Istoria scrisă a Japoniei a început cu cele Douăzeci și patru de Istorii, o

colecție de texte istorice chineze din secolul I d.Hr. Există totuși dovezi ce
arată că oamenii au locuit pe insulele japoneze începând cu paleoliticul târziu.
După ultima eră glaciară (circa 12.000 î.Hr.) ecosistemul arhipelagului japonez a
adăpostit dezvoltarea umană.

Cuprins
1 Periodizare
2 Preistorie
2.1 Perioada paleolitică (înainte de 8000 î.Hr.)
3 Japonia Antica
3.1 Perioada Jōmon (cca. 8.000 î.Hr. – cca. 300 î.Hr.)
3.2 Originile civilizației japoneze
3.3 Perioada Yayoi (cca. 300 î.Hr. – cca. 300 d.Hr.)
3.4 Perioada Kofun (cca. 300 - 552)
4 Japonia clasica
4.1 Perioada Asuka (552-710)
4.2 Perioada Nara (710-794)
4.3 Perioada Heian (794-1185)
5 Evul Mediu in Japonia
5.1 Perioada Kamakura (1185-1333)
5.2 Perioada Muromachi (Ashikaga) (1333-1573)
5.3 Perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603)
6 Perioada Edo (1603-1868)
7 Stările sociale în Japonia Evului Mediu
8 Instaurarea Perioadei Meiji (1868-1912)
9 Perioada Taishō (1912 - 1926)
10 Perioada Shōwa (1926 - 1989)
11 Perioada Heisei (1989 - prezent)
12 Note
13 Bibliografie
14 Lectură suplimentară
15 Legături externe
16 Vezi și
Periodizare
Succesiunea și cronologia perioadelor din istoria Japoniei sunt tributare
calendarului nipon. Modelul lui a fost luat după cel folosit odinioară în China
(începând cu anul 140 î. Hr.), adoptarea făcându-se în Japonia sub domnia
împăratului Kotoku, în anul 645. Alcătuirea calendarului urmează sistemul numelor
erelor (nengo). Două sau mai multe ere alcătuiesc o perioadă; numele unei perioade
se stabilește, în principiu, după cel al capitalei, reședință a suveranului, și
marchează începutul unei domnii mai importante. Numele erelor sunt alese în funcție
de evenimentele majore din viața țării, indiferent dacă au un caracter fast sau
nefast. De pildă, o urcare pe tron, o perioadă de prosperitate, stabilirea unei
reforme sau o calamitate naturală pot fi pretexte pentru a fixa numele unei ere.
Numărul anilor cât durează o eră este variabil.

Epoca medievală cuprinde o perioadă de șapte secole, începând cu secolul al XII-lea

și încheindu-se cu anul 1868. În Japonia a existat o perioadă istorică relativ
îndelungată în care conceptul de stat era foarte vag. Unificarea clanurilor și
stabilirea unui stat centralizat în Japonia a avut loc abia în anul 646 sub domnia
împăratului Kotoku (645-654).

Japonia iese din Evul Mediu odată cu perioada Meiji sau a „Guvernării luminoase”
(1868-1912); ea marchează intrarea Japoniei în epoca modernă. Ultimul șogun,
Tokugawa Yoshinobu, a fost răsturnat în anul 1868, iar împăratul Meiji (1867-1912)
a fost repus în drepturile lui de conducător al națiunii. Saigo Takamori, liderul
forțelor imperiale, și Katsu Kaishu, liderul forțelor șogunale, s-au întâlnit și au
negociat predarea pașnică a puterii.

Preistorie

Topoare de piatră șlefuită, descoperite la Hinatabayashi .site-ul B, orașul

Shinano, Nagano. Dateaza din perioada Pre-Jōmon, din anii 30.000 i.e.n.Sunt expuse
la Tokyo National Museum
Preistoria este acea porțiune din trecutul uman care precede documentele scrise și
poate fi cunoscută doar prin cercetarea arheologică. Era preistorică în Japonia
începe în epoca pleistocen (era glaciară), când grupuri umane de pe continentul
asiatic au ocupat pentru prima dată arhipelagul japonez, și durează până în primele
secole ale erei noastre, când fapte din Japonia au început a fi menționate de către
istoricii dinastiilor chineze. Perioadele pe care arheologii le folosesc, în mod
tradițional, pentru a împărți istoria Japoniei, sunt subdiviziuni arbitrare ale
trecutului țării, limitele acestor perioade fiind în mod frecvent schimbate de
noile descoperiri arheologice.

Perioada paleolitică (înainte de 8000 î.Hr.)

Perioada paleolitică (kyūsekki jidai), numită și perioada preceramică, este
caracterizată prin rămășițe materiale, în special unelte formate prin cioplirea
pietrelor, datând dinainte de anul 10.000 î.Hr.. În literatura de specialitate
există o mare controversă referitoare la data când această epocă începe, adică
momentul în care oamenii au ocupat pentru prima dată insulele japoneze; sfârșitul
acestei perioade este marcat de primele elemente de olărit neolitice. Factorii
geologici și naturali formează un fundal important pentru studiul culturilor din
pleistocenul japonez. În primul rând, ordonarea cronologică a rămășițelor din
paleoliticul japonez se bazează pe informații referitoare la stratificația solului.
În al doilea rând, schimbările climei și scăderea nivelului mării au alterat în mod
dramatic aspectul și forma țării, fiind necesară astfel interpretarea dovezilor
arheologice. De-a lungul pleistocenului târziu, insula Hokkaido (nordul Japoniei)
era o continuare a câmpiei cu climă rece a Siberiei; pe când schimbarea climei era
mai puțin simțită în sudul Japoniei. Scăderea nivelului mării a expus recifurile de
pe coastele de vest ale Japoniei, formându-se astfel legături periodice, mai ales
între anii 20.000-18.000 î. Ch., între peninsula Coreea și insula Kyushu (sudul
Japoniei) precum și cu vestul insulei Honshu (centrul Japoniei). Diferența
climatică din aceste zone și faptul că erau legate cu diferite părți ale
continentului asiatic a fost cauza pentru care în nordul și sudul Japoniei s-au
format, de-a lungul paleoliticului, sfere de cultură separate.

Primele artefacte ale paleoliticului japonez au fost descoperite pentru prima dată
de către arheologul amator Aizawa Tadahiro, în anul 1946. Începând cu această dată,
în Japonia au fost descoperite mai mult de 1.000 de situri arheologice datând din
pleistocen. Marea majoritate a acestor situri oferă doar o privire de ansamblu
asupra perioadei, dar recent au fost descoperite câteva rămășițe arheologice care
aduc noi elemente referitoare la această perioadă. Câteva situri au păstrat unelte
din os sau rămășițe animale care pot ajuta la reconstruirea peisajului paleolitic,
dar cu toate acestea se cunoaște prea puțin despre modul de viață al locuitorilor
arhipelagului. Situri în care stratificarea solului din perioada paleolitică să fie
clară, precum cel de la Nogawa din regiunea Kantō, sunt rare, fiind totodată
dificilă datarea acestor situri prin metoda carbonului. Stabilirea cronologiei
culturilor are, deci, tendința să se bazeze pe analiza detaliilor și a tipologiilor
artefactelor din piatră atribuite acestei perioade. Denumirea de „paleolitic
timpuriu” a fost dată unui mic număr de unelte neșlefuite, mai vechi de 30.000 de
ani, unele dintre ele datând poate din ultima perioadă interglaciară (100.000-
70.000 î.Ch.). Descoperite în Peștera Fukui și Sozudai din Kyushu, precum și în
tumultul Kanto aparținând sitului Iwajuke și Hoshino (aflate în nordul câmpiei
Kanto) aceste unelte neșlefuite au fost comparate cu cele descoperite în
Zhoukoudian (Chou-k’ou-tien) și alte situri din nordul Chinei. „Poduri de pământ”
scoase la iveală de scăderea nivelului mării ar fi putut permite contactul uman
între China și Japonia, dar cercetătorii nu au căzut încă de acord asupra perioadei
în care insulele japoneze au fost locuite pentru prima dată. Mulți arheologi
japonezi și străini neagă vehement vechimea uneltelor, stabilită în primul rând
prin asimilare cu cele de pe continentul asiatic. Rămășițele paleoliticului târziu
(cca. 28.000 – cca. 10.000 î.Hr.) sunt în mod dramatic diferite de cele din
paleoliticul timpuriu. Aproximativ după anul 28.000 î.Hr. se observă o creștere
rapidă a numărului culturilor arheologice, timp în care uneltele din piatră din
nordul Japoniei sunt fabricate folosind o nouă tehnică de șlefuire, bazată pe
folosirea uneltelor ascuțite, asemănătoare celor folosite de către oamenii din
Eurasia în paleolitic. Însă mici diferențe există în tehnica de prelucrare a
acestora, semnificația acestor diferențe fiind interpretată diferit de către
oamenii de știință, rezultând păreri contrare referitoare la relațiile Japoniei cu
continentul, în paleolitic. Una din teorii interpretează noul tip de unelte ca un
produs al dezvoltării, propunând astfel ideea că Japonia a format o cultură aparte,
cu toate că nu a fost izolată de continent. O altă școală de gândire vede această
inovație, în domeniul fabricării uneltelor, ca o infuzie din exterior, prin
legătura cu continentul. Au existat legături de netăgăduit între Hokkaidō și
Siberia, iar asemănările între artefacte sugerează că Japonia de sud a avut
contacte cu zonele ce azi desemnează China de nord și Manciuria. În mod evident, a
avut loc și o dezvoltare independentă de influențele exterioare, iar relativa
sărăcie de date arheologice pentru regiunile continentale face dificil studiul
asemănărilor dintre rămășițele materiale din arhipelag și cele de pe continent.
Dacă înrudirea culturilor din paleoliticul japonez este neclară, la fel de puține
lucruri se pot spune și despre modul de viață al oamenilor care au locuit în
această perioadă pe teritoriul actual al Japoniei. Oamenii din paleolitic probabil
au ocupat zone întinse pe coastele Japoniei, expuse la scăderea nivelului mării în
timpul ultimei perioade din pleistocen. Oricum, nivelul de astăzi al mării a
inundat aceste zone, limitând accesul cercetătorilor la culturile arheologice care
au supraviețuit până astăzi în zonele de câmpie și deal. Aceste culturi se pare că
au fost create de mici grupuri migratoare care aveau diferite activități bazate în
special pe vânătoare și cules. Uneltele de calitate din piatră erau schimbate cu
altele de la mari distanțe; de exemplul roca vulcanică, obsidianul, care se găsea
în prefectura Nagano a fost prelucrată de grupuri aflate la periferia Tokyo-ului de
azi. Se pare că o caracteristică a acestei perioade a fost uniformitatea culturilor
pe zone largi.

Perioada paleolitică este, deci, caracterizată de trei elemente: scăderea nivelului

mării și formarea de așezăminte pe coastele Japoniei, legătura dintre arhipelag și
continent și perfecționarea uneltelor din piatră.