Anca Focşeneanu

CIVILIZAŢIE JAPONEZĂ
- de la origini până în epoca
clasică
 Anca Focșeneanu

Civilizaţie japoneză
- de la origini până în epoca clasică
 Editura EIKON
Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacţia: tel 0364 117252; 0728 084801; 0728
084802
e-mail: edituraeikon@yahoo.com
Difuzare; tel / fax 0364 117246; 0728 084803
e-mail: eikondifuzare@yahoo.com
web: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional

al Cercetării Ştiinţifice din România (CNCS)

Descrierea C1P este disponibilă la Biblioteca

Naţională a României

ISBN: 978-606-711-092-0

Imagine copertă: Utagawa Kuniyoshi - View of mount

Fuji Editori: Valentin Ajder
Vasile George Dâncu
Anca Focșeneanu

Civilizaţie
japoneză

2014
INTRODUCERE

Această lucrare prezintă civilizaţia japoneză de la origini

până la începutul perioadei medievale, oferind repere
esenţiale pentru înţelegerea contextului istoric şi intelectual
în care s-a format cultura japoneză clasică.
Foarte rafinată şi variată, cultura japoneză clasică a
devenit parte a culturii universale, mai ales prin operele
literare în proză, dintre care Genji monogatari (Povestea lui
Genji), scrisă de Murasaki Shikibu, este considerată primul
roman din lume.
Un motiv în plus pentru care tema este relevantă este
faptul că multe din elementele culturii clasice se regăsesc în
Japonia contemporană. Arta japoneză se ghidează încă după
principiile estetice clasice, literatura japoneză exploatează
din plin miturile şi legendele vechi, sărbătorile cele mai
importante din prezent provin din sărbătorile Curţii, iar
cultura populară japoneză apelează deseori la arsenalul de
creaturi supranaturale din vechile credinţe. În aceste condiţii,
lucrarea de faţă contribuie şi la înţelegerea Japoniei
contemporane.
De-a lungul lucrării urmărim procesul de formare a
culturii japoneze clasice, proces care începe cu apariţia
primelor artefacte şi a primelor credinţe în epoca preistorică,
continuă cu întemeierea statului japonez timpuriu şi
consolidarea acestuia prin adoptarea modelelor continentale
de guvernare şi organizare şi se termină odată cu
sedimentarea acestor modele şi cristalizarea specificului
naţional.
6

În procesul formării culturii clasice există o serie de

concepte-cheie. Este vorba în primul rând de cadrul
geografic specific în care apare această cultură şi de
credinţele şi sistemele de gândire care s-au format în
arhipelag (de exemplu şintoismul) sau au fost aduse de pe
continent (confucianismul, budismul etc.) şi apoi s-au
constituit în fondul cultural tradiţional. În prima parte a
lucrării am dedicat un spaţiu separat şi relativ extins
prezentării acestor aspecte absolut necesare pentru
înţelegerea expunerii din capitolele ulterioare.

Primul capitol, intitulat Japonia contemporană. Date

generale, are ca scop principal o trecere în revistă a
principalelor caracteristici ale Japoniei, acordându-se o
atenţie specială caracteristicilor geografice care au jucat un
rol important în formarea mentalităţii poporului japonez. Un
aspect frecvent menţionat de cercetători în legătură cu
identitatea japoneză este statutul de naţiune insulară al
Japoniei, iar izolarea geografică a fost uneori dublată de o
izolare culturală autoimpusă, contribuind la constituirea unei
anumite imagini despre „sine” şi despre „celălalt”. Relieful
Japoniei, dominat de munţi impunători, este de asemenea
pus în legătură cu primele credinţe. Faimosul munte Fuji, a
cărui imagine se găseşte astăzi pe ilustrate, pe tricouri, în
filme, a fost venerat în vechime ca zeu şi este legat de toate
manifestările artistice din Japonia. Pe vârfurile munţilor cu
forme atipice sau ascunse în păduri milenare, se găsesc şi
cele mai faimoase sanctuare ale credinţei şintoiste. Clima şi
numeroasele cataclisme (taifunuri, tsunami-uri şi cutremure)
care se produc frecvent în Japonia au conturat o anumită
atitudine de împăcare a japonezilor cu dezlănţuirile naturii cu
care nu au avut niciodată relaţia de antagonism pe care o au
occidentalii. Ciclul anotimpurilor a prilejuit încă din vechime
apariţia unei bogate serii de sărbători de-a lungul întregului
an.
În al doilea capitol, intitulat Fondul cultural tradiţional,
prezentăm noţiunile şi ideile de bază ale miturilor şi
 7

Suprapunerea acestor credinţe cu origini diferite face ca

fundalul mitic şi religios al Japoniei să fie foarte complex şi
dificil de interpretat. Pentru a facilita înţelegerea acestui
fundal, am prezentat cosmologiile implicate de aceste
sisteme, categoriile de zeităţi, doctrinele, ritualurile şi
sărbătorile, precum şi arhitectura şi arta specifice lor.
Pentru Shinto am insistat în special asupra conceptului
de kami (zeu), care ridică mari probleme de definire, şi a
miturilor care fac din zeiţa supremă Amaterasu (zeiţa
soarelui) strămoşul familiei imperiale japoneze.
În ceea ce priveşte daoismul şi confucianismul, am ales
acele aspecte care au exercitat un impact direct asupra
societăţii japoneze, precum calendarul lunar sau gândirea
confucianistă despre guvernare.
În ceea ce priveşte budismul, ne-am oprit în mod special
asupra ramurii Mahayana, cea care s-a răspândit în Asia de
est. Am acordat, de asemenea, o atenţie specială
iconografiei budiste, pentru că, odată cu introducerea
budismului, în Japonia îşi face apariţia arta sacră şi implicit
reprezentările antropomorfe ale zeilor, aspect care lipseşte
cu desăvârşire în cazul religiei indigene.
După aceste prime două capitole referitoare la contextul
mai larg al culturii japoneze, urmează 6 capitole, destinate
celor 6 perioade din cronologia istoriei Japoniei care se
încadrează în epoca veche şi cea clasică. Cele şase capitole
au o structură asemănătoare, conţinând aspecte legate de
contextul istoric şi social, evoluţia credinţelor, inovaţiile din
artă şi literatură etc.
Japonia începe să fie locuită din paleolitic când
„arhipelagul” japonez era încă unit cu continentul asiatic în
două puncte (nord şi sud), iar Marea Japoniei era un lac
interior. Se presupune că primii oameni au ajuns în arhipelag
trecând pe aceste limbi de pământ, în căutarea de vânat. Nu
neam oprit decât în trecere asupra acestei perioade despre
care nu dispunem decât de informaţii sumare.
Prezentarea noastră începe, de fapt, cu momentul în
care, după ultima glaciaţiune, arhipelagul japonez s-a
8

în colibe semi-îngropate şi îşi îngroapă morţii în „movilele cu

resturi menajere” (constituite în principal de scoici) din jurul
caselor. Aceste movile, numite kaizuka (lit. „grămezi de
scoici”), sunt sursa cea mai preţioasă de informaţii pentru
că, pe lângă rămăşiţele umane, aici s-au conservat vase şi
unelte care ne permit să reconstituim viaţa de atunci.
Descoperite pentru prima dată de cercetătorul american E.
Morse, acestea au constituit un pas capital în fondarea
arheologiei japoneze.
Dintre artefactele conservate se remarcă o serie de vase
bogat ornamentate, dar fără uz practic, şi figurine
reprezentând corpul feminin care indică apariţia unor
credinţe în care fertilitatea şi magia ocupau un loc principal.
Următoarea perioadă, Yayoi (300 î.Hr. - 300 d. Hr.),
reprezintă un salt cultural important şi poate fi echivalată cu
epoca fierului. Acum se introduce de pe continentul asiatic
agricultura (cultura orezului) şi prelucrarea metalului,
precum şi roata olarului. Se face tranziţia spre o viaţă
sedentară şi începe să apară o structura socială: în cadrul
comunităţilor agricole se formează clanuri, numite uji, care
se întemeiază pe ideea descendenţei dintr-un zeu tutelar (un
strămoş comun) care protejează comunitatea şi pentru care
trebuie îndeplinite diferite ritualuri. Apare astfel o primă
formă a cultului strămoşilor, care se va dovedi atât de
important în cultura japoneză de mai târziu.
Tot în această perioadă are loc şi un alt eveniment major
- japonezii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie, prin
intermediul cronicilor dinastice chinezeşti. Din aceste cronici
aflăm că în arhipelag exista şi o organizare politică. Ele
vorbesc despre o misterioasă regină-şaman, Himiko, care
domneşte peste 30 de mici regate. Tot datorită chinezilor,
Japonia capătă şi un prim nume, „ţara Wo”, pe care japonezii
îl preiau sub forma „Wa” şi-l vor folosi până când,
descoperindu-şi identitatea proprie, îşi vor alege singuri un
nou nume.
Micile regate japoneze din această perioadă devin
conştiente de civilizaţia dezvoltată de pe continent şi vor
 9

Perioada Kofun (sau a „marilor morminte”) este cea în

care apare în centrul insulei principale, primul stat imperial
japonez, Yamato, prin unirea mai multor clanuri sub clanul
Yamato, un clan puternic care pretindea că descinde din
zeiţa supremă, Amaterasu. Conducătorii acestui clan sunt
proclamaţi împăraţi.
Procesul de unificare reflectă tendinţele asemănătoare
care apăruseră pe continent, dar şi încununarea evoluţiilor
interne.
Emblematice pentru această perioadă sunt mormintele
de mari dimensiuni construite pentru conducători, numite
kofun (morminte antice). Acestea se regăsesc în tot
arhipelagul şi au o formă specifică, unică în lume, iar ca
dimensiuni sunt comparabile cu piramidele. Statuetele
haniwa găsite la baza şi în interiorul acestor morminte
constituie o sursă bogată de informaţii despre cum arăta
societatea. În unele morminte s-au găsit „cele trei obiecte
sacre”, considerate însemnele familiei imperiale, şi anume
oglinda cosmică, sabia şi şiragul de perle magatama.
Statul Yamato se consolidează prin crearea unui sistem
de ranguri numit uji-kabane, prin care, clanurile puternice
aliate cu clanul conducător Yamato, primesc funcţii militare
şi religioase în cadrul Curţii. Curtea japoneza se dezvoltă
puternic datorită numărului mare de coreeni şi chinezi care
vin de pe continent în această perioadă din cauza
frământărilor politice de acolo, şi sunt integraţi în noul
sistem. Ei aduc cunoştinţe avansate de medicină şi
astronomie, arhitectură şi sculptură, creşterea viermilor de
mătase, dar mai ales scrisul care va avea un rol decisiv în
dezvoltarea noului stat.
Adoptarea oficială a culturii chineze are loc însă în epoca
Asuka, şi este legată de introducerea budismului la Curtea
Yamato. Sosirea budismului provoacă iniţial o scurtă
înfruntare între această nouă religie „străină” şi cultul
străvechi al zeităţilor kami (care acum se şi defineşte mai
clar prin opoziţie cu budismul). Dar, odată acceptat,
budismul va provoca un progres puternic al societăţii
10

în practică realizarea unui stat japonez centralizat, după

model chinez. El redactează o primă constituţie în limba
chineză, restructurează sistemul rangurilor şi susţine
autoritatea supremă a împăratului. Japonia este numită
acum Nihon („locul de unde răsare soarele”), iar împăratul
este numit Tenno (împărat ceresc), fiind pus pe o poziţie de
egalitate cu împăratul Chinei.
Epoca Asuka mai este numită şi „epoca reformelor”,
pentru că acum au loc două reforme esenţiale pentru
centralizarea statului: Reformele Taika (Marile reforme) şi
Codul Taiho ritsuryo. Reformele Taika constituie un fel de
naţionalizare a pământului dublată de un sistem de taxe.
împăratul devine „stăpânul” unic al tuturor pământurilor şi
oamenilor care pe baza recensămintelor trebuie să se
supună unui sistem de taxe.
Codul Taiho ritsuryo încununează aceste măsuri prin
stabilirea unei structuri ierarhice a guvernării centrale şi
locale care va rămâne în vigoare până în zorii modernizării
Japoniei. împăratul se află în vârful piramidei ierarhice şi se
bucură de o putere pe care rar o va mai deţine de-a lungul
istoriei Japoniei.
Influenţa modelului chinez în conceperea acestor
reforme este evidentă, dar există şi o serie de adaptări la
realitatea şi spiritul japonez. Cea mai importantă deosebire
este faptul că, în guvernarea centrală japoneză se introduce
un Birou al cultelor (mai precis al religiei şintoiste, indigene)
care are statut egal cu Consiliul de Stat. O altă deosebire
este constituită de păstrarea criteriului eredităţii pentru
promovări şi accesul la ranguri, spre deosebire de criteriul
meritocraţiei care domina sistemul din China.
În epoca Asuka relaţiile Japoniei cu China sunt foarte
puternice. Se trimit regulat ambasade la Curtea chineză care
sunt însoţite de o serie de cărturari şi călugări. Aceştia aveau
sarcina precisă de a-şi însuşi tehnicile avansate din diverse
domenii şi învăţătura noilor şcoli budiste.
Epoca Nara (710-794) reprezintă următorul pas
important în procesul de centralizare a statului, şi anume
 11

numită Heijokyo (Nara de astăzi), loc ales prin tehnicile

geomanţiei. în centrul capitalei se afla palatul înconjurat de
reşedinţele noii aristocraţii şi o serie de temple ale sectelor
budiste. Nara este o perioadă cosmopolită în timpul căreia
mulţi străini vizitează Curtea japoneză.
Împăratul conduce prin intermediul guvernului de tip
ritsuryo. Provinciile sunt conduse de guvernatori loiali curţii
şi aleşi dintre familiile de la curte. Budismul devine religie de
stat. împăratul Shomu, „cel mai budist dintre împăraţii
Japoniei”, proclamă edictul de construire a Marelui Buddha la
templu Todaiji care devine centrul budismului din toată
Japonia. La Todaiji, ca şi în templele principale construite în
fiecare provincie, se recită rugăciuni speciale pentru binele şi
prosperitatea naţiunii japoneze.
Arta este prin excelenţă budistă şi cunoaşte o
dezvoltarea puternică. Ea devine aproape sinonimă cu
templul Todaiji, statuia Marelui Buddha şi clădirea Shosoin
care adăposteşte donaţiile familiei imperiale către acest
templu.
În această epocă se naşte şi literatura japoneză. Sunt
compilate cronicile istorice Kojiki şi Nihonshoki pe care
folcloristul Yanagita Kunio le consideră un fel de „cărţi sfinte
ale şintoismului”. Apare şi poezia japoneză cu formă fixă
waka, prin culegerea Manyoshu unde găsim autori din toate
straturile sociale.
Dar epoca de glorie a culturii japoneze pure este
constituită de epoca Heian (794-1185). Numită şi „epoca de
aur a culturii japoneze”, epoca Heian începe o dată cu
mutarea capitalei la Heian (vechiul nume al oraşului Kyoto)
în care, pentru a se evita amestecul clerului în politică, nu
sunt acceptate templele. Tot acum, Curtea decide şi
întreruperea relaţiilor oficiale cu China, considerând că a
învăţat destul de la aceasta. începe astfel o perioadă de 400
de ani de relativă pace, în care Japonia se izolează de
exterior, se apleacă asupra ei însăşi, cerne toate influenţele
externe de până atunci şi creează o cultură cu un puternic
12

Se construiesc reşedinţe în stilul shinden-zukuri care

permit admirarea naturii în grădinile care le înconjoară şi
integrarea picturii in arhitectură prin paravanele şi uşile
glisante care delimitează spaţiul interior. Pe aceste suprafeţe
va apărea pictura yamato-e, tipic japoneză, în care se
reflectă motivele din poezie. Nobilii se desfată cu emaki-
mono, suluri pictate care ilustrează marile opere romaneşti
ale epocii.
Femeile joacă un rol esenţial în această epocă în care
capătă acces la instruire pentru că apar silabarele kana, o
posibilitate de a scrie limba japoneză fără a se mai recurge la
ideogramele chinezeşti. Ele vor profita din plin de această
ocazie şi vor deveni creatoarele celor mai importante opere
literare ale epocii.
Şi la curte se impune un spirit eminamente feminin,
asociat cu tot ceea ce este japonez şi intim, prin contrast cu
spiritul masculin, asociat cu stilul chinezesc şi oficial.
Se observă mari schimbări şi în domeniul religios. Este
importat din China budismul esoteric prin intermediul a două
noi şcoli, Tendai şi Shingon, care predică posibilitatea salvării
în această viaţă. Kukai, cel care întemeiază şcoala Shingon,
este o personalitate marcantă a culturii japoneze care a
contribuit mult la dezvoltarea învăţământului, construirea de
temple, arta caligrafiei şi, despre care se presupune chiar că
a inventat silabarele kana.
Un aspect important este şi sincretismul şintoismului şi
budismului. Zeităţile kami încep să fie văzute ca fiind diferite
ipostaze, avatari ai zeităţilor budiste, iar mici sanctuare
Shinto încep să fie construite în interiorul templelor budiste.
Religiile populare se dezvoltă în paralel cu cele oficiale.
Acum ia naştere shugendo („calea asceţilor din munţi”),
precum şi credinţele în spiritele răzbunătoare goryo, care
includ elemente de budism, şamanism, daoism, budism etc.
Epoca Heian se termină cu intrarea Japoniei într-o nouă
etapă, şi anume perioada medievală. Slăbirea puterii curţii,
creşterea averilor private, lipsa de interes pentru ceea ce se
petrecea în provincii şi scăderea capacităţii de a asigura
 13

Epoca Heian încheie şi încununează procesul de

cristalizare şi fixare a culturii japoneze clasice a cărei
amprentă inconfundabilă se manifestă până în prezent, chiar
dacă, de-a lungul timpului, au avut loc schimbări ale
paradigmei culturale.

Lucrarea noastră a ales să se limiteze la epoca veche şi

cea clasică care culminează cu Heian, tocmai pentru că ele
reprezintă o primă etapă a civilizaţiei japoneze, un ciclu cu
trăsături bine definite, fără înţelegerea căruia nu se poate
face niciun studiu profund al epocilor ulterioare.

Pentru realizarea acestei lucrări am folosit drept surse

atât lucrări de referinţă mai vechi (unele reeditate), cât şi
numeroase lucrări de dată recentă, precum şi surse
electronice.
Domeniul civilizaţiei japoneze se bucură de o serie de
lucrări de referinţă, precum cele ale lui Reischauer (1964),
Hall J. W. (1971), Sansom George (1963), Tsunoda et al.
(1964) care ne-au facilitat munca de documentare.
Am folosit atât materiale publicate în Occident, cât şi
materiale publicate în Japonia, în limbile japoneză, engleză şi
franceză. Am încercat, de asemenea, să valorificăm puţinele
lucrări în domeniu publicate în limba română, din care
amintim Simu (1994) şi Matsui (1982).
Pentru documentele în chineză clasică şi limbă veche pe
care le-am citat am folosit în general traduceri consacrate în
engleză. În cazurile în care există traduceri în română, le-am
folosit pe acestea. Ne-a fost extrem de utilă antologia lui
Tsunoda et al (1964).
Pentru subcapitolele dedicate budismului şi
confucianismului, sursele în limba română au fost mai bine
reprezentate. Pe lângă o serie de traduceri, am beneficiat de
lucrările despre confucianism publicate în România (Vişan,
2008, 2012).
Pentru o mai bună înţelegere a materialului prezentat, la
finalul lucrării am ataşat o serie de anexe, cuprinzând date
14

O parte din sursele bibliografice au fost procurate în

timpul stagiului de cercetare pe care l-am efectuat în Japonia
în 2008 şi în timpul unor scurte vizite în Tokyo şi Kyoto în
2013. Fotografiile incluse în volum au fost făcute de
asemenea cu aceste ocazii.
În procesul de documentare şi elaborare a acestei lucrări
am avut ocazia de a purta discuţii incitante cu colegii de la
Departamentul de Limbi Orientale al Universităţii din
Bucureşti. Le mulţumim pentru sugestii şi comentarii.
Un sprijin esenţial în realizarea acestei lucrări a venit din
partea prof. Florentina Vişan care ne-a încurajat constant pe
parcursul acestui proiect şi ne-a ajutat să ne lămurim o serie
de aspecte legate de spaţiul est-asiatic şi paradigmele
culturale comune.

Sperăm ca acest volum să se constituie într-un

JAPONIA ASTĂZI. DATE GENERALE

Japonia, numită în japoneză Nihon sau Nippon ( „locul de

unde răsare soarele”), este o ţară insulară situată în oceanul
Pacific, în dreptul coastei Asiei de est.
Japonia este o monarhie constituţională, actualul
împărat, Akihito fiind al 125-lea împărat dintr-o linie
imperială neîntreruptă de la înfiinţarea legendară a Japoniei
în 660 î.Hr.1

C ARACTERISTICI GEOGRAFICE .
A ŞEZAREA

Arhipelagul japonez este format din patru insule

principale care se întind de la nord-est spre sud-vest:
Hokkaido, Honshu ,
Shikoku şi Kyushu . Honshu este insula centrală şi are cea mai
mare suprafaţă, iar Shikoku este insula cea mai mică. (Fig. 1)
Aceste patru insule reprezintă aproximativ 98% din
teritoriul Japoniei. Alte aproximativ patru mii de insule mici,
dintre care multe nelocuite, înconjoară insulele principale.
Dintre acestea, două grupuri de insule sunt mai importante,

1
Constituţia actuală stabileşte rolul simbolic al împăratului. Statutul casei
imperiale nu permite accesul la tron decât moştenitorilor de sex masculin.
Odată cu urcarea pe tron a împăratului Akihito a început era Heisei.
16

Pe lângă acestea, importante din punct de vedere

cultural sau turistic sunt şi câteva insule mici din apropierea
coastelor: Sado (în apropierea coastei prefecturii Niigata),
Oki (în apropierea coastei prefecturii Shimane), Awaji (între
Honshu şi nord-estul insulei Shikoku) şi Tsushima (la nord de
Kyushu)2.
Arhipelagul are o lungime de aproximativ 3300 km,
traversând mai multe zone climatice.
Punctul cel mai vestic este constituit de insula Yona-guni,
cel mai sudic de insula Okino, cel mai nordic de insula
Etorofu, şi cel mai estic de insula Minami-tori.
Japonia are o suprafaţă de aproximativ 378.000 km 2, fiind
comparabilă ca mărime cu statul american California, sau cu
statul european Finlanda. Luând în considerare aceste date,
s-ar putea spune că Japonia este o ţară mică, dar, aşa cum
arată Reischauer şi Jansen (1995: 4) mărimea unei ţări nu
este dată numai de suprafaţa sa propriu-zisă, ci şi de
densitatea populaţiei, precum şi de produsul naţional brut.
Privită din acest punct de vedere, Japonia se clasează printre
primele naţiuni ale lumii.
Fiind o ţară insulară, graniţele naturale ale Japoniei sunt
constituite de oceane şi mări (Fig. 2). La est se află oceanul
Pacific, la vest marea Japoniei, la sud marea Chinei de est, la
nord marea Okhotsk, iar între insulele Honshu şi Shikoku se
întinde marea interioară Seto. Lungimea coastelor Japoniei
este de aproximativ 34.000 km. În special Marea Japoniei,
care este o mare de mică adâncime, oferă peisaje naturale
impresionante.
Intre insulele Japoniei sunt o serie de strâmtori: Tsugaru
(între Honshu şi Hokkaido), Tsushima (între Iki şi Tsushima),
Naruto (intrarea în golful Osaka), Soya (între Hokkaido şi
Sakhalin).
Trei curenţi oceanici principali se deplasează de-a lungul
 17

se îndreaptă din Kyushu spre marea Japoniei. Din nord spre

sud curge un curent rece, Curentul Kurile. La confluenţa
dintre acesta şi Curentul Japonez s-a format o zonă extrem
de propice pentru viaţa marină şi, în consecinţă, pentru
pescuit.
Ţările aflate în imediata apropiere a Japoniei sunt Rusia,
Coreea şi China. În zilele senine, din Kyushu se poate vedea
peninsula coreeană.
Ţărmurile Japoniei formează numeroase golfuri, iar
oraşele situate in aceste golfuri sunt porturi importante.
Astfel, în golful Tokyo sunt situate porturile Tokyo şi
Yokohama, în golful Osaka, porturile Osaka şi Kobe şi în golful
Ise, portul Nagoya. Japonia are şi câteva peninsule
importante, precum Shima, Nato, Kii şi Izu.
Capitala Japoniei este oraşul Tokyo care are o populaţie
de aproximativ 12 milioane de locuitori, fiind una dintre cele
mai mari şi trepidante metropole ale lumii. Tokyo a devenit
capitala Japoniei în 1868, la începutul erei Meiji (1868-1912).
Vechiul nume al oraşului este Edo („capitala din est”). Din
secolul al XVII-lea până în 1868, Edo a servit drept sediul
şogunatului Tokugawa.
În Tokyo sunt concentrate toate instituţiile importante, el
fiind centrul economic şi cultural al Japoniei.

DATE DEMOGRAFICE

La nivelul anilor 2013, Japonia avea o populaţie de

aproximativ 127 milioane locuitori, depăşind astfel cele mai
mari ţări europene precum Franţa, Germania, Anglia şi Italia.
Pentru că majoritatea populaţiei este concentrată în oraşele
mari din zona de câmpie (care este foarte limitată),
densitatea populaţiei este extrem de mare (cca. 329 locuitori
/ km2).
Populaţia este formată într-un procent de 98% din
japonezi. Numărul de rezidenţi străini este mic, aproximativ
18

dintre caracteristicile Japoniei şi conferă un caracter foarte

omogen populaţiei acestei ţări3.
În ceea ce priveşte nivelul de trai, 90% din populaţie
consideră că aparţine clasei de mijloc. De asemenea, Japonia
se mândreşte cu un procent de alfabetizare de 99%4.
Religiile principale din Japonia sunt shinto (şintoismul),
budismul şi creştinismul. Statistici din 2005 indică un procent
de 83,9 % şintoişti, 71,4% budişti şi 7,8% creştini. Primele
două religii nu se exclud, de aceea mulţi japonezi declară că
sunt şi budişti şi şintoişti, din acest fapt rezultând şi
inconsecvenţa procentelor5.
În prezent, Japonia se confruntă cu două mari probleme
în ceea ce priveşte populaţia, probleme care sunt strâns
legate între ele. Prima este rata foarte scăzută a natalităţii
(1,41 în 2012), iar a doua, procentul îngrijorător de mare al
populaţiei cu vârstă peste 65 de ani (aproximativ 23 % în
2012). Aceste două trăsături fac ca Japonia să fie o societate
îmbătrânită. Procentul ridicat al populaţiei cu vârstă înaintată
are drept cauză şi faptul că Japonia are una dintre cele mai
mari speranţe de viaţă din lume, fiind ţara cu cele mai multe
persoane care au depăşit vârsta de 100 de ani din lume.
În acest sens, cităm câteva titluri de ziare din 2002,
referitoare la acest aspect „Japan has the oldest man in the
world: a 112 year old retired Japanese silkworm breeder has
inherited the title of world’s oldest man” (Japonia are cel mai
bătrân om din lume: un crescător de viermi de mătasă
pensionar cu vârsta de 112 ani este desemnat cel mai bătrân
om din lume), „The world’s oldest living twins have
celebrated their 106th birthday by saying life gets better after
100” (cele mai bătrâne gemene din lume şi-au sărbătorit a
3. http: //www.indexmundi.com/japan/demographics-
profile.html. Drepturile minorităţilor în Japonia constituie o problemă
larg dezbătută. Politica Japoniei de a menţine numărul străinilor limitat,
precum şi diferite tipuri de discriminări la adresa acestora, sunt des criticate
4. http: //www.indexmundi.com/japan/demographics-
profile.html. Clasa de mijloc bine dezvoltată este de asemenea un
factor care asigură un grad mare de omogenitate populaţiei Japoniei.
5. http: //berkleycenter.georgetown.edu/resources/counties/japan/people
 19

about their growing number.” (Ele sunt preţuite ca un

exemplu de viaţă lungă în Japonia, o societate care
venerează bătrânii, dar este şi foarte preocupată de numărul
lor foarte mare) (BBC news, 1 august, 1998).
După cum arată Sugimoto (2003: 72), datorită speranţei
mari de viaţă, în Japonia coexistă cel puţin patru generaţii
diferite care au fiecare propriile valori şi stiluri de viaţă,
precum şi probleme specifice. Autorul numeşte aceste
generaţii astfel: „generaţia războiului”, „generaţia
postbelică”, „generaţia prosperităţii” şi „generaţia globală”.
Rezumăm mai jos caracteristicile acestor generaţii
(Sugimoto, 2003: 74-78).
„Generaţia războiului” este cea a celor născuţi în jurul
anilor 1930. Aceştia au experimentat războiul ca adulţi. Apoi
au experimentat perioada de punere sub semnul întrebării a
valorilor cultivate în timpul războiului. Au intrat pe piaţa
muncii în timpul refacerii Japoniei de după război. Au o
puternică conştiinţă a eticii muncii şi respectă mult
monarhia. Stilul lor de viată poate fi caracterizat drept
premodern.
„Generaţia postbelică” îi cuprinde pe cei născuţi între
sfârşitul anilor 1930 şi anii 1950. Ei au experimentat războiul
în copilărie şi au fost educaţi într-un nou sistem în care s-a
pus accentul pe libertate şi democraţie. Japonia a cunoscut
atunci o creştere economică puternică. Membrii acestei
generaţii păstrează simţul puternic al eticii muncii manifestat
de părinţii lor. Stilul lor de viaţă este modern.
„Generaţia prosperităţii” îi cuprinde pe cei născuţi între
1950 şi 1970. Aceştia nu au cunoscut războiul, ci numai
economia de tip „bubble”. Au crescut într-o perioadă a
mişcărilor ecologice şi sunt educaţi într- un sistem şcolar
caracterizat prin control sever şi reguli stricte. Sunt
indiferenţi faţă de monarhie şi au o etică a muncii scăzută.
Stilul lor de viaţă este postmodern.
20

RELIEFUL

Relieful Japoniei este variat, oferind peisaje naturale de o

rară frumuseţe. Peste 70% din teritoriu este acoperit de munţi
de origine vulcanică şi păduri, suprafaţa disponibilă pentru
agricultură fiind extrem de limitată.
În centrul insulei Honshu există mai multe lanţuri
muntoase, dintre care cel mai cunoscut este cel al Alpilor
japonezi. Peste 500 de piscuri depăşesc 2000 m (Fuji 3776 m,
Shirane 3192 m, Hodakadake 3190 m, Akaishi-dake 3120,
Ondake 3063).
Cel mai înalt munte din Japonia este muntele Fuji
(3776m), un con vulcanic perfect, vizibil de la mare distanţă,
care a devenit un simbol al Japoniei. Muntele Fuji se află la
graniţa dintre prefecturile Yamanashi şi Shizuoka şi este vizibil
din Tokyo şi Yokohama în zilele senine. Numit de japonezi Fuji-
san, acest munte a ocupat încă din vechime un loc aparte în
conştiinţa artistică şi literară a Japoniei, datorită frumuseţii şi
unicităţii sale. Astăzi imaginea lui se găseşte pe cartele de
telefon, timbre, ilustrate, calendare etc.
Muntele Fuji împreună cu muntele Daisen şi muntele
Shirayama (Hakusan) formează meisanzan „cei trei munţi
faimoşi ai Japoniei”.
Alţi munţi importanţi sunt Aso-san din Kyushu şi
Showashinzan din Hokkaido. Lângă cel din urmă se află lacul
Toya şi staţiunea Noboribetsu, cea mai vestită staţiune cu ape
termale (onsen) din Hokkaido. Alţi munţi foarte cunoscuţi ca
locuri de drumeţii şi pelerinaje sunt Hakone-yama, Hiei-zan,
Koya-san, Tate-yama.
În ceea ce priveşte câmpiile, acestea sunt foarte puţine şi
înguste, două fiind mai importante: câmpia Kanto care are în
centru capitala Tokyo şi câmpia Yamato, inima vechii Japonii.
Majoritatea râurilor din Japonia sunt repezi şi înguste.
Cele mai importante sunt Ishikari, Shinano şi Tone.
În Tokyo sunt patru râuri importante, şi anume Edogawa,
Sumidagawa, Tamagawa şi Arakawa. Sumidagawa este faimos
pentru concursurile de jocuri de artificii care se organizează
 21

Cel mai mare şi mai faimos lac din Japonia este lacul
Biwa, cunoscut mai ales pentru „cele opt peisaje” pe care le
oferă când este privit din diferite direcţii.
Japonia are şi un deşert, deşertul Tottori, situat în
prefectura cu acelaşi nume.
Insula din nord, Hokkaido, este destul de diferită de
celelalte trei insule principale, fiind integrată propriu-zis doar
în secolul al XIX-lea. Aici clima este mult mai rece decât în
restul Japoniei şi nu este prielnică cultivării orezului.
Populaţia Ainu, locuitorii străvechi ai acestei insule, avea ca
ocupaţie de bază vânătoarea, numeroasele păduri din insulă
fiind foarte bogate în vânat.
Extremitatea de sud a Japoniei, insulele Okinawa, care se
întind între insula Kyushu şi Taiwan, au o climă tropicală şi
prezintă de asemenea mari deosebiri culturale faţă de
insulele principale. Şi această zonă are un statut aparte.
Aceste insule au devenit prefectura cu numele Okinawa în
secolul al XX-lea, până atunci fiind numite Ryukyu shoto
(insulele Ryukyu).

• Nihonsankei „cele trei peisaje faimoase ale

Japoniei”
În Japonia se vorbeşte de „cele trei peisaje ale
Japoniei” pe care orice japonez îşi doreşte să le vadă.
Acestea sunt: Miyajima, o insulă din apropierea oraşului
Hiroshima care adăposteşte un sanctuar shinto celebru a
cărui poartă torii se înalţă din mijlocul mării, Ama-no-
hashidate sau „Podul Cerului”, o fâşie de nisip acoperită
de pini japonezi aflată la nord de Kyoto (pe coasta
22

RELIEFUL ȘI CULTURA

Datele geografice au o mare influenţă asupra culturii şi

modului de gândire al oamenilor. în cazul Japoniei, multe
dintre caracteristicile geografice au legătură strânsă cu
mitologia şi folclorul japonez. Aşa cum arată Ashkenazi (2003:
8), deşi „din punct de vedere social şi economic” cele mai
importante elemente naturale ale Japoniei sunt câmpiile
fertile şi albiile râurilor unde se cultivă cereale, din punct de
vedere mitologic, cei mai importanţi sunt munţii. Aceştia sunt
asociaţi cu personaje şi evenimente mitologice, cel mai
faimos exemplu fiind Muntele Fuji.
În mentalitatea populară a japonezilor, spaţiul se împarte
în munţi (echivalent al spaţiul nelocuit, sălbatic), sate cu
câmpuri de orez (spaţiul locuit) şi câmpuri nelucrate care
despart spaţiul locuit de cel nelocuit.
Hori (citat în Ambros 2006: 292) arată că munţii sunt
consideraţi sacri din cel puţin trei motive, pe care le rezumăm
în continuare. In primul rând cronicile istorice din secolul al
VIII-lea, Kojiki şi Nihonshoki, înfăţişează munţii drept locuri
alese de zeii kami cereşti pentru a coborî pe pământ, locuri
unde oamenii se întâlnesc cu fiinţe supranaturale. Munţii cu
formă conică, precum Fuji, erau priviţi ca locul de rezidenţă
sau chiar întruchiparea unor zeităţi.
într-o societate agricolă în care apa e indispensabilă
pentru câmpurile de orez, munţii sunt importanţi şi ca
principală sursă de apă. Se crede că zeul munţilor, yama no
kami, coboară primăvară pe câmpurile de orez şi se
transforma în zeul câmpurile, ta no kami, asigurând
fertilitatea acestora.
Munţii sunt deseori asociaţi şi cu lăcaşul spiritelor
morţilor, poate şi pentru că munţii erau loc de mormânt şi
semănau cu mormintele sub formă de tumuli, kofun.
Templele şi sanctuarele sunt construite adesea pe munţi
(un exemplu reprezentativ este muntele Koya), iar ascetismul
a înflorit în munţi sub forma călugărilor yamabushi sau
shugenja.
 23

Un alt loc important în miturile japoneze este reprezentat

de câmpia Yamato cu munţii şi văile care o înconjoară, unde
a luat naştere primul stat imperial japonez. Vechiul nume
Yamato este folosit chiar şi astăzi pentru a denumi Japonia,
sau se adaugă la diferite cuvinte pentru a indica că este
vorba despre ceva tipic japonez.
Multe dintre elementele de relief sunt evocate în
literatura japoneză, fiind numite locuri poetice (utamakura)

CLIMA SI CALAMITĂŢILE NATURALE

Clima Japoniei este una temperată, asigurată de curenţii

oceanici puternici care circulă de-a lungul arhipelagului, mai
ales Curentul Japonez.
Japonia se bucură de toate cele patru anotimpuri, cu
treceri vizibile şi treptate de la unul la altul. Iernile sunt reci,
iar verile toride din cauza umidităţii, dar nu foarte lungi,
aproximativ opt luni pe an clima fiind foarte plăcută. La
începutul verii există un anotimp ploios, numit tsuyu, iar
taifunurile se abat frecvent asupra anumitor părţi ale
arhipelagului, în special în septembrie.
Verile durează de la mijlocul lui iulie până la începutul lui
septembrie, dar sunt foarte greu de suportat, nu atât din
cauza temperaturii ridicate, cât din cauza gradului excesiv
de umiditate.
Clima insulei nordice, Hokkaido, şi clima de pe coasta de
la Marea Japoniei este mai rece, iar iarna, aici cad cantităţi
mari de zăpadă. In Okinawa, capătul din sud al arhipelagului,
clima este mult mai caldă, temperatura medie în ianuarie
fiind de 17 grade.
Sezonul ploios sau tsuyu se manifestă la începutul verii
în majoritatea teritoriului japonez. Numele acestei perioade
înseamnă „ploaia prunilor” pentru că fenomenul coincide cu
perioada de coacere a acestor fructe. Sezonul durează
câteva săptămâni (de obicei de la începutul lui iunie până la
24

Caracteristicile climei sunt cele care explică densitatea

populaţiei, precum şi producţia agricolă impresionantă a
Japoniei. Aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 9), dacă
în Europa agricultura este dependentă de verile prea uscate
în sud şi prea reci în nord, Japonia are veri cu vreme foarte
caldă şi în acelaşi timp ploi abundente de la începutul
primăverii până la începutul toamnei, ceea ce a permis
practicarea unei agriculturi mult mai intense decât în Europa.
Arhipelagul japonez se află la confluenţa mai multor plăci
tectonice, continentale şi oceanice, şi s-a format prin
activitate vulcanică. Şi astăzi în Japonia au loc erupţii
vulcanice, o zecime din vulcanii activi ai lumii aflându-se aici.
Chiar şi muntele Fuji este un vulcan inactiv, care a erupt
ultima dată în 1707. Muntele Aso este un vulcan activ şi
astăzi. Mulţi vulcani activi se găsesc şi în Hokkaido.
Aceste caracteristici sunt cauza cutremurelor foarte
frecvente din arhipelag. în Japonia se produc aproximativ
1500 de cutremure pe an, dintre care 2-3 sunt perceptibile.
Când cutremurele se produc sub sau în apropierea oceanului
ele pot provoca şi tsunami.
Cel mai devastator cutremur din istoria Japoniei este cel
care a lovit Tokyo în 1923, înregistrând 100.000 de victime.
Un alt cutremur devastator a avut loc în 1995, afectând
în special oraşul Kobe. Cutremurul a făcut 5000 de victime şi
numeroase distrugeri.
Cel mai recent dezastru este constituit de cutremurul
care s-a produs în zona Tohoku, pe 11 martie 2011. Acesta a
fost urmat de un tsunami imens care a distrus sau a afectat
grav oraşele de pe coastă.

• Cutremurele şi legenda monstrului namazu

în credinţele populare japoneze se vorbeşte despre
un monstru marin, un fel de somn, numit namazu, care
trăieşte sub insulele japoneze, ţinându-le în spate.
Monstrul este păzit de zeul Kashima care i-a ţintuit capul
 25

Omul primitiv a observat asocierea tunetului şi a

cutremurului şi astfel, în mitologie, cei doi zei asociaţi
acestor fenomene sunt percepuţi ca fiind înrudiţi. Există
o categorie largă de zei numiţi generic Kaminari-sama
(zeii tunetului şi fulgerului) asociaţi cu moartea, dar şi cu
fertilitatea.

Pe de altă parte, natura vulcanică a insulelor japoneze a

dus la formarea de numeroase izvoare termale, omen, care
fac parte integrantă din cultura japonezilor. Fiecare regiune
are zone şi staţiuni balneare care sunt foarte populare.
Există mai multe tipuri de izvoare termale care se deosebesc
prin diferitele minerale pe care le conţin şi efectele benefice
pe care le au in vindecarea diferitelor boli. în general însă, se
consideră că toate izvoarele termale au efect de relaxare
pentru trup şi minte.
Există izvoare în aer liber sau amenajate în interiorul
hotelurilor şi hanurilor tradiţionale, iar japonezii le
frecventează la sfârşit de săptămână sau în concediu.
O altă caracteristică a climei japoneze este constituită de
furtunile ciclonice numite taifun care sunt frecvente la
sfârşitul verii şi începutul toamnei şi uneori provoacă mari
distrugeri. Anual au loc în medie şapte- opt taifunuri în
Okinawa şi trei în Kyushu şi Shikoku.
Aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 14), japonezii
au trăit de-a lungul istoriei lor în mijlocul unei naturi de cele
mai multe ori potrivnice, ceea ce le-a influenţat mult

FLORA SI FAUNA

Japonia prezintă o mare varietate de păsări, insecte,

peşti şi animale sălbatice. În anii care au urmat
industrializării intensive s-au făcut mari eforturi pentru
protejarea mediului. In continuare vom descrie pe scurt
câteva dintre elementele de floră şi faună care au strânsă
legătură cu credinţele şi cultura japonezilor, bazându-ne
26

în special pe Kodansha International (1996, 273-317),

Screech et al. (1999: 54-58) şi Ashkenazi (2003).

FLORA

Flora Japoniei prezintă aproximativ 4500 de specii native.

Această bogăţie se datorează multitudinii zonelor climatice,
precum şi ploilor abundente. După cum am arătat, 70% din
suprafaţa Japoniei este acoperită de păduri.
Cele mai importante plante sunt orezul, crizantemele,
florile de cireş şi prun, irisul, camelia, lotusul, cedrul şi pinul,
bambusul, arbustul de ceai şi arţarii.
Orezul (kome) constituie principala sursă de hrană a
japonezilor. Cultivarea acestuia este considerată încă din
vechime un act sacru. Comunitatea agrară performa ritualuri
specifice pentru fiecare etapă din procesul de creştere a
orezului (de la cultivare până la cules), multe dintre acestea
păstrându-se chiar şi astăzi în tradiţiile locale.
Crizantema este simbolul casei imperiale japoneze. A
fost introdusă din China pentru calităţile sale terapeutice. În
epoca Heian, o găsim cultivată în grădinile aristocraţilor. Una
din sărbătorile de la Curtea imperială se numea „sărbătoarea
crizantemei” şi avea loc pe 9 septembrie, conform calendarul
lunar. Cu această ocazie, aristocraţii degustau un fel de
lichior din flori de crizantemă.
Sakura (cireşul japonez) şi prunul (urne), sunt faimoşi
pentru florile lor care sunt admirate în cadrul unei sărbători
numite hana-mi (admiratul florilor). Sakura este una dintre
primele flori atestate în Japonia şi este evocată în toată
poezia japoneză ca un simbol al purităţii şi al efemerităţii. În
vechime se credea că atunci când florile de cireş sălbatic
(yama-zakura) erau bogate şi nu se scuturau repede, recolta
de orez urma să fie bogată. De aceea, fermierii le observau
cu multă atenţie, iar obiceiul de a admira florile de cireşi îşi
 27

Camelia provine din zone mai calde, iar în Japonia a ajuns

să fie asociată cu o floare sacră care indică voinţa zeilor.
Irisul apare în poezie încă din vechime şi este asociat cu
vara. Se consideră că are puterea de a îndepărta spiritele
rele şi se atârnă de streşinile caselor în luna mai, de ziua
băieţilor. Tot atunci, băieţii fac baie în apă fierbinte în care se
pun irişi.
În grădinile templelor budiste observăm deseori
existenţa unui mic iaz cu flori de lotus. Floarea de lotus este
în primul rând un simbol budist. În reprezentările artistice,
Buddha este înfăţişat stând aşezat pe o floare deschisă de
lotus.
Cedrul şi pinul fac parte integrantă din peisajele Japoniei.
Pinul este considerat un copac sacru şi se păstrează obiceiul
de a împodobi de Anul nou intrările caselor cu un aranjament
specific din crengi de pin, numit
kadomatsu.
Crângurile de bambus constituie un alt aspect important
al peisajului japonez. În perioada Edo (1600-1867) apare
motivul decorativ shochikubai (pin, bambus şi prun) care
este folosit cu ocazia sărbătoririi unor evenimente
importante. Combinaţia se bazează pe armonia dintre culori -
verdele pinului şi bambusului alături de roşul florilor de prun,
dar mai ales pe faptul că prunul înfloreşte şi rodeşte cel mai
repede dintre toţi pomii.
Arbustul de ceai verde a fost introdus din China de către
călugării budismului Zen. Dealurile acoperite cu plantaţii de
ceai constituie unul dintre cele mai specifice peisaje pe care
le putem vedea în Japonia.
Arţarii (momiji) sunt predominanţi în spaţiul urban
(parcuri, grădini) şi la poalele munţilor şi sunt admiraţi în
timpul toamnei pentru coloritul splendid al frunzelor. Datorită
scăderii treptate a temperaturii, frunzele se colorează mai
întâi în roşu strălucitor, apoi în galben.
Ciclul anotimpurilor este astfel asociat cu următoarele
28

• Sakura (cireşul japonez)

Primul soi de cireş care a atras atenţia oamenilor a
fost yama- zakura (cireşul de munte), un tip de cireş
sălbatic care creştea singuratic pe munţi. Cel mai cunoscut
loc cu astfel de cireşi este Yoshino. Speciile de cireş
japonez care îşi au originea în acest cireş sălbatic nu
rodesc, ci doar înfloresc.
Treptat, Curtea imperială a cultivat obiceiul admirării
florilor de cireş. în epoca Edo acest obicei s-a răspândit în
rândul tuturor claselor sociale şi cireşii au început să fie
plantaţi în parcuri, grădini şi de-a lungul râurilor, astăzi
existând nenumărate locuri faimoase unde pot fi admiraţi.
înflorirea cireşilor a devenit un eveniment important în
ciclul anotimpurilor. Spre deosebire de situaţia din
majoritatea ţărilor, în Japonia anul şcolar începe la 1
aprilie. Vacanţa de primăvară este cea care face trecerea
de la un an şcolar la altul, acest mod de a organiza anul
şcolar având legătură şi cu faptul că primăvara este poate

FAUNA
Fauna din Japonia este la fel de variată ca şi flora. Există
specii specific japoneze, precum nihonken (câinele japonez),
nihonsaru (maimuţa japoneză), diferite tipuri de veveriţe etc.
Dintre animalele care au şi conotaţie culturală reţinem
vulpea, maimuţa, tanuki (un fel de bursuc), broasca
ţestoasă, uguisu (cucul japonez), cocorul, vrabia şi
rândunica, libelula şi licuricii şi cicadele semi.
Vulpea apare în multe legende şi basme ca mesager al
zeului Inari sau creatură magică şi are o semnificaţie
ambivalenţă. Vulpile care vânează în preajma templelor, în
zona cimitirele, sunt un semn rău. Vulpile albe, cele negre
 29

sunt trimise de zei. Indiferent dacă sunt sau nu asociate cu

zeul Inari, vulpile au forţe magice, printre care cea mai
importantă este puterea de a se preschimba în fiinţă umană.
Deseori se transformă în femei frumoase, pentru a amăgi
călătorii în timpul nopţii. Coada însă le rămâne, şi poate să le
trădeze.
Maimuţele trăiesc pe munţii puţin înalţi şi uneori chiar
atacă oamenii. Maimuţa apare deseori în basme, unde e
prezentată ca un personaj negativ şi viclean, care însă
sfârşeşte prin a fi păcălită. Există superstiţia că maimuţa
alungă bolile cailor şi de aceea pe vremuri era legată în
staule.
Tanuki (Nyctereutes procyonides) este un fel de bursuc.
În folclor se consideră că are puteri magice. Se deghizează
uneori în călugăr ambulant şi cerşeşte sau fură bunurile
trecătorilor.
Broasca ţestoasă se consideră că trăieşte zece mii de ani
şi este un simbol al longevităţii.
Cocorul este o pasăre aducătoare de noroc şi, alături de
broasca ţestoasă, un simbol al longevităţii pentru că se crede
că trăieşte o mie de ani.
Uguisu, cucul japonez, numit şi „pasărea primăverii”,
încântă cu glasul lui şi este un motiv adesea asociat cu
înflorirea prunului.
Vrabia şi rândunica se consideră, de asemenea, că au
puteri supranaturale.
Japonezii dau o mare importanţă insectelor pentru forma
lor, dar mai ales pentru sunetele lor. A creşte insecte este un
obicei îndrăgit de copii chiar şi astăzi.
Libelula, de exemplu, este un motiv des întâlnit în artă.
Se credea că libelula reprezintă spiritul orezului şi al recoltei
bogate şi era un simbol al statului Yamato. Licuricii au
devenit vestiţi datorită legendei chinezeşti în care se spune
că un învăţat care nu avea bani pentru a-şi cumpăra o lampă
cu ulei, învăţa seara la lumina licuricilor. Se spune că licuricii
ar fi sufletele morţilor. Din epoca Edo, obiceiul de a admira
lumina licuricilor de pe malul unui râu a devenit foarte
 30 31

DESURSELE
R EZVOLTAREA URBANĂ
NATURALE

Japonia este onaturale

Lipsa resurselor ţară cu resurse
a fost naturale
compensată de-alimitate,
lungul
economia japoneză
istoriei printr-o fiind dependentă
dezvoltare de importul
urbană puternică care de energie
a început
şi
dematerii
timpuriu.prime. Astfel,
În jurul de 1700,
anului exemplu,
TokyoJaponia
care seeste
numeacea Edo,
mai
mare importatoare de petrol şi fier din lume.
şi era capitala şogunală, avea un milion de locuitori, fiind
Resursa
probabil, proprie
pentru acea principală
vreme, este apa,mare
cel mai asigurată
oraş de
din mările
lume
înconjurătoare, râurile 1995:
(Reischauer şi Jansen, repezi,26).
precum şi de ploile abundente.
Râurile
Celerepezi asigură principala
mai importante oraşe se sursă
află pepentru
coastaproducerea
de sud a
energiei hidroelectrice.
insulei principale şi sunt în ordinea descrescătoare a mărimii:
În subteranul
Tokyo, Yokohama, Japoniei
Osaka, se găsescKobe,
Nagoya, minerale,
Kyotodar nu 3).
(Fig. în
cantităţi suficiente şi nici de bună calitate.
Populaţia acestora în 2012 este indicată în tabelul de mai
Aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 23), mările din
jurul Japoniei asigură proteinele şi vitaminele necesare
alimentaţiei, prin peşte şi alge, Japonia având cea mai
dezvoltată industrie a peştelui din lume. Vânatul şi consumul
cărnii de balenă este şi astăzi un subiect larg dezbătut la
nivel internaţional.
Deşi suprafaţa de teren arabil este extrem de redusă,
agricultura s-a dezvoltat totuşi datorită unor eforturi
constante şi a unor soluţii ingenioase. Principala cereală este
orezul, cultivat pe parcele inundate, oriunde există teren
arabil.
După cum vom arăta în capitolul următor, practicarea
agriculturii a fost introdusă relativ târziu în Japonia. încă de la
început, cultivatul orezului s-a practicat pe mici parcele,
irigarea asigurâdu-se printr-un sistem minuţios de canale
artificiale.
Lemnul constituie de asemenea o resursă importantă, iar
industria prelucrării acestuia este puternic dezvoltată.
Putem concluziona că, în ceea ce priveşte industria,
Oraş Populaţie
Tokyo (şi 13.000.000
suburbiile)
Yokohama 3.690.000
Osaka 2.670.000
Nagoya 2.266.000
Sapporo 1.906.000
Kobe 1.544.000
Fukuoka 1.482.000
Kyoto 1.470.000
 32

Ca o sinteză, am putea afirma, citându-l pe Reischauer

(1981: 3-8), că Japonia poate fi caracterizată prin
următoarele caracteristici:
•izolare geografică
•suprafaţă mică
•relief predominant muntos
•lipsa resurselor minerale
•suprafaţă agricolă limitată şi sol nefertil
•dependenţa de importuri6

U NITĂŢILE ADMINISTRATIVE

Din punct de vedere administrativ, în prezent Japonia

este împărţită în regiuni şi prefecturi.
Folosirea terenului arabil şi a resurselor limitate a dus
încă din timpuri străvechi la apariţia ideii de delimitare
teritorială, constituindu-se unităţi sociale şi geografice.
Hotarele vechilor provincii, care respectau hotarele naturale
constituite de lanţurile muntoase, se regăsesc în delimitările
prefecturilor actuale, deşi numele s-au schimbat de mai
multe ori de-a lungul timpului.
Sursa:
Japonia contemporană este împărţită în opt regiuni,
http:
chiho, subîmpărţite la rândul lor în prefecturi (Fig. 4). /
/www.citymayors.com/gratis/japanese_cities.html
6
Reischauer (1981: 6) arată că toate aceste elemente au constituit şi
dezavantaje,
Cele maidarimportante
şi avantaje pentru
oraşe Japonia. Un dezavantaj
din Kyushu suntmajor este acela
Fukuoka şi
că Japonia este cea mai izolată dintre civilizaţiile premoderne, iar influenţele
Nagasaki. În Shikoku oraşele mai mari sunt Takamatsu,
din exterior au pătruns cu greutate, după ce au fost filtrate de culturile
Matsuyama, Tokushima şi Kochi.
continentale est-asiatice.
În altă
Pe de insula
parte, Hokkaido cele
poziţia insulară mai
i-a ferit importante
pe japonezi oraşe
de invazii străine,sunt
asigurându-le o relativă pace şi posibilitatea de a-şi construi o cultură şi un
Sapporo şi Hakodate, iar în Okinawa, Naha.
stil de viaţă particulare.
Legătura
După cum aratăîntre oraşe şi este
Reischauer Jansen făcută
(1995: 31) printr-un
un al doileasistem
efect al de
transport foarte
izolării e gradul mare bine pus la punct,
de omogenitatea reprezentativ
culturală a japonezilor.fiind
în tottrenul
arhipelagul s-au răspândit modele culturale uniforme, indiferent de barierele
de mare viteză shinkansen.
fizice interne. Autorii arată că, în plus, japonezii şi-au format un puternic simţ
Din punct
al identităţii de vedere
şi o conştiinţă istoric,
acută majoritatea
a diferenţei lor faţă de oraşelor provin
celelalte popoare:
din vechile capitale imperiale şi şogunale, precum şi i-a
„Izolarea geografică naturală, augmentată apoi de planurile umane, din
forţat pe japonezi să trăiască mai izolaţi de restul lumii decât orice altă
oraşe-cetate construite în epoca medievală pentru apărare.
naţiune comparabilă ca mărime şi dezvoltare. Sau poate ar trebui să spunem
Multe combinaţie
că această dintre oraşe au conservat
de izolare castelele
naturală şi artificială le-a originale,
permis mai multcel
 34 33

Tokyo şi Osaka,
Regiunile sunt, de primul
la nord avându-şi rădăcinile Hokkaido-
la sud, următoarele: în cultura
samurailor,
chiho, cel de-al doilea, în stilul Kanto-chiho,
Tohoku-chiho, de viaţă al negustorilor
(Sugimoto, 2003:63).
Chugoku-chiho, Chubu-chiho, Kinki-chiho
Zona Kanto Shikoku-chih,
cuprinde Tokyo şi prefecturile din jur şi se
Kyushu-chiho.
poateDupă spune
cumcă se reprezintă
poate observa, cultura japoneză
insulele standard.
Hokkaido, Zona
Shikoku
şi Kyushu formează câte o regiune, iar Honshu este împărţităşi
Kansai cuprinde Osaka şi ariile învecinate (Kyoto, Kobe)
prezintă
în un model cultural diferit de cel standard.
cinci regiuni.
Din punct de
Prefecturile suntvedere
în număristoric,desepararea
47 şi suntcelor două
listate mai zone
jos,a
avutregiuni.
pe loc prinHokkaido
secolul al formează
X-lea când singură
între cele o două zone exista
prefectură, iar
un punct
oraşele vamal
Tokyo şi şiOsaka,
strategic. Literal,
datorită numele celor
importanţei două
lor, sunt
regiuni înseamnă
considerate „la est
ca unităţi de punctul vamal” (Kanto) şi „la vest
independente.
de punctul vamal” (Kansai).
12. Chiba 23. Aichi 34. Shima
Hokkaido
De atunci s-a creat
13. Tokyo o mare diferenţă
24. Shiga între necapitala
Aomori
feudală Edo (actualul Tokyo),
14. Kanag unde mai
25. Kyoto mult de jumătate
35. Yamag din
Akita
populaţie era constituită awade clasa conducătoare
26. Mie de samurai
uchi şi
Iwate
Osaka, unde dominau15. Yamanegustorii, iar
27. Nara samuraii reprezentau
36. Kagaw
Yamagata
sub 1% din populaţie. Deşi
nashi clasa negustorilor
28. Wakay era considerată
a
Miyagi
a fi cea mai de jos în sistemul
16. Shizu celor patru
ama clase 37.sociale
Tokushdin
Fukushima
Japonia premodernă, negustorii
oka din Osaka
29. Osaka erau foarte înstăriţi
ima
Tochigi
şi datorită acestui fapt
17. Niigat oraşul a cunoscut
30. Hyogo o
38. deosebită
Ehime
Gumma
10. dezvoltare economică a şi culturală 31. (Maxwell,
Tottori Omusubi 16: 1).
39. Kochi
Ibaraki
Intre cele două zone
18. Naga există chiar
32. Okayaşi în prezent un
40. Fukuo fel de
11. Saitama
rivalitate şi competiţie. no Multe dintre ma diferenţele din
ka epoca
feudală s-au păstrat sub
19. Toya diferite forme.
33. Hiroshi Astfel, japonezii
41. Saga din
Kanto sunt mai sofisticaţi, mai rezervaţi şi formali, 42.semănând
Nagas
într-un fel cu vechii samurai, în timp ce japonezii din akiKansai
sunt mai pragmatici, întreprinzători şi sunt renumiţi 43. Oita pentru
un puternic simţ al umorului. O serie de arte ale spectacolului
bazate pe valorificarea umorului şi satirei sunt specifice
acestei zone (Sugimoto, 2003: 63).
Limba vorbită în cele două zone este de asemenea un
element identitarZONELE CULTURALE
important.KANTO SI KANSAI
În Kanto se vorbeşte limba
japoneză standard, în timp ce Kansai
Varietatea naturală şi climatică a Japoniei, are dialectul
este dublatăpropriu,
şi
de o varietate culturală. Din punct de vedere cultural acest
numit Kansai-ben. Multă vreme s-a considerat că cea
mai importantă distincţie este evidenţiată de împărţirea
insulei principale, Honshu în două subregiuni culturale, Kanto
şi Kansai, care au în centru cele două mari oraşe japoneze,
 35

S ĂRBĂTORILE OFICIALE
Japonia a adoptat calendarul Gregorian în epoca Meiji,
până atunci divizând timpul conform calendarului lunar. încă
de atunci s-au fixat o serie de obiceiuri şi sărbători, Japonia
fiind considerată în prezent una din ţările cu multe zile libere
oficiale ocazionate de sărbătorile de peste an.
Sărbătorile anuale sunt numite nenchugydji

Ianuarie Februarie Martie

(shogatsu) Anul Nou 3 (setsubun) ultima zi de 3
kakizome iarnă, 4 februarie fiind (hinamatsuri)
(prima caligrafie din începutul primăverii Ziua fetelor
ari)
11 14 White Day
7 (Haru no (kenkokukinenbi) ziua
21 (haru no higan)
nanagusa) Cele şapte întemeierii Japoniei
Echinocţiul de
ierburi de primăvară 14 Valentine's Day ziua primăvară
A doua zi de luni îndrăgostiţilor
(seijin no hi) Ziua
majoratului

Aprilie Mai Iunie

1 începutul anului 1 (koromogae)
şcolar şi fiscal (kempokinenbi) Ziua trecerea la haine de
constituţiei primăvară
8 (hanamatsuri)
(midori no ni) Ziua 11 începutul sezonului
Sărbătoarea florilor
naturii ploios Tsuyu
29 Ziua Showa 21 Solstiţiul de vară
(kodomo no hi) Ziua
Prima parte a lunii copiilor
ohanami (Admiratul
A doua duminică
florilor de cireş)
(haha no hi) ziua
mamei
36

Iulie August Septembrie

1 Deschiderea 13-16 Obon 15 (keiro no
sezonului montan hi) Ziua respectului
7 (tanabata) Festivalul pentru vârstnici
stelelor 23 (aki no
13-16 (Obon) festivalul higan) Echinocţiul de
morţilor toamnă
A treia zi de luni (urni (otsukimi)
no hi) Ziua Mării admiratul lunii

Noiembrie Decembrie
Octombrie
3 (bunka no hi) Ziua Solstiţiul de iarnă
1 koromo-gae culturii
Ziua naţională (ziua
10 (taiiku no hi) Ziua 15 (shichi-go- san) de naştere a
sportului vizitele copiilor la împăratului)
sanctuar
30 (omisoka) ajunul
23
anului nou
(kinro kansha no hi) Ziua
muncii

Pe lângă sărbătorile oficiale, am inclus în tabelele de mai

sus şi o serie de sărbători foarte populare răspândite la
nivel naţional. În afară de acestea, sunt şi multe alte
sărbători generale şi locale pe care, din motive de spaţiu,
nu le vom aminti aici.
Aşa cum arată Earhart (1997: 206), anul poate fi împărţit
în două perioade, iar sărbătorile din primele şase luni îşi au
corespondenţe, ca într-o oglindă, în cele din a doua
jumătate a anului. Astfel, sărbătorile din prima parte a
anului sunt legate de ideea de semănat şi protejare a
recoltelor, cele din partea a doua se referă mai ales la cules
şi bogăţia recoltelor. Simetria este vizibilă şi în alte aspecte:
atât înainte de Anul nou (ianuarie), cât şi înainte de Obon
(august) au loc ritualuri de purificare.
Majoritatea sărbătorilor sunt de origine shinto, altele
sunt de origine budistă, altele provin din credinţele
 37

La începutul lunii mai fiind trei sărbători consecutive şi în

acelaşi timp zile libere acestea au căpătat denumirea de
Golden Week (săptămâna de aur) şi constituie una din
puţinele mini-vacanţe ale japonezilor.
În marile oraşe sărbătorile au astăzi mai degrabă o
valoare comercială.
După funcţia pe care o îndeplinesc, sărbătorile pot fi
grupate în următoarele categorii (Earhart: 1997: 212):
Sărbători legate de cultul strămoşilor (Anul Nou, Obon)
Sărbători legate de riturile agricole (Hanami, festivalul
recoltei)
• Sărbători legate de ritualuri de purificare şi exorcizare
(festivalurile legate de anotimpuri - Hinamatsuri,
Kodomo no hi, Tanabata etc)
Se disting de asemenea sărbătorile care provin din
Gosekku „Sărbătorile curţii imperiale”. Acestea sunt cele în
care ziua şi luna sunt identice: 1 ianuarie, 3 martie, 5 mai, 7
iulie, 9 septembrie şi 7 ianuarie şi sunt sărbători importate
din China care au fost adoptate la Curtea japoneză. După
cum se poate observa, este vorba de numere impare şi în
 FONDUL CULTURAL TRADITIONAL

Putem considera că mentalitatea şi cultura japoneză s-au

format pe baza unor elemente din trei mari tradiţii - credinţa
indigenă shinto, confucianismul şi daoismul şi budismul 1.
Următoarele trei subcapitole sunt dedicate prezentării
aspectelor principale ale acestor tradiţii, cunoaşterea lor fiind
absolut necesară pentru înţelegerea istoriei culturale a
Japoniei.
După cum vom arăta, niciuna dintre aceste tradiţii, poate
cu excepţia budismului, nu se încadrează în definiţia în sens
strict a religiei, ci pot fi mai degrabă considerate un fel de
sisteme de gândire.

1
Ellwood (2008: 76) arată că religia şi cultura japoneză au la origini patru
tipuri de elemente care au venit din direcţii diferite, în diferitele perioade din
epoca preistorică, după cum urmează:
1.cultul fertilităţii şi mitologia orizontală cu zei care vin de pe tărâmuri
sacre, aflate dincolo de mare din cultura Jomon par să aibă legături cu
societăţile polineziene şi malaeziene
2. accentul pus pe ciclul agricol şi pe ritualurile legate de recolte din Yayoi
pare să aibă legături cu civilizaţiile din sud
3. şamanismul şi cosmologia verticală, cu zei coborâtori dintr-o lume
depărtată, aflată în cer, sunt o influenţă venită din nord, legată de
culturile coreeană
4. elemente şi mongolă
de confucianism, daoism şi mai ales budism vin din Coreea şi
China, mai ales la începutul istoriei scrise
Primele trei tipuri de influenţe se vor cristaliza în ceea ce numim credinţa
shinto.
40

SHINTO (CALEA ZEILOR)

Shinto sau „Calea zeilor” denumeşte credinţele şi

ritualurile practicate în Japonia încă dinainte de introducerea
budismului din China, fiind considerată în general religia
autohtonă a japonezilor sau, cum spune Kuroda (1993: 7)
„shinto este considerată religia indigenă a Japoniei, care se
continuă într-o linie neîntreruptă din timpuri imemoriale până
în prezent”.
Shinto constituie şi astăzi una din principalele credinţe
din Japonia, peste 80 % dintre japonezi declarând că aparţin
acestei religii.
Shinto are la bază primele credinţe japoneze, dar a
căpătat o formă organizată şi numele actual de-abia mai
târziu, sub influenţa introducerii budismului. Astfel,
denumirea de shinto apare ca o necesitate de a delimita
aceste credinţe de noua religie importată din China,
budismul, numit în japoneză bukkyo sau butsu-do „Calea lui
Buddha”.
Denumirea de shinto este formată din două ideograme:
shin sau kami (zeu) şi do (Cale), adică Calea Zeilor. După
cum arată şi numele, Shinto se bazează pe credinţa în zeii
kami.
Matsunaga D&A (1992: 3-4) afirmă că kami (spiritele
sacre) abundau în lumea primilor japonezi şi, la început, erau
expresia simţului armoniei lor cu natura în mijlocul căreia
trăiau şi a sentimentului de veneraţie faţă de aceasta.
Zeiţa tutelară în shinto este Amaterasu, zeiţa soarelui,
din care se consideră că descinde familia imperială japoneză.
Sanctuarele cele mai importante sunt Ise şi Izumo.
Despre religia shinto avem informaţii scrise în primele
cronici japoneze Kojiki (712) şi Nihonshoki (720) care cuprind
mitologia japoneză.
De-a lungul istoriei Japoniei, relaţia dintre shinto şi alte
credinţe ia diferite forme. Există perioade în care shinto este
adus în prim plan, precum şi perioade de sincretism între
shinto şi budism şi perioade de interzicere a shinto.
 41

în Koschmann et al.,1985: 171-172) rezumă astfel

caracteristicile credinţei shinto:
„Astăzi, când comparăm oricare dintre
organizaţiile religioase numite mari religii (de
exemplu Budismul sau Creştinismul) cu
tradiţia noastră indigenă, observăm imediat
că în credinţele noastre scripturile nu joacă
niciun rol. Se poate spune cel mult că unii
oameni consideră că o parte din vechile
noastre cronici oficiale ar corespunde cu
scripturile sacre (...)”
Reischauer şi Jansen (1995) arată că în shinto nu există
concepte etice asociate cu ideile religioase, cu excepţia unui
sentiment de teamă şi reverenţă în faţa naturii şi a unui
concept de puritate rituală.
De asemenea sunt cercetători care pun sub semnul
întrebării chiar şi statul de religie indigenă a shinto, arătând
posibilele ei relaţii cu credinţe din alte zone.
Nu vom discuta aici aceste argumente, ci numai

ORIGINI

Aşa cum am sugerat în introducere, originile credinţei

shinto derivă din primele forme de manifestare religioasă
atestate în Japonia, precum animism, şamanism, cultul
fertilităţii, venerarea naturii şi a strămoşilor. Conform lui
Matsumae (1993: 325-326), shinto s-a dezvoltat după cum
urmează: în timpurile preistorice apar forme animiste de
adorare a naturii, în secolele al
IV- lea şi al V-lea spiritele kami sunt adoptate ca zeităţi tutelare
ale clanurilor, iar în secolele al VI-lea şi al VII-lea, Curtea
Yamato foloseşte credinţa în kami pentru a-şi centraliza
puterea şi, din secolul al VIII-lea, fiecare împărat este
considerat descendentul direct al zeiţei tutelare Amaterasu.
Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 3) „marea, munţii şi
un tip de venerare a soarelui au stat la baza spiritualităţii
42

La început, credinţa însemna venerarea spiritelor locale

care sălăşluiau în elemente naturale sau semi-naturale,
precum munţi, copaci cu forme atipice, râuri şi cascade, stânci
de diferite forme. Toate aceste entităţi, ca şi spiritele morţilor,
aveau puterea de a influenţa viaţa omenească.
Iniţial, ritualurile puneau mare accent pe purificare ca
element al veneraţiei, ca şi pe comunicarea directă cu zeii
kami şi oferirea de ofrande, nefăcându-se o diferenţiere clară
între lumea obişnuită şi cea sacră.
Primele funcţii ale riturilor religioase au fost legate de
recolte, protecţia faţă de calamităţi (foc, furtună, cutremure,
secetă), fecunditate, prosperitatea împăratului şi alungarea
spiritelor rele.
Pe măsură ce statul japonez Yamato s-a consolidat, s-a
simţit nevoia de control şi centralizare şi s-a apelat la religie în
acest scop. Astfel, cultul local al clanului Yamato devine cult
principal şi toate celelalte ritualuri sunt absorbite în ceea ce
am putea numi „marea tradiţie imperială” (Ashkenazi, 2003:
27). O serie de mituri se constituie în mitologia standard, mai
ales după ce capătă formă scrisă. Liiceanu (1998: 43) descrie
astfel dezvoltarea credinţei shinto:
„Sentimentul de unitate naţională şi conştiinţa
de sine a poporului japonez a apărut însă
numai după ce toate zeităţile adorate la nivel
de regiune au intrat într-o umbră a
secundarului pentru a lăsa loc de vârf Zeiţei-
Soare numită Amaterasu în secolul al Vll-lea.”

DEFINIŢIA ZEILOR KAMI

Conceptul de kami este unul dintre conceptele cel mai

dificil de definit din cultura japoneză.
După cum arată Matsunaga D&.A (1992: 2), la origine,
zeii kami au derivat din credinţele animiste şi şamanism, iar
natura lor era foarte vagă, incluzând concepte abstracte
 43

Zeii kami ar putea fi definiţi şi drept fenomene naturale

sau strămoşi mitologici, care provin din zei ai naturii, precum
zeiţa soarelui, Amaterasu.
Definiţia clasică a spiritelor kami a fost dată de cărturarul
Motoori Norinaga (Earhart, 1997: 10):
în general se poate spune că kami
reprezintă în primul rând zeii cerului şi
pământului care apar în vechile cronici şi
spiritele sanctuarelor unde sunt veneraţi ... E
de prisos să spunem că include fiinţe umane.
Include de asemenea lucruri precum păsări,
fiare, copaci, mări şi munţi. Conform credinţei
vechi, orice lucru care era deosebit în vreun
fel, care ieşea din obişnuit, care poseda puteri
superioare, sau inspira teamă era numit
kami ... Maleficul şi lucrurile misterioase, dacă
sunt extraordinare şi de temut, sunt numite
kami."
El mai adaugă că, dintre lucrurile inanimate,
tunetul este numit „zeul care sună”. Dragonii,
ecoul, vulpile, dacă inspiră admiraţie şi
teamă, sunt şi ele kami. Despre ecou se
spune că este un tengu (spiriduş). În cronicile
vechi tigrul şi lupul sunt de asemenea numiţi
kami. Piersicile sau diferite artefacte, precum
un şirag de mărgele, pot fi kami. Copacii,
stâncile, rocile pot vorbi şi sunt kami. Munţii şi
mările sunt kami. Nu este vorba de spiritul
muntelui sau al mării, ci un munte anume sau
o mare anume sunt prin ele însele kami.
În esenţă kami reprezintă cuvântul cu care primii
japonezi au denumit ceea ce le inspira teamă şi mister. Se
conturează astfel o lume a zeilor kami înzestraţi cu puteri
misterioase care se opune lumii obişnuite a oamenilor. Tot
ceea ce este neobişnuit sau atipic în lumea oamenilor
(munţii conici, tunetul, animale cu puteri miraculoase)
constituie o dovadă a existenţei acestei lumi.
Zeii kami sunt în număr infinit. Mitologia vorbeşte despre
Yaoyorozu- no-kami, „cele opt milioane de zei”, cu sau fără
44

Se consideră că zeii kami sunt în mare parte binevoitori,

dar în acelaşi timp capricioşi, întocmai ca nişte fiinţe umane.
După cum arată Earhart (1997:12), primii zei kami nu au
fost veneraţi în sanctuare făcute de om. Sanctuarele primitive
au fost constituite de munţi, copaci, păduri sau pietre. Chiar şi
primele sanctuare făcute de om sunt mai degrabă nişte zone
tabu create tot în jurul unor elemente naturale, decât nişte
structuri bine definite. Legenda spune că sanctuarul Izumo a
fost construit în epoca zeilor.
Deşi în sanctuarele shinto au fost puse mai târziu imagini
budiste, kami sunt rareori înfăţişaţi în forme concrete. Aşa
cum arată Earhart (1997: 9), sanctuarele lor sunt mai degrabă
considerate locurile unde kami vin temporar „în vizită” cu
ocazia ceremoniilor prin care oamenii le invocă prezenţa.
Vom prezenta o clasificare mai detaliată a zeilor kami,
după ce prezentăm cosmologia shinto.

COSMOLOGIA SI CLASE DE ZEI

Cosmologia shinto, ca şi ideile religioase, practica şi

arhitectura, este foarte simplă prin comparaţie cu sistemele
din alte religii.
În Shinto se consideră că universul este format din trei
lumi orientate pe o axă verticală: Takamagahara
(Takamanohara) sau „Câmpia înaltă a cerului”, Ashihara no
nakatsukuni sau „Pământul” şi Yomi sau Ne no kuni „Lumea
de sub pământ” sau „Lumea întunericului”.
Takamagahara (Câmpia înaltă a cerului) este universul
zeilor kami cereşti şi se află deasupra pământului şi mării,
fiind legată de pământ prin Podul ceresc plutitor.
Pământul este format din mări şi insule, şi este locul
unde trăiesc oamenii, dar şi mulţi zei.
Yomi este lumea întunecată de sub pământ unde
locuiesc morţii. Acest loc nu este un echivalent al Infernului,
nefiind un loc de pedeapsă, ci mai degrabă un loc impur. În
plus, comunică cu pământul printr-o colină.
 45

zei, dintre care ultimul cuplu de zei, Izanagi şi Izanami, sunt

cei care vor crea Japonia. Pentru că pământul nu era
închegat, ei au fost trimişi de zeii din Takamagahara să-i dea
formă. Primind o halebardă, s-au dus pe Podul ceresc plutitor
şi au înmuiat-o în materia vâscoasă, apoi au ridicat-o şi
picăturile care s-au scurs s-au întărit şi s-a format insula
Onogoro. Coborând pe această insulă, cei doi zei vor da
naştere multor copii, dintre care ultimii trei sunt Amaterasu,
Tsukiyomi şi Susano-wo. Amaterasu va domni peste
Takamagahara, devenind zeiţa tutelară a religiei shinto, iar
Susano-wo va fi alungat din Takamanohara pe pământ2.
Takamagahara poate fi văzută ca o imagine idealizată a
primului stat japonez, Yamato.
Şi lumea întunericului, Yomi, e văzută ca având o
legătură spaţială cu lumea prezentă, pentru că în ea se
poate intra printr-o grotă, iar morţilor le este permis să iasă
şi să cutreiere lumea pământească (Ashkenazi, 2003).
După cum arată Matsumura (2006: 132-133), cele trei
lumi nu sunt izolate, ci sunt legate între ele prin axa
universală. Această axă, numită Ame no mihashira este
plasată pe insula Onogoro şi este reprezentată de stâlpul
gros în jurul căruia are loc ritualul nunţii lui Izanagi şi
Izanami.
Autorul arată că orice credinţă pune accent pe opoziţia
dintre lumea de aici şi lumea cealaltă. în shinto lumea
cealaltă este reprezentată în plan vertical de Takamagahara
şi de Yomi, dar are şi o dimensiune orizontală, reprezentată
de munţi şi mări, elemente esenţiale ale spaţiului sacru.
2
Pe baza legendei lui Izanagi şi Izanami ne putem da seama cum era
concepută lumea şi zeii.
Numele lui Izanagi şi Izanami sunt înrudite, partea comună „iza”
însemnând „a îndemna / a invita la dragoste”. Cele două terminaţii -gi şi -mi
denumesc bărbatul şi femeia. Numele s-ar putea deci traduce cu „Cel care
invită la dragoste” şi „Cea care invită la dragoste”.
Numele zeilor arată in general funcţiile lor, dar sunt şi multe nume al
căror sens nu este cunoscut. În timp au apărut mai multe sufixe care se
adaugă la numele zeilor, precum mikoto, Omikami etc.
Uneori zeii nu sunt individualizaţi, ci sunt numiţi in totalitatea lor „zeii
cerului şi pământului”.
46

de sub pământ, de morminte aflate în trecători sau pe coline

pentru lumea din munţi, şi morminte situate pe ţărmuri
pentru lumea de peste mare.
În ceea ce priveşte timpul, în shinto nu există o concepţie
clară despre viaţa trecută şi cea viitoare, de aceea noţiunea
de sancţionare sau recompensare a faptelor ca în Judecata de
apoi, nu este importantă.
Ashkenazi (2003: 32) arată că universul din gândirea
shinto este populat de o multitudine de kami care pot fi
clasificaţi în următoarele categorii: kami clasici, kami adoptaţi
ulterior şi kami locali. În paginile care urmează rezumăm
subîmpărţirile şi caracteristicile acestora conform lui
Ashkenazi (2003: 32-36).
Kami clasici sunt cei care apar în cronicile istorice Kojiki şi
Nihonshoki şi se pot împărţi la rândul lor în:
• Kami cereşti: kami care au apărut în cer înainte ca
pămîntul să fie creat şi kami care sunt descendenţi ai
acestor kami originari. Zeitatea reprezentativă este
Amaterasu, zeiţa soarelui, care face parte din a doua
generaţie de kami
• Kami pământeşti: când kami cereşti încep să
interacţioneze cu locuitorii pământului, descoperă că
aici există deja nişte kami care trebuie supuşi. în
general aceşti kami apar din râuri, mări sau peşteri şi
îi ajută pe kami cereşti în efortul lor de a stăpâni
pământul. Cel mai reprezentativ zeu pentru această
categorie este Okuninushi (stăpânul pământului)
• Marebito: kami „vizitatori” care vin în general din
locuri îndepărtate de peste mări
Kami care au fost adoptaţi ulterior sunt kami reprezentaţi
de diferite personalităţi care au fost ridicate la acest rang. Ei
se împart în:
• Kami oficiali: kami care au fost adăugaţi panteonului
după scrierea textelor clasice. Două exemple
reprezentative sunt Hachiman (zeul războiului şi al
culturii) sau Inari (zeul prosperităţii, recoltelor şi
 47

În continuare discutăm în detaliu câteva exemple din

fiecare categorie.
Zeii cereşti, numiţi akitsu-kami, sunt zeii din cer, dintre
care cea mai importantă este Amaterasu. Kami pământeşti,
numiţi kunitsu-kami, sunt zeii de pe pământ şi se consideră
că locuiau şi conduceau pământul înaintea coborârii pe
pământ a lui Ninigi, nepotul lui Amaterasu. Unii autori îi
consideră a fi zeii născuţi de Izanagi şi Izanami care au
rămas pe pământ. Zeul pământesc prin excelenţă este
Okuninushi, creatorul pământului.
Alt exemplu de zeu pământesc este Kagutsuchi-no-kami,
zeul focului, care a provocat moartea mamei sale Izanami,
arzându-i organele genitale atunci când s-a născut. Tatăl său,
Izanagi, l-a decapitat cu sabia şi din sângele său au apărut
opt zei ai săbiei, iar din trupul său neînsufleţit au apărut opt
zei ai vulcanilor şi stâncilor. Naşterea focului constituie
sfârşitul actului de creaţiei a lumii şi începutul morţii.
Dintre kami adăugaţi ulterior putem să-i amintim pe
Inari, Hachiman şi Tenjin.
Inari (zeul orezului şi prosperităţii) este unul dintre cei
mai populari zei, fiind de cele mai multe ori însoţit de vulpe,
mesagerul său. Sanctuarele sale se recunosc după culoarea
roşie a porţii torii şi statuile a două vulpi de o parte şi de alta
a intrării în sanctuar.
Hachiman este zeul războiului, dar şi patronul culturii şi
scrierii. Spiritul său este reprezentat de o săgeată amintind
de arcaşii călare, sau mai rar de o pensulă, amintind de
cultură şi învăţătură. Mesagerii săi sunt porumbeii.
Hachiman este împăratul Ojin canonizat. Acesta s-a născut
miraculos după expediţia de cucerire în Coreea a mamei
sale, împărăteasa Jingu şi este renumit pentru că a invitat
învăţaţi coreeni şi chinezi să-i educe fiul (Ashkenazi, 2003:
160).
Kitano (Tenjin) este zeul învăţăturii şi ştiinţei. În secolul
al IX-lea (epoca Heian) Sugawara Michizane, un intelectual şi
oficial înzestrat, a fost acuzat de trădare în mod mincinos şi
a fost exilat în insula Kyushu. După moartea sa s-a abătut o
48

un adăpost al zeilor kami, ci şi o personificare a acestora. O

caracteristică a lumii cereşti Takamagahara este prezenţa a
două şiruri de munţi.
Muntele Fuji, cel mai faimos munte japonez, este
adăpostul şi întruchiparea unei zeiţe, Konohanasakuya-hime
sau Sengen.
Muntele Tsukuba este un munte cu două piscuri, Nyotai
de 877 m şi Nantai de 871 m şi adăposteşte un sanctuar
străvechi, menţionat în poeme încă din secolul al VIII-lea.
Prezenţa sanctuarului face ca întreg muntele să fie venerat ca
un zeu al potrivirii şi armoniei dintre femeie şi bărbat.
Cronicile vechi arată că pe muntele Nantai ar locui Izanagi,
iar pe Nyotai Izanami.
Yama-no-kami (zeul muntelui) este o denumire generală
pentru o serie de zei, unii avînd şi nume individuale, cei mai
mulţi însă fiind numiţi pur şi simplu yama-no-kami. În mod
tipic, Yama-no-kami îşi părăseşte primăvara locuinţa din
munte şi, la invitaţia agricultorilor, coboară spre câmpie
unde, sub un nou nume, Ta-no-kami (zeul cîmpurilor de orez),
protejează lanurile şi asigură recoltă bogată. Bunăvoinţa
acestor kami faţă de oameni se câştigă cu un mare efort din
partea oamenilor care trebuie să respecte şi să primească
cum se cuvine zeităţile (Ashkenazi, 2003: 286).
La Ise sunt două stânci care stau faţă în faţă, una mare şi
una mică, numite Meoto-iwa (Rocile căsătorite), unite cu o

CONCEPTE CHEIE ALE SHINTO

Shinto este în mod esenţial o religie a naturii care are în
centru cultivarea orezului şi se caracterizează printr-o
conştientizare clară a ordinii naturale.
A respecta shinto înseamnă a exprima respect şi
veneraţie pentru kami şi a lua parte la ceremoniile de la
sanctuare.
Aşa cum am arătat, shinto nu are o morală sau o
filozofie. Ellwood (2008: 55) arată că printre principalele
 49

pus pe opoziţia pur / impur. Astfel, spaţiul şi timpul sacru,

pur, sunt clar delimitate faţă de spaţiul şi timpul obişnuit,
care nu sunt pure.
Autorul arată că râurile, copacii, stâncile din natură sunt
pure. Cele mai pure locuri sunt piscurile munţilor şi dealurilor
de unde se consideră că au venit kami în vechime. Lumea
oamenilor este mai puţin pură, de aceea locurile ideale
pentru sanctuarele shinto sunt munţii despărţiţi de sate prin
râuri.
Impuritatea, pângărirea, ceea ce este poluat, infestat, se
numeşte kegare. Opusul lui este kiyome (purificarea). Cele
mai impure lucruri sunt sângele, bolile, moartea, care trebuie
ţinute departe de spaţiile sacre, precum sanctuarul. Un
exemplu de kegare este constituit de contactul prin văz şi
miros cu ţinutul morţilor, Yomi. Gestul de spălare a ochilor şi
a nasului pe care-l face zeul Izanagi pentru a se purifica
după ce revine din acest ţinut, este esenţial, ca şi apa ca
element central de purificare.
Preocuparea principală în shinto constă în a preveni
pătrunderea spiritelor rele, infiltrarea impurităţii în viaţa
oamenilor, sau, în cazul în care aceasta s-a produs, în
performarea unor ritualuri de purificare care să readucă
lucrurile la starea iniţială.
Ritualurile cele mai importante au legătură cu această
restabilire a purităţii. Ele se numesc Misogi şi Harae.
Misogi se referă la spălarea trupului cu apă şi
îndepărtarea, purificarea de impurităţi, kegare. Folosirea
apei face ca aceste ritualuri să aibă loc pe malul mării sau al
râurilor.
Harae este ritualul de purificare cel mai general prin
care, prin folosirea puterilor magice ale unor obiecte, se
asigură protecţia de impurităţile kegare. Este un ritual de
exorcizare, curăţire, purificare. Se face, de exemplu, pentru
un avion nou construit care urmează să zboare pentru prima
dată.
Oharae sau „Marea purificare” se face de obicei de două
50

sunt considerate tsumi. Orice tsumi poate fi îndepărtat prin

executarea ritualului de purificare, harae.
Tatari constituie pedepsele, nefericirea care vin ca o
pedeapsă sau avertisment al zeilor dacă aceştia au fost jigniţi
de vorbele sau faptele oamenilor.
Norito sunt cuvintele, cântările adresate zeilor kami într-o
formă de japoneză antică. Sunt recitate de preotul şef pentru
credincioşi. Pentru că exista credinţa că vorbele frumoase şi
corecte atrag binele, era foarte important modul cum erau
recitate. Ele cuprind rugi pentru zei, liste ale ofrandelor,
indicii despre identitate celui care recită, dar nu conţin deloc
elemente didactice.

Alte caracteristici ale shinto sunt tradiţionalismul,

importanţa sărbătorilor matsuri şi a participării efective la
acestea, importanţa rolului sociologic al religiei, politeismul

SANCTUARUL JINJA

Cel mai general nume al sanctuarului shinto este jinja .

Alte denumiri sunt jingu, sau taisha.
Primele sanctuare shinto nu erau probabil decât nişte
obiecte naturale, copaci sau roci înconjurate de shimenawa,
împletituri groase de orez, care semnalau faptul că în
interiorul lor este un spaţiu sacru. Astfel de locuri se mai pot
vedea şi astăzi în Japonia.
Scopul principal al construirii de sanctuare era acela de a
crea un loc în care kami să poată coborî şi astfel comunitatea
să poată intra în comuniune cu el. Primele sanctuare
construite de om sunt de lemn şi sunt locuri unde oamenii
recită formule rituale şi aduc ofrande zeilor kami care coboară
temporar acolo. Trupul zeului (shintai) este obiect de
venerare şi poate fi întruchipat de o oglindă sau o sabie (se
consideră că sunt obiectele în care se odihneşte zeul în
timpul prezenţei sale la sanctuar). Shintai nu este niciodată
 51

Sanctuarele shinto sunt dedicate unuia sau mai multor

kami. Pădurile din jurul sanctuarelor sunt considerate la
rândul lor sacre.
Sanctuarele constituie locul unde zeul sau zeii locali
locuiesc sau vin atunci când sunt chemaţi prin diferite
ceremonii. Sunt locuri sacre unde se poate intra în
comunicare cu zeii.
Structura sanctuarului este foarte simplă. Sanctuarul
este marcat de o poartă cu formă specifică, de obicei roşie,
numită Torii care delimitează spaţiul sacru. În afară de Torii,
există cel puţin două construcţii - haiden (locul de rugăciune)
cu heiden (locul pentru ofrande) şi honden (locul unde se
află corpul zeului, un substitut al acestuia).
Majoritatea sanctuarelor cuprind însă mai multe
elemente.
Drumul care duce de la torii la sanctuar este numit
sando. La capătul acestui drum (în faţa sanctuarului) se
găsesc statuile a doi lei-gardieni, numiţi koma-inu care stau
faţă în faţă, unul cu gura închisă, celălalt cu gura deschisă.
La intrare se află de asemenea un mic bazin cu apă, temizu-
ya, unde credincioşii şi vizitatorii se spală pe mâini şi pe gură
într-un gest de purificare simbolică. De obicei există şi o
scenă kagura-den unde se executau kagura, dansuri
specifice sanctuarelor şi destinate zeilor kami.
Partea principală a sanctuarului este constituită, după
cum am arătat, de haiden (locul de rugăciune) destinat
credincioşilor, şi honden (sanctuarul interior) destinat zeului,
de obicei unite între ele. Aceste două elemente sunt
obligatorii pentru existenţa unui sanctuar. În multe locuri
honden este chiar un munte întreg, caz în care haiden e
construit separat.
Heiden (locul pentru ofrande) are o intrare cu beţe de
care atârnă fâşii de hârtie albă în zig-zag (gohei), o oglindă şi
o masă cu opt picioare, câte patru de fiecare parte.
Ofrandele de mâncare sunt oferite de preot pe o tavă şi
conţin de obicei sake, orez, sare, legume şi fructe.
În interiorul unui sanctuar mai poate exista un sanctuar
52

20 de ani. Sanctuarul este construit în stilul shimmei-zukuri

care datează din secolul al VII-lea şi s-a putut conserva
datorită acestor reconstruiri succesive.
Sanctuarele shinto prototipice sunt Ise, Izumo, Fushimi
Inari, Hachiman, Meiji.

SĂRBĂTORILE

Shinto are un rol principal în celebrarea diferitelor etape

ale vieţii, fiind strâns legat de riturile de trecere Ellwood
(2008: 54). La 30 şi 31 de zile de la naştere copiii sunt duşi la
sanctuar îmbrăcaţi în chimonouri colorate şi sunt „prezentaţi”
zeului protector al regiunii / familiei (uji- gami) ca „noi copii ai
zeului”. Această primă vizită, la care preotul oficiază o slujbă
specială, iar fecioarele miko dansează dansuri sacre pentru
binecuvântarea copilului, este urmată de alte vizite la diferite
vârste (de exemplu cu ocazia sărbătorii Shichi-go-san când
fetiţe de 3 şi 7 ani şi băieţi de 5 ani poartă haine noi şi se
roagă pentru sănătate şi bunăstare).
Pe 20 ianuarie este ziua naţională a majoratului: cei care
împlinesc 20 de ani (considerată vârsta la care devin adulţi,
majori) sunt sărbătoriţi şi merg la sanctuar.
Anul Nou este un moment foarte important pentru
shinto. În această zi are loc prima vizită din an la sanctuar,
numită hatsumode. Se merge la sanctuarele cele mai vestite
pentru ritualuri de purificare şi se cumpără talismane
hamaya (săgeţi pentru alungat spiritele rele) pentru a fi
aşezate în casă ca să îndepărteze spiritele rele.
În februarie se sărbătoreşte Setsubun, care marchează
sfârşitul iernii şi are ca scop alungarea spiritelor rele.
Căsătoria, eveniment prin excelenţă luminos şi vesel, se
celebrează de asemenea la sanctuarul şintoist.
Pe lângă sărbătorile oficiale ţinute la toate sanctuarele
shinto, fiecare sanctuar are şi sărbători proprii, matsuri.
 53

comunitatea se reuneşte şi petrece împreună. Exemple

reprezentative de sărbători locale sunt Gion-matsuri sau
Jidai-matsuri din Kyoto.
Orice sărbătoare matsuri are trei părţi:
• kami-mukae, adică întâmpinarea zeilor, o parte
iniţială prin care zeii sunt invocaţi
• shinko, partea principală, numită şi procesiunea
sacră, în timpul căreia toată comunitatea locală
străbate oraşul, zeul fiind simbolic purtat în mikoshi,
un tel de palanchin, dus de bărbaţi tineri pe umeri
• kami-okuri, partea finală, în care zeul este condus
spre locul de unde a venit
Toate etapele trebuie strict respectate.
În timpul unei sărbători, miko, fecioarele de la sanctuar,
interpretează dansuri tradiţionale pentru zei. Pot avea loc şi
demonstraţii de sumo, un sport legat de shinto.
În timpul unei sărbători matsuri, sunt mai multe
momente cheie şi anume: purificarea, oferirea ofrandelor,
recitarea rugilor (norito) etc. (Ellwood, 2008: 27).

• Daijosai şi Niinamesai
Sărbătorile shinto sunt strâns legate de Curtea
imperială, împăratul însuşi fiind cel care performează
multe din aceste sărbători.
Daijosai este „Marea sărbătoare pentru recoltă”, care
este executată de fiecare împărat la încoronarea sa.
Niinamesai este sărbătoarea executată în fiecare an de
împărat pe 23-24 noiembrie, după culegerea recoltelor,
54

TIPURI DE SHINTO
Aşa cum am arătat, shinto derivă din cele mai vechi
tradiţii ale japonezilor, dar, în timp, a căpătat mai multe
faţete (Ono, 1962; Kuroda, 1993; Reischauer şi Jansen, 1995).
Cercetătorii vorbesc în principal de următoarele tipuri de
shinto: shinto popular, shinto al sanctuarelor jinja, shinto de
stat, shinto al sectelor.
Shinto popular sau religiile populare este o categorie sub
care sunt incluse toate practicile populare ale japonezilor
precum rituri magice, festivaluri, obiceiuri (ciclul de 6 zile,
ciclul de 12 ani, yin-yang, nume şi direcţii de bun augur sau
nenorocoase etc). Toate activităţile legate de purificare,
binecuvântare, agricultură şi familie, care nu fac parte din
shinto instituţionalizat, sunt incluse aici şi reprezintă nivelul
informai al credinţei. Elementele rezultate din sincretismul
dintre budism şi shinto sunt introduse, de asemenea, în
această categorie.
Shinto al sanctuarelor jinja este forma organizată cea
mai simplă a shinto, fiind constituit de larga reţea de
sanctuare mari sau mici din toată Japonia, precum Ise, Meiji,
Kumano, Izumo, Atsuta, Kasuga, Nikko, Yasukuni, Fushimi. În
esenţă, cuprinde sanctuarele locale ale satelor şi ale
districtelor din oraşe. E legat de asigurarea legăturii cu kami,
binecuvântarea recoltelor, protecţia zonei, performarea
festivalurilor anuale, riturile de trecere, rituri pentru situaţii
speciale (boală etc.).
Shinto de stat (sau naţional / imperial) este shinto ce are
în centru ritualuri pentru spiritele strămoşilor imperiali.
Centrul şintoismului de stat este la Ise şi are legătură cu
clanul Yamato. Încă din timpurile preistorice, shinto a fost
legat de stat. împăratul este considerat un kami în viaţă. El
este cel care conduce ritualurile principale legate de
venerarea strămoşilor. Ceremonia de încoronare a unui nou
împărat este o ceremonie shinto. Shinto naţional a fost uneori
folosit în scopuri naţionaliste.
 55

MITURI JAPONEZE

Despre mitologia shinto avem informaţii scrise în primele

cronici japoneze Kojiki (712) şi Nihonshoki (720). Prezentăm
în continuare principalele mituri, bazându-ne în special pe
Kojiki3 .
Timpul mitologic descris în cele două cronici este
împărţit în mai multe perioade. Vom expune pe scurt
capitolele care descriu formarea insulelor japoneze, naşterea
zeiţei tutelare Amaterasu şi întemeierea liniei imperiale
japoneze.

„Crearea insulelor japoneze”

La început s-a despărţit cerul (ten) de pământ (chi), iar în
lumea din cer numită Takamanohara (înalta câmpie a
cerului) au început să apară zeii kami: mai întâi zeul de
căpătâi al lumii, Ame-no-minakanushi, apoi Takami-musubi şi
Kami-musubi care au creat diferite lucruri în lume. Aceşti
primi trei zei sunt asexuaţi şi nepereche şi nu au un corp
vizibil.
La început, pământul nu avea consistenţă şi nici hotare
delimitate, semănând cu o pată dc ulei care pluteşte pe apă.
A apărut atunci zeul care creează vieţuitoarele şi zeul care
apără eternitatea lumii cereşti. Şi aceşti doi zei sunt asexuaţi
şi nepereche, şi împreună cu primii trei formează zeii
primordiali. Au trecut apoi şapte generaţii, timp în care au
mai apărut o serie de zei sexuaţi şi, într-un sfârşit, s-au
născut zeul Izanagi şi zeiţa Izanami ale căror nume indică
faptul că femeia şi bărbatul se ajută şi se iubesc.
Zeii din cer au stat la sfat şi au decis să-i trimită pe
Izanagi şi pe Izanami să întărească scoarţa pământului care
încă plutea şi nu avea consistenţă. I-au chemat şi le-au dat o
halebardă sacră, Nuboko. Cei doi s-au dus pe Podul plutitor
care uneşte Cerul şi Pământul şi-au scufundat vârful acesteia
în mare, amestecând. Când au scos halebarda, din vârful ei
s-au prelins mai mulţi stropi care s-au întărit şi au format o
insulă. Aceasta e numită Onogoro-jima, pentru că s-a întărit
singură.
56

Cei doi zei au coborât pe insulă şi au construit un stâlp

gros (Ame no Mihashira) înconjurat de un palat. Au observat
că trupurile lor sunt diferite şi au dorit să se unească.
Izanagi a propus să înconjoare stâlpul unul dintr-o parte,
celălalt din cealaltă parte, şi când se întâlnesc să se
împreuneze. Când s-au întâlnit, Izanami a exclamat prima „Ce
bărbat chipeş!”, iar Izanagi a spus „Ce femeie frumoasă!”, dar
apoi a adăugat că nu e bine că ea, femeia, a vorbit prima. Şi
apoi s-au împreunat. Au născut întâi un fel de lipitoare fără
oase pe care au pus-o pe o frunză şi i-au dat drumul pe apă.
Apoi au născut o insulă prea mică. Nemulţumiţi de copiii lor,
au hotărât să meargă în Takamanohara să ceară sfat de la zeii
primordiali.
Aceştia au ghicit în oase de cerb şi le-au spus că nasc
copii nepotriviţi pentru că femeia a vorbit prima. Le-au
poruncit să se ducă din nou pe pământ şi să reia ritualul nunţii
respectând ordinea. De data asta, după ce au înconjurat
stâlpul, Izanagi a vorbit primul.
Pentru că ritualul a fost îndeplinit corect, au născut opt insule
- Awaji-shima, Iyo (actualul Shikoku), Oki, Tsukushi-jima
(Kyushu) şi Iki-no-shima, Tsushima şi insulele Sado, iar la urmă
Oyamatotayoakizu- shima (Honshu). Astfel s-a format
arhipelagul japonez numit, datorită celor opt insule,
Oyashimaguni ( Ţara celor opt mari insule).
După ce au creat ţara, cei doi zei au conceput mulţi alţi
zei necesari lumii naturale, dar când l-a născut pe zeul
focului, Izanami s-a ars şi a murit. Furios, Izanagi i-a retezat
capul copilului şi din sângele rămas pe sabia lui se nasc alţi
zei, precum zeul tunetului, al săbiei şi al munţilor.
Pentru că a murit, Izanami a plecat în Lumea
întunericului, lăsându-l pe Izanagi pradă tristeţii.

„Călătoria lui Izanagi în Yomi”

4
Yomi se citeşte în chineză kosen. În japoneză e asociat cu ideea de noapte
şi întuneric.
Spre deosebire de Iadul budist, Yomi comunică cu lumea oamenilor prin
colina Hirasaka. Locul pe unde a coborât Izanagi în Yomi, se spune că ar fi
peştera Inome din prefectura Shimane.
 57

că va încerca să obţină învoire de la zeii din Yomi, dacă el îi

promite că nu o va privi deloc până revine. Izanagi îi promite,
dar pentru că Izanami întârzia să apară, se decide să meargă
s-o caute. îşi luminează drumul cu dintele unui pieptene şi,
ajungând la locul unde era Izanami, îi vede trupul putrezit şi
năpădit de viermi din care se născuseră opt zei de tunet cu
feţe înspăimântătoare. Cutremurat de spaimă, Izanagi vrea
să fugă înainte de a fi văzut, dar Izanami îl vede, şi furioasă
că el şi-a încălcat promisiunea faţă de ea, trimite diavoliţele
din Yomi să-l urmărească. Izanagi aruncă spre ele lianele cu
care-şi lega părul care se transformă în struguri şi scorpiile
se opresc să-i mănânce. Astfel, câştigă timp să fugă, dar,
după ce termină de mâncat, scorpiile pornesc din nou după
el. Atunci aruncă dinţii unui pieptene care se transformă în
muguri de bambus, iar diavoliţele se opresc din nou. Izanami
îi trimite atunci şi pe zeii tunetului după el. Agitându-şi sabia
în aer, Izanagi ajunge la intrarea în Yomi de unde are de
urcat o pantă pentru a ieşi în lumea oamenilor. Ia trei piersici
dintr-un piersic şi le aruncă pe pantă, împiedicându-i astfel
pe urmăritori să-l prindă.
Izanami, văzând că nici diavoliţele, nici zeii tunetului, nu
au reuşit să-l prindă, pleacă ea însăşi după el. Dar Izanagi
rostogoleşte o stâncă imensă la gura peşterii care face
trecerea dintre lumea de aici spre cea a întunericului şi
Izanami nu-l mai poate ajunge. Ea îl ameninţă că va omorî în
fiecare zi câte o mie de oameni, iar Izanagi îi răspunde că
atunci el va face ca în fiecare zi să se nască o mie cinci sute
de oameni. Şi, de atunci în lume se nasc în fiecare zi o mie
cinci sute de prunci şi mor o mie de oameni, iar Izanagi şi
Izanami domnesc fiecare peste cei vii şi peste cei morţi.

„Naşterea lui Amaterasu, Tsukiyomi şi Susano-

wo”
Când Izanagi s-a întors din ţinutul morţilor s-a dus la un
râu să se purifice. Din hainele şi podoabele pe care şi le-a
scos s-au născut zei puri şi impuri. Apoi, în timp ce se spăla,
s-au născut zei din fiecare parte a corpului său.
58

zeul Susano-wo. Prin acest act de purificare (misogi) au apărut

ultimii trei copii ai lui Izanagi, cei mai frumoşi, consideraţi zeii
sacri. Izanagi i-a dat lui Amaterasu şiragul de perle de la gâtul
său şi i-a poruncit să stăpânească în locul său lumea cerească
Takamagahara, ca zeiţă a soarelui. Lui Tsukiyomi i-a spus să
domnească peste lumea nopţii, iar lui Susano- wo, peste
lumea oceanelor.
În felul acesta, tărâmul zilei, tărâmul nopţii şi marea au
fost încredinţate celor trei zei - zeiţa soarelui, zeul nopţii şi
zeul oceanelor5.
Amaterasu şi Tsukiyomi au ascultat imediat porunca
tatălui lor, dar Susano-wo a refuzat şi a început să se plângă,
spunând că-i e dor de mama sa, Izanami, şi vrea să se ducă în
Yomi s-o vadă. Izanagi s-a supărat că Susano-wo s-a răzvrătit
şi l-a alungat din lumea cerului.

„Crimele lui Susano-wo şi grota lui Amaterasu”

înainte de a se duce în Yomi, la mama sa, Susano-wo se
îndreaptă spre Takamagahara să îşi ia rămas bun de la sora
sa, Amaterasu. Temându- se că fratele său cel nesupus vine
cu intenţii rele, aceasta se înarmează şi îşi leagă părul
bărbăteşte. Susano-wo se arată jignit de bănuielile ei şi îi
propune să nască fiecare dintre ei copii şi în funcţie de sexul
acestora să-şi dovedească nevinovăţia.
Cei doi se duc pe malul râului Ame no Yasu, unde
Amaterasu îi cere lui Susano-wo sabia, o rupe în trei, o spală
în fântână, o mestecă şi o scuipă afară. Din ea se nasc trei
zeiţe.

5
Amaterasu este zeiţa solară, cea care luminează lumea cerească a zeilor.
Este zeitatea supremă in Shinto şi se consideră că toţi împăraţii Japoniei sunt
descendenţii ei.
Tsukiyomi (Tsukuyomi) este zeul nopţii. Numele său înseamnă „a citi, a
interpreta schimbarea anotimpurilor după fazele lunii”. A primit de asemenea
şi numele de „lună” care luminează lumea nopţii. Este adorat ca puterea
supranaturală care reglează timpul.
Susano-wo este zeul mării.
Faptul că atât Amaterasu, cât şi Tsukiyomi s-au născut din purificarea
ochilor lui Izanagi, justifică şi potrivirea lor cu lumina soarelui şi a lunii pentru
 59

Apoi, Susano-wo îi cere lui Amaterasu brăţările şi şiragul

ei de perle magatama. Le clăteşte în apă, le mestecă şi le
scuipă. Din ele se nasc în total cinci zei. Amaterasu decide
că fetele născute din sabia lui Izanagi sunt copii lui, iar
băieţii născuţi din podoabele ei, sunt copii ei. Susano- wo se
mândreşte că fetele lui, curate la suflet, îi dovedesc
nevinovăţia.
Dar apoi, de prea multă bucurie, se dezlănţuie, stricând
câmpurile de orez ale lui Amaterasu şi uşurându-se în palatul
unde se primeau ofrande.
Amaterasu priveşte mai întâi cu indulgenţă actele
fratelui său, dar nelegiuirile lui continuă: se urcă pe
acoperişul palatului lui Amaterasu şi aruncă în sala unde
ţeseau însoţitoarele lui Amaterasu un măgar jupuit de viu,
provocând chiar moartea uneia dintre fecioare.
Amaterasu jignită şi scârbită, se retrage în grota Ame no
Iwaya, lăsând atât lumea cerului, cât şi lumea pământului în
beznă totală. Disperaţi, zeii se adună la sfat în lunca râului
Ame no Yasu pentru a găsi o soluţie de a o face pe
Amaterasu să revină pe cer. La sugestia celui mai înţelept
zeu, Omoikane, au procedat astfel: l-au pus pe faur să facă o
halebardă, pe oglindar să facă o oglindă din bronz, iar pe
zeul pietrelor preţioase să facă şiraguri de perle magatama.
Apoi au adus şi au plantat în faţa grotei un copac sacru
„sakaki” şi au atârnat de crengile lui şiragul, oglinda şi
ţesături scumpe. Pe zeul cel mai puternic, Ame no Tajikarao,
l-au pus să se ascundă lângă intrarea în peşteră.
Apoi, zeiţa Ama-no-uzume s-a urcat pe piedestalul din
faţa grotei cu părul despletit şi a început să danseze un dans
sălbatic şi gălăgios, arătându-şi sânii şi organele sexuale.
Zeii din Takamagahara au izbucnit în hohote de râs, făcând-o
curioasă pe Amaterasu care a deschis grota pentru a arunca
o privire. Atunci doi zei i-au pus în faţă oglinda şi Amaterasu
s-a reflectat în ea. Atrasă de propria-i strălucire, ea se
60

„Susano-wo şi dragonul cu opt capete”

Alungat din Takamanohara, Susano-wo a coborât pe
Pământ, în regiunea Izumo. După ce a hoinărit o vreme, a
întâlnit un cuplu de zei care plângeau amarnic, ţinând-o în
braţe pe fiica lor. Ei i-au povestit lui Susano-wo că au avut
opt fete, dar primele şapte fuseseră mâncate de Dragonul
cu opt capete, Orochi, care urma să vină în curând şi după a
opta fată. Susano-wo a decis să se lupte cu dragonul, în
schimbul mâinii fiicei rămase. I-a pus pe cei doi zei să
pregătească vin din cel mai tare şi să construiască un gard
cu opt porţi. Apoi, în dreptul fiecăreia a pus câte un butoi cu
vin. Când a venit dragonul după fată, a fost ademenit de
aroma vinului şi şi-a băgat fiecare cap în câte un butoi cu
vin. Apoi a adormit buştean, iar Susano-wo i-a retezat toate
cele opt capete cu sabia. Când i-a retezat coada, a dat peste
o sabie pe care o va numi Kusanagi şi i-o va dărui lui
Amaterasu în semn de căinţă.

„Zeul Okuninushi”
Al şaselea dintre urmaşii lui Susano-wo, numit mai târziu
Okuninushi, va deveni stăpânul pământului.
Okuninushi era cel mai mic dintre optzeci de fraţi. Toţi
pretindeau mâna lui Yagami-hime, o prinţesă frumoasă şi au
plecat împreună să-i facă curte, dar pe Okuninushi l-au luat
numai ca să le care bagajele.
Pe drum, fraţii mai mari au întâlnit un iepure fără blană
pe care l-au sfătuit cu răutate să se scalde în apa mării, să
se usuce în vânt şi apoi să stea la soare. Pentru că apa
sărată şi vântul i-au mărit durerea, iepurele a început să
urle.
Atunci l-a auzit Okuninushi care venea în urmă fraţilor
săi şi l-a întrebat ce-a păţit. Iepuraşul i-a povestit cum a vrut
să ajungă de pe insula Oki pe continent, păcălind nişte
crocodili, care însă i-au descoperit şiretlicul şi s-au răzbunat
pe el, jupuindu-1.
Okuninushi l-a sfătuit pe iepure să se spele în apă curată
de râu şi apoi să se ungă cu polenul unei plante care-i va
 61

Când a ajuns la palatul prinţesei, ea îi refuzase într-

adevăr pe toţi cei optzeci de fraţi, spunând că-l vrea de soţ
doar pe Okuninushi. Invidioşi, fraţii săi au încercat în felurite
moduri să-l ucidă şi de aceea a trebuit să pribegească mult
până s-a putut întoarce în Izumo s-o ia de soţie pe Yakami-
hime.
Okuninushi a avut apoi multe soţii, printre care şi
prinţesa Susari, fiica lui Susano-wo. Toate i-au dăruit mulţi
copii şi astfel pământul a fost populat cu zei.

„Supunerea zeilor de pe pământ de către zeii

din cer”
Zeul Okuninushi muncea din greu să făurească ţinutul
Izumo.
Atunci Amaterasu s-a gândit că ar vrea ca peste pământ
să domnească unul dintre fiii ei. Fiul desemnat a văzut însă
de pe Podul plutitor că pământul era în mare tulburare şi era
condus, după bunul lor plac, de o mulţime de zei puternici.
Zeii din cer au stat la sfat şi-au hotărât să trimită un zeu
pentru a-i convinge pe zeii de pe Pământ să li se supună de
bunăvoie. Zeul trimis în acest scop a rămas însă şi el pe
Pământ. In cele din urmă, zeii au luat hotărârea de a-l trimite
să cucerească Pământul pe nepotul lui Amaterasu care
tocmai se născuse.
Acest nepot se numea Ninigi-no-mikoto. Pentru a-l ajuta,
Amaterasu trimite cinci zeităţi să-l însoţească şi îi dă şiragul
de perle magatama, oglinda de bronz şi sabia primită de la
Susano-wo ca însemne ale puterii şi talismane.
Zeităţile care-l însoţesc pe Ninigi vor deveni strămoşii
celor mai importante clanuri aliate cu clanul imperial
Yamato.
Ninigi-no-mikoto coboară în ţinutul Mizuho, pe muntele
Takachio, în actuala insulă Kyushu şi îşi construieşte acolo un
palat al cărui stâlp de susţinere cobora până în mijlocul
pământului şi al cărui acoperiş atingea cerul. Tot hoinărind
pe pământ, a întâlnit o prinţesă frumoasă, Konohana sakuya-
hime, cu care s-a căsătorit şi care îi dăruieşte trei fii.
62

DAOISM. ŞCOALA YIN-YANG. CONFUCIANISM

Influenţele ajunse în Japonia de pe continentul asiatic

sunt numeroase, în ceea ce priveşte religiile şi credinţele de
pe continent, Japonia a fost influenţată de „Cele trei religii”
sau „cele trei învăţături” din China - daoismul,
confucianismul şi budismul, dar şi de numeroase sisteme de
gândire mai vechi, precum şcoala Yin-Yang. Aşa cum arată
Visan (2008: 61), difuziunea culturii chineze în Japonia se
produce într-un context dinamic şi conţine elemente nu doar
de confucianism, ci şi de daoism, legism, budism. După ce
au fost introduse în Japonia, toate aceste elemente au fost
transformate şi adaptate contextului japonez.
În acest capitol vom caracteriza pe scurt daoismul,
şcoala Yin-Yang şi confucianismul, punând accent pe
elementele care au fost în special valorizate în Japonia.
Budismului îi va fi dedicat un capitol separat.
Elementele daoiste sunt în special reperabile la nivelul
vieţii cotidiene a Curţii şi au avut impact asupra vieţii întregii
populaţii. Confucianismul şi budismul au influenţat şi
modelul de conducere politică şi artele.
Tsunoda et al (1864: 58) descrie astfel importanţa
principiilor yin şi yang în viaţa Curţii japoneze:
„... sistemul yin-yang nu a rămas un apanaj al
Curţii, ci s-a răspândit la toate nivelurile
societăţii japoneze afectând aproape fiecare
aspect al vieţii cotidiene, deşi nu avea,
precum budismul sau şintoismul, preoţi care
să-l promoveze în mod organizat. Locaţia unei
case şi chiar poziţia mobilei în interior erau
 64 63

RelaţiaDAOISM
dintre . aceste
YIN-YANG elemente este ELEMENTE
SI CELE CINCI una ciclică, ele
născându-se unul din altul. De exemplu lemnul, în calitate de
După cum
combustibil, dă afirmă
naştereVişan
focului(2008:
care,27),
prindao,
cenuşacarepepoate
care fi
o
tradus drept
creează, dă „principiul maxim”, se regăseşte
naştere pământului. Există deînasemenea
toate şcolileo
de gândire
ierarhie întrechineză
elemente şi -se caracterizează
lemnul prin faptul
învinge pământul, că se
pământul
manifestă
învinge apa,subiardouă aspecte,focul
apa învinge yin şi yang.
etc.
Daoismul,
Cele consideratau
cinci elemente una dinasociate
fost „cele trei învăţături”
în primul rând ale
cu
Chinei, îşi datorează
principalele numelelemnul
planete, astfel: acestuicuconcept
Jupiter, şi are cu
focul în centru
Marte,
principiul cu
pământul dinamicii
Saturn,naturii.
metalulExistă credinţa
cu Venus, apa cuîn Mercur.
existenţa unei
corespondenţe şi armonii între Univers
În China se considera că există cinci direcţii: şi viaţa omului.
est, Fiinţa
vest,
nord, sud şi centru. Centrul era reprezentat de Chinacursului
umană trebuie să se integreze, fără să se opună, însăşi.
natural
În al universului.
mitologia chineză, celelalte patru direcţii erau ocrotite de
celeSe poate
patru spunemitice
creaturi că, în sauraport cu Natura,
embleme care(preluate
cereşti constituieîn
un macrocosmos,
japoneză şi numite omul constituie
shishin un microcosmos.
), astfel: dragonul verde la est,
În alb
tigrul această
la vest,viziune,
fenixul roşuoricela „eveniment”
sud şi broascanaturalţestoasăera la
interpretat
7
ca un semn al Cerului, înţeles
nord . Cele cinci elemente au fost asociate cu direcţiile şi ca Natură. De
exemplu, un
animalele, cacataclism
si cu multe era considerat
alte un univers.
entităţi din mod prin care Cerul
îşi exprima dezaprobarea
Astfel, treptat, faţă deunfaptele
s-a creat sistem oamenilor.
complexDupă de
cum arată Tsunoda
corespondenţe et al. (1964:
între tipurile 55) dacăcredinţele
de elemente, astronomii şi
raportau că planetele
cunoştinţele indică venirea
din univers. Pentru primăverii,
a explicape pământaceastă
trebuiau să fie îndeplinite ritualurile de primăvară.
Un alt element important este idea că natura este
divizată în două forţe complementare, şi anume yin
(principiul feminin, întunecat, pasiv) şiyang (principiul
masculin, lumina, principiul activ). După cum arată Ellwood
(2008: 102), yin e asociat cu apa şi energia terestră, în timp
ce yang e asociat cu munţii şi forţa cerească. Este necesar
ca aceste două principii să fie întotdeauna echilibrate. De
exemplu, se credea că locul ideal pentru o construcţie era
între o mică colină şi un iaz, cele două reprezentând
Anotimp
Element

Direcţie

Culoare
Planetă

Semn

principiile yang şi yin.

zodiacal

6
Conform lui Nakamura (1997:147), în China antică şcoala Yin-Yang
propunea teorii cosmologice bazate pe două principii (yin şi yang), cinci
elemente (metal, lemn, apă, foc şi pământ) şi pe alternanţa regulată a
Lemnacestor
Estprincipii şi elemente în formarea naturii, omului şi anotimpurilor.
Primăva Tigru, iepure Verde
Jupiter Despre cele cinci clemente se spunea că reprezintă esenţele corporale ale
ră
Foc celorSud Vară
Cinci virtuţi constante şarpe,
(omenia,cal Roşu buna-cuviinţă în
dreapta judecată,
Marte comportare, înţelepciunea şi buna- credinţă).
 Pămâ Centr câine, bou, Galbe
Saturn Solstiţii dragon,
nt u n
berbec
maimuţă,
Venus Metal Vest Toamnă cocoş Alb
Mercu porc mistreţ,
Apă Nord Iarnă Negru
r
şobolan
 65

După cum explică Tsunoda et al. (1964), în acest sistem,

cele două elemente care încadrează un anume element îi
sunt favorabile, în timp ce celelalte două îi sunt potrivnice.
De aceea, ţinând seama de aceste corespondenţe se puteau
evita nepotriviri între persoane sau evenimente.
Acestui set de corespondenţe, i s-au adăugat mai târziu
şi elemente budiste. De exemplu animalele mitologice ale
celor patru direcţii s-au suprapus peste cei patru zei
protectori din Budism8.
Pentru a asigura armonizarea evenimentelor din lumea
oamenilor cu Cerul şi a evita astfel posibile dezastre au
apărut prezicătorii şi ghicitorii, persoane specializate în
interpretarea semnelor cereşti. Au apărut, în acelaşi timp, şi
mai multe „ştiinţe” care se ocupau cu armonizarea
elementelor din cele două planuri, dintre care cele mai
importante erau divinaţia şi astrologia, prevenirea
calamităţilor şi geomanţia. Almanahurile oficiale ale vremii
prezentau liste ale zilelor faste şi nefaste ale anului, iar
Curtea apela în mod regulat la specialiştii în divinaţie
(Tsunoda et al., 1964: 56).
Divinaţia, prin care se comunica cu supranaturalul şi se
interpretau semnele cosmice, avea la bază sistemul binar
Yin-Yang. Pentru orice eveniment, fie că era căsătorie,
promulgarea unei legi sau ritual, era necesar să se aleagă o
zi fastă. În acest scop era consultat un prezicător care putea
spune dacă circumstanţele erau potrivite pentru a
întreprinde o anume acţiune.
În China, primele divinaţii sunt atestate în secolul al XVII-
lea î. Hr. şi se făceau cu carapace de broască ţestoasă. Se
curăţau anumite părţi ale carapacei ventrale a broaştelor
ţestoase, apoi se puneau în foc, iar crăpăturile care apăreau
din această cauză erau interpretate simbolic (Kamenarovic,
2002:156).
Astrologia ajuta la prezicerea soartei unui stat sau a unui

8
Nordul era asociat cu Bishamon-ten, vestul cu Komoku-ten, sudul cu
Zocho-ten, iar estul cu Jikoku-ten.
66

Geomanţia (vânt-apă, fengshui) urmărea să aprecieze în

cadrul sistemului yin-yang şi al celor cinci elemente potrivirea
unei persoane cu casa sau mormântul pe care voia să-l
construiască. Pentru stabilirea acestui lucru erau importante
atât punctele cardinale, cât şi particularităţile reliefului.
Existau de asemenea restricţii privind direcţiile. Nord-
estul era numit kimon „poarta demonului” pentru că se
considera că din acea direcţie intră spiritele rele. în Japonia, se
construiau temple şi sanctuare în nord-estul castelului, sau
oraşului, tocmai pentru a le apăra de spiritele rele.
După cum vom arăta şi în capitolele următoare, în Japonia
geomanţia s-a folosit în mod special pentru alegerea locului de
construire a capitalelor, a palatelor şi a templelor. Un loc ales
în acest fel era un loc „în armonie” cu Cerul şi urma deci să se
bucure de protecţia acestuia.

CONFUCIANISMUL
Confucianismul pătrunde indirect în Japonia în secolele al
III-lea şi al IV-lea prin intermediul coreenilor şi va exercita o
clară influenţă în sfera politicii, eticii şi educaţiei între secolele
al VI-lea şi al XII-lea9.
Confucianismul este o şcoală de gândire chineză
întemeiată de învăţatul chinez Kongzi (551-479 î.H.), cunoscut
în Occident cu numele latinizat „Confucius”. Trăind într-o
societate în care schimbările erau rapide, Confucius a fost

9
Conform lui Vişan (2008: 61-62), etapele transmiterii confucianismului în
Japonia sunt următoarele:
• perioada timpurie când e promulgat codul legilor în stil chinez
• extinderea semnificativă a cunoştinţelor prin călugărul budist Gembo şi
Kibi no Makibi care se întorc de la studii din China cu un mare număr de
texte şi introduc confucianismul în programa de studiu a academiei
imperiale
• profunda aculturaţie a valorilor confucianiste prin integrarea practicile
culturale din Tang în procesul de civilizare a curţii Nara. Erau studiate
clasicele, s-au promulgat coduri de legi şi au fost puse în practică
principiile confucianiste atât în guvernare, cât şi în protocolul curţii.
 67

dezvoltat de discipolii lui Confucius, dintre care cel mai

important este considerat Meng Zi (Mencius).
Caracteristicile de bază ale confucianismului, care sunt şi
astăzi valabile, sunt următoarele (Vişan, 2012: 11):
recunoaşterea lui Confucius ca fondator
accentul pus pe relaţiile ierarhice
ritualizarea ca regulă a armonizării acestor relaţii
iubirea şi respectul faţă de celălalt
• altruismul şi dreptatea care sunt indispensabile
pentru o guvernare morală
menţinerea armoniei prin rituri şi muzică
După cum arată Vişan (2012: 27), confucianismul are în
comun cu daoismul viziunea holistică despre lume. Astfel,
confucianismul preia ideea conform căreia omul şi natura
interacţionează în mod constant, iar omul trebuie să-şi
potrivească acţiunile în funcţie de ordinea naturală.
De fapt, chiar termenul Ru care dă numele şcolii
confucianiste desemnează o categorie de cărturari
specializaţi în acordajul dintre semnele naturii obţinute prin
divinaţie şi acţiunile omului (Vişan, 2012: 11). In acest sens,
Nakamura (1997: 46) defineşte confucianismul drept un fel
de „cosmofiziologie”, conform căreia microcosmosul şi
macrocosmosul sunt întemeiate pe aceeaşi normă.
Kamenarovic (2002:149) afirmă că este vorba de o
interacţiune dintre cosmologie şi etică bazată pe relaţia de
rezonanţă dintre om şi lumea naturală.
Omul, mai ales Conducătorul, trebuie să-şi îndeplinească
corect rolul şi datoria, pentru că ignorarea acestora atrage
reacţia Naturii. Natura intervine violent (prin cataclisme etc)
pentru a restabili armonia afectată de acţiunile oamenilor.
În Analecte, Confucius subliniază necesitatea cultivării
virtuţilor, mai ales Ren şi practicarea riturilor, numite Li.
Ren este umanitatea perfectă, superioară şi are rangul de
virtute supremă, incluzând şi alte virtuţi, precum loialitatea
sau pietatea filială (Vişan, 2012: 24). Li (ritul) însemna la
bază „act de sacrificiu” şi este interpretat ca „adecvarea
 68

Se pune deseori problema dacă confucianismul este

sau nu o religie. De fapt, confucianismul nu se integrează în
definiţia convenţională a religiei, prin faptul că îi lipseşte un
Zeu creator şi o distincţie clară între lumea transcendentală
şi cea mundană. Cosmologia confucianistă cuprinde Calea
Cerului şi Pământului, Cerul fiind interpretat ca ordine
naturală, nu ca providenţă.
După cum arată Weiming şi Tucker (2004: 18), se poate
considera că confucianismul are o latură religioasă
constituită de ideea de Cer şi ritualurile venerării
strămoşilor. Pe lângă această latură religioasă,
confucianismul poate fi considerat un sistem filozofic, care
include o cosmologie, teorii despre natura umană, moduri
de cunoaştere. De asemenea, confucianismul include şi
viziuni despre guvernare care au la bază teoriile politice şi
regulile sociale care domină relaţiile umane. Confucianismul
poate fi privit şi ca un sistem al cultivării de sine 10.
Vişan (2008: 79-84) dedică un capitol special
dimensiunii confucianiste a politicului, mai precis gândirii
despre guvernare, vorbind despre baza preponderent
confucianistă a gândirii chineze despre guvernare.
Rezumăm aici principalele idei (concepţia legitimităţii, ideea
de guvernare morală, modelul ritualist al societăţii etc.)
pentru că aceste aspecte au avut o influenţă deosebită în
Japonia.
În confucianism se vorbeşte de „Mandatul Cerului”
care conferă legitimitate conducătorului. Deţinătorul puterii
primeşte această putere de la autoritatea legitimă, în cazul
suveranului aceasta fiind Cerul creator

10
Confucianismul trebuie analizat din două perspective, cea materială,
realistă şi cea spirituală. Weiming şi Tucker (2004: 18) arată că uneori se
vorbeşte de mai multe tipuri de Confucianism, care uneori se întrepătrund
şi anume: confucianismul religios, confucianismul politic, confucianismul
social, confucianismul educaţional şi confucianismul economic.
Confucianismul religios implică viziunea religioasă despre lume in care
fiinţa umană este cuprinsă în şi depinde de dinamica mai largă a naturii.
Confucianismul politic se referă la confucianismul de stat şi implică
instituţii precum serviciile civile, sistemul de examinări bazat pe
meritocratic, guvernarea birocratică bazată pe ierarhie.

1
 69

(Natura). în acest sens, suveranul este „Fiul cerului”. Această

consfinţire nu-i atribuie însă deţinerea necondiţionată a
puterii. În cazul în care el nu se supune ordinii morale
naturale, poporul se poate revolta şi îl poate înlătura. O
schimbare de mandat semnalează perturbarea ordinii
naturale, manifestată prin fenomene punitive precum
calamităţile naturale.
Conducătorul trebuie să conducă conform artei
guvernării morale, care implică deţinerea unor calităţi
umane superioare. O guvernarea virtuoasă câştigă
adeziunea poporului. în administrarea societăţii şi a statului,
suveranul este dator să respecte interesul poporului şi să
asigure liniştea şi bunăstarea acestuia. Societatea este parte
a unităţii universului şi este guvernată corect atunci când se
întemeiază pe guvernarea naturală. „Dacă cel ce guvernează
este el însuşi drept, cum să nu-şi conducă supuşii înţelept?
Cel ce nu se conduce cu dreptate pe sine, cum ar putea să-i
îndrepte pe alţi spre bine?” (Nakamura, 1997: 309)
În concepţia confucianistă despre stat, modelul
ideal al structurii sociale este cel al familiei, al relaţiei tată-
fiu: ca şi familia, statul se bazează pe relaţia de dragoste
paternă şi loialitate filială. Statul este văzut ca o fiinţă
morală în care coerciţia este autoimpusă şi supunerea este
încurajată.
Relaţiile dintre membrii societăţii (modelul ritualist al
societăţii) au la bază datoriile indivizilor unii faţă de alţii.
Fiinţa umană nu există decât în raporturile sale cu ceilalţi.
Relaţiile interpersonale se bazează pe datorie, solidaritate,
reciprocitate. Există cinci relaţii cardinale, cinci tipuri de
relaţii umane care stau la baza tuturor relaţiilor din
societate. Acestea au fost sistematizate de Meng Zi şi sunt
explicate pe baza ideii de superior şi inferior şi identificarea
virtuţii pe care se bazează fiecare dintre ele (Visan, 36-37):
relaţia tată-fiu (se bazează pe apropiere plină de dragoste)
• relaţia principe - supus (se bazează pe altruism,
generozitate şi corectitudine)
relaţia soţ-soţie (se bazează pe respectarea diferenţei)
70

Trebuie respectate „numele corecte”. Numele este interpretat

ca statut, poziţie sau merit. Numele corecte constituie o
formulă politică pentru ordinea morală, iar respectarea lor
presupune ca fiecare să aibă poziţia proprie şi să se
comporte conform acesteia.
Pornind de la aceste idei, modelul de guvernare s-a
dezvoltat prin includerea accentului pus pe educaţie,
promovării meritelor şi talentului, promovării cizelării de sine.

Începând cu sfârşitul secolului al III-lea, ideile

confucianiste, în special cele politice şi morale, au început să
pătrundă în Japonia şi au fost adaptate contextului japonez.

CALENDARUL
Unul dintre cele mai complexe sisteme care are la bază
elemente provenind din divinaţie, cosmologie şi astrologie
este calendarul chinezesc care a fost adoptat şi în Japonia în
anul 604. În acest sistem se regăsesc elemente importante
din confucianism şi budism, dar şi de politică şi strategie.
Calendarul chinezesc era un calendar lunar, care utiliza
fazele lunii şi era folosit pentru a număra anii, zilele, lunile şi
orele la Curtea imperială, precum şi pentru a prezice viitorul
sau caracterul cuiva.
La Curtea chineză şi apoi la cea japoneză, se considera
că pentru orice eveniment, fie că era o ceremonie sau o
căsătorie, trebuia aleasă o zi fastă şi, de aceea, consultarea
calendarului şi a prezicerilor era un lucru extrem de
important.
Kamenarovic (2002: 135) descrie calendarul astfel:
„Calendarul realizează legături strânse între
anotimpuri, luni, zile, ore şi cei cinci agenţi sau
elemente (lemnul, focul, pământul, metalul,
apa), cele cinci culori, cele cinci sunete, cele
cinci gesturi, cele cinci mirosuri, vânturile,
punctele cardinale, animalele, plantele,
diferite părţi ale corpului omenesc,
Elemen
t Frate mai mare Frate mai mic

72 71

care
este yang, iaraceştia
cel mailemic
stabilesc între
este yin. ei. Această
Numele listă ramuri
celor zece
e departe de a fi exhaustivă, scopul
obţinute astfel, se regăsesc în tabelul de mai jos: unei
asemenea clasificări fiind toate elementele
lumii, vizibile sau invizibile. Relaţiile de
corespondenţă care sunt sugerate sunt
plasate sub egida şi în perspectiva mişcării
oscilante necontenite care animă toate
lucrurile de pe lume. Această mişcare e
înfăţişată ca o oscilaţie între cei doi poli
universali reprezentaţi de yin şi yang.”
Acest calendar tradiţional e cu mult mai complicat decât
tot ce există în occident şi a jucat un rol mult mai important
în viaţa de zi cu zi a oamenilor, decât calendarul vestic.
Calendarul chinezesc, reprezentat sub forma unor cercuri
concentrice, include în esenţă următoarele lucruri:
direcţiile busolei
orele zilelor şi nopţilor (miezul nopţii e sus, amiaza jos)
• simbolurile celor 12 ramuri (animale) fiecare
corespunzând unui interval de două ore din măsura
vestică
Pentru a desemna datele se folosea combinaţia a două
serii, una de 12 ramuri şi alta de 10 trunchiuri care
constituiau un ciclu de 60 de zile sau 60 de ani, 60 fiind
divizibil atât cu 10, cât şi cu 12.
Prima serie era constituită din cele 12 semne animaliere
ale zodiacului, cunoscute sub numele de ramuri. Ele
corespund celor 12 faze ale lui Jupiter în mişcarea de
revoluţie în jurul soarelui care au fost asociate cu 12 animale
în următoarea ordine: şobolanul, bivolul, tigrul, iepurele,
dragonul, şarpele, calul, berbecul, maimuţa, cocoşul, câinele
şi porcul mistreţ.
Fiecare animal reprezintă un an din ciclul de 60 de ani, o
zi într- un ciclu de 12 zile, un interval de două ore din fiecare
zi şi una din direcţii. De exemplu şarpele este asociat cu o
oră (ora şarpelui între 10-12) , cu o direcţie (dragon-şarpe
echivalent cu sud-est), cu o zi a lunii (prima zi a şarpelui) şi
 73

Lemn Fratele mai mare al Fratele mai mic al

lemnului lemnului
Fratele mai mare al Fratele mai mic al
Foc focului focului
Pământ Fratele mai mare al Fratele mai mic al
pământului pământului
Metal Fratele mai mare al Fratele mai mic al
metalului metalului
Fratele mai mare al Fratele mai mic al
Apă apei apei
Prima oră 23-1 Ora şobolanului
A doua oră 1-3 Ora bivolului
A treia oră 3-5 Ora tigrului
A patra oră 5-7 Ora iepurelui
A cincea oră 7-9 Ora dragonului
A șasea oră 9-11 Ora şarpelui
A şaptea oră 11- Numărarea anilor începea prin combinaţia dintre fratele
Ora calului
13 mai mare al lemnului cu şobolanul. Urma apoi fratele mai mic
al lemnului cu Boul. O dată la 10 ani revine acelaşi element,
iar o dată la 12 ani, revine acelaşi semnul zodiacal.
Trunchiurile şi ramurile erau combinate pentru a obţine
ciclul de 60 de ani, un astfel de ciclu având importanţa pe
care o are secolul în occident.
Lunile din calendarul lunar au numai câte 28 de zile şi
pentru recuperarea decalajului faţă de lunile din calendarul
solar se adaugă o a 13-a lună.
Ziua are 12 „ore lungi” de câte 120 de minute, fiecare
dintre ore fiind numită după semnele zodiacale, după cum se
poate vedea mai jos (Kamenarovic, 2002: 139):
A opta oră 13-15 Ora berbecului
A noua oră 15-17 Ora maimuţei
A zecea oră 17-19 Ora cocoşului
A unsprezecea oră
19-21 Ora câinelui
A douăsprezecea oră
21-23 Ora porcului
 Dr
ag

mistreţ
Porc
on

Maimuţă
Şobolan

Berbec
Iepure

Cocoş
Tigru

Şarpe

Câine
Bou

Cal
19 19 19 19 19 19 19 19 19 190 191 19
n prezent,
00 01din zodiacul
02 03 chinezesc
04 05 se
06 mai
07folosesc
08 9 numai
0 11
mirile 1animaliere
19 19pentru
19 ani.
1 Iată
19 un19tabel
19 al 19
ciclurilor
19 de 19 19
9 14 din
e ani, preluat 14Matsunami
15 9 (2005:
17 18 19 20 21 22
198). 23
19 19 19 19 19 19 19 19 19 193 193 19
24 25 26 27 28 29 30 31 32 3 4 35
1 19 19 19 1 19 19 19 19 19 19 19
9 37 38 39 9 41 42 43 44 45 46 47
19 19 19 19 19 19 19 19 19 195 195 19
48 49 50 51 52 53 54 55 56 7 8 59
1 19 19 19 1 19 19 19 19 19 19 19
9 61 62 63 9 65 66 67 68 69 70 71
19 19 19 19 19 19 19 19 19 198 108 19
72 73 74 75 76 77 78 79 80 1 2 83
1 19 19 19 1 19 19 19 19 19 19 19
9 85 86 87 9 89 90 91 92 93 94 95
19 19 19 19 20 20 20 20 20 200 200 20
96 97 98 99 00 01 02 03 04 5 6 07
2 20 20 20 2 20 20 20 20 20 20 20
0 09 10 11 0 13 14 15 16 17 18 19
74

BUDISMUL
Budismul a fost introdus în Japonia în secolul al VI-lea şi a
avut o influenţă decisivă în transformarea societăţii,
mentalităţii şi culturii japoneze. Vom discuta mai pe larg
despre aceste aspecte în capitolul dedicat epocii Asuka (593-
710).
În secţiunile care urmează vom face o scurtă prezentare
generală a budismului, insistând asupra elementelor care
sunt definitorii pentru budismul japonez.

ORIGINI
Budismul apare în India în secolul al V-lea î. Hr. şi este
legat de trăsăturile sociale şi religioase din India acelei vremi,
aşa cum arată Crombe (1995: 358):
Cu o tradiţie veche de peste două milenii, cu
forme diverse potrivit ţărilor în care s-a
dezvoltat şi deseori greu accesibil pentru
occidentali, budismul nu poate fi separat de
mediul în care a apărut: India secolelor al VI-
lea şi al
V- lea înainte de Christos. India trecea pe atunci
printr-o perioadă de intense căutări spirituale
şi intelectuale. Se dobândiseră deja mai multe
noţiuni fundamentale ale gîndirii indiene şi ele
se întipăriseră în minţile oamenilor: natura
ciclică a timpului, înlănţuirea fiinţelor în ciclul
permanent al naşterilor şi morţilor, samsara.
De asemenea,
Două caracterul
caracteristici care se ale
importante folosea pentru „cal”
budismului sunt
este folosit
accentul pus astăzi cude
pe viaţa sensul
apoi şide
peamiază,
salvare. pentru că semnul
calului era asociat
Filozofia cu de
propusă aceasta
Buddhaorăanalizează
în calendarul tradiţional.
samsara conform
căreia faptele din viaţa unei fiinţe determină viaţa acesteia
 75

Buddha a ajuns la concluzia că suferinţa umană este

rezultatul dorinţelor şi patimilor care de fapt sunt numai
nişte iluzii. Dacă se lasă pradă acestor iluzii, fiinţa umană
este supusă ciclului reîncarnărilor şi suferinţei permanente.
Soluţia pe care a găsit-o Buddha meditând sub smochinul
sacru constă în anihilarea dorinţei printr-o viaţă disciplinată
şi căutarea adevărului în spatele iluziilor. Scopul principal
este de a atinge starea de nirvana.

VIAŢA LUI BUDDHA

Astăzi este recunoscut faptul că Buddha a fost un

personaj istoric. Legenda vieţii lui Buddha cunoaşte mai
multe variante şi se află în centrul literaturii budiste, fiind
transmisă şi în Japonia. Redăm mai jos un rezumat al acestei
legende bazându-ne pe The Teaching of Buddha (1966: 2-
10), Nakamura (1997: 191-194) şi Ellwood (2008: 64-67).
Buddha, pe numele adevărat Siddharta Gautama, s-a
născut la Kapilavastu unde tatăl său, regele clanului Shakya,
Shuddhodana Gautama, şi-a stabilit capitala şi a construit un
castel impunător. Timp de douăzeci de ani regele şi soţia sa,
regina Maya, nu au avut copii, dar, într-o noapte, regina a
visat că a apărut un elefant alb care i-a pătruns în trup prin
partea dreaptă a pieptului. La puţin timp după acest vis
ciudat a rămas însărcinată.
Conform obiceiului tradiţional, regina a plecat să nască
în casa părintească, şi pe drum s-a oprit să se odihnească în
grădina Lumbini, unde se află actuala graniţă dintre India şi
Nepal. Era 8 aprilie. Ridicând mâna pentru a atinge florile
minunate ale unui smochin, ea a născut un prinţ. Copilul a
început să meargă din momentul în care s-a născut şi a făcut
şapte paşi în toate cele patru direcţii, cu un deget în sus şi
unul în jos, indicând că nimeni, deasupra sau dedesubt, nu
11
Conform credinţei in transmigrare, Buddha nu a venit pe pământ o singură
dată, ci a trecut prin mai multe reîncarnări pentru a se pregăti pentru
această venire în lume Ultima sa reîncarnare a fost sub formă de elefant alb
cu patru colţi, de unde şi visul reginei.
76

La naşterea prinţului, regele a fost cuprins de bucurie şi i-

a dat copilului numele de Siddhartha care înseamnă „cel care
şi-a împlinit ţelul”. Bucuria a fost însă curând urmată de
întristare, pentru că regina Maya a murit la câteva zile după
naştere. Copilul va fi crescut cu multă dragoste de sora mai
tânără a mamei sale, Mahaprajapati.
Când s-a născut prinţul, un ermit, pe nume Asita, a văzut
o lumină deasupra castelului regelui, de pe muntele unde
trăia. S-a dus imediat la castel şi a prezis că dacă prinţul va
rămâne la castel, la maturitate va deveni un mare rege şi va
cuceri lumea, iar dacă va pleca în lume, va deveni un
Buddha, adică un salvator al Lumii.
Această profeţie l-a speriat pe rege. El a luat toate
măsurile ca prinţul să ducă o viaţă fericită, într-un castel
minunat, şi să fie ferit de spectacolul sărăciei şi tristeţii.
Prinţul a crescut în mijlocul bogăţiei, învăţând cu mare
uşurinţă artele şi ştiinţele. La nouăsprezece ani, regele l-a
căsătorit cu prinţesa Yashodhara. După aceea, timp de zece
ani, prinţul a trăit în pavilioanele palatelor, înconjurat de
muzică, dansuri şi plăceri. La douăzeci şi nouă de ani i s-a
născut un fiu, Rahula.
Totuşi, încă de mic prinţul era înclinat spre meditaţie şi se
întreba ce există în afara lumii în care trăia. În mai multe
rânduri l-a rugat pe servitorul său credincios să-l ducă afară
din palat. Până la urmă, acesta l-a condus de patru ori afară
din palat şi cu aceste ocazii prinţul a văzut patru lucruri a
căror existenţă o ignorase total până atunci: un om bătrân,
cu vederea slabă care de-abia se târa pe drum, un om bolnav
care suferea groaznic, un cadavru dus la groapă şi un
înţelept.
Prinţul a înţeles că primele trei realităţi, bătrâneţea,
boala şi moartea, înseamnă sfârşitul vieţii. Înţeleptul i-a
sugerat ideea unei vieţi devotate reflecţiei asupra vieţii şi
morţii. Acesta a fost momentul în care s-a hotărât să renunţe
la această lume. A mers să-şi sărute soţia şi fiul, apoi şi-a
tăiat părul şi a părăsit palatul pe calul său alb, Kanthaka.
 77

nicăieri. Atunci s-a dus să se spele într-un râu şi a acceptat

un castron de orez de la o fecioară. Decepţionaţi, asceţii
care-l însoţeau l-au părăsit.
Rămas singur şi încă slăbit, a început să mediteze sub
un smochin sacru, cu faţa spre răsărit, spunându-şi că, orice
s-ar întâmpla, nu va pleca de acolo până nu va atinge
Iluminarea. A fost o încercare dificilă, toţi diavolii încercând
să-i abată hotărârea. Mara, l-a ademenit cu plăceri senzuale
şi promisiuni de mărire. L-a îndemnat chiar să atingă
iluminarea, dar apoi să nu spună nimănui despre acest lucru.
Dar, la revărsatul zorilor, lupta a luat sfârşit şi mintea
prinţului era limpede şi strălucitoare. Atinsese Iluminarea.
Era 8 decembrie şi prinţul devenise Buddha la treizeci şi
cinci de ani. Prin Iluminare a dobândit cunoaşterea tuturor
existenţelor sale anterioare şi certitudinea că nu mai doreşte
să se reîncarneze într-o altă formă de viaţă.
După Iluminare, Buddha a luat hotărârea de a predica
lumii învăţătura sa, ceea ce arată compasiunea faţă de
ceilalţi şi dorinţa de a împărtăşi Iluminarea.
Doctrina sa fundamentală, numită Calea de Mijloc
(punctul de echilibru între toate extremele) a fost formulată
odată cu Iluminarea, în Parcul căprioarelor din Benares.
Calea de Mijloc înseamnă atingerea iluminării prin cele patru
nobile adevăruri. Cele două extreme de afirmare şi negare a
sinelui, hedonismul şi ascetismul, sunt respinse. De aceea,
cei care aleg calea spre iluminare trebuie neapărat să evite
să se lase în voia dorinţelor trupului, dar şi disciplina
ascetică severă, care torturează mintea şi trupul în mod
absurd.
După Iluminarea sa, prinţul Siddharta Gautama este
cunoscut sub diferite nume, precum Buddha, Cel Iluminat,
Tathagata, Shakyamuni (înţeleptul clanului Shakya) etc.
Timp de patruzeci şi cinci de ani a umblat prin ţară,
predicând şi convingând oamenii să-i urmeze învăţătura. A
reuşit să pună bazele unei comunităţi budiste puternice. La
optzeci de ani a căzut bolnav şi a prevestit că în trei luni va
intra în Nirvana, starea de completă liniştire a minţii, stadiul
 78

moaştele sale au fost împărţite între mai multe regate, fiind

apoi îngropate în primele stupa (edificiu comemorativ şi
relicvar).
Deşi, în general, numele de „Buddha” se referă la
personajul istoric Gautama, el nu este un nume propriu, şi
înseamnă „Cel Iluminat”, denumind mai degrabă starea de
iluminare şi pe toţi cei care o ating.
După cum vom arăta în continuare, budismul Mahayana
recunoaşte în afară de Buddha istoric, o întreagă serie de alţi
buddha.

•Cele 12 acte din viaţa lui Buddha

Ca şi în creştinism, în mod tradiţional se consideră că
în viaţa lui Buddha există 12 acte esenţiale care sunt
relevate şi de legenda vieţii sale prezentată mai sus.
Acestea sunt următoarele:
1. aşteptarea reîncarnării ca om în paradisul Tuşită
2. conceperea în trupul reginei Mayadevi
3. ultima naştere în „lumea suferinţei”
4. însuşirea diferitelor arte şi ştiinţe
5. căsătoria şi viaţa în bogăţie
6. marea Renunţare
7. practicarea ascetismului
8. meditaţia sub smochinul sacru
9. lupta cu Mara
10. atingerea Iluminării
11. predicarea budismului
12. intrarea în Nirvana

•Sărbătorirea naşterii lui Buddha

în Japonia, naşterea lui Buddha este sărbătorită pe 8
aprilie sub numele de hana-matsuri (sărbătoarea florilor)
 79

DOCTRINA

Aşa cum arată Matsunami (2006: 3-4), Iluminarea lui

Buddha a însemnat conştientizarea faptului că universul
natural are două atribute esenţiale. Primul constă în faptul că
toate lucrurile sunt trecătoare şi se află într-o continuă
transformare. Al doilea constă în inexistenţa „sinelui”, tot ceea
ce există fiind condiţionat şi în interdependenţă cu celelalte
lucruri12. Oamenii ajung să se opună acestor principii
universale pentru că se lasă pradă dorinţelor egoiste.
Când fiinţele se agaţă de ideea greşită a unui sine
permanent, ele devin sclavii ciclului transmigrărilor. Pentru că
se lasă prinşi în iluzia patimilor, sunt condamnaţi la un ciclu
infinit de vieţi şi de morţi care are un caracter universal, după
cum arată Matsunami (2005: 10):
În creştinism, Dumnezeu-Tatăl este creatorul
transcendent. Conform Genezei, Dumnezeu l-
a făcut pe Om diferit de toate celelalte vietăţi.
(...) Abordarea budistă este foarte diferită.
Conform învăţăturilor budiste, legea
universală a impermanenţei tuturor lucrurilor
şi inexistenţa unui sine consistent, se aplică,
ca şi legea gravitaţiei, tuturor entităţilor -
zeilor şi oamenilor şi fiinţelor non-umane de
asemenea. (...) Cele două adevăruri arată că
totul este interdependent.

Buddha a meditat la felul în care fiinţele se pot elibera din

acest ciclu şi cum pot recâştiga condiţia umană esenţială, cea
de Buddha.
După cum am arătat, imediat după iluminarea sa, Buddha
a formulat doctrina numită „Calea de mijloc” care s-a
concretizat în „Cele patru nobile adevăruri” care pot fi
sintetizate astfel: viaţa este durere, durerea provine din
dorinţă, dorinţa poate fi stăpânită, durerea poate fi învinsă
prin gândirea corectă. Felul în care pune Buddha problema
este
12
Impermaneţa şi lipsa sinelui sunt principii de bază ale budismului. Totul in
80

asemănător cu demersul unui medic care mai întâi identifică

boala şi cauzele sale, apoi caută remediul (Kamenarovic,
2002).
„Cele patru nobile adevăruri” pot fi rezumate astfel (The
Teaching of Buddha, 1966: 38-41; Combre, 1995: 362-366;
Ellwood, 2008: 67):
Primul adevăr, Adevărul despre suferinţă, arată că lumea
este plină de suferinţă. Naşterea înseamnă suferinţă,
bătrâneţea înseamnă suferinţă, boala şi moartea înseamnă
suferinţă. Unirea cu ceea ce nu iubim înseamnă suferinţă,
despărţirea de ceea ce iubim înseamnă suferinţă,
neîmplinirea patimilor şi dorinţelor înseamnă suferinţă.
Viaţa care nu este detaşată de dorinţe şi patimi implică
suferinţă. Termenul în pali, tradus de obicei cu suferinţă, are
în original şi nuanţa de „stare condiţionată”. Nu există de
fapt un sine consistent. Totul este o acumulare de forme,
trăiri, dispoziţii, şi nu este durabil, ci se află într-o continuă
transformare. Tot ceea ce există este condiţionat, toate
lucrurile sunt în interdependenţă. În concluzie, a crede că
există un sine şi a acţiona în consecinţă, duce numai la
suferinţă.
Al doilea adevăr, Adevărul despre cauza suferinţei, arată
că cauza suferinţei fiinţelor îşi are rădăcina în dorinţele şi
patimile trupului şi în iluziile pasiunilor lumeşti. Dacă aceste
dorinţe şi iluzii sunt analizate, se constată că originea lor este
setea de plăcere, de existenţă, de impermanenţă.
De aceea, omul, obsedat de dorinţa de-a trăi, caută ceea
ce îi pare de dorit, chiar dacă uneori e vorba chiar de moarte.
Toate lucrurile se luptă pentru a-şi satisface dorinţa de a trăi,
chiar dacă acest lucru înseamnă rănirea altor fiinţe vii.
Al treilea Adevăr, Adevărul despre încetarea suferinţei,
arată că, dacă dorinţa, care stă la baza tuturor pasiunilor
omeneşti poate fi îndepărtată, anihilată complet, atunci
pasiunea va dispărea, iar omul este eliberat, şi toată
suferinţa ia sfârşit. Pentru a intra într-o stare în care nu există
nici dorinţă, nici suferinţă, omul trebuie să urmeze o anumită
Cale.
 81

înţelegerea dreaptă înseamnă a înţelege „Cele patru

adevăruri”, a crede în legea cauzei şi efectului, şi a nu se
lăsa înşelat de aparenţe şi dorinţe.
Gândirea dreaptă înseamnă hotărârea de a nu iubi
dorinţele, de a nu fi zgârcit, supărat şi de a nu face acţiuni
dăunătoare.
Vorba dreaptă înseamnă a evita cuvintele mincinoase,
nesincere, urâte şi pălăvrăgeală inutilă.
Fapta dreaptă înseamnă a nu face fapte rele, a nu
distruge nicio viaţă, a nu fura, a nu comite adulter.
Mijloacele de existenţă drepte înseamnă a evita orice ar
aduce ruşine sau daune altora.
Strădania dreaptă înseamnă a face tot ce e posibil
pentru a merge în direcţia corectă, pentru a ajunge la stările
mentale sănătoase.
Mintea dreaptă înseamnă a menţine o minte lucidă şi
clară pentru a păstra în conştiinţă adevăratele realităţi.
Concentrarea dreaptă înseamnă disciplinarea şi
pregătirea spiritului în vederea atingerii esenţei pure.

Cele opt elemente se pot grupa în conduita morală,

disciplina minţii şi înţelepciunea intuitivă.
Această cale este de fapt Calea de mijloc. în ultima sa
predică, înainte de a intra în Nirvana, Buddha le-a transmis
discipolilor săi cele mai importante puncte legate de cele de
mai sus. Toţi cei care doresc să atingă iluminarea trebuie să
înţeleagă Cele patru nobile adevăruri. Dacă le înţeleg pe
acestea, ei vor deveni capabili să înţeleagă şi celelalte
adevăruri. Buddha i-a îndemnat pe discipolii săi să reflecteze
asupra a ceea ce înseamnă „şinele”, cât este de trecător şi
cât de iraţional ar fi să uităm asta şi să iubim mândria. La
orice substanţă ne-am gândi, niciuna nu poate constitui un
„sine” indestructibil. Dar nu trebuie să disperăm din cauza
acestei universalităţi a suferinţei, ci trebuie să urmăm
învăţătura. Este foarte important să învăţăm să ne
controlăm mintea, s-o ţinem departe de dorinţe pentru că
„Mintea unui om îl poate face pe acesta Buddha sau fiară.”
Adepţii lui Buddha au format Samgha (comunitatea
82

CELE DOUĂ RAMURI:

HINAYANA ȘI MAHAYANA

După cum spune Ellwood (2008: 68), precepte şi

concepte precum Calea de mijloc, Cele patru nobile
adevăruri, meditaţia, realitatea condiţionată şi nirvana
necondiţionată sunt cele pe care le-a predicat Buddha însuşi
şi primii săi discipoli. După cum arată Crombe (1995: 368), o
parte din ele au fost păstrate neschimbate:
„Cele patru adevăruri constituie moştenirea
inestimabilă lăsată de Buddha. Şi niciodată de-
a lungul istoriei sale, indiferent de îmbogăţirile
şi transformările sale, budismul nu va lepăda
nici cea mai mică parte din această învăţătură
iniţială.”
Deşi aceste adevăruri rămân esenţa învăţăturii, la
aproximativ un secol de la moartea lui Buddha au început să
apară speculaţii asupra doctrinei, desprinzându-se două mari
ramuri ale budismului: Hinayana şi Mahayana.
Hinayana sau Theravada „Calea bătrânilor” (budismul
antic) apare imediat după moartea lui Buddha şi se bazează
numai pe învăţăturile iniţiale ale lui Buddha. E numită şi
Micul Vehicol şi priveşte atingerea iluminării ca pe rezultatul
unui imens efort individual. De aceea, Hinayana propune
calea salvării individuale. Hinayana accentuează unicitatea
lui Buddha şi faptul că iluminarea este rezervată numai unui
număr mic de aleşi. Acest tip de budism s-a răspândit în Asia
de sud-est.
Mahayana sau „Marele Vehicul” apare cam în primul an
al erei creştine şi propune universalitatea salvării şi
necesitatea celui care a atins iluminarea de a rămâne în
iluzia acestei lumi pentru a-i salva şi pe ceilalţi.
În Hinayana, modelul ideal este arhat (persoana detaşată
total de patimi), în Mahayana idealul este bodhisattva (cel
care e pregătit pentru iluminare, dar rămâne în iluzia vieţii
pentru a-i ajuta pe toţi oamenii). Hinayana pretinde că
propovăduieşte budismul aşa cum l-a formulat Buddha,
 83

Mahayana este forma de budism care s-a răspândit în

Asia de est şi, prin urmare, şi în Japonia. Din acest motiv
vom discuta în continuare caracteristicile sale.
Iată cum defineşte Crombe (1995: 369) budismul
Mahayana:
„Mahayana nu constituie o reacţie sau o
reformă, ci mai degrabă o depăşire. Adepţii
săi se consideră deţinătorii gîndirii profunde a
lui Buddha, comunicată printr-o învăţătură
esoterică unui număr restrâns de discipoli
aleşi. Doctrina originară n-ar fi fost decît o
învăţătură pregătitoare, destinată unor
oameni cu o înţelegere limitată.”
În Mahayana se pune accent pe faptul că lucrurile sunt
„vide de sine”, ca şi pe credinţa şi aspiraţia către iluminare.
Mahayana susţine că lucrurile sunt vide de sine şi de
natură proprie, existând numai ca fenomene pure. Unul
dintre filozofii budismului Mahayana, Nagarjuna, a susţinut
că samsara şi Nirvana sunt de fapt acelaşi lucru. Nirvana nu
este un loc îndepărtat în care ne ducem, ci se află „aici”,
dacă ştim cum să privim lucrurile. Universul este vid şi toate
lucrurile sunt vide, pentru că Universul este Nirvana şi este
necondiţionat. Iluminarea poate fi deci atinsă aici şi acum
(Ellwood, 2008: 70).
Universalitatea naturii de Buddha este, de asemenea,
foarte importantă în Mahayana şi constă în teoria că toate
fiinţele „posedă” natura de Buddha şi deci capacitatea de a
atinge iluminarea. Din acest punct de vedere diferenţele
dintre fiinţe dispar. Iluminarea este posibilă pentru oricine
(creaturi umane şi non-umane) şi singura problemă este că,
de fapt, oamenii nu sunt de cele mai multe ori conştienţi de
propria lor natură. Calea spre iluminare începe cu
conştientizarea faptului că natura lui Buddha există în tot
universul şi în propria persoană.
În consecinţă, în Mahayana, pentru a atinge iluminarea
nu este nevoie de nenumărate reîncarnări. Mahayana
 84

Budismul Mahayana vorbeşte despre cele trei corpuri sau

ipostaze ale lui Buddha13, din care numai una este trupească.
Un Buddha apare în lume sub formă trupească extrem de rar
pentru a le arăta oamenilor, pe înţelesul lor, calea spre
iluminare.
Pe lângă diferiţii Buddha, budismul Mahayana crede într-o
serie de bodhisattva, fiinţe ideale care, deşi pregătite pentru
a ajunge în Nirvana, aleg să rămână în lume (în ciclul
reîncarnărilor) pentru a-i ajuta pe oameni să găsească calea
iluminării.
Doctrina budistă a fost transmisă prin diferite scrieri
numite sutra, scrise în sanscrită. Sutrele budismului
Mahayana, precum Sutra Lotusului, Sutra Inimii, Sutra
Diamantului, Sutra Pământului Pur, Sutra Marelui Soare etc.
au avut o foarte mare importanţă în Japonia.

PANTEONUL BUDIST
După cum arată Matsunami (2005), panteonul budist,
constituit mai ales după apariţia ramurii Mahayana, este
complex şi ierarhizat.
Prezentăm pe scurt principalele zeităţi conform
clasificărilor din Matsunami (2005: 20-25) şi Ashkenazi (2003:
49-54).
În poziţia supremă se află Shakyamuni (Buddha istoric),
care, după cum am arătat, a fost un personaj istoric real. Pe
lângă el, există şi alţi Buddha care sunt mai abstracţi,
întruchipând diferite virtuţi. De exemplu, există cinci Buddha
majori pentru cele cinci puncte cardinale (est, vest, centru,
nord, sud). Cei mai importanţi sunt Mahavairochana,
Amitabha şi Bhaishajyaguru14. Buddha istoric este
13
Cele trei aspecte sunt numite aspectul esenţei, aspectul potenţialităţii şi
aspectul manifestării.
În prima ipostază, Buddha este substanţa învăţăturii, a adevărului însuşi,
şi, ca esenţă, nu are formă sau culoare. Al doilea aspect constă în îmbinarea
înţelepciunii şi compasiunii. Al treilea aspect este cel vizibil, sub formă de
 85

numit şi Tathagata (în japoneză Nyorai) care înseamnă „Cel

onorat în lume”. Termenul semnifică o persoană care a venit
în lume şi a dobândit adevărul ultim. În această calitate,
Buddha este venerat şi ca un precursor al tuturor Tathagata.
Diferiţii Buddha locuiesc în „Lumea fără formă” cea care
este în afara timpului. Deşi sunt plini de compasiune şi milă,
ei nu intervin direct în lumea suferinţei, ci prin intermediul
reflecţiilor lor bodhisattva (avatari).
A doua categorie de personaje venerate în budism sunt
exact aceşti bodhisattva (în japoneză bosatsu), fiinţe
pregătite pentru iluminare şi care se află în etapa imediat
anterioară atingerii stării de Buddha. Şi Shakyamuni a fost
bodhisattva înainte de a deveni Buddha. Deşi sunt pregătiţi
pentru a deveni Buddha, bodhisattva îşi amână iluminarea şi
rămân în lume pentru a salva alţi oameni. Ei acţionează ca
intermediari între fiinţele obişnuite şi diferiţii Buddha.
Atributele lor esenţiale sunt înţelepciunea perfectă şi
compasiunea universală. Sunt uneori priviţi ca întruchiparea
unor atribute ale lui Buddha. Maitreya (în japoneză Miroku)
„Buddha viitorului” este de asemenea un bodhisattva.
După Buddha şi bodhisattva, urmează două categorii de
personaje, care pot fi reunite sub numele de zei, zeii Deva şi
regii Mantra, păzitorii legii budiste.
Deva (Ten) sau fiinţele celeşti sunt zei ai hinduismului
asimilaţi de budism ca păzitori ai legii.
Regii Mantra15 sau regii strălucitori sunt reprezentaţi ca
supraumani şi foarte înspăimântători. Ei acţionează asupra
celor ignoranţi sau aroganţi care nu răspund la blândeţea pe
care o arată bodhisattva, ci au nevoie de o autoritatea
puternică pentru a vedea adevărul.
În panteonul budist intră şi fiinţe umane, precum
discipoli, preoţi şi călugări, toţi cei demni de respect, precum
discipolii lui Buddha şi fondatorii de secte.
În cazul Japoniei, mai există o categorie de personaje
venerate în cadrul panteonului budist, şi anume cea a zeilor
kami asimilaţi de budism. Ei sunt zei shinto care în urma
sincretismului dintre budism şi Shinto sunt consideraţi ca
avatari ai lui Buddha şi bodhisattva.
86

COSMOLOGIA BUDISTĂ

Felul în care este conceput universul în gândirea budistă

(Ashkenazi, 2003: 38-39) are legătură cu ciclul nesfârşit al
reîncarnărilor.
Samsara reprezintă ciclul vieţii şi morţii care guvernează
toate fiinţele. Existenţa este un efect şi este predeterminată
de karma. Karma reprezintă destinul determinat de acţiunile,
bune sau rele, din viaţa precedentă. După ce moare, orice
individ se reîncarnează într-o formă de existenţă care
reprezintă consecinţele acţiunilor sale din viaţa precedentă.
Acest proces al reîncarnării are legătură cu trei tipuri
diferite de lumi „Lumea fără formă”, „Lumea formei” şi
Lumea dorinţelor”.
Planul cel mai de sus este constituit de „Lumea fără
formă” care nu are niciun element material. Aceasta este
lumea Nirvanei, care nu este supusă ciclului renaşterilor. În
această lume, care este în afara timpului, locuiesc diferiţii
Buddha. Ei sunt plini de compasiune, dar arareori intervin
direct în lume.
Sub această lume, există „Lumea formei” (lumea
adevărurilor materiale supreme, a forţelor care stau la baza
universului material) unde există numai unele proprietăţi
materiale. Această lume este parţial supusă procesului
renaşterilor. Aici locuiesc de obicei bodhisattva.
Sub această lume se află „Lumea dorinţelor”, lumea
iluziei. Aici este locul unde se întâmplă toate acţiunile
provocate de iluzii şi dorinţe. Această lume cuprinde la rândul
ei şase lumi (locuri de renaştere) în care locuiesc şase tipuri
de fiinţe, care toate se luptă şi trăiesc în ciclul naşterii şi
renaşterii. Aceste lumi sunt numite cele şase lumi ale
renaşterii karmice sau cele şase destine. Ele sunt legate prin
faptul că cei care trăiesc aici pot migra dintr-o lume în alta
prin ciclul naşterilor şi renaşterilor, ca urmare a faptelor lor
din vieţile anterioare. Aceste lumi coexistă aici şi acum.
Cele şase lumi, locuri de renaştere (numite în japoneză
rokudo ), sunt organizate ierarhic astfel (Ellwood, 2008:121;
Ashkenazi, 2003: 38):
 87

Paradisurile sunt locuri de continuă desfătare şi

reprezintă recompensa unei karma bună, dar nu sunt
Nirvana şi durează numai atât cât durează această karma.
Cei care ajung aici sunt cuprinşi de desfătare şi uită să se
gândească la salvare.
Lumea oamenilor
În această lume, fiinţele experimentează binele şi răul,
bucuria şi tristeţea. Omul are însă capacitatea de a analiza
ce i se întâmplă şi de a medita. Tocmai de aceea, eliberarea
este mai accesibilă din această lume, şi reîncarnarea ca om
este considerată un noroc.
Lumea spiritelor Asura (titanii)
În această lume sălăşluiesc titanii. Aceştia sunt fiinţe
care se luptă din onoare, gelozie sau furie. Aici se
încadrează, de exemplu, samuraii japonezi.
Lumea animalelor
În această lume locuiesc animalele, cele reale, dar şi
cele mitologice. Acestea nu au conştiinţă şi suferă fără să
poată analiza starea în care sunt.
Lumea spiritelor flămânde gaki
Această lume cuprinde fiinţe care au murit prea timpuriu
sau care nu au pe nimeni care să aibă grijă de spiritele lor şi
sunt permanent înfometate şi nesatisfăcute. Sunt
reprezentate cu stomacuri imense şi guri mici. Cei lacomi
sunt condamnaţi să se reîncarneze în această lume.
Iadul
Iadul este locul în care se reîncarnează cei cu destinul
cel mai nefericit. Ei sunt pedepsiţi pentru cruzime, răutate şi
alte fapte grave.

Primele trei lumi sunt considerate locuri de reîncarnare

pentru cei cu karma bună, celelalte trei pentru cei cu karma
88

ICONOGRAFIA BUDISTĂ16

Budismul Mahayana predică iluminarea şi salvarea

tuturor fiinţelor şi se caracterizează printr-o imensă varietate
de reprezentări care răspund diferitelor condiţii şi nevoi ale
fiinţelor umane. Aşa cum arată Matsunami (2005: 23-25),
imaginile budiste pot fi clasificate în şase mari tipuri în
funcţie de „personajele” pe care le reprezintă (cele pe care
le-am listat şi în secţiunea anterioară):
Buddha
Bodhisattva (fiinţe aflate în pragul iluminării)
Regii Mantra
Fiinţe celeste sau Deva
Kami consideraţi manifestări ale zeităţilor budiste
Oameni sfinţi, precum călugării sau fondatorii de secte
Multe dintre statuile budiste îl reprezintă pe Buddha
istoric sau alţi
Buddha. Cei patru Buddha centrali în Japonia, cei mai
veneraţi şi mai frecvent reprezentaţi în artă, sunt Amida,
Dainichi, Yakushi şi Shaka.
Amida-butsu este Buddha Paradisului din Vest, probabil
cel mai venerat Buddha în Japonia. El este Buddha al salvării
şi credinţei, Buddha „Luminii Infinite” sau al „Vieţii eterne”,
iar credinţa în el se realizează prin meditaţie asupra numelui
său şi rostirea formulei Namu Amida-

16
Arta budistă, în calitate de artă sacră s-a dezvoltat treptat în India,
reprezentările antropomorfe ale lui Buddha apărând la mult timp după
moartea sa. Prima formă de artă budistă este constituită de stupă, un fel de
tumuli primitivi în care cu timpul s-a crezut că erau adăpostite relicvele lui
Buddha. Deşi în aceste stupă apar unele picturi sau basoreliefuri care
reprezintă scene din viaţa lui Buddha (Naştere, Iluminare etc), se remarcă
lipsa absolută a reprezentării antropomorfe a acestuia. Referirea la Buddha
se făcea prin intermediul simbolurilor precum copaci, urma piciorului său,
tronul sau roata legii. De exemplu se înfăţişează un altar sau tron sub
smochinul sacru, iar inscripţiile care însoţesc de regulă reprezentările indică
faptul că tronul reprezintă „prezenţa” lui Buddha. Elementele decorative
(motivele florale etc.) sunt extrem de bine realizate, dar reprezentarea
figurilor umane este redusă la minim.
Perioada în care apar primele reprezentări antropomorfe ale lui Buddha,
numită şi Gandhara, după locul unde au apărut, se situează în a doua
 89

butsu (Slavă ţie Amida). Paradisul din Vest, Pământul Pur, e

locul unde credincioşii îl aşteaptă, pentru a fi conduşi spre
salvare.
Dainichi-nyorai este Buddha luminii şi al originii
universului. Este Buddha central al budismului Shingon. Este
numit şi Buddha cosmic sau suprem, Buddha din care emană
toţi ceilalţi Buddha.
Shaka Nyorai este Buddha istoric, fondatorul budismului.
Yakushi Nyorai este Buddha vindecării şi restaurării care
patronează Paradisul din Est. El vindecă rănile corpului şi
sufletului, fiind foarte important pentru laici.
Matsunami (2005:180) arată că putem recunoaşte o
reprezentare a lui Buddha datorită canoanelor de
reprezentare. Un Buddha este reprezentat fără accesorii,
înveşmântat într-o robă simplă. S-a spus că corpul lui
Buddha are 32 de semne distinctive, prin care el poate fi
recunoscut, iar acestea apar şi în reprezentare. De exemplu,
protuberanţa din vârful capului (chokeiso) arată nobleţea şi
mintea foarte aleasă. Smocul de păr alb, orientat în sensul
acelor de ceasornic situat între sprâncene (byakugo) este ca
un fel de al treilea ochi care emite lumina înţelepciunii şi a
compasiunii. Urechile lui Buddha sunt disproporţionate faţă
de mărimea capului, şi de două ori mai mari decât cele
umane, pentru a indica capacitatea sa de a asculta şi tolera
tot ce spun cei aflaţi în suferinţă. Limba sa este foarte lungă
pentru că el cunoaşte toate cele 3000 de sisteme de vorbire
din lume. Nodurile dintre degetele mâinilor şi picioarelor îi
împiedică pe oamenii pe care-i salvează să alunece. Părul,
cu cârlionţi în spirală, în sensul acelor de ceasornic (rahotsu),
îl deosebeşte de bosatsu. Cârlionţii se pare că vin din tradiţia
indiană de a arăta respect celor superiori, înconjurându-i de
trei ori. (înainte de atingerea Iluminării, Buddha purta părul
lung). Despre corpul său se spune că este din aur strălucitor.
Aureolele din jurul trupului, sunt reprezentări simbolice ale
strălucirii pe care o iradiază zeităţile budiste.
Există poziţii/ gesturi rituale ale mâinilor şi ale degetelor,
numite mudra sau in pe care le enumerăm mai jos
90

• mudra învăţăturii (degetul mijlociu şi cel mare de la

ambele mâini unite)
mudra aspiraţiei (palmele împreunate)
• mudra înţelepciunii (degetul mare al mâinii drepte
ţinut în mâna stângă)
În mitologia indiană, dintre toate florile, lotusul este
recunoscut ca fiind cea mai nobilă în ceea ce priveşte
culoarea, parfumul, forma şi mărimea. Buddha şi alte zeităţi
sunt înfăţişate stând pe un lotus înflorit care se ridică pur şi
măreţ din apa tulbure în care creşte. Reprezentările
tridimensionale îl înfăţişează pe Buddha pe un piedestal în
formă de lotus.
Deşi calificaţi pentru iluminare, bodhisattva decid să
rămână în roata vieţii, adică să se reîncarneze constant. În
reprezentare, spre deosebire de Buddha, ei sunt însoţiţi de
diferite obiecte care au diferite roluri de salvare, precum
săbii, cupa pentru medicamente, nestemata sacră, rozariul,
lotusul, roata legii etc. Cei mai faimoşi bodhisattva sunt Jizo,
Kannon, Miroku şi Monju.
Jizo este înfăţişat ca un călugăr chel, cu chip copilăros. Se
consideră că protejează copiii, femeile însărcinate şi călătorii.
De multe ori la întretăieri de drumuri sau la intrarea în
cimitire sunt reprezentate grupuri de câte şase Jizo, unul
pentru fiecare dintre cele şase lumi budiste. Alături de Jizo,
Kannon e unul dintre cei mai populari bodhisattva (bosatsu)
din Japonia. Ea este întruchiparea şi personificarea
compasiunii absolute. „Kannon cea cu o mie de mâini”, e una
din întruchipările sale, cele 1000 de mâini fiind necesare
pentru a-i salva de suferinţă pe toţi oamenii.
Dintre fiinţele celeşti, Deva, foarte frecvent reprezentaţi
sunt „Cei patru regi gardieni” (Shitenno) care în gândirea
tradiţională păzesc cele patru puncte cardinale. Ei sunt
reprezentaţi purtând armuri şi strivind duşmanii budismului
sub picioare. Cei doi păzitori ai porţilor templelor sunt un alt
exemplu. Sunt reprezentaţi în general desculţi şi există
obiceiul ca oamenii să aducă la templu sandale de pai de
 91

Kami consideraţi manifestări ale zeităţilor budiste şi

călugări faimoşi apar deseori în arta japoneză. Printre ei se
numără Shotoku Taishi, Saicho, Kukai, Nichiren şi Dogen.

P A RA BO L E , L E G E N D E S I P OV E S T I R I B U D I S T E

încă de la început, învăţăturile budiste au fost transmise

într-o formă concretă şi accesibilă prin parabole, povestiri şi
legende. Multe dintre ele se găsesc chiar în textele sacre.
Altele sunt poveşti de inspiraţie budistă, în plus, există multe
opere literare de inspiraţie budistă, mai ales piesele teatrului
No şi romanele medievale.
În continuare vom prezenta, ca exemple, câteva dintre
acestea. Repovestirile se bazează pe The Teaching of
Buddha (1966: 19-24, 73- 74, 134-137), Smith (1995: 132-
135), Ţuiu (1981: 82-85, 92-93).

P A R A B O L E L E D I N S U T R A L O T U S U LU I

Sutra Lotusului, care este Sutra centrală a sectei budiste

japoneze Nichiren, conţine şapte parabole faimoase, fiecare
fiind potrivită pentru a conduce către calea budistă un
anumit tip de fiinţe. Cele şapte parabole sunt următoarele
(numele diferă de la autor la autor):
Parabola Casei în flăcări
Parabola Fiului sărac
Parabola ploii, a ierburilor şi copacilor
Parabola Castelului magic
Parabola perlei cusute în haină
Parabola Perlei strălucitoare
Parabola Medicului înţelept
Parabola casei în flăcări povesteşte că, demult, trăia un
om bogat a cărui casă a luat foc tocmai când el se întorcea
dintr-o călătorie. El şi-a dat seama că copiii săi sunt în casă
şi se joacă, fără să realizeze pericolul în care se află. Le-a
92

nu l-au ascultat. Atunci a strigat iar, spunându-le că afară

sunt nişte care minunate care-i aşteaptă să se joace cu ele.
De-abia atunci copiii au ieşit în fugă. Tatăl nu le-a dat însă
carele promise, ci un car mult mai important.
În această parabolă lumea în care trăim e comparată cu
o casă în flăcări, în care oamenii sunt tot timpul în pericol,
deşi nu-şi dau seama de asta. Tatăl este Buddha, iar copiii
salvaţi sunt oamenii. Buddha caută cu compasiune căi de a-i
salva pe oameni din iluzia acestei lumi. Pentru salvare e
acceptată inclusiv minciuna.

Parabola fiului reîntors ne vorbeşte despre fiul unui om

bogat care a plecat de acasă şi a devenit sărac. Tatăl său l-a
căutat ani de zile, dar nu l-a găsit. Peste ani şi ani, fiul,
devenit cerşetor, a ajuns în apropierea locuinţei tatălui său.
Tatăl, recunoscându-1, îşi trimite imediat servitorii să-l aducă
la el, dar fiul, nerecunoscându-şi tatăl, şi fiind speriat de
bogăţia casei acestuia, crede că este păcălit şi refuză invitaţia
servitorilor. Atunci tatăl şi-a trimis servitorii să-l aducă în
slujba lui. În timp, l-a ridicat în rang până l-a făcut
responsabilul tuturor averilor şi pământurilor sale. Totuşi fiul
nu şi-a recunoscut nici atunci tatăl. Ajuns pe patul de moarte,
tatăl, mulţumit de loialitatea fiului său în slujba sa, l-a chemat
împreună cu toate rudele şi le-a dezvăluit tuturor că el este
fiul şi moştenitorul său. Atunci fiul şi-a dat seama că şi-a
regăsit şi tatăl şi a primit şi o imensă avere.
în această parabolă, tatăl bogat îl reprezintă pe Buddha,
iar fiul reprezintă oamenii. Buddha îi iubeşte pe toţi oamenii
ca pe fiii săi. Plin de dragoste, el găseşte căi de a-i învăţa
drumul către Iluminare.

Parabola Ploii şi a ierburilor medicinale ne arată că ploaia

udă toate plantele medicinale care sunt cinci la număr- trei
tipuri de ierburi medicinale (mici, mijlocii şi mari) şi două
tipuri de copaci (mici şi mari). Deşi ploaia le udă în mod egal,
ele primesc cantităţi diferite de apă, în funcţie de mărimea
lor.
Interpretarea acestei parabole este că, precum ploaia,
 93

cauza oboselii. Atunci, conducătorul lor construieşte în mod

miraculos un oraş, ca ei să se poată odihni. După ce se
odihnesc, le dezvăluie că acest oraş e doar unul magic, şi
mai au de mers până la adevărata destinaţia finală. Apoi
face să dispară oraşul.
În această parabolă locul în care se află comoara cea
rară reprezintă adevărata Iluminare. Oraşul magic este un
loc anterior, pregătitor. Conducătorul, care îl reprezintă pe
Buddha, este cel care îi duce pe călători (oamenii), folosind
diferite mijloace, către iluminarea finală.

Parabola omului beţiv povesteşte că un om sărac şi-a

vizitat prietenul şi s-a îmbătat şi a adormit în casa acestuia.
Prietenul său l-a vegheat cât a putut, dar apoi a trebuit să
plece şi, gândindu-se că poate va avea vreo nevoie, a cusut
o piatră preţioasă în haina celui beat. După ce s-a trezit,
acesta a continuat să trăiască în sărăcie, neştiind de piatra
pe care o purta cu el. Peste ani, s-a reîntâlnit cu prietenul lui,
iar acesta i-a dezvăluit existenţa pietrei şi l-a învăţat cum s-o
folosească.
Şi în această parabolă Omul bogat este Buddha, iar cel
sărac reprezintă oamenii. Oamenii trec prin viaţă suferind,
precum omul sărac, fără să-şi dea seama că poartă cu ei
mereu comoara de nepreţuit a naturii lui Buddha. Dar, oricât
ar fi aceştia de ignoranţi şi degradaţi, Buddha nu-i
abandonează, pentru că ştie că ei au toate virtuţile esenţei
lui Buddha.

Parabola Perlei ascunse povesteşte despre un rege

puternic care îşi trimite armatele să cucerească alte ţări şi îi
recompensează pe soldaţii viteji şi victorioşi cu diamante.
Dar, diamantul cel mai valoros îl păstrează ascuns în cocul
său pentru soldatul cu cele mai mari merite.
Sensul acestei parabole este că, Buddha, ca şi regele,
predică multe lucruri valoroase, dar cea mai valoroasă
învăţătură este cea pentru intrarea în Nirvana.

Parabola medicului înţelept povesteşte că, pe când un

94

aşa, nu va mai putea avea grijă de ei, şi atunci îi imploră să ia

medicamentul. Apoi a plecat şi după o vreme a trimis un
mesaj fals că a murit.
Auzind vestea, copii au realizat că nu-şi vor mai vedea
tatăl şi, amintindu-şi de rugămintea lui, au luat medicamentul
şi s-au însănătoşit.
Nu trebuie să ne mire faptul că în această parabolă se
apelează la minciună ca mijloc de salvare. Buddha este ca

POVESTIRI
Pe lângă parabole, există şi o serie de povestiri şi legende
budiste foarte cunoscute.
Cea care urmează se referă la un obicei răspândit în Asia
de est de a abandona bătrânii în munţi.
Legenda ne spune că, demult, era o ţară unde exista obiceiul
ca bătrânii care deveneau neputincioşi să fie abandonaţi în
locuri îndepărtate din munţi. Un ministru nu s-a îndurat să
facă aşa cu tatăl său, şi a construit o cameră secretă unde l-a
ascuns, continuând să aibă grijă de el. într-o zi, un zeu s-a
arătat regelui acelei ţări şi i-a dat de rezolvat o problemă,
ameninţându-l că, dacă nu o rezolvă, îi va distruge ţara.
Problema era să identifice sexul a doi şerpi.
Nici regele, nici altcineva nu ştia cum să rezolve
problema, aşa că au promis o recompensă pentru cine va
reuşi. Atunci, ministrul s-a dus la tatăl său care i-a spus că e
simplu — trebuie să pună şerpii pe un covor moale, iar cel
care se mişcă e masculul şi cel care rămâne nemişcat e
femela. Ministrul a dus regelui răspunsul şi zeul a fost
mulţumit, dar a mai dat o nouă ghicitoare. „Cine este cel care
atunci când doarme e numit Trezitul, iar atunci când e treaz e
numit cel care doarme? Răspunsul a fost găsit tot datorită
tatălui bătrân care a spus „E cel care se pregăteşte pentru
iluminare - acesta este treaz comparat cu cei care nu sunt
interesaţi de iluminare şi este adormit comparat cu cei care
 95

2. O altă legendă cunoscută este cea despre „iepuraşul

din lună” (Tsuki no usagi). Ca şi în China, în Japonia se
spune că în lună
locuieşte un iepuraş, iar formele care se văd pe lună sunt de
fapt silueta iepuraşului şi prăjiturele de orez pe care le
pregăteşte acesta.
Legenda spune că luna lumina o pădure de pe pământ şi
Buddha a observat cum un iepure, o maimuţă şi o vulpe
trăiau acolo în bună prietenie. Atunci s-a gândit să meargă
pe pământ să vadă care dintre cei trei e cel mai bun. S-a
transformat în cerşetor şi s-a dus la ei, rugându-i să-i dea
ceva de mâncare pentru că e foarte flămând. Toate
animalele au fost cuprinse de milă şi au plecat în grabă să-i
caute de mâncare. Maimuţa s-a căţărat în pomi şi a venit cu
o mulţime de fructe. Vulpea s-a dus la un iaz şi a prins peşte.
Doar iepurele n-a avut noroc. Deşi a alergat încoace şi încolo
n-a găsit nimic. Pe când se întorcea plin de tristeţe i-a venit o
idee. Le-a rugat pe maimuţă şi pe vulpe să adune lemne şi
să facă un foc. Apoi i-a spus cerşetorului, pregătindu-se să
sară în foc:
3. Altă legendă des menţionată este cea a animalelor
din zodiac. În zodiacul japonez, preluat din China, anii au
simboluri animaliere în următoarea ordine: şobolan, bour,
tigru, iepure, dragon, şarpe, cal, berbec, maimuţă, cocoş,
câine, porc mistreţ. Se spune că povestea acestor animale
este următoarea:
într-o zi Buddha a chemat toate animalele la el, spunând
că primele douăsprezece care vor ajunge vor da numele
anilor. Animalele s-au grăbit să se ducă. Boul, pentru a
ajunge primul, a plecat de dimineaţă devreme, dar
şoarecele, foarte viclean, s-a urcat pe spinarea acestuia pe
furiş, şi când au ajuns, a sărit în faţă boului, devenind
învingătorul cursei.
Pisica, care nu auzise bine ziua în care Budha i-a chemat
la el, l-a întrebat pe şoarece despre acest lucru. Şoarecele i-a
spus dinadins o zi greşită, astfel că pisica a ajuns prima, dar
cu o zi după concurs şi, ca urmare, ea nu figurează printre
animalele care dau numele anilor. Se spune că de atunci
96

Pe lângă legendele venite din China, sunt şi o serie de poveşti

create în Japonia care arată bunătatea zeităţilor budiste. O
astfel de poveste este cea despre cele şase statui ale lui Jizo.
Povestea ne spune că într-un sat din Japonia trăiau în
mare sărăcie un moş şi o babă. Pentru a-şi câştiga traiul
împleteau pălării şi sandale de pai, pe care moşul se ducea să
le vândă la oraş. într-o zi de iarnă, în preajma Anului Nou,
moşul i-a spus babei ce mult şi-ar dori să aibă şi ei
tradiţionalele mochi (turtiţe de orez) în această zi pentru a
putea sărbători cum se cuvine Anul nou. Atunci baba l-a
îndemnat să meargă la oraş şi să vândă cele cinci pălării pe
care le împletiseră, iar cu banii luaţi pe ele să cumpere măcar
două turtiţe tradiţionale.
A doua zi moşul a luat cele cinci pălării şi s-a dus la târg,
dar nimeni nu le-a cumpărat. S-a făcut seară şi a început să
ningă. întristat, moşul a plecat cu pălăriile înapoi spre casă.
Pe drum, însă, a văzut înşiruite pe drum şase statui mici ale
zeului Jizo, protectorul copiilor. Toate erau acoperite de
zăpadă. Moşul s-a hotărât să cureţe statuile şi apoi, ca să nu
le fie frig, le-a pus pe cap cele cinci pălării. Dar pentru a
şasea statuie nu avea pălărie. Atunci şi-a luat propria pălărie
de pe cap şi a pus-o statuii. Când a ajuns acasă, baba l-a
întrebat speriată ce s-a întâmplat. Moşul i-a povestit cum
dăduse pălăria sa statuii, iar baba i-a spus că a făcut foarte
bine, pentru că o faptă bună e mai importantă decât toate
turtiţele din lume. Apoi, după ce au stat puţin în faţa focului,
s-au dus amândoi la culcare.
Spre ziuă, s-a auzit un cântec şi zgomot de paşi în curte.
Moşul şi baba au ieşit în faţa uşii şi au găsit acolo o rogojină
tatami pe care era aşezată o turtă imensă, cum nu mai
văzuseră niciodată. S-au întrebat cine o fi adus-o şi au privit
pe drum. în depărtare se zăreau cele şase statui ale lui Jizo
mergând una după alta prin zăpadă, cu pălăriile pe cap. Ele
aduseseră turta de orez pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru
bunătatea bătrânului. Moşul şi baba au petrecut cel mai
minunat An nou.
 97

de câte ori călugărul citea. Curios, călugărul le-a întrebat

de ce vin, iar ele au răspuns că vor să-l asculte şi să
cunoască înţelepciunea lui Buddha. Şi l-au rugat să transcrie
sfânta carte budistă.
Călugărul le-a spus că e foarte greu, dar pentru că rar
animalele ascultă învăţătura lui Buddha, va face acest lucru
pentru ele.
Călugărul s-a pus pe lucru. Peste câteva zile au venit
cinci, şase sute de maimuţe, fiecare aducând o bucată de
pergament. I-au dat călugărului pergamentul, iar apoi s-au
retras cu o plecăciune şi au rămas doar primele două
maimuţe. Ele mergeau în fiecare zi în pădure şi îi aduceau
de mâncare.
După ce a terminat de copiat cinci volume, maimuţele
nu s-au mai arătat. Călugărul a fost îngrijorat şi s-a dus în
pădure să le caute. Le-a găsit moarte într-o groapă unde se
aplecaseră după cartofi sălbatici. Le-a înmormântat cum se
cuvine.
între timp, călugărul a fost mutat la alt templu şi lucrarea
lui a rămas neterminată. înainte să plece, a aşezat cele cinci
volume copiate într-o scobitură a unei coloane a templului.
Peste 40 de ani a venit la acest templu, Kino-mi-taka
Ason, stăpânul provinciei Echigo, însoţit de mare alai. A
întrebat de cărţile copiate. I s-a spus că nimeni nu ştie de
aşa ceva, dar când au chemat un bătrân de 85 de ani,
acesta şi-a amintit despre ce e vorba şi i-a spus unde sunt.
Atunci stăpânul le-a spus călugărilor că el fusese pe
 EPOCILE ISTORICE

PERIODIZARE

înainte de descrierea propriu-zisă a etapelor civilizaţiei

japoneze, este necesară o descriere a sistemului de
împărţire în epoci.
Există unele diferenţe între cercetători în ceea ce
priveşte anii de delimitare şi numele perioadelor, dar, în
mare, istoria Japoniei este împărţită în următoarele epoci şi
perioade:
Paleolitic (200.000 î. Hr.- 10.000 î. Hr.)
Epoca veche (separarea arhipelagului de continent -
apariţia statului imperial)
Perioada Jomon (10.000 î.Hr. - 300 î.Hr.)
Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d. Hr.)
Perioada Kofun (300 - 593) (unii istorici consideră că
Kofun acoperă perioada 300-710 şi se împarte în perioada
Yamato şi perioada Asuka)
Epoca clasică
Perioada Asuka (593-710)
Perioada Nara (710-794)
Perioada Heian (794-1185)
Epoca medievală
Perioada Kamakura (1185-1333)
Perioada Muromachi (1333-1568)
Perioada Azuchi-Momoyama (1568-1600)
Epoca premodernă
Perioada Edo (1600-1868)
100

Epoca modernă şi contemporană

Perioada Meiji (1868-1912)
Perioada Taisho (1912-1926)
Perioada Showa (1926-1989)
Perioada Heisei (1989 -)

Numele acestor perioade au fost date de istorici în

funcţie de mai multe criterii.
În ceea ce priveşte paleoliticul, s-a considerat multă
vreme că Japonia nu a fost populată la acea vreme, dar
descoperiri ulterioare indică prezenţa omului încă din
această perioadă. După unii cercetători, descoperirea unor
unelte primitive din piatră neşlefuită atestă existenţa omului
în Japonia în perioada cuprinsă între 50.000 î.Hr. şi 11.000
î.Hr. Arheologii împart paleoliticul japonez în două
subperioade, cea timpurie (50.000 î.Hr.- 30.000 î.Hr) şi cea
târzie (30.000 î.Hr - 11.000 î.Hr). În prima se foloseau unelte
simple de tăiat, iar în cea de-a doua cuţite şi mici unelte
pentru încrustat, găurit etc.
Pentru perioada preistorică numele sunt date de
caracteristicile artefactelor specifice, sau de numele
locurilor unde acestea au fost descoperite pentru prima
dată. Astfel, de exemplu, Jomon se referă la ceramica tipică
perioadei respective.
Pentru perioada clasică, numele epocilor sunt date de
zona sau oraşul unde s-a construit capitala imperială. Astfel,
Asuka, Nara şi Heian (actualul Kyoto) sunt numele locurilor
unde şi-a avut sediul Curtea imperială în epocile respective.
În epoca medievală, epocile sunt numite după locul de
reşedinţă a şogunilor. Capitala imperială continuă să se afle
la Kyoto, dar şogunatul se stabileşte iniţial la Kamakura de
unde se va muta la Kyoto, şi mai târziu la Edo. (actualul
Tokyo).
Pentru epoca modernă şi actuală epocile sunt numite
 101

APARIŢIA OMULUI ÎN JAPONIA.

ORIGINILE POPORULUI JAPONEZ
În general se consideră că până la sfârşitul ultimei
glaciaţiuni Japonia era unită cu Asia continentală în două
puncte, la nord şi sud şi se crede că omul primitiv a ajuns în
Japonia în acea perioadă, venind din Asia de est şi sud-est şi
mai târziu din Asia de nord-est. După aceea au avut loc
migraţii mai restrânse, datorate probabil expansiunii
chinezilor pe continent (Hali, 1971: 16).
Nici una din ipotezele care au încercat să explice
formarea poporului japonez nu întruneşte acordul majorităţii
cercetătorilor acestui domeniu. Japonezii par să fie rezultatul
contopirii unor elemente etnice diferite: protojaponezii
(populaţia autohtonă de la sfârşitul paleoliticului) şi
imigranţii proveniţi de pe continentul asiatic și regiunea
Pacificului de SV.
De-a lungul timpului, arheologia japoneză a evidenţiat
un număr mare de situri, datând din Paleolitic, Mezolitic şi
Neolitic, pe teritoriul întregului arhipelag, precum şi un
arsenal bogat de artefacte. Pe baza acestora se pot deduce
influenţele de diferite tipuri care au fost aduse de migraţii
din zone îndepărtate. Populaţii care călătoreau pe apă din
China de sud, Asia de sud-est sau insulele polineziene şi-au
lăsat amprenta asupra credinţelor, limbii şi artei din
arhipelag. După cum afirmă Ellwood (2008: 76), sub astfel
de influenţe, asistăm încă de la primele artefacte la
„extraordinara fuziune dintre religie şi artă” care
caracterizează toată cultura japoneză.
Hali (1971: 13) arată, de asemenea, că se poate
constata existenţa, încă din vechime, a unor stiluri diferite
de viaţă în arhipelag. Straturile ceramice au scos la iveală
artefacte aparţinând unor culturi diferite ca structură
socială, ceremonii religioase şi cultura mesei:
„Insulele japoneze, ca şi cele britanice au
devenit patria unui amestec de populaţii care
au sosit în momente diferite, din diverse locuri
de pe continent, şi probabil şi din insulele din
102

trăsăturile fizice, religia şi structura politică şi socială.

Aceste prime trăsături distinctive au continuat
să-i caracterizeze pe japonezi. Totuşi, originile
poporului japonez nu sunt clare şi nici nu ştim
cât a durat acest proces de amalgamare.”
După cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 41), ceea ce
putem spune cu certitudine este că civilizaţia avansată a
Vechii lumi a ajuns destul de târziu în Japonia. Agricultura şi
utilizarea bronzului şi a fierului au fost introduse de fapt
concomitent, şi cu mult în urmă faţă de Europa,
subcontinentul Indian sau China.
 103

EPOCA VECHE

Epoca veche începe odată cu separarea arhipelagului de

continent şi durează până în momentul formării statului
imperial timpuriu, ea subîmpărţindu-se în următoarele
perioade:
Perioda Jomon, care corespunde neoliticului
Perioada Yayoi sau epoca fierului
Perioada Kofun sau perioada apariţiei statului centralizat

În continuare vom discuta fiecare din aceste perioade.

PERIOADA JOMON (1O.OOO Î.HR. - 300 Î.HR.).

PRIMII LOCUITORI SI CERAMICA LOR

CARACTERISTICI GENERALE

Perioada Jomon îşi datorează numele ceramicii care s-a

produs în această epocă, mai exact modului de decorare a
vaselor cu o frânghie răsucită pe un băţ. Jomon înseamnă
„model realizat cu frânghia”. Dintre vasele de ceramică din
această perioadă, cele care s-au descoperit în peştera Fukui
din prefectura Nagasaki datează din anii 10750 î.Hr / 10000 î.
Hr. şi se consideră a fi cele mai vechi vase din lume.
Perioada Jomon se situează între momentul în care
arhipelagul japonez se desprinde de continent şi momentul
apariţiei unei ceramici cu caracteristici deosebite faţă de
această primă ceramică, odată cu introducerea de pe
continent a agriculturii şi prelucrării metalelor.
Făcându-se o comparaţie cu istoria occidentală, se
consideră, în general, că epoca Jomon constituie neoliticul
104

ceramicii şi folosirii uneltelor de piatră şlefuită. Totuşi,

agricultura, un alt element specific al neoliticului, nu era încă
practicată în Japonia epocii Jomon, resursele de hrană fiind
procurate prin pescuit, vânătoare şi cules.
Epoca Jomon este o epocă foarte îndelungată, iar
arheologii o împart în subperioade în funcţie de evoluţia
ceramicii şi a altor elemente ale culturii materiale (Hali, 1971:
18). în această lucrare vom prezenta însă numai o
caracterizare generală a întregii perioade, fără a intra în
detalii.
Singurele date de care dispunem privind perioada Jomon
sunt de natură arheologică. Situri ale culturii Jomon au fost
identificate în cea mai mare parte a arhipelagului japonez şi
toate atestă existenţa unei populaţii primitive de pescari,
vânători şi culegători, relativ izolată de influenţele
continentale.
Se pare că zona de înflorire a culturii Jomon se întindea
din nord- estul insulei principale, Honshu, până la câmpia
Kanto şi munţii din centrul Japoniei.
Dintre numeroasele situri arheologice, cel mai renumit
este cel de la Sannai-Maruyama, din prefectura Aomori,
descoperit în 1992, unde se pot vedea locuinţe primitive
restaurate şi diferite unelte şi vase descoperite de săpăturile
arheologice2.

• Formarea arhipelagului japonez

1
Descoperiri mai noi indică faptul că, spre finalul perioadei, se introduc de
pe continent orezul, meiul şi orzul şi implicit agricultura, însă aceasta nu era
practicată pe scară largă (Varley: 2000).
2
Descoperirile arată că aici se stabilise o comunitate Jomon numeroasă
(suprafaţa sitului este de circa 350000 m2) şi deschid noi perspective de
cercetare asupra culturii acestei epoci (Nojima, 2006: 12).
 105

VIAŢA OAMENILOR
Pe baza datelor arheologice putem contura imaginea
vieţii oamenilor din Jomon şi a primelor artefacte. La început
comunităţile sunt migratoare, apoi devin semi-sedentare.
Principalele moduri de obţinere a hranei fiind pescuitul,
vânătoarea şi culesul, viaţa era o continuă deplasare în
căutarea acestor resurse. Oamenii din Jomon, ca şi cei din
alte culturi primitive, sunt consideraţi „vânători şi culegători
specializaţi”.
În timp însă, diversificarea treptată a surselor de hrană a
dus la apariţia vieţii sedentare, sub forma unor mici aşezări.
Primele locuinţe, numite tateana jukyo sunt un fel de colibe,
pe jumătate îngropate în pământ. Ele constau dintr-o singură
încăpere circulară sau pătrată, săpată în pământ, având în
mijloc un fel de vatră. Acoperişul, constituit de ramuri şi stuf,
este susţinut de câţiva stâlpi şi are o gaură pe unde se
presupune că ieşea fumul.
Aceste prime locuinţe se aflau mai ales în apropierea
coastelor, o sursă importantă de hrană fiind peştele şi
scoicile. S-au descoperit mici sate Jomon care conţin 5-6
astfel de locuinţe, aşezate în forma unei potcoave. Distanţa
dintre locuinţe este de aproximativ zece metri. Cu timpul,
aşezările se măresc.
În jurul acestor locuinţe, s-au descoperit nişte movile,
aşezate de-a lungul conturului de potcoavă al satului, ca o
delimitare, pe care arheologii le-au numit kaizuka „grămezi
de scoici” sau „movile de cochilii” . Se consideră că ele
reprezintă grămezile de resturi menajere din apropierea
locuinţelor. Hrănindu-se foarte mult cu scoici şi alte produse
marine, oamenii din Jomon aruncau resturile acestora în
apropierea caselor. Aceste resturi s-au sedimentat, formând
aceste conglomerate, vizibile astăzi din avion (Elisseeff V
&D, 1996:21-22).
Au fost descoperite mai mult de două mii cinci sute de
astfel de formaţiuni în toate zonele Japoniei. Acestea
constituie o sursă extrem de importantă de informaţii privind
106

sunt urmaşii omului Jomon, cel puţin ai celui din epoca Jomon
târzie. Oricum, s-a demonstrat clar că omul Jomon se
deosebeşte net de omul perioadei următoare, Yayoi.
Datele arheologice arată că în epoca Jomon nu exista
încă nici organizare socială, nici organizare politică.
Ocupaţiile de bază ale oamenilor erau, aşa cum am
arătat, vânătoarea, pescuitul şi culesul. Hrana era procurată
în funcţie de anotimp, astfel: primăvara şi toamna prin cules,
vara prin pescuit, iarna prin vânătoare. Oamenii Jomon
culegeau în special nuci, ghinde şi fructe, dar şi scoici şi
cochilii, vânau în special cerbi şi porci mistreţi şi pescuiau
peşti şi mamifere marine. Curenţii oceanici japonezi creează
în golfuri condiţii foarte bune pentru fauna marină. încep, de
asemenea, să se confecţioneze şi primele unelte pentru
aceste activităţi, făcute la început din lemn şi piatră şlefuită.
Arcul cu săgeţi se consideră a fi o descoperire indigenă
(Kidder, 1993: 56).
Omul din Jomon nu cunoştea creşterea animalelor, doar
spre sfârşitul perioadei începând să domesticească câini.
Veşmintele folosite de aceşti primi oameni erau sumare,
fiind constituite de un fel de veste împletite din crenguţe
tinere şi subţiri de dud.
Pentru pregătirea hranei, oamenii din Jomon încep să
confecţioneze vase. Primele vase erau modelate prin
frământare în mână, folosindu-se calităţile naturale ale lutului
şi apoi erau arse în aer liber. Aceste vase, care se vor
dezvolta spectaculos de-a lungul perioadei, sunt cele care
dau numele perioadei, după cum am arătat la începutul
capitolului.
Schimbările şi dezvoltarea care se observă de-a lungul
epocii Jomon se datorează şi sunt influenţate direct de
schimbări ale climei.
încălzirea consistentă şi creşterea nivelului mării a dus la
deplasarea populaţiei mai în interiorul arhipelagului şi
îndepărtarea de coastă. în perioada Jomon de mijloc şi finală,
satele se măresc şi se constituie în zone mai înalte (800-1200
m). în vestul arhipelagului, datorită încălzirii, se formează
 107

Spre sfârşitul perioadei, începe să se observe şi delimitarea

zonelor-cimitir, adică separarea morţilor de vii şi asigurarea
legăturii între cele două lumi printr-un medium (Kidder,
1993:75).

• Jomon şi arheologia japoneză

În sens restrâns, Jomon se referă la ceramica
descoperită la prima excavare a movilelor de scoici
kaizuka realizată de către americanul E. Morse. Acesta a
venit în Japonia în 1877, iar în 1879 a scris cartea „The
Shell Mounds of Omori” (Movilele de scoici din Omori).
Omori este o localitate între Yokohama şi Tokyo, unde
americanul a observat pentru prima dată movilele
kaizuka. în această lucrare el foloseşte pentru prima
dată termenul de „cord-marked pottery” (ceramică
decorată cu ajutorul frânghiei) care a fost apoi tradus în
japoneză şi folosit cu referire la întreaga perioadă.
Datorită descoperirilor şi imboldului constituit de

APARIŢIA CREDINŢELOR
în această societate primitivă apar cu timpul semne ale
dezvoltării sociale şi spirituale care sunt dovedite de
utilizarea rituală a spaţiilor virane dintre locuinţe, apariţia
conceptului de cimitir, a practicilor magice, construirea de
modele solare din pietre (în nordul Japoniei). Aceste practici
indică o conştientizare din ce în ce mai clară a
supranaturalului.
Putem spune că trăsăturile definitorii ale vieţii spirituale
pentru această perioadă sunt animismul şi cultul fertilităţii
(Kidder, 1993:74).
Omul din Jomon considera că elementele şi fenomenele
naturale adăpostesc spirite. Pericolele şi dezastrele erau
evitate prin magie, ritualuri şi rugi. Aşa cum spun Matsunaga
108

Apariţia unui sentiment religios e dovedită şi de grija

care începe să fie arătată morţilor: aceştia sunt îngropaţi la
început în mijlocul grămezilor de scoici, cu mâinile şi
picioarele îndoite, în poziţie embrionară (kusso). Se
consideră că exista credinţa în posibilitatea revenirii
sufletului, care, prin îngroparea în această poziţie era
împiedicat să revină. Mai târziu, morţii sunt îngropaţi în vase
mari cu rol de urnă. La început aceste urne sunt folosite în
cazul copiilor, apoi însă devin din ce în ce mai încăpătoare.
Spaţiul „public” era înconjurat de locuinţe şi morminte,
ca şi cum satele includeau şi vii şi morţii. Nu exista o
delimitare clară între sacru şi profan. Se pare că comunitatea
în sine era văzută ca fiind sacră.
S-a demonstrat de asemenea existenţa unor ritualuri de
trecere, precum înnegrirea şi smulgerea intenţionată a
dinţilor (caninii) (Kidder, 1993:76).
Ideea de fecunditate şi protecţie se manifestă prin
crearea abundentă de figurine din lut reprezentând femei
(dogu), mai ales femei însărcinate (după cum indică sânii
bine conturaţi, coapsele largi şi pântecul umflat). Se pare că
acestea erau simboluri ale fertilităţii şi protejeau naşterea.
S-au descoperit şi reprezentări din piatră ale organului
sexual masculin (sekibo). Acestea datează de pe la mijlocul
perioadei şi s-au descoperit în apropierea figurinelor dogii.
Aşa cum arată Matsumura (2006: 135), figurinele
reprezentând femei şi aceste reprezentări ale organului
sexual masculin erau probabil o reprezentare a principiului
armoniei dintre cele două sexe.
Se presupune că aceste reprezentări, având diferite
mărimi, erau plasate la intrarea în locuinţe, ca simboluri ale
naşterii şi regenerării. Cele de dimensiuni foarte mici erau
puse în interiorul locuinţelor.
Un alt element legat de primele credinţe este constituit
de un fel de reprezentări solare, descoperite în nordul
arhipelagului. Ele au formă de roată marcată pe sol cu pietre,
din centrul căreia se ridică o piatră mare, îndreptată spre cer.
Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 18), pietrele din forma
 109

CULTURA MATERIALĂ

În ceea ce priveşte artefactele, trei elemente de bază

caracterizează cultura din această perioadă, şi anume:
unelte primitive din piatră şlefuită
figurine din lut (dogu)
vase de ceramică (jomon doki)
Dacă primele şi ultimele (în mare parte) au destinaţii
practice, figurinele din lut sunt total lipsite de o astfel de
destinaţie şi au o strânsă legătură cu magia, la fel ca şi o
parte din vase.

Uneltele de piatră şlefuită

În siturile Jomon au fost descoperite o serie de unelte din
piatră şlefuită folosite mai ales la vânătoare. Dintre acestea,
arcul cu săgeţi este considerat ca fiind una dintre invenţiile
locale.

Figurinele din lut

Cele mai interesante artefacte ale perioadei sunt probabil
figurinele de lut. Acestea, numite dogu „păpuşi de pământ”,
sunt nişte reprezentări de oameni şi animale de 10-30 cm, de
o mare diversitate. Reprezentările au poziţie verticală,
frontală, la începutul perioadei fiind bidimensionale, apoi
devenind tridimensionale. Aceste figurine au în comun faptul
că majoritatea reprezintă femei şi par să fie legate de mai
multe semnificaţii precum fertilitate, moarte, protecţie
(talisman).
Din punctul de vedere al evoluţiei, se caracterizează
printr-o evoluţie paralelă cu ceramica epocii. Astfel, ca şi
vasele, figurinele au evoluat de la formă plată, fără
stabilitate, la forme stabile şi din ce în ce mai bogat
ornamentate. Modelele de pe trupul unora dintre figurine
sunt asemănătoare unor veşminte primitive, indicând
apariţia veşmintelor în viaţa comunităţilor.
Chipurile figurinelor au în general caracteristici
110

Unele figurine au în jurul capului un fel de şarpe încolăcit,

sugerând un cult al şarpelui, practicat probabil de femei-
şaman.
De asemenea, multe dintre figurine au faţa în formă de
inimă, un motiv frecvent întâlnit şi în decorarea vaselor.
Berthier (1984: 12-18) arată că, în mare, figurinele pot fi
împărţite după forma lor (mai ales a capului) în patru mari
tipuri, a căror distribuţie diferă în funcţie de zonă:
figurine cu capul în formă de bufniţă
figurine cu capul în formă de munte
figurine cu ochelari de soare (zăpadă)
figurine cu tendinţe realiste
Primele trei categorii se referă la marea parte a figurinelor
care au caracteristici stilizate şi supranaturale. în general
indiferent de tip, sunt reprezentate frontal, în picioare.
Figurinele din prima categorie sunt asemănate cu
bufniţele pentru că au capul foarte mare şi prezintă un fel de
creastă din trei semicercuri. Faţa e delimitată şi prezintă trei
cercuri, sugerând ochii şi gura, dar nasul nu este reprezentat.
Al doilea tip îşi ia numele tot de la forma capului, care este
plat la bază şi sferic la vârf, ca un pisc de munte. Numele
celei de-a treia categorii vine de la forma şi mărimea ochilor
care seamănă cu plăcile de os perforate pe care le folosesc
eschimoşii pentru a se proteja de strălucirea zăpezii. Locul
nasului e marcat de o gaură, iar gura este abia schiţată.
Figurinele cu tendinţe realiste sunt numite aşa mai ales
datorită formei bine proporţionate a corpului. La toate
celelalte tipuri, corpul este disproporţionat.
Este greu de stabilit cu exactitate care erau funcţiile pe
care le aveau aceste figurine. Berthier (1984:19) arată că s-a
demonstrat că majoritatea erau sparte intenţionat, având
probabil un rol magico-terapeutic. Când cineva suferea de

3
Altă interpretare a faptului că foarte puţine figurine au fost găsite în formă
întreagă este dată de Matsumura (2006). Acesta arată că unele figurine par
să fi fost lucrate astfel încât să poată fi uşor sparte. Părţile sunt îngropate în
jurul caselor sau pe coline şi uneori părţi ale aceleaşi figurine sunt împrăştiate
în mai multe locuri. Se poate presupune că se aştepta ca din ele să iasă
grâne, considerându-se a fi trupul unei zeiţe a grânelor.
 ill

A fost stabilită şi o legătură cu şamanismul - înfăţişarea

hibridă, pe jumătate umană, pe jumătate animalieră a unora
dintre figurine, aminteşte de o mască purtată probabil de
şamani.
Faptul că o parte dintre figurine s-au găsit în morminte,
sugerează şi o legătură cu ritualurile funerare.
Un rol foarte important al acestor figurine pare a fi legat
de fecunditate. Majoritatea reprezentărilor sunt feminine, cu
piept mare şi pântecul umflat ca şi cum ar reprezenta femei
în pragul unei naşteri. Există şi ipoteza că se ardeau sau se
spărgeau pentru a asigura protecţia mamei şi fătului în
timpul gestaţiei (Varley, 2000: 3).
Putem deci concluziona că, în principal, figurinele erau
Ceramica
Ceramică care dă şi numele epocii, jomon doki,
considerată, după cum am arătat, a fi cea mai veche din
lume, prezintă o deosebită varietate de modele şi
decoraţiuni.
Primele vase erau făcute prin frământare şi modelare
manuală, necunoscându-se încă roata olarului. Principalul
mod de realizarea era prin suprapunerea unor şiraguri de lut
în spirală. Se pare că erau confecţionate în principal de către
femei. Producerea lor era o activitatea minimală care
presupunea existenţa lutului, a apei şi a lemnelor de foc.
Culoarea vaselor Jomon este brun-roşiatică pentru că
erau arse în cuptoare în aer liber, la 450- 500°C. Dacă în
primele faze vasele aveau bază conică care nu le asigura
stabilitate, în timp, se trece la producerea de vase cu baza
plată şi modelele simple devin tot mai complexe, cu tot felul
de decoraţii realizate cu o frânghie înfăşurată pe un băţ.
Acest mod de decorare stă de fapt la originea numelui
epocii. Ca şi figurinele, unele sunt împodobite cu ornamente
în formă de inimă.
În ceea ce priveşte utilitatea practică, prima ceramică
112

Printre ele sunt şi vase a căror elaborare cere mult efort,

deşi par total nepractice, ceea ce ne face să ne întrebăm la
ce foloseau (Stanley-Baker, 1984:16).
De asemenea, unele dintre ele au chip de femeie şi formă
de trup de femeie însărcinată, ca şi figurinele. Despre
acestea se presupune că erau folosite drept lămpi şi probabil
exista o credinţă într-o zeiţă în pântecele căreia ardea focul.
Una dintre caracteristicile acestor vase este constituită
de decoraţiile extrem de bogate şi diverse. Cel mai faimos
model este cel în formă de flăcări, kaen, inspirat probabil de
flăcările imense ale focurilor în care se ardeau vasele şi
indică o exuberanţă şi un optimist fără margini. Aceste
atitudini faţă de viaţă par să fi caracterizat omul din Jomon
(Matsumura, 2006: 134).

Alte artefacte
Pe lângă artefactele menţionate, s-a descoperit şi un
număr limitat de măşti. După cum sugerează Matsumura
(2006: 135), ritualurile în care se foloseau nu erau probabil
atât de frecvente. Unele par să fi fost şi ele intenţionat
sparte, ca şi figurinele, sugerând un ritual care reprezenta
 113

PERIOADA YAYOI (300 Î.HR. - 300 D.HR.).

AGRICULTURA ŞI UTILIZAREA METALULUI

CARACTERISTICI GENERALE

Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d.Hr.) este a doua din

preistoria Japoniei şi îşi datorează numele unei zone din
cartierul Bunkyo din Tokyo unde s-a descoperit în 1884 o
ceramică total diferită de cea a epocii Jomon, indicând
transformări semnificative în viaţa oamenilor. Această
ceramică este realizată cu ajutorul roţii olarului care
pătrunde acum de pe continentul asiatic.
începutul perioadei este marcat de introducerea
agriculturii şi tehnicilor de prelucrare a fierului de pe
continent, iar sfârşitul de apariţia unor morminte în formă de
tumuli de mari dimensiuni, cunoscute sub numele de kofun.
Fierul şi bronzul fiind introduse aproximativ în acelaşi
timp nu se poate vorbi de o epocă separată a bronzului.
Perioada Yayoi este o perioadă de mari transformări,
dintre care cea mai importantă este trecerea de la viaţa
bazată pe cules şi vânătoare, caracteristică perioadei
anterioare, la un stil sedentar de viaţă agricolă. Se poate
presupune că atât cultivarea orezului pe câmpuri inundate,
cât şi utilizarea bronzului şi fierului au fost introduse treptat
şi pe cale paşnică. Spre sfârşitul perioadei se formează mici
regate numite kuni , un fel de comunităţi agricole, care sunt
conduse de clanuri uji . Acestea reprezintă prima etapă a
organizării politice şi a unui sistem simplu de clase sociale.
Spre deosebire de epoca Jomon, pentru care singurele
surse de informaţii sunt cele arheologice, în Yayoi acestora li
4
Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 3) primele informaţii scrise despre
Japonia apar in istoriile dinastice chinezeşti referitoare la Perioada celor trei
regate (220-280). Cea
114

fost adoptat de japonezi sub forma Wa, oamenii din Yayoi

neavând încă ei înşişi un nume pentru a se delimita de ceilalţi.
Un alt aspect important de menţionat este faptul că în
general se consideră că omul din Yayoi este strămoşul
japonezilor de astăzi. Descoperirile făcute în Kyushu indică că
omul Yayoi este cu câţiva centimetri mai înalt decât cel din
Jomon, are faţa mai ovală şi mai netedă şi prezintă asemănări
cu japonezul din prezent 5.
Caracteristicile de limbă altaică ale limbii japoneze s-au
fixat probabil tot în Yayoi, iar credinţele animiste devin acum
Apariţia culturii Yayoi
Cultura Yayoi se constituie în Japonia de vest şi în secolul
al III-lea Î.Hr. se răspândeşte şi în restul insulelor, sub forma
unei societăţi agricole care înlocuieşte cultura de tip Jomon.
Problema modului în care s-a trecut de la epoca Jomon la
epoca Yayoi este încă controversată6, dar cele mai multe
argumente (Varley, 2000: 5) susţin ideea că această trecere
este rezultatul unor puternice influenţe culturale de pe
continent în jurul anilor 400 - 300 î.Hr. Teoretic, toate
mai veche este Wei Chih, „Istoria regatului Wei”, compilată în 297.
Informaţiile despre Japonia au forma unor note incluse în capitolul despre
ţările vecine barbare, dar sunt destul de relevante. Sursele chinezeşti pot fi
considerate credibile, pentru că atunci când japonezii atrag atenţia
chinezilor, scrierea istoriei depăşise la cronicarii chinezi stadiul de prezentare
legendară şi mitologică.
Până în secolul al VI-lea scrierile chinezeşti sunt singurele mărturii scrise
despre Japonia, în primul rând dintr-un interes cultural. Datorită acestora,
5
După cum arată Kidder (1993: 101), avem date despre înfăţişarea fizică a
omului Yayoi prin cele 1000 de oseminte descoperite în sud-vestul Japoniei în
vase-urne. Acestea indică o diferenţă de înălţime, formă a feţei mai lată şi o
tendinţă clară către tipul mongoloid a omului Yayoi faţă de omul Jomon,
apropiindu-l pe cel dintâi de japonezul din prezent. Despre omul Jomon s-a
arătat că prezintă similitudini cu populaţia actuală Ainu din insula Hokkaido.
6
Teoriile despre apariţia culturii Yayoi în Japonia pendulează între ideea unei
invazii străine şi cea a evoluţiei indigene (Henshall, 1999).
Varley (2000: 5) arată că înainte de al doilea război mondial se credea că
perioada Yayoi a început cu o migraţie masivă de pe continent, această nouă
populaţie înlocuind total populaţia Jomon. Descoperiri ulterioare indică în
prezent că trecerea de la Jomon la Yayoi a fost una exclusiv culturală prin
care civilizaţia Jomon s-a transformat în civilizaţia Yayoi sub influenţele
culturale aduse de pe continent.
 115

elementele culturale importante au fost introduse din China şi

Coreea prin insula Kyushu la intervale neregulate de timp, pe
parcursul a o sută de ani (Kidder, 1993:81).
Astfel, se pare că această nouă cultură s-a format în urma
migraţiei în mai multe valuri a unor populaţii originare de pe
continent (Coreea) sau din sud care cunoşteau metalul,
elementul central pentru constituirea unei societăţi agrare
sedentare. Noii veniţi au introdus metalurgia bronzului şi
fierului, agricultura (orezul fiind principală plantă de cultură),
precum şi creşterea cailor şi au creat împreună cu localnicii
Jomon noua cultură (Hali, 1971:19).
După cum afirmă Kidder (1993: 81), având în vedere
faptul că numărul de situri Jomon descoperite în zona Tsukushi
din Kyushu (aproximativ 106) este mult mai mic faţă de
numărul de 681 de situri Yayoi descoperite în aceeaşi zonă,
putem deduce şi diferenţa mare de număr dintre populaţia de
tip Yayoi faţă de cea de tip Jomon.
Iniţial, cultura Yayoi a înlocuit-o pe cea de tip Jomon în
Kyushu, dar pe măsură ce s-a răspândit în Honshu, a preluat
unele tradiţii din Jomon. Astfel, deşi cultivatul orezului, ca şi

VIAȚA OAMENILOR.

COMUNITĂŢILE AGRICOLE, OREZUL ȘI METALUL

Cultivarea orezului s-a răspândit extrem de rapid în

arhipelagul japonez, în partea finală a epocii Yayoi fiind bine
înrădăcinată chiar şi în partea de nord, Tohoku. Odată cu
introducerea şi răspândirii agriculturii, oamenii trec de la
stadiul de culegători ai hranei, la producători ai hranei.
Se menţin locuinţele tate-anajukyo, la care se adaugă
depozite pentru cereale, înălţate pe stâlpi, pentru a feri
recoltele de umezeală şi dăunători. Aceste depozite purtau
numele de takayukasoko (depozite înălţate) şi se găsesc în
apropierea locuinţelor. Tot pentru păstrarea hranei se foloseau
şi nişte depozite săpate în pământ numite chozoketsu .
Satele, devenite acum comunităţi agricole permanente,
116

mlăştinoase de pe coastă sau din apropierea râurilor, zonele

cele mai potrivite pentru cultivarea orezului. Multe dintre sate
sunt înconjurate de şanţuri adânci şi movile de pământ.
Orezul s-a cultivat la început pe câmpuri inundate. Se
cultiva orez continental şi alte cereale (mei, fasole). în mare
parte a teritoriului, hrana obţinută din recolte era completată
cu hrană obţinută din vânătoare şi pescuit care continuă să
fie larg practicate. Tot acum oamenii încep să crească porci.
Yayoi este o perioadă în care producţia de fier este
intensă şi asistăm la circulaţia masivă a bronzului. Fierul era
folosit pentru nevoi practice, iar bronzul în scopuri decorative
şi rituale. Multe obiecte de bronz aduse din China erau topite
şi refolosite.
Pentru agricultură s-au folosit la început unelte din piatră
şlefuită şi unelte de lemn (cedru, stejar) care erau foarte utile
pentru culturile pe teren inundat. în a doua parte a perioadei
uneltele de piatră dispar total, acestea fiind înlocuite integral
cu unelte din metal. Uneltele cu vârf de metal au permis
extinderea culturilor de orez pe parcele mai uscate. Astfel,
asistăm la dezvoltarea primelor sisteme de irigaţii şi
extinderea agriculturii, fapt care în timp a generat creşterea
populaţiei.
Se presupune că fiecare familie confecţiona vase pentru
gătit, dar şi pentru păstrat hrana sau cu scop ritual pentru
nevoile cotidiene. Ceramica descoperită e reprezentată în
special de vase pentru fiert şi păstrat hrana şi vase înalte
pentru băut apă.
îmbrăcămintea consta din haine din in, cânepă şi dud
care erau împodobite cu ornamente din scoici şi minerale.
Ridicarea nivelului de trai şi apariţia vieţii comunitare au
dus la posibilitatea măsurării cantităţii muncii fiecărui
membru al comunităţii, constituindu-se astfel baza pentru
structurarea claselor sociale. Bogăţia se măsura în cantitatea
7
Situl arheologic Toro este un loc din actuala prefectură Shizuoka unde s-a
descoperit în 1947 un sat Yayoi complex— locuinţe şi dependinţe (12 case şi
2 depozite de grâne), 30 de câmpuri de orez, unelte agricole, materiale de
construcţie, vase, podoabe etc. Rezultatele cercetărilor efectuate au fost atât
de relevante încât au dus la înfiinţarea Asociaţiei Japoneze de Arheologie
(Kidder, 1993:80, 91).
 117

mai degrabă decât deţinerea lor în mod privat. O astfel de

magazie de unelte deservea cinci gospodării (Hali, 1971: 18).
În plus, spre deosebire de Jomon, în Yayoi apar măsuri de
apărare a satelor. Astfel, satele încep să fie înconjurate de
şanţuri sau să fie construite la altitudine mai mare, lucru care
intră în contradicţie cu condiţiile necesare agriculturii, dar se
poate explica prin raţiuni legate de nevoia de apărare. Se
evidenţiază, de asemenea, o producţie intensă de arme din
piatră şi metal.

• Orezul
Se crede că cultivarea orezului îşi are originea în
regiunea Yunnan din China şi regiunea Assam din India,
dar sunt mai multe teorii despre cum a ajuns în Japonia.
în ceea ce priveşte orezul, sunt două aspecte
importante de subliniat. Pe de o parte trebuie menţionat
faptul că, deşi japonezii sunt identificaţi cu orezul, dintre
ţările asiatice, Japonia a început să practice cel mai târziu
cultivarea acestuia.
Pe de altă parte, orezul face parte integrantă din
identitatea japonezilor. Aşa cum arată Sabata (1997:103):
„(...) chiar şi astăzi când influenţa Occidentului asupra
culturii culinare a japonezilor a dus la apariţia unui
surplus de orez, psihologia şi comportamentul japonezilor
continuă să fie ferm înrădăcinată în tradiţia cultivării
orezului.”

APARIŢIA CLANURILOR
ŞI A PRIMELOR UNITĂŢI POLITICE

Dezvoltarea agriculturii, posibilitatea stocării recoltei şi

confecţionării armelor duce la cristalizarea formelor de
organizare socială si politică. Ca principală formă de organizare
socială se impune clanul uji , iar ca formă politică, unitatea kuni
118

Comunităţile agricole aveau un zeu tutelar, strămoşul

fondator comun, numit uji-gami, care putea asigura recoltă
bogată şi alte beneficii. Comunicarea cu zeul şi performarea
de ritualuri pentru asigurarea bunăvoinţei acestuia era de o
importanţă covârşitoare în viaţa comunităţii (Hali, 1971:
29). Caracteristica comună a clanurilor uji este faptul că
pretindeau că descind direct din această zeitate tutelara şi
îşi asumau rolul de intermediere între comunitate şi zeu.
Conducătorul fiecărui clan uji îndeplinea în primul rând
aceste funcţii magico-religioase, adică performa ritualurile
pentru spiritul fondator al clanului şi pentru spiritele
strămoşilor.
Odată cu dezvoltarea societăţii agricole, apare şi lupta
între comunităţi pentru surplusul de recoltă, pentru
pământul cultivabil şi controlul surselor de apă, şi mai apoi
pentru minele de metal. Comunităţile devin conştiente de
distincţia dintre duşmani şi aliaţi (Kidder, 1993:92).
La mijlocul perioadei Yayoi, satele mai puternice încep să
înglobeze satele mai mici din apropierea lor. Oamenii Yayoi
formează alianţe tribale cu mecanism de control care au
fost caracterizate drept mici regate şi astfel apar primele
unităţi politice (comunităţi agare) numite kuni.
Regatele kuni erau conduse de un rege sau regină, okimi
(„mare rege”), a căror autoritate avea la bază descendenţa
acestuia din zeul tutelar despre care se credea că a creat
regatul kuni respectiv şi clanul conducător. Aceşti regi sunt
numiţi de chinezi „Regi ai Wa”. O parte dintre ei sunt
asimilaţi cu împăraţii din cronologia oficială japoneză.
Regii aveau putere religioasă şi administrativă. Locuiau
în palate (miya) care seamănă ca arhitectură cu primele
sanctuare shinto, iar mormintele mari, conţinând obiecte de
preţ, care s-au descoperit, aparţineau probabil acestor regi
şi altor conducători.
Între aceste kuni se făcea comerţ cu orez, pânză, fier,
unelte de piatră şi sare. Deplasarea satelor de pe coastă
(unde erau majoritatea satelor Jomon) spre interior face ca
 119

Pentru a-şi întări această poziţie, au trimis soli în China şi au

obţinut recunoaşterea autorităţii lor de către Curtea chineză.
De exemplu, există în cronicile chinezeşti însemnări care
arată că regele unui astfel de regat, regatul Nakoku 8, a trimis
soli la Curtea chineză a dinastiei Han. împăratul chinez a
trimis la rândul său regelui acestui regat un sigiliu ca cele de
jad folosite în China, dar făcut din aur, pe care este
inscripţionat mesajul „rege al regatului Na”. Acest sigiliu a fost
descoperit în prefectura Fukuoka în anul 1784 şi dovedeşte
legăturile incontestabile cu continentul din acea perioadă
Nojima (2006: 16).
Din cronicile chineze (Tsunoda et al., 1964: 6-7) deducem
că la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. în Wakoku (cum era
numită Japonia) existau aproximativ 100 de regate kuni care
se aflau într-o continuă luptă pentru putere. Aceste lupte se
termină prin uniunea a 30 de kuni sub regina Himiko (sau
Pimiko), într-un fel de confederaţie, cu numele de Yamatai 9.
Conform descrierilor, Yamatai era o uniune puternică care
înglobase regate precum Itokoku şi Nakoku şi căreia marea
majoritatea celorlalte regate i se supuneau.
în anul 239 regina Himiko a trimis soli în regatul chinez
Wei10 care a recunoscut-o drept regina a întregii Wa, nu numai
a unui regat izolat, cum se întâmplase în alte cazuri.
Conform aceloraşi cronici chinezeşti, Himiko avea puteri de
şaman, transmiţând oamenilor vrerea zeilor. Aceste puteri
miraculoase se aflau la baza puterii ei politice. Totuşi, conform
cronicilor, ea nu apărea deloc în public, iar comunicarea sa cu
supuşii era asigurată de un bărbat, fratele ei mai mic. Pare să
fie vorba despre sistemul care a fost ulterior numit

8
Nakoku sau Na no kuni este unul din cele mai dezvoltate mici regate din
secolele I - III, situat în zona actualului oraş Fukuoka.
9
Locul unde s-a născut această federaţie de state numită Yamatai este
controversat, unii cercetătorii situându-l în nordul insulei Kyushu, alţii în
bazinul Nara.
10
Se pare că Yamatai, confederaţia condusă de Himiko, se formează în
jurul anilor 180-190 d. Hr. La acea vreme, China era condusă de trei regate Gi
(ch. Wei), Go (ch. Wu) şi Shoku (ch. Shu). Cronicile regatului Gi menţionează
 121
120

MANIFESTĂRI RELIGIOASE
hime-hiko, „guvernare de către un cuplu femeie / bărbat” în
care femeia se ocupa cu sacrul, iar bărbatul cu profanul11.
În epoca Yayoi credinţele încep să capete un caracter din
Din cronicile chineze mai aflăm că în timpul lui Himiko
ce în ce mai sistematic.
exista stratificare socială, o structură politică, precum şi dări
Comunicarea cu supranaturalul se face prin şamani,
şi pedepse. De asemenea se organizau târguri. După
practică asociată în mod frecvent cu credinţele indigene ale
moartea ei a urmat un rege, dar pentru că el nu a fost
japonezilor.
acceptat de popor, a fost adusă ca regina o rudă a lui
După cum am arătat, conducătorul fiecărui clan uji
Himiko, Iyo.
îndeplinea funcţii religioase, conducând ritualurile pentru
Unul dintre siturile importante ale culturii Yayoi este
spiritul fondator al clanului şi pentru spiritele strămoşilor. Se
Ikegami din Izumi, Osaka, unde a fost descoperit un
poate spune că religia în Japonia veche era dominată de
monument care are forma unei coloane gigantice (19 m
cultul strămoşilor.
înălţime), ceea ce indică o concentrare a autorităţii şi puterii
Legat de acest cult, evoluează şi practicile de
într-o singură zonă.
înmormântare. Descoperirile arheologice pun în evidenţă
apariţia cimitirelor (Hali, 1971: 19). Morţii sunt îngropaţi în
• Uji-gami
cimitire comune, construite în apropierea satului, în vase de
pământ, lemn este
Uji-gami sau piatră, în poziţie
la origine zeitatea întinsă, nu ghemuită,
tutelară a unui clan ca
în (uji).
Jomon. Vasele
Membrii unui declan
îngropat morţii sunt
(uji) considerau speciale.dintr-
că descind S-au
descoperit
un strămoş astfel
comunde vase-urne mortuare
care îi proteja. de 76 deificat
Strămoşul cm înălţime.
era
Obiceiul
veneratde a sanctuar
la un îngropa obiecte, precum
shintoist care oglinzi
se afla şi arme,
sub controlul
împreună
clanuluicuşimortul numai se răspândeşte
membrii clanului foarte mult.
aveau voie să
în timp, mormintele
venereze cresc în iar
respectivul uji-gami, dimensiuni şi obiectele
riturile de la sanctuar din
interiorul lor, oglinzi,
erau îndeplinite armeclanului.
de şeful şi podoabe, se înmulţesc. După
mărimea Întremormintelor
secolele alseXIII-lea
poate deduce apariţiatermenul
şi al XVI-lea, diferenţelor
a
deînceput
clasă şisăapariţia
denumească unor conducători
zeităţi localeputernici. Faptul că
care îi protejează
cimitirele prezintă diferite tipuri de morminte, indică, de
asemenea, diferenţe importante de statut.
Dovezile arheologice atestă că în sate aveau loc ritualuri
şi sărbători prin care se cerea zeilor recoltă bogată sau se
exprima recunoştinţa faţă de zeii recoltei. în timpul acestora
se foloseau clopote şi săbii de bronz. O parte dintre astfel de
artefacte nu sunt întâlnite deloc în morminte individuale,
ceea
11
Dupăceapariţia
arată, de asemenea,
organizării că erausespecializate
politice în arhipelag, vorbeşte de un pentru
sistem
dual de conducere,
sărbători. în plus, în care puterea era
distribuţia divizată între
acestora doi conducători
arată - unul
că în anumite
care conducea ritualurile şi altul care se ocupa de sectorul politic şi militar.
zone apăruseră
Sistemul este numitsărbători
sistemul decomune.
conducere dual sacru-secular, sau sistemul
hime-hiko, această a doua denumire făcând trimitere la faptul că
conducătorul sectorului sacru era femeie, iar cel al sectorului profan bărbat.
Cazul reginei Himiko şi datele rămase, par să fi stat la baza acestei teorii.
(Havens , 2006: 19-20; Matsumura, 2006: 137)
122

• Şamanismul şi rolul femeii

Şamanismul este parte integrantă a practicilor
religioase indigene ale japonezilor şi apare odată cu
dezvoltarea agriculturii şi a claselor sociale când medierea
între sacru şi profan devine o activitate importantă. Aşa
cum arată Matsumura (2006: 136-137), faţă de alte culturi
în care şamanismul este practicat de bărbaţi, în Japonia
tipul predominant este femeia-şaman. Conform cronicilor
chineze, regina Himiko a domnit aproape 70 de ani şi
acest lucru se pare că a fost posibil tocmai pentru că se
ocupa cu magia şi vrăjitoria.
După cum arată Varley (2000: 11), în mod general,
femeile- şaman intră în transă kami-gakari (posedat de
zei). Transa se manifestă prin chemarea unui kami malefic
în trupul femeii-şaman, în felul acesta zeul respectiv

JAPONIA ÎN CRONICILE CHINEZE

După cum am arătat, cronicile chinezeşti constituie un
material credibil şi valoros despre epoca Yayoi, chiar dacă în
aceste cronici nu ni se spune cum au ajuns strămoşii
japonezilor de astăzi în arhipelag.
Primele menţiuni referitoare la Japonia în istoriile
dinastice chinezeşti apar în sec. III şi sunt mărturii ale unor
trimişi oficiali şi negustori. Datele cele mai importante
despre Japonia din aceste cronici se referă la aşezarea
geografică şi relieful Japoniei, la structura socială şi
organizarea politică şi la relaţiile cu China.
În „Istoria Regatului Wei” (297) ni se spune că Japonia
este „o ţară insulară plină de munţi, aflată în mijlocul mării”,
că sunt mai mult de o sută de comunităţi şi că în timpul
dinastiei Han, trimişi (ai Wa) au apărut la Curte şi „astăzi
treizeci dintre comunităţile lor întreţin legături cu noi prin
trimişi” (Tsunoda et al., 1964: 4).
Chinezii au observat că în mod obişnuit oamenii de vază
 123

Despre Himiko, cronicile ne spun că se ocupa cu magia şi

vrăjitoria, că nu era căsătorită, că locuia într-un palat şi puţini
puteau s-o vadă. Avea o mie de însoţitoare femei. Pe lângă
acestea, o slujea şi un singur bărbat.
După aceste evenimente nu s-au mai trimis emisari în
China şi cronicile chinezeşti nu mai notează nimic referitor la
Japonia.

C ULTURA MATERIALĂ

După cum afirmă Stanley-Baker (1984: 22), prin

comparaţie cu celelalte culturi ale perioadei preistorice
japoneze, cultura Yayoi pare să fie o cultură civilizată, liniştită
şi rafinată, folosind tehnici avansate pentru îmbunătăţirea
nivelului de trai şi contribuind la cristalizarea unei conştiinţe
religioase mai raţională şi serenă decât în alte epoci.
În Yayoi apare pentru prima dată preferinţa pentru
puritate artistică atât în formă, cât şi în decoraţii. Această
puritate este chintesenţa religiei Shinto (Calea zeilor),
credinţele şi practicile despre care se consideră că s-au
conturat în această perioadă.
Artefactele principale ale perioadei sunt obiectele de
bronz (mai ales clopotele fără limbă numite dotaku) şi vasele
de ceramică numite Yayoi doki.

Obiectele de bronz
Bronzul a fost asociat cu prestigiul şi simbolul statutului
înalt. Trei obiecte de bronz sunt mai importante în epoca
Yayoi, şi anume, clopotele fără limbă, săbiile şi oglinzile.
La început obiectele din bronz au fost aduse în cantităţi
mari din China. În prima fază erau îngropate cu morţii,
considerându-se a avea puteri supranaturale, apoi, fiind
extrem de numeroase, au început să fie topite şi japonezii au
început să facă ei înşişi obiecte din bronz, precum oglinzi
(oglinzi cosmice), arme şi clopote (dotaku).
Clopote s-au descoperit mai ales în prefectura Hiroshima.
124

Astfel de clopote s-au găsit îngropate pe dealuri izolate şi s-a

dovedit că erau îngropate şi dezgropate de mai multe ori,
ceea ce sugerează folosirea lor în ritualuri agricole. Dotaku nu
erau îngropate pentru că nu mai era nevoie de ele, ci pentru a
asigura încărcarea lor cu energie magică. Ele erau
instrumentele unui ritual în care îngroparea si dezgroparea lor
erau două momente importante corespunzând procesului cu
două faze al cultivării orezului: la cultivat zeii erau rugaţi să
dea recoltă bogată, la cules li se mulţumea pentru aceasta
(Kidder, 1993:95).
Mai târziu, clopotele se produc în matriţe din piatră cu
modele. Astfel de matriţe au fost de asemenea descoperite.
Spre sfârşitul perioadei clopotele sunt decorate cu imagini de
oameni şi animale care vânează sau îndeplinesc munci
agricole. Modelele de pe dotaku au legătură cu plantaţiile de
orez şi apele care le scaldă.
Alte elemente importante din bronz sunt dohoko, săbiile
ritualice. Acestea nu au suport de care să poată fi ţinute, deci
nici ele nu aveau un uz practic. Erau făcute special pentru
ceremonii funerare, probabil corelate cu rituri agricole.
Alte elemente de bronz sunt oglinzile cosmice, cu funcţii
magice. Acestea au fost introduse din China şi Coreea, la
început îndeplinind o funcţie religioasă şi fiind privite ca
simboluri ale autorităţii, cum arată şi numele lor Shinjukyo
(oglinzi ale zeilor şi animalelor). Japonezii au început apoi să
producă oglinzile proprii, decorându-le şi cu motive chineze,
dar şi cu motive japoneze.
Prima menţionare scrisă a unor astfel de oglinzi apare în

Ceramica
Există o mare deosebire între ceramica din epoca Jomon
şi ceramica din epoca Yayoi. Ceramica Jomon se transformă
miraculos în această perioadă pentru că se folosesc noi
tehnici datorită introducerii roţii olarului şi apar noi forme,
precum vase folosite pentru gătit sau pentru servit alimentele
care răspund nevoilor specifice unei comunităţi agricole.
 125

Prototipul de vas pentru Yayoi este vasul de păstrat

alimentele. Vasele din Yayoi au culoare gri-roşiatică şi sunt
arse la temperaturi ridicate. Unul dintre modelele care apar
pe vase, ryusui, este un model de linii paralele care
sugerează unduirea apei (Stanley-Baker, 1984: 20).
La început modelele erau făcute prin incizii cu cuţitul, iar
mai târziu cu pieptănul. În multe cazuri vasele nu sunt deloc
decorate.
În ceea ce priveşte aspectul exterior, dacă în Jomon
accentul era pus pe decoraţii bogate şi exuberante, în Yayoi
accentul este pus pe formă. Vasele Yayoi sunt mult mai
simple şi elegante, indicând că noile metode de producere a
ceramicii au dus şi la o dezvoltare a mentalităţii şi a simţului
artistic (Varley, 2000: 5).
Astfel, în ceramica Yayoi putem desluşi conceptele
esteticii japoneze tradiţionale care ne-au fost transmise de-a
lungul istoriei prin arta ceaiului.
Aşa cum spune Stanley-Baker (1984: 22) „dragostea
126

PERIOADA KOFUN (300 - 593)

CARACTERISTICI GENERALE

Numele perioadei Kofun vine de la tumulii de mari

dimensiuni kofun, literal „morminte străvechi”, construiţi
drept morminte ale împăraţilor şi conducătorilor clanurilor
importante, începând cu secolul al IV-lea.
Perioada este delimitată de apariţia mormintelor kofun şi
se termină cu dispariţia acestora, datorită pătrunderii
budismului în Japonia12.
Unii cercetători numesc prima parte a acestei perioade,
perioada Yamato pentru că acum ia naştere, prin unirea mai
multor clanuri (uji) în jurul clanului Yamato, o formă primitivă
a puterii imperiale.
Nici pentru această perioadă nu avem dovezi scrise în
Japonia, dar, spre deosebire de Yayoi, pentru această
perioadă nici cronicile chinezeşti şi coreene nu înregistrează
aproape deloc însemnări despre Japonia. Din acest motiv,
perioada Kofun este considerată o perioadă obscură.
Principala sursă de informaţii este constituită de datele
arheologice, şi anume mulţimea de morminte kofun
descoperite pe tot teritoriul Japoniei. Datorită faptului că ele
reprezintă principala sursă de informaţii a acestei perioade,
cercetătorii le-au acordat o mare atenţie, investigând natura,
conţinutul, tipurile şi distribuţia lor (Brown, 1993: 108).
Perioada Kofun este foarte importantă pentru că acum
se formează primul stat imperial japonez Yamato şi linia
imperială care se menţine neîntreruptă până în prezent. Tot
acum se stabilesc relaţii diplomatice cu statele coreene şi
Curtea chineză. Este de asemenea o perioadă în care
pătrund de pe continent numeroase inovaţii tehnice aduse
de imigranţii coreeni numiţi toraijin.
 127

Societatea e împărţită în clase (uji, be şi yatsuko) pe care

nou-formatul stat Yamato le va reorganiza, pentru a le putea
controla mai eficient, în sistemul de titluri şi ranguri numit
uji-kabane.
Pe tot parcursul perioadei continuă să se cristalizeze
religia indigenă shinto.
Dacă până în perioada Kofun, împăraţii despre care
vorbesc miturile nu sunt atestaţi istoric, începând cu
această perioadă există date mai sigure, iar pentru partea
finală a perioadei putem vorbi de primii împăraţi atestaţi
istoric. În tabelul de mai jos sunt listaţi împăraţii din Kofun,
începând cu cei legendari, în cazul cărora am indicat
ordinea lor în cronologia oficială, urmaţi de cei atestaţi, în
cazul cărora am indicat anul urcării pe tron.
împăraţi legendari
15 Ojin
16 Nintoku
17 Richu
18 Hanzei
19 Ingyo
20 Anko
21 Yuryaku

împăraţi atestaţi istoric

507
Keitai
531
Ankan
535
Senka
539
Kinmei
572
Aşa cum arată Brown (1993: 108), perioada Kofun poate
fi împărţită în trei subperioade care acoperă în mare
secolele al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea. Secolul al IV-lea
constituie anii de formare, consolidare şi înflorire a statului
Yamato, secolul al V-lea este secolul de expansiune prin
128

militare, iar secolul al VI-lea, în care apar ameninţări atât din

exterior, cât şi din interior, se caracterizează prin accentul
pus pe adoptarea unor tehnici administrative avansate din
China pentru întărirea statului.

CONTEXTUL POLITIC INTERN ŞI EXTERN.

FORMAREA STATULUI IMPERIAL TIMPURIU: YAMATO
Centralizarea şi apariţia statului imperial japonez în
această epocă se produce pe fondul unor transformări
interne, reprezentate de dezvoltarea tehnică şi culturală
puternică, dar şi externe, reprezentate de tendinţele de
unificare care au loc pe continent, în China şi Coreea.
Dezvoltarea internă are la bază extinderea agriculturii şi
introducerea de tehnici de producţie agricolă de pe
continent, perfecţionarea armelor şi tehnicilor de luptă
călare, extinderea autorităţii clanurilor în mare parte a
teritoriului Japoniei, trimiterea de soli de către unele regate
kuni în China şi Coreea etc.
Factorul extern decisiv este constituit de faptul că în
secolele III- IV, după prăbuşirea dinastiei Han, China trece
printr-o perioadă de lupte interne şi se retrage din Coreea
care se împarte în trei regate, şi anume Koguryo, Paekche şi
Silla numite în japoneză Kokuri, Kudara şi Kaya. Perioada
este cunoscută drept perioada celor trei regate coreene.
Aceste regate vor lupta între ele pentru a câştiga supremaţia
în peninsulă. Aceste schimbări şi divizări care au loc în
peninsulă provoacă un puternic exod de coreeni şi chinezi în
Japonia.
începând cu secolul al IV-lea, japonezii vor lupta în
general alături de regatul Paekche contra celorlalte două
regate coreene.
Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 2), apariţia unor
dinastii puternice în China şi Coreea a stimulat efortul de
unificare din Japonia.
Vom discuta în continuare procesul de formare a statului
 129

apărut şi grupuri be specializate, precum grupul

olarilor, al ţesătorilor (hatori-be), al pescarilor (ugai-be),
al luptătorilor sau al povestitorilor. Aceste grupuri erau
subordonate clanurilor uji şi produceau bunurile
necesare acestora, iar mai târziu bunurile necesare
curţii Yamato.
În locuinţele clanurilor puternice serveau yatsuko, un fel
de sclavi, care reprezentau clasa cea mai de jos a societăţii.
Aceştia nu erau însă numeroşi.
O caracteristică comună a clanurilor uji este, aşa cum
am arătat în capitolul precedent, faptul că pretindeau că
descind dintr-un zeu fondator uji-gami. Clanurile uji erau în
concurenţă unele cu altele. Conducătorul unui uji putea să se
considere superior faţă de alte uji, pe baza faptului că
descindea dintr-un fondator mai influent.
Teritoriile dominate de un clan uji variau ca întindere,
existând uji foarte influente care controlau teritorii vaste şi uji
mai puţin puternice.
În secolele al III-lea şi al IV-lea în regiunile centrale ale
insulei principale Honshu se petrec mari schimbări datorate
confruntărilor dintre aceste uji devenite foarte puternice.
Diferite tipuri de date (descoperiri arheologice, descrierile
luptelor dintre uji din cronicile chineze, miturile japoneze care
vorbesc despre conducători puternici înaintând spre est) 13
sugerează că în secolele II-III apăruse în zona bazinului Nara
(actuala zonă Kyoto-Osaka) un clan puternic numit Yamato.
În jurul acestui clan pare să se fi format o confederaţie
de uji care dobândeşte hegemonie asupra Kyushu, Honshu şi
Shikoku pe la sfârşitul secolului al IV-lea. Treptat, iau naştere
alianţe puternice prin supunerea de către clanuri mai
puternice a clanurilor vecine şi se formează în jurul clanului
Yamato primul stat unificat japonez, o formă timpurie a
puterii imperiale. Această formă politică cu Yamato în centru
s-a numit statul Yamato. Statul Yamato apare în jurul anilor
250-300 şi va cunoaşte în următoarele secole etape de
13
După cum am arătat şi în capitolul anterior, începând cu 239, cronicile
chineze lupte între unităţile kuni.
descriu
130

Pentru a-şi consolida victoria, clanul Yamato şi-a declarat

conducătorul împărat al insulelor japoneze. Sujin, al zecelea
împărat din cronologia oficială, a fost probabil primul
conducător important al Yamato14. El a instaurat o conducere
semi-religioasă (Kidder, 1993:105).
Statul Yamato, constituit ca o confederaţie care îl avea în
centru pe împărat şi clanurile puternice din provincii, aliate
acestuia, a început să se extindă treptat.
Puterea împăraţilor e dovedită de mormintele de mari
dimensiuni kofun care caracterizează această perioadă.
Obiectele cu uz ritual îngropate cu conducătorii indică că
aceştia aveau la început mai ales un caracter de şefi
religioşi. Spre mijlocul perioadei în morminte se înmulţesc
armurile, armele şi instrumentele legate de călărit, indicând
caracterul esenţial de războinici al celor îngropaţi (Stanley-
Baker, 1984: 24).
Cultura Kofun, apărută în vest, se răspândeşte şi în est
până la mijlocul secolului al IV-lea, ceea ce arată că la acea
dată Yamato îşi exercita deja influenţa şi în est.
La sfârşit de secol IV, statul japonez îşi exercită influenţa
şi în sudul peninsulei coreene şi se intensifică comerţul şi
relaţiile cu regatele coreene15.
În secolul al V-lea, autoritatea împăratului se extinde
până în nordul insulei Kyushu şi în câmpia Kanto.
Morminte mari s-au mai descoperit în prefecturile
Gunma, Kyoto, Okayama, Miyazaki, ceea ce arată că în
interiorul statului Yamato clanurile din aceste zone erau
foarte influente.
În secolul al V-lea, statul Yamato întreţine relaţii
diplomatice cu China dinastiei Song (în japoneză So). Aşa cum
arată Nojima (2006:18), în cronica chineză a acestei dinastii
Sosho wakokuden se menţionează că „cinci regi din Wa” au
trimis solii pe parcursul unui secol. Aceştia sunt numiţi San,
Chin, Sei, Ko şi Bu, ultimii trei putând fi identificaţi drept
împăraţii Ingyo, Anko şi Yuryaku.

14
Împăratul Sujin este al zecelea de la înfiinţarea legendară a Japoniei şi
 131

ZONA YAMATO ȘI PROCESUL DE UNIFICARE

În ceea ce priveşte motivele pentru care bazinul Nara

(zona Yamato), a ajuns locul în care s-a cristalizat puterea
imperială, acestea au legătură, după cum am arătat, cu
concentrarea puterii şi a resurselor în această zonă. Există
mai multe dovezi istorice în această privinţă, şi anume
concentrarea producţiei de obiecte de metal şi de morminte
în această zonă şi legătura clanului Yamato cu muntele sacru
Miwa aflat în această zonă.
în zona Yamato s-au descoperit centre importante de
producere a uneltelor de piatră şi a ceramicii. Mai mult decât
atât, Yamato era zona principală de producţie şi distribuţie a
oglinzilor de bronz, considerate obiecte simbolice importante,
asociate cu autoritatea.
De asemenea, în zona Yamato s-au descoperit cele mai
mari morminte de tip kofun. Încă din Yayoi asistăm la apariţia
mormintelor cu movile mari deasupra, dar spre sfârşitul
secolului al III-lea, în Japonia de vest (prefectura Nara) apar
morminte imense în formă de gaură de cheie, rotunjite la un
capăt. Prezenţa acestor morminte indică că aici se concentra
puterea şi se formează un centru politic puternic.
Aşa cum arată Brown (1993: 116), naşterea statului
Yamato pare să aibă legătură şi cu venerarea zeităţilor locale
kami care acordau regilor Yamato atât funcţii religioase, cât şi
seculare. Rolurile religioase ale conducătorilor Yamato făceau
din ei regi-patriarhi cu mari puteri. Se pare că a existat o
legătură puternică între primii conducători ai statului Yamato
şi credinţa într-o zeitate locală, care rezida pe muntele
Miwa16. Această legătura e sugerată de cele şase mormintele
kofun de dimensiuni impresionante care s-au descoperit la
baza acestui munte. În cel de-al cincilea se crede că a fost
înmormântat împăratul Sujin .

16
La Sanctuarul de la muntele Miwa, nu departe de Nara, zeii erau veneraţi
 133
132

CONSOLIDAREA STATULUI.
• Formarea statului Yamato conform legendei. împăraţii
legendari.
Sistemul uji-kabane
Deşi datele istorice susţin apariţia statului japonez
Vecheaprin
timpuriu societate bazatălegenda
anii 250, pe sistemul de clanuri
situează ereditare
înfiinţarea
funcţionase bine pentru comunităţile
statului mult mai devreme, în anul 660 î. Hr. Povestirea tribale de mici
dimensiuni, dar nu mai era potrivită în
întemeierii statului japonez se găseşte în cronicile istorice condiţiile în care
statul Yamato se
Kojiki şi Nihonshoki. extindea şi se dezvolta sub influenţa culturii
avansate
Conform de pe continent.
mitului, strămoşul împăratului japonez este
zeiţaÎnsoarelui,
secolul Amaterasu,
al V-lea, regii statului
zeitatea Yamato
centrală din(numiţi
Shinto, okimi
al
„mari nepot,
cărui regi”) Ninigi-no-Mikoto,
implementează un sistem de
a coborât, control şi
la cererea
menţinerepe
acestuia, a pământ,
puterii asupra clanurilor
în Kyushu. influente,alterenurilor
Un strănepot acesteia şi
oamenilor din Kanto până în Kyushu,
a plecat din Kyushu spre Yamato, unde a fost încoronat un fel de reţea la de
unităţi şi oficii
palatul locale. Clanurile
Kashiwara, devenind uji sunt transformate
întemeietorul în unităţi
statului
majore înşi structura
japonez Yamato.al Este
primul împărat vorbasub
acestuia de numele
o formădemai
avansata
Jimmu (cf.delegendei
guvernare, 660 unî.H.).
sistemUrmează
de ranguri apoişiotitluri
serie numit
de
uji-kabane. Aşa
împăraţi legendari. cum arată Elisseeff (1996: 32) kabane erau
titluriNou
şi funcţii onorifice pe care Curtea
înfiinţatul stat Yamato şi-a bazat autoritatea pe Yamato le acorda
clanurilor uji directă
descendenţa puternice dinînzeitatea
funcţiesupremăde legăturile
şi, de-a de lungul
sânge şi
alte legături
istoriei, Curteape care acestea
a făcut de le aveauori
multe cu apel
clanullaimperial.
aceastăPrin
aceste funcţii
obârşie divinăse pentru
stabileaa-şirolul justifica
politic şi legitimitatea.
social al acestora De în
cadrul statului Yamato. în acest tip de organizare politică,
numit şi shiseiseido, şefii clanurilor deveneau reprezentanţi
ai imperiului.
Cele mai importante ranguri kabane erau Omi (funcţii
religioase) şi Muraji (funcţii militare). Acestea erau împărţite
între clanurile înrudite cu familia imperială şi descendente
dinÎmpăratul
17 zeiţa soarelui şi cele descendente din alte divinităţi.
Jimmu este considerat primul împărat al Japoniei şi
întemeietorul de OmiPrimii
Astfel, titlul acesteia. a fost13acordat
împăraţiunorcare clanuri
îi urmează precum Imbe,
in cronologia
oficială
Nakatomi,nu sunt confirmaţi istoric.
Katsuragi, Heguri, îi listăm
Sogaînetc.
tabelul
aledecăror
mai jos.nume provin
din nume1.deJimmu locuri, iar titlul5.deKoan Muraji unor clanuri precum
10. Suini
Otomo şi2.Mononobe,
Suizei ale căror
6. Korei nume provin n din nume de
ocupaţii. 3. Aceste
Anneiclanuri rezidau7. Kogeaproape de curte
11. Keiko şi îl serveau
direct peItoku
împărat (Brown,
5. 1993: n 137). 13
Clanurilor
Kosho mai importante din provincieSeim
8. Kaika li s-a acordat
rangul de kuni no miyatsuko, un
9. Sujin fel de guvernatori.
u 14.Ojin, Clanurile
în cronologia oficială, împăratului Chuai îi urmează împăratul dar
mai mici din provincie primeau rangul de agata-nushi.
înainte de epoca Meiji se considera că între ci a domnit împărăteasa Jingu
(soţia lui Chuai).
134

Între timp au venit din regatele coreene Kudara şi Kaya,

ameninţate de extinderea regatului Kokuri, mulţi imigranţi
coreeni. Datorită tehnicilor avansate pe care le stăpâneau, ei
au fost asimilaţi drept grupuri specializate shinabe şi au
sprijinit puternic dezvoltarea statului Yamato. În timp, unii
dintre ei au căpătat acces la rangul de tomo no miyatsuko, un
exemplu în acest sens fiind clanul de origine coreeană Hata.
Astfel, prin sistemul uji-kabane, vechile clanuri
independente erau subordonate curţii. Au existat şi revolte
contra acestei extinderi a puterii şi controlului împăratului
asupra clanurilor. De exemplu, guvernatorul Iwai din Tsukushi
(Kyushu) s-a opus ordinului de a furniza curţii trupe pentru un
atac asupra regatului coreean Silla (Hali, 1971: 39).
în urma acestor revolte, Curtea Yamato s-a concentrat
asupra consolidării interne. Până atunci împăratul avea
proprietăţi pe care le moştenea ereditar numai în zona
Yamato, iar acestea erau administrate direct de curte. După
acest incident, au început să fie construite astfel de
proprietăţi imperiale miyake şi în provinciile îndepărtate, mai

Imigranţii coreeni (Toraijin)

După cum am arătat, în secolul al IV-lea, pe continentul

asiatic au loc mari schimbări în urma cărora un val masiv de
coreeni se refugiază în Japonia şi aduc cu ei multe elemente
de cultură şi tehnică. Aceşti sunt numiţi kikajin / toraijin şi
s-au stabilit mai ales în zonele Osaka şi Nara.
În secolele următoare, ei au influenţat majoritatea
aspectelor culturale şi tehnice ale vechii Japonii prin
răspândirea tehnicilor şi cunoştinţelor legate de prelucrarea
metalului, creşterea viermilor de mătase şi tehnica ţesutului,
creşterea cailor, scriere, confucianism (sec. VI), cunoştinţe de
medicină, comerţ, calendar, arhitectura templelor etc.
Astfel s-au transmis producţia de vase în stil coreean
Sueki, războiul de ţesut, tehnici de metalurgie şi cunoştinţe
privind lucrările publice. Noii veniţi au fost organizaţi în
grupuri ocupaţionale, precum Suetsukuri-be, Kuratsukuri-be şi
au fost stabiliţi în diferite regiuni.
 135

fost asimilaţi destul de repede şi în timp au afirmat

descendenţa din zeii kami japonezi ceea ce le-a asigurat
ocuparea unui loc în descendenţa familiilor conducătoare.
Unul din cele mai importante elemente de progres aduse
de coreeni la Curtea Yamato a fost fără îndoială scrierea
chineză. Se consideră că cel care a adus pentru prima dată
această scriere, la sfârşitul secolului al IV-lea, sau începutul
secolului al V-lea, este învăţatul coreean Wani.
Wani a sosit în Japonia în al 16-lea an al domniei
împăratului Ojin pentru a deveni preceptorul prinţului
moştenitor. Wani a adus cu el numeroase scrieri printre care
şi Analectele lui Confucius, şi tot el este întemeietorul breslei
scribilor, numită fumi no obito, o breaslă dominată de
imigranţii coreeni care încep notarea faptelor istorice şi
redactarea documentelor diplomatice pentru curte. Gradul
de alfabetizare în rândul curţii japoneze era scăzut şi pentru
o perioadă, scrisul a rămas în sarcina coreenilor sub forma
acestei bresle. Datorită introducerii scrisului, vor începe să
fie redactate genealogiile împăraţilor. Mai târziu, studiul
prozei chinezeşti se va răspândi şi va duce la apariţia
literaturii (Hali, 1971: 39).
Treptat, în rândul clasei conducătoare se răspândeşte şi
confucianismul.
În epoca Asuka care urmează epocii Kofun în toate marile
proiecte culturale, mai ales cele arhitecturale, au fost
implicaţi specialişti coreeni.

R ELIGIA SI CULTURA

Mormintele kofun
Cultura epocii Kofun este aproape sinonimă cu
mormintele kofun care-i dau numele.
În toată Japonia, dar mai ales în regiunile centrale ale
insulei Honshu, au fost descoperiţi mii de tumuli de diferite
forme şi mărimi, cea mai răspândită formă fiind zempokoen
136

În partea din afară, mormintele sunt înconjurate de unul

sau mai multe şanţuri cu apă. în interior au o groapă zidită în
piatră, deasupra căreia se află o terasă unde se oficia cultul. în
camera subterană a mormintelor de piatră se puneau oglinzi
de bronz şi alte obiecte care au legătură cu practicile magice.
Sistemul acestor morminte pare să fie comun pentru
conducătorii locali ai fiecărei regiuni şi corespunde organizării
confederate. Puterea pe care o aveau clanurile e demonstrată
elocvent de mormintele kofun.
Primele morminte kofun sunt concentrate în câmpia
Yamato şi continuă oarecum cultura Yayoi, având în comun cu
aceasta în special folosirea oglinzilor cosmice. După cum
subliniază Stanley-Baker (1984: 22), acest lucru sugerează că
mormintele nu au apărut deodată, ci continuă o formă ce
luase deja naştere în perioada Yayoi.
Apoi, după cum am arătat, cultura kofun s-a extins. S-au
descoperit mii de astfel de morminte din Kyushu până în
Tohoku.
Cele mai mari morminte apar in secolul al V-lea. Este
vorba de mormintele împăraţilor Nintoku (395-427) şi Ojin
(346-395) din actuala prefectură Osaka care pot fi comparate
cu piramidele. Cel mai mare mauzoleu este al împăratului
Nintoku. Acesta are forma unei găuri de cheie rotunjite şi este
înconjurat de trei şanţuri late, lungimea sa ajungând la 480 m,
iar punctul cel mai înalt la 35 m. Toată aria are 110.950 m 2.
Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 22-23), arheologul
Umehara Sueji a socotit că, dacă considerăm că o persoană a
cărat 1 m3 de pământ pe zi, pentru a ridica acest mausoleu au
fost necesare 1000 de persoane care au muncit zilnic timp de
patru ani.
La început mormintele erau destinate numai
conducătorilor religioşi, apoi s-au extins şi la cei politici. Şi şefii
clanurilor, fiecare adorând propria sa divinitate tutelară (uji-
gami), erau îngropaţi în morminte de tip kofun.
Aceste morminte demonstrează existenţa unor tehnici
avansate de construcţie şi a unei puteri politice capabilă să
mobilizeze forţele necesare construirii unor astfel de
 137

împreună cu morţii care s-au păstrat. în principiu în

morminte au fost descoperite trei tipuri de obiecte:
a) săbii, oglinzi cosmice şi şiraguri de magatama (un fel
de mărgea cu formă de virgulă) considerate „cele trei
obiecte sacre” (imperial regalia) care erau simboluri
ale autorităţii şi legitimităţii împăratului, pentru că
legenda spune că nepotul zeiţei Amaterasu a primit
aceste însemne când a fost trimis pe pământ
b) arme şi armuri de diferite tipuri care dovedesc
introducerea intensivă a tehnicilor avansate de pe
continent
c) Haniwa, cilindri de argilă care înconjurau mormântul,
probabil pentru a-l susţine sau a marca graniţele
acestuia şi care, din secolul al IV-lea, încep să capete
forme antropomorfe
După secolul al V-lea, artefactele indică apariţia unei
societăţi militare - apar podoabe ale arcaşilor călare -
coroane împodobite, magatama, căşti aurite, săbii, oglinzi şi
brăţări.
Statuetele haniwa sunt în mod special interesante pentru
că reflectă realitatea societăţii vremii. Berthier (1984: 52)
arată că tematica statuetelor haniwa cuprinde trei mari tipuri
- cele care reprezintă obiecte, cele care reprezintă animale şi
cele care reprezintă oameni.
Cele în forme antropomorfe sunt foarte stilizate. Figurile
umane reprezintă fermieri, soldaţi cu armură, doamne de la
curte, muzicieni şi dansatori, personaje cu costume
complexe, uneori însoţite de diferite obiecte, precum
instrumente muzicale. Aşa cum arată Varley (2000: 15), cu
excepţia unor figuri de femei-şaman (recunoscute prin
oglinzile magice care le însoţesc), restul reprezentărilor
antropomorfe nu au tentă religioasă sau magică, ci reflectă
cel mai probabil imagini ale oamenilor obişnuiţi.
Reprezentările zoomorfe cuprind cai, porci mistreţi, peşti,
căprioare, câini, păsări.
Ca obiecte, sunt bine reprezentate machetele de case şi
bărci, dar şi diferite arme şi armuri (căşti, platoşe, brăţări de
138

Nu se ştie care erau funcţiile exacte ale statuetelor

haniwa, dar faptul că s-au găsit în cele două zone sacre ale
mormintelor, şi anume vârful şi baza trapezului, indică
legătura lor cu ritualurile religioase şi supranaturalul.
Aşa cum arată Varley (2000: 15), statuetele haniwa sunt
în acelaşi timp, alături de ceramică, un exemplu foarte bun în
ceea ce priveşte estetica japoneză, reflectând preferinţa
japonezilor pentru folosirea materialelor naturale şi a
decoraţiilor simple.
Evoluţia în timp a mormintelor şi a Haniwa reflectă
transformările din societate. Ele continuă să se fabrice până
în secolul al VII-lea.
Construirea de morminte kofun încetează după
răspândirea budismului în Japonia, când conducătorii japonezi
îşi folosesc averile pentru a construi temple, iar în rândul
nobililor se adoptă incinerarea ca practică de înmormântare
de tip budist (Reischauer, 1981: 12).

• Imperial Regalia (sanshu-no-jingi)

Imperial regalia „cele trei obiecte sacre” sunt simboluri
ale împăratului Japoniei şi obiectele cele mai sacre în
religia shinto.
Ele sunt constituite de oglinda Yata no Kagami, sabia
Kusanagi şi şiragul de mărgele Yasakani no Magatama.
Conform mitologiei japoneze, oglinda sacră este cea
care a fost folosită de zei pentru a o scoate pe zeiţa
supremă Amaterasu din peştera în care se închisese din
cauza nelegiuirilor fratelui său Susano- wo. Sabia
Kusanagi este sabia pe care Susano-wo a găsit-o în coada
dragonului cu opt capete pe care l-a ucis.
împreună cu un şirag de mărgele magatama, sabia şi
oglinda i-au fost înmânate de Amaterasu nepotului ei,
Ninigi no mikoto, când a fost trimis pe pământ pentru a-l
stăpâni. La rândul său, el le-a înmânat lui Jimmu, urmaşul
său şi primul împărat al Japoniei.
Oglinda se află la sanctuarul Ise, sabia la sanctuarul
Atsuta din Nagoya, iar şiragul la Palatul imperial din Tokyo
 139

Manifestările religioase
Principalele manifestări religioase care sunt identificate
în această perioadă sunt animismul, cultul strămoşilor şi
riturile agricole.
încă din Yayoi, oamenii încep să creadă că munţii cu
formă conică, copacii groşi şi înalţi, stâncile imense cu forme
atipice sau insulele singuratice adăpostesc zei. Le venerează
şi se roagă la ele, acestea devenind astfel centrul
credinţelor. Treptat se adaugă şi venerarea obiectelor făcute
de om (Ellwood, 2008: 50).
De exemplu, muntele Miwa era considerat o zeitate ca
atare. Era venerat în mijlocul naturii, în zona altarului
deschis, simplu, de la poalele sale. Structural nu exista încă
honden, adică clădirea principală care adăpostea shintai
(trupul zeului) sau un obiect sacru, simbol al acestuia.
Cultul strămoşilor, în primul rând al fondatorilor
clanurilor uji-gami, se dezvoltă mult, aşa cum o
demonstrează numeroasele morminte kofun.
Ca şi în epoca Yayoi, continuă să fie foarte importante
ritualurile legate de agricultură, precum Toshigoi no matsuri
(ruga de primăvară pentru recoltă) şi Niiname din toamnă,
cu ocazia căreia se ofereau zeilor primele roade ale recoltei
ca recunoştinţa pentru bogăţia acesteia (Tazawa et al.,
1974:14-15).
Se practicau, de asemenea, diverse ritualuri de alungare
a spiritelor rele (ritualurile misogi şi harae) prin divinaţie etc.
Se conturează şi arhitectura sanctuarelor shinto care are
la bază structura kura (depozitele de orez) şi care va fi
adoptată atât pentru construirea palatelor, cât şi a
sanctuarelor. Sanctuarul zeiţei Amaterasu de la Ise este o
bună reprezentare a stilului architectural shimmei (Varley,
2000:18).

Astfel, putem afirma că spre sfârşitul perioadei Kofun s-a

cristalizat credinţa shinto (Calea zeilor), considerată, după
cum am arătat, credinţa indigenă a Japoniei.

Pentru a încheia cu o imagine sintetică a societăţii

140

• şamanismul joacă un rol important — soţia sau sora

conducătorului are funcţie de şaman şi comunică cu
supranaturalul intrând în transă
• mărturiile scrise lipsesc, dar unitatea politică începe
să se contureze în jurul anului 350, în zona Kyoto sub
conducerea celui mai puternic clan, Yamato
• strămoşii actualei case imperiale îşi asumă din ce în
ce mai mult rolul de conducere

Aşa arăta Japonia pre-budistă. Când budismul va fi

adoptat, societatea se va transforma radical, după cum vom
arăta în capitolele următoare.
 EPOCA CLASICĂ

Statul Yamato consolidat la sfârşitul epocii Kofun va

deveni în următoarele trei secole un adevărat imperiu
centralizat. Principalul model de dezvoltare pentru Curtea
japoneză şi aristocraţia care se formează acum este
constituit de China dinastiilor Sui (589-618) şi T’ang (618-
907).
Aşa cum arată Inoue şi Brown (1993: 163), influenţa
chineză asupra societăţii japoneze în aceste secole este
covârşitoare. În secolul al VII- lea, primul secol de influenţă
chineză, se adoptă sistemul chinezesc de coduri
administrative şi legale. În secolul al VIII-lea, Japonia începe
să fie condusă dintr-o capitală fixă, construită pentru a
rivaliza cu cea chineză de la Ch’ang-an, iar, începând cu
secolul al IX-lea, întreaga aristocraţie japoneză este
implicată în studiul şi practicarea diverselor domenii ale
artelor şi ştiinţelor importate din China.
Aceste trei secole corespund în linii mari cu trei perioade
din istoria Japoniei - Asuka, Nara şi Heian - ale căror nume
sunt date de numele capitalelor grandioase unde Curtea îşi
are sediul în aceste perioade.
Datorită dezvoltării puternice a aristocraţiei în Asuka şi
Nara şi apariţiei unei culturi cu puternic specific naţional în
142

PERIOADA ASUKA (593 -710 ) CARACTERISTICI

GENERALE
Datorându-şi numele zonei din nordul actualei prefecturi
Nara unde s-au ridicat în secolul al VII-lea primele palate ale
împăraţilor japonezi, precum şi multe temple budiste,
perioada Asuka este cea care, prin apariţia mărturiilor scrise
(se adoptă şi se foloseşte la Curte limba chineză şi apar
primele materiale scrise în Japonia), marchează intrarea
Japoniei în epoca istorică.
În general se consideră că perioada Asuka începe în anul
593, anul încoronării împărătesei Suiko, al 33-lea suveran al
Japoniei, şi se termină în anul 710, anul în care se construieşte
prima capitală permanentă a imperiului la Heijokyo actualul
oraş Nara1.
Epoca Asuka mai este numită şi „epoca reformelor” sau
„epoca codurilor” datorită noilor sisteme politico-
administrative adoptate din China.
Cu toate acestea, deşi reformele din secolul al VII-lea sunt
strâns legate de transformările administrative, transformările
culturale care au loc în acest timp, mai ales adoptarea oficială
a budismului, sunt considerate şi mai importante şi dau epocii
Asuka adevăratul ei caracter de eră a „schimbării”.
Astfel, împărăteasa Suiko, primul suveran al acestei
epoci, care îşi avea sediul la palatul Toyura din zona Asuka
este puternic asociată cu prima înflorire a culturii budiste.
Numele ei, Suiko, înseamnă „circumstanţele trecutului” pentru
că în timpul domniei ei (592-628) în Japonia încep să se
noteze faptele istorice în scris (în chineză).
În perioada Asuka domnesc mai mulţi împăraţi şi
1
După cum am arătat, Asuka este considerată de unii istorici o subdiviziune a
epocii Yamato sau epoca Kofun târzie. Alţi cercetători consideră că epoca
Asuka începe in 593 şi se termină în 646 odată cu Reformele Taika.
Prima parte a epocii are in centru domnia împărătesei Suiko. Partea a
doua (645-710) este numită epoca Hakuho şi este asociată cu domnia
împăratului Temmu. în prima parte adoptarea culturii de pe continent se face
prin intermediul Coreei, în a doua există o influenţă directă a Chinei dinastiei
T’ang asupra Japoniei.
 143

592 Suiko 672 Kobun

(împărăteasă) 629 673 Temmu 686 Jito
Jomei (împărăteasă) 697
642 Kogyoku Mommu
(împărăteasă) 645 707 Gemmei
Kotoku (împărăteasă)
655 Saimei

Dacă la începutul perioadei împăraţii sunt înscăunaţi sau

detronaţi după bunul plac al clanurilor uji deţinătoare a unei
mari puteri politice şi aflate în competiţie, în partea finală,
mai ales în timpul ultimilor patru împăraţi, puterea politică
reală trece în mâna acestora, ei conducând statul în mod
direct.
După cum am arătat în capitolul precedent, la început,
conducătorii statului Yamato erau numiţi Okimi „mari regi”,
iar Japonia era numită Wakoku , după vechiul nume pe care
i-l dăduseră chinezii, în timpul împăratului Temmu, se adoptă
denumirea de Tenno (împărat ceresc) pentru împărat şi
numele Japoniei de astăzi, Nihon , pentru statul japonez.
Astfel, în această epocă suveranul japonez capătă un statut
egal cu cel al împăratului chinez.
Perioada Asuka se caracterizează mai ales prin
asimilarea treptată a culturii budiste de pe continent, prin
eforturile neobosite ale Curţii de a stabili o putere
centralizată după model chinezesc şi prin formarea unei
aristocraţii japoneze şi a unei culturi de tip aristocratic.
Curtea japoneză dovedeşte o mare deschidere faţă de arta
şi învăţătura chineză.
Din acest punct de vedere, perioada Asuka poate fi
împărţită în două părţi - prima parte care este dominată de
introducerea budismului şi primele încercări de modernizare
în stil chinez promovate de regentul Shotoku Taishi şi a doua
parte în care se realizează concret marile reforme
administrative după idealul lui Shotoku. Sunt promulgate
reformele Taika şi codul Taiho ritsuryo care vor avea urmări
de durată în societatea japoneză.
144

kami). După cum afirmă Cranston (1993: 455), odată cu

introducerea budismului, Japonia devine, dintr-o ţară barbară,
o parte a lumii spirituale v a Asiei de est, cu care
împărtăşeşte credinţa, ritualurile, iconografia şi mai ales
limba scrisă. Chineza devenise şi avea să rămână limba
budismului Asiei de Est. Se poate considera că dintre
avantajele tradiţiei continentale japonezii au fost atraşi mai
ales de scriere şi budism.
O primă tendinţă de modernizare a statului este
redactarea primei constituţii, Constituţia cu 17 articole a
prinţului Shotoku în 604 şi alte măsuri luate de acesta.
Dar, marea influenţă a sistemelor administrative din
China în această perioadă se concretizează prin Reformele
Taika (marile reforme) promulgate în 654 şi Codul Taiho
(Marea comoară), bazat pe sistemul chinezesc ritsuryo,
promulgat în 701.

• Capitalele din regiunea Asuka

în perioada Asuka mai mulţi împăraţi îşi construiesc
palatele, care joacă rolul de capitale, în regiunea cu
acelaşi nume. Astfel în 667, împăratul Tenchi conduce
din capitala Otsu, în 672 împăratul Temmu conduce din
Asuka-kyomihara, iar în 694 împărăteasa Jito domneşte
din capitala Fujiwara.
Dintre toate, Fujiwara-kyo, construită în nordul
regiunii Asuka după modelul capitalei chineze Chang’an,
poate fi considerată primul adevărat oraş şi pregăteşte
construirea marilor capitale de la Nara şi Heian. Din
Fujiwara conduc succesiv Jito, Mommu şi Gemmei.
Pentru prima dată miya , palatul în care locuia
146 145

• în continuare prezentăm aspectele legendare, bazându-

Scrierea
ne în special pe Earhart (1997) şi Ellwood (2008: 78-79).
Una din legendei,
Conform principalele înrealizări
538 sau din perioada
552 regele Asuka este
regatului
răspândirea scrierii. Ca multe alte popoare,
coreean Paekche (Kudara) care căuta un aliat în est, îi trimite japonezii nu
au avut propriul sistem de scriere, ci l-au
iarna, în luna a zecea, o statuie de bronz aurit a lui Buddha şi adoptat pe cel
chinezesc.
suluri cu texteAcesta începe să fie
sutra suveranului din ceKimmei
japonez în ce mai mult
(539-571).
folosit.erau
Darurile Există dovezi
însoţite deindirecte
o scrisoare că în în secolul
care regele al V-lea pe
coreean
teritoriul Japoniei se notau în chineză
prezintă budismul ca pe o religie larg răspândită la care inscripţii despre
diferite
regatul lucrurinu
japonez (Elisseeff
poate să D&V, nu 1996:
adere32). pentru a îndeplini de
De fapt, japonezii cunoscuseră
fapt profeţia lui Buddha care spusese„învăţatura scrisul chinezesc mea mai se va
demult, prin
răspândi în Răsărit”. caracterele inscripţionate pe oglinzile,
sigiliile
Deşi uneleşi săbiile pe care
elemente le importau
budiste din China.
pătrunseseră Probabil
în Japonia mai
că încăacest
demult, înainte de Asuka,marchează
eveniment se însemnau fapte oficială
intrarea istorice, a
lucruri care
budismului susţineau descendenţa clanurilor etc.
în Japonia.
În cronica
Împăratul Kimmei, Nihonprecaut,
shoki (720) există cu
se sfătuieşte dovezi că, în
consilierii săi,
secolul al VI-lea, japonezii încep
cerându-le părerea dacă e bine ca aceste statui budiste să fie interesaţi şi să
defie
alte tipuri
venerate saude nuscrieri, precum
şi, astfel, cele cinci
la Curtea clasice izbucneşte
japoneză chineze,
pe care
disputa le trimite
privind regatulsau
acceptarea Paekche în 513.noii
respingerea Tot religii.
în Nihon Elita
curţii Yamato se legitima tocmai prin descendenţa din la
shoki se specifică că în 553 erau trimişi prin rotaţie zeii
shinto kami şi a-l considera pe Buddha deasupra acestor
străvechi kami constituia un pas dificil de făcut. La curte se
formează două tabere, una pentru şi alta contra acceptării
budismului.INTRODUCEREA
Susţinătorii budismuluiBUDISMULUI erau ÎN Jreprezentaţi
APONIA de
clanul Soga, care avea titlul de Omi şi din rândul cărora se
alegau Unul dintre
soţi şi soţiievenimentele
pentru membrii majore ale epocii
familiei Asuka
imperiale. Ei este
erau
introducerea
partizani şi adoptarea
ai culturii budismului
continentale, ai la Curtea imperială
progresului pe careşi-l
apoi în venind
vedeau toată Japonia.din vest Se şipoate spune că budismul
ai budismului. A doua tabără, a fost
canalul principal
susţinătorii prin care
şintoismului, era intră în Japoniademulte
reprezentată din
clanurile
cunoştinţele avansate din China, atât
Mononobe şi Nakatomi, clanuri care răspundeau de ritualurile culturale, cât şi
tehniceşişiarmată.
Shinto administrative. Sosirea
Preoţi shinto unui mare
ereditari, număr
ei erau de preoţi
partizani ai
chineziordini
vechii şi coreeni care au participat
şi considerau că budismul drept eracoordonatori
o ameninţare la
construirea
pentru Japonia. primelor temple budiste în Japonia a contribuit
mult Aşala răspândirea
cum arată culturii Earhartchineze,
(1997: pentru48-49), că ei au adus
familia Soga şiîl
cunoştinţe legate de confucianism,
sfătuieşte pe împărat să accepte budismul şi progresul literatură chineză clasică
pe
şi istorie chineză şi diferite ştiinţe.
care acesta îl implica pentru că „Toate statele de la Apus îl
Introducerea
venerează. Oare poate oficială a budismului
numai Yamato să este refuze uns-oeveniment
facă?” La
rândul lor, familiile Nakatomi şi Mononobe afirmă că zeii kami
 147

ia foc şi duşmanii săi se grăbesc să spună că aceasta este

răzbunarea venită din partea zeilor kami. Statuia e aruncată
în albia unui râu. Atunci izbucneşte o epidemie şi susţinătorii
budismului o pun pe seama faptului că, de data aceasta,
Buddha a fost jignit prin batjocorirea statuii sale. In final,
altarul este reînfiinţat şi budismul este acceptat2.
În planul datelor istorice, disputa a degenerat de fapt într-
un război civil. Astfel, faptele istorice ne arată că în 587
familia Soga, condusă de Soga no Umako, reuşeşte să
înfrângă familia Mononobe în bătălia de la muntele Shigi (din
zona Osaka), câştigând dominaţia la curte şi impunând
acceptarea budismului. În 593, după ce pune la cale
asasinarea împăratului Sushun care se opunea planurilor
sale, Soga no Umako, şeful clanului Soga, o aduce pe tron pe
nepoata sa, împărăteasa Suiko care va domni între 593 şi
628. Ea acceptă budismul şi sprijină construirea de temple.
în 593 le cere tuturor nobililor de la curte să sprijine
budismul (Inoue, Brown, 1993:173).
După introducerea budismului în Japonia, acesta este
folosit în primul rând în scopuri politice, mai ales pentru
abandonarea puterii care se baza pe clanuri şi adoptarea
unei guvernări centralizate.
în mod evident exista o mare diferenţă între credinţa
shinto autohtonă şi noua credinţă venită de pe continent.
Faţă de shinto care exprimă dragostea faţă de natură şi
forţele ei şi consideră moartea drept un element impur ca
oricare altul, budismul este o religie mai degrabă pesimistă,
preocupată în special de suferinţa care domină lumea şi

2
Varianta din Nihongi (Earhart, 1997: 49) înfăţişează finalul astfel: Vara, în
luna a 5-cea, ziua a 7-a, din provincie a fost primită următoarea înştiinţare -
„în Izumi s-au auzit cântări budiste care au un ecou precum tunetele şi o
aureolă străluceşte ca soarele. împăratul s-a mirat şi a trimis un oficial pe
mare să verifice. Acesta s-a dus şi a descoperit un buştean de camfor care
strălucea cu putere, în timp ce plutea. L-a adus la împărat care a dat ordin
ca din el să fie făcute două statui ale lui Buddha. Sunt cele două statui
strălucitoare din camfor care se află acum la templul din Yoshino.
148

PRIMII PAŞI CĂTRE STATUL CENTRALIZAT -

ÎMPĂRĂTEASA SUIKO SI REGENTUL SHOTOKU
TAISHI

Domnia împărătesei Suiko nu poate fi separată de

nepotul său de soră, Shotoku Taishi (573-621), al doilea fiul al
împăratului Yomei, care i-a servit drept regent (sessho), fiind
cel mai important susţinător al puterii şi prestigiului
suveranului japonez (Elisseeff, 2001: 37).
Prinţul Shotoku a fost numit regent tot de Soga no
Umako, fiind şi el un membru al acestei familii influente. În
593, când Soga no Umako o urcă pe tron pe nepoata sa de
frate, împărăteasa Suiko, îi porunceşte şi lui Shotoku, pe
atunci în vârstă de 19 ani, să ocupe funcţia de regent.
Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 31), Prinţul
Umayado, cunoscut mai ales cu numele său budist, Shotoku
(înţelept şi virtuos), s-a născut în cadrul Curţii care
îmbrăţişase de peste douăzeci de ani credinţa budistă şi a
crescut într-o atmosferă de efervescenţă culturală. A fost un
om de stat cultivat şi dornic de cunoaştere care a contribuit
prin toate activităţile sale la dezvoltarea culturală a Japoniei,
întreaga perioadă Asuka fiind marcată de influenţa sa.
Datorită înţelepciunii şi culturii sale, domnia împărătesei
Suiko va cunoaşte înflorirea unei culturi scrise care
impregnează viaţa aristocraţiei.
Shotoku Taishi este considerat artizanul primelor
schimbări şi primilor paşi către statul centralizat. El este
considerat şi astăzi unul dintre cele mai importante personaje
ale istoriei Japoniei.
Primele măsuri vizate de Shotoku Taishi au inclus reforma
Promovarea budismulului
După cum arată Ellwood (2008: 79), prinţul Shotoku a
realizat că, fiind o forţă din exterior, noua religie putea fi
folosită pentru unificarea Japoniei tocmai pentru că nu era
asociată cu nici un clan, ci numai cu familia imperială, spre
deosebire de zeităţile locale kami.
 149

Mai mult decât atât, Shotoku Taishi a studiat şi a înţeles

în profunzime budismul, ca de altfel şi confucianismul. Lui i
se atribuie comentarii în chineză la unele sutre, precum şi
construirea a două importante temple budiste, considerate
temple prototip ale arhitecturii japoneze de influenţă
chineză, şi anume templul Shitennoji („Cei patru regi
gardieni”) în Osaka şi templul Horyuji în apropiere de Nara.
Prinţul Shotoku voia ca Japonia să devină un adevărat tărâm
budist.
Despre comentariile sale la sutre, Matsui (1982:273)
arată următoarele:
„(...) împreună cu notele despre Yuima-kyo,
comentariile la aceste trei sutre sînt numite
„Sangyo - giso” (Comentariile despre cele trei
sutre) şi se spune că ele sînt primele scrieri
filozofice din Japonia. Comentariile sale sunt
reputate ca fiind mult mai logice şi mai
profunde decît cele chinezeşti. Alegerea
acestor trei sutre din atâtea altele sugerează

Măsuri administrative şi politice

Shotoku Taishi a impus o serie de măsuri administrative
care conduceau către un stat centralizat din care cele mai
importante sunt sistemul rangurilor şi Constituţia.
În anul 603, Shotoku Taishi, inspirându-se din modelul
chinez, a teoretizat un nou sistem al rangurilor oficiale care
înlocuia vechiul sistem uji-kabane bazat pe legăturile de
sânge. În noul sistem (Tsunoda et al. 1964: 44-46), cunoscut
drept sistemul celor douăsprezece tipuri de pălării, rangurile
oficialilor erau marcate prin acoperământul capului kan-i (un
fel de coifuri, strânse spre vârf, cu boruri). Distingerea
rangurilor se făcea după materialele şi culorile acestor kan-i,
care aveau un rol asemănător cu cel al insignelor. După cum
arată şi denumirea sistemului, existau 12 ranguri, bazate pe
valorile confucianiste, precum marea virtute, mica virtute,
marea umanitate, mica umanitate etc.
Culorile pentru rangurile superioare erau violet, verde,
150

Se pare că (Inoue, Brown, 1993) în timpul domniei lui

Suiko, Curtea s-a bazat în mod real pe oficiali cu experienţă şi
cunoştinţe serioase care erau numiţi şi apoi promovaţi pe
baza capacităţii lor reale de a îndeplini eficient şi cu pricepere
sarcinile administrative. Aceştia primeau rangurile pe baza
meritelor lor. În plus, şefii grupurilor ocupaţionale be sau
tomo care se ocupau cu noile tehnici importate din China de
producere a armelor, construire a templelor şi palatelor,
realizare a sculpturilor, picturilor şi clopotelor, erau de
asemenea numiţi pe baza cunoştinţelor şi abilităţilor lor, şi nu
pe criteriul apartenenţei la un clan influent.
Prin acest sistem, prinţul Shotoku a vrut să promoveze
meritul şi să organizeze un sistem guvernamental centralizat.
Totuşi, sistemul meritocraţiei, atât de specific pentru China,
nu a fost în final aplicat în Japonia, unde ereditatea şi
apartenenţa la aristocraţie a rămas criteriul esenţial.
în 604, prinţul Shotoku a compus Constituţia cu 17
articole care avea ca scop principal interzicerea luptelor dintre
clanuri, impunerea unei ierarhii asumate, impunerea budismul
ca fundament al statului şi organizarea diferitelor servicii
publice. Constituţia punea accent pe moralitatea oficialilor şi
a poporului şi se baza pe budism şi pe diferite principii
confucianiste.
Pentru numărul articolelor Constituţiei s-a căutat un
număr de bun augur. Astfel, numărul 17 a fost obţinut din
însumarea numărului 8, cel mai important număr Yin, cu
numărul 9, cel mai important număr Yang, din sistemul Yin
-Yang (Tsunoda et al., 1964: 35).
Chiar de la începutul textului, se accentuează faptul că
această constituţie reprezintă idealul prinţului Shotoku, care a
stabilit personal regulile şi legile expuse în Constituţie.
Mai mult decât un document legal, Constituţia este un
cod moral care are la bază virtuţile confucianiste. De exemplu
articolul 1 accentuează ideea de armonie şi necesitatea ca
fiecare om să-şi accepte locul său în lume, fără a se răzvrăti.
Articolul 4 îi îndeamnă pe oficiali să aibă un comportament
moral, pentru că numai aşa poporul, luându-i drept model, se
 151

realistă, vădind câteva trăsături specific japoneze în faptul că

nu conţine idei extremiste, abstracte sau conceptuale. Se
pare că prin poveţele morale din cele şaptesprezece
paragrafe, Prinţul Shotoku urmărea elevarea umană a
maselor printr-un progres real al politicii, prin îmbunătăţirea
politicii birocrate din Japonia. Drept condiţii strict necesare
pentru politica birocratică, Prinţul numeşte principiul
armoniei şi metoda dezbaterii.”

Numele Japoniei şi relaţiile diplomatice

Shotoku Taishi este şi cel care a introdus şi a impus un
nou titlu pentru suveranul japonez, şi anume tenno „împărat
ceresc”, şi un nou nume pentru statul japonez, şi anume
Nihon.
Aşa cum arată Tsunoda (1964: 59) prin noul nume dat
împăratului se manifestă o influenţă chineză puternică chiar
şi în concepţia despre împărat. Descendenţa divină a
împăratului venea din religia shinto, dar puterea absolută
acordată acestuia se bazează pe conceptul chinez de
„mandat al cerului”. Constituţia lui Shotoku, ca şi codurile din
partea a doua a epocii, avea scopul de a întări afirmaţia că
împăratul este un adevărat Fiu al cerului.
înţelegând importanţa relaţiei cu China, prinţul Shotoku a
trimis ambasade oficiale în China în 607 şi 608. Inaugurarea
ambasadelor către China dinastiei Sui (4 ambasade) în timpul
prinţului Shotoku a permis un contact direct al japonezilor cu
cultura chineză, transmisă până atunci numai prin
intermediul coreenilor. în cadrul ambasadelor au fost incluşi
şi 8 tineri care au fost trimişi să studieze în China şi să se
specializeze în budism. Aceştia vor sta acolo timp de 20 de
ani şi, la întoarcere, vor contribui la realizarea marilor
schimbări din a doua parte a epocii, pentru că în China
experimentaseră în mod direct ce înseamnă un stat
centralizat. Ca urmare a acestor ambasade, dorinţa Japoniei
de a folosi modelele şi ideile continentale devine şi mai
puternică (Inoue, Brown, 1993:176).
152

După acest refuz, prinţul Shotoku începe construirea

statului centralizat şi în 607 reuşeşte în sfârşit să trimită
emisari la Curtea dinastiei Sui, iar în scrisoarea sa oficială
declară că mesajul este „de la prinţul regatului de unde
soarele răsare către împăratul regatului unde soarele apune”
(Tsunoda et al, 1964: 37). Tonul folosit este unul ca de la egal
la egal, şi împăratul chinez s-a simţit jignit de această
formulă de adresare din partea unui stat mic, insular şi izolat,
cum vedea el Japonia. Oficialii japonezi însă, nu mai acceptau
ca împăraţii lor să fie numiţi „rege sau regină a statului Wa”
(Inoue, Brown, 1993: 183).
În final a primat interesul politic al momentului, şi
relaţiile între cele două imperii au fost stabilite cu succes.

• Prinţul Shotoku (Prinţul virtuţilor sfinte)

Prinţul Yamado (574-622), cunoscut cu numele
postum Shotoku, a fost al doilea fiu al împăratului Yomei
şi a devenit regent al mătuşii sale, împărăteasa Suiko.
Este considerat fondatorul statului japonez centralizat.
Fiind un susţinător entuziast al budismului, s-a situat
iniţial de partea clanului Soga, apoi a luptat pentru
consolidarea Curţii şi s-a opus luptelor interne ale
clanurilor influente din cadrul aristocraţiei japoneze.
Figura lui este înconjurată de o aură legendară. Astfel,
avem mai multe mărturii care pun accent pe modul
miraculos în care s-a născut şi a crescut. Cităm aici un
fragment din cronica Nihongi (traducere preluată din
Matsui (1982: 275)):
„Consoarta imperială, în ziua în care trebuia să nască
s-a plimbat prin partea interzisă a palatului, inspectând
diversele birouri. Cînd a ajuns la departamentul cailor şi
era tocmai lângă uşa grajdurilor, a născut dintr-o dată
fără efort. El (prinţul) a putut să vorbească imediat după
naştere, şi s-a făcut atît de înţelept cînd a crescut, încît
putea să se ocupe de orice problemă, fără să dea greş.
 153

• Constituţia cu 17 articole
Ideile cele mai importante ale celor 17 articole sunt
rezumate mai jos pe baza traducerilor din Tsunoda et al.
(1964: 47-51) şi Matsui (1982: 142-145):
1. Armonia trebuie valorată şi certurile evitate. Dacă
superiorii au o relaţie de armonie şi inferiorii sunt
binevoitori, treburile se discută uşor şi se obţine o viziune
corectă asupra lucrurilor.
2. Cele trei comori, Buddha, legea şi ordinul preoţilor
trebuie venerate cu sinceritate.
3. Trebuie ascultate ordinele suveranului. El este precum
Cerul deasupra pământului, iar supusul este ca pământul
sub Cer şi îl susţine. Când Cerul şi Pământul au locurile
cuvenite, cele patru anotimpuri îşi urmează cursul firesc
şi totul decurge bine în univers.
4. Miniştrii şi oficialii trebuie să aibă ca prim principiu
comportamentul adecvat pentru că, dacă superiorii nu
dau un bun exemplu, inferiorii vor fi derutaţi.
5. Cei responsabili trebuie să trateze în mod adecvat
plângerile legale care le sunt înaintate.
6. Răul trebuie pedepsit şi binele recompensat. Trebuie
recunoscute calităţile altora şi corectate greşelile atunci
când sunt constatate.
7 Fiecare om are un anumit rol, un anumit statut.
Sferele de îndatoriri nu trebuie amestecate.
Miniştrii şi oficialii trebuie să vină la lucru dimineaţa
devreme şi să se retragă seara târziu.
încrederea şi intenţia bună sunt fundamentul dreptăţii.
10. Trebuie să ne controlăm şi să nu fim ranchiunoşi când
cineva are o opinie diferită.
11. Trebuie să se cunoască diferenţa dintre merite şi lipsa lor.
Răsplata şi pedeapsa trebuie aplicate negreşit.
12. Guvernatorii locali nu au dreptul să perceapă taxe de la
ţărani şi să-i nedreptăţească. Nu pot fi doi stăpâni într-o
ţară şi nici poporul nu poate avea doi stăpâni.
13. Toţi cei care lucrează pentru guvern trebuie să-şi
 155
154

în mod direct puterea dinastiei T’ang (618-907) şi

fundamentele
14. pe care se
Miniştrii şi funcţionarii bazasă-şi
trebuie aceasta
reprime(legile, mai
invidia faţăales
de cele
cei
administrative) şi doreau pentru Japonia
mai inteligenţi sau abili decât ei, pentru că invidia nu are limiteun sistem
centralizat
şi nu poatecu faceîmpăratul
decât rău.în centru, ca în China, precum şi
abolirea sistemului
15. Datoria fiecărui ministru de promovări
este de şia privilegii ale clanurilor
uita de interesul său
(Inoue, Brown, 1993: 190).
personal şi a da prioritate absolută binelui şi interesului public.
Lupta
Dacă se pentru putere din
lasă influenţat de cadrul Curţii se omul
binele personal, dă între
nu aceste
poate
două tabere - grupul de
interacţiona armonios cu ceilalţi. clanuri conduse de clanul Soga şi
grupul, din ce în ce mai puternic, format din
16. Ţăranii nu trebuie chemaţi la muncă forţată de primăvara până aceşti tineri
progresişti.
toamna, când sunt ocupaţi cu munca câmpului. Altfel nu vor
Lupta
avea se înteţeşte
ce mânca şi cu cedupă anul 626
se îmbrăca. când moare
Ei trebuie şi Soga
mobilizaţi pentru no
Umako. Peste doi ani,
alte corvezi numai iarna. moare, fără a desemna un moştenitor,
şi împărăteasa
17 Deciziile Suiko.
privindAcest lucru de
chestiuni cauzează o situaţie nu
mare importanţă de
criză. Emishi, urmaşul lui Soga, reuşeşte să îl
trebuie luate doar de o singură persoană, ci prin consultarea înscăuneze pe
împăratul
mai multor Jomei,
părericâştigând
pentru a evitao puterea asemănătoare
astfel aranjamentele tatălui
în interes
său. În
propriu. 645, unul din promotorii mişcării reformiste,
Nakatomi no Kamatari, se aliază cu împăratul şi cu prinţul
Naka no Oe (fiul împărătesei Gokyoku, care va deveni mai
târziuCa împăratul
o sinteză a primei părţi toţi
Tenchi), a epocii Asuka
fiind putem spune
oameni că
cu viziuni
evenimentele capitale ale acestei epoci sunt
reformatoare. Ei pun la cale o lovitură de stat, cunoscută adoptarea rangurilor
bazate
drept pe merit, redactarea
incidentul Isshi, princonstituţiei
care Curtea şi misiunile oficiale la de
se debarasează
Curtea Sui în 607 şi 608.
clanul Soga, deschizând drumul pentru consolidarea statului
Toate aceste evenimente au pregătit terenul pentru marile
centralizat.
schimbări
în urmadinloviturii
a doua parte a epocii.
de stat, Prinţul Karu este proclamat
împărat sub numele de Kotoku, iar prinţul Naka no Oe devine
prinţ regent, precum fusese prinţul Shotoku, şi preia
afacerile de stat.
MARILE SCHIMBĂRI
Ca recunoaştere a serviciilor aduse Curţii, Nakatomi no
ADMINISTRATIVE
KamatariDUPĂ primeşte un
MODEL CHINEZ nou nume de familie, Fujiwara,
devenind unul din primii aristocraţi japonezi.
După lovitura
Declinul de Soga
clanului stat, şisunt desfiinţate
Reformele Taika funcţiile Omi şi
Muraji din sistemul uji-kabane la care aveau acces numai
uneleCând Shotoku Taishi moare în 622, reformele proiectate de el
familii. În locul lor, apar trei posturi ministeriale:
nu fuseseră realizate în totalitate. După moartea sa, familia Soga
ministrul de stânga, ministrul de dreapta şi ministrul de
îi asasinează fiul, şi preia controlul guvernării, devenind chiar un
centru. Nakatomi no Kamatari devine ministru de centru,
pericol pentru tronul imperial şi un obstacol pentru centralizarea
adică un fel de consilier personal al împăratului şi al prinţului
statului.
În acest timp de dictatură a familiei Soga, se întorc din China
intelectualii care fuseseră trimişi acolo la studii în timpul prinţului
156

Se iau de asemenea o serie de măsuri pentru întărirea

autorităţii curţii- slujbaşii trebuie să jure credinţă, iar
templele budiste sunt controlate pentru a deveni
instrumente ale statului, nu ale clanurilor locale. Se încearcă
chiar diminuarea nemulţumirilor poporului - se dă un edict
prin care miniştrilor li se cere să se asigure că responsabilii
din provincii sunt corecţi şi ascultă problemele oamenilor. Se
impune colectarea armelor pentru a preveni eventualele
rebeliuni (Inoue, Brown, 1993:195-196).
Ca o încununare a tuturor acestor schimbări, în 646,
prinţul Naka no Oe promulgă Reformele Taika prin care
oamenii şi pământurile devin ale statului (bunuri publice).
Primul scop era acela de a redistribui terenurile, desfiinţând
sistemul de proprietate privată dominat de clanurile
puternice. Reformele aveau la bază sistemul ritsuryo de
legi penale şi administrative preluat din China.
Reformele Taika sau Marile Reforme (645-646) constau
din patru edicte şi sunt în mod esenţial o reformă a dreptului
de proprietate a pământului, urmărind naţionalizarea
terenurilor agricole şi trecerea lor în proprietatea curţii
imperiale, apoi distribuirea lor spre cultivare şi stabilirea unui
sistem de taxe (Tsunoda et al. 1964: 68). Rezumăm mai jos
conţinutul acestor reforme (Inoue şi Brown, 1993: 198-199).
Primul edict prevede stăpânirea statului asupra a tot ce
însemna pământuri şi oameni, adică desfiinţarea
proprietăţii private şi a breslelor. Terenurile şi supuşii
clanurilor devin terenuri publice şi supuşi ai Curţii.
Pământurile clanurilor sunt confiscate şi folosite pentru
locuinţele oficialilor.
Al doilea edict se referă la administrarea teritoriului şi
regiunilor din jurul capitalei, stabilind un sistem de provincii,
districte şi sate. Capitala e împărţită în patru sectoare
conduse de oameni loiali. Provinciile din apropierea capitalei
erau conduse de noi inspectori provinciali, urmărindu- se
constituirea unei structuri de guvernare locală prin oficiali
capabili. Provinciile sunt subîmpărţite în districte şi sate.
 157

pământ (plătită în ţesături), taxa pe cai (1 cal la 100 de

locuitori), taxa pe locuinţă şi produse locale.
După 645, există o serie de alte edicte imperiale care
detaliază noul sistem. În sprijinul reformelor, prinţul Shotoku
susţinuse că „aşa precum în Cer nu există decât un singur
soare, un regat nu poate avea decât un singur stăpân”
(Tsunoda et al, 1964: 52).

împăratul Temmu şi codul Taiho ritsuryo

Cel care va realiza de fapt idealul de stat centralizat este
împăratul Temmu (673-686) şi urmaşii săi împreună cu
Fujiwara no Fuhito, fiul lui Fujiwara no Kamatari.
Frate mai mic al împăratului Tenji (Naka no Oe), prinţul
Oama, preia tronul după moartea acestuia, în urma războiul
civil Jinshin3 şi capătă numele de Temmu.
Domnia sa este cunoscută în istoria artei drept epoca
Hakuho (Fenix alb). De asemenea, după cum arată Kojiro
(1993: 228), în timpul domniei sale se afirma pentru prima
dată că împăratul este zeu („Tenno ga kami de aru”).
împăratul Temmu va definitiva planurile predecesorilor
săi prin reforma agrară şi rafinarea sistemului de taxe, precum
şi prin decizia de construire a unei capitale după un plan
geometric, precum cea chineză. Pentru a preîntâmpina
pericolele străine şi posibilele rebeliuni interne, împăratul
Temmu formează o forţă militară sub control imperial,

3
în 660, China atacă regatul coreean Kudara care cere ajutor armat Japoniei.
O dată cu invadarea statului coreean, un mare număr de imigranţi coreeni
trec in Japonia.
Împărăteasa Saimei mută din nou capitala în Asuka şi se duce în Kyushu
pentru a conduce operaţiunile militare. Ea moare în 661, iar Naka no Oe, care
servise drept prinţ regent sub trei suverani succesivi, devine în 662 împăratul
Tenji (Tenchi). Lupta alături de regatul Kudara se termină cu o înfrângere, iar
Tenji mută capitala la Otsu şi apoi construieşte o fortăreaţă de apărare la
Dazaifu (în nordul insulei Kyushu) şi cetăţi de munte în toate punctele din
vest, temându-se de un atac de pe continent.
Tenji moare peste trei ani şi lasă urmaş în locul fratelui său mai mic,
prinţul Oama, pe un fiu al său făcut cu o curtezană. în urma mai multor lupte
(cunoscute drept războiul civil Jinshin), Oama îl învinge pe acest frate vitreg şi
158

şi oamenii conducerii Curţii, instaurând astfel o ordine

administrativă după moda chinezească (Kojiro, 1993: 226).
Astfel, se formează armate imperiale în regiuni şi în jurul
capitalei, încercându-se transformarea fiecărui şef local într-
un comandant militar puternic şi, mai ales, credincios
împăratului. Pentru a asigura mobilitatea trupelor au fost
îmbunătăţite drumurile principale.
Pentru a-şi întări puterea, Temmu guvernează prin
implicarea rudelor imperiale, prin plasarea clanurilor înrudite
sau susţinătoare ale împăratului în vârful unei ordini
ierarhice bine definite. Astfel s-a creat şi kuge sau „noua
aristocraţie”. Vechile clanuri uji au acceptat această nouă
ordine politică pentru că s-au stabilit în capitală unde puteau
profita de taxele strânse din toată ţara, de palate, temple şi
drumuri.
împăratul a avut grijă să-şi consolideze propria sa poziţie
în sistemul ierarhic şi prin consfinţirea caracterului său sacru
în calitate de descendent direct al Zeiţei soarelui, cea mai
mare dintre zeii kami. în 677, el reia practica de a trimite o
prinţesă imperială la templul Ise (templul zeiţei Amaterasu)
pentru a o adora şi a o servi pe aceasta în numele
împăratului4 (Ellwood, 2008: 81).
Temmu nu a neglijat însă nici sursa de legitimitate pe
care o putea reprezenta credinţa în Buddha. Din timpul lui
se vorbeşte de budismul de tip ritsuryo sau budismul de
stat. înainte de moartea lui Soga no Umako, budismul
practicat în capitală purta emblema clanului Soga şi
templele uji-dera erau sub controlul acestei familii. în timpul
lui Temmu, toate aceste temple sunt puse sub controlul
Curţii. Autoritatea împăratului a fost astfel întărită prin
instituirea budismului ca religie de stat. Atât templele
budiste, cât şi credinţa, au fost folosite în favoarea
conducătorului, aşa cum se întâmpla în China şi Coreea
(Kojiro, 1993: 230).
În 680, Temmu construieşte templul Yakushi-ji (templul
lui Buddha vindecătorul) şi acordă sprijin financiar templelor
budiste importante.
Triada lui Yakushi de la acest templu este faimoasă, iar
Jingikan

160
159

• Jingikan (Departamentul pentru ritualuri shinto)

Temmu ordonă şi compilarea primei cronici istorice Kojiki,
• Daijokan (Marele Consiliu de Stat)
care nu va fi realizată decât mai târziu, în 712.
Daijokan (Marele Consiliu de Stat) era condus de trei
Capitalele din epoca Asuka (Naniwa, Otsu, Asuka-no-
miniştri proveniţi din elită:
Kiyomihara şi Fujiwara) au fost de asemenea construite ca
1. Daijodaijin (Marele Ministru)
adevărate simboluri ale puterii împăratului.
2. Sadaijin (Ministrul de Stânga)
Acestea şi multe alte reforme constituie diferite etape de
3. Udaijin (Ministrul de Dreapta)
codificare a sistemului ritsuryo care va fi consolidat definitiv
Miniştrii erau secondaţi de patru tipuri de consilieri
în 701-702 prin Codul Taiho.
(dainagon, shonagon, sabenkan şi ubenkan).
Împăratul Temmu moare înainte de a-şi îndeplini toate
Marele ministru era mai mult o poziţie onorifică, astfel
planurile de centralizare, acestea fiind definitivate de soţia
încât adevăratul conducător era Ministrul de Stânga, funcţie
sa, încoronată ca împărăteasa Jito şi de împăratul Mommu,
echivalentă cu cea a prim-ministrului din statele5
care-i urmează acesteia, sub care se promulga Codul Taiho ,
contemporane. Ministrul de stânga şi ministrul de dreapta
un alt cod de importanţă capitală.
fac referire la poziţia celor doi miniştri faţă de împărat.
Codul Taiho sau Taiho ritsuryo (701-702) asigură o
Această ierarhie poate fi reprezentată schematic astfel
guvernare centralizată în stil confucianist şi rămîne în vigoare
(adaptat din Kojiro (1993: 233)):
până în 1868, constituind adevărata punere în practică a
idealului de stat gândit de Prinţul Shotoku. Codul are la bază
codurile de legi în stil chinezesc numite ritsuryo (ritsu = cod
penal, ryo = reguli civile şi administrative).
Codul instituie structura birocratică ierarhică prin crearea
de instituţii centrale şi locale ale noii puteri şi definirea
categoriile sociale, subordonează preoţii budişti statului şi
instituţionalizează ritualurile shinto. Se fac referinţe clare la
riturile agricole încununate de festivalul Recoltei, ritualul de
încoronare a împăratului şi obiceiul de a trimite o prinţesă
imperială la sanctuarul Ise pentru a servi ca preoteasă.
Prezentăm în continuare structurile prevăzute de acest
cod pe baza informaţiilor din Hali (1971: 50-52) şi Kojiro
(1993: 232-234).
în primul rând era stabilit un sistem simplu de categorii
sociale: împăratul şi familia sa, oamenii liberi (oficiali şi
funcţionari) şi supuşii.
în al doilea rând, Codul Taiho prevedea în cele mai mici
detalii structura guvernului central şi local.
Guvernul central era format din două instituţii
centrale cu statut egal:

5
După cum am arătat, împăraţii Tenchi şi Temmu, ca şi văduva celui din
 — Sadaijin — Sabenkan

Daijokan — Daijodaijin - Dainagon - Shonagon

— Udaijin - Ubenkan
 161

vedere financiar şi economic) şi Ministerul Casei Imperiale

(administra problemele palatului)6.
După cum se poate observa, există o diferenţă capitală
între sistemul birocratic japonez şi cel chinez care i-a servit
drept model, şi anume introducerea în sistem a
Departamentului pentru ritualuri shinto plasat în imediata
subordine a împăratului şi pe o poziţie egală cu Marele
Consiliu de Stat. Acesta a fost introdus pentru că intelectualii
japonezi care l-au conceput s-au bazat pe importanţa mare
arătată de chinezi folosirii surselor tradiţionale de
legitimitate şi autoritate imperială.
Pe lângă instituţiile de mai sus, existau şi un oficiu al
poliţiei şi un oficiu al pazei în capitală.
S-a înfiinţat de asemenea şi Daigaku-ryo (academia
imperială) pentru a pregăti birocraţi pe baza unei programe
şcolare confucianiste.
Totuşi, după cum am arătat, spre deosebire de China,
selectarea oficialilor după merit nu a funcţionat în Japonia,
apartenenţa la familiile nobile rămânând criteriul esenţial
pentru accesul la aceste funcţii.
Administraţia locală prevedea administrarea capitalei
şi a provinciilor de către guvernatori numiţi de Curte. Pentru
un control mai eficient al provinciilor s-a creat şi un sistem de
drumuri.
Capitala
Fiecare a fost
dintre împărţită
cei doi în de
miniştri două. Restul
stânga regiunilor
şi dreapta aveaerau
înîmpărţite
subordine în câte
Kinai patru
(cele apropiate
ministere. de capitală)deşi stânga
Ministrul Shichido
coordona Ministerul central (cel mai apropiat de împărat, lor
(toate celelalte regiuni) care erau subîmpărţite la rândul
în unităţi
care implicamaimunca
mici koku, gun şi ri. Fiecare
de secretariat), erau conduse
Ministerul de un
serviciilor
fel de guvernatori locali numiţi kokushi, gunji şi
civile (administra personalul şi învăţământul), Ministerul richo. Primii
pentru ceremonii (administra diplomaţia, sistemul rangurilor
şi6 Numele
ceremoniile
japoneze alebudiste), Ministerul
celor opt ministere sunt taxelor (administra
următoarele Ministerul central
agricultura şi taxele). Ministrul de dreapta coordona
nakatsukasa-sho
Ministerul armateicivile(administra
Ministerul serviciilor shikibu-sho personalul militar şi
armamentul), Ministerul
Ministerul pentru Justiţiei (administra litigiile şi
ceremonii jibu-sho
Ministerul taxelor minbu-sho
Ministerul armatei hyobu-sho
Ministerul Justiţiei gyobu-sho
Ministerul finanţelor okura-sho
Ministerul Casei Imperiale kunai- sho
 162 163

cap deARTA locuitor)

BUDISTĂ şi cho (produse locale specifice, uşor de
transportat, precum mătase, bumbac etc). Cele locale includeau
După cum am arătat, perioada Asuka reprezintă prima
orez şi 60 de zile de muncă pe an.
etapă de înflorire a artei budiste în Japonia. În 624 sunt
consemnate 46 de temple cu 816 preoţi (Stanley-Baker,
Codul Taiho ritsuryo anunţă o nouă epocă care va începe cu
1984: 32).
împărăteasa Gemmei.
Din punct de vedere al istoriei artei, prima parte a
Moartea timpurie a împăratului Mommu (nepotul împăratului
perioadei Asuka e dominată de stilul de sculptură Tori, iar
Temmu) în 707 e urmată de dispute pentru tron, cea care accede
ultima parte, cea mai strălucită, în care apar noi stiluri, este
la acesta, fiind în final mama sa, împărăteasa Gemmei. Unul dintre
cunoscută sub numele de perioada Hakuho („Fenix alb”) şi
cei mai puternici curteni ai acesteia va fi Fujiwara no Fuhito, fiul lui
coincide în mare cu domnia împăratului Temmu.
Fujiwara no Kamatari. în timpul împărătesei Gemmei au loc două
Activitatea culturală şi artistică se manifestă prin
evenimente importante - se descoperă minereu de cupru în
construirea de palate imperiale, construirea de temple
prefectura Musashi şi se promulgă edictul de mutarea a capitalei
budiste, realizarea
(Kojiro, 1993: 243).
de sculpturi şi picturi budiste,
construirea de temple shintoiste şi apariţia grădinilor.
• Primele
Fujiwara no temple
Kamatarişi sculpturi budiste datează din
vremea împărătesei Suiko şi a prinţului Shotoku.
Politician alSoga
De exemplu, epociinoAsuka
Umako care a aconstruit
studiat confucianismul
în 588 primulîn
templu budist în adevăratul sens al cuvântului,şiAsuka-dera
China. în 645 s-a unit cu viitorul împărat Tenchi i-a învins pe
urmaşii familiei Soga. Apoi a participat
(Hoko-ji), care era constituit de un complex de clădiri. la realizarea reformelor
Aici
Taika, ajutându-l pe împărat. Înainte
se păstrează cea mai veche sculptură a lui Buddha de moarte, a primitdin
cel
mai înalt rang de taishokukan
Japonia, Asuka Daibutsu „marele Buddha din Asuka”. şi numele de Fujiwara,
devenindTaishi
Shotoku întemeietorul
a construitcaseiunFujiwara
palat lacare va domina
Ikaruga, lângă epoca
râul
Heian.
Yamato. În apropiere a construit şi un templu numit
Wakakusa-dera.
După cum explică Stanley-Baker (1984: 32-33), atât
• Fujiwara no Fuhito
templul construit de Soga no Umako, cât şi cel construit de
Fiu al lui Fujiwara
prinţul Shotoku no Kamatari,
erau construite este
în stil un important
corean, politician
cu poarta de
sud al epocilor de
apropiată Asuka şi Nara care
cea interioară, iaraclopotul,
contribuitholul
la perfectarea
principal
codului
şi holul Taiho aşezate
cu sutre ritsuryo şi apoinord,
spre a ocupat postul
în afara de dainagon. În
complexului.
După moartea lui Shotoku, familia Sogaoperaţiunile
708 a fost numit Ministru de dreapta. A condus a vrut să de
mutare a capitalei la Nara (Heijo).
minimalizeze influenţa şi prestigiul acestuia. După ce i-au
distrus familia, i-au ars palatul şi templul. Templul însă a
fost reconstruit de adepţii lui Shotoku şi redenumit Horyuji
• împărăteasa Jito
(605) şi a devenit unul din cele mai faimoase temple ale
Japoniei.A După
fost al cum41-leaarată
suveran al Japoniei. Fiică
Stanley-Baker a împăratului
(1984), templul
Tenchi a devenit soţia împăratului Temmu
iniţial avea o structură în care poarta interioară chumon, şi, după moartea
pagoda, şi holul principal kondo erau înşiruite pe o axă
 165
164

cei doi bodhisattva Nikko (lumina soarelui) şi Gakko (lumina

complex. În loc de1984:
lunii) (Stanley-Baler, a pătrunde
40). în profunzime, printr-o
succesiune de clădiri, acum pelerinul
Deşi budismul fusese adoptat cu entuziasm face un şi uşor ocol.
domina
Preferinţa pentru mişcarea laterală, în locul
preocupările curţii, s-a continuat şi construirea de sanctuare penetrării în linie
dreaptă, este o caracteristica
Shinto din lemn, în locuri naturale retrase. specifică pe care arhitectura
templelor
începândo capătă în Japonia.
cu domnia împăratului Temmu, sanctuarul
La Horyuji s-a păstrat
naţional de la Ise a fost mutat şi şipictură
reconstruitmuralăo dată budistă.
la 20 de În
prezent, Horyuji constituie cea mai veche
ani până în 1973. Se spune că Amaterasu şi-a ales singură construcţie de lemn
din lume
acest păstrată,
templu, iar în 1993
arătându-se uneiaprinţese
fost primulYamato obiectiv japonez
în secolul I.
desemnat Monument UNESCO.
Din Asuka datează şi primele menţiuni despre arta
Prinţul în
grădinilor Shotoku
Japonia. a construit
Avem date şi despre
alt templu, Shitenno-ji,
specialişti în grădinicare
deşi a suferit câteva incendii, a fost reconstruit
şi tehnici ale grădinilor veniţi din statul coreean Kudara în stil de secol
VI. De numele
(Paeckhe) pentrului aeste legat oşi grădină
construi templul laKoryu-ji,
reşedinţa construit
lui Soga în
cinstea sa de clanul Hata în 603 sau 622,
no Umako. Această grădină a atras atenţia populaţiei, iar lui în zona oraşului
Kyoto
Soga de noastăzi.
Umako i s-a spus „ministrul grădinii” (Keane,
1996:16). cum am arătat, împăratul Temmu construieşte şi el
După
în 680 templul Yakushi-ji
Descoperirile arheologice (templul
arată călui stilul
Buddha de avindecătorul)
crea grădini
unde se află o faimoasă triadă
în jurul unui iaz exista chiar mai demult. cu Yakushi în centru, flancat de
bodhisattva Nikko (lumina soarelui) şi Gakko (lumina lunii).
Stilul oficial de sculptură din timpul domniei lui Suiko
• Structura templului budist
era cel al şcolii Tori, inițiată de Kuratsukuri no Tori, un meşter
în japoneză
de origine străină. există mai mulţi termeni
Atât împărăteasa Suiko, cât pentru a
şi prinţul
denumii-au
Shotoku un comandat
templu budist. lui ToriCeio mai
seriefrecvenţi
de lucrări. suntCea teramai
(sau dera) şi -ji. Alţi termeni sunt jiin sau
renumită realizare în acest stil este Marele Buddha de la do.
Există considerată
Asuka-dera, mai multecea tipuri de temple
mai veche sculptură cu budistă
diferite din
structuri,
Japonia (606). dar principalele elemente sunt următoarele:
porţile, Hondo, Kondo, Pagoda, clopotul şi kyozo.
Există o poartă pricipală chumon şi una sau mai
• Tori şi sculptura japoneză
multe porţi secundare sau interioare. Poarta principală e
Tori este
străjuită de primul
doi regisculptor budist dinunul
deva gardieni Japonia.
cu gura Şi-a
început cariera făcând şei, ceea ce i-a
deschisă, celălalt cu gura închisă, care alungă spiritele atras numele de
Kuratsukuri
rele. no Tori.deStilul
în apropiere şcolii
intrare lui este
este un mic foarte
bazinsimplu,
pentru ca
cel al statuilor
spălarea din piatră
mâinilor, ca undin timpul
gest dinastiei
simbolic de Wei de nord
purificare,
(386-534). cu cel de la sanctuarele shinto. Hondo
asemănător

Bine reprezentaţi în sculptură sunt şi Yakushi (Buddha

vindecătorul), zeiţa Kannon, şi Miroku (Buddha viitorului).
Faimoase statui ale acestora se găsesc la templele Yakushi-ji,
Horyu-ji şi Koryu-ji.
166

Kondo este holul unde sunt expuse sculpturi şi picturi cu

imagini ale zeităţilor budiste venerate la templul
respectiv.
Goju no to (pagoda) este unul din semnele distinctive ale
templului budist. Majoritatea templelor au o pagodă cu
cinci nivele unde sunt păstrate sutre de valoare.
Clopotul templului este de asemenea o
componentă
importantă. Clopotele sunt de mari dimensiuni şi sunt
plasate într- un spaţiu special.
Kyozo este un fel de clădire mobilă, de formă
hexagonală, în care sunt ţinute sutrele. Se consideră că
dacă credinciosul o învârteşte de trei ori este ca şi cum ar
parcurge toate sutrele.
Templul format din aceste clădiri este înconjurat de
ziduri, iar în afara lor, în stânga şi în dreapta, se află două
clădiri lungi cu chiliile călugărilor.
De obicei mai există unul sau două subtemple în incinta
 167

PERIOADA NARA (710 -794 )

Alături de perioada Asuka, perioada Nara constituie o

epocă importantă de dezvoltare culturală şi administrativă a
Japoniei după modele continentale. Se poate afirma că în
aceste două perioade se formează o aristocraţie rafinată şi
Japonia devine, aşa cum arată Cranston (1993: 453), parte
integrantă a culturii budiste din Asia de est.
Hali (1971: 48) afirmă că cele două mari realizări ale noii
aristocraţii sunt constituite de elaborarea Codului Taiho şi
construirea primei capitale fixe la Nara. Codul Taiho a fost
promulgat în 702 şi, ca şi dreptul roman în Europa, a
constituit baza practicii administrative în Japonia pentru
multe secole.
Construirea primei capitale fixe despre care vom discuta

CARACTERISTICI GENERALE
Numele perioadei Nara este dat de vechiul nume al
oraşului Nara, Heijokyo , loc în care dinastia consolidată îşi
stabileşte noua capitală. Perioada acoperă în esenţă secolul
al VIII-lea şi reprezintă punctul culminant al instituţiilor
budiste timpurii şi al culturii sinice în general.
Perioada Nara mai este numită şi „perioada ordinii legale
de tip administrativ şi penal sau a ordinii ritsuryo" pentru că
în această perioadă sistemul ritsuryo adoptat în epoca Asuka
devine cu adevărat funcţional.
Perioada începe în anul 710 când împărăteasa Gemmei
(707 - 715) stabileşte prima capitală permanentă a statului la
Heijokyo (Nara). Aceasta se va încheia în 794 când capitala
este mutată la Heiankyo (actualul oraş Kyoto). În 784, mai
168

Fondarea capitalei Nara marchează începutul unei

dezvoltări urbane de un nivel necunoscut până atunci în
Japonia (Varley, 2000: 34).
în perioada Nara se formează o cultură budistă
aristocrată având în centru şase şcoli budiste. Budismul este
astfel transformat în religie de stat. Acest lucru se reflectă şi
în mari realizări în domeniul artei budiste, precum
construirea marelui Buddha la templul Todaiji. Are loc
asimilarea profundă a unor elemente administrative şi
culturale chinezeşti, remarcabilă fiind, după cum am arătat,
implementarea eficientă a sistemului de guvernare ritsuryo
care a avut efecte pozitive asupra nivelului de trai.
Aristocraţia japoneză ajunge să stăpânească perfect
limba chineză, considerată limba budismului în Asia de est şi
începe adaptarea treptată a acesteia la redarea limbii
japoneze. Un element foarte important al perioadei Nara
este dezvoltarea scrierii şi apariţia cronicilor şi culegerilor de
poezie în limba japoneză.
Pentru a introduce cunoştinţele avansate de astronomie,
construcţia oraşelor, tehnologie, organizare administrativă,
medicină, literatură şi artă şi muzică din capitala dinastiei
T’ang, au avut loc o serie de misiuni diplomatice între
capitalele Nara şi Chang-an.
Spre sfârşitul epocii, se observă fărâmiţarea puterii
centralizate şi decăderea morală a marilor temple.
În perioada Nara domnesc trei împărătese şi patru

7
Majoritatea împăraţilor (Mommu, Gemmei, Gensho, Shomu şi Koken) sunt
din linia împărătesei Jito. Koken domneşte de două ori, o dată cu numele de
Koken şi a doua oară cu numele Shotoku. După ea, împăraţii provin din linia
lui Konin.
Se poate remarca numărul mare de împărătese din această perioadă.
După perioada Nara, accesul femeilor la tron nu va mai fi permis. Se
consideră că motivul acestei măsuri a fost criza pe care a cauzat-o
împărăteasa Shotoku spre sfârşitul epocii Nara. Aşa cum arată Tsunoda et
al. (1964: 97) în 764 împărăteasa Shotoku care abdicase pentru a se
călugări, decide să revină pe tron şi în plus îl numeşte ca Mare Ministru pe
preotul budist Dokyo, iar câţiva ani mai târziu, ghidându-se după un oracol,
este pe punctul de a abdica în favoarea acestuia.
Şi decizia de mutarea a capitalei la Heian are ca prim scop evitarea
 169

707 Gemmei (împărăteasă)

715 Gensho (împărăteasă)
724 Shomu
749 Koken (împărăteasă)
758 Junnin
764 Shotoku (împărăteasă)
(Koken domneşte a doua oară cu acest nou nume)
770 Konin 781 Kammu

Realizările deosebite ale epocii Nara se datorează unor

măsuri începute de împăratul Temmu şi continuate apoi de
împărăteasa Jito. Pe scurt, acestea constau în faptul că
împăratul conduce direct, ca în China, prin intermediul unui
sistem ierarhic şi, aşa cum arată Ellwood (2008: 80), Curtea
îşi întăreşte autoritatea apelând atât la şintoism, cât şi la
budism, prin intermediul templelor centrale ale acestora, Ise
şi Todaiji.

CONSTRUIREA PRIMEI CAPITALE

FIXE DUPĂ MODEL CHINEZESC

Aşa cum am arătat, pînă în 710, capitala era deseori

mutată, iar Japonia nu avea o adevărată metropolă 8. În
secolul al VIII-lea se conturează pentru prima dată ideea
construirii unei capitale japoneze care să rivalizeze cu
capitala dinastiei chineze T’ang.
Astfel s-a început construirea capitalei Nara, cu palate şi
temple despărţite de parcuri în care se concentrează
realizările artistice ale culturii budiste ce începea să
înflorească. Şi în prezent Nara koen (Parcul Nara), partea
centrală a oraşului cu acelaşi nume, păstrează aceste
8
Obiceiul de a muta capitala după moartea fiecărui împărat avea legătură
cu tabuurile şintoiste. Conform acestora, un împărat nu putea locui în
palatul unde murise un alt împărat.
 170 171

Nara corespundea atât exigenţelor geomanţiei

în toată zona parcului Nara pot fi văzute sute de
(„semnele sacre arătau că Heijo, înconjurat din trei părţi,
căprioare, iar ritualul tăierii coarnelor cerbilor din
est, nord şi vest, de munţi era un loc propice”), cât şi
octombrie este urmărit anual de mii de turişti. Acest
intereselor comerciale (se afla la întretăierea principalelor
ritual, numit shika-no-tsuno-kiri, datează din secolul al
drumuri care uneau estul cu vestul insulei principale)
XVII-lea.
(Kojiro, 1993: 243; Varley, 2000: 34).
Pe lângă templele budiste din centrul oraşului, în
Ca suprafaţă, Nara acoperea cam o pătrime din Chang-
munţii din apropiere se află şi vestitul sanctuar shinto,
an şi avea o populaţie de aproximativ 200.000 de locuitori
(Kojiro, 1993: 244). Ca primul adevărat centru urban, oraşul
a fost proiectat după model chinezesc pe baza principiilor
de simetrie: în centru se aflau palatul imperial şi reşedinţele
oficialilor,
CONTEXTULîn jurul
POLITIC cărora au fost construite străzi paralele
SI SOCIAL
care se constituiau în zona y
urbană. De asemenea, în
interiorul
Aşa capitalei
cum arată Kojiroau fost 241),
(1993: construite mari temple
împărăteasa Gemmei, budiste
care urmau să asigure pacea şi
cea care mută oficial capitala la Nara ajunge la putereprosperitatea naţiunii.
printr-o Părţile
serie deprincipale ale palatului
circumstanţe. După imperial
moarteasunt Daigoku-den
lui Mommu,
(marele hol al guvernului) şi Chodo-in
nepotul lui Temmu, în 707, Curtea cunoaşte o perioadă (sediul ministerelor).
agitată Daigoku-den
dominată de eradouăfoarte important,
mari nefiind
personalităţi, numai
cea un loc de
a viitorului
ceremonii, ci şi locul unde guvernul
împărat Shomu şi cea a lui Fujiwara no Fuhito, fiul lui îşi desfăşura îndatoririle
Fujiwaracotidiene.
no Kamatari9.
Pentru
Susţinut defacilitarea
împărăteasa adunării
Jito, taxelor
Fuhito a(stofă,
impusproduse
căsătorialocale)
la Curte şi amplasarea eficientă a
fiicei sale, Fujiwara Miyako, cu împăratul Mommu. Fiul lor, trupelor, se construiesc
prinţul drumuri
Obito publice
este celcare care pornesc
va deveni din împăratul
capitală către
Shomu.toate
provinciile.
Acesta avea doar 6 ani la moartea prematură a tatălui său
Mommu.Totuşi, şi condiţii
în aceste în epoca tronulNara vorpreluat
a fost mai avea
de bunicaloc sa,
mutări
mama temporare
lui Mommu, ale capitalei
care a îndevenit
funcţie de factori politici.
împărăteasa Gemmei
Nara
(Nojima, 2006: 32). a fost o perioadă cosmopolită, una din cele mai
deschise perioade ale Japoniei.
În 715, an în care prinţul Obito este declarat prinţMulţi vizitatori din Asia
moştenitor, Gemmei abdică, lăsând tronul fiicei sale Gensho sunt
Centrală şi de Vest, India, Vietnam, Malaezia, Indonezia
(soraprimiţi cu mare
lui Mommu), iarfast în capitală,
Fujiwara no Fuhitoceremoniile
este numit de Ministru
întâmpinare
având loc
de Dreapta. în faţa cel
El devine porţii
maiSuzaku
importantcarecurtean
impresiona mult din
în timpul
noii punct de vedere
împărătese carearhitectural.
va domni opt am. Politica dusă de
Fuhito aAtât japonezii
urmărit care se
facilitarea întorceau din
transportului prinmisiuni
stabilireadin de
China,
9
cât şi străinii care vizitau Curtea japoneză, aduceau în dar
Influenţa clanului Fujiwara în epoca Nara este foarte importantă. Familia
obiecte ale culturii continentale şi ale artei budiste
Fujiwara a luat naştere datorită acordării numelui de Fujiwara lui Nakatomi
care au
îmbogăţit arsenalul Curţii.
no Kamatari, artizanul reformelor Taika. Acesta a devenit Fujiwara no
Kamatari. Fiul său, Fujiwara no Fuhito, a întărit poziţia familiei prin căsătorii
ale femeilor Fujiwara cu prinţi şi împăraţi.
172

în 724, Gensho e urmată la tron de prinţul Obito, sub

numele de Shomu. Accesul lui Obito la tron s-a realizat după
înfruntări sângeroase între familiile rivale Fujiwara şi Nagaya,
care aveau mare influenţă la Curte. Obito era susţinut de
Fujiwara, dar, după moartea lui Fujiwara no Fuhito, duşmanul
acestuia, prinţul Nagaya10 devine foarte puternic, ocupând cel
mai important post, cel de Ministru de stânga. Cei patru fii ai
lui Fujiwara no Fuhito care îl susţineau pe Obito, îl acuză pe
Nagaya de trădare şi ca urmare acesta este obligat să se
sinucidă.
Perioada în care Shomu accede la tron este una de
instabilitate politică, de epidemii, catastrofe naturale şi
recoltă slabă. împăratul încearcă să îmbunătăţească situaţia
şi să aducă pace poporului prin construirea în 749 a unei
statui budiste impunătoare, Marele Buddha de la templul
Todaiji care avea rolul de a asigura protecţia Japoniei.
împăratul Shomu a fost un budist devotat care, după
realizarea marii statui, a abdicat pentru a se călugări. I-a
urmat la tron fiica sa Koken (împărăteasa Shotoku) care a
cauzat o criză politică fără precedent prin faptul că în 762 a
renunţat la Fujiwara no Nakamaro, cel care guverna în
realitate şi care se conducea mai ales după principii
confucianiste, pentru a încredinţa puterea unui preot budist
numit Dokyo. Curtea a ajuns astfel să fie dominată de clerul
budist, iar influenţa lui Dokyo asupra împărătesei era atât de
mare, încât exista pericolul ca aceasta să-i cedeze la un
moment dat chiar tronul.
Pentru că Koken a murit fără a lăsa urmaşi, linia imperială
a continuat cu o ramură laterală. Astfel, urmează la tron
împăratul Konin şi apoi fiul acestuia Kammu. Amândoi
încearcă o reformare a puterii imperiale şi extinderea
imperiului în nordul insulei principale (actuala zonă Tohoku)
locuită de emishi11. Tohoku este cucerită în final de către

Prinţul Nagaya (684-729) este nepot al împăratului Temmu. Mama sa era

fiica împăratului Tenji şi sora împărătesei Gemmei. Este o personalitate
puternică a epocii. Datorită poziţiei sale in familia imperială a ocupat postul
de Ministru de stânga, conducând guvernul. Cel mai mare duşman al său era
familia Fujiwara, cu mare influenţă in timpul împărătesei Gensho, vară cu
 173

conducătorul trupelor imperiale, Sakanoue Tamuramaro, care

primeşte titlul de „Sei-i-tai-shogun”.
Familia Fujiwara, a cărei influenţă continua, a realizat că
trebuia să elibereze Curtea de atmosfera religioasă puternică
din Nara unde erau prea multe temple extrem de bogate şi,
în consecinţă l-a sfătuit pe împărat în acest sens. Pentru a
îndepărta amestecul clerului budist în politică, împăratul
Kammu face o primă încercare de a construi o nouă capitala
la Nagaoka, de-a lungul unui râu, pentru a putea utiliza şi
transportul fluvial. Se preconiza un nou început, cu Fujiwara
având controlul suprem. Moartea stranie a administratorului
lucrărilor pentru noua capitală, precum şi producerea unor
dezastre naturale au dus la abandonarea acestui proiect
Ellwood (2008: 84).
Proiectul de a muta capitala a fost însă reluat ceva mai

NARA SI INSTITUŢIILE TAIHO

În epoca Nara modelul de guvernare de tip ritsuryo

ajunge la apogeu. Curtea conduce din palatul imens aflat în
partea de nord a capitalei.
Aşa cum arată Hali (1971: 48-49) şi Varley (2000: 34),
capitala era concepută ca un oraş dreptunghiular în care se
găseau palatul, birourile guvernamentale, drumuri şi temple,
reflectând noua bogăţie şi putere a statului şi simetria
concepţiilor administrative şi sociale din codul Taiho. Capitala
nu avea un zid exterior, ceea ce indică cât de ferită era
Japonia de invadatori străini şi chiar de duşmani interni.
Aşa cum arată Carlqvist (2007: 78), structura guvernului
avea aspectul unei piramide birocratice, model care a fost
extins în tot arhipelagul, constituind un sistem centralizat
perfect. în vârful piramidei se afla împăratul investit cu puteri
nelimitate şi autoritate absolută asupra statului. în imediata
sa subordine se afla Marele Consiliu de Stat condus de un
Mare Ministru şi doi alţi miniştri.
Casa imperială şi oficialii formau aristocraţia care avea un
174

erau ereditare şi candidaţii pentru fiecare funcţie în parte

erau aleşi dintre familiile care aveau obârşia potrivită. După
cum am arătat şi în capitolul anterior, practica chineză de
selectare a oficialilor prin examinări riguroase nu a fost
adoptată. Accesul la universitatea fondată în capitală era de
asemenea posibil numai pentru fiii aristocraţilor care aveau
oricum poziţiile asigurate (Hali: 1971: 50).
Conform Codului Taiho, structura guvernului era clar
specificată şi la nivel local. Guvernul local avea în centru
administrarea capitalei împărţită în districtele de stânga şi de
dreapta şi continua cu aproximativ 60 de provincii12 care erau
formate din mai multe vechi kuni. Provinciile erau conduse de
kuni no miyatsuko, oficiali trimişi de Curte pentru perioade de
4 ani care erau bine conectaţi cu Curtea. Provinciile erau
împărţite la rândul lor în subunităţi conduse de reprezentanţi
ai familiilor locale. Datorită loialităţii faţă de Curte şi
autorităţii absolute pe care le aveau aceşti conducători, s-a
putut ajunge la succesul imens al controlului imperial asupra
naţiunii. Oficialii erau ereditari, dar aveau nevoie de
aprobarea împăratului Carlqvist (2007: 78).
Din punctul de vedere al guvernului, noua formă de
guvernare locală avea ca scop principal creşterea eficienţei
administrării terenurilor şi creşterea averii statului.
Deşi Nara marchează apogeul sistemului de tip ritsuryo,
spre sfârşitul perioadei, eficienţa acestuia scade. Au loc
rebeliuni, epidemii, secete şi furtuni. Epidemiile de variolă
cauzează sărăcirea populaţiei. Terenul arabil era insuficient,
iar recoltele nu mai asigurau necesarul de hrană. Prin Codul
Taiho se reafirma faptul că întreg pămîntul este proprietate
publică, dar situaţia a impus încălcarea acestei legi. Astfel
Curtea se va vedea treptat în situaţia de a da dreptul de
proprietate pentru 3 generaţii în cazul terenurilor nou-
cultivate, şi mai târziu şi asupra celorlalte.

12
Provinciile erau clasificate în funcţie de mai mulţi factori precum mărimea,
distanţa faţă de capitală, sau drumurile care le asigurau legătura cu capitala.
O primă împărţire era în funcţie de mărime şi recolta anuală de orez, în
patru categorii daikoku, jokoku, chugoku şi gekoku.
 175

VIAŢA RELIGIOASĂ.
BUDISMUL CA RELIGIE DE STAT

CELE ŞASE SECTE DIN NARA, SISTEMUL KOKUBUNJI ŞI MARELE

BUDDHA

În perioada Asuka, budismul îşi avusese centrul în

regiunea Yamato, fiind legat de familiile puternice (ujizoku),
precum familia Soga.
în Nara, urmând parcă idealul prinţului Shotoku,
majoritatea împăraţilor au îmbrăţişat budismul care, prin
intermediul familiilor nobile locale, s-a răspândit în mai multe
zone geografice şi în rândul oamenilor din popor. Astfel, se
pun bazele budismului de stat care înfloreşte sub împăratul
Shomu (724-749), supranumit „cel mai budist dintre împăraţii
japonezi”. Nara marchează un punct culminant al budismului
timpuriu în Japonia.
Transformarea budismului în religie de stat a consolidat
statutul acestuia. Aşa cum arată Ellwood (2008: 81), Nara
budistă avea, fără îndoială, şi un puternic sens politic.
Guvernul considera că budismul constituia un factor esenţial
pentru unitatea, dezvoltarea şi progresul naţiunii şi, în
consecinţă, l-a susţinut mult, construind multe temple şi
trimiţând tineri preoţi la studii în China. Aceştia au adus în
Japonia noi forme de budism precum şi numeroase inovaţii
culturale.
Puterea şi influenţa budismului în Nara creşte sub
coordonarea acestor preoţi budişti care studiaseră în China.
întorşi acasă, ei au fondat în Nara temple speciale pentru
aceste noi învăţături aduse de la diferite temple din China.
Fiecare din aceste învăţături avea la bază o anumită sutra.
Budismul epocii Nara este aproape sinonim cu cele şase
secte din Nara („Cele 6 secte (şcoli) budiste din Nara”) care
nu erau altceva decât nişte curente mai degrabă intelectuale
aduse de la templele chinezeşti.
Două dintre aceste şcoli aparţineau budismului
Theravada şi nu mai există în Japonia de azi. Alte două
176

Templele acumulează multe proprietăţi, iar preoţii

câştigă o influenţă politică de temut.
Chiar dacă templele lor sunt şi astăzi faimoase, sectele
din Nara nu au avut un număr mare de adepţi, fiind foarte
intelectuale şi depărtate de poporul simplu. Aşa cum arată D.
& A. Matsunaga (1992: 27), rolul lor cel mai important a fost
de a iniţia studiul academic al budismului în Japonia.
Un alt fenomen important al epocii este atracţia pe care
nobilii o simţeau pentru budism şi faptul că împăraţi,
împărătese şi alţi membri ai Curţii încep să se retragă la
temple (Hali, 1971: 60).
În 741 împăratul Shomu lansează un program de
construire de temple în toate provinciile pentru protejarea şi
binele naţiunii, dar şi ca o consfinţire a propriei sale autorităţi
imperiale. După cum arată Hali (1971: 58-59) acest sistem
naţional de temple numit kokubunji, avea în centru templul
Todaiji din capitală şi beneficia de sponsorizarea statului.
Templele din sistemul kokubunji se numeau „temple pentru
apărarea Statului”. în fiecare provincie a fost desemnat un
templu principal (kokubunji) şi au fost construite temple de
maici în care se recitau sutre pentru salvarea şi prosperitatea
naţiunii. în condiţiile în care mai multe secete şi epidemii se
abătuseră asupra Japoniei acest proiect urmărea revenirea la
o situaţie de prosperitate.
Prin acest sistem, guvernul controla de fapt clerul.
Interpretarea sutrelor, precum şi practicarea riturilor
necesitau autorizaţie.
În 743 proiectul continuă cu construirea în capitală, la
templul Todaiji, a Marelui Buddha (Daibutsu), pentru ca în
752 să aibă loc ceremonia de inaugurare a acestuia. Marele
Buddha şi templul care îl adăposteşte erau văzute ca fiind
centrul templelor din toate provinciile.
În edictul de proclamare a planului de construire a
Marelui Buddha, împăratul îşi afirmă dorinţa profundă de a
înălţa imaginea lui Lochana Buddha din aur şi bronz pentru a
asigura iluminarea tuturor ce vor sprijini acest proiect
(Tsunoda et al., 1964: 104).
 177

un nou maestru care să revigoreze budismul. După căutări

îndelungi, este găsit preotul Ganjin, care acceptă misiunea.
El va ajunge în Japonia în 753, după 7 ani de încercări
nereuşite de a trece marea, în timpul cărora orbeşte. O
sculptură faimoasă îl înfăţişează pe bătrânul şi înţeleptul
Ganjin meditând. Combinaţia de realism şi expresivitate a
acestei opere va deveni una dintre contribuţiile majore ale
Japoniei în domeniul sculpturii (Stanley-Baker, 1984: 51-53).
Preotul Ganjin dă un nou impuls artei budiste. El ridică
templul Toshodaiji unde sunt multe sculpturi din lemn,
realizate probabil de artiştii chinezi care-l însoţeau şi care au
influenţat mult sculptura de tip Jogan din epoca Heian.
Preotul Ganjin este considerat a fi cel care a adus în
Japonia arta medicinei chineze, datorită lui înfiinţându-se şi
la temple primele farmacii cu ierburi medicinale şi apoi

BUDISMUL POPULAR

În Nara, diferenţa dintre aristocraţie şi săraci era extrem

de mare. Aşa cum arată Ellwood (2008: 83), societatea se
împărţea în cei care se bucurau în capitală de noua şi
rafinata cultură budistă şi cei care, departe de capitală,
munceau şi plăteau taxe pentru ca viaţa de lux din capitală
să fie posibilă.
În aceste condiţii, pe lângă budismul oficial, practicat la
Curte, în zonele rurale au apărut aşa-numiţii ubasoku
(învăţători budişti retraşi în munţi) care îmbină budismul cu
şamanismul autohton şi sunt mai apropiaţi de poporul care
trăia în sărăcie. Ei erau consideraţi făcători de minuni şi se
credea că puterile miraculoase pe care le deţineau
proveneau din practici ascetice în munţi.
Un astfel de preot a fost preotul Gyogi. După cum arată
(Yoshida, 2006:153, Ellwood, 2008:83) acesta era foarte
renumit ca un învăţător popular implicat în viaţa comunitară
- el a construit infirmerii, adăposturi, şi chiar poduri. Gyogi
era susţinut de clanurile locale şi mai ales de masele largi.
178

La început Gyogi nu a fost agreat de Curte, dar operele

sale sociale l-au adus în atenţia acesteia. Pentru a-şi asigura
sprijinul poporului pentru construirea Marelui Buddha,
împăratul Shomu apelează la acest preot şi îl numeşte preot
principal al Japoniei, daisojo. Conform tradiţiei, acesta
vizitează sanctuarul şintoist Ise şi primeşte binecuvîntarea
zeiţei Amaterasu. După terminarea statuii, împăratul Shomu
însuşi abdică, devenind şi el preot budist.

BUDISMUL SI SOCIETATEA.
y
ÎNVĂŢĂMÂNTUL SI ŞTIINŢELE
y ty y

Budismul a fost, după cum am arătat, calea de

introducere a civilizaţiei chineze în Japonia, iar influenţa sa
asupra societăţii japoneze este de necontestat. După cum
afirmă Hali (1971: 57) adoptarea unei religii universale este
un punct de cotitură în evoluţia unui popor. Mulţi cercetători
descriu istoria veche a Japoniei împărţind-o în două etape -
Japonia înainte şi după introducerea budismului. Hali arată în
continuare că budismul a ajuns să îndeplinească următoarele
trei roluri principale în Japonia:
• ca religie universală, aduce un nou sistem de
credinţe şi atitudini religioase
• ca religie importată de pe continent este un mijloc
major de import al culturii chineze în Japonia
• ca instituţie religioasă cu influenţe sociale şi putere
economică, a devenit şi o forţă importantă în viaţa
politică a naţiunii
Discutăm în continuare argumentele lui Hali (1971: 57-
59).
La început metafizica budistă a fost puţin înţeleasă. De
aceea primele ipostaze pe care le-au venerat japonezii au
fost cele care aveau o latură practică şi uşor de înţeles,
precum Yakushi (Buddha vindecătorul), Shitenno (Cei patru
regi) şi Kannon (zeiţa milei).
Rolul de canal al civilizaţiei chinezeşti pe care l-a jucat
180 179

Japonia perioadei Nara erau preoţi budişti care au răspândit

Fujiwara.
cunoştinţe În anii
despre 1670 a fost
medicină, artă,desemnat
literatură, responsabil
matematică cu şi
tăierea coarnelor nenumăraţilor cerbi
au condus lucrări de construire de poduri şi irigaţii. care vieţuiesc în
Parcul Nara, ritual care continuă să fie practicat
Receptivitatea japonezilor la aceste inovaţii a fost uimitoare. şi în
prezent
începutul(http://www.gensem.info/
învăţământului e legat). de asemenea de
templele budiste. La temple a început să se dezvolte
învăţământul, în şcoli precum Gakumonji de la Horyuji, cu
învăţaţi precum Kibi no Makibi (692-775) drept profesori.
După cum am arătat, preotul Ganjin este considerat a fi
cel care a adus arta medicinii chineze în Japonia.
ARTA cunoştinţe de lucrări publice răspândite de
Primele
Gyogi sunt legate tot de budism.
Epoca
Datorită Nara reprezintă
influenţei o epocă
budiste, s-au de construit
dezvoltarepoduriculturalăşi
deosebită. Se poate afirma că în momentul
drumuri şi au fost explorate zonele îndepărtate de către inaugurării
marelui
călugări Buddha,
ambulanţi Japonia
care auerarealizat
un centruşi primeleimportant
hărţi în al
budismului
Japonia. Băile din publice
Asia de şiest.
incinerarea, care devine o practică
Arta budistă
comună pe la anul e reprezentată
700, sunt de de asemenea
mari templeinfluenţe
în capitală,ale
dar
budismului. Vestitele băile termale Arima se spuneîn că
şi temple locale, susţinute de familiile locale, toată
au
Japonia.
fost construite de către Gyogi.
În această perioadă au fost construite temple din lemn
de o mare valoare, precum Yakushiji, Shinyakushiji,
• Kasuga Taisha şi Kofuku-ji
Toshodaiji şi Todaiji.
Sanctuarul
Nara marcheazăshinto şiKasuga Taishaliteraturii
naşterea şi templul în budist
Japonia.
Kofuku-ji, ambele situate în Nara, au în
Aristocraţii ajung să-şi însuşească limba chineză literarăcomun faptul că şi
au să
încep fosto adapteze
construitepentru
de membri
a reda limbaai puternicei
japoneză. Cele familii
două
Fujiwaraimportante
domenii / Nakatomiale şi au susţinut
culturii scrise de-a lungul
sunt epocilor şi
istoriografia
Nara şi Heian ascensiunea acestei familii în politică. În
poezia.
multe cazuri ele
La început, au format
captivată deunliteratura
fel de complex,
chineză,fiindnouaunulelită
japoneză compune versuri în chineză, urmând modeleleşi din
din primele exemple de sincretism între shinto
budism.
Kasuga Taisha este sanctuarul unde este venerat
uji-gami (zeul fondator)
ARHITECTURA al clanului Nakatomi, devenit
ŞI SCULPTURA
apoi Fujiwara. Aşa cum am arătat, Fujiwara este numele
aristocratic
Prima mare peînflorire
care l-a primitbudiste
a artei Nakatomi arenolocKamatari
în partea a
pentru
doua meritele
a epocii Nara,sale şi înseamnă
cunoscută drept„câmpul cu glicine”,
epoca Tempyo şi care
de aceea glicinele sunt un simbol al
are în centru domnia împăratului Shomu. Acesta încurajasanctuarului. Alte
asimilarea culturilor chineză şi coreeană, iar clasa
conducătoare era sensibilă la tot ce era budist.
 181

Cel mai important simbol al artei budiste din epoca

Tempyo, cu care aceasta devine aproape sinonimă, este arta
de la templul Todaiji şi mai ales statuia Marelui Buddha pe
care acesta o adăposteşte.
După cum am arătat, Marele Buddha (Daibutsu) este
construit în 747 cu scopul de a apăra întreaga Japonie şi are,
ca atare, dimensiuni impunătoare. Satuia, de 14 m înălţime, îl
reprezintă pe Rushana Buddha (Lumina universală), care este
Buddha central al sectei Kegon.
În 752 arc loc ceremonia de inaugurare la care participă
o mare adunare, inclusiv preoţi veniţi din India, China şi
Coreea.
Având numeroase porţi, temple secundare şi pavilioane,
Todaiji devenea cel mai mare complex budist din Japonia şi
domina noua capitală Nara, al cărei templu kokubunji era.
Construirea statuii a implicat un imens volum de muncă
şi materiale. Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 46), a fost
adunat tot cuprul din ţară şi la realizarea statuii au lucrat
50000 de tâmplari şi 370000 de sculptori în bronz.
Un alt templu important este Toshodaiji, situat la vest de
Nara. Aici a fost adus preotul chinez Ganjin pentru a revitaliza
budismul. Templul reprezintă o realizare majoră a reformei
budismului proiectată de împăratul Shomu. în 759 se
construieşte în Holul de Aur (Kondo) un Buddha Rushana
aşezat, de 4 m înălţime. Tot aici găsim şi o sculptură
înfăţişându-l pe Ganjin cu trăsături naturaliste şi realiste.
O altă componentă majoră a templului Todaiji este
clădirea Shosoin construită în 756. După cum arată Varley
(2000), aceasta este o construcţie din lemn de trei etaje,
parte a templului, care adăposteşte obiecte şi documente
preţioase ale împăratului Shomu şi soţiei sale din care multe
reprezintă arta laică a epocii. Aşa cum arată Stanley-Baker
(1984: 53-54) din secolul al VIII-lea şi până la începutul
secolului al IX-lea, Curtea a donat templului peste 10.000 de
obiecte. Printre acestea sunt veşminte imperiale, săbii,
instrumente muzicale, table de go, armuri, oglinzi, măşti,
pensule, paravane, vaze pentru flori, ustensile pentru
182 183

LITERATURA pentru uzul domestic provenite de pe

Obiectele
continent indică contacte intense cu exteriorul şi un comerţ
bineAristocraţia
dezvoltat. din epoca Nara începe să guste plăcerea de a
consuma şi crea literatură
Alte elemente importante şi muzică.
care ne furnizează informaţii
bogate despre viaţa şi economiadin
Operele majore ale literaturii dinNara
epocă se sunt
împart în cronici
tăbliţele de
istorice (Kojiki şi Nihon shoki), culegeri
lemn pentru diferite însemnări, numite mokkan. Acestea nu de poezie (Kaifuso şi
Manyoshu) şi gazete geografice (Fudoki), toate
se integrează strict în conceptul de artă, dar, datorită relaţiei comandate de
Curte.
lor cu scrierea am decis să le prezentăm în această secţiune.
După
Hârtiacum fiindse poate
foarte observa,
scumpă cele vreme,
la acea două forme
în Nara,principale
pentru
de scrieri şi
însemnările alecomunicarea
epocii aparţin scrisă domeniilor
cotidiană erau poeziei
folositeşi
istoriografiei.
tăbliţe subţiri de lemn pe care se scrijeleau diferite mesaje,
La început
anunţuri predomină
sau informaţii. compoziţia
Straturile de poezie
de lemn puteauîn chineză
fi răzuite,
(Varley, 2000: 38) şi activitatea istoriografică,
astfel încât o tăbliţă putea fi folosită de mai multe iar spre final ori
se
remarcă compilaţia
(Elisseeff, 2001: 41). de antologii de poezie japoneză (limba
japoneză
În zonafiindNara
redată şi însă cu ajutorul
Nagaoka s-au scrierii chinezeşti).
descoperit numeroase
Toate
astfel de tipurile
tăbliţe. de Unscrieri
exempluale epocii dovedesc
interesant sunt încele
primulcarerând
au
dependenţa de scrierea chineză. Chineza clasică
aparţinut prinţului Nagaya, unele fiind înscrise cu cheltuielile a jucat rolul
jucat de limba
domestice alelatină în Europa
acestuia, medievală.
altele Tipul scrierilor
fiind ataşate, ca nişteera
de asemenea inspirat din China. Compilarea
etichete, produselor care erau aduse pe apă la reşedinţa sa. antologiilor de
poezii se făcea după model chinez. Cronicile
Şi produsele care reprezentau taxele în bunuri purtau se voiau la
toate astfel de tăbliţe de lemn cu indicaţii. Produsele erau
adunate şi depozitate într-un loc şi apoi li se ataşau alte
tăbliţe. PFaptul
OEZIA că astfel de mokkan s-au păstrat în număr
mare constituie şi o dovadă că adunarea taxelor se făcea în
modCompunerea
sistematic. şi transmiterea orală a poemelor este
primul pas în dezvoltarea poeziei. Acest mod de a face poezie
va continua să existe în Japonia la nivelurile înalte ale
• Nagaoka-kyo
societăţii, luând forma unor banchete literare la care luau
Unii autorişi vorbesc
parte împăratul curtenii. de perioada Nagaoka (784-794)
care se referă
Nu avem indiciilafoarte
anii în care
clare s-a încercat
despre momentul mutarea
exact al
capitalei
apariţiei în acest
poeziei, dar loc. Aceasta secolului
la sfârşitul a fost prima alegereavem
al VII-lea a
împăratului Kammu pentru
indicaţii că există compoziţii în chineză. ridicarea unei noi capitale
bazată pe sistemul
De asemenea, putemritsuryo,
spune cădar din locul
vremea s-aîmpăratului
dovedit
Temmu s-a făcut treptat trecerea de la forma poeziei orale la
cea a poeziei scrise, fără ca prima să dispară Cranston (1993:
460).
Insă, adevărata poezie scrisă începe în secolul al VIII-lea,
184

în două mari opere Kaifuso, prima antologie de poezie

chineză scrisă de japonezi şi Manyoshu, prima antologie
complexă de versuri japoneze.
Kaifuso (Culegere de poezii îndrăgite), prima antologie
de poeme în chineză scrise de japonezi, a fost compilată în
751. Antologia cuprinde 120 de poeme şi 64 de nume de
autori, printre care nobili, călugări şi prinţi. Această culegere
nu prezintă astăzi un interes literar, ci unul istoric, fiind o
dovadă a primelor încercări japoneze de a compune în
chineza literară care arată cât de mare era prestigiul
literaturii chineze la acea vreme. Prefaţa antologiei este, de
asemenea, un exemplu de proză chineză într-un stil greoi
înţesată cu trimiteri la literatura chineză. Este interesant însă
că în această prefaţă se arată cum a început să fie încurajată
literatura în Japonia (Tsunoda et al, 1964: 88). Astfel, se
arată că după introducerea scrierii chineze şi a budismului,
devoţiunea exclusivă faţă de acesta nu a lăsat timp pentru
literatură şi abia mai târziu, împăratul Omi a început să
susţină literatura. El şi-a dat seama că pentru a cultiva
poporul nimic nu este mai preţios decât literatura şi poemele
celor din trecut care trebuie neapărat conservate.
Manyoshu (Culegere de zece mii de file) este prima
antologie de waka (poezie japoneză). A fost compilată în anul
759 în 20 de volume şi conţine peste 4400 de poeme
acoperind 450 de ani de creaţie. În culegere apar în jur de
500 de nume de autori din toate păturile sociale, dar există
şi număr important de poeme anonime. Printre autorii
incluşi, cei mai faimoşi sunt Kakinomoto no Hitomaro,
Yamabe no Akahito, Yamanoue no Okura şi Takechi no
Kurohito. întâlnim de asemenea o serie de membrii ai familiei
imperiale, precum împăraţii Yuryaku, Jomei şi Saimei, Shomu,
Temmu şi Tenji şi împărăteasa Jito, precum şi prinţi.
Poeziile sunt scrise într-un amestec de chineză şi
japoneză numit Manyogana13 , care se consideră că stă la
baza apariţiei silabarelor japoneze kana.
Aşa cum arată Sumiya (1991: 114), forma fixă de poezie
japoneză poate fi identificată cu precizie în această
antologie: 4200 din poeme sunt tanka, scurte poeme de 31
 185

5-7,5-7,7. Pe lângă tanka, mai sunt şi o serie de choka

(„poeme lungi”) precum şi un număr redus de poezii în
chineză.
Exemplificăm mai jos cu câteva tanka anonime din
culegere (Acsan, 1995: 17):
Cerne-mi-te lin, Cad fulgi, cad fulgi Câtă tristeţe
Ploaie de primăvară! de nea Pe prunul Să-auzi în miez de
Să nu-mi risipeşti abia-nflorit... Ca să-ţi noapte Cum cântă
Florile cireşului arăt minunea, eu i- cucul... într-o ţară
Cit încă nu le-am am cules din ramuri - fără cuci Noaptea-
văzut... dar mi s-au topit în ntreagă aş umbla

Poemele tanka se caracterizează prin anumite teme şi

tehnici.
Una din temele predilecte este cea a anotimpurilor.
Acestea sunt sugerate indirect prin diferite tipuri de păsări
(ex. cuc, privighetoare), flori şi copaci (ex. crizantemă, pin,
cireş înflorit) sau alte elemente şi fenomene naturale (ex.
luna, zăpada, Calea Lactee). Se fac de asemenea referiri la
locuri şi forme de relief faimoase, precum muntele Fuji.
În timp, se conturează şi anumite tehnici de realizare a
poemelor, dintre care cele mai tipice sunt makura-kotoba
(cuvântul-pernă) şi kake-kotoba (cuvântul-pivot). Makura-
kotoba (cuvântul-pernă) este o expresie cu rol de atribut
aşezată la început (de obicei coincide cu primul vers de 5
silabe). Kake-kotoba (cuvântul-pivot) este un cuvânt cu două
sensuri. Poemul e astfel construit încât ambele interpretări să
fie posibile. Astfel, într-un mod foarte concis, pot fi evocate
mai multe imagini.
Se considera că la desăvârşirea unui poem contribuie şi
scrierea lui caligrafică. Poemul caligrafiat este una din
caracteristicile poeziei în Japonia.
în Manyoshu se manifestă pentru prima dată în mod
direct geniul poetic al japonezilor. în acelaşi timp culegerea e
extrem de importantă şi pentru că reflectă modul de simţire
şi modul de viaţă al japonezilor din acea perioadă 14.
186 187

timp ce Nihon shoki (Cronici japoneze) este scrisă în chineză

şi • reprezintă
Poezia japoneză cea mai complexă scriere în chineză a
în japoneză cuvântul „poezie” poate fi redat prin uta
japonezilor.
(poem
Din /punctcântec) desauvedere
prin waka (lit. poezie
literar însă, japoneză).
aşa cum arată
Aşa cum
majoritatea arată Donald
specialiştilor, Kojiki Keene
este net (1991),
superioară,prozodia fiind
japoneză aprima
considerată fost determinată
operă literară de însăşi
în limba natura limbii. Prin
japoneză. A fost
urmare, ca
compilată versurile
rezultatjaponeze se bazează
al demersurilor pe un împăratului
din timpul calcul al
silabelor
Temmu pe care leîmpărătesei
şi prezentată conţin. CeleGemmei trei tipuri principale de
în 712.
forme
Cronicade poezie sunt tanka,
este compilată de Oochoka şi sedoka. un învăţat de
no Yasumaru,
Tanka
la curtea lui sau
Gemmeimijika-uta
căruia(poemul
aceastascurt) este unînpoem
i-a poruncit 711, dedupă
cum31 mărturiseşte
de silabe, dispuse în versuri
în prefaţă de 5-7,
(Tsunoda et 5-7
al., şi1964:
din nou12),7 să
silabe. (S-7/5-7/
„selecteze 7)
şi să însemneze” faptele vechi din decretele şi
tradiţiile orale memorate (poemul
Choka sau naga-uta de Hiedalung) este cu
no Are, o înşiruire
scopul de de a
secvenţe
corecta modul de tipul
eronat 5-7/5-7
în care ...5-7/7.
au fost uneori transmise aceste
fapte.Sedoka are forma 5-7-7/ 5-7-7 şi pare să-şi aibă
originea
În ceeaîncepoemele
priveştepopulare.
limba, Kojiki, spre deosebire de Nihon
shoki,Forma
deşi estecare scris
se impune,
cu caractereşi pe care o vomfoloseşte
chinezeşti, regăsi înun
amestec de sintaxă chineză şi japoneză. Anumite fraze în
japoneză, sunt reprezentate fonetic prin ideogramele
chinezeşti. Yasumaro descrie în prefaţă ce dificultăţi a
întâmpinat în efortul de a nota sunetele japoneze, folosind
ISTORIOGRAFIA
ideogramele chinezeşti, lucru ce este util pentru înţelegerea
istoriei scrieriiîncep
Japonezii în Japonia.
să compileze El spunecronici că istorice
„în timpurile
la comandavechi
cuvintele,ca
împărătesei şi sentimentele
Jito. Acestea sunt pe care le exprimau,
inspirate tot de modeleerau atîtdin de
simple încât este greu de alcătuit
China şi sunt justificate de un motiv politic, şi anume propoziţii şi fraze
exprimând
consolidarea sentimentele,
autorităţii cu ajutorul caracterelor
împăratului, folosindu-se chinezeşti”
religia
(Matsui, 1982: 232).
shinto. Astfel, cronicile aveau de fapt scopul de a consfinţi
Kojikidivină
natura arc trei avolume. În primul
împăratului cavolum sunt relatate
descendent al mituri
zeiţei
despre
Amaterasu.crearea Japoniei şi a familiei imperiale. În al doilea
volum sunt prezentate
Primele cronici sunt legendeleKojikieroilor, începând
(Mărturia cu crearea
lucrurilor din
statului
Vechime) (712) şi Nihon shoki (Cronicile Japoniei)la(720)
japonez de către împăratul Jimmu şi până domnia şi
celui de-al pentru
sunt scrise 15-lea a împărat,
demonstra împăratul Ojin. Ultimul
legitimitatea volum
şi autoritatea
relatează evenimentele cuprinse
dinastiei conducătoare. între domnia
Miturile prezentate în împăratului
cele două
Nintoku
lucrări mai sunt cunoscute şi drept miturile Kiki. Însuveran
şi a împărătesei Suiko (cel de-al 33-lea mare, ele al
Japoniei).
descriu aproximativ aceleaşi evenimente care au în centru
luptaÎn dintre
mare, descendenţii
cronica conţine zeiţeimituri,
Amaterasu legende,care cântece
constituie şi
genealogii. Fiind scrisă pentru a servi
familia imperială şi descendenţii fratelui acesteia, Susano- scopurilor familiei
188

străfundul pământului” care descrie apariţia cuplului de zei

Izanagi şi Izanami, cei care creează insulele japoneze (Matsui,
1982: 31)15:
„Acestea s-au întâmplat demult, tare demult,
cam pe la începutul lumii. Pe atunci cerul încă
nu se deosebea de pământ, cînd în ţara din
vîrful cerului, numită Takamanohara, se născu
mai întîi zeul Ame no Minakanushi. Acesta-i
zeul de căpătâi al lumii. Mai apoi se născură
zeii Takamimusubi şi Kamimusubi, care aveau
rostul de a crea fel de fel de fiinţe şi lucruri în
lume.
La începutul acestei lumi nu aflăm decît
tărâmul Takamanohara din vârf, pământul
plutind ca o materie uleioasă deasupra apelor.
Curenţii îl purtau în voie, ca pe-o meduză.
Atunci se născură doi zei (...). Trecură şapte
generaţii, vreme în care s-au născut zei şi
zeiţe, pînă ce pămîntul năclăios treptat se
întări şi deveni o scoarţă pe potrivă. În cele
din urmă, se născură zeul Izanagi şi zeiţa
Izanami.”

Cronica Nihon shoki (720) este redactată în limba

chineză, la opt ani după Kojiki, şi, deşi prezintă în mare
aceleaşi evenimente, perspectiva este puţin diferită, fiind mai
apropiată, prin caracterul mai obiectiv, de o adevărată
cronică istorică. A fost compilată în 30 de volume şi un volum
de genealogie, iar valoarea ei este una mai degrabă una
documentară, decât literară.
Nihon shoki deschide o serie de şase cronici succesive,
scrise toate în limba chineză la comanda Curţii. împreună
acestea se numesc Rikkokushi „cele şase cărţi ale istoriei
japoneze” şi sunt Nihongi, Shoku-Nihongi, Nihon Koki, Shoku
nihon koki, Nihon Montoku Tenno Jitsuroku şi Nihon sandai
jitsuroku.
Kojiki şi Nihonshoki sunt extrem de importante pentru că
pe baza lor putem deduce majoritatea informaţiilor necesare
 189

elemente ale culturii materiale care apoi au fost dublate de

descoperiri arheologice, rituri şi obiceiuri. Tot de aici putem
deduce atitudinile faţă de viaţă şi moarte specifice sistemului
shinto. Aici ne este descris primul contact al japonezilor cu
budismul şi tot aici aflăm despre faptele miraculoase ale
prinţului Shotoku.
După cum am arătat în capitolul referitor la shinto, aceste
cronici ar putea fi asemănate cu cărţile de căpătâi, sacre din
religii precum creştinismul sau budismul.

GAZETELE GEOGRAFICE FUDOKI

Un alt set de scrieri din secolul al VIII-lea sunt fudoki

(Scrieri despre pământ şi vânt). În 713 împărăteasa Gemmei
cere ca fiecare provincie să compileze o lucrare despre
topografie, produse locale şi obiceiuri. O importantă
caracteristică a fudoki este importanţa acordată explicării
originilor numelor de locuri. Ele cuprind şi anecdote şi
povestiri cu caracter supranatural (Cranston, 1993: 470-471).
Acest gen de gazetă geografică este tot de inspiraţie
chineză. Limba acestor lucrări este în general chineza, dar fac
excepţie fragmentele de dialog redat direct.
Aşa cum arată Carlqvist (2007), edictul pentru compilarea
de gazete geografice a fost dat în 713 şi cuprindea, în mare,
următoarele indicaţii pentru redactarea acestora:
să fie scrise în caractere chinezeşti corecte
• să prezinte informaţii şi liste privind resursele naturale
precum argint, cupru, plante, păsări, peşti, insecte şi
animale
să includă informaţii despre fertilitatea pământului
să menţioneze originile numelor munţilor, apelor, câmpiilor
să noteze poveşti şi legende neobişnuite
Toate aceste tipuri de informaţii erau utile Curţii16.

16
Aşa cum arată Carlqvist (2007), pentru că cronicile istorice Kojiki şi Nihon
shoki nu tratau decât superficial tradiţiile şi obiceiurile din provincii care
puteau fi totuşi importante pentru şintoism, a apărut necesitatea de a
190

Regiunile au realizat astfel de lucrări şi le-au înmânat

Curţii. Din păcate nicio astfel de lucrare nu s-a păstrat în
original. Dispunem doar de copii după cinci astfel de gazete
(pentru zonele Hitachi, Harima, Izumo, Hizen şi Bungo),
dintre care numai cea din Izumo este completă.

MUZICA SI DANSUL
La Curtea japoneză, modelată după cea chineză, muzica
şi dansul aveau o importanţă extrem de mare.
În primele scrieri se menţionează existenţa a diferite
tipuri de cântări (kami-gatari, sakagura no uta) precum şi a
instrumentelor muzicale care acompaniau cântecele şi
dansurile (koto, fluiere sau tobe).
Pe lângă acest arsenal de muzică religioasă şi laică
autohtonă, în Asuka şi Nara sunt introduse de pe continent
o serie de tipuri noi de instrumente, iar muzicieni coreeni
vin în mod constant la Curtea japoneză.
Astfel, în 612 este introdus din China gigaku, muzică şi
dans executat de dansatori care poartă măşti de lemn.
Astfel de măşti se păstrează la Shosoin şi înfăţişează lei sau
femei şi bărbaţi. Tradiţia gigaku s-a păstrat în actualul dans
shishimai (dansul leului)17.
În 702 avem dovezi că fusese introdusă gagaku (muzică
elegantă) care desemnează în principal varietăţile standard
ale muzicii de curte. Gagaku are atât formă de
acompaniament pentru dansatori cu măşti, dar şi formă pur
orchestrală. În forma care implică şi dans, gagaku era
numită şi bugaku (de la „bu” care înseamnă dans). La
sanctuarul Kasuga din Nara s-au păstrat veşminte, măşti şi
instrumente muzicale folosite pentru bugaku (Cranston,
1993: 498).

spiritele rele (www.onmarkproduction.com).

 191

GRĂDINILE
În Asuka şi Nara primii artişti ai grădinilor au fost cel mai
probabil coreeni care veneau cu o cultură superioară şi
realizau grădini pentru clienţii japonezi - familia imperială şi
alte clanuri puternice.
Michiko Takumi este un coreean despre care se spune că
a construit la începutul secolului al VII-lea o grădină cu iaz şi
o insulă în mijloc pentru Soga no Umako.

• Jocul de Go (Igo)
Una dintre distracţiile de la Curtea imperială era şi
jocul de Go. Conform legendei, Kibi no Makibi, un nobil
trimis în China la Curtea T’ang în 717 şi reîntors în
Japonia în 735, a introdus acest joc strategic în rândul
aristocraţiei.
Probabil jocul a fost introdus chiar mai devreme, el
fiind menţionat în Kojiki şi Fudoki. La Shosoin s-au
păstrat table şi piese de Go.
Go este un joc strategic apărut în China care se
192

EPOCA HEIAN (794 -1185 )

CARACTERISTICI GENERALE
Numele epocii Heian îşi are originea în numele noii
capitale, Heian- kyo „capitala păcii şi liniştii”. Epoca Heian se
întinde de-a
lungul a 400 de ani şi mai este numită şi „epoca de aur a
culturii japoneze” pentru că acum se formează identitatea
naţională şi se creează o artă şi o cultură cu puternic specific
japonez „kokufubunka”).
Perioada începe în anul 794 când împăratul Kammu
mută capitala de la Nara la Heian (actualul oraş Kyoto) şi se
termină în 1185 când conducerea Japoniei e preluată de
clasa războinicilor (bushi) şi ia naştere şogunatul de la
Kamakura.
Heian este un oraş construit după un plan geometric, ca
şi Nara. Spre deosebire de Nara însă, pentru a evita
amestecul nedorit al clerului în politică, Curtea nu a permis
construirea sau mutarea edificiilor religioase în interiorul
oraşului. S-au construit numai câteva temple care apără
intrarea în capitală, cel mai vestit fiind Toji, de lângă poarta
principală, Rashomon.
806 Heizei 887 Uda 1011 Sanjo 1123
809 Saga 897 Daigo 1016 Goichijo Sutoku
823 Junna 930 1036 1141
Suzaku Gosuzaku Konoe
18
Împăratul Kammu care a mutat capitala la Heian se consideră a fi ultimul
din epoca Nara. La începutul perioadei Heian, statutul împăratului e
puternic, apoi împăratul devine numai un personaj secundar. Deşi Heian se
caracterizează prin pace în exterior, în interior au existat multe intrigi la
Curte şi tot în această epocă asistăm la apariţia sistemului „împăratului
retras”, prin care împăraţii abdicau pentru a putea conduce din umbră.
 193
194

833 Ninmyo 946 Murakami 1045 Goreizei 1158 Nijo

NOUA CAPITALĂ
850 967 Reizei 969 1053 Gosanjo 1165
După cumEnyu
Montoku am984 arătat
Kazanîn1072 capitolul anterior, Rokujo la sfârşitul
epocii Nara, împăratul Konin a încercat să promoveze diferite
858 Seiwa 987 Ichijo Shirakawa 1168
reforme pentru a revigora administraţia şi a uşura viaţa
877 Yozei Fiul său, împăratul
poporului. 1086 Kammu, a continuatTakakura politica
tatălui
884 Koko său şi, pentru a slăbi influenţa Hirokawabudismului 1180la Curte şi a
întări puterea împăratului, a încercat mutarea capitalei de la
NaraPerioada
la Nagaoka. Heian Aceasta
se caracterizează
a fost, după prin cum
asimilarea deplină
am arătat, o
aîncercarea
influenţelor chinezeşti,
abandonată apariţia
pentru unei culturi
că moartea cu puternic
lui Fujiwara no
specific
Tanetsugu, japonez
cel careşi formarea
conducea identităţii
lucrările,naţionale. In această
a fost interpretată
epocă arta şi literatura japoneză
drept un semn rău. În final, în 794, Kammu mută capitala ajung la apogeu, dândla
naştere unor mari capodopere.
Heian (Hali, 1971: 61). Acest eveniment marchează intrarea
În acelaşi
Japoniei într-o timp, se dezvoltă
perioadă de 400 noi forme
de ani de oficiale
relativăde budism,
pace care
iar la nivel popular, se afirmă sincretismul
creează contextul prielnic pentru dezvoltarea culturii cu dintre shinto şi
budism.
specific naţional.
Am putea Heian
Capitala spune a că fost
existăaleasă
doi factori principali care
şi construită stau
conform
la baza puternicei dezvoltări culturale
principiilor geomanţiei. După cum arată Keane (1996: 28), din Heian.
valea Primul
în care este constituit
se află Heian e deînconjurată
apariţia silabarelor kana, cu
din toate părţile, un
sistem de scriere simplificat, mult mai
excepţia sudului, de şiruri de munţi nu prea înalţi, locul fiindla îndemână decât
scrierea chinezească
astfel protejat ca de un şi care,
înveliş.în plus, permitea
în plus, locul alesredarea fidelă
îndeplinea
aşi sintaxei
condiţia de limbii japoneze
armonie, adicăşi reprezentarea
implicit, exprimareaîn peisajliberă
a celor a
modului
patru zeide gândire ai
protectori şi direcţiilor
simţire specific japonez.
(zeii shijin) Femeile,
din sistemul
cărora
chinezesc, nu lişi se permitea
anume broascasă înveţe
ţestoasă chineză,
neagră capătă
(genbu) acum în
acces la învăţătură şi în curând vor scrie
nord, dragonul albastru (shoryu) în est, fenixul roşu (suzaku) operele cele mai
semnificative
în sud şi tigrul alealbepocii.
(byakko) în vest. După cum arată Keane
Al doilea
(1996), broasca factor important
ţestoasă este constituit
era reprezentată de unde munte
faptul puţin
că în
epoca
înalt şi Heianlin, aristocraţia
Funaoka-yama, japoneză întrerupeaxa
constituind relaţiile oficiale
centrală a
cu China. Fenixul
oraşului. După aproape
roşu eraunreprezentat
secol de relaţiide unintense,
mic iaz,ministrul
Ogura-
Sugawara
ike din sudul nooraşului,
Michizane consideră
şi linia imaginară că deJaponia a ajuns la
la Funaoka-yama
maturitate şi nu mai are nevoie
către Ogura-ike tăia oraşul perfect în două. Dragonulsă imite China aşa că, din
894, nu mai trimite ambasade 19
la Curtea
albastru era reprezentat de râul Kamo care a fost deviat chineză. De altfel,
în
la
modacel special moment,
pentru adinastia
delimita chineză T’ang Laîşivest,
estul oraşului. pierduse
tigrul
strălucirea şi era în declin
alb era întruchipat de un (Elisseeff
drum D&V, de-a 1996:
lungul36). unui canal,
Aşa cum arată Keane (1996, 2004:
Konoshima-oji. Colţul nord-estic al văii, considerat poarta 22), Japonia intră
astfel
20 într-o perioadă de introspecţie şi sedimentare în care
Kimon (poarta demonilor) se afla în direcţia de unde vin spiritele rele, de
importurile culturale din
aceea trebuia apărată în mod special. secolele precedente sunt distilate şi
interpretate, proces din care va lua naştere o cultură
 195

nouă straturi. împăratul conducea o birocraţie ierarhizată

formată din nouă departamente de stat, cu opt ranguri de
oficiali. Şi, ca pentru a păzi capitala de influenţele nefaste
venind din nord-est, pe Muntele Hiei aflat în acea direcţie s-a
construit un templu al unei noi şcoli de budism.
Palatul imperial era format din Daigokuden (Marele Hol
de Stat), complexul rezidenţial imperial (unde locuiau
împăratul, consoartele şi concubinele sale) şi Holul pentru
ceremonii.
În interiorul oraşului se aflau şi locuinţele aristocraţilor.
Mărimea unei locuinţe reflecta rangul proprietarului. Stilul
architectural al acestor locuinţe ale aristocraţilor din Heian se
numeşte shinden-zukuri şi este tipic japonez.
Keane (1996: 32) descrie astfel acest stil arhitectural:
proprietatea era înconjurată de ziduri înalte, iar intrarea
principală era pe partea estică, iar o altă poartă se găsea pe
partea vestică. în centru se afla clădirea principală, shinden
(holul de dormit, unde dormea stăpânul casei) care dă şi
numele stilului architectural. Acest hol era legat prin două
coridoare de două clădiri mai mici, numite tainoya, unde
locuiau soţiile şi consoartele nobilului în cauză, precum şi
servitorii. De la aceste clădiri porneau de asemenea
coridoare lungi, acoperite către grădina imensă din partea de
sud. Coridoarele aveau la capăt câte un pavilion, fie
tsuridono (pavilionul de pescuit) unde se ţineau mici
concerte, fie izumidono (pavilionul fântânii), construit peste
un izvor din care se alimenta iazul grădinii. Toate aceste
clădiri erau construite astfel încât să ofere o vedere

CONTEXTUL SOCIO-POLITIC
Din punct de vedere politic, perioada Heian se poate
împărţi în două părţi, prima, de scurtă durată, în care
puterea împăratului şi a sistemului birocratic condus de el
este la apogeu şi a doua, marcată de ascensiunea familiei
Fujiwara (numită uneori din acest motiv şi perioada
196

în care puterea curţii şi controlul centralizat slăbesc, ducând

în final la declinul aristocraţiei de Curte şi apariţia unei clase
militare care va prelua treptat guvernarea Japoniei. în acelaşi
timp însă, această aristocraţie în declin creează o cultură de
un rafinament nemaiîntâlnit.
Prima parte a epocii se caracterizează prin măsuri de
revigorare a sistemului ritsuryo, campanii militare pentru
consolidarea puterii curţii şi extinderea autorităţii acesteia în
nordul insulei principale, precum şi apariţia unor şcoli budiste
care corespundeau noii ordini stabilite o dată cu mutarea
capitalei. Curtea, revigorată prin mutarea în noua capitală, e
foarte puternică. La începutul secolului al IX-lea, împăraţii
Kammu şi Saga au controlat familiile nobile şi au avut o
autoritate puternică, conducând în mod direct statul japonez.
La această Curte puternică a înflorit studiul chinezei
clasice. Se aprecia stilul chinezesc şi încep să fie implicaţi în
conducerea şi administrarea ţării intelectualii de formaţie
confucianistă. Pentru a-şi instrui fiii în confucianism şi alte
ştiinţe, pe lângă universitatea din capitală şi şcolile din
provincii, aristocraţii întemeiază multe şcoli private pe
proprietăţile lor. Călugărul Kukai întemeiază în 829 şcoala
Shugei Shuchiin, care este un prim pas pentru accesul
poporului la învăţătură.

Regenţii Fujiwara şi sistemul insei

Cea mai mare schimbare este decăderea sistemului
ritsuryo şi renunţarea la imaginea unui împărat puternic care
conduce prin sistemul birocratic, trecându-se la un sistem în
care împăratul îşi pierde autoritatea politică în favoarea unor
familii puternice de la Curte care sunt în competiţie pentru
dominaţie şi favoruri (Hali, 1971: 63).
Tranziţia spre această situaţie se face prin apariţia a
două noi şi importante funcţii de conducere, neprevăzute în
sistemului ritsuryo, şi anume funcţiile de sessho (regent) şi
kampaku (consilier) prin care se crea accesul la putere
pentru familiile nobile. Sessho este regentul unui împărat
minor, kampaku este consilierul unui împărat major. Cei care
 197

secolului al X-lea până în secolul al XI-lea se continuă

neîntrerupt această guvernare cu sessho şi kampaku, sistem
care poartă numele de sekkan seiji. Posturile de sessho şi
kampaku ajung să fie mai importante decât cea de Mare
Ministru (daijokan), rangul suprem în sistemul ritsuryo.
Existau mai multe familii care se aflau în competiţie pentru
aceste funcţii, însă familia Fujiwara va fi cea care va reuşi să
le monopolizeze.
în Heian, legăturile de sânge definitorii erau considerate
cele venind din partea femeii. Astfel, când se căsătoreau,
tinerii locuiau fie în casa fetei, fie într-o casă nouă. Copiii
erau crescuţi direct de mame. Prin urmare, candidaţii pentru
posturile de sesshoku şi kampaku deveneau rudele dinspre
mamă ale împăratului în funcţie, ceea ce le asigura acestora
multă influenţă.
Mai mulţi membri Fujiwara au câştigat încrederea
împăraţilor şi au pătruns în familia imperială 21. Cel mai
faimos este Fujiwara no Michinaga, care şi-a căsătorit toate
cele patru fiice cu împăraţi şi prinţi, şi trei împăraţi
consecutivi au fost nepoţii săi. Astfel familia Fujiwara a
câştigat supremaţia. Fujiwara Yorimichi, care i-a urmat ca şef
al familiei lui Michinaga, a ocupat posturile de sessho şi
kampaku timp de 50 de ani.
Curtea a încercat în mai multe rânduri să contracareze
influenţa familiei Fujiwara. De exemplu, împăratul Uda a
încercat să domnească fără consilier. În 1086, pentru a
compensa lipsa autorităţii oficiale a împăraţilor, Casa
imperială a creat o instituţie separată de persoana
împăratului, din care să se poată interveni în politică -
aceasta se numea oficiul împăratului retras (insei). De îndată
ce avea un moştenitor, împăratul abdica în favoarea acestuia
şi se retrăgea la un templu. Dintr-o astfel de poziţie, o serie
de împăraţi retraşi, au putut conduce în paralel cu familia
Fujiwara.

Declinul aristocraţiei. Apariţia samurailor

În timpul regenţei Fujiwara, se observă o tendinţă clară
de descentralizare a puterii şi creştere a proprietăţii private,
198

shoen22 (un fel de moşii). împăratul, rudele sale apropiate şi

aristocraţii au început să aibă proprietăţi private din ce în ce
mai multe. în timp ce proprietăţile curţii se diminuează,
aristocraţia şi clerul devin posesorii unor vaste terenuri
neexploatate şi a unor averi imense. Shoen devin din ce în
ce mai independente în secolele al XI-lea şi al XII-lea.
Intre timp, la Curte se ajunsese la un grad ridicat de
ritualizare şi formalizare şi au apărut sărbătorile anuale şi
multe alte moduri de petrecere a timpului, iar problemele
regiunilor au fost lăsate pe mâna guvernatorilor locali,
kokushi. Treptat, Curtea a ajuns să nu mai aibă nicio legătură
cu reformele politice.
în aceste condiţii, controlul curţii asupra teritoriilor şi
oamenilor slăbeşte, iar sistemul ritsuryo îşi pierde
eficacitatea.
În 902, guvernul a dat o ordonanţă prin care interzicea
deţinerea ilegală de terenuri private şi alte abuzuri, dar
sistemul taxelor centralizate nu mai era funcţional. Pentru
îndreptarea situaţiei, guvernul i-a creditat pe guvernatorii
locali kokushi să adune nişte taxe fixe şi în schimb să asigure
unitatea în provincii. Aceşti au ajuns să joace un rol
important în administrarea provinciilor.
Modul cel mai sigur şi direct de a câştiga proprietăţi
private era integrarea terenurilor necultivabile. Guvernul a
fost obligat să încurajeze acest lucru şi să ofere drept de
proprietate celor care defrişau noi terenuri (Hali, 1971: 69-
68).
Odată cu mărirea moşiilor shoen, nobilii şi clerul au
devenit influenţi şi au reuşit să obţină de la guvern scutirea
de taxe.
În rândul poporului din provincii creşte dezordinea şi
sărăcia şi se înmulţesc actele de tâlhărie. în acelaşi timp
între guvernatorii locali şi proprietarii de shoen s-a stabilit o
relaţie conflictuală. Aristocraţii şi fermierii bogaţi au început
să se înarmeze pentru a-şi putea păstra puterea şi a se
extinde. Ţăranii sunt antrenaţi în arte marţiale în timpul
iernii, pentru a putea asigura paza. Călugării adoptă şi ei
tehnici de luptă. Astfel, departe de capitală, s-a format
 199

Spre finalul epocii Heian apar doua clanuri militare

puternice, Minamoto şi Taira care aveau reprezentanţi în mai
multe provincii, şi aveau ambele descendenţă imperială 23.
Cele două clanuri ajung să se înfrunte prima dată în 1159.
Taira iese învingătoare şi devine forţa principală la Curte.
Clanul Taira sau Heike care era condus de Taira no Kiyomori,
a fost solicitat de o parte a aristocraţilor din capitală să
îndepărteze clanul Minamoto. După ce reuşeşte acest lucru,
clanul Taira preia controlul capitalei.
Clanul Minamoto continuă însă să se pregătească de
luptă şi, în 1170, reia atacul, condus de doi mari conducători,
Minamoto no Yoritomo şi Minamoto no Yoshitsune. Războiul
dintre cele două clanuri este cunoscut drept războiul Gempei.
În 1185 are loc bătălia de la Dan-no-ura (actualul oraş
Shimonoseki) din strâmtoarea dintre Kyushu şi Honshu.
Aceasta este bătălia finală în care clanul Taira este definitiv
înfrânt de clanul Minamoto.
După victorie, Minamoto no Yoritomo va pune la cale
asasinare fratelui său, Minamoto no Yoshitsune, pentru a
îndepărta un posibil concurent.
Deşi Familia Taira a sfârşit prin a fi înfrântă, ea este
foarte mult elogiată în literatura japoneză. Reprezentanţii ei
sunt consideraţi eroi şi sunt înfăţişaţi ca fiind mult mai nobili
şi eleganţi decât membrii clanului Minamoto.

• Bushi (samuraii)
Clasa samurailor se compunea iniţial din fermieri bogaţi şi
aristocraţi de provincie care devin puternici printr-o
administraţie agricolă eficientă.
La început, poziţia lor era inferioară faţă de cea a aristocraţilor.
Cu timpul însă, în provincii au apărut conducători puternici
şi au avut loc războaie civile în urma cărora s-a deschis
accesul acestei noi clase la guvernarea centrală.
Clanurile de samurai au realizat repede că pot prelua
puterea militară. Conducătorii acestor clanuri aparţineau
ramurilor mai noi ale familiilor aristocrate şi chiar familiei
imperiale, dar fuseseră îndepărtaţi de la Curte şi nu aveau
nicio şansă de a juca un rol important în sistemul strict de
200

• Minamoto no Yoshitsune
În istoria Japoniei, Yoshitsune este considerat un
erou. Conform legendei, el era un luptător perfect care
nu cunoştea frica. Printre faptele lui de arme se numără
şi înfrângerea călugărului luptător Benkei, folosind
numai un evantai şi un flaut. Călugărul va deveni
servitorul său credincios. Victoria de la Dan-no-ura i se
datorează în primul rând lui Yoshitsune (Ashkenazi,

VIATA LA CURTEA IMPERIALĂ

ÎN PERIOADA FUJIWARA
În timpul regenţei Fujiwara, deşi instituţiile Taiho slăbesc,
aristocraţia kuge şi Curtea continuă să ducă o viaţă rafinată
care se desprinde tot mai mult de influenţa chineză,
impunându-se gustul estetic nativ. Secolele al X-lea şi al XI-
lea sunt secole de glorie ale curţii care atinge un rafinament
extrem, necunoscut niciodată înainte sau după aceea.
De fapt, se poate spune că familia Fujiwara nu a
controlat numai politica epocii, ci şi viaţa culturală,
încurajând un rafinament extrem şi dând chiar ea străluciţi
creatori de artă şi literatură, precum Murasaki Shikibu,
autoarea romanului Genji.
În epoca Fujiwara, aristocraţii reprezentau un procent
foarte mic din totalul populaţiei şi aveau asigurată viaţa
materială datorită domeniilor vaste pe care le posedau,
permiţându-şi o viaţă lipsită de griji, plină de plăceri şi
căutarea rafinamentului în inima capitalei.
Izolată de orice influenţă externă directă, această
aristocraţie ducea o viaţă care nu avea nicio legătură cu
 201

Aristocraţii se considerau oameni frumoşi bijin şi se

imaginau trăind deasupra norilor (kumo-no-ue), dedicându-şi
viaţa rafinamentului absolut (miyabi) (Ellwood, 2008: 89).
Avem foarte multe informaţii despre viaţa aristocraţiei
pentru că membrii ei erau producătorii, consumatorii şi
personajele literaturii vremii. Despre viaţa oamenilor
obişnuiţi avem însă mult mai puţine relatări.

Preocuparea pentru estetic

Preocuparea pentru frumos este una dintre trăsăturile
definitorii ale noii culturi care a influenţat normele sociale şi
atitudinile faţă de natură. Aristocraţia şi viaţa de la Curte se
caracterizează printr-un simţ estetic foarte dezvoltat. Se
atinge apogeul în ceea ce priveşte rafinamentul, eticheta şi
viaţa artistica. Valorile aristocraţiei sunt protocolul perfect,
costumaţia adecvată, exprimarea perfectă. După cum spune
Tsunoda et al. (1964: 176) „nimic în Vest nu se poate
compara cu rolul pe care îl joacă estetica în viaţa şi istoria
japoneză începând cu epoca Heian”.
Se aştepta ca aristocraţii, bărbaţi şi femei, să poată scrie
extrem de frumos, să recunoască aluziile literare, să
compună poeme, să cânte la diferite instrumente şi să
cunoască dansurile rituale.

Rolul poeziei
Centrul vieţii culturale în Heian era poezia. Rolul poeziei
în viaţa curţii era imens, atât în ceea ce privea viaţa privată,
cât şi cea publică. Se poate spune că de ea depindeau
căsătoriile, dar şi politica.
Astfel, pentru că întâlnirile faţă în faţă ale îndrăgostiţilor
nu erau permise, poezia era mijlocul cel mai potrivit de a
comunica al acestora. Ei îşi trimiteau scrisori care conţineau
poeme de dragoste. Pe lângă poemul în sine, contau şi hârtia
aleasă şi mai ales iscusinţa în ale caligrafiei (Brower şi Miner,
1961: 430-431).
202

Poezia avea un rol atât de mare în viaţa de la Curte, încât

nu se poate concepe niciuna dintre celelalte forme de artă ale
vremii fără legătură cu ea.

Îmbrăcămintea și locuinţele

Apartenenţa la clasa aristocraţiei se marca şi prin

îmbrăcăminte, mai ales culorile ei. Trupul, mai ales al
femeilor, trebuia cât mai bine ascuns.
Costumaţia cea mai remarcabilă din acest punct de
vedere este Junihitoe, îmbrăcămintea oficială a femeilor, care
consta din douăsprezece straturi de chimonouri, fiecare de
altă culoare. Cele douăsprezece straturi se vedeau numai la
guler, unde apăreau culorile fiecăruia dintre ele ca un
curcubeu.
După cum arată McCullough Craig (1999: 396) un
element important era constituit şi de parfumul care trebuia
asortat veşmintelor. Producerea de parfumuri din diferite
ierburi, muşchi şi alge, era considerată ea însăşi o artă. A
discerne diferitele parfumuri tradiţionale era de asemenea o
abilitate foarte apreciată, existând chiar şi concursuri de
comparat parfumuri.
Autoarea menţionează că accesoriul principal al femeilor
şi bărbaţilor era evantaiul, o invenţie japoneză a secolului al
X-lea. Pentru iarnă existau evantaie din lemn, iar pentru vară
din hârtie şi pânză, toate decorate cu picturi.
Pentru a corespunde idealului de frumuseţe al vremii,
femeile îşi acopereau feţele cu pudră albă. Purtau părul foarte
lung, chiar mai lung decât propriul trup, acesta fiind
considerat foarte atrăgător. Se practica şi vopsirea dinţilor în
negru.
După cum am arătat, arhitectura domestică este
reprezentată de shinden-zukuri. Locuinţele aristocraţilor sunt
situate în mijlocul unei grădini cu pini şi arţari, dealuri şi
cascade artificiale, precum şi un lac cu o insulă în mijloc care
evocă un peisaj vestit.
 203

McCullough Craig (1999: 391) arată că mobila din

interiorul locuinţelor era extrem de sumară, reducându-se la
cutii cu instrumente de scris, mici oglinzi, un fel de
dulăpioare cu sertare şi vase pentru ars beţişoare parfumate.
Aceste obiecte sunt lăcuite şi decorate în stilul maki-e
(decoraţiile se realizau prin aplicarea de praf de metal pe
lacul umed).
Camerele secundare dădeau către o verandă deschisă,
de care erau despărţite prin uşi glisante de lemn sau
bambus. Se remarcă multitudinea de spaţii deschise care
permit contemplarea schimbărilor din natură, odată cu
schimbarea anotimpurilor.
Cele mai bogate locuinţe aveau şi bibliotecă, scenă
pentru dans sau pavilioane pentru pescuit.

Căsătoria. Obiceiurile
Deşi trăiau în lux, viaţa aristocraţilor era restricţionată de
reguli şi respectarea oracolelor.
În Heian, de obicei, soţii nu locuiau împreună. Femeile
căsătorite rămâneau deseori în casa părinţilor unde aşteptau
vizitele soţilor lor. Bărbaţii puteau avea mai multe soţii care
însă erau deosebite prin ranguri.
Femeile îşi petreceau majoritatea timpului în locuinţele
acestea cu încăperi mari, deschise şi admirau natura. Ele se
ocupau mai ales cu caligrafia, studiul antologiilor de poezie,
instrumentele muzicale şi compunerea de poeme
(McCullough Craig, 1999: 398).
Aristocraţii mâncau numai de două ori pe zi pe la ora 10 şi
16. Datorită influenţei budiste nu consumau carne. Foloseau
mult ulei şi mâncăruri gătite după metode japoneze. Felurile
de mâncare conţineau orez, peşte şi legume - castraveţi,
vinete, ridichii daikon — asezonate cu sare, usturoi, oţet şi
miso. Băutura principală era sake-ul McCullough Craig (1999:
398).
La 10-15 anii băieţii şi fetele aveau ceremoniile prin care
intru în rândul adulţilor.
204

sau poezia kanshi în chineză), în timp ce lumea interioară

era asociată cu principiul feminin, cu artele tipic japoneze,
precum scrierea kana care se potrivea perfect poeziei
japoneze polisilabice.

• Aristocraţia şi rangurile
Ca şi în Nara, aristocraţia din epoca Heian era foarte
stratificată. Cele mai importante ranguri pentru bărbaţi
erau Sessho şi Kampaku, Daijodaijin (Marele Ministru),
Sadaijin (Ministrul de Stânga), Udaijin (Ministrul de
dreapta), Naidaijin (Ministrul Palatului), Dainagon
(Consilier principal), Chunagon (Consilier secundar) şi
Sangi.
Femeile erau împărţite în trei categorii: consoarte şi
concubine imperiale (oficiale şi neoficiale), femei-
funcţionari, şi doamne de companie ale familiei
imperiale.

Existau tot felul de moduri de petrecere a timpului:

spectacole de dans Bugaku în stil chinez, evenimente
sportive, precum întreceri de sumo, curse de cai, sau de
bărci, concursuri de tras cu arcul, jocuri precum kemari,
rango, go şi sugoroku şi concursuri, precum mono-awase
(potrivirea lucrurilor). Mono-awase puteau fi concursuri de
comparat parfumuri sau flori, de potrivire a scoicilor cu
poeme tanka şi bineînţeles crearea de poezii în grup.
Modul de petrecere a timpului era dictat şi de sărbători.
Aristocraţilor li se cerea să participe activ la Nenchugyoji
(sărbătorile de peste an). Existau şi o serie de excursii în
care curtenii trebuiau să-l însoţească pe împărat, de obicei
pentru admiratul florilor de cireş, a frunzelor de arţar sau a
licuricilor pe marginea unui râu.
Ciclul anotimpurilor cu schimbările pe care le aducea în
natură era respectat cu stricteţe şi marcat prin sărbători şi
ritualuri. Echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă, precum
şi solstiţiile de vară şi iarnă erau momente importante pentru
 205

Pe lângă multe alte ritualuri şi sărbători, la Curte aveau

loc 5 sărbători importante aduse de la Curtea chineză, şi
anume: Anul nou pe 1 ianuarie, Festivalul mandarinilor
(cunoscut azi drept Hina-matsuri) pe 3 martie, festivalul
irişilor (astăzi numit kodomo-no-hi) pe 5 mai, festivalul
ţesătoarei (numit astăzi festivalul stelelor) pe 7 iulie, şi
festivalul crizantemei pe 9 septembrie. Aceste sărbători sunt
numite gosekku (cele cinci sărbători) şi au în comun faptul
că ziua şi luna au acelaşi număr, un număr impar. Numerele
impare şi potrivirea între zi şi lună erau semne de bun augur
în gândirea epocii. Aceste sărbători au fost adoptate mai
târziu de clasa negustorilor şi au dat naştere sărbătorilor
foarte populare de astăzi, pătrunzând în rândul poporului
obişnuit încă din epoca Edo (1600-1868).
Kai-awase, „jocul potrivirii scoicilor”, este unul dintre
jocurile foarte rafinate din Heian. Se folosea un tip anume de
scoici care se caracterizează prin faptul că cele două
jumătăţi nu se potrivesc decât între ele. Se împărţeau 360
de jumătăţi între două grupuri de jucători. Fiecare propunea
o jumătate de scoică şi dacă ceilalţi îi găseau perechea
câştigau jumătatea respectivă.
În timp, scoicile au început să fie frumos pictate sau

VIAŢA RELIGIOASĂ
În epoca Heian viaţa religioasă este foarte complexă. Se
introduc oficial noi forme de budism. Shinto este în general
amestecat cu budismul, printr- un proces de sincretism.
Mentalitatea comună este însă influenţată şi de alte
elemente precum morala confucianistă şi mai ales elemente
de daoism.
„Religia din Heian poate să pară foarte
diversă, eclectică sau chiar haotică, în
tendinţa sa de a integra totul, începând cu
străvechiul şintoism şi până la budismul
206

în afara sărbătorilor oficiale majore, existau numeroase

alte practici religioase în care se amestecau elemente de
budism, confucianism, shinto, yin-yang, geomanţie şi
astrologie prin care se evitau spiritele rele.
încă din Nara, reţine atenţia sincretismul dintre shinto şi
budism, numit shinbutsushugo. încep să se construiască
temple în interiorul sanctuarelor shintoiste, iar la temple să
se venereze zeii kami. În Heian această tendinţă devine şi
mai puternică.

Religiile oficiale. Noile şcoli de budism

în Heian budismul a fost puternic sprijinit de lumea
politică. Chiar împăratul Kammu, deşi nu a aprobat mutarea
templelor vechi în interiorul capitalei sale (acestea au rămas
la Nara), a susţinut noile forme de budism aduse din China
de preoţii Saicho şi Kukai. Templele budiste se dezvoltă foarte
mult şi adună bogăţii nenumărate, printre care şi terenuri
imense pentru care erau scutiţi de taxe. Călugării se implicau
în viaţa lumească şi chiar în intrigile de la Curte.
în partea a doua a perioadei, templele primesc o
puternică susţinere şi din partea familiei Fujiwara cea care
avea în realitate puterea politică24.
Mutarea capitalei la Heian a coincis cu apariţia unor noi
principii budiste care acordau mai multă importanţă
disciplinei spirituale (Varley, 2000: 54).
Cele două şcoli de budism care apar la începutul epocii şi
sunt emblematice pentru aceasta sunt Tendai şi Shingon.
Spre deosebire de „Cele şase secte” din Nara, aceste şcoli şi-
au construit templele in munţi şi au pus accent pe meditaţie
şi formare spirituală în mijlocul naturii.
Şcoala Tendai (Vârful Paradisului) a fost adusă din China
de către preotul Saicho (cunoscut cu numele postum de
Dengyo Daishi) care a construit templul Enrayaku-ji pe
Muntele Hiei, în apropiere de capitala Heian. În jurul
templului principal s-au construit alte temple şi în curând
muntele a devenit un complex de 3000 de temple
adăpostind 20000 de călugări.
 207

viaţa ascetică. Cu timpul a câştigat încrederea împăratului

Kammu care l-a trimis în China pentru a studia şi a aduce în
Japonia învăţăturile şcolii budiste T’ien Tai. După 10 luni s-a
întors, primind permisiunea de a propovădui învăţăturile
acestei şcoli în Japonia.
Scrierea de bază a noii şcoli era Sutra Lotusului care
afirmă universalitatea salvării, iar Buddha central era
Dainichi.
Şcoala întemeiată de Saicho nu era identică cu modelul
ei chinez. Dacă varianta originală era la bază o credinţă
universală, Saicho i-a imprimat un caracter naţional, prin
faptul că i-a acordat un rol important în protejarea naţiunii
japoneze şi prin faptul că a propovăduit un respect deosebit
pentru zeităţile locale (Matsunaga D&A, 1992: 142).
Saicho predica faptul că toţi oamenii posedă natura de
Buddha şi au posibilitatea de a se ilumina, dacă urmează
Calea lui Buddha. El spune că orice om poate deveni
Buddha, pentru că în adâncul fiinţei sale totdeauna a fost,
este, şi totdeauna va fi Buddha. Este invocată mai ales
parabola „Casei în flăcări”, în care tatăl îşi convinge cu greu
copii să iasă pentru a se salva. Focul reprezintă pasiunile şi
energiile distructive din lume de care copiii pot fi eliberaţi
datorită naturii de Buddha pe care o posedă (Ellwood 2008:
98).
Saicho punea mare accent pe perfecţiunea morală. Prin
comparaţie cu budismul din Nara, Saicho impunea
discipolilor săi o disciplină severă pe muntele Hiei. În primul
rând ei trebuiau să petreacă 12 ani la templul din munte şi
să urmeze o practică strictă. În condiţiile în care se
presupunea că şcoala urma să furnizeze învăţători şi
conducători religioşi pentru naţiune, această disciplină
severă era ceva firesc.
Deşi cu totul diferită de cea din Nara, relaţia între
muntele Hiei şi Curte era puternică. Călugărilor li se cerea
chiar un fel de jurământ de credinţă faţă de împărat. Dacă
şcolile din Nara nu arătaseră un interes deosebit pentru
cultura japoneză, mulţi preoţi fiind de origine chineză, Saicho
208

Preotul Kukai (774-835), pe numele postum Kobo Daishi,

a adus din China budismul esoteric25 prin şcoala Shingon
(Cuvinte adevărate).
Kukai provenea dintr-o mare familie de aristocraţi şi este
una dintre cele mai mari personalităţi ale budismului
japonez. Se consideră că ar fi inventatorul silabarelor kana,
şi era un caligraf, pictor şi poet iscusit.
Kukai intrase în 791 la şcoala confucianistă din capitală,
fiind un om foarte înzestrat. Una dintre marile sale
preocupări era relaţia dintre cele trei credinţe din Japonia,
budismul, daoismul şi confucianismul. El considera că
budismul este superior celorlalte două şi a căutat să facă din
budism un principiu unificator (Varley, 2000: 51).
În acest scop, Kukai pleacă în China în 804 cu aceeaşi
ambasadă pe care o însoţise şi Saicho. Va studia acolo
budismul esoteric. Budismul esoteric înseamnă în primul
rând transmiterea învăţăturii direct şi oral de la maestru la
discipol. Numele de Shingon, „Cuvinte adevărate”, arată
importanţa dată cuvântului în această şcoală. Tainele se
transmit prin „cuvinte adevărate” şi formule secrete.
Buddha central este Dainichi.
În 806, când se reîntoarce în Japonia, Kukai câştigă
încrederea succesorului lui Kammu şi în 816 primeşte
permisiunea de a construi un templu pe muntele Koya.
Acesta va deveni centrul noii şcoli Shingon.
După întoarcerea sa în Japonia, Kukai scrie aproximativ
50 de lucrări care au două obiective principale. Primul este
de a demonstra superioritatea budismului esoteric asupra
tuturor celorlalte forme de budism. Al doilea este de a
prezenta aspectele esenţiale ale budismului esoteric.
Noua şcoală de budism susţine că oricine poate deveni
Buddha in această viaţă prin anumite mijloace specifice,
Budismul esoteric sau tantric este reprezentat în Japonia prin secta
Shingon şi în lumea himalayană. După cum arată Crombe (1995), acest tip
de budism s-a născut din curente apărute foarte devreme în interiorul
ramurii Mahayana şi s-a dezvoltat cu adevărat abia în secolul al VII-lea în
cadrul universităţilor din valea Gangelui. Deşi a fost formulat iniţial în India,
adevărata dezvoltare o cunoaşte în China, Tibet Şi Japonia.
 209

Un punct esenţial este faptul că învăţătura este

transmisă direct şi oral, legătura dintre maestru şi discipol
fiind foarte puternică. Maestrul poate divulga cunoştinţele
unui singur discipol pe care-l consideră înzestrat,
transmiterea învăţăturilor căpătând astfel o natura
personală.
În plus, budismul esoteric pune un accent deosebit pe
artă sacră. Arta e considerată un mijloc de a dezvălui natura
lui Buddha prin „lucruri materiale” şi prin estetică. Legătura
cu arta s-a făcut şi prin intermediul diagramelor pictate
numite mandala. În Shingon, maestrul trebuia să fie
desăvârşit în una sau mai multe arte (pictură, sculptură,
muzică, literatură). După cum am arătat, Kukai însuşi era un
neîntrecut artist.
Spre sfârşitul epocii Heian, pe lângă budismul esoteric
care continua să-şi exercite influenţa, apare un nou cult
popular numit Jodo. Acesta este fondat în 1175 de către
Honen, un fost adept al sectei Tendai şi se caracterizează prin
faptul că depăşeşte lumea închisă a aristocraţiei, devenind o
adevărată religie a maselor. Reprezintă prin acest fapt un
caracter specific japonez.
Şcoala Jodo credea în Amida-butsu care putea salva
oamenii de neliniştile din viaţa aceasta. Predica faptul că
reîncarnarea în paradisul prezidat de Amida este posibilă prin
recitarea continuă a numelui lui Amida (nembutsu) şi faptul
că după viaţa pe pământ care nu oferea speranţă, exista o
posibilitate de salvare în cealaltă lume 26. S-a răspândit printre
nobili şi apoi printre oamenii simpli.

26
Entuziasmul cu care a fost îmbrăţişată această şcoală a fost stimulat şi
datorită conceptului de mappo shiso (degenerare legii budiste, Dharma).
Conform unei teorii destul de răspândite, după dispariţia lui Buddha, timpul
avea să urmeze trei faze. Prima perioadă era cea a legii corecte când
practica şi doctrina coexistă şi Iluminarea e posibilă. Urma apoi o primă
regresie a legii, iar în final se ajungea la a treia perioadă considerată
„declinul legii”. Aceasta reprezenta o regresie totală în timpul căreia practica
şi posibilitatea Iluminării dispăreau total. Singura cale de salvare rămânea
210

Budismul esoteric vs. budism exoteric

Aşa cum arată Hakeda (1972), în operele sale, Kukai
face referire la distincţia dintre budismul esoteric şi
budismul exoteric. Budismul esoteric se bazează pe
transmiterea personală, privată, a învăţăturii, în timp ce
budismul exoteric (unde sunt incluse toate celelalte secte)
se bazează pe transmiterea publică a doctrinei.
Superioritatea budismului esoteric e reprezentată de faptul
că constă în experimentarea budismului în aspectul său
spiritual cel mai profund, revelat discipolilor prin formule
secrete. Budismul esoteric are la bază tainele - taina
trupului, a cuvântului şi a minţii.
Esenţa doctrinei budiste nu este accesibilă direct, dar
omul poate avea acces la ea în această viaţă, dacă
meditează în sufletul său asupra unor imagini ale unor
Buddha şi dacă îndeplineşte anumite ritualuri.

Introducerea ceaiului verde

De noile forme de budism se leagă şi introducerea
ceaiului verde în Japonia. Legenda spune că Saicho a adus
în Japonia seminţe ale arbustului de ceai în 805. Ceaiul a
fost cultivat iniţial pe muntele Hiei în scopuri medicinale.
Mai târziu, avem mărturii despre plantaţii de ceai şi despre
faptul că aristocraţii şi preoţii deprind obiceiul de a-1
degusta.
Ceaiul a fost reevaluat după ce Eisai a adus noi
seminţe în 1191, la întoarcerea din China dinastiei Tang
 211

SINCRETISMUL S///MTO-BUDISM
SI RELIGIILE POPULARE
y

După cum arată Ellwood (2008:100), în epoca Heian

niciun japonez nu ar fi spus că este şintoist. Puţini aveau
probabil conştiinţa că budismul şi şintoismul sunt religii
diferite, sau tradiţii diferite.
În Heian, tendinţa de a considera diferiţii Buddha şi
kami ca fiind două aspecte ale aceluiaşi lucru devine
predominantă. Acest sincretism este numit în japoneză
shinbutsushugo. Au apărut astfel sanctuarele de tip gongen
care considerau zeul kami pe care-l venerau ca fiind o
reîncarnare a unui Buddha sau bodhisattva. Unele sanctuare
chiar erau închinate unor kami reprezentaţi ca nişte călugări
budişti27.
Un exemplu de amestec de şamanism (provenit din
şintoismul iniţial) cu practici daoiste şi budism esoteric este
Shugendo, o mişcare religioasă sincretică centrată pe practici
şi meditaţie în munte care se conturează în Heian. Mişcarea
se caracterizează prin credinţa în munţi şi pelerinaje şi în
practicile magice. Fondatorul ei este considerat a fi En no
Gyoja. Practicanţii sunt asceţi, călugări care trăiesc în munţi,
călugări ambulanţi, toţi acei yamabushi care existau încă din
Nara. Ei apar din munţi, îşi recită incantaţiile magice şi
dispar. Mai târziu se vor numi shugenja. Trăsăturile de bază
ale acestei mişcări erau practicile ascetice (post, meditaţie
sub cascade sau în peşteri, abţinerea de la apă, mizu-dachi).
Scopul acestor practici era atingerea unor puteri
supranaturale şi spirituale pentru a putea îndeplini servicii
religioase şi spirituale (rugi, vindecări, ceremonii) în folosul
comunităţii (Ashkenazi, 2003:57-58).
Shugendo este practicat şi astăzi în Japonia.
În Heian, ca şi în Nara, divinaţia şi geomanţia făceau şi
ele parte integrantă din viaţa nobililor. Onmyodo „Calea Yin şi
Yang” domina activităţile de stat, dar şi pe cele cotidiene.
Dintre credinţele legate de onmyodo se remarcă tabuurile
privind direcţiile, adică credinţa că anumite
212

direcţii, mai ales cele în care se considera că locuiesc unele

zeităţi, trebuie evitate. Direcţiile interzise erau numite
kataimi (Ellwood, 2008: 102).
Un alt element important din viaţa nobililor era credinţa
în goryo (spirite răzbunătoare) care puteau să apară în
lumea oamenilor. Se credea că aceste spirite răuvoitoare
aparţineau unor aristocraţi care au murit în condiţii nefireşti
sau au murit cu resentimente şi furie. Aceste spirite erau
foarte temute şi se făceau diferite acţiuni, inclusiv
canonizări, pentru a le îmbuna.
Un exemplu deseori citat de goryo este cel al învăţatului
şi oficialului Sugawara Michizane (845-903) care a fost
acuzat în mod fals de trădare şi exilat în Kyushu. După
moartea sa, capitala a fost devastată de foamete şi boli,
precum şi de furtuni aprige care au distrus multe clădiri.
Sugawara le-a apărut în vis împăratului şi altora, sub forma
unui spirit răzbunător. Atunci edictul său de exil a fost
anulat, i-a fost înapoiat titlul şi a fost declarat zeu, dându-i-
se numele Tenjin (zeul literaturii, învăţăturii). Există multe
sanctuare ale sale (numite Tenman-gu) în Kyushu şi Kyoto.
Mici sanctuare ale sale sunt incluse şi în sanctuarele lui

ARTA

Arta epocii Heian poate fi împărţită în două părţi a căror

delimitare e constituită de anul 838 când încetează
trimiterea de ambasade în China.
Prima parte cuprinde primul secol al epocii Heian şi este
cunoscută ca perioada Konin (810-824) sau perioada Jogan
(859-877). În această perioadă influenţa modelelor chineze
e încă puternică.
A doua parte a perioadei cuprinde celelalte trei secole
ale epocii Heian şi este cunoscută, la fel ca şi în politică,
drept perioada Fujiwara. Se caracterizează prin eliberarea de
 213

ARTA JOGAN
Ca şi arta Tempyo din Nara, arta Jogan este în primul
rând o artă religioasă, dominată de budismul esoteric, toate
operele având un caracter mistic accentuat.
Cele două forme principale de artă sunt sculpturile şi
diagramele pictate, mandata. Ambele evocă prezenţa unei
forţe latente, spirituale.
Spre deosebire de imensele statui din bronz ale epocii
Nara, cele din Heian sunt făcute mai ales din lemn şi au
dimensiuni mai reduse. Statuia este sculptată dintr-un singur
bloc de lemn, de obicei nepictat, pentru a păstra aroma
acestuia. Cele mai reprezentative statui sunt cea a lui
Buddha vindecătorul (Yakushi Nyorai) de la templul Jingoji din
Kyoto şi a lui Buddha istoric de la templul Muroji, aflat la sud
de Nara.
Dintre picturi s-au păstrat în general diagramele
mandata sub formă de pictură murală sau suluri de agăţat
pe perete.
Mandata este forma de artă prin excelenţă a budismului
esoteric şi reprezintă o diagramă schematică, legată de
zeităţile budiste. Are rolul de a transmite preceptele
budismului esoteric.
Numele „mandata” înseamnă la origine „cerc” şi prin
extensie „domeniu”, desemnând domeniul individual al unei
divinităţi. Divinitatea în cauză se află în centrul diagramei, iar
în compartimentele celelalte sunt zeităţile din suita sa.
Scopul fundamental în contemplarea lor este perceperea
vacuităţii universale şi conştientizarea iluziei sinelui (Ellwood,
2008: 102).
Esenţa învăţăturii Shingon este unitatea dintre lumea
fizică şi cea spirituală. Cele două lumi sunt reprezentate prin
ilustraţii mandata pictate (şi mai rar, sculptate). Lumea fizică
este reprezentată printr-o serie de pătrate concentrice, cel
din interior conţinând o floare de lotus roşie cu opt petale, cu
câte un Buddha pe fiecare petală şi Buddha Dainichi în
centru. Lumea spirituală conţine nouă pătrate egale care
214

aceste mandala, meditând şi recitând anumite formule,

puteau atinge natura de Buddha.
Tocmai datorită acestei forţe cu care este investită
imaginea, realizarea ei este supusă unui set bine definit de
canoane. Buddha şi însoţitorii săi au reprezentări fixe. Printre
elementele cele mai importante ale iconografiei esoterice se
numără reprezentarea zeităţilor prin forme convenţionale
sau simboluri asociate cu ele, şi reprezentarea funcţiilor
zeităţilor prin diferite culori, şi variate poziţii ale degetelor. În
mandala, proporţiile, liniile, culorile au semnificaţii clare.
Liniile delicate şi simetria fac din mandala un tip de „artă
lineară”.
Kukai şi-a construit complexul de temple de pe muntele
Koya conform schiţei unei mandala. Sculpturile sunt aranjate
ca într-o mandala, iar cele două pagode reprezintă de
asemenea mandalele celor două lumi (Stanley-Baker, 1984:
62).
Kukai a ales muntele Koya ca loc pentru templul său
după ce a străbătut toată Japonia. Templul central al sectei
este Kongobuji în jurul căruia s-a construit un mic sat. Pe
muntele Koya au fost construite alte 100 de mici temple. Tot
aici se află şi mausoleul lui Kukai, numit Okunoin.
Un alt templu faimos al sectei Shingon este Toji de la
intrarea în oraşul Kyoto. Acesta i-a fost încredinţat lui Kukai în
823, iar el l-a transformat într-un muzeu al doctrinei
budismului esoteric. În Holul de predici se află o statuie a lui
Dainichi (Buddha Cosmic), iar cele patru colţuri sunt străjuite
de alţi patru Buddha cosmici fiecare cu câte doi însoţitori,
unul reprezentând înţelepciunea, altul compasiunea,
însoţitorul asociat cu înţelepciunea este un rege gardian, iar
cel asociat cu compasiunea este un bodhisattva. Aceştia sunt
legaţi de cele două lumi, cea interioară şi cea exterioară.
La Toji se află şi o statuie a lui Kukai pe care oamenii o
venerează, deoarece el este considera aproape un sfânt.
Despre Kukai se spune că a construit extrem de multe
temple. Este foarte cunoscut „Pelerinajul celor 88 de temple”
 215

împreună cu spiritul lui Kukai. De multe ori la începutul şi

sfârşitul pelerinajului, pelerinii merg în prefectura
Wakayama la muntele Koya.

ARTA FUJIWARA
În epoca Fujiwara se petrec mari schimbări în artă, ca si
în politică, în această perioadă se observă o popularitate din
ce în ce mai mare a lui Buddha Amida şi se înmulţesc
imaginile care îl reprezintă, precum şi capelele private
dedicate acestuia.
Cele mai tipice forme de artă sunt sculptura şi picturile
raigo-zu, ambele reprezentându-l în principal pe Amida.
Nobilii, adepţi ai amidismului, ridică altare în cinstea
acestuia numite Amida-do. Statuile lui Amida din aceste
altare nu sunt foarte mari, dar în jurul lor e un spaţiu destul
de larg, astfel încât credinciosul să poată face ocolul
acestora.
După cum arată Stanley-Baker (1984: 68-69), Fujiwara
Yorimichi (994-1074) şi-a construit la Uji o locuinţă cu un
parc imens şi o capela privată a lui Amida, numită templul
Byodoin, care îmbină spiritul religios cu splendoarea
aristocrată. Ho-o-do (sala fenixului) e construită pe o mică
insulă aflată în centrul unui lac artificial. Statuia lui Amida
din interiorul capelei are 2,5 m şi este realizată de sculptorul
Jocho. Nu este o sculptură de dimensiuni mari, dar conferă o
impresie de armonie. Stilul de sculptură practicat de Jocho
diferă de cel din prima parte a epocii Heian. De la sculptura
dintr-un singur bloc de lemn, se trece la sculptura care
constă într-o asamblare de mai multe bucăţi de lemn,
numită yosegi-zukuri.
Pe pereţii templului Byodoin sunt şi picturi reprezentând
Paradisul din Vest în toate anotimpurile.
Prin crearea acestui templu se consolidează trăsăturile
specific japoneze ale artei.
Tipul de pictură cel mai răspândit este raigo-zu. Raigo-
zu sunt picturi care îl reprezintă pe Amida întâmpinând
216

lui Amida privind fix o pictură raigo-zu. Această practică s-a

răspândit, ducând la o înmulţire a picturilor cu acest subiect.

• Şcoala de sculptură Jocho

Jocho era sculptorul lui Fujiwara Yoromichi şi este
iniţiatorul noului stil de sculptură din a doua parte a epocii
Heian.

A RTA LAICĂ

în epoca Fujiwara se dezvoltă şi arta laică. înainte de

Heian existaseră numai foarte puţine reprezentări laice.
Arta laică este reprezentată mai ales de peisaje în stilul
specific japonez numit yamato-e care apare datorită relaţiei
strânse dintre pictură şi arhitectură. Salmon (1977: 86) arată
că, în Japonia, arta a fost întotdeauna parte integrantă a
arhitecturii, iar pictura era considerată esenţială pentru
împodobirea pereţilor glisanţi şi paravanelor care despărţeau
camerele din temple, castele sau locuinţele nobililor.
Cel mai celebru exemplu al acestei arte sunt fusuma
(uşile glisante) şi byobu (paravanele).
Fusuma sunt uşi glisante din lemn pe care se aplică
picturi pe hârtie sau mătase.
Byobu, care literal înseamnă „protecţie pentru vânt”,
sunt paravanele japoneze pliabile care se folosesc pentru
delimitarea camerelor sau ca un fundal pentru ceremonii. Au
fost introduse din China în secolul al VII-lea.
Subiectele cel mai des întâlnite sunt peisajele naturale cu
flori, cele patru anotimpuri, scene de la Curte etc. Ca şi în
poezie, îşi fac apariţia motive precum glicinele, ploile şi
ceaţa de primăvară, luna de primăvară şi ţărmul mării.
Peisajele şi temele naturale (animale, plante, ierburi, flori)
sunt centrale. Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 80). „în
arta din Heian motivele naturale aveau rolul de a exprima
emoţii umane. Nu numai arhitectura din Heian facilita o
 217

în general trei părţi ale camerei, erau la rândul lor pictate cu

peisaje evocatoare (...)”
Arta acestor paravane s-a dezvoltat foarte mult prin
comparaţie cu modelele lor chinezeşti.
„Ca şi în cazul obiectelor lăcuite, paravanele
s-au dezvoltat în Japonia mult mai mult decât
modelele originale, şi foarte repede au
început să fie duse drept cadouri de
ambasade la Curtea chineză unde erau foarte
apreciate”
(Salmon, 1977: 90)
Cel mai bine conservate exemple de pictură yamato-e
sunt sulurile narative pictate emaki-mono din secolele al XI-
lea şi al XII-lea.
Emaki-mono sunt suluri orizontale, care conţin text
(kotoba-gaki) şi ilustraţii. Acest tip de artă a luat naştere
datorită preocupării aristocraţilor de a prezenta şi în imagini
operele literare ale vremii. Parte narativă este scrisă în kana,
iar caligrafia este considerată o artă în sine, la fel de
importantă ca şi ilustraţiile.
După cum arată Stanley-Baker (1984: 80), pentru a fi
citite, sulurile sunt desfăşurate în părţi de 30-80 cm pe o
masă. Forma de sul era foarte potrivită pentru că sugera
printr-o succesiune de scene mişcarea, acţiunea, dinamismul,
aşa cum se întâmplă în cazul benzilor desenate.
Emaki-mono se bazau pe opere literare de diferite tipuri,
precum romane, legende, scrieri istorice şi erau destinate
aristocraţiei. Cel mai faimos sul pictat este Genji emaki-
mono, conservat parţial, care ilustrează faimosul roman Genji
monogatari al scriitoarei Murasaki Shikibu.
În funcţie de temele şi stilul lor, emaki-mono au fost
asociate cu distincţia masculin /feminin. Astfel, Genji emaki-
mono este considerat onna-e (pictură feminină) fiind o
pictură statică şi plină de emoţie, în timp ce Shigisan Engi
(care înfăţişează miracole petrecute pe muntele Shigi) este
considerat otoko-e (pictură masculină), fiind mult mai
dinamic.
S-au păstrat de asemenea suluri pictate, care prin
 218

aristocraţi. În Heian, apare, după cum am arătat, un stil

propriu japonez de pictură, iar caligrafia începe să aibă şi ea
accente proprii28.
Prin eliberarea de constrângerile religioase şi de
influenţa chineză, pictura de tip yamato-e a conturat
definitiv dezvoltarea unei arte japoneze unice29.
În Heian se dezvoltă şi tehnica designului pentru
decorarea diferitelor obiecte de uz cotidian. Tehnica
dominantă se numeşte maki-e şi constă în a presăra praf de
culori sau fire de argint şi aur în lacul încă umed al
obiectelor. Modelele atrag prin asimetrie şi folosirea
simbolică a spaţiului gol.
Obiectele decorate astfel sunt în general cutii pentru
păstrat obiectele personale (din lemn lăcuit cu negru şi cu
desen floral maki-e de aur) sau cutii pentru conservat
chimonourile (din bambus lăcuit cu negru şi model maki-e),
truse de caligrafie etc. (Salmon, 1977: 22-23).
Un alt element al culturii laice este evantaiul. Termenul
general pentru evantai este ogi de la verbul aogu „a face
vânt”. Se spune că forma evantaielor îşi are originea în
sigiliile imperiale shaku. În partea finală a epocii au început
să fie pictate şi a apărut obiceiul ca ele să fie oferite familiei
imperiale. Sunt obiecte decorative, simbolice, purtate de
femei şi bărbaţi ca ornamente la diferite ceremonii.
Sensu este evantaiul tradiţional din hârtie care se pliază
despre care se spune că a avut ca model aripa de liliac.

28
Caligrafia juca un rol deosebit de important, după cum putem deduce din
următoarea legendă despre preotul Kukai, considerat un mare caligraf.
„(...) în cartea Kobodaishi-ichidai-ki se spune că, pe cînd se afla în China,
numele unei anumite încăperi din palatul imperial se ştersese din cauza
vremii. Împăratul l-a chemat şi i-a dat poruncă să-l scrie din nou. Drept
care Kobo-daishi luă o pensulă in mina stingă, o pensulă in mina dreaptă, o
pensulă intre degetele piciorului sting, o pensulă între degetele piciorului
drept şi o alta în gură. Ţinînd astfel cele cinci pensule, el a caligrafiat pe zid
numele dorit. Niciodată nu s-au văzut în China caractere atît de frumoase:
ele curgeau lin, aidoma undelor unui râu. Apoi Kobo-daishi luă o pensulă şi
aruncă de la distanţă picături de cerneală pe zid. Căzînd, aceşti stropi se
prefăcură în nişte caractere minunate. Atunci, uluit, împăratul îi dădu lui
220 219

Kara-e manifestările
Toate (lit. pictura T’ang) arteiestelaice
pictura(sulurile
în stil chinez, o
pictate,
pictură decorativă
paravanele, obiectele realizată
lăcuite şi mai ales pe
evantaiele paravane,
pictate) conţin
inspirată
prin tematică dinşiarta dinastiei
motive aluzii T’ang
literare (618-907).
directe sauÎn general
indirecte.
este vorba
Caligrafia e în modde peisaje
natural cea imaginare
mai legată în stil chinez care
de literatură.
ilustrau legende chinezeşti. Stilul este folosit în epoca
Nara. în Heian e mai ales prezent în spaţiul oficial şi
religios.
ARHITECTURA ȘI ARTA GRĂDINILOR
Yamato-e (lit. pictură japoneză) este pictura cu
subiecte japoneze, distincte faţă de cele adoptate din
Evoluţia
China. culturală în
Se remarcă sespecial
manifestă şi în arhitectură
reprezentări de legendeprin nou
şi
stil shinden- zukuri, stil tipic japonez.
peisaje legate de cele patru anotimpuri. Meşterii foloseau acest
stil pentru
Wabun aeste crealiteratura
grădini scrisă
care imitau
în limba peisaje
japoneză,naturale
în
faimoase.
timp ce kambun este literatura scrisă în limba chineză, al
Comprimarea grădinilor în cadrul urban
reşedinţelor
mai ales cea shinden a influenţat
de factură istorică.dezvoltarea artei grădinilor.
Stilul arhitectural shinden
În Japonia a continuat să se scrie este reprezentat
în limba chineză.în primul
rând de Kyoto Gosho (palatul imperial
Această diferenţă se leagă şi de diferenţa între din Kyoto) şi de Ho-o-
public
doşi(sala fenixului) de la templul Byodo-in
privat. Stilul chinez kara-e este destinat spaţiilor din Uji.
oficiale, principală
Insula iar stilul dintr-o
japonez grădină cu iaz din
yamato-e esteepoca Heian
destinat
este conectată
spaţiului privat.cu malurile erau
Aristocraţii prin mândri
poduri de vopsite în roşu,
cunoaşterea
sugerând legătura dintre lumea oamenilor
artelor frumoase chinezeşti, dar apelau la stilul nativ şi cea a
paradisurilor
atunci când voiau să-şi exprime cele mai intime în
budiste. Un aspect interesant sunt insulele
formă de nor, şi
sentimente acoperite
gânduri.cu nisip alb.
Grădini
În plus, se face orămase
faimoase, legătură dincuepocă Heian,
principiul sunt Sento
masculin şi
Gosho din Kyoto sau grădina templului Motsuji.
cel feminin. Publicul este asociat cu principiul masculin şi
Grădinile
acolo aveau o mare
se manifestă pictura importanţă
chineză şi şi datorită legăturii
poezia kanshi.
lorPrivatul
cu poezia.
este exprimat în stilul feminin prin arte native şi
După cum arată Keane (1996: 39) grădinile
poezia erau
precum silabarulcreate pentru
kana, sau un motiv
pictura comun, acela Aceste
yamato-e. de a se
exprima pe sine, folosind o serie
deosebiri au dus, după cum am arătat, la apariţia de imagini din natură.
Grădinile din Heian nu sunt considerate
cuvintelor onna-e şi otoko-e, pictură feminină şi pictură ca nişte compoziţii,
ci masculină.
mai degrabă ca o colecţie de imagini poetice. În plus,
grădinile erau spaţiul preferat pentru compus poezie.
Literatura se scria în grădină şi implica admiratul naturii.
Exista şi obiceiul numit kyokusui no en în care curtenii
stăteau pe marginea unui râu şi dădeau drumul pe apă unei
cupe deL ITERATURA
sake. Un poet o ridica, o golea şi compunea pe loc
un poem.
Epoca Heian cunoaşte o dezvoltare fără precedent a
literaturii, atât în ceea ce priveşte proza, cât şi poezia.
Momentele cele mai importante pentru literatură sunt
 221

905 - apariţia operei Ise Monogatari, prima scriere de tipul

uta-monogatari 935 - apariţia operei Tosa Nikki, primului
jurnal poetic nikki 990 — apariţia operei Makura no Soshi
scrisă de Sei Shonagon, care inaugurează genul zuihitsu
(eseu)
1010 - apariţia celei mai faimoase opere japoneze de tip
monogatari, Genji Monogatari, considerat primul roman
din lume

După cum am arătat, se poate spune că imboldul acestei

dezvoltări a literaturii a fost constituit de apariţia silabarelor
kana care simplificau mult scrierea, făcând posibilă notarea
limbii japoneze fără ajutorul ideogramelor chinezeşti.
Kana reprezintă un sistem de scriere silabic în care un
set de caractere chinezeşti reduse la o formă minimală sunt
folosite cu valoare fonetică. Varianta cu forme cursive,
hiragana, era folosită pentru notarea limbii japoneze în
domeniul privat (poezii, scrisori private etc).
începând deci cu secolul al IX-lea, orice text japonez
putea fi transpus cu uşurinţă în scris. Totuşi, nobilii de la
curte au continuat să folosească chineza clasică în sectorul
public şi foloseau kana numai când scriau poezie japoneză.
De aceea, la început, kana a fost apanajul femeilor.
Femeile, care nu studiau chineza clasică, încep să
folosească din ce în ce mai mult silabarul hiragana. Acest
stil de scriere în hiragana este numit onna-de (mână de
femeie) şi va da literaturii japoneze marile ei capodopere la
sfârşit de Heian30.
Iro wa nioedo
Chirinuru wo
Wa ga yo tare
zo tsunenaran
ui no okuyama
kyo koete asaki
yume miji ei
mo sezu
Traducerea ar fi următoarea. „Culorile lumii strălucesc / dar ele se vor
scutura / Lumea noastră nu poate fi veşnică/ Traversând astăzi munţii
acestei lumi iluzorii/ nu voi mai avea vise deşerte/ Nu voi mai fi îmbătat”
(Matsui: 1982).
222

POEZIA

Aşa cum am arătat, centrul vieţii culturale în Heian era

poezia. Aşa cum spun Brower şi Miner (1961: 158) orice
împrejurare a vieţii sociale sau private impunea folosirea
versurilor.
Poezia japoneză waka este produsul societăţii de la Curte.
Cele două forme majore sunt, după cum am arătat şi în
capitolul precedent, choka (poemul lung) şi tanka (poemul
scurt de 31 de silabe).
Aristocraţii continuau să scrie şi poezie în chineză, dar
compunerea de poezii în japoneză devine preponderentă.
Poezia câştigă multă popularitate şi datorită caracterului
din ce în ce mai social pe care-l capătă, fapt indicat de
apariţia şi dezvoltarea concursurilor de poezie uta-awase.
Uta-awase este un concurs de poezie colectiv, pentru că a
compune poezii nu mai este în această epocă o practică
individuală, ci şi un mod de divertisment colectiv. La început
concursurile erau ţinute sub auspiciile curţii şi aveau un
caracter foarte ceremonios.
Prestigiul mare de care se bucura poezia nativă este
pecetluit oficial când împăratul Daigo (885-930) îi comandă
lui Ki no Tsurayuki să compileze antologia Kokinshu, după o
perioadă (800-850) de mare vogă a poeziei în chineză.
Kokin Waka Shu sau Kokinshu (Colecţie de cântece noi şi
vechi) apare în 905 şi cuprinde 1100 de poezii, în majoritatea
lor tanka. Poeziile sunt clasate tematic, cele mai multe fiind
consacrate anotimpurilor. Urmează apoi poemele de dragoste
şi cele cu subiecte diverse. Stilul este mai feminin, fiindcă
literatura dinastică este o literatură a doamnelor de la Curte.
Noua poezie are ca izvor de inspiraţie noua aristocraţie şi
concepţia sa despre natură şi rolul artei. Această nouă
aristocraţie se deosebeşte de cea din Nara, pentru că îşi are
sediul în capitală Heian, un centru urban adevărat şi foarte
sofisticat.
Doi dintre cei mai faimoşi poeţi reprezentaţi în Kokinshu
sunt Ariwara Narihira şi doamna Ono no Komachi31.
 223

în prefaţa de la începutul acestei culegeri, Kt no

Tsurayuki face una din cele mai vechi aprecieri asupra
poeziei japoneze (un fel de ars poetica) din care redăm mai
jos un fragment (Donai Keene, 1991: 31):
„Poezia japoneză are drept sămânţă inima
omului şi se împlineşte în frunzele
nenumărate ale cuvintelor. în viaţa asta multe
lucruri îi mişcă pe oameni: ei încearcă atunci
să-şi însufleţească simţămintele în închipuiri
scoase din ceea ce văd sau aud. Cine oare nu
compune versuri ascultând cântecul
privighetorii între flori sau glasul broaştei
care-şi duce traiul în apă? Poezia-i aceea care
fără sforţare mişcă şi cer şi pământ, şi
îndeamnă la milă nevăzuţii diavoli şi zei; care
face dulce înţelegerea dintre bărbat şi femeie;
şi care poate să mângâie inimile războinicilor
aprigi”.
După cum arată Keene, din această prefaţă a lui
Tsurayuki, se pot desprinde două idei importante şi anume
faptul că poezia are puterea de a influenţa făpturile
supranaturale şi faptul că poezia are un rol de intermediere
în relaţiile amoroase.
Fiind prima antologie sponsorizată de guvern, Kokinshu
are şi rolul de a fixa regulile şi tehnicile poemelor tanka care
vor fi preluate si consacrate apoi de cele 20 de antologii
imperiale care i-au urmat.
După cum am văzut, poezia tanka se dezvoltă datorită
practicilor sociale, şi datorită normelor legate de realizarea
diferitelor forme de artă care includ poeme. în toate
antologiile cele mai numeroase şi mai faimoase poeme sunt
cele care au ca teme anotimpurile şi dragostea.

b. Noaptea de toamnă / E lungă doar cu numele / de-abia ne-am întâlnit /

că zorii s-au şi revărsat / lăsând tot dorul nerostit
c. De cînd am intrat / în iarna vieţii mele, / dragostea ţi-a pălit / ca
frunza răvăşită / de ploile tomnatice ...
Poetul Ariwara Norihira
d. M-am legat: nu mai iubesc / şi m-am purificat / în râul Mitarashi. /
Zeii nu mi-au primit jurământul / şi sînt din nou îndrăgostit.
e. Flori de cireş, / ca norii risipiţi-vă / ascunzând cărarea / pecare
224

Poemele despre anotimpuri evocă frumuseţea unui aspect

din natură şi în acelaşi timp melancolia trezită de legătura cu
ideea de efemeritate. Imaginile naturale sunt sugerate prin
simboluri fixe. De exemplu imaginea cireşilor înfloriţi este
simbolul suprem al primăverii. Alte imagini care sugerează
primăvara sunt prunii înfloriţi sau sălciile. Poemele de
dragoste implicau şi ele reguli şi formule.
Pentru că aristocraţia aprecia „mono no aware” (tristeţea
lucrurilor), antologiile de poezii sunt impregnate de
melancolie.
În ceea ce priveşte tehnicile poetice, se dezvoltă
strategiile poetice numite makura-kotoba (cuvintele-pernă), jo
(prefeţele) şi kake-kotoba (cuvintele-pivot). Se folosesc, de
asemenea uta-makura (perna poemului). Aşa cum arată
Shirane (2012: 68), legătura dintre locuri faimoase şi motivele
legate de anotimpuri era foarte puternică. De exemplu
numele Kasuga trezea automat în minte ierburi tinere şi
căprioare. Atât cei care compuneau, cât şi cei care ascultau
poemele trebuiau să cunoască foarte bine aceste asociaţii,
necunoaşterea lor fiind considerată un semn de mare
ignoranţă.
După cum am arătat, în epoca Heian viaţa de zi cu zi şi
toate artele aveau legătură cu poezia. Shirane (2012: 57)
caracterizează legătura dintre poezie, natură şi celelalte arte
astfel:
„Waka este esenţială pentru tipul de picturi
ale anotimpurilor, picturile înfăţişând cele 12
luni, picturile cu locuri celebre - ca să nu mai
vorbim de sulurile pictate emaki care ilustrau
romanele curţii Heian. Asocierile anotimpurilor
şi naturii dezvoltate în waka erau folosite în
designul chimonourilor, în ceramică, obiecte
lăcuite şi mobilă (...).”

P ROZA

În epoca Heian apar două tipuri esenţiale de proză:

 225

Una dintre cele mai vechi monogatari este Taketori

monogatari (Povestea bătrânului tăietor de bambus) care
este numită din acest motiv „strămoşul tuturor monogatari".
Este o operă anonimă scrisă într-un stil naiv, inspirată
probabil dintr-un basm chinezesc cu influenţe budiste şi
daoiste. Cuprinde şi poezii tanka32 .
Taketori monogatari conţine deja două trăsături ale
romanului, şi anume descrieri detaliate şi realiste, precum şi
preocuparea de a reda fidel sentimentele personajelor.
La numai câteva decenii, apare o altă operă anonimă,
Ochikubo monogatari (Frumoasa Otikubo) care trimite ca
tematică la Cenuşăreasa. Spre deosebire de Taketori
monogatari, din acest roman lipsesc elementele de basm,
acţiunea petrecându-se la Curtea imperială. Romanul descrie
scene realiste şi veridice ale acesteia.
După aceea se scriu multe alte monogatari, dar
capodopera genului este Genji monogatari, scris de Murasaki
Shikibu şi considerat, datorită valorii sale, cel mai vechi
roman din lume. Genji monogatari este romanul unei societăţi
purtătoare a unei civilizaţii ce ajunsese la apogeu şi
reprezintă sinteza tuturor scrierilor precedente.

32
Conţinutul povestirii este următorul: Un bătrân tăietor de bambus găseşte
într-o zi în tulpina unui bambus o fetiţă cât un deget pe care o ia acasă şi o
dă soţiei să o crească, în doar trei luni copila se transformă într-o fată de o
rară frumuseţe care luminează totul în jur şi este numită Nayotake no
Kaguyahime „Fecioara strălucitoare din bambus”. Atraşi de zvonurile
frumuseţii ei, mulţi oameni de vază vin s-o peţească, dar ea îi refuză pe toţi,
pentru că, de fapt, este o fecioară din Lună izgonită pentru o vreme pe
pământ şi îi este interzis să se căsătorească cu un muritor. Pentru a nu-şi
dezamăgi tatăl care o îndeamnă să-şi aleagă un soţ, ea îi pune pe ultimii
cinci peţitori să ducă la îndeplinire sarcini imposibile. Apoi este curtată chiar
de împărat, dar când se împlineşte sorocul, slujitorii din Lună vin să o ia
înapoi, iar strădaniile bătrânului tăietor de bambus şi ale împăratului de a o
reţine sunt inutile.
Fragmentul în care fata le dezvăluie părinţilor adoptivi cine este reflectă
influenţe budiste, dar este şi un exemplu de zugrăvire detaliată a
sentimentelor personajului (Frumoasa Otikubo, 1986: 60):
„O, eu de mult am tot dat să vă mărturisesc totul, dar n-am vrut să vă
amărăsc, şi de aceea am tot amânat. Dar mai mult n-am voie s-ascund. Aflaţi
că eu nu sînt din această lume pământească. Eu m-am născut în Lună, în
Cetatea ei de scaun, însă am fost izgonită din ceruri pe pământ ca să-mi
226

Romanul urmăreşte aventurile şi poveştile de dragoste

ale prinţului Hikaru Genji (Genji Strălucitorul). Fundalul
acestora este constituit de tabloul realist al vieţii de la Curte
cu atmosfera ei extrem de rafinată, dar şi cu intrigile
amoroase. Putem să ne facem o idee despre această
atmosferă chiar şi din titlurile capitolelor care în traducere
sună astfel: „Răchita”, „Floarea de şofran”, „Sărbătoarea
frunzelor roşii”, „Sărbătoarea florilor” etc.
Mai mult decât orice altceva, descrierea detaliată a vieţii
aristocraţiei este cea care a făcut din această operă o
capodoperă. Fragmentul de mai jos ne introduce în
atmosfera Curţii (Genji, 1969: 26):
„GENJI STRĂLUCITORUL ... ştia prea bine că
omul care poartă un asemenea nume nu
scapă de priviri scrutătoare şi de critici
necruţătoare şi că cele mai neînsemnate
gesturi ale sale vor fi consemnate pentru
posteritate. De teamă ca nu cumva peste
veacuri să apară ca un pierde-vară, fără nici
un rost pe lume (...) se vedea silit să se poarte
totdeauna foarte prevăzător şi să păstreze
măcar în aparenţă o ţinută cât mai onorabilă.
De aceea nu a avut parte de nici o aventură
romantică, aşa că până şi Katano no Shosho
ar fi râs de poveştile amoroase din viaţa lui.”
Murasaki Shikibu prezintă normele sociale şi modul de
gândire al aristocraţilor, ca în următorul fragment (Genji,
1969: 28):
„ (...) Pînă la urmă am descoperit că nu există
nici o femeie despre care să se poată spune
„Iată perfecţiunea!
Iată o femeie desăvârşită!” Sînt multe care
stăpânesc oarecum arta scrisului şi stilul
epistolar, şi la nevoie, pot să dea chiar un
răspuns spiritual. Dar puţine dintre ele rezistă
la o încercare mai serioasă. De obicei sînt
copleşite de admiraţia pentru propriile
realizări, iar mânia cu care-şi critică rivalele
face o impresie urâtă. Unele sînt răsfăţate de
 227

nobilime în mizerie şi singurătate, originea ei

nobilă este foarte curând uitată, şi lumea o va
dispreţui.”
După cum arată Tsunoda et al. (1964:176), în Genji
găsim exprimate prin intermediul personajelor şi ideile
autoarei cu privire la arta scrierii. Discutând despre literatură,
Genji arată că scopul literaturii este totdeauna unul
important şi serios, dar, de multe ori, pentru a -l atinge
trebuie puse alături virtutea şi viciul, înţelepciunea şi
nebunia, adevărul şi eroarea, perfecţiunea şi imperfecţiunea.
Proza, nu este deci, cum eronat se crede, un amestec de
adevăruri folositoare şi ficţiune, ci prezintă în fiecare parte a
sa un scop definit şi serios.
Monogatari include şi subcategoria uta-monogatari
(povestiri lirice/ poetice sau povestiri-poeme) din care prima
şi cea mai faimoasă este Ise monogatari (Povestiri din Ise).
Aceasta este o colecţie de povestiri centrate fiecare pe unul
sau mai multe poeme. Redăm mai jos un scurt pasaj (Keene,
1991: 74):
„Trăia cândva un om într-un sat depărtat. Şi,
într-o zi, spunând el celei dragi că merge să
slujească pe la Curte, îşi luă un dulce bun-
rămas şi se îndepărtă. Trei ani lipsi încît
femeia care-l aşteptă atît de mult însingurată,
la urmă hotărî să-şi petreacă noaptea cu un
altul care-i arătase multă dragoste. Şi, chiar în
noaptea cu pricina se întoarse şi vechiul ei
iubit. Cînd el bătu în uşă şi-i ceru să i-o
deschidă, ea i-a răspuns de dincolo cu poezia
„trei ani te-am aşteptat însingurată, şi chiar în
seara asta îmi împart cu cineva culcuşul”. Iar
el răspunse „vezi de-l iubeşte tot atît de mult
cît te-am iubit şi eu în anii ăştia”. Şi cu acest
poem dădu să plece, însă auzi chemarea ei:
„orice s-a întâmplat sau nu, mi-e inima la tine,
tot ca mai nainte”. Dar omul nu se mai
întoarse. Îndurerată, ea-l urmă, făr’ să-l
ajungă totuşi. Iar, într-un loc unde se scurgea
228

Ariwara no Narihira (825-880), un birocrat de rang mediu şi

descendenţă imperială cunoscut ca un talentat poet şi amant
legendar. Paternitatea operei i-a fost iniţial atribuită. Ise
monogatari este o scriere cu caracter romantic care
reprezintă opera-prototip pentru o seric de viitoare uta-
monogatari, (McCullough Craig, 1990: 39).
Celălalt gen major al epocii, nikki, este de asemenea
bine reprezentat în secolul al X-lea prin însemnări de
călătorie şi memorii (confesiuni). Acestea nu conţin date, ci
mai degrabă poveşti autobiografice. De cele mai multe ori
cuprind şi poeme.
Pe la anul 935 este scris Tosa Nikki (Jurnalul din Tosa),
apoi Kagero Nikki (Jurnalul efemerelor) şi pe la anul 1000,
Izumi Nikki („Jurnalul doamnei Izumi”, cunoscuta poetă Izumi
Shikibu).
Tosa Nikki (Jurnalul din Tosa) este primul şi cel mai
însemnat jurnal de călătorie. Este scris de faimosul Ki no
Tsurayuki, fiind singura sa operă în proză. Cuprinde însemnări
zilnice din călătoria sa din provincia Tosa (actualul Kochi) din
Shikoku, unde fusese guvernator, către capitala Kyoto. Partea
de proză este un fundal pentru cele peste 60 de poeme
compuse probabil de el în drumul spre casă.
În Kagero Nikki (Jurnalul efemerelor), soţia unui consilier,
povesteşte despre decepţia sa în dragoste şi singurătatea
bătrâneţii. Izumi Nikki are în centru poeziile schimbate de doi
îndrăgostiţi, doamna Izumi şi un tânăr prinţ, care moare
prematur.
O altă formă de proză, apropiată oarecum de nikki, este
zuihitsu, un fel de eseu. Este de fapt un fel de jurnal intim în
care notaţiile se fac după inspiraţia de moment, fără a
respecta o ordine anume. Prima şi cea mai faimoasă lucrare
care inaugurează acest stil este Makura no Soshi (Însemnări
de căpătâi) a lui Sei Shonagon. Zuihitsu are o evoluţie
specifică şi spectaculoasă în Japonia.
Opera lui Sei Shonagon are 12 cărţi cu 320 secţiuni.
Acestea au lungimi diferite şi cuprind amintiri, opinii şi
comentarii ale autoarei. Lucrarea are în centru salonul
 229

„Primăvara, în zori. încet, încet se crapă de

ziuă. Deasupra crestelor, cerul se luminează
slab, nori purpurii se preling în fâşii
subţiratice....”
După cum am arătat, proza epocii zugrăveşte în primul
rând oamenii de rang şi cu statut socio-economic înalt şi nu
ne oferă decât puţine informaţii despre oamenii obişnuiţi.
Totuşi, se poate presupune că autorii de proză, mai ales
femeile, aveau ocazia în timpul pelerinajelor şi excursiilor pe
care le făceau să observe şi clasele de jos ale societăţii.
După cum arată Angles (2001), opera care menţionează
cel mai mult aceste clase este Makura no soshi a lui Sei
Shonagon care vorbeşte în primul rând de yoki hito (nobilii),
dar şi de warokihito şi gesu care se referă la cei din afara
aristocraţiei.
În Heian apar şi colecţii de legende religioase şi de
poveşti străvechi adunate de cărturari sau bonzi. Un exemplu
este Konjaku Monogatari (Povestiri din vremuri trecute) în
care găsim consemnate diverse aspecte ale vieţii oamenilor
din perioada de trecere spre epoca medievală. Opera
cuprinde povestiri din India, legate de budism, povestiri din
China, şi povestiri din Japonia. Acestea din urmă sunt
povestiri budiste japoneze şi povestiri profane legate de
familia Fujiwara, eroi, incidente umoristice sau întâmplări
supranaturale (Sumiya, 1993:117-118).
De fapt, povestirile din culegere pot fi grupate după trei
criterii: după spaţiu (India, China, Japonia), după temă
(budiste sau laice) şi după timp.
După cum arată Mori (1982), din acest volum putem
deduce, de exemplu, sensurile care erau atribuite creaturilor
supranaturale în epoca Heian. El clasifică personajele
supranaturale care apar în aceste povestiri în cinci tipuri: rei
(fantome), oni (demoni), sei (spirite), dobutsu (animale),
kami (zeităţi) şi discută simbolistica lor.

• Murasaki Shikibu sau Doamna Murasaki

230

S-a căsătorit cu o rudă îndepărtată şi, după moartea

soţului, a fost adusă la Curte, datorită talentului său
literar bine cunoscut. A fost însoţitoare a împărătesei
Akiko. A scris un jurnal în care descrie cu un fin spirit de
observaţie intrigile de la Curte, dar şi propriile ei gânduri.
Rămâne faimoasă pentru Genji Monogatari, considerat
primul roman din lume.
Numele ei este un pseudonim, Murasaki (violet) fiind
o poreclă bazată pe un personaj din roman, iar shikibu
indicând rangul tatălui său în cadrul birocraţiei. Se pare
că după vârsta de 50 de ani s-a retras la o mănăstire
(http://www.womeninworldhistory.com/heroine9
.html).
Aflăm unele lucruri despre ea, din jurnalul său care s-
a păstrat (Keene, 1991: 76)
„Că-s prea înfumurată, închisă şi retrasă, voind ades
să-i ţin pe alţii la distanţă, că m-am refugiat în cugetări
despre istoriile vechi, plină de ifose, trăindu-mi viaţa în
nălucirile poetice pe care însămi le-am creat, rar mai
văzându-i şi pe alţii, şi-atuncea doar ca să-i vorbesc de
rău, - asta-i ce cred despre mine cei mai mulţi străini şi-s
pregătiţi să nu mă placă dinainte.”

Sei Shonagon
Sei Shonagon, rivala lui Murasaki Shikibu, este
născută în jur de 964 şi nu e mai puţin faimoasă. A primit
o foarte bună educaţie, iar în 991 a intrat la Curte printre
cele 30-40 de doamne de companie ale consoartei
preferate a împăratului Ichijo, Sadako. Şi-a luat numele
de Shonagon care desemna al 3-lea rang de subsecretar
de stat. A jucat un rol important în societatea dominată
de graţie şi umor de la Curte.

C ONCEPTELE ESTETICE

Literatura şi arta din epoca Heian se caracterizează prin

 231

efemerităţii din natură şi din viaţa omului. Efemeritatea e

considerată estetică, iar oamenii sensibili o pot aprecia.
Aware îşi are originea într-o interjecţie care arăta
surprinderea provocată de un lucru plăcut. Apoi a ajuns să fie
folosit şi ca substantiv şi adjectiv.
În artă mono no aware e folosit în legătură cu
sentimentele stârnite de diferite lucruri din natură, precum
cântecul unei păsări sau florile de cireş. În timp, a fost
asociat cu tristeţea, imagini tipice fiind înflorirea efemeră a
cireşilor sau o lacrimă zăbovind pe obraz. Acest concept se
manifestă în Genji monogatari şi în pictura yamato-e (Varley,
2000: 61).
Tsunoda et al. (1964: 172) arată că Motoori Norinaga,
faimosul critic din secolul al XVIII-lea considera întregul
roman Genji „un roman al mono no aware”, concept pe care-l
interpreta mai ales ca „sensibilitatea faţă de lucruri”. Fiecare
capitol care poate fi considerat de o deosebită frumuseţe şi
care exprimă o emoţie adâncă este o reprezentare a
conceptului mono no aware.
Okashi este al doilea concept important şi este oarecum
opusul lui mono no aware. Se referă la un sentiment mai lejer
stârnit de ceva încântător, fermecător sau amuzant. Domină
în lucrarea lui Sei Shonagon (Varley, 2000: 66).
Miyabi se referă în primul rând la rafinamentul de la
Curte. Curtea era o lume în care plăcerile şi distracţii extrem
de rafinate nu puteau fi gustate decât de aristocraţi
sofisticaţi şi educaţi. Miyabi are legătură cu capacitatea de a
aprecia prunii înfloriţi, parfumul unui lemn special sau o
anumită îmbinare de culori.
După cum arată Tsunoda et al. (1964:175), miyabi poate
 234
1. Jimmu 660- 2. Suizei 581- 3. Annei4. Itoku 510-
585 Î.Hr. 549 Î.Hr. 549-511 î.
477 Î.Hr.
5. Kosho 6. Koan 392- Hr. 8. Kogen 214-
7. Korei 290-
475-393 î. 291 Î.Hr. 215 î. Hr. 158 î. Hr.
Hr.Kaika 158-
9. 10. Sujin 97- 11. Suinin 29 12. Keiko 71-
98 î. Hr. 30 î. Hr. Î.Hr.- 70 130
ANEXE
13. Seimu 14. Chuai 15. Ojin 270- 16. Nintoku
131-190 192-200 310 313-399
17. Richu 18. Hanzei 19. Ingyo 20. Anko 453-
400-405 406-410 412-453 456
21. Yuryaku 22.LSeinei 23. KensoJAPONIEI
ISTA ÎMPĂRAŢILOR 24. Ninken
1456-479 480-484 485-487 488-498
25. Buretsu 26. Keitai 27. Ankan 28. Senka
498-506 507-531 531-535 535-539
29. Kimmei 30. Bidatsu 31. Yomei 32. Sushun
539-571 572-585 585-587 587-592
33. Suiko 34. Jomei 35. Kogyoku 36. Kotoku
592-628 629-641 642-645 645-654
împărăteasă împărăteasă
37. Saimei 38. Tenji 39. Kobun 40. Temmu
655-661 662-671 671-672 673-686
împărăteasă
41. Jito 42. Mommu 43. Gemmei 44. Gensho
690-697 697-707 707-715 715-724
împărăteasă împărăteasă
45. Shomu 46. Koken 47. Junnin 48. Shotoku
724-749 749-758 758-764 764-770
împărăteasă împărăteasă
49. Konin 50. Kammu 51. Heizei 52. Saga
770-781 781-806 806-809 809-823
53. Junna 54. Nimmyo 55. Montoku 56. Seiwa
823-833 833-850 850-858 858-876
57. Yozei 58. Koko 59. Uda 60. Daigo
876-884 884-887 887-897 897-930
61. Suzaku 62. 63. Reizei 64. Enyu
930-946 Murakami
946-967 967-969 969-984
65. Kazan 66. Ichijo 67. Sanjo 68. Goichijo
984-986 986-1011 1011-1016 1016-1036
69. 70. Goreizei 71. Gosanjo 72. Shirakawa
Gosuzaku
1036-1045 1045-1068 1068-1072 1072-1086
 235
73. Horikawa 74. Toba 75. Sutoku 76. Konoe
1086-1107 1107-1123 1123-1141 1141-1155
77. 78. Nijo 79. Rokujo 80. Takakura
Goshirakawa
1155-1158 1158-1165 1165-1168 1168-1180
81. Antoku 82. Gotoba 83. 84. Juntoku
1180-1183 1183-1198 Tsuchimikado
1198-1210 1210-1221
85. Chukyo 86. 87. Shijo 88. Gosaga
1221 Goshirakaw
1221-1232 1232-1242 1242-1246
89. 90. 91. Gouda 92. Fushimi
Gofukakusa Kameyama
1246-1259 1259-1274 1274-1287 1288-1298
93. 94. Gonijo 95. 96. Godaigo
Gofushimi
1298-1301 1301-1308 Hanazono
1308-1318 1318-1339
97. 98. Chokei 99. 100.
Gomurakami
1339-1368 1368-1383 Gokameyama
1383-1392 Gokomatsu
1392-1412
101. Shoko 102. 103. 104.
1412-1428 Gohanazono Gotsuchimik Gokashiwabar
1429-1464 ado
1465-1500 a
1500-1526
105. Gonara 106. 107. Goyozei 108.
1526-1557 Ogimachi
1557-1586 1586-1611 Gomizuno-o
1611-1629
109. Myosho 110. 111. Gosai 112. Reigen
1630-1643 Gokomyo
1643-1654 1656-1663 1663-1687
împărăteasă
113. 114. 115. 116.
Higashiyam Nakamikado Sakuramachi Momozono
a 1710-1735 1735-1747 1747-1762
1687-1709
 237
236
D ESCRIEREA PRINCIPALELOR SĂRBĂTORI

LISTAdeREGENŢILOR
În tabelul FUJIWARA
mai jos prezentăm o scurtă caracterizare a
EPOCA HEIAN
DINprincipale.
sărbătorilor

117. 118. Fujiwara119.

Familia Kokaku
a monopolizat 120. Ninko Heian posturile
în epoca
Gosakurama Gomomozon 1780-1817 1817-1846
de sessho (regentul unui împărat minor) şi kampaku
chi o
(consilier). Listăm mai jos regenţii Fujiwara, în paranteze
121. Komei fiind1771-1779
1763-1770 122. 123. Taisho
Meiji perioadele
indicate în care 124. Showa
fiecare din ei a ocupat
1847-1866aceste 1868-1912 1912-1926
funcţii) (Sakamoto T, 1971: 1926-1989
123-124):
125. Heisei
1989- Sursa Sakamoto (1971:21-134).
Fujiwara Yoshifusa (858-872)
Fujiwara (872-880, 880-890)
Mototsune
Fujiwara Tadahira (930-941, 941-949)
Fujiwara Saneyori (969-970, 967-969)
Fujiwara Koretada (970-972)
Fujiwara (972-977)
Kanemichi
Fujiwara Yoridata (977-986)
Perioada
Fujiwara Kaneie 1336-1392
(986-990, 990) este cunoscută drept perioada
Curţilor
Fujiwara Michitaka din Nord şi din Sud, pentru că în această perioadă s-a
(990-993, 990,993-995)
Fujiwara Michikane (993-995, 995)la Yoshino unde a domnit aşa-zisa
format o Curte paralelă
Dinastie din(1016-1017)
Fujiwara Michinaga nord. Împăraţii acestei dinastii sunt următorii (ei
nu figurează(1017-1019,
Fujiwara Yorimichi în cronologia oficială):
1019-1067)
1. Kogon 1332-1333
Fujiwara Norimichi (1068-1075)
2. Morozane
Fujiwara Komyo 1337-1348 (1086-1090, 1075-1086,
3. Moromichi
Fujiwara Suko 1349-1351 1090-1094)
(1094-1099)
4. Gokogon
Fujiwara Tadazane 1353 - 1371
(1107-1113,1105-1107,
5. Tadamichi
Fujiwara Goen-yu 1374-13821113-1121)
(1123-1129, 1141-1150; 1121-
6. Gokomatsu 1123,
1382-1392
1129-1141, 1150-1158)
Konoe Motozane (1158-1166)
Fujiwara Motofusa (1166-1179)
Konoe Motomichi (1179-1183, 1184-1185)
Fujiwara Moroie (1183-1184)
 238
Anul nou 1 Se sărbătoreşte începutul noului an; se face
prima vizită din an la sanctuarul Shinto. Se bea
ianuarie
amazake (sake dulce). Se mănâncă o-sechi-
ryori şi ozoni, bucate tradiţionale specifice
pentru această zi. Copii primesc otoshidama
(pliculeţe cu sume de bani) de la părinţi şi rude.
Se joacă jocuri tradiţionale, se înalţă zmee.
Kakizome
Prima caligrafie din an; se scriu ideograme cu
2 ianuarie sensuri de bun augur. La temple se organizează
concursuri de caligrafie.
Haru no Pe 7 ianuarie, zi care se consideră că încheie
sărbătoarea de Anul Nou, se mănâncă o fiertură
nanagusa 7 din 7 ierburi de primăvară, cele care dau şi
ianuarie numele acestei sărbători. Datorită acestor
ierburi, trupul poate absorbi puterea de viaţă a
naturii de primăvară şi se purifică de boli şi
Seijin no hi spirite rele.în care sunt sărbătoriţi oficial toţi cei
Este ziua
(ziua care devin majori în cursul respectivului an.
majoratulu Tinerii care împlinesc 20 de ani (vârsta la care
i) japonezii sunt consideraţi majori) participă la
ceremonii organizate în cadrul primăriilor. Cu
a doua luni
această ocazie fetele poartă de obicei furisode
din
Setsubun (chimono cu mâneci
Este considerată lungi).zi înainte de venirea
ultima
3 februarie primăverii, conform calendarului lunar
tradiţional. Trecerea de la iarnă la primăvară
este marcată la temple prin ritualuri de alungare
a spiritelor rele. Se aruncă cu boabe de fasole
prăjite în demoni (de obicei două persoane
deghizate într-un demon roşu şi unul verde),
strigându-se Fuku wa uchi, oni wa soto (Să
Kenkokukinenintre norocul şi să plece demonii!).
Ziua în care, conform legendei, a fost
bi întemeiat statul japonez de către
11 februarie împăratul legendar Jimmu în anul 660 î.
Hr. Ziua încoronării acestuia, echivalentă
cu fondarea statului japonez.
 239
Sfântul Spre deosebire de Occident, în Japonia,
cu ocazia acestei zile fetele sunt cele
Valentin 14 care oferă băieţilor ciocolată (atât celui
februarie de care sunt îndrăgostite, cât şi colegilor
Hinamatsuri sau familiei). fetelor. Familiile care au
Sărbătoarea
(lit. fete expun în camera de oaspeţi un set
Sărbătoarea de păpuşi care reprezintă Curtea
păpuşilor) imperială. Se pun de asemenea crenguţe
3 martie înflorite de piersic. În acest fel, familia se
roagă pentru sănătatea şi creşterea
armonioasă a fetiţelor. Acestea îşi invită
prietenele şi beau sake dulce, mănâncă
prăjituri şi o mâncare specială, chirashi
zushi.
Setul de păpuşi trebuie strâns imediat
după ce se termină sărbătoare, orice
întârziere putând influenţa negativ
destinul fetei respectivei familii. Obiceiul
îşi are originea în China. Se consideră că
White Day păpuşile pot prelua necazurile care le
Este o sărbătoare creată în Japonia, ca
14 martie un fel de pereche a Sfântului Valentin. în
această zi, băieţii oferă fetelor ciocolată,
prăjituri şi alte cadouri ca un fel de
mulţumire pentru ciocolata pe care au
Echinocţiul primit-o de la ele cu ocazia Sfântului
Cu această ocazie se sărbătoreşte
natura şi se fac vizite la mormintele
rudelor pentru că perioada coincide cu o
sărbătoare budistă.
Este şi ziua ceremoniilor de sfârşit de an
Hana matsuri Ziua de 8 aprilie care este ziua de
8 aprilie naştere a lui Buddha.

Ziua Showa Ziua de naştere a împăratului Showa.

Până în 2007 a fost sărbătorită drept
29 aprilie Midori no Hi (Ziua naturii), datorită
dragostei împăratului pentru plante. În
prezent Midori no hi se sărbătoreşte
separat, în mai.
 240
Hanami Este obiceiul de a admira florile de cireş în
Aprilie-mai parcuri, pe malul râurilor sau la temple.
Florile nu durează decât o săptămână.
Cireşii înfloresc în februarie în Okinawa, în
aprilie în insula centrală, şi în mai în
Hokkaido. Oamenii merg la picnic sub
crengile înflorite de cireş, împreună cu
familia, colegii sau prietenii.
Se agaţă în cireşi şiruri de lampioane
colorate care seara sunt aprinse, iar
sărbătoarea continuă pânăconstituţiei
noaptea
Ziua Se sărbătoreşte promulgarea
ca un simbol al înfiinţării statului japonez
constituţiei 3 modern.
Midori no hi Iniţial se sărbătorea de ziua fostului
Ziua naturii împărat Showa. Se exprimă respectul
pentru natură şi dorinţa de a trăi în
Kodomo no hi armonie cu ziua
La origine, ea. băieţilor se mai numea şi
Tango- no-sekku. În această zi, familiile
„Ziua copiilor
(băieţilor)” care au băieţi înalţă koi-nobori (trei crapi
coloraţi) de streaşinile caselor. Crapul,
5 mai
peşte care înoată contra curentului de
apă, este considerat un peşte curajos.
Alături de samuraii în miniatură care se
pun în casă, crapii exprimă dorinţa
familiei ca băieţii să crească voinici şi
Koromogae curajoşi.
Are loc deSe mănâncă
două prăjituri
ori pe an, speciale
la 1 iunie şi 1
(schimbarea septembrie când se consideră oficial că se
hainelor) trece la hainele de vară, respectiv
toamnă. Obiceiul îşi are originea în
tradiţiile respectate de Curtea epocii
Solstiţiu Solstiţiul de vară
Tanabata Festivalul stelelor: este ziua în care, conform
1
calendarului lunar stelele Altair şi Vega, care
sunt separate în general de Calea Lactee, se
pot întâlni. Este o zi a împlinirii dorinţelor.
Copiii îşi scriu dorinţele pe fâşii de hârtie
(tanzaku) şi le atârnă de crengi de bambus
tinere. Originea festivalului este o veche
legendă chineză despre doi îndrăgostiţi -
 241
Obon Sărbătoarea sufletelor morţilor; este o
sărbătoare budistă a sufletelor
strămoşilor. Se crede că în această
perioadă sufletele strămoşilor revin
pentru a-şi vizita urmaşii. Pe verandele
caselor se pun felinare aprinse pentru a
întâmpina aceste spirite. La sfârşitul
sărbătorii, felinarele aprinse sunt lăsate
să plutească pe apă pentru a le ghida
drumul înapoi, spre lumea morţilor.
Oamenii dansează bon-odori şi se fac
ofrande.
Umi no Perioada
Această zisărbătorii Obon
consfinţeşte este una
datoria dintre
japonezilor
hi faţă de ocean şi dependenţa de acesta.
Ziua Marchează ziua în care împăratul Meiji s-a
mării întors dintr-o călătorie cu vaporul în
Hokkaido.
Ziua Este o zi în care se exprimă pe de o parte
respectului respectul pentru cei are au adunat
pentru înţelepciune de-a lungul vieţii, iar pe de
vârstnici alta, speranţa de viaţă îndelungată.
Cultura japoneză consideră vârsta
Echinocţiu înaintată un lucru venerabil şi de bun
Ca şi echinocţiul de primăvară coincide cu
o sărbătoarea budistă a morţilor.
Otsukimi Obiceiul de a admira luna în noaptea cu
lună plină din 15 august, conform
calendarului lunar. Pe verandele caselor se
fac ofrande către lună, constând din crengi
1
susuki şi turtiţe de orez. În vechime
Legenda care stă la baza sărbătorii Tanabata („Festivalul Stelelor”) este de
Ziua oamenii
origineEste
chineză,
ses-arugau
o dar
sărbătoare la
mai
amestecat
lunănouă
şi cu
pentru
care
diferite
recoltă
îşi japoneze.
credinţe are Există mai
sportului originea
multe variante în ziua
ale acestei legende. deschiderii jocurilor
Aici vom prezenta una dintre ele.
în apropiere de Calea Lactee care luminează cerul de noapte locuia Zeul
olimpice organizate la Tokyo în 1964.
Cerului, care avea o fiică numită Orihime „ţesătoarea”. Ea ţesea în fiecare zi
Oamenii
pânză pentru se bucură
chimonourile delasport
zeilor şi mişcare.
războiul de ţesut. Orihime s-a îndrăgostit
Ziua de
culturii Hikoboshi (sau Kengyu) „Păstorul” care avea grijă de cirezile de vaci. Fiind
în această zi se sărbătoreşte dragostea
foarte îndrăgostiţi unul de altul, au început să-şi neglijeze îndatoririle şi au
pentru
atras mânia libertate
zeului Cerului. şi pace.
Acesta i-a Guvernul
pedepsit să şi şcolile
trăiască unul la est şi altul
la vest acordă distincţii
de Calea lactee şi se
şi să nu premii celor decât
poată întâlni careo s-au
dată pe an, pe 7 iulie.
Orihime şi Hikoboshi
afirmat prinsunt numele
merite japonezesau
culturale pentru stelele Altair şi Vega.
şcolare.
Probabil că legenda ţinea de ciclul anotimpurilor şi marca terminarea
sezonului ploios. În unele zone are legătură şi cu ritualuri de invocare a ploii
 242
Shichi-go- în această zi, fetele de 3 şi 7 ani şi băieţii
san de 5 ani fac vizite la sanctuarul şintoist
îmbrăcaţi în chimonouri speciale. Numerele
impare sunt considerate norocoase.
Familiile se roagă pentru sănătatea şi
creşterea armonioasă a copiilor. Copiii
primesc nişte bomboane speciale şi
reprezentări ale cocorului sau broaştelor
Ziua muncii ţestoase care
în această zi sunt respectul
se exprimă simboluripentru
ale
muncă. Oamenii îşi mulţumesc unii altora.
împăratul oferă zeilor primul orez în cadrul
Solstiţiu ritualuluide
Solstiţiul Shinto.
iarnă
 243

LITERATURA JAPONEZĂ ÎN EPOCA CLASICĂ

tabel cronologic adaptat din Screech et al. (1999)

Scrierea chineză a fost introdusă în Japonia în perioada

Asuka. La început s-a folosit mai ales pentru uzul Curţii.
În perioada Nara apar primele scrieri cu caracter literar şi
în acelaşi timp scrieri în limba japoneză. În perioada Heian
apare scrierea silabică kana, fapt cc duce la dezvoltarea
literaturii naţionale.
Tabelele de mai jos cuprind cele mai importante opere
scrise în perioadele Nara şi Heian.
În epoca Nara, pe lângă operele menţionate în tabele, s-a
mai compilat o culegere de poeme scrise de japonezi în
chineză, Kaifuso şi gazete geografice Fudoki, redactate tot în
chineză.
Trebuie să menţionăm, de asemenea, că după cronica
Nihon shoki au continuat să se compileze istorii dinastice în
chineză.
Ziua În Japonia ziua naţională coincide cu ziua
naţională de naştere a împăratului în funcţie.
Actualul împărat,
PERIOADA NARA Akihito, este născut pe
23 decembrie.
În această zi porţile palatului imperial sunt
deschise şi publicul are acces în grădina
interioară. Susţinătorii casei imperiale vin
în număr mare cu steguleţe, iar împăratul
Crăciunul se adresează naţiunii. Ziua naţională se
Sărbătoare împrumutată din Occident; se
manifestă mai ales prin latura comercială.
Omisoka Ajunul Anului Nou; se mănâncă toshikoshi
soba, tăieţei care simbolizează
longevitatea.
Anul Opera
712
Kojiki (Mărturia lucrurilor din vechime)
cronică istorică compilată de Ono Yasumaro
 244

PERIOADA HEIAN
720
Nihonshoki (Cronicile Japoniei) cronică
istorică compilată de prinţul Toneri şi alţi
cărturari
este scrisă în limba chineză
cca 759
Manyoshu („Culegere de zece mii de
file” sau „Culegere din toate generaţiile”)
prima culegere de waka (poezie japoneză)
Anul Opera
! 901
Taketori Monogatari (Povestea tăietorului de
bambus)
anonimă
prima scriere în genul monogatari „strămoşul
tuturor romanelor”
905 Kokin wakashu sau Kokinshu (Colecţie de
poeme vechi şi noi) compilată de Ki no
Tsurayuki
prima antologie de poezie japoneză waka
comandată de guvern
prefaţa lucrării e considerată prima ars poetica
Cca
935
Tosa nikki (Jurnalul din Tosa) scris de Ki no
Tsurayuki primul jurnal (nikki)
Cca
938 Ise Monogatari (Poveşti din Ise) prima
şi cea mai faimoasă operă aparţinând genului
uta- monogatari
Cca
974 Kagero nikki (Jurnalul efemerelor) scris
de mama lui Fujiwara no Michitsuna
Cca Makura no soshi (Însemnări de căpătâi) scrisă
1001 de Sei Shonagon
prima operă în stilul zuihitsu
conţine însemnări despre viaţa la Curtea
imperială
 246 245
Cca Izumi Shikibu nikki (Jurnalul lui Izumi
1004 Shikibu)
scrisă de Izumi Shikibu
TABEL AL PRINCIPALELOR ZEITĂŢI BUDISTE
- NUMELE GENERALE ŞI NUMELE JAPONEZE -

Cea
1005 Genji monogatari (Povestea lui
Genji) scrisă de Murasaki Shikibu capodopera
literaturii japoneze; „primul roman din lume”
povesteşte în 54 de volume aventurile prinţului
Hikaru Genji (Genji strălucitorul) tablou al vieţii
aristocraţiei
Cca
1060 Sarashina Nikki
jurnal scris de fiica lui Sugawara no Takesue
Cca Konjaku Monogatari (Poveşti de azi
1120 şi de
demult)
culegere de povestiri cu originea în India, China
Cca şi Japonia, majoritatea de inspiraţie budistă
1120 Okagami (Marea oglindă)
Cca Sanka-shu (Antologia unei case din munţi)
1190
Shakyamuni (Buddha istoric) Shaka Nyorai
Amida Nyorai
Amitabha (Buddha compasiunii şi
înţelepciunii)
Vairochana (Buddha Cosmic) Birushana Nyorai
Mahavairochana (Buddha vieţii
cosmice) Dainichi Nyorai
Bhaishajyaguru (Buddha
medicinei) Yakushi Nyorai
Akshobya Ashuku Nyorai
Prabhutaratna Taho Nyorai
Maitreya (Budha viitorului) Miroku bosatsu
Arya-Avalokiteshvara Shokannon bosatsu
Ekadashamukha
Juichimen Kannon
bosatsu
Amoghapasha
Fukukenjaku
Kannon bosatsu
 247
Senju kannon
Sahasrabhuja bosatsu
Chintamanichakra
Nyorin Kannon
bosatsu
Bato kannon
Hayagriva bosatsu
Juntei Kannon
Chundi Bhagavati bosatsu
Pandaravasini
Byakue Kannon
bosatsu
Mahasthamaprata Seishi bosatsu
Manjushri Monju bosatsu
Samantabhadra Fugen bosatsu
Akashagarbha Kokuzo bosatsu

Kshitigarbha Jizo bosatsu

Vidyaraja Myo-o
Achalanatha Fudo Myo-o
Trailokyavijaya Gosanze Myo-o
Kundali Gundari Myo-o
Yamantaka Dai-itoku Myo-o
Vajrayaksha Kongoyasha
Myo-o
Ragaraja Aizen Myo-o
Mahamayuri Kujaku Myo-o
Atavaka Daigensui Myo-o
Deva Ten
Brahma Bonten

Indra Taishakuten
Kubera Bishamonten
Mahashri Kisshoten
Sarasvati Benzaiten, Benten
Vajrapani Nio
Marichi Marishiten
Hariti Kariteimo,
Kishimojin
Nandikeshvara Kangiten, Shoten
 248
Mahakala Daikokuten
Yama Emmaten
Skanda Idaten
Dakini Dakiniten
Shensha Dajiang Jinsha Daisho
Sudrishti Myoken bosatsu
Agni Katen
Rakshasa Rasetsuten
Vanina Suiten

Vayu Futen
Ishana Ishanaten
Prithivi Jiten
Surya Nitten
Chandra Gatten
BIBLIOGRAFIE

Acsan Ion. 1995. Ţara cireşilor în floare. Poezia Japoniei.

Bucureşti: Grai şi suflet - Cultura Naţională
Akima Toshio. 1993. „The Origins of the Grand Shrine of Ise
and the Cult of the Sun Goddess Amaterasu
Omikami", Japan Review, 4: 141-198
Ambros Barbara. 2006. „Geography, Environment,
Pilgrimage”, in Swanson Paul, Chilson Clark, (editori),
p. 289-308
Amino Yoshihiko. 2000. „Nihon to wa nani ka? Tokyo:
Kodansha
Angles Jeffrey. 2001. „Watching Commoners, Performing
Class: Images of the Common People in the Pillow
book of Sei Shonagon”, Japan Review, 13: 33-65
Ashkenazi Michael. 2003. Handbook of Japanese Mythology.
Oxford: Oxford University Press
Berthier François. 1984. Les Temps d'avant l'histoire Paris:
Publications Orientalistes de France
Brower H. Robert, Miner Earl. 1961 .Japanese Court Poetry.
Standford: Standford University Press
Brown M. Delmer (editor). 1993. The Cambridge History of
Japan Volume
I: Ancient Japan, Cambridge: Cambridge University Press
Brown M. Delmer. 1993. „The Yamato Kingdom”, in Brown M.
Delmer (editor), p. 108-162.
Bouvais Nicolas. 2006. Cronici japonezi. Bucureşti:
250

Bukkyo Dendo Kyokai. 1966. The Teaching of Buddha, (ediţia

a 65-a). Tokyo: Kosaido Printing Co.
Carlqvist Andes. 2007. „A Natural Treasury: Plants and
Animals in Izumo Fudoki”, Japan Review, 19: 77-105
Cranston A. Edwin.1993. „Asuka and Nara Culture: literacy,
literature and music”, în Brown M. Delmer (editor), p.
453-503
Crombé Veronique. 1995. „Prezentarea budismului”, în
Gaudin Phillippe (editor), p. 358-407
Davis Roger, Ikeno Osamu. 2002. The Japanese Mind.
Understanding Contemporary Japanese Culture.
Boston, Rutland, Vermont, Tokyo: Tuttle Publishing
Doamna Murasaki. 1969. (traducere H.Y. Stahl) Genji.
Bucureşti: Editura pentru literatură Universală
Doi Takeo. 1973. The Anatomy of Depencence. New York:
Kodansha
Earhart E. Byron. 1997. (ediţia a II-a), Religion in the
Japanese Experience. Sources and Interpretations,
Wadsworth Cengage Learning
Elisseeff Danielle, Elisseeff Vadime. 1996. Civilizaţie japonezi,
(trad. Irina D. Izverna, Irina Mavrodin). Bucureşti:
Editura Meridiane
Elisseeff Danielle. 2001. Histoire du Japon. Paris: Edition du
Rocher
Elisseeff Danielle. 2007. Confucius. Cuvântul în acţiune.
Colecţiile Cotidianul. Enciclopedica (trad. Gabriel
Fornica-Livada), Bucureşti: Univers
Ellwood Robert. 2008. Introducing Japanese Religion. New
York and London: Routledge
Focşeneanu Anca. 1998. „Christian Art of 7th- 8th Centuries
and Japanese Esoteric Buddhist Art. A theology of
Image”, Studia Universitas Babes-Bolyai, XLIII, 4: 93-
99
Focşeneanu Anca (ed). 2013. Topics in Japanese Culture,
Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti
*** Frumoasa Otikubo. 1986. (trad. Alexandru Ivănescu).
Bucureşti: Univers
Gadeleva Emilia. 2000. „Susanoo: One of the Central Gods in
 251

Gaudin Philippe (editor). 1995. (trad. Sanda Aronescu). Marile

Religii.
Bucureşti. Editura Orizonturi: Editura Lider Guillamaud
Jean. 2002. Histoire de la Literature japonaise. Paris: Ellipses
Hakeda S. Yoshito. 1972. Kukai. Major Works, translated, with
an account of his life and a study of his thought, New York,
London: Columbia University Press
Hall John Whitney. 1971. Japan - From Prehistory to Modern
Times.
Rutland, Vermont, Tokyo: Charles E. Tuttle Company
Hardacre Helen. 2006. „State and religion in Japan”, in
Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), p. 274-289 Havens
Norman. 2006. „Shinto” în Swanson Paul, Chilson Clark,
(editori), p.14-37
Hearn Lafcadio. 1988. într-o reşcă de ceai. (trad. Radu
Săndulescu). Bucureşti: Univers
Henshall, K. 1999. O istorie a Japoniei - De la epoca de piatră
la superputere, Bucureşti: Editura Artemis
Inoue Mitsusada, Brown Delmer. 1993. The Century of
Reform, in Brown M. Delmer (editor), p. 163-220
Ishii Susumu et al. 2005. Shosetsunihonshi. Tokyo: Yamakawa
shuppan. Kadokawa. 2011. Kojiki. Tokyo: Kadokawa bunkou
Kamenarovic, Ivan P. 2002. China clasica, Bucureşti: BIC ALL
Keane Mark P. 2004. Japanese Garden Design. Boston,
Rutland, Vermont, Tokyo: Tuttle Publishing
Keene Donald. 1991. Literatura japoneză (trad. Doina şi
Mircea Oprită), Bucureşti: Univers
KEK Kokusai koryukai. 1989. Taiken shiyo nihon no bunka.
Tokyo. Apurikotto
Kidder J. Edward. 1993. „The Earliest Societies in Japan”, în
Brown M. Delmer (editor), p. 48-107
Kodansha International. 1996. Keys to the Japanese Heart and
Soul. Tokyo Kodansha
Kodansha International. 1996. Japanese History. Tokyo
Kodansha
252

Kojiro Naoki. 1993. „The Nara State”, (trad. Felicia Bock) in

Brown M. Delmer (editor), p. 221-267
Kornicki P.F., McMullen I.J. 1996. Religion in Japan. Arrows to
heaven and earth, New York: Cambridge University Press
Koschmann Victor, Oiwa Keibo, Yamashita Shinji (editori).
1985. International Perspectives on Yanagita Kunio and
Japanese Folklore Stuides, NY: China-Japan Program, Cornell
University
Kuroda Toshio. 1993. „Shinto in the History of Japanese
Religion”, în Mullins R. Mark, Shimazono Susumu,
Swanson L. Paul (editori), p. 7-30
Lebra T. Sugiyama. 1976. Japanese Patterns of Behaviour.
Honolulu: University of Hawai’i Press
Lee Kwang-kyu, Linskey Joseph P. 2003. Korean Traditional
Culture. Seoul: Jimoondang
Lee O-Young. 1982. The Compact Culture. The Japanese
Tradition of „Smaller is Better”. Tokyo, New York,
London: Kodansha International
Liiceanu Ştefan. 1998. „Religia în societatea niponă”. Secolul
XX, 11- 12/1998: 41-73.
Li You-Zheng. 1997. The Structure of the Chinese Ethical
Archetype.
Frankfurt, Berlin, Bern, New York, Paris, Wien: Peter
Lang McCullough H. William. 1999. The Heian Court 974-
1070, in Shively H. Donald, McCullough H. William (editori), p.
20-96 McCullough H. William. 1999. „The Capital and its
Society”, in Shively H. Donald, McCullough H. William
(editori), 97-128 McCullough Craig Hellen (editor). 1990.
Classical Japanese Prose. An Anthology, Standford: Standford
Universiy Press.
McCullough Hellen Craig. 1999. „Aristocratic Culture”, în
Shively H.
în E. Craig (ed). Routledge Encyclopedia of Philosophy.
London. Routledge.
http: //www.rep.routledge.com/article/G101 SECT6
(accesat 28 martie 2014)
 253

Matsui Yoshikazu (ed). 1982. Îndreptar pentru înţelegerea

poporului şi culturii japoneze, Bucureşti: Universitatea
din Bucureşti
Matsumae Takeshi. 1993. „Early Kami Worship” (trad. Janet
Goodwin), in Brown M. Delmer (editor), 317-358
Matsumura Kazuo. 2006. „Ancient Japan and Religion”, in
Swanson Paul, Chilson Clark (editori), p. 131-144
Matsunaga Daigan & Alice. 1992. Foundation of Japanese
Buddhism vol. I, Los Angeles-Tokyo: Buddhist Book
International.
Matsunami Kondo. 2006. Essentials of Buddhist Images. A
Comprehensive Guide to Sculpture, Painting and
Symbolism, Tokyo: Omega-Corn, Inc.
Maxwell Catherine. „Japan’s Regional Diversity. Kansai vs.
Kanto”, Omusubi 16, Sydney: Japan Foundation
Sydney, p. 1, http: //
www.jpf.org.au/06_newsletter/hitokuchi_3new
.pdf
Miner Earl, Odagiri Hiroko, Morell Robert. 1985. The Princeton
Companion to Classical Japanese Literature, New
Jersey: Princeton University Press
Mori Masato. 1982. „Konjaku Monoghatari-shu. Supernatural
creatures and Order”, Japanese Journal of Religious
Studies, 9/2-3 iunie septembrie
Morton Leith. 2003. Modern Japanese Culture. The Insider
View. New York: Oxford University Press
Mullins R. Mark, Shimazono Susumu, Swanson L. Paul
(editori). 1993. Religion and Society in Modern Japan.
Berkley: Asian Humanities Press
Nakamura Hajime. 1997. Orient şi Occident. O istorie
Comparată a ideilor. Bucureşti: Humanitas.
NHK Overseas Broadcasting Department. 1997. Eigo de
hanasu nihon no bunka. Japan as I see it. Tokyo:
Kodansha International Ltd.
Nitobe Inazo. 1936. Bushido: The Soul of Japan. Tokyo:
Kenkyusha
254

Noma Seirokul986. The Arts of Japan (vol. I, II). (trans. Glen

Webb). Tokyo, New York, San Francisco: Kodansha
International ltd.
Okakura Kakuzo. 1989. The Book of Tea (trad. Urasenke
Foundation), Tokyo, New York, Londra: Kodansha
International
Ono Sokyo. 1962. Shinto. The Kami Way. Tokyo: Charles E.
Tuttle Publishing
Owada Tetsuo. 2010. Eigo taiwa de manabu nihon no rekishi.
Tokyo: Nihonbungeisha
Picken D.B. Stuart. 2004. Sourcebook in Shinto. Selected
Documents. Greenwood Publishing Group
Reader Ian. 2006. „Folk Religion”, în Swanson Paul, Chilson
Clark, (editori), p. 65-90
Reischauer, Edwin. 1981. Japan. The Story of a Nation, (a III-a
ediţie). Tokyo: Charles E. Tuttle Co
Reischauer, Edwin, Jansen B. Marius. 1995. The Japanese
Today. Change and Continuity. Cambridge,
Massachusetts, London: The Belknap Press of Harvard
University Press
Sabata Toyoyuki. 1997. „The Rice Cultivation-Oriented
Culture of Japan”, în NHK Overseas Broadcasting
Department, 103-124
Sakamoto Taro. 1971. Japanese History, Tokyo: The
International Society for Educational Information, Inc.
Salmon Patricia. 1977. Japanese Antiques. With a Guide to
Shops. Tokyo: A1 Publishers
Sansom George. 1963. A History of Japan (vol 1-3). Tokyo:
Charles & Tuttle Company
Screech Timon, Price Margaret, Oshima Mark Akira (editori).
1999. Torendo eigo nihonzukaijiten (Trend Illustrated
Japanese-English Dictionary of Things Japanese),
Tokyo: Shogakukan
Sei Shonagon. 1977. Însemnări de căpătîi (trad. Stanca
Cionca). Bucureşti: Univers.
Shirane Haruo. 2013. Japan and the Culture of the Four
 255

Shively H. Donald, McCullough H. William (editori). 1999. The

Cambridge History of Japan Volume II, Heian Japan.
Cambridge: Cambridge University Press
Siefert Rene. 1997. Man.Yoshu. Livres I a III. Paris: POF/Unesco
Simu Octavian. 1994. Dicţionar de literatură japoneză. Bucureşti:
Albatros
Singer Kurt. 2002. The Life of Ancient Japan. Richmond: Japan
Library
Sonoda Koyu, Brown Delmer. 1993. „Early Buddha Worship”,
in Brown M. Delmer (editor), p. 359-414
Smith Richard Gordon. 1995. Ancient Tales & Folklore of Japan.
London: Senate
Stanley-Baker Joan. 1984. Japanese Art. London: Thames and
Hudson
Stone I. Jacqueline. 2006. „Buddhism” in Swanson Paul,
Chilson Clark, (editori), 38-65
Sugimoto Yoshio. 2003. An Introduction to Japanese Society, New
York: Cambridge University Press
Sumia Haruya. 1991. „Compendiu de literatură japoneză”, în
Donald Keene, Literatura japoneză (trad. Doina şi
Mircea Opriță), Bucureşti: Editura Univers
Suzuki Daizets. 1964. An Introduction to Zen Buddhism. New
York: Evergreen Black Cat Grove
Swanson Paul, Chilson Clark, (editori). 2006. Nanzan Guide to
Japanese religions. Honolulu: University of Hawai’i Press
Tazawa Yutaka, Matsubara Saburo, Okuda Shunsuke,
Nagahata Yasunori. 1974. Panorama de l'histoire
Culturelle du Japon, Ministere des Affaires Etrangeres
Tomita Mika et al. 2012. Urban Images of Kyoto: Kyoto Culture
and Its Resources. Kyoto: Nakanishiya
Torao Toshiya. 1993. „Nara Economic and Social Institutions”
(trad. William Farris), în Brown M. Delmer (editor),
415-452
Tsunoda Ryusaku., De Bary Theodore, Keene Donald, 1964.
Sources of Japanese Tradition, Columbia University Press,
256

Varley Paul. 2000. Japanese Culture, (ediţia a IV-a), Honolulu:

University of Hawai’i Press
Vişan Florentina. 2008. Prelegeri de Confucianism. Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti
Vişan Florentina. 2012. Prelegeri de Confucianism II. Cărţile
Confucianiste: Marea învăţătură si Mijlocul Invariabil,
Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti
Weiming Tu, Tucker Mary Evelyn. 2004. Confucian Spirituality.
New York: The Crossroad Publishing Company
Weinstein Stanley. 1999. „Aristocratic Buddhism”, in Shively
H. Donald, McCullough H. William (editori), p. 449-
516
Yoshida Kazuhiko. 2006. „Religion in the Classical Period”,
Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), p. 144-163.

Surse electronice:

http: //www.onmarkproductions.com (Mark

Shumacher), accesat la 21 martie, 2014
http: //www.jref.com/japan/history, accesat la 24
februarie, 2014 http: //heritageofjapan.wordpress.com,
accesat la 14 aprilie, 2014
HĂRŢI
y

1. Arhipelagul japonez.
prefectures.jpg
258

Map Key
Elevati
on
Feet above sea level

5000-13000 2000-5000
1000-2000
500-1000

0-500

sea level

2. Poziţia geografică a Japoniei

At-JAPAN.html
 259

Hokkaido ,
Sapporo

JAPAN

Honshu
Tokyo
Kyoto ►Nagoya
Hiroshima
Osaka
Fukuoka
Nagasaki Shikoku
Kyushu

3. Principalele oraşe
of-japan-islands.html
260

Kansai
Hokkaido
Mie
Hokkaido Shiga
Kyoto 2 7.
Tohoku Osaka
Aomori Hyogo
I wale Nara
Miyagi Wakayama
Akita
Yamagata
Fukushima
Chugoku
KantO
Ibaraki Tottori
Tochigi Shimane
Gunma Okayama
Saitama Hiroshima
Chiba Yamaguchl
Tokyo
Kanagawa Shikoku
Chubu Tokushima
Niigata Kagawa
Toyama 17. Ehime
Ishikawa 18. Kochi
Fukui
Yamanashi Kyushu &
Nagano
Okinawa
Fukuoka
Gifu Saga
Shizuoka Nagasaki
Aichi Kumamoto
Oita
Miyazaki
Kagoshima
Okinawa

4. Unităţile administrative: regiunile şi prefecturile

Sursa: http: //lyca.files.wordpress.com/2007/10/japan-
prefectures.jpg
 LISTA FOTOGRAFIILOR.

1. Câmp de orez în prefectura Akita

2. Poartă torii, simbolul sanctuarului şintoist (Meiji Jingu, Tokyo)

 3. împletitură shimenawa din spice de
orez care delimitează spaţiul sacru în
şintoism

5. Succesiune de porţi torii (sanctuarul Fushimi Inari, Kyoto)

4. Vulpea, simbolul sanctuarelor şintoiste de tip Inari

6. Sanctuar şintoist în pădure
 9. 6budist
7. Templu statui- ale lui Jizo
poartă (Kyoto)

10 . Grădină japoneză toamna (prefectura Akita)

8. Pagodă a unui templu budist
11. Kyoto astăzi (maiko - gheişă ucenică)
CUPRINS

INTRODUCERE/5
JAPONIA ASTĂZI. DATE GENERALE/15
Caracteristici geografice.
Aşezarea/15
Date demografice/17
Relieful/20
Relieful şi cultura/22
Clima şi calamităţile naturale/23
Flora şi fauna/25
Flora/26
Fauna/28
Resursele naturale/30
Dezvoltarea urbană/31
Unităţile administrative/32
Zonele culturale Kanto şi Kansai/33
Sărbătorile oficiale/35
FONDUL CULTURAL TRADIŢIONAL/39
Shinto (Calea zeilor)/40
Origini/41
Definiţia zeilor kami/42
Cosmologia şi clase de zei/44
Concepte cheie ale shinto/48
Sanctuarul jinja/50
Sărbătorile/52
Tipuri de shinto/54
Mituri japoneze/55
„Crearea insulelor japoneze”/55
268

„Călătoria lui Izanagi în Yomi” /56

„Naşterea lui Amaterasu, Tsukiyomi şi
Susano-wo”/57
„Crimele lui Susano-wo şi grota lui
Amaterasu”/58
„Susano-wo şi dragonul cu opt
capete”/60
„Zeul Okuninushi”/60
„Supunerea zeilor de pe pământ de către
zeii din cer”/61
Daoism. Şcoala Yin-Yang. Confucianism/62
Daoism. Yin-Yang şi cele cinci elemente/63
Confucianismul/66
Calendarul/70
Budismul/74
Origini/74
Viaţa lui Buddha/75
Doctrina/79
Cele două ramuri: Hinayana şi Mahayana/82
Panteonul budist/84
Cosmologia budistă/86
Iconografia budistă/88
Parabole, legende şi povestiri budiste /91
Parabolele din Sutra Lotusului/91
Povestiri/94
EPOCILE ISTORICE/99
Periodizare/99
Apariţia omului în Japonia.
Originile poporului japonez/101
Epoca veche/103
Perioada Jomon (10.000 Î.Hr. - 300 î.Hr.).
Primii locuitori şi ceramica lor/103
Caracteristici generale/103
Viaţa oamenilor/105
Apariţia credinţelor/107
 269

Ceramica/111
Alte artefacte/112
Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d.Hr.).
Agricultura şi utilizarea metalului/113
Caracteristici generale/113
Apariţia culturii Yayoi/114
Viaţa oamenilor. Comunităţile agricole, orezul şi
metalul/115
Apariţia clanurilor şi a primelor unităţi politice/117
Manifestări religioase/121
Japonia în cronicile chineze/122
Cultura materială/123
Obiectele de bronz/123
Ceramica/124
Perioada Kofun (300 - 593)/ 126
Caracteristici generale/126
Contextul politic intern şi extern.
Formarea statului imperial timpuriu: Yamato/128
Zona Yamato şi procesul de unificare/131
Consolidarea statului/133
Sistemul uji-kabane/133
Imigranţii coreeni (Toraijin)/134
Religia şi cultura/135
Mormintele kofun/135
Manifestările religioase/139
EPOCA CLASICĂ/141
Perioada Asuka (593-710)/ 142
Caracteristici generale/142
Introducerea budismului în Japonia/145
Primii paşi către statul centralizat
- împărăteasa Suiko şi regentul Shotoku Taishi/148
Promovarea budismulului/148
Măsuri administrative şi politice/149
Numele Japoniei şi relaţiile
diplomatice/151
Marile schimbări administrative după model
chinez/154
Declinul clanului Soga şi Reformele Taika/154
împăratul Temmu şi codul Taiho
270

Perioada Nara (710-794)/ 167

Caracteristici generale/167
Construirea primei capitale fixe după model
chinezesc/169
Contextul politic şi social/171
Nara şi instituţiile Taiho/173
Viaţa religioasă. Budismul ca religie de stat/175
Cele şase secte din Nara,
sistemul Kokubunji şi Marele Buddha/175
Budismul popular/177
Budismul şi societatea. învăţământul şi
ştiinţele/178
Arta/180
Arhitectura şi sculptura/180
Literatura/183
Poezia/183
Istoriografia/186
Gazetele geografice Fudoki/189
Muzica şi dansul/190
Grădinile/191
Epoca Heian (794-1185)/192
Caracteristici generale/192
Noua capitală/194
Contextul socio-politic/195
Regenţii Fujiwara şi sistemul insei/196
Declinul aristocraţiei. Apariţia
samurailor/197
Viaţa la Curtea imperială în perioada Fujiwara/200
Preocuparea pentru estetic/201
Rolul poeziei/201
îmbrăcămintea şi locuinţele/202
Căsătoria. Obiceiurile/203
Viaţa religioasă/205
Religiile oficiale. Noile şcoli de
budism/206
Sincretismul shinto-budism şi religiile populare/211
Arta/212
Arta Jogan/213
 271

Arta laică/216
Arhitectura şi arta grădinilor/219
Literatura/220
Poezia/222
Proza/224
Conceptele estetice/230
ANEXE/233
Lista împăraţilor Japoniei/233
Lista regenţilor Fujiwara din epoca ............Heian/236
Descrierea principalelor sărbători/237
Literatura japoneză în epoca clasică/243
Perioada Nara/243
Perioada Heian/244
Tabel al principalelor zeităţi budiste
- numele originale şi numele japoneze/246

BIBLIOGRAFIE/249
HĂRŢI/257

LISTA FOTOGRAFIILOR/261
 Anca Focșeneanu a absolvit în 1996

Secţia de limba şi literatura japoneză a

Facultăţii de Limbi si Literaturi străine

a Universităţii din Bucureşti. În

perioada
2000-2002 a urmat un masterat de
ling-
vistică japoneză la Universitatea
Nanzan
din Japonia, iar în 2003 a obţinut
titlul
de doctor în filologie la
Universitatea
din Bucureşti.

În prezent este conferenţiar la Departamentul de

Limbi şi Literaturi Orientale al Universităţii din
Bucureşti şi directorul Centrului de Studii Japoneze al
aceleiaşi instituţii. In 2011 a fost aleasă
vicepreşedinte al Asociaţiei profesorilor de limba
japoneză din Europa (AJE).
Din 2010 organizează anual la Bucureşti un
simpozion internaţional de studii japoneze care
reuneşte cercetători din Europa şi Japonia.
A publicat şi a coordonat studii de limbă şi
cultură japoneză, printre care Onomatopeele limbii
japoneze în perspectivă tipologică (EUB, 2006) şi