Platon şi dialogul Criton

Platon ( 427 î.Hr. - 347 î.Hr.) a fost un filosof al Greciei Antice , discipolul lui Socrate şi
învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filosofice ale culturii
occidentale. Platon s-a născut într-o familie nobilă şi bogată, a studiat pictura, a compus tragedii
şi a scris poezii în care imaginaţia şi sensibilitatea autorului abundă şi pe care le vom regăsi şi în
proza dialogurilor sale Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice
şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.
Academia platonică a fost o şcoală filozofică idealistă, întemeiată de Platon . Se admite ca încă
din timpul său Academia ar fi devenit o şcoală şi că Platon ar fi predat într-însa filosofia.

Opera lui Platon

Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori (dintre care
doar una, a şaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele
filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea
personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul
stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios şi Omul politic pot fi grupate şi sunt
clar distinse de Parmenides, Phaidros, Republica şi Theaitetos. Studiile recente demonstrează
imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradiţional sunt grupate după
criterii tematice şi încearcă să urmărească o evoluţie a gândirii lui Platon. Cronologia
dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.

Dialoguri de tinereţe

Aceste dialoguri sunt unite prin prezenţa lui Socrate şi reprezintă cea mai veridică sursă despre
personalitatea şi filosofia sa, de aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl
prezintă pe Socrate discutând un subiect de natură etică (prietenia, pietatea) cu un prieten sau cu
cineva pe care îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui şir de întrebări interlocutorii săi
înţeleg că ale lor cunoştinţe sunt superficiale şi nu sunt adevărate.

Dialoguri de tranziţie

În unele din dialogurile din tinereţe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la
întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuţiile ţinute de Socrate
intervine şi Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este
înţelepciune, şi că nimeni nu face răul cu bunăvoinţă. Aceste idei probabil aparţineau lui Socrate,
dar sunt preluate de Platon şi ulterior elaborate. Specifice acestui grup de dialoguri sunt ideile
platonice despre imortalitatea sufletului, justiţie, şi cunoştinţe. Pentru prima dată, Platon exprimă
idea că cunoştinţele vin din înţelegerea formelor (sau esenţelor) neschimbătoare ale lucrurilor,
astfel elaborând binecunoscuta „teorie a forme
Dialogurile maturitati

Dialoguri de bătrâneţe

Platon n-a creat un sistem filosofic riguros ordonat. Pornind de la metoda maieutică a maestrului
său a ajuns la o formă filosofică nouă de comunicare: dialogul. Spre a-şi expune propriile sale
concepţii - pe care Platon le atribuie de obicei lui Socrate, personaj principal în toate dialogurile
(cu excepţia Legilor ) - filosoful se confruntă de obicei cu interlocutori care reprezintă ideea
comună, punctul de vedere obişnuit, discutabil, asupra unei probleme. Pentru a explica într-un
mod cât mai adecvat datele problemei şi pentru a-i sugera interlocutorului soluţiile, Platon se
serveşte, într-un fel cu totul original, de mituri - care n-au nimic în comun cu miturile tradiţionale
religioase, în realitate fiind nişte alegorii poetice. Primul filosof care a respins speculatiile
sofistilor, a fost Socrate (469-399 î.e.n.) a fost maestrul lui Platon şi a plătit cu viaţa învăţătura sa
nonconformistă. După ce a fost acuzat de impietate şi de coruperea tineretului prin învăţătura sa
a fost condamnat la moarte şi silit să se sinucidă.

DIALOGUL CRITON

Dialogul Criton al lui Platon, prezintă ultimele clipe din viaţa marelui filosof Socrate care,
condamnat la moarte prin otrăvire în baza unui motiv care în mod evident îl nedreptăţea, nu
cedează insistenţelor prietenilor săi de a evada, ci se hotărăşte să se supună sentinţei, în ciuda
injustitiei realizate. Argumentându-şi alegerea, el imaginează un dialog în care, legea
personificată, îl convinge de justeţea datoriei de a o respecta, datorie ce-şi are baza într-o
convenţie, dar într-un sens diferit de al sofiştilor. Adresându-se lui Socrate, legea personificată îi
atrage atenţia că ea considera pe cineva care a acceptat sa ramână sub incidenţa ei, ca fiind
dispus să fie obligat de normele dispuse de ea; în acelaşi timp, nerespectarea legii este privită ca
o rupere a înţelegerii de a se supune, ceea ce ar conduce la distrugerea dreptului şi statului.
Aceste argumente dau o forta deosebita elementului convenţiei şi contractului, ca fiind stânca pe
care atât dreptul cât şi statul sunt clădite. Dialogul Criton este un dialog etic ce aparţine
dialogurilor socratice, de tinereţe ale lui Platon şi că aparţine unei serii de 3 dialoguri dedicate
episodului condamnării şi morţii lui Socrate. Este o a treia piesă a unei trilogii dramatico-
filosofice , dar şi un dialog al ispitei în care o altă viaţă pare să se deschidă, numai dacă eroul şi-
ar uita misiunea în care crezuse până atunci cu toată fiinţa lui. Să devină propria negaţie.
Acţiunea se deschide într-o atmosferă apăsătoare – Socrate, se află la 2 zile de execuţia sa
capitală. Prietenul său cel mai vechi, Criton, a reuşit să intre în celula sa şi îi aşteaptă trezirea
încă de dinaintea zorilor pentru a-i face o propunere de evadare. Dialogul Criton, este un fel de
şah lingvistic , care cuprinde o argumentare şi o respingere a evadării, are de fapt ca ţintă datoria
– după cum apare şi în subtitlul său – respectiv dacă trebuie să respectăm deciziile Cetăţii noastre
ori să le ignorăm prin fugă sau sfidare. Aici Socrate se află într-o dilemă existenţială: fie fuge din
Atena, abandonându-şi toate rosturile şi mai ales propria identitate socială, fie îndură pedeapsa
silnică a concetăţenilor săi induşi în eroare. E adevărat, i se oferă o portiţă de fugă, dar care –
într-o privire largă, în care sunt cuprinse ciclurile vieţii şi ale morţii – se dovedeşte iluzorie şi
sigur ruşinoasă. Ce dezamăgire ar fi fost dacă înţeleptul Greciei antice, Socrate ar fi evadat ca un
oarecare răufăcător! Cum spuneam, când se trezeşte soţul guralivei Xantippa are plăcerea de a-l
vedea la căpătâi pe Criton, un prieten vechi. Acesta îl compătimeşte încă de la primele replici şi
se miră de seninătatea lui Socrate în faţa morţii. Filosoful îi răspunde că refuză atitudinea altor
persoane de vârsta sa de a fi neîmpăcaţi în faţa urgiei şi a sorţii. Compătimirea bruscă a lui Criton
era datorată panicii: corabia plecată la Delos pentru ritualurile anuale şi care pricinuise
întârzierea execuţiei lui Socrate, era pe cale să revină în Atena şi bătrânul înţelept urma să moară
a doua zi după venirea ei. Socrate îşi linişteşte amicul spunându-i că termenul se mai amână cu
câteva ore deoarece a avut un vis cu o femeie frumoasă care-i proorocise că în trei zile va fi “în
ţara mănoasă, în Ftia”.

Oferta critoniană

Criton nu se resemnează cu acest sentiment, ci vrea să lupte pentru salvarea filosofului Socrate.
De aceea, Criton se va ajuta de un set de argumente aparţinând unor zone distincte: zone sociale
- teama de judecata celor mulţi. Socrate îi răspunde că doar oamenii cu judecată sunt singurii
vrednici de luat în seamă. Criton afirmă însă că mulţimea poate face răul cel mai mare. Socrate
din nou revine cu ideea că mulţimea nu poate face nici răul, nici binele cel mai mare, ci
acţionează la întâmplare. zone politice - Criton dovedeşte cunoaşterea profundă a mijloacelor de
corupţie , afirmă că nu cer prea mult nici temnicerii, nici sicofanţii, procurorii publici ai acelei
Atene. - Afirmă că are o mulţime de susţinători şi îi numeşte pe Cebes sau pe Simmias Tebanul
care vor să-l ocrotească în exil. - Îi reproşează lui Socrate că pare să se comporte pe placul
duşmanilor săi, adică să-şi dorească singur nimicirea. zone sentimentale - teama de suferinţa
prietenilor care vor mai degrabă să înfrunte primejdia fugii decât să pară laşi şi nemernici. -
teama de abandon a celor trei copii ai săi: Lamprocles, Sophroniscos şi Menexenos, încă mici la
moartea lui Socrate: “Una din două: ori să n-ai copii, ori dacă-i ai, să pătimeşti alături de ei,
crescându-i şi educându-i” spune Criton căruia i se pare că filosoful a abandonat virtutea şi care
îndeamnă la acţiune pentru noaptea următoare, singura când se mai puteau face ceva evadări.

Logica unui refuz

De aceea Socrate, după ce îi atrage atenţia lui Criton că ar fi putut să nu se ducă la proces, că
judecata ar fi putut să nu aibă acel curs sau un deznodământ tragic, îi cere permisiunea de a-i
cerceta reproşurile şi astfel de a-şi construi argumentaţia pentru datorie. Părerea mulţimii nu
poate anula caracterul de adevăr al unor propoziţii şi nici nu există împrejurări în care acestea se
dovedesc adevărate, iar în altele false. Nu toate părerile sunt valoroase, ci doar cele folositoare
date de oamenii cu cap. De pildă un astfel de om se dovedeşte antrenorul pentru gimnast care-l
învaţă cum să se comporte în arenă, cum să se antreneze, să mănânce ori să bea pentru a atinge o
performanţă cât mai ridicată. Dacă sfatul antrenorului este nesocotit, atunci trupul şi
performanţele sportivului vor avea de suferit. De aceea, Socrate îndeamnă să ascultăm de un
singur om dacă acesta este priceput în drept şi adevăr, iar neascultarea va duce la pângărirea
părţii bune a sufletului. Din câteva replici ajunge cu Criton la concluzia că zona prin care
stabilim dreptatea şi nedreptatea este mai importantă decât trupul . Apoi filosoful (Socrate) face
distincţia între două tipuri de vieţuire : pe de-o parte a trăi frumos şi drept conform binelui ,
respectiv a preţui mai mult decât orice zona raţiunii, pe de alta a trăi pur şi simplu, preţuind astfel
zona corpului şi lăsându-se condus de instincte şi întâmplare. Mai mult, afirmă că mulţimea care
a adoptat al doilea tip de viaţă condamnă şi regretă cu mare uşurinţă şi gândeşte numai prin
argumente de genul: banii, reputaţia, creşterea copiilor. În ceea ce priveşte decizia de a fugi,
filosoful vrea să vadă dacă această acţiune poate avea loc fără îngăduinţa Cetăţii. Constată că ar
comite o nedreptate prin mituirea unor oameni. Afirmă clar că nu trebuie să facem nedreptatea în
nicio împrejurare, altfel toate vechile noastre convingeri, discuţiile ştiinţifice ori morale se
dovedesc nişte simple jocuri de copii. Repetă argumentul că propoziţiile cercetate în discuţiile
anterioare sunt adevărate indiferent de părerea mulţimii. Afirmă apoi că orice nedreptate aduce
ceva rău şi înjositor. Nedreptăţii nu trebuie să i se răspundă cu nedreptate, iar răului cu rău,
deoarece nu ar fi un lucru drept (iată aici o posibilă întâlnire a atenianului cu creştinismul care
cere în mod scandalos să-ţi iubeşti duşmanul ca pe tine însuţi). Este conştient că sunt puţini
oameni care gândesc ca filosoful nostru şi de aici rezultă două tabere care se dispreţuiesc, una
uriaşă care se răzbună când suferă o acţiune rea, alta minoră care caută să facă binele chiar şi în
împrejurări potrivnice. Aceste argumente contra nedreptăţii au rolul de a arăta că şi evadarea ar fi
tot o astfel de acţiune rea. În acest moment, aflăm din notele postdialogale, Socrate se va folosi
de un procedeul juridic din Antichitate, apelul la Spiritul Legilor şi al Cetăţii care i-ar cere
socoteală de ce le duce la pieire? Putem afirma în acest sens următoarele: “Prosopopeea Legilor,
un dialog inclus în dialog, introduce un aer de solemnitate gravă”. Aflăm astfel că o cetate nu
poate exista dacă legile şi sentinţele nu au efect . Cetăţeanul trebuie să-şi respecte cetatea, chiar
dacă aceasta ia uneori hotărâri nedrepte. Cele mai multe legi ale cetăţii sunt pozitive – prin legi
se confirmă dreptul la viaţă, la educaţie, la căsătorie, la viitor, la bine sau la libera circulaţie.
Ajunge apoi să afirme că, deşi în calitate de cetăţeni avem aceleaşi drepturi ca toţi ceilalţi, totuşi
există persoane în faţa cărora anumite drepturi ne lipsesc – anume părinţii ori stăpânii noştri faţă
de care nu avem voie să răspundem la ocară sau la loviri. Dar cum ţara este mai presus de
propriul neam, se întreabă Socrate retoric, de ce am avea atunci dreptul să lovim în propria
noastră ţară ? Iată pentru ce trebuie să facem binele după cum ne porunceşte ţara, fie că este
război, fie că este o judecată publică. Folosirea violenţei ori a blasfemiei faţă de părinţi ori faţă
de ţară este o nelegiuire evidentă. De altfel, avem oricând dreptul de a ne alege o altă Cetate,
ţară, dar odată cu alegerea trebuie să-i respectăm legile. Cine nu le respectă, este de trei ori
vinovat, zice Socrate faţă de dreptul la viaţă, dreptul la educaţie şi dreptul la propria alegere. De
altfel, legile singure oferă dreptul de a-ţi construi apărarea contra acuzaţiilor primului venit. Pe
de altă parte, Socrate este persoana cea mai legată de hotărârile Atenei, deoarece nu a plecat
aproape niciodată din Cetate cu excepţia perioadei sale militare. Cunoştea foarte bine procedeele
juridice ale vremii şi ar fi putut obţine exilul – să ne aducem aminte de pledoaria lui Socrate din
a doua parte a procesului său (din dialogul Apărarea lui Socrate) când, în loc să ceară clemenţa
tribunalului, somează să fie cinstit după proces ca fiinţa cea mai importantă din Grecia.
Atitudinea lui ascundea de fapt ideea că preferă moartea, oricărei forme de exil. La această suită
de argumente, adăugă şi faptul că nerespectarea propriului cuvânt dovedeşte o atitudine de sclav
nemernic. Socrate în calitate de cetăţean crede că, în nu mai puţin de 70 de ani, a făcut un
legământ faţă de Atena fără să fie silit, fără înşelăciune, fără grabă. Şi exclamă cu un ton care şi-a
păstrat severitatea până azi: “Poate să-ţi fie pe plac o cetate, dar nu şi legile ei?”

”Şi ce ar fi fost dacă”

Socrate vorbeşte în final de consecinţele posibilei sale fugi : prietenii săi ar putea fi la rândul lor
exilaţi sau să-şi piardă averile. El ar fi considerat un stricător de legi, iar judecătorii săi atenieni
ar fi fost convinşi că au dat o sentinţă justă. Mai mult, în alte cetăţi nu va mai putea pleda pentru
virtute cât timp el însuşi a stricat legea. Ar îndreptăţi deci acuzaţiile sale de la proces cum că ar fi
corupătorul moral al tinerilor ori ai celor cu judecată slabă. Dacă ar fugi, ar auzi numeroase
vorbe umilitoare, tinerii i-ar reproşa că filosoful a dovedit lăcomie de viaţă la vârsta lui sau o să
fie pus să stea pe la ospeţe, de parcă menirea lui în viaţă ar fi să stea la masă. Cât despre copiii
săi, aceştia ar ajunge să se transforme în străini, fiinţe care nu mai au nici o preţuire pentru ţara
părintelui lor. De aceea Socrate preferă să moară în urma condamnării, deoarece se va dovedi că
vina morţii sale nu o poartă Legile, ci oamenii cu interpretarea lor greşită. Mânia Legilor se va
îndrepta nu asupra sa, ci asupra judecătorilor săi nedrepţi. În faţa acestei pledoarii, Criton se
declară învins şi convins. Renunţă la salvarea prietenului său. Iată în final raţionamentul lui
Socrate descris de Platon în dialogul Criton pe scurt: Nu contează părerea mulţimii, ci a omului
cu cap. Mai valoroasă este raţiunea decât trupul. A trăi conform raţiunii înseamnă a respinge
nedreptatea, respectiv mita, evadarea, răzbunarea. De aici rezultă două tabere în funcţie de
reacţia la nedreptate. Forma superioară de vieţuire este ţara organizată conform raţiunii în seturi
de legi cele mai multe pozitive. Există cetăţeni care au mai multe drepturi decât noi – părinţii ori
stăpânii noştri. Mai presus de familie este însă ţara pentru care trebuie câteodată să ne dăm viaţa.
Avem dreptul alegerii unei alte cetăţi, dar Socrate se simte legat de Atena pe care n-a părăsit-o
niciodată. Căutătorul înţelepciunii cum ar fi putut abandona cetatea cu numele zeiţei
înţelepciunii! Consecinţele evadării: o atitudine de sclav viclean, târârea în nenorocire a
prietenilor, discrepanţa între cuvânt şi faptă, catalogarea sa ca un stricător de legi şi prin urmare
nu ar mai putea propovădui morala, în sfârşit transformarea copiilor săi în străini, fiinţe
indiferente la destinul Atenei.