracția sa fiind însoțită de durere
-tunică externă: seroasă (pe fața posterioară) sau conjunctivă (pe fața
anterioară)

39. Canalul cistic, canalul hepatic comun si canalul coledoc.

Descriere, limite, situatie, proiectie, raporturi, vascularizatie

CĂILE BILIARE-sunt intra- și extrahepatice

CĂILE INTRAHEPATICE -încep prin canaliculele biliare intralobulare, care
nu au perete propriu, fiind delimitate de membranele hepatocitelor; la periferia
lobulului capătă perete și devin colangiole, care se deschid în canaliculele biliare
interlobulare; acestea sunt afluenții de origine ai canalelor hepatice drept și stâng
-canalul hepatic drept se formează din ramurile anterioară, posterioară și dreaptă
a lobului caudat
-canalul hepatic stâng se formează din ramurile laterală, medială și stângă a
lobului caudat
CĂILE EXTRAHEPATICE -sunt împărțite în calea biliară principală (canalul
hepatic comun și canalul coledoc) și calea biliară accesorie (vezica biliară și
canalul cistic)

Canalul cistic
- începe de la colul vezicii biliare și coboară printre foițele lig. hepatoduodenal,
la dreapta canalului hepatic comun, cu care se unește formând canalul coledoc;
față de canalul hepatic comun, canalul cistic poate fi dispus:
-paralel- joncțiunea celor două canale fiind joasă
-în unghi ascuțit-joncțiunea celor două canale este înaltă
-spiralat
Canalul hepatic comun
- are aprox 5 mm calibru și poate fi mai lung sau mai scurt, în funcție de nivelul
joncțiunii cu canalul cistic; se formează la nivelul hilului hepatic, prin unirea
canalelor hepatice drept și stâng; încrucișează anterior ramura dreaptă a arterei
hepatice proprii și coboară între foițele lig. hepatoduodenal, fiind parte a
pediculului hepatic, unde vine în raport post. cu v. portă, iar la stânga cu artera
hepatică proprie
Canalul coledoc
-este segmentul cel mai lung al căii biliare principale și are 3 sau 4 porțiuni, în
funcție de locul de joncțiune al canalelor hepatic comun și cistic
-segment supraduodenal-inconstant; este în pediculul hepatic, anterior de vena
portă și la dreapta a. hepatice proprii
-segment retroduodenal-vine în raport anterior cu D1 , posterior cu v.cavă inf
(prin fascia Treitz), iar la stânga cu v. portă și bifurcația a. hepatice comune
-segment retropancreatic- vine în raport anterior cu capul pancreasului, posterior
cu v.cavă inf (prin fascia Treitz), iar la stânga cu v. portă; în acest segment
coledocul este „luat la braț‟ de a. retroduodenală
-segment intraduodenal-canalul coboară aprox 1,5 cm prin peretele
posteromedial al D2, ridicând o plică longitudinală a mucoasei ce se termină la
papila duodenală mare, determinată de ampula hepatopancreatică
Structura peretelui
-tunică mucoasă, cu glande ce secretă mucus
-tunică fibromusculară, ale cărei fibre circulare se pot condensa formând
sfinctere funcționale la nivelul cărora se pot opri calculii biliari migrați; cel mai
frecvet locul de inclavare este paila duodenală mare
Proiecția canalului coledoc se face în zona pancreatico-coledociană Chauffard,
ce are formă triunghiulară cu vârful la ombilic, laturile de 5-7 cm și este
delimitată de linia mediană(xifoombilicală) și bisectoarea unghiului dintre linia
mediană și orizontala ce trece prin ombilic

Vascularizația căilor biliare extrahepatice

Arterele
-calea biliară accesorie-a. cistică, ramură a a. hepatice proprii, cel mai frecvent
din ramura ei lobară dreaptă; merge sup. de canalul cistic, iar la nivelul colului
se bifurcă în ramură ant și post ce coboară pe fețele corespunzătoare ale vezicii
biliare, anastomozându-se la nivelul fundului vezicii
-calea biliară principală-ramuri din arterele cistică, hepatică proprie,
gastroduodenală, retroduodenală; uneori, pe flancul său drept este arcada
marginală, adică anastomoza unei ramuri a arterei retroduodenale cu o ramură
din a. cistică
Venele
-drenează sângele în vena portă și sunt reprezentate de:
-v. cistică
-plexul venos pericoledocian
-vene porte accesorii-se găsesc între fața viscerală a ficatului și fața aderentă la
ficat a vezicii biliare;
se deschid în ramurile intrahepatice ale venei porte
Limfaticele
-calea accesorie drenează limfa în gg. Mascagni→gg. hepatici
-calea principală drenează limfa în gg. hepatici direct sau după releu în gg.
Pilorici

Inervația
-fibre vegetative ce merg periarterial și provin din plexul celiac; ele iau calea
plexurilor hepatice anterior (pt. calea accesorie) și posterior (pt. calea principală)
Durerea biliară este raportată/referită/percepută sub vârful scapulei drepte, în
umărul drept sau între capetele de origine ale m. SCM drept (în punctul frenic)

40. Raspantia bilio- pancreatico- digestiva. Descriere, situatie,

implicatii clinice.
Ampula hepatopancreatică se formează prin unirea canalului coledoc cu canalul
pancreatic principal Wirsung; este situată în peretele posteromedial al
duodenului descendent și prezintă un sistem sfincterian numit sfincterul Oddi, ce
este alcătuit din 3 condensări de fibre circulare: sfincterul canalului coledoc,
sfincterul canalului Wirsung și sfincterul ampulei hepatopancreatice.
-deschiderea comună a căilor biliară și digestivă explică posibilitatea propagării
unei infecții a căii biliare la pancreas
-un calcul la nivelul canalului coledoc se poate complica cu o pancreatită de
vecinătate
- o tumoră de cap de pancreas sau o pancreatită cronică pot determina compresia
canalului coledoc, cu apariția icterului

41. Splina- Descriere, situatie, raporturi, proiectie, vascularizatie,

inervatie
SPLINA
-este organ intraperitoneal, din etajul inframezocolic, situat profund, în
hipocondrul stâng
-se proiectează sub forma unui ovoid, cu axul lung pe coasta 10 stângă; acest ax
unește un punct situat la aprox.13 cm de procesele spinoase cu locul în care
coasta 10 este intersectată de linia axilară medie; superior și inferior sunt liniile
curbe care unesc aceste două puncte și trec prin coasta 9, respectiv coasta 11

Descriere și raporturi
-i se descriu două fețe (laterală și medială), două margini (superioară și
inferioară) și două extremități (posterioară și anterioară)
Fața laterală/diafragmatică
-este convexă și vine în raport prin intermediul m. diafragma cu recesul
costodiafragmatic stâng, coastele stângi
Fața medială/viscerală
-este împărțită în:
✓ parte anterioară=fața gastrică→ vine în raport cu fața posterioară a stomacului
✓ parte posterioară=fața renală→ vine în raport cu fața anterioară a rinichiului
stâng
✓ parte inferioară=fața colică→ vine în raport cu flexura colică stângă
-între fețele gastrică și renală se află hilul splinei, la care ajung ligamentele
gastrosplenic și renosplenic, între care se delimitează recesul splenic al bursei
omentale; printre foițele ligamentului renosplenic ajung la hil vasele splenice și
coada pancreasului
Marginea superioară-este între fețele diafragmatică și gastrică
Marginea inferioară-este între fețele diafragmatică și renală
Extremitatea posterioară/superioară-este lateral de coloana vertebrală, la aprox.
13 cm de procesele spinoase
Extremitatea anterioară/inferioară- se sprijină pe flexura colică stângă

Vascularizația splinei
1. Artera splenică-este ramură din trunchiul celiac și are traiect sinuos, de-a
lungul marginii superioare a corpului pancreasului, apoi trece anterior de coada
pancreasului și se împarte în două trunchiuri: superior (din care pleacă aa.
gastrice scurte) și inferior (din care pleacă a. gastroepiploică stângă); după
desprinderea aa. gastrice, aceste trunchiuri se împart în aa. segmentare .
2. Vena splenică se formează între foițele lig. renolienal, prin unirea
trunchiurilor venoase ce drenează sângele de la nivelul parenchimului splenic și
merge posterior de coada și corpul pancreasului; se unește cu v. mezenterică
inferioară, formând trunchiul splenomezenteric, ce este afluent de origine al
venei porte.
3. Limfaticele drenează limfa în gg. Pancreaticolienali

Inervația -este asigurată de fibre din plexul celiac (majoritatea simpatice), care
merg periarterial

42. Splina – structura, consideratii functionale,implicatii clinice.

Structura
-splina este împărțită în 4 segmente: polar superior, mezolienal superior,
mezolienal inferior, polar inferior
- la exteriorul splinei se află o capsulă fibroasă, ce conține și câteva fibre
musculare netede; din capsulă pleacă prelungiri, numite trabecule, care însoțesc
vasele trabeculare
-parenchimul splenic este împărțit în pulpă albă (formată din teci limfatice
periarteriale și foliculi limfatici) și pulpă roșie (cu sinusuri venoase)
-din artera splenică se desprind aa. segmentare→ aa trabeculare (care sunt
înconjurate de pulpa albă) →aa centrale (care vascularizează pulpa
albă)→arteriole penicilate, care se împart la joncțiunea pulpă albă-pulpă roșie în
numeroase capilare, ce drenează sângele în sinusurile venoase ale pulpei roșii→
vene trabeculare→ trunchiuri venoase ce formează vena portă
43. Capul pancreasului – raporturi. Implicatii clinice
PANCREASUL
-organ parenchimatos, format din cap, corp și coadă; se proiectează în epigastru,
regiunea ombilicală și hipocondrul stâng
-este organ secundar retroperitoneal, cu excepția cozii, care este intraperitoneală
(între foițele ligamentului renolienal); coada este în etajul supramezocolic, iar
capul și corpul corespund atât etajului supra-, cât și celui inframezocolic
-proiecția se face într-o regiune patrulateră, delimitată:
-sup-de linia ce unește extremitățile anterioare ale coastelor VIII
-inf-de linia orizontală ce trece la 3-4cm superior de ombilic
-la dreapta-de linia verticală ce trece la 3-4 cm paramedian
-la stânga-de linia verticală ce trece la 2 cm medial de linia
medioclaviculară stângă
Capul –este înconjurat de potcoava duodenală, iar inf și la stânga are o
prelungire numită proces uncinat; capul prezintă două fețe: ant și post
-fața anterioară vine în raport cu arcadele vasculare anterioare ale capului
pancreasului și este încrucișată de rădăcina mezocolonului transvers; sup de
mezocolon vine în raport cu partea pilorică și bulbul duodenal, iar inferior de
mezocolon cu ansele intestinale
-fața posterioară vine în raport direct cu arcadele vasculare posterioare ale
capului pancreasului, cu canalul coledoc și cu vena portă; prin intermediul
fasciei Treitz această față vine în raport cu v. cavă inferioară, v. renală dreaptă și
partea terminală a v. renale stângi
-la limita dintre capul și corpul pancreasului este colul pancreasului, posterior de
care se formează vena portă
Implicații clinice
-tumorile capului pancreasului pot determina: hipertensiune portală (prin
compresia v. porte),icter (prin compresia coledocului), edeme ale membrelor
inferioare (prin compresia venei cave inferioare)

44. Corpul si coada pancreasului – raporturi. Implicatii clinice

Corpul
-prezintă 3 fețe (ant, inf și post) și 3 margini: anterioară-pe care se inseră
rădăcina mezocolonului transvers, superioară- în dreptul ei trunchiul celiac se
împarte în ramuri și de-a lungul ei merge sinuos artera splenică/lienală și
inferioară-de-a lungul căreia merge a. pancreatică inferioară
-fața anterioară- corespunde etajului supramezocolic și vine în raport cu fața
post a stomacului prin bursa omentală; astfel se explică cum un ulcer gastric
poate penetra în pancreas
-fața inferioară- corespunde etajului inframezocolic și vine în raport cu ansele
intestinale și flexura duodenojejunală
-fața posterioară-vine în raport direct cu v. lienală, care aici se unește cu v.
mezenterică inferioară, formând confluentul venos ce formează prin unirea cu
vena mezenterică superioară vena portă; prin intermediul fasciei Treitz această
față vine în raport cu aorta și originea a. mezenterice superioare, vena renală
stângă, rinichiul stâng cu suprarenala stângă

Coada
-este însoțită anterior de vasele lienale; este posterior de stomac și anterior de
hilul splinei

45. Vascularizatia si structura microscopica a pancreasului

Structura pancreasului
-parenchimul constă din lobuli, care au o componentă exocrină și una endocrină
-componenta exocrină este reprezentată de acini, a căror secreție este drenată
printr-o serie de canalicule în ducte ce se varsă în canalele pancreatice principal
Wirsung (situat pe toată lungimea pancreasului; se deschide împreună cu canalul
coledoc la nivelul papilei duodenale mari) și accesor Santorini (prezent la capul
pancreasului)
-componenta endocrină este reprezentată de insulele Langerhans, situate printre
acini, mai ales la coada pancreasului; insulele sunt formate din celule secretoare
de insulină (celule β), glucagon(celule α), gastrină, somatostatină, polipeptid
pancreatic etc.
-la exterior nu există o capsulă, ci o masă de țesut conjunctiv lax; de aceea
parenchimul prezintă numeroase fibre senzitive, explicând violența durerii
pancreatice

Vascularizația pancreasului
Arterele
Capul pancreasului este vascularizat împreună cu duodenul de arcadele arteriale
ale capului pancreasului; din concavitatea lor pleacă ramuri pancreatice, iar din
convexitate ramuri duodenale:
-arcada anterioară este formată prin anastomozarea a. pancreatico-duodenale
superioare (din a. gastroduodenală) cu a. pancreatico-duodenală inferioară și
anterioară (din a. mezenterică superioară)
-arcada posterioară este formată prin anastomozarea a. retroduodenale (din a.
gastroduodenală) cu a. pancreatico-duodenală inferioară și posterioară (din a.
mezenterică superioară)
Corpul și coada pancreasului sunt vascularizate de ramuri mai mari sau foarte
mici din artera lienală. Cele mari sunt:
-a pancreatică dorsală-merge posterior de corpul pancreasului, unde se împarte
în 2 ramuri drepte (una pt procesul uncinat, alta care se termină în arcada
anterioară a capului pancreasului) și o ramură stângă, ce merge de-a lungul
marginii inferioare a corpului pancreasului, fiind numită a. pancreatică
inferioară-ea se anastomozează cu artera cozii pancreasului
-a. pancreatică mare-merge posterior de corpul pancreasului și se împarte în 3
ramuri: dreaptă, mijlocie, stângă, ce se anastomozează cu a. pancreatică
inferioară
-a. cozii pancreasului-se desprinde din partea terminală a arterei lienale și are
traiect recurent, anastomozându-se cu a. pancreatică inferioară

Venele
-sângele venos al capului pancreasului este colectat de venele pancreatico-
duodenale-cele inferioare (anterioară și posterioară) se varsă în v. mezenterică
superioară, cele superioare se varsă în v. gastroepiploică dreaptă (cea anterioară)
sau în vena portă (cea posterioară)
-sângele venos al corpului și cozii este colectat de vena lienală

Limfaticele
-cele ale capului ajung la gg. pilorici sau mezenterici superiori
-cele ale corpului și cozii ajung în gg. pancreatico-lienali

Inervația
-este asigurată de fibre vegetative ce merg periarterial și provin din plexul
celiac-merg în jurul ramurilor trunchiului celiac sau al ramurilor arterei
mezenterice superioare

46. Trunchiul celiac si ramurile sale– descriere, raporturi, plici

peritoneale

TRUNCHIUL CELIAC
-se desprinde de pe fața anterioară a aortei abdominale, imediat sub hiatusul
aortic al mușchiului diafragma, adică în dreptul vertebrei T12; merge
retroperitoneal, aprox. 1 cm, venind în raport lateral cu ganglionii celiaci, iar
anterior cu vestibulul bursei omentale; la marginea superioară a pancreasului se
împarte în cele 3 ramuri.
1. A. gastrică stângă -urcă retroperitoneal, spre joncțiunea esogastrică,
ridicând plica gastropancreatică superioară; la nivelul joncțiunii realizează o
curbă cu concavitatea inferior, curbă din care pleacă ramurile esofagiene fie
separat, fie printr-un trunchi comun cardioesofagian; ajunsă intraperitoneal,
coboară pe curbura mică a stomacului unde se bifurcă în ramură anterioară și
posterioară- cel mai frecvent, ramura post se anastomozează cu artera gastrică
dreaptă, formând arcul arterial al micii curburi
2. A. splenică-merge sinuos, spre stânga, de-a lungul marginii superioare
a corpului pancreasului, iar la nivelul cozii trece anterior de pancreas, unde, între
foițele lig. renolienal, se termină de obicei prin 2 trunchiuri: superior și inferior.
Dă ramuri segmentare pentru splină , ramuri pentru stomac (aa. gastrice scurte și
a. gastroepiploică stângă) și ramuri pentru corpul și coada pancreasului (ramuri
colaterale mici, a. pancreatică dorsală, a. pancreatică mare, a. cozii pancreasului)
3. A. hepatică comună-merge aprox. transversal spre dreapta, deasupra
pancreasului, în traiectul său retroperitoneal ridicând plica gastropancreatică
inferioară. După aprox. 2-3 cm se bifurcă în a. hepatică proprie și a.
gastroduodenală; locul de bifurcație este posterior de duodenul superior, anterior
de vena portă și la stânga canalului coledoc.
-a. hepatică proprie -urcă spre hilul hepatic, prin marginea liberă a omentului
mic (printre foițele lig. gastroduodenal), fiind parte a pediculului hepatic; vine în
raport posterior cu vena portă, iar la dreapta cu canalul hepatic comun+/-
coledoc; dă :
• artera gastrică dreaptă (ce se îndreaptă printre foițele omentului mic spre
curbura mică a stomacului), iar în apropierea hilului se bifurcă în ramură dreaptă
și stângă, bifurcația fiind caudal de formarea canalului hepatic comun și cranial
de bifurcația venei porte;
• artera cistică -se desprinde din ramura lobară dreaptă
-artera gastroduodenală -coboară posterior de D1, marcând limita dintre bulbul
duodenal și partea retroperitoneală a duodenului superior, iar la marginea
inferioară a lui D1 se termină prin două ramuri: a. gastroepiploică dreaptă
(merge printre foițele lig. gastrocolic și ia parte la formarea arcului arterial al
marii curburi) și a. pancreaticoduodenală superioară și anterioară (ia parte la
formarea arcadei arteriale anterioare a capului pancreasului); dă o ramură
colaterală, numită a. retroduodenală (sau artera pancreaticoduodenală superioară
și posterioară), ce ia parte la formarea arcadei arteriale posterioare a capului
pancreasului
47. Artera mezenterica superioara – origine, traiect, raporturi,
ramuri
ARTERA MEZENTERICĂ SUPERIOARĂ
-se desprinde de pe fața anterioară a aortei abdominale, la nivel L1; în traiectul
său este însoțită la dreapta de vena mezenterică superioară. După traiect i se
descriu 3 părți:
a) parte retropancreatică- vine în raport anterior cu capul pancreasului, posterior
cu aorta abdominală; între aortă și artera mezenterică superioară trece vena
renală stângă-această venă împreună cu vena mezenterică inferioară, trunchiul
venos splenomezenteric și vena mezenterică superioară delimitează patrulaterul
venos în centrul căruia se observă originea a. mezenterice superioare
b) parte preduodenală-trece anterior de D3, la acest nivel artera intrând în
rădăcina mezenterului; între artera mezenterică superioară și aortă se delimitează
pensa aorticomezenterică, la nivelul căreia se află vena renală stângă, D3 și
procesul uncinat; în situații patologice, datorită retenției lichidiene în ansele
intestinale, această pensă se poate închide, determinând ocluzia duodenală
c). parte intramezenterică-are traiect descendent spre dreapta, prin rădăcina
mezenterului, până la unghiul ileocolic
Ramurile:
-ramurile drepte: cele 2 aa. pancreaticoduodenale inferioare-anterioară și
posterioară (pornesc separat sau printr-un trunchi comun), artera colică medie
(traiect ascendent spre mezocolonul transvers), artera colică dreaptă (merge spre
colonul ascendent), artera ileocolică dreaptă (merge prin rădăcina mezenterului
spre unghiul ileocolic)
-ramuri stângi: aa. jejunale și ileale (în mezenter); ultima parte a arterei
mezenterice superioare este ultima arteră ileală.
48. Artera mezenterica inferioara – origine, traiect, raporturi,
ramuri
Din a. mezenterică inferioară se desprind:
-a. colică stângă-are traiect ascendent spre flexura colică stângă, ridicând plica
paraduodenală; se încrucișează cu v. mezenterică inferioară, formând arcul
vascular Treitz; se termină prin două ramuri: ascendentă (se anastomozează între
foițele mezocolonului transvers cu ramura stângă a colicei medii, formând
arcada Riolan-Haller=anastomoză între aa. mezenterică superioară și inferioară)
și descendentă (se anastomozează cu ramura ascendentă a primei sigmoidiene)
-3 aa. sigmoidiene (sup, mijlocie, inf)-pleacă separat sau printr-un trunchi
comun, merg printre foițele mezocolonului sigmoid; fiecare aa se bifurcă în
ramură ascendentă și descendentă, ce se anastomozează unele cu altele; ramura
descendentă a ultimei sigmoidiene se anastomozează cu o arteră
rectosigmoidiană, ce pleacă din a. rectală superioară(aceasta este ultima parte a
a.mezenterice inferioare)
A. mezenterică inf. este ultima ramură viscerală a aortei abdominale,
desprinzându-se de pe fața anterioară a aortei, la 3-4cm superior de bifurcația în
aa. iliace comune; are traiect retroperitoneal, descendent, la început ant. de aortă
și apoi ușor la stânga ei. Ramurile sale sunt a. colică stângă, cele 3 aa.
sigmoidiene și a. rectală superioară, care este partea terminală.