Anca Focşeneanu

CIVILIZAŢIE JAPONEZĂ
- de la origini până în epoca
clasică
 Anca Focșeneanu

Civilizaţie japoneză
- de la origini până în epoca clasică
 Editura EIKON
Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacţia: tel 0364 117252; 0728 084801; 0728
084802
e-mail: edituraeikon@yahoo.com
Difuzare; tel / fax 0364 117246; 0728 084803
e-mail: eikondifuzare@yahoo.com
web: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de Consiliul

Naţional al Cercetării Ştiinţifice din România
(CNCS)

Descrierea C1P este disponibilă la

Biblioteca Naţională a României

ISBN: 978-606-711-092-0

Imagine copertă: Utagawa Kuniyoshi - View of

mount Fuji Editori: Valentin Ajder
Vasile George Dâncu
Anca Focșeneanu

Civilizaţie
japoneză

2014
INTRODUCERE

Această lucrare prezintă civilizaţia japoneză de la origini

până la începutul perioadei medievale, oferind repere
esenţiale pentru înţelegerea contextului istoric şi intelectual
în care s-a format cultura japoneză clasică.
Foarte rafinată şi variată, cultura japoneză clasică a
devenit parte a culturii universale, mai ales prin operele
literare în proză, dintre care Genji monogatari (Povestea lui
Genji), scrisă de Murasaki Shikibu, este considerată primul
roman din lume.
Un motiv în plus pentru care tema este relevantă este
faptul că multe din elementele culturii clasice se regăsesc în
Japonia contemporană. Arta japoneză se ghidează încă după
principiile estetice clasice, literatura japoneză exploatează
din plin miturile şi legendele vechi, sărbătorile cele mai
importante din prezent provin din sărbătorile Curţii, iar
cultura populară japoneză apelează deseori la arsenalul de
creaturi supranaturale din vechile credinţe. În aceste condiţii,
lucrarea de faţă contribuie şi la înţelegerea
Japoniei contemporane.
De-a lungul lucrării urmărim procesul de formare a
culturii japoneze clasice, proces care începe cu apariţia
primelor artefacte şi a primelor credinţe în epoca preistorică,
continuă cu întemeierea statului japonez timpuriu şi
consolidarea acestuia prin adoptarea modelelor continentale
de guvernare şi organizare şi se termină odată cu
sedimentarea acestor modele şi cristalizarea specificului
naţional.
6

În procesul formării culturii clasice există o serie de

concepte-cheie. Este vorba în primul rând de cadrul
geografic specific în care apare această cultură şi de
credinţele şi sistemele de gândire care s-au format în
arhipelag (de exemplu şintoismul) sau au fost aduse de pe
continent (confucianismul, budismul etc.) şi apoi s-au
constituit în fondul cultural tradiţional. În prima parte a lucrării
am dedicat un spaţiu separat şi relativ extins prezentării
acestor aspecte absolut necesare pentru înţelegerea
expunerii din capitolele ulterioare.

Primul capitol, intitulat Japonia contemporană. Date

generale, are ca scop principal o trecere în revistă a
principalelor caracteristici ale Japoniei, acordându-se
o atenţie specială caracteristicilor geografice care au jucat
un rol important în formarea mentalităţii poporului japonez.
Un aspect frecvent menţionat de cercetători în legătură cu
identitatea japoneză este statutul de naţiune insulară al
Japoniei, iar izolarea geografică a fost uneori dublată de
o izolare culturală autoimpusă, contribuind la constituirea
unei anumite imagini despre „sine” şi despre „celălalt”.
Relieful Japoniei, dominat de munţi impunători, este de
asemenea pus în legătură cu primele credinţe. Faimosul
munte Fuji, a cărui imagine se găseşte astăzi pe ilustrate, pe
tricouri, în filme, a fost venerat în vechime ca zeu şi este
legat de toate manifestările artistice din Japonia. Pe
vârfurile munţilor cu forme atipice sau ascunse în păduri
milenare, se găsesc şi cele mai faimoase sanctuare ale
credinţei şintoiste. Clima şi numeroasele cataclisme
(taifunuri, tsunami-uri şi cutremure) care se produc frecvent
în Japonia au conturat o anumită atitudine de împăcare a
japonezilor cu dezlănţuirile naturii cu care nu au avut
niciodată relaţia de antagonism pe care o au occidentalii.
Ciclul anotimpurilor a prilejuit încă din vechime apariţia unei
bogate serii de sărbători de-a lungul întregului an.
În al doilea capitol, intitulat Fondul cultural tradiţional,
 Suprapunerea acestor credinţe cu origini diferite face ca
fundalul mitic şi religios al Japoniei să fie foarte complex
şi dificil de interpretat. Pentru a facilita înţelegerea acestui
fundal, am prezentat cosmologiile implicate de aceste
sisteme, categoriile de zeităţi, doctrinele, ritualurile şi
sărbătorile, precum şi arhitectura şi arta specifice lor.
Pentru Shinto am insistat în special asupra conceptului
de kami (zeu), care ridică mari probleme de definire, şi a
miturilor care fac din zeiţa supremă Amaterasu (zeiţa
soarelui) strămoşul familiei imperiale japoneze.
În ceea ce priveşte daoismul şi confucianismul, am ales
acele aspecte care au exercitat un impact direct asupra
societăţii japoneze, precum calendarul lunar sau gândirea
confucianistă despre guvernare.
În ceea ce priveşte budismul, ne-am oprit în mod special
asupra ramurii Mahayana, cea care s-a răspândit în Asia de
est. Am acordat, de asemenea, o atenţie specială
iconografiei budiste, pentru că, odată cu introducerea
budismului, în Japonia îşi face apariţia arta sacră şi
implicit reprezentările antropomorfe ale zeilor, aspect care
lipseşte cu desăvârşire în cazul religiei indigene.
După aceste prime două capitole referitoare la contextul
mai larg al culturii japoneze, urmează 6 capitole, destinate
celor 6 perioade din cronologia istoriei Japoniei care
se încadrează în epoca veche şi cea clasică. Cele şase
capitole au o structură asemănătoare, conţinând aspecte
legate de contextul istoric şi social, evoluţia credinţelor,
inovaţiile din artă şi literatură etc.
Japonia începe să fie locuită din paleolitic când
„arhipelagul” japonez era încă unit cu continentul asiatic în
două puncte (nord şi sud), iar Marea Japoniei era un lac
interior. Se presupune că primii oameni au ajuns în arhipelag
trecând pe aceste limbi de pământ, în căutarea de vânat. Nu
neam oprit decât în trecere asupra acestei perioade despre
care nu dispunem decât de informaţii sumare.
Prezentarea noastră începe, de fapt, cu momentul în
care, după ultima glaciaţiune, arhipelagul japonez s-a
în colibe semi-îngropate şi îşi îngroapă morţii în „movilele cu
resturi menajere” (constituite în principal de scoici) din jurul
caselor. Aceste movile, numite kaizuka (lit. „grămezi de
scoici”), sunt sursa cea mai preţioasă de informaţii pentru
că, pe lângă rămăşiţele umane, aici s-au conservat vase şi
unelte care ne permit să reconstituim viaţa de atunci.
Descoperite pentru prima dată de cercetătorul american E.
Morse, acestea au constituit un pas capital în fondarea
arheologiei japoneze.
Dintre artefactele conservate se remarcă o serie de vase
bogat ornamentate, dar fără uz practic, şi figurine
reprezentând corpul feminin care indică apariţia unor
credinţe în care fertilitatea şi magia ocupau un loc principal.
Următoarea perioadă, Yayoi (300 î.Hr. - 300 d. Hr.),
reprezintă un salt cultural important şi poate fi echivalată cu
epoca fierului. Acum se introduce de pe continentul asiatic
agricultura (cultura orezului) şi prelucrarea metalului, precum
şi roata olarului. Se face tranziţia spre o viaţă sedentară şi
începe să apară o structura socială: în cadrul comunităţilor
agricole se formează clanuri, numite uji, care se întemeiază
pe ideea descendenţei dintr-un zeu tutelar (un strămoş
comun) care protejează comunitatea şi pentru care trebuie
îndeplinite diferite ritualuri. Apare astfel o primă formă a
cultului strămoşilor, care se va dovedi atât de important în
cultura japoneză de mai târziu.
Tot în această perioadă are loc şi un alt eveniment major
- japonezii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie, prin
intermediul cronicilor dinastice chinezeşti. Din aceste cronici
aflăm că în arhipelag exista şi o organizare politică. Ele
vorbesc despre o misterioasă regină-şaman, Himiko, care
domneşte peste 30 de mici regate. Tot datorită chinezilor,
Japonia capătă şi un prim nume, „ţara Wo”, pe care japonezii
îl preiau sub forma „Wa” şi-l vor folosi până când,
descoperindu-şi identitatea proprie, îşi vor alege singuri un
nou nume.
Micile regate japoneze din această perioadă devin
conştiente de civilizaţia dezvoltată de pe continent şi vor
 Perioada Kofun (sau a „marilor morminte”) este cea în
care apare în centrul insulei principale, primul stat imperial
japonez, Yamato, prin unirea mai multor clanuri sub clanul
Yamato, un clan puternic care pretindea că descinde din
zeiţa supremă, Amaterasu. Conducătorii acestui clan sunt
proclamaţi împăraţi.
Procesul de unificare reflectă tendinţele asemănătoare
care apăruseră pe continent, dar şi încununarea evoluţiilor
interne.
Emblematice pentru această perioadă sunt mormintele
de mari dimensiuni construite pentru conducători, numite
kofun (morminte antice). Acestea se regăsesc în tot
arhipelagul şi au o formă specifică, unică în lume, iar ca
dimensiuni sunt comparabile cu piramidele. Statuetele
haniwa găsite la baza şi în interiorul acestor morminte
constituie o sursă bogată de informaţii despre cum arăta
societatea. În unele morminte s-au găsit „cele trei obiecte
sacre”, considerate însemnele familiei imperiale, şi anume
oglinda cosmică, sabia şi şiragul de perle magatama.
Statul Yamato se consolidează prin crearea unui sistem
de ranguri numit uji-kabane, prin care, clanurile puternice
aliate cu clanul conducător Yamato, primesc funcţii militare
şi religioase în cadrul Curţii. Curtea japoneza se dezvoltă
puternic datorită numărului mare de coreeni şi chinezi care
vin de pe continent în această perioadă din cauza
frământărilor politice de acolo, şi sunt integraţi în noul
sistem. Ei aduc cunoştinţe avansate de medicină şi
astronomie, arhitectură şi sculptură, creşterea viermilor de
mătase, dar mai ales scrisul care va avea un rol decisiv în
dezvoltarea noului stat.
Adoptarea oficială a culturii chineze are loc însă în
epoca Asuka, şi este legată de introducerea budismului la
Curtea Yamato. Sosirea budismului provoacă iniţial o scurtă
înfruntare între această nouă religie „străină” şi cultul
străvechi al zeităţilor kami (care acum se şi defineşte mai
clar prin opoziţie cu budismul). Dar, odată acceptat,
budismul va provoca un progres puternic al societăţii
în practică realizarea unui stat japonez centralizat, după
model chinez. El redactează o primă constituţie în limba
chineză, restructurează sistemul rangurilor şi susţine
autoritatea supremă a împăratului. Japonia este numită
acum Nihon („locul de unde răsare soarele”), iar împăratul
este numit Tenno (împărat ceresc), fiind pus pe o poziţie de
egalitate cu împăratul Chinei.
Epoca Asuka mai este numită şi „epoca reformelor”,
pentru că acum au loc două reforme esenţiale pentru
centralizarea statului: Reformele Taika (Marile reforme) şi
Codul Taiho ritsuryo. Reformele Taika constituie un fel de
naţionalizare a pământului dublată de un sistem de taxe.
împăratul devine „stăpânul” unic al tuturor pământurilor şi
oamenilor care pe baza recensămintelor trebuie să se
supună unui sistem de taxe.
Codul Taiho ritsuryo încununează aceste măsuri prin
stabilirea unei structuri ierarhice a guvernării centrale şi
locale care va rămâne în vigoare până în zorii modernizării
Japoniei. împăratul se află în vârful piramidei ierarhice şi
se bucură de o putere pe care rar o va mai deţine de-a
lungul istoriei Japoniei.
Influenţa modelului chinez în conceperea acestor
reforme este evidentă, dar există şi o serie de adaptări la
realitatea şi spiritul japonez. Cea mai importantă deosebire
este faptul că, în guvernarea centrală japoneză se introduce
un Birou al cultelor (mai precis al religiei şintoiste, indigene)
care are statut egal cu Consiliul de Stat. O altă deosebire
este constituită de păstrarea criteriului eredităţii pentru
promovări şi accesul la ranguri, spre deosebire de criteriul
meritocraţiei care domina sistemul din China.
În epoca Asuka relaţiile Japoniei cu China sunt foarte
puternice. Se trimit regulat ambasade la Curtea chineză
care sunt însoţite de o serie de cărturari şi călugări. Aceştia
aveau sarcina precisă de a-şi însuşi tehnicile avansate din
diverse domenii şi învăţătura noilor şcoli budiste.
Epoca Nara (710-794) reprezintă următorul pas
important în procesul de centralizare a statului, şi anume
 11

numită Heijokyo (Nara de astăzi), loc ales prin tehnicile

geomanţiei. în centrul capitalei se afla palatul înconjurat de
reşedinţele noii aristocraţii şi o serie de temple ale sectelor
budiste. Nara este o perioadă cosmopolită în timpul căreia
mulţi străini vizitează Curtea japoneză.
Împăratul conduce prin intermediul guvernului de tip
ritsuryo. Provinciile sunt conduse de guvernatori loiali
curţii şi aleşi dintre familiile de la curte. Budismul devine
religie de stat. împăratul Shomu, „cel mai budist dintre
împăraţii Japoniei”, proclamă edictul de construire a Marelui
Buddha la templu Todaiji care devine centrul budismului
din toată Japonia. La Todaiji, ca şi în templele principale
construite în fiecare provincie, se recită rugăciuni speciale
pentru binele şi prosperitatea naţiunii japoneze.
Arta este prin excelenţă budistă şi cunoaşte o
dezvoltarea puternică. Ea devine aproape sinonimă cu
templul Todaiji, statuia Marelui Buddha şi clădirea Shosoin
care adăposteşte donaţiile familiei imperiale către acest
templu.
În această epocă se naşte şi literatura japoneză. Sunt
compilate cronicile istorice Kojiki şi Nihonshoki pe care
folcloristul Yanagita Kunio le consideră un fel de „cărţi sfinte
ale şintoismului”. Apare şi poezia japoneză cu formă fixă
waka, prin culegerea Manyoshu unde găsim autori din toate
straturile sociale.
Dar epoca de glorie a culturii japoneze pure este
constituită de epoca Heian (794-1185). Numită şi „epoca de
aur a culturii japoneze”, epoca Heian începe o dată cu
mutarea capitalei la Heian (vechiul nume al oraşului Kyoto)
în care, pentru a se evita amestecul clerului în politică, nu
sunt acceptate templele. Tot acum, Curtea decide şi
întreruperea relaţiilor oficiale cu China, considerând că a
învăţat destul de la aceasta. începe astfel o perioadă de 400
de ani de relativă pace, în care Japonia se izolează
de exterior, se apleacă asupra ei însăşi, cerne toate
influenţele externe de până atunci şi creează o cultură cu
un puternic
12

Se construiesc reşedinţe în stilul shinden-zukuri care

permit admirarea naturii în grădinile care le înconjoară şi
integrarea picturii in arhitectură prin paravanele şi uşile
glisante care delimitează spaţiul interior. Pe aceste suprafeţe
va apărea pictura yamato-e, tipic japoneză, în care se
reflectă motivele din poezie. Nobilii se desfată cu emaki-
mono, suluri pictate care ilustrează marile opere romaneşti
ale epocii.
Femeile joacă un rol esenţial în această epocă în care
capătă acces la instruire pentru că apar silabarele kana, o
posibilitate de a scrie limba japoneză fără a se mai recurge
la ideogramele chinezeşti. Ele vor profita din plin de această
ocazie şi vor deveni creatoarele celor mai importante opere
literare ale epocii.
Şi la curte se impune un spirit eminamente feminin,
asociat cu tot ceea ce este japonez şi intim, prin contrast cu
spiritul masculin, asociat cu stilul chinezesc şi oficial.
Se observă mari schimbări şi în domeniul religios. Este
importat din China budismul esoteric prin intermediul a două
noi şcoli, Tendai şi Shingon, care predică posibilitatea
salvării în această viaţă. Kukai, cel care întemeiază şcoala
Shingon, este o personalitate marcantă a culturii japoneze
care a contribuit mult la dezvoltarea învăţământului,
construirea de temple, arta caligrafiei şi, despre care se
presupune chiar că a inventat silabarele kana.
Un aspect important este şi sincretismul şintoismului şi
budismului. Zeităţile kami încep să fie văzute ca fiind diferite
ipostaze, avatari ai zeităţilor budiste, iar mici sanctuare
Shinto încep să fie construite în interiorul templelor budiste.
Religiile populare se dezvoltă în paralel cu cele oficiale.
Acum ia naştere shugendo („calea asceţilor din munţi”),
precum şi credinţele în spiritele răzbunătoare goryo, care
includ elemente de budism, şamanism, daoism, budism etc.
Epoca Heian se termină cu intrarea Japoniei într-o
nouă etapă, şi anume perioada medievală. Slăbirea puterii
curţii, creşterea averilor private, lipsa de interes pentru ceea
ce se petrecea în provincii şi scăderea capacităţii de a
asigura
 13

Epoca Heian încheie şi încununează procesul de

cristalizare şi fixare a culturii japoneze clasice a cărei
amprentă inconfundabilă se manifestă până în prezent,
chiar dacă, de-a lungul timpului, au avut loc schimbări ale
paradigmei culturale.

Lucrarea noastră a ales să se limiteze la epoca veche şi

cea clasică care culminează cu Heian, tocmai pentru că ele
reprezintă o primă etapă a civilizaţiei japoneze, un ciclu cu
trăsături bine definite, fără înţelegerea căruia nu se poate
face niciun studiu profund al epocilor ulterioare.

Pentru realizarea acestei lucrări am folosit drept surse

atât lucrări de referinţă mai vechi (unele reeditate), cât şi
numeroase lucrări de dată recentă, precum şi surse
electronice.
Domeniul civilizaţiei japoneze se bucură de o serie de
lucrări de referinţă, precum cele ale lui Reischauer (1964),
Hall J. W. (1971), Sansom George (1963), Tsunoda et al.
(1964) care ne-au facilitat munca de documentare.
Am folosit atât materiale publicate în Occident, cât şi
materiale publicate în Japonia, în limbile japoneză, engleză şi
franceză. Am încercat, de asemenea, să valorificăm puţinele
lucrări în domeniu publicate în limba română, din care
amintim Simu (1994) şi Matsui (1982).
Pentru documentele în chineză clasică şi limbă veche
pe care le-am citat am folosit în general traduceri consacrate
în engleză. În cazurile în care există traduceri în română, le-
am folosit pe acestea. Ne-a fost extrem de utilă antologia lui
Tsunoda et al (1964).
Pentru subcapitolele dedicate budismului şi
confucianismului, sursele în limba română au fost mai bine
reprezentate. Pe lângă o serie de traduceri, am beneficiat de
lucrările despre confucianism publicate în România (Vişan,
2008, 2012).
Pentru o mai bună înţelegere a materialului prezentat, la
14

O parte din sursele bibliografice au fost procurate în

timpul stagiului de cercetare pe care l-am efectuat în Japonia
în 2008 şi în timpul unor scurte vizite în Tokyo şi Kyoto în
2013. Fotografiile incluse în volum au fost făcute de
asemenea cu aceste ocazii.
În procesul de documentare şi elaborare a acestei
lucrări am avut ocazia de a purta discuţii incitante cu
colegii de la Departamentul de Limbi Orientale al
Universităţii din Bucureşti. Le mulţumim pentru sugestii şi
comentarii.
Un sprijin esenţial în realizarea acestei lucrări a venit din
partea prof. Florentina Vişan care ne-a încurajat constant pe
parcursul acestui proiect şi ne-a ajutat să ne lămurim o serie
de aspecte legate de spaţiul est-asiatic şi paradigmele
culturale comune.
JAPONIA ASTĂZI. DATE GENERALE

Japonia, numită în japoneză Nihon sau Nippon ( „locul

de unde răsare soarele”), este o ţară insulară situată în
oceanul Pacific, în dreptul coastei Asiei de est.
Japonia este o monarhie constituţională, actualul
împărat, Akihito fiind al 125-lea împărat dintr-o linie
imperială neîntreruptă de la înfiinţarea legendară a Japoniei
în 660 î.Hr.1

CARACTERISTICI GEOGRAFICE.
AŞEZAREA

Arhipelagul japonez este format din patru insule

principale care se întind de la nord-est spre sud-vest:
Hokkaido, Honshu ,
Shikoku şi Kyushu . Honshu este insula centrală şi are cea
mai mare suprafaţă, iar Shikoku este insula cea mai mică.
(Fig. 1)
Aceste patru insule reprezintă aproximativ 98% din
teritoriul Japoniei. Alte aproximativ patru mii de insule mici,
dintre care multe nelocuite, înconjoară insulele principale.

1
Constituţia actuală stabileşte rolul simbolic al împăratului. Statutul
casei imperiale nu permite accesul la tron decât moştenitorilor de sex
masculin. Odată cu urcarea pe tron a împăratului Akihito a început era
Heisei.
16

Pe lângă acestea, importante din punct de vedere

cultural sau turistic sunt şi câteva insule mici din apropierea
coastelor: Sado (în apropierea coastei prefecturii Niigata),
Oki (în apropierea coastei prefecturii Shimane), Awaji (între
Honshu şi nord-estul insulei Shikoku) şi Tsushima (la nord
de Kyushu)2.
Arhipelagul are o lungime de aproximativ 3300 km,
traversând mai multe zone climatice.
Punctul cel mai vestic este constituit de insula Yona-guni,
cel mai sudic de insula Okino, cel mai nordic de insula
Etorofu, şi cel mai estic de insula Minami-tori.
Japonia are o suprafaţă de aproximativ 378.000 km 2,
fiind comparabilă ca mărime cu statul american California,
sau cu statul european Finlanda. Luând în considerare
aceste date, s-ar putea spune că Japonia este o ţară
mică, dar, aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 4)
mărimea unei ţări nu este dată numai de suprafaţa sa
propriu-zisă, ci şi de densitatea populaţiei, precum şi de
produsul naţional brut. Privită din acest punct de vedere,
Japonia se clasează printre primele naţiuni ale lumii.
Fiind o ţară insulară, graniţele naturale ale Japoniei
sunt constituite de oceane şi mări (Fig. 2). La est se află
oceanul Pacific, la vest marea Japoniei, la sud marea Chinei
de est, la nord marea Okhotsk, iar între insulele Honshu şi
Shikoku se întinde marea interioară Seto. Lungimea
coastelor Japoniei este de aproximativ 34.000 km. În
special Marea Japoniei, care este o mare de mică adâncime,
oferă peisaje naturale impresionante.
Intre insulele Japoniei sunt o serie de strâmtori:
Tsugaru (între Honshu şi Hokkaido), Tsushima (între Iki şi
Tsushima), Naruto (intrarea în golful Osaka), Soya (între
Hokkaido şi Sakhalin).
Trei curenţi oceanici principali se deplasează de-a lungul
 17

se îndreaptă din Kyushu spre marea Japoniei. Din nord

spre sud curge un curent rece, Curentul Kurile. La
confluenţa dintre acesta şi Curentul Japonez s-a format o
zonă extrem de propice pentru viaţa marină şi, în
consecinţă, pentru pescuit.
Ţările aflate în imediata apropiere a Japoniei sunt
Rusia, Coreea şi China. În zilele senine, din Kyushu se poate
vedea peninsula coreeană.
Ţărmurile Japoniei formează numeroase golfuri,
iar oraşele situate in aceste golfuri sunt porturi importante.
Astfel, în golful Tokyo sunt situate porturile Tokyo şi
Yokohama, în golful Osaka, porturile Osaka şi Kobe şi în
golful Ise, portul Nagoya. Japonia are şi câteva
peninsule importante, precum Shima, Nato, Kii şi Izu.
Capitala Japoniei este oraşul Tokyo care are o
populaţie de aproximativ 12 milioane de locuitori, fiind una
dintre cele mai mari şi trepidante metropole ale lumii. Tokyo
a devenit capitala Japoniei în 1868, la începutul erei Meiji
(1868-1912). Vechiul nume al oraşului este Edo („capitala
din est”). Din secolul al XVII-lea până în 1868, Edo a servit
drept sediul şogunatului Tokugawa.
În Tokyo sunt concentrate toate instituţiile importante,
el fiind centrul economic şi cultural al Japoniei.

DATE DEMOGRAFICE

La nivelul anilor 2013, Japonia avea o populaţie

de aproximativ 127 milioane locuitori, depăşind astfel cele
mai mari ţări europene precum Franţa, Germania, Anglia
şi Italia. Pentru că majoritatea populaţiei este concentrată
în oraşele mari din zona de câmpie (care este foarte
limitată), densitatea populaţiei este extrem de mare (cca.
329 locuitori
/ km2).
Populaţia este formată într-un procent de 98% din
dintre caracteristicile Japoniei şi conferă un caracter
foarte omogen populaţiei acestei ţări 3.
În ceea ce priveşte nivelul de trai, 90% din populaţie
consideră că aparţine clasei de mijloc. De asemenea, Japonia
se mândreşte cu un procent de alfabetizare de 99% 4.
Religiile principale din Japonia sunt shinto (şintoismul),
budismul şi creştinismul. Statistici din 2005 indică un procent
de 83,9 % şintoişti, 71,4% budişti şi 7,8% creştini. Primele
două religii nu se exclud, de aceea mulţi japonezi declară că
sunt şi budişti şi şintoişti, din acest fapt rezultând şi
inconsecvenţa procentelor5.
În prezent, Japonia se confruntă cu două mari
probleme în ceea ce priveşte populaţia, probleme care
sunt strâns legate între ele. Prima este rata foarte scăzută
a natalităţii (1,41 în 2012), iar a doua, procentul
îngrijorător de mare al populaţiei cu vârstă peste 65 de ani
(aproximativ 23 % în 2012). Aceste două trăsături fac ca
Japonia să fie o societate îmbătrânită. Procentul ridicat al
populaţiei cu vârstă înaintată are drept cauză şi faptul că
Japonia are una dintre cele mai mari speranţe de viaţă din
lume, fiind ţara cu cele mai multe persoane care au
depăşit vârsta de 100 de ani din lume.
În acest sens, cităm câteva titluri de ziare din 2002,
referitoare la acest aspect „Japan has the oldest man in
the world: a 112 year old retired Japanese silkworm breeder
has inherited the title of world’s oldest man” (Japonia are cel
mai bătrân om din lume: un crescător de viermi de mătasă
pensionar cu vârsta de 112 ani este desemnat cel mai
bătrân om din lume), „The world’s oldest living twins have
celebrated their 106th birthday by saying life gets better after

3. http: //www.indexmundi.com/japan/demographics-
profile.html. Drepturile minorităţilor în Japonia constituie o problemă
larg dezbătută. Politica Japoniei de a menţine numărul străinilor limitat,
precum şi diferite tipuri de discriminări la adresa acestora, sunt des criticate
4. http: //www.indexmundi.com/japan/demographics-
profile.html. Clasa de mijloc bine dezvoltată este de asemenea un
factor care asigură un grad mare de omogenitate populaţiei Japoniei.
5. http: //berkleycenter.georgetown.edu/resources/counties/japan/people
about their growing number.” (Ele sunt preţuite ca un
exemplu de viaţă lungă în Japonia, o societate
care venerează bătrânii, dar este şi foarte preocupată de
numărul lor foarte mare) (BBC news, 1 august, 1998).
După cum arată Sugimoto (2003: 72), datorită speranţei
mari de viaţă, în Japonia coexistă cel puţin patru
generaţii diferite care au fiecare propriile valori şi stiluri de
viaţă, precum şi probleme specifice. Autorul numeşte aceste
generaţii astfel: „generaţia războiului”, „generaţia
postbelică”, „generaţia prosperităţii” şi „generaţia globală”.
Rezumăm mai jos caracteristicile acestor generaţii
(Sugimoto, 2003: 74-78).
„Generaţia războiului” este cea a celor născuţi în jurul
anilor 1930. Aceştia au experimentat războiul ca adulţi. Apoi
au experimentat perioada de punere sub semnul întrebării a
valorilor cultivate în timpul războiului. Au intrat pe piaţa
muncii în timpul refacerii Japoniei de după război. Au
o puternică conştiinţă a eticii muncii şi respectă mult
monarhia. Stilul lor de viată poate fi caracterizat drept
premodern.
„Generaţia postbelică” îi cuprinde pe cei născuţi între
sfârşitul anilor 1930 şi anii 1950. Ei au experimentat războiul
în copilărie şi au fost educaţi într-un nou sistem în care s-a
pus accentul pe libertate şi democraţie. Japonia a
cunoscut atunci o creştere economică puternică. Membrii
acestei generaţii păstrează simţul puternic al eticii muncii
manifestat de părinţii lor. Stilul lor de viaţă este modern.
„Generaţia prosperităţii” îi cuprinde pe cei născuţi între
1950 şi 1970. Aceştia nu au cunoscut războiul, ci numai
economia de tip „bubble”. Au crescut într-o perioadă a
mişcărilor ecologice şi sunt educaţi într- un sistem şcolar
caracterizat prin control sever şi reguli stricte. Sunt
indiferenţi faţă de monarhie şi au o etică a muncii scăzută.
Stilul lor de viaţă este postmodern.
 RELIEFUL

Relieful Japoniei este variat, oferind peisaje naturale de o

rară frumuseţe. Peste 70% din teritoriu este acoperit de munţi
de origine vulcanică şi păduri, suprafaţa disponibilă pentru
agricultură fiind extrem de limitată.
În centrul insulei Honshu există mai multe lanţuri
muntoase, dintre care cel mai cunoscut este cel al Alpilor
japonezi. Peste 500 de piscuri depăşesc 2000 m (Fuji 3776
m, Shirane 3192 m, Hodakadake 3190 m, Akaishi-dake
3120,
Ondake 3063).
Cel mai înalt munte din Japonia este muntele Fuji
(3776m), un con vulcanic perfect, vizibil de la mare distanţă,
care a devenit un simbol al Japoniei. Muntele Fuji se află
la graniţa dintre prefecturile Yamanashi şi Shizuoka şi este
vizibil din Tokyo şi Yokohama în zilele senine. Numit de
japonezi Fuji- san, acest munte a ocupat încă din vechime un
loc aparte în conştiinţa artistică şi literară a Japoniei, datorită
frumuseţii şi unicităţii sale. Astăzi imaginea lui se găseşte pe
cartele de telefon, timbre, ilustrate, calendare etc.
Muntele Fuji împreună cu muntele Daisen şi muntele
Shirayama (Hakusan) formează meisanzan „cei trei munţi
faimoşi ai Japoniei”.
Alţi munţi importanţi sunt Aso-san din Kyushu şi
Showashinzan din Hokkaido. Lângă cel din urmă se află lacul
Toya şi staţiunea Noboribetsu, cea mai vestită staţiune cu ape
termale (onsen) din Hokkaido. Alţi munţi foarte cunoscuţi ca
locuri de drumeţii şi pelerinaje sunt Hakone-yama, Hiei-zan,
Koya-san, Tate-yama.
În ceea ce priveşte câmpiile, acestea sunt foarte puţine
şi înguste, două fiind mai importante: câmpia Kanto care are
în centru capitala Tokyo şi câmpia Yamato, inima vechii
Japonii.
Majoritatea râurilor din Japonia sunt repezi şi înguste.
Cele mai importante sunt Ishikari, Shinano şi Tone.
În Tokyo sunt patru râuri importante, şi anume Edogawa,
Sumidagawa, Tamagawa şi Arakawa. Sumidagawa este
faimos pentru concursurile de jocuri de artificii care se
organizează
 Cel mai mare şi mai faimos lac din Japonia este lacul
Biwa, cunoscut mai ales pentru „cele opt peisaje” pe care le
oferă când este privit din diferite direcţii.
Japonia are şi un deşert, deşertul Tottori, situat
în prefectura cu acelaşi nume.
Insula din nord, Hokkaido, este destul de diferită de
celelalte trei insule principale, fiind integrată propriu-zis doar
în secolul al XIX-lea. Aici clima este mult mai rece decât în
restul Japoniei şi nu este prielnică cultivării
orezului. Populaţia Ainu, locuitorii străvechi ai acestei insule,
avea ca ocupaţie de bază vânătoarea, numeroasele păduri
din insulă fiind foarte bogate în vânat.
Extremitatea de sud a Japoniei, insulele Okinawa, care se
întind între insula Kyushu şi Taiwan, au o climă tropicală şi
prezintă de asemenea mari deosebiri culturale faţă de
insulele principale. Şi această zonă are un statut aparte.
Aceste insule au devenit prefectura cu numele Okinawa în
secolul al XX-lea, până atunci fiind numite Ryukyu shoto
(insulele Ryukyu).

• Nihonsankei „cele trei peisaje faimoase ale

Japoniei”
În Japonia se vorbeşte de „cele trei peisaje
ale Japoniei” pe care orice japonez îşi doreşte să le
vadă. Acestea sunt: Miyajima, o insulă din apropierea
oraşului Hiroshima care adăposteşte un sanctuar shinto
celebru a cărui poartă torii se înalţă din mijlocul mării,
Ama-no- hashidate sau „Podul Cerului”, o fâşie de nisip
acoperită de pini japonezi aflată la nord de Kyoto (pe
coasta
 RELIEFUL ȘI CULTURA

Datele geografice au o mare influenţă asupra culturii şi

modului de gândire al oamenilor. în cazul Japoniei, multe
dintre caracteristicile geografice au legătură strânsă cu
mitologia şi folclorul japonez. Aşa cum arată Ashkenazi
(2003: 8), deşi „din punct de vedere social şi economic” cele
mai importante elemente naturale ale Japoniei sunt
câmpiile fertile şi albiile râurilor unde se cultivă cereale, din
punct de vedere mitologic, cei mai importanţi sunt munţii.
Aceştia sunt asociaţi cu personaje şi evenimente mitologice,
cel mai faimos exemplu fiind Muntele Fuji.
În mentalitatea populară a japonezilor, spaţiul se împarte
în munţi (echivalent al spaţiul nelocuit, sălbatic), sate cu
câmpuri de orez (spaţiul locuit) şi câmpuri nelucrate care
despart spaţiul locuit de cel nelocuit.
Hori (citat în Ambros 2006: 292) arată că munţii sunt
consideraţi sacri din cel puţin trei motive, pe care le rezumăm
în continuare. In primul rând cronicile istorice din secolul al
VIII-lea, Kojiki şi Nihonshoki, înfăţişează munţii drept locuri
alese de zeii kami cereşti pentru a coborî pe pământ, locuri
unde oamenii se întâlnesc cu fiinţe supranaturale. Munţii cu
formă conică, precum Fuji, erau priviţi ca locul de rezidenţă
sau chiar întruchiparea unor zeităţi.
într-o societate agricolă în care apa e indispensabilă
pentru câmpurile de orez, munţii sunt importanţi şi ca
principală sursă de apă. Se crede că zeul munţilor, yama no
kami, coboară primăvară pe câmpurile de orez şi se
transforma în zeul câmpurile, ta no kami, asigurând
fertilitatea acestora.
Munţii sunt deseori asociaţi şi cu lăcaşul spiritelor
morţilor, poate şi pentru că munţii erau loc de mormânt şi
semănau cu mormintele sub formă de tumuli, kofun.
Templele şi sanctuarele sunt construite adesea pe munţi
(un exemplu reprezentativ este muntele Koya), iar ascetismul
a înflorit în munţi sub forma călugărilor yamabushi sau
shugenja.
 Un alt loc important în miturile japoneze este reprezentat
de câmpia Yamato cu munţii şi văile care o înconjoară, unde
a luat naştere primul stat imperial japonez. Vechiul nume
Yamato este folosit chiar şi astăzi pentru a denumi
Japonia, sau se adaugă la diferite cuvinte pentru a indica că
este vorba despre ceva tipic japonez.
Multe dintre elementele de relief sunt evocate în

CLIMA SI CALAMITĂŢILE NATURALE

Clima Japoniei este una temperată, asigurată de curenţii
oceanici puternici care circulă de-a lungul arhipelagului, mai
ales Curentul Japonez.
Japonia se bucură de toate cele patru anotimpuri, cu
treceri vizibile şi treptate de la unul la altul. Iernile sunt reci,
iar verile toride din cauza umidităţii, dar nu foarte lungi,
aproximativ opt luni pe an clima fiind foarte plăcută. La
începutul verii există un anotimp ploios, numit tsuyu, iar
taifunurile se abat frecvent asupra anumitor părţi ale
arhipelagului, în special în septembrie.
Verile durează de la mijlocul lui iulie până la începutul lui
septembrie, dar sunt foarte greu de suportat, nu atât din
cauza temperaturii ridicate, cât din cauza gradului excesiv
de umiditate.
Clima insulei nordice, Hokkaido, şi clima de pe coasta
de la Marea Japoniei este mai rece, iar iarna, aici cad
cantităţi mari de zăpadă. In Okinawa, capătul din sud al
arhipelagului, clima este mult mai caldă, temperatura medie
în ianuarie fiind de 17 grade.
Sezonul ploios sau tsuyu se manifestă la începutul verii
în majoritatea teritoriului japonez. Numele acestei perioade
înseamnă „ploaia prunilor” pentru că fenomenul coincide cu
perioada de coacere a acestor fructe. Sezonul durează
câteva săptămâni (de obicei de la începutul lui iunie până la
 Caracteristicile climei sunt cele care explică densitatea
populaţiei, precum şi producţia agricolă impresionantă a
Japoniei. Aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 9),
dacă în Europa agricultura este dependentă de verile prea
uscate în sud şi prea reci în nord, Japonia are veri cu
vreme foarte caldă şi în acelaşi timp ploi abundente de la
începutul primăverii până la începutul toamnei, ceea ce a
permis practicarea unei agriculturi mult mai intense decât în
Europa.
Arhipelagul japonez se află la confluenţa mai multor plăci
tectonice, continentale şi oceanice, şi s-a format prin
activitate vulcanică. Şi astăzi în Japonia au loc erupţii
vulcanice, o zecime din vulcanii activi ai lumii aflându-se aici.
Chiar şi muntele Fuji este un vulcan inactiv, care a erupt
ultima dată în 1707. Muntele Aso este un vulcan activ şi
astăzi. Mulţi vulcani activi se găsesc şi în Hokkaido.
Aceste caracteristici sunt cauza cutremurelor foarte
frecvente din arhipelag. în Japonia se produc aproximativ
1500 de cutremure pe an, dintre care 2-3 sunt perceptibile.
Când cutremurele se produc sub sau în apropierea oceanului
ele pot provoca şi tsunami.
Cel mai devastator cutremur din istoria Japoniei este
cel care a lovit Tokyo în 1923, înregistrând 100.000 de
victime.
Un alt cutremur devastator a avut loc în 1995, afectând
în special oraşul Kobe. Cutremurul a făcut 5000 de victime şi
numeroase distrugeri.
Cel mai recent dezastru este constituit de cutremurul
care s-a produs în zona Tohoku, pe 11 martie 2011. Acesta a
fost urmat de un tsunami imens care a distrus sau a afectat
grav oraşele de pe coastă.

• Cutremurele şi legenda monstrului namazu

în credinţele populare japoneze se vorbeşte despre
un monstru marin, un fel de somn, numit namazu, care
trăieşte sub insulele japoneze, ţinându-le în spate.
Monstrul este păzit de zeul Kashima care i-a ţintuit capul
 Omul primitiv a observat asocierea tunetului şi a
cutremurului şi astfel, în mitologie, cei doi zei asociaţi
acestor fenomene sunt percepuţi ca fiind înrudiţi. Există
o categorie largă de zei numiţi generic Kaminari-sama
(zeii tunetului şi fulgerului) asociaţi cu moartea, dar şi cu

Pe de altă parte, natura vulcanică a insulelor japoneze a

dus la formarea de numeroase izvoare termale, omen, care
fac parte integrantă din cultura japonezilor. Fiecare regiune
are zone şi staţiuni balneare care sunt foarte populare.
Există mai multe tipuri de izvoare termale care se
deosebesc prin diferitele minerale pe care le conţin şi
efectele benefice pe care le au in vindecarea diferitelor boli.
în general însă, se consideră că toate izvoarele termale au
efect de relaxare pentru trup şi minte.
Există izvoare în aer liber sau amenajate în interiorul
hotelurilor şi hanurilor tradiţionale, iar japonezii le
frecventează la sfârşit de săptămână sau în concediu.
O altă caracteristică a climei japoneze este constituită
de furtunile ciclonice numite taifun care sunt frecvente la
sfârşitul verii şi începutul toamnei şi uneori provoacă mari
distrugeri. Anual au loc în medie şapte- opt taifunuri în
Okinawa şi trei în Kyushu şi Shikoku.
Aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 14),
japonezii au trăit de-a lungul istoriei lor în mijlocul unei
naturi de cele

FLORA SI FAUNA
Japonia prezintă o mare varietate de păsări,
insecte, peşti şi animale sălbatice. În anii care au urmat
industrializării intensive s-au făcut mari eforturi pentru
protejarea mediului. In continuare vom descrie pe scurt
câteva dintre elementele de floră şi faună care au strânsă
legătură cu credinţele şi cultura japonezilor, bazându-ne
în special pe Kodansha International (1996, 273-317),
Screech et al. (1999: 54-58) şi Ashkenazi (2003).

FLORA

Flora Japoniei prezintă aproximativ 4500 de specii native.

Această bogăţie se datorează multitudinii zonelor climatice,
precum şi ploilor abundente. După cum am arătat, 70% din
suprafaţa Japoniei este acoperită de păduri.
Cele mai importante plante sunt orezul, crizantemele,
florile de cireş şi prun, irisul, camelia, lotusul, cedrul şi pinul,
bambusul, arbustul de ceai şi arţarii.
Orezul (kome) constituie principala sursă de hrană a
japonezilor. Cultivarea acestuia este considerată încă din
vechime un act sacru. Comunitatea agrară performa ritualuri
specifice pentru fiecare etapă din procesul de creştere a
orezului (de la cultivare până la cules), multe dintre acestea
păstrându-se chiar şi astăzi în tradiţiile locale.
Crizantema este simbolul casei imperiale japoneze. A
fost introdusă din China pentru calităţile sale terapeutice.
În epoca Heian, o găsim cultivată în grădinile aristocraţilor.
Una din sărbătorile de la Curtea imperială se numea
„sărbătoarea crizantemei” şi avea loc pe 9 septembrie,
conform calendarul lunar. Cu această ocazie, aristocraţii
degustau un fel de lichior din flori de crizantemă.
Sakura (cireşul japonez) şi prunul (urne), sunt faimoşi
pentru florile lor care sunt admirate în cadrul unei sărbători
numite hana-mi (admiratul florilor). Sakura este una dintre
primele flori atestate în Japonia şi este evocată în toată
poezia japoneză ca un simbol al purităţii şi al efemerităţii. În
vechime se credea că atunci când florile de cireş sălbatic
(yama-zakura) erau bogate şi nu se scuturau repede, recolta
de orez urma să fie bogată. De aceea, fermierii le observau
cu multă atenţie, iar obiceiul de a admira florile de cireşi îşi
 Camelia provine din zone mai calde, iar în Japonia a ajuns
să fie asociată cu o floare sacră care indică voinţa zeilor.
Irisul apare în poezie încă din vechime şi este asociat cu
vara. Se consideră că are puterea de a îndepărta spiritele
rele şi se atârnă de streşinile caselor în luna mai, de ziua
băieţilor. Tot atunci, băieţii fac baie în apă fierbinte în care se
pun irişi.
În grădinile templelor budiste observăm deseori
existenţa unui mic iaz cu flori de lotus. Floarea de lotus este
în primul rând un simbol budist. În reprezentările artistice,
Buddha este înfăţişat stând aşezat pe o floare deschisă de
lotus.
Cedrul şi pinul fac parte integrantă din peisajele Japoniei.
Pinul este considerat un copac sacru şi se păstrează
obiceiul de a împodobi de Anul nou intrările caselor cu un
aranjament specific din crengi de pin, numit
kadomatsu.
Crângurile de bambus constituie un alt aspect important
al peisajului japonez. În perioada Edo (1600-1867) apare
motivul decorativ shochikubai (pin, bambus şi prun) care
este folosit cu ocazia sărbătoririi unor evenimente
importante. Combinaţia se bazează pe armonia dintre culori
- verdele pinului şi bambusului alături de roşul florilor de
prun, dar mai ales pe faptul că prunul înfloreşte şi rodeşte
cel mai repede dintre toţi pomii.
Arbustul de ceai verde a fost introdus din China de către
călugării budismului Zen. Dealurile acoperite cu plantaţii de
ceai constituie unul dintre cele mai specifice peisaje pe care
le putem vedea în Japonia.
Arţarii (momiji) sunt predominanţi în spaţiul urban
(parcuri, grădini) şi la poalele munţilor şi sunt admiraţi în
timpul toamnei pentru coloritul splendid al frunzelor.
Datorită scăderii treptate a temperaturii, frunzele se
colorează mai întâi în roşu strălucitor, apoi în galben.
Ciclul anotimpurilor este astfel asociat cu următoarele
• Sakura (cireşul japonez)
Primul soi de cireş care a atras atenţia oamenilor a
fost yama- zakura (cireşul de munte), un tip de cireş
sălbatic care creştea singuratic pe munţi. Cel mai
cunoscut loc cu astfel de cireşi este Yoshino. Speciile de
cireş japonez care îşi au originea în acest cireş sălbatic nu
rodesc, ci doar înfloresc.
Treptat, Curtea imperială a cultivat obiceiul admirării
florilor de cireş. în epoca Edo acest obicei s-a răspândit în
rândul tuturor claselor sociale şi cireşii au început să fie
plantaţi în parcuri, grădini şi de-a lungul râurilor, astăzi
existând nenumărate locuri faimoase unde pot fi admiraţi.
înflorirea cireşilor a devenit un eveniment important în
ciclul anotimpurilor. Spre deosebire de situaţia din
majoritatea ţărilor, în Japonia anul şcolar începe la
1 aprilie. Vacanţa de primăvară este cea care face
trecerea de la un an şcolar la altul, acest mod de a
organiza anul şcolar având legătură şi cu faptul că
primăvara este poate

FAUNA
Fauna din Japonia este la fel de variată ca şi flora. Există
specii specific japoneze, precum nihonken (câinele
japonez), nihonsaru (maimuţa japoneză), diferite tipuri de
veveriţe etc. Dintre animalele care au şi conotaţie culturală
reţinem vulpea, maimuţa, tanuki (un fel de bursuc), broasca
ţestoasă, uguisu (cucul japonez), cocorul, vrabia şi
rândunica, libelula şi licuricii şi cicadele semi.
Vulpea apare în multe legende şi basme ca mesager al
zeului Inari sau creatură magică şi are o semnificaţie
ambivalenţă. Vulpile care vânează în preajma templelor, în
zona cimitirele, sunt un semn rău. Vulpile albe, cele negre
sunt trimise de zei. Indiferent dacă sunt sau nu asociate cu
zeul Inari, vulpile au forţe magice, printre care cea mai
importantă este puterea de a se preschimba în fiinţă umană.
Deseori se transformă în femei frumoase, pentru a amăgi
călătorii în timpul nopţii. Coada însă le rămâne, şi poate să
le trădeze.
Maimuţele trăiesc pe munţii puţin înalţi şi uneori chiar
atacă oamenii. Maimuţa apare deseori în basme, unde e
prezentată ca un personaj negativ şi viclean, care însă
sfârşeşte prin a fi păcălită. Există superstiţia că maimuţa
alungă bolile cailor şi de aceea pe vremuri era legată în
staule.
Tanuki (Nyctereutes procyonides) este un fel de bursuc.
În folclor se consideră că are puteri magice. Se deghizează
uneori în călugăr ambulant şi cerşeşte sau fură bunurile
trecătorilor.
Broasca ţestoasă se consideră că trăieşte zece mii de
ani şi este un simbol al longevităţii.
Cocorul este o pasăre aducătoare de noroc şi, alături de
broasca ţestoasă, un simbol al longevităţii pentru că se
crede că trăieşte o mie de ani.
Uguisu, cucul japonez, numit şi „pasărea primăverii”,
încântă cu glasul lui şi este un motiv adesea asociat cu
înflorirea prunului.
Vrabia şi rândunica se consideră, de asemenea, că au
puteri supranaturale.
Japonezii dau o mare importanţă insectelor pentru forma
lor, dar mai ales pentru sunetele lor. A creşte insecte este un
obicei îndrăgit de copii chiar şi astăzi.
Libelula, de exemplu, este un motiv des întâlnit în artă.
Se credea că libelula reprezintă spiritul orezului şi al recoltei
bogate şi era un simbol al statului Yamato. Licuricii au
devenit vestiţi datorită legendei chinezeşti în care se spune
că un învăţat care nu avea bani pentru a-şi cumpăra o
lampă cu ulei, învăţa seara la lumina licuricilor. Se spune că
licuricii ar fi sufletele morţilor. Din epoca Edo, obiceiul de a
admira lumina licuricilor de pe malul unui râu a devenit
foarte
 DESURSELE
R EZVOLTAREA URBANĂ
NATURALE

Japonia este naturale

Lipsa resurselor o ţară
a fostcu resurse de-a
compensată naturale
lungul,
istoriei economia
limitate printr-o japoneză
dezvoltarefiindurbană puternică
dependentă care dea
de importul
energi ei t materii
începu şde timpuriu.
prime.ÎnAstfel, de exemplu,
jurul anului Japonia
1700, Tokyo este
care se
cea ma Edo,
numea marei importatoare
şi era capitalade petrol şi fieravea
şogunală, din lume.
un milion de
Resursa
locuitori, fiindproprie principală
probabil, pentru este
aceaapa, asigurată
vreme, de măril
cel mai mare
din lumeerâurile repezi, precum şi de ploile abundente
nconjurătoare,
oraş
î(Reischauer şi Jansen, 1995: 26). .
Râurile Cele repezi asigură principala
mai importante oraşe sesursă
aflăpentru producere
pe coasta de sud aa
energieiprincipale
insulei hidroelectrice.
şi sunt în ordinea descrescătoare a mărimii:
Tokyo, Yokohama,Japoniei
În subteranul Osaka, seNagoya,
găsesc Kobe,
minerale, Kyoto
dar (Fig.
nu
3)î n . c
antităţi suficiente şi nici de bună calitate.
Aşa cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 23), mările
din jurul Japoniei asigură proteinele şi vitaminele
necesare alimentaţiei, prin peşte şi alge, Japonia având
cea mai dezvoltată industrie a peştelui din lume. Vânatul şi
consumul cărnii de balenă este şi astăzi un subiect larg
dezbătut la nivel internaţional.
Deşi suprafaţa de teren arabil este extrem de redusă,
agricultura s-a dezvoltat totuşi datorită unor eforturi
constante şi a unor soluţii ingenioase. Principala cereală este
orezul, cultivat pe parcele inundate, oriunde există teren
arabil.
După cum vom arăta în capitolul următor, practicarea
agriculturii a fost introdusă relativ târziu în Japonia. încă de la
început, cultivatul orezului s-a practicat pe mici parcele,
irigarea asigurâdu-se printr-un sistem minuţios de canale
artificiale.
Lemnul constituie de asemenea o resursă importantă, iar
industria prelucrării acestuia este puternic dezvoltată.
Putem concluziona că, în ceea ce priveşte industria,
Oraş Populaţie
Tokyo (şi 13.000.000
Yokohama 3.690.000
Osaka 2.670.000
Nagoya 2.266.000
Sapporo 1.906.000
Kobe 1.544.000
Fukuoka 1.482.000
Kyoto 1.470.000
 32
Ca o sinteză, am putea afirma, citându-l pe Reischauer
(1981: 3-8), că Japonia poate fi caracterizată prin
următoarele caracteristici:
• izolare geografică
• suprafaţă mică
• relief predominant muntos
• lipsa resurselor minerale
• suprafaţă agricolă limitată şi sol nefertil
• dependenţa de importuri6

UNITĂŢILE ADMINISTRATIVE

Din punct de vedere administrativ, în prezent Japonia

este împărţită în regiuni şi prefecturi.
Folosirea terenului arabil şi a resurselor limitate a dus
încă din timpuri străvechi la apariţia ideii de delimitare
teritorială, constituindu-se unităţi sociale şi geografice.
Hotarele vechilor provincii, care respectau hotarele naturale
constituite de lanţurile muntoase, se regăsesc în delimitările
prefecturilor actuale, deşi numele s-au schimbat de mai
multe ori de-a lungul timpului.
Sursa:
Japonia contemporană este împărţită în opt regiuni,
http:
/ ww.citymayors.com/gratis/japanese_cities.html
Reischauer (1981: 6) arată că toate aceste elemente au constituit şi dezavantaje, dar şi avantaje pentru Japonia. Un dezavantaj major es
Cele mai importante oraşe din Kyushu sunt Fukuoka şi
agasaki.Ncă Japonia
În Shikoku
este cea maioraşele mai
izolată dintre mari premoderne,
civilizaţiile sunt Takamatsu,
iar influenţele
din exterior au pătruns cu greutate, după ce au fost filtrate de culturile continentale est-asiatice.
PeMatsuyama, Tokushima
de altă parte, poziţia insulară i-a feritşipeKochi.
japonezi de invazii străine,
În insula Hokkaido cele mai importante oraşe sunt
apporo Sasigurându-le
şi Hakodate, o relativăiar
paceîn Okinawa,
şi posibilitatea Naha.
de a-şi construi o cultură şi un
stil de viaţă particulare.
Legătura
După cum aratăîntre oraşe
Reischauer este
şi Jansen făcută
(1995: 31) un alprintr-un
doilea efect al sistem de
ransport foarte
t izolării e gradulbine
mare depus la punct,
omogenitatea reprezentativ
culturală fiind trenul
a japonezilor. în tot
e mare darhipelagul
viteză s-au shinkansen.
răspândit modele culturale uniforme, indiferent de barierele
fizice interne. Autorii arată că, în plus, japonezii şi-au format un puternic simţ
Dinal punct
identităţiide vedereacută
şi o conştiinţă istoric, majoritatea
a diferenţei oraşelor
lor faţă de celelalte popoare:provin
in vechile capitale
d „Izolarea geografică imperiale şi şogunale,
naturală, augmentată precum
apoi de planurile umane,şii-adin
oforţat pe japonezi
raşe-cetate construite în mai
să trăiască epoca medievală
izolaţi de pentru
restul lumii decât orice altăapărare.
naţiune comparabilă ca mărime şi dezvoltare. Sau poate ar trebui să spunem
 34 33

Tokyo şi Osaka,
Regiunile sunt, de primul
la nordavându-şi rădăcinile în cultura
la sud, următoarele:
csamurailor, cel de-al
Hokkaido- hiho, Tohoku-chiho, doilea, în stilul de viaţă al negustorilor
Kanto-chiho,
(Sugimoto,Chugoku-chiho,
2003:63). Chubu-chiho, Kinki-chiho
Zona KantoShikoku-chih,
cuprinde Tokyo şi prefecturile din jur şi se
Kyushu-chiho.
poateDupăspune
cumcă sereprezintă
poate observa, cultura japoneză
insulele standard.
Hokkaido, Zona
Shikoku
i Kyushucuprinde
şKansai formeazăOsaka câte oşiregiune,
ariile învecinate
iar Honshu (Kyoto, Kobe) şi
este împărţită
îprezintă un model cultural diferit de cel standard.
n cinci regiuni.
Din punct de
Prefecturile vedere
sunt în număristoric,desepararea
47 şi sunt celor două
listate maizone
jos,a
avut loc prin secolul al X-lea când între
pe regiuni. Hokkaido formează singură o prefectură, iar cele două zone exista
un punct
oraşele vamal
Tokyo şi strategic.
şi Osaka, Literal, numele
datorită importanţei lor, suntcelor două
regiuni înseamnă „la est de punctul vamal” (Kanto) şi „la vest
de punctul vamal” (Kansai).
12. Chiba 23. Aichi 34. Shima
Hokkaido
De
Aomori atunci s-a creat
13. Tokyo o mare diferenţă
24. Shiga între ne
capitala
feudală
Akita Edo (actualul Tokyo),
14. Kanag unde mai
25. Kyoto mult de jumătate
35. din
populaţie
Yamag Iwate era constituită awa de clasa conducătoare
26. Mie de samurai
uchi
şi Osaka,
Yamagata unde dominau
15. Yama negustorii, iar
27. Nara samuraii reprezentau
36.
sub
Kagaw1% din populaţie.
Miyagi nashi Deşi28.clasa Wakaynegustorilor a era
considerată
Fukushima a fi cea mai
16. Shizu de jos în sistemul
ama celor patru
37. clase
sociale din Japonia premodernă,
Tokush Tochigi oka negustorii
29. Osaka din Osaka ima erau
foarte
Gumma înstăriţi şi datorită
17. Niigat acestui fapt
30. Hyogo oraşul a cunoscut
38. Ehime o
deosebită
Ibaraki a 31. Tottori 39. Kochi
10. dezvoltare economică şi culturală (Maxwell, Omusubi 16: 1).
11. Saitama
Intre cele două 18.zone
Nagaexistă32. chiar
Okaya 40.
şi în prezent un fel
Fukuo
de rivalitate şi competiţie. Multe dintre diferenţele din
epoca feudală s-au no păstrat sub ma diferite forme.kaAstfel,
japonezii din Kanto sunt mai sofisticaţi, mai 41. rezervaţi
Saga şi
formali, semănând într-un fel cu vechii samurai, 42.în timp ce
japonezii din Kansai sunt mai pragmatici, întreprinzători şi
sunt renumiţi pentru un puternic simţ al umorului. O serie
de arte ale spectacolului bazate pe valorificarea umorului
şi satirei sunt specifice acestei zone (Sugimoto, 2003: 63).
Limba vorbită în cele două zone este de asemenea un
ZONELE CULTURALE
element identitar important. KÎn ANTO SI KANSAI
Kanto se vorbeşte limba
japoneză standard, în timp ce Kansai
Varietatea naturală şi climatică a Japoniei, are dialectul propriu,
este dublată
n um it K a
d e şi o va ri e ta te n sa i-
bceunlt.urMaluăl.tăDivnrepmunects-dae
cvoendseirdeercautltucrăal acceeast mai importantă distincţie
este evidenţiată de împărţirea insulei principale, Honshu în
două subregiuni culturale, Kanto şi Kansai, care au în centru
cele două mari oraşe japoneze,
 35

SĂRBĂTORILE OFICIALE
Japonia a adoptat calendarul Gregorian în epoca Meiji,
până atunci divizând timpul conform calendarului lunar. încă
de atunci s-au fixat o serie de obiceiuri şi sărbători, Japonia
fiind considerată în prezent una din ţările cu multe zile libere
oficiale ocazionate de sărbătorile de peste an.
Sărbătorile anuale sunt numite nenchugydji

Ianuarie Martie
Februarie
(shogatsu) Anul Nou 3 (setsubun) ultima zi de 3
kakizome iarnă, 4 februarie fiind (hinamatsuri)
(prima caligrafie din începutul primăverii Ziua fetelor
ari)
11 14 White Day
7 (Haru no
(kenkokukinenbi) ziua
nanagusa) Cele 21 (haru no higan)
întemeierii Japoniei
şapte ierburi de Echinocţiul de
primăvară 14 Valentine's Day primăvară
ziua îndrăgostiţilor
A doua zi de luni
(seijin no hi) Ziua
majoratului

Aprilie Mai Iunie

1 începutul anului 1 (koromogae)
şcolar şi fiscal trecerea la haine de
(kempokinenbi) Ziua
8 (hanamatsuri) constituţiei primăvară
Sărbătoarea florilor (midori no ni) Ziua 11 începutul sezonului
naturii ploios Tsuyu
29 Ziua Showa
Prima parte a lunii (kodomo no hi) 21 Solstiţiul de vară
ohanami (Admiratul Ziua copiilor
florilor de cireş) A doua duminică
(haha no hi) ziua
mamei
36

Iulie August Septembrie

1 Deschiderea 13-16 Obon 15 (keiro
sezonului montan no hi) Ziua
7 (tanabata) respectului pentru
Festivalul stelelor vârstnici
13-16 (Obon) 23 (aki no
festivalul morţilor higan) Echinocţiul de
A treia zi de luni (urni toamnă
no hi) Ziua Mării (otsukimi)
admiratul lunii

Octombrie Noiembrie Decembrie

1 koromo-gae 3 (bunka no hi) Ziua
Solstiţiul de iarnă
culturii
Ziua naţională (ziua
10 (taiiku no hi) Ziua
15 (shichi-go- san) de naştere a
sportului
vizitele copiilor la împăratului)
sanctuar
30 (omisoka) ajunul
23
anului nou
(kinro kansha no hi)
Ziua muncii

Pe lângă sărbătorile oficiale, am inclus în tabelele de

mai sus şi o serie de sărbători foarte populare răspândite la
nivel naţional. În afară de acestea, sunt şi multe alte
sărbători generale şi locale pe care, din motive de spaţiu,
nu le vom aminti aici.
Aşa cum arată Earhart (1997: 206), anul poate fi
împărţit în două perioade, iar sărbătorile din primele şase
luni îşi au corespondenţe, ca într-o oglindă, în cele din a
doua jumătate a anului. Astfel, sărbătorile din prima parte a
anului sunt legate de ideea de semănat şi protejare a
recoltelor, cele din partea a doua se referă mai ales la
cules şi bogăţia recoltelor. Simetria este vizibilă şi în alte
aspecte: atât înainte de Anul nou (ianuarie), cât şi înainte
de Obon (august) au loc ritualuri de purificare.
Majoritatea sărbătorilor sunt de origine shinto, altele
 37

La începutul lunii mai fiind trei sărbători consecutive şi în

acelaşi timp zile libere acestea au căpătat denumirea de
Golden Week (săptămâna de aur) şi constituie una din
puţinele mini-vacanţe ale japonezilor.
În marile oraşe sărbătorile au astăzi mai degrabă o
valoare comercială.
După funcţia pe care o îndeplinesc, sărbătorile pot fi
grupate în următoarele categorii (Earhart: 1997: 212):
Sărbători legate de cultul strămoşilor (Anul Nou, Obon)
Sărbători legate de riturile agricole (Hanami, festivalul
recoltei)
• Sărbători legate de ritualuri de purificare şi exorcizare
(festivalurile legate de anotimpuri - Hinamatsuri,
Kodomo no hi, Tanabata etc)
Se disting de asemenea sărbătorile care provin din
Gosekku „Sărbătorile curţii imperiale”. Acestea sunt cele în
care ziua şi luna sunt identice: 1 ianuarie, 3 martie, 5 mai, 7
iulie, 9 septembrie şi 7 ianuarie şi sunt sărbători importate
din China care au fost adoptate la Curtea japoneză. După
 FONDUL CULTURAL TRADITIONAL

Putem considera că mentalitatea şi cultura japoneză s-au

format pe baza unor elemente din trei mari tradiţii - credinţa
indigenă shinto, confucianismul şi daoismul şi budismul 1.
Următoarele trei subcapitole sunt dedicate prezentării
aspectelor principale ale acestor tradiţii, cunoaşterea lor fiind
absolut necesară pentru înţelegerea istoriei culturale a
Japoniei.
După cum vom arăta, niciuna dintre aceste tradiţii, poate
cu excepţia budismului, nu se încadrează în definiţia în sens
strict a religiei, ci pot fi mai degrabă considerate un fel de

1
Ellwood (2008: 76) arată că religia şi cultura japoneză au la origini patru
tipuri de elemente care au venit din direcţii diferite, în diferitele perioade din
epoca preistorică, după cum urmează:
1. cultul fertilităţii şi mitologia orizontală cu zei care vin de pe tărâmuri
sacre, aflate dincolo de mare din cultura Jomon par să aibă legături
cu societăţile polineziene şi malaeziene
2. accentul pus pe ciclul agricol şi pe ritualurile legate de recolte din
Yayoi pare să aibă legături cu civilizaţiile din sud
3. şamanismul şi cosmologia verticală, cu zei coborâtori dintr-o
lume depărtată, aflată în cer, sunt o influenţă venită din nord,
legată de
4. elemente de confucianism, daoism şi mai ales budism vin din Coreea
şi China, mai ales la începutul istoriei scrise
Primele trei tipuri de influenţe se vor cristaliza în ceea ce numim credinţa
shinto.
40

SHINTO (CALEA ZEILOR)

Shinto sau „Calea zeilor” denumeşte credinţele şi

ritualurile practicate în Japonia încă dinainte de introducerea
budismului din China, fiind considerată în general religia
autohtonă a japonezilor sau, cum spune Kuroda (1993: 7)
„shinto este considerată religia indigenă a Japoniei, care
se continuă într-o linie neîntreruptă din timpuri imemoriale
până în prezent”.
Shinto constituie şi astăzi una din principalele credinţe
din Japonia, peste 80 % dintre japonezi declarând că aparţin
acestei religii.
Shinto are la bază primele credinţe japoneze, dar a
căpătat o formă organizată şi numele actual de-abia mai
târziu, sub influenţa introducerii budismului. Astfel,
denumirea de shinto apare ca o necesitate de a delimita
aceste credinţe de noua religie importată din China,
budismul, numit în japoneză bukkyo sau butsu-do „Calea lui
Buddha”.
Denumirea de shinto este formată din două ideograme:
shin sau kami (zeu) şi do (Cale), adică Calea Zeilor. După
cum arată şi numele, Shinto se bazează pe credinţa în zeii
kami.
Matsunaga D&A (1992: 3-4) afirmă că kami (spiritele
sacre) abundau în lumea primilor japonezi şi, la început,
erau expresia simţului armoniei lor cu natura în mijlocul
căreia trăiau şi a sentimentului de veneraţie faţă de
aceasta.
Zeiţa tutelară în shinto este Amaterasu, zeiţa soarelui,
din care se consideră că descinde familia imperială
japoneză. Sanctuarele cele mai importante sunt Ise şi Izumo.
Despre religia shinto avem informaţii scrise în primele
cronici japoneze Kojiki (712) şi Nihonshoki (720) care
cuprind mitologia japoneză.
De-a lungul istoriei Japoniei, relaţia dintre shinto şi
alte credinţe ia diferite forme. Există perioade în care shinto
este adus în prim plan, precum şi perioade de sincretism
între shinto şi budism şi perioade de interzicere a shinto.
 în Koschmann et al.,1985: 171-172) rezumă astfel
caracteristicile credinţei shinto:
„Astăzi, când comparăm oricare dintre
organizaţiile religioase numite mari religii (de
exemplu Budismul sau Creştinismul) cu
tradiţia noastră indigenă, observăm imediat
că în credinţele noastre scripturile nu joacă
niciun rol. Se poate spune cel mult că unii
oameni consideră că o parte din vechile
noastre cronici oficiale ar corespunde cu
scripturile sacre (...)”
Reischauer şi Jansen (1995) arată că în shinto nu există
concepte etice asociate cu ideile religioase, cu excepţia unui
sentiment de teamă şi reverenţă în faţa naturii şi a unui
concept de puritate rituală.
De asemenea sunt cercetători care pun sub semnul
întrebării chiar şi statul de religie indigenă a shinto, arătând
posibilele ei relaţii cu credinţe din alte zone.

ORIGINI

Aşa cum am sugerat în introducere, originile credinţei

shinto derivă din primele forme de manifestare religioasă
atestate în Japonia, precum animism, şamanism, cultul
fertilităţii, venerarea naturii şi a strămoşilor. Conform lui
Matsumae (1993: 325-326), shinto s-a dezvoltat după cum
urmează: în timpurile preistorice apar forme animiste de
adorare a naturii, în secolele al
IV- lea şi al V-lea spiritele kami sunt adoptate ca zeităţi tutelare
ale clanurilor, iar în secolele al VI-lea şi al VII-lea, Curtea
Yamato foloseşte credinţa în kami pentru a-şi centraliza
puterea şi, din secolul al VIII-lea, fiecare împărat este
considerat descendentul direct al zeiţei tutelare Amaterasu.
Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 3) „marea, munţii şi
un tip de venerare a soarelui au stat la baza spiritualităţii
 La început, credinţa însemna venerarea spiritelor locale
care sălăşluiau în elemente naturale sau semi-naturale,
precum munţi, copaci cu forme atipice, râuri şi cascade,
stânci de diferite forme. Toate aceste entităţi, ca şi spiritele
morţilor, aveau puterea de a influenţa viaţa omenească.
Iniţial, ritualurile puneau mare accent pe purificare ca
element al veneraţiei, ca şi pe comunicarea directă cu zeii
kami şi oferirea de ofrande, nefăcându-se o diferenţiere clară
între lumea obişnuită şi cea sacră.
Primele funcţii ale riturilor religioase au fost legate de
recolte, protecţia faţă de calamităţi (foc, furtună, cutremure,
secetă), fecunditate, prosperitatea împăratului şi alungarea
spiritelor rele.
Pe măsură ce statul japonez Yamato s-a consolidat, s-a
simţit nevoia de control şi centralizare şi s-a apelat la religie
în acest scop. Astfel, cultul local al clanului Yamato devine
cult principal şi toate celelalte ritualuri sunt absorbite în ceea
ce am putea numi „marea tradiţie imperială” (Ashkenazi,
2003: 27). O serie de mituri se constituie în mitologia
standard, mai ales după ce capătă formă scrisă. Liiceanu
(1998: 43) descrie astfel dezvoltarea credinţei shinto:
„Sentimentul de unitate naţională şi conştiinţa
de sine a poporului japonez a apărut însă
numai după ce toate zeităţile adorate la nivel
de regiune au intrat într-o umbră a
secundarului pentru a lăsa loc de vârf Zeiţei-
Soare numită Amaterasu în secolul al Vll-lea.”

DEFINIŢIA ZEILOR KAMI

Conceptul de kami este unul dintre conceptele cel mai

dificil de definit din cultura japoneză.
După cum arată Matsunaga D&.A (1992: 2), la origine,
zeii kami au derivat din credinţele animiste şi şamanism, iar
natura lor era foarte vagă, incluzând concepte abstracte
 Zeii kami ar putea fi definiţi şi drept fenomene naturale
sau strămoşi mitologici, care provin din zei ai naturii, precum
zeiţa soarelui, Amaterasu.
Definiţia clasică a spiritelor kami a fost dată de cărturarul
Motoori Norinaga (Earhart, 1997: 10):
în general se poate spune că
kami reprezintă în primul rând
zeii cerului şi pământului
care apar în vechile cronici şi spiritele
sanctuarelor unde sunt veneraţi ... E de prisos
să spunem că include fiinţe umane. Include
de asemenea lucruri precum păsări, fiare,
copaci, mări şi munţi. Conform credinţei
vechi, orice lucru care era deosebit în vreun
fel, care ieşea din obişnuit, care poseda puteri
superioare, sau inspira teamă era numit
kami ... Maleficul şi lucrurile misterioase,
dacă sunt extraordinare şi de temut, sunt
numite kami."
El mai adaugă că, dintre lucrurile inanimate,
tunetul este numit „zeul care sună”. Dragonii,
ecoul, vulpile, dacă inspiră admiraţie şi
teamă, sunt şi ele kami. Despre ecou se
spune că este un tengu (spiriduş). În cronicile
vechi tigrul şi lupul sunt de asemenea numiţi
kami. Piersicile sau diferite artefacte, precum
un şirag de mărgele, pot fi kami. Copacii,
stâncile, rocile pot vorbi şi sunt kami. Munţii şi
mările sunt kami. Nu este vorba de spiritul
muntelui sau al mării, ci un munte anume sau
o mare anume sunt prin ele însele kami.
În esenţă kami reprezintă cuvântul cu care primii
japonezi au denumit ceea ce le inspira teamă şi mister. Se
conturează astfel o lume a zeilor kami înzestraţi cu puteri
misterioase care se opune lumii obişnuite a oamenilor. Tot
ceea ce este neobişnuit sau atipic în lumea oamenilor
(munţii conici, tunetul, animale cu puteri miraculoase)
constituie o dovadă a existenţei acestei lumi.
Zeii kami sunt în număr infinit. Mitologia vorbeşte despre
 Se consideră că zeii kami sunt în mare parte binevoitori,
dar în acelaşi timp capricioşi, întocmai ca nişte fiinţe umane.
După cum arată Earhart (1997:12), primii zei kami nu au
fost veneraţi în sanctuare făcute de om. Sanctuarele primitive
au fost constituite de munţi, copaci, păduri sau pietre. Chiar şi
primele sanctuare făcute de om sunt mai degrabă nişte zone
tabu create tot în jurul unor elemente naturale, decât nişte
structuri bine definite. Legenda spune că sanctuarul Izumo a
fost construit în epoca zeilor.
Deşi în sanctuarele shinto au fost puse mai târziu imagini
budiste, kami sunt rareori înfăţişaţi în forme concrete. Aşa
cum arată Earhart (1997: 9), sanctuarele lor sunt mai
degrabă considerate locurile unde kami vin temporar „în
vizită” cu ocazia ceremoniilor prin care oamenii le invocă
prezenţa.
Vom prezenta o clasificare mai detaliată a zeilor kami,

COSMOLOGIA SI CLASE DE ZEI

Cosmologia shinto, ca şi ideile religioase, practica şi
arhitectura, este foarte simplă prin comparaţie cu sistemele
din alte religii.
În Shinto se consideră că universul este format din trei
lumi orientate pe o axă verticală: Takamagahara
(Takamanohara) sau „Câmpia înaltă a cerului”, Ashihara no
nakatsukuni sau „Pământul” şi Yomi sau Ne no kuni „Lumea
de sub pământ” sau „Lumea întunericului”.
Takamagahara (Câmpia înaltă a cerului) este universul
zeilor kami cereşti şi se află deasupra pământului şi mării,
fiind legată de pământ prin Podul ceresc plutitor.
Pământul este format din mări şi insule, şi este locul
unde trăiesc oamenii, dar şi mulţi zei.
Yomi este lumea întunecată de sub pământ unde
locuiesc morţii. Acest loc nu este un echivalent al Infernului,
nefiind un loc de pedeapsă, ci mai degrabă un loc impur. În
plus, comunică cu pământul printr-o colină.
zei, dintre care ultimul cuplu de zei, Izanagi şi Izanami, sunt
cei care vor crea Japonia. Pentru că pământul nu
era închegat, ei au fost trimişi de zeii din Takamagahara să-i
dea formă. Primind o halebardă, s-au dus pe Podul ceresc
plutitor şi au înmuiat-o în materia vâscoasă, apoi au ridicat-o
şi picăturile care s-au scurs s-au întărit şi s-a format insula
Onogoro. Coborând pe această insulă, cei doi zei vor da
naştere multor copii, dintre care ultimii trei sunt Amaterasu,
Tsukiyomi şi Susano-wo. Amaterasu va domni peste
Takamagahara, devenind zeiţa tutelară a religiei shinto, iar
Susano-wo va fi alungat din Takamanohara pe pământ2.
Takamagahara poate fi văzută ca o imagine idealizată a
primului stat japonez, Yamato.
Şi lumea întunericului, Yomi, e văzută ca având o
legătură spaţială cu lumea prezentă, pentru că în ea se
poate intra printr-o grotă, iar morţilor le este permis să iasă
şi să cutreiere lumea pământească (Ashkenazi, 2003).
După cum arată Matsumura (2006: 132-133), cele trei
lumi nu sunt izolate, ci sunt legate între ele prin axa
universală. Această axă, numită Ame no mihashira este
plasată pe insula Onogoro şi este reprezentată de stâlpul
gros în jurul căruia are loc ritualul nunţii lui Izanagi şi
Izanami.
Autorul arată că orice credinţă pune accent pe opoziţia
dintre lumea de aici şi lumea cealaltă. în shinto lumea
cealaltă este reprezentată în plan vertical de Takamagahara
şi de Yomi, dar are şi o dimensiune orizontală, reprezentată

2
Pe baza legendei lui Izanagi şi Izanami ne putem da seama cum
era concepută lumea şi zeii.
Numele lui Izanagi şi Izanami sunt înrudite, partea comună „iza”
însemnând „a îndemna / a invita la dragoste”. Cele două terminaţii -gi şi -mi
denumesc bărbatul şi femeia. Numele s-ar putea deci traduce cu „Cel care
invită la dragoste” şi „Cea care invită la dragoste”.
Numele zeilor arată in general funcţiile lor, dar sunt şi multe nume
al căror sens nu este cunoscut. În timp au apărut mai multe sufixe
care se adaugă la numele zeilor, precum mikoto, Omikami etc.
Uneori zeii nu sunt individualizaţi, ci sunt numiţi in totalitatea lor
„zeii cerului şi pământului”.
de sub pământ, de morminte aflate în trecători sau pe
coline pentru lumea din munţi, şi morminte situate pe
ţărmuri pentru lumea de peste mare.
În ceea ce priveşte timpul, în shinto nu există o
concepţie clară despre viaţa trecută şi cea viitoare, de aceea
noţiunea de sancţionare sau recompensare a faptelor ca în
Judecata de apoi, nu este importantă.
Ashkenazi (2003: 32) arată că universul din gândirea
shinto este populat de o multitudine de kami care pot fi
clasificaţi în următoarele categorii: kami clasici, kami adoptaţi
ulterior şi kami locali. În paginile care urmează rezumăm
subîmpărţirile şi caracteristicile acestora conform lui
Ashkenazi (2003: 32-36).
Kami clasici sunt cei care apar în cronicile istorice Kojiki
şi
Nihonshoki şi se pot împărţi la rândul lor în:
• Kami cereşti: kami care au apărut în cer înainte ca
pămîntul să fie creat şi kami care sunt descendenţi ai
acestor kami originari. Zeitatea reprezentativă este
Amaterasu, zeiţa soarelui, care face parte din a doua
generaţie de kami
• Kami pământeşti: când kami cereşti încep să
interacţioneze cu locuitorii pământului, descoperă că
aici există deja nişte kami care trebuie supuşi. în
general aceşti kami apar din râuri, mări sau peşteri şi
îi ajută pe kami cereşti în efortul lor de a stăpâni
pământul. Cel mai reprezentativ zeu pentru această
categorie este Okuninushi (stăpânul pământului)
• Marebito: kami „vizitatori” care vin în general din
locuri îndepărtate de peste mări
Kami care au fost adoptaţi ulterior sunt kami
reprezentaţi de diferite personalităţi care au fost ridicate
la acest rang. Ei se împart în:
• Kami oficiali: kami care au fost adăugaţi panteonului
după scrierea textelor clasice. Două exemple
reprezentative sunt Hachiman (zeul războiului şi al
 În continuare discutăm în detaliu câteva exemple din
fiecare categorie.
Zeii cereşti, numiţi akitsu-kami, sunt zeii din cer, dintre
care cea mai importantă este Amaterasu. Kami pământeşti,
numiţi kunitsu-kami, sunt zeii de pe pământ şi se consideră
că locuiau şi conduceau pământul înaintea coborârii pe
pământ a lui Ninigi, nepotul lui Amaterasu. Unii autori îi
consideră a fi zeii născuţi de Izanagi şi Izanami care au
rămas pe pământ. Zeul pământesc prin excelenţă este
Okuninushi, creatorul pământului.
Alt exemplu de zeu pământesc este Kagutsuchi-no-
kami, zeul focului, care a provocat moartea mamei sale
Izanami, arzându-i organele genitale atunci când s-a născut.
Tatăl său, Izanagi, l-a decapitat cu sabia şi din sângele său
au apărut opt zei ai săbiei, iar din trupul său neînsufleţit au
apărut opt zei ai vulcanilor şi stâncilor. Naşterea focului
constituie sfârşitul actului de creaţiei a lumii şi începutul
morţii.
Dintre kami adăugaţi ulterior putem să-i amintim pe
Inari, Hachiman şi Tenjin.
Inari (zeul orezului şi prosperităţii) este unul dintre cei
mai populari zei, fiind de cele mai multe ori însoţit de vulpe,
mesagerul său. Sanctuarele sale se recunosc după
culoarea roşie a porţii torii şi statuile a două vulpi de o parte
şi de alta a intrării în sanctuar.
Hachiman este zeul războiului, dar şi patronul culturii şi
scrierii. Spiritul său este reprezentat de o săgeată amintind
de arcaşii călare, sau mai rar de o pensulă, amintind de
cultură şi învăţătură. Mesagerii săi sunt porumbeii.
Hachiman este împăratul Ojin canonizat. Acesta s-a născut
miraculos după expediţia de cucerire în Coreea a mamei
sale, împărăteasa Jingu şi este renumit pentru că a
invitat învăţaţi coreeni şi chinezi să-i educe fiul (Ashkenazi,
2003: 160).
Kitano (Tenjin) este zeul învăţăturii şi ştiinţei. În secolul
al IX-lea (epoca Heian) Sugawara Michizane, un intelectual
şi oficial înzestrat, a fost acuzat de trădare în mod mincinos
şi a fost exilat în insula Kyushu. După moartea sa s-a abătut
o
un adăpost al zeilor kami, ci şi o personificare a acestora. O
caracteristică a lumii cereşti Takamagahara este prezenţa a
două şiruri de munţi.
Muntele Fuji, cel mai faimos munte japonez, este
adăpostul şi întruchiparea unei zeiţe, Konohanasakuya-hime
sau Sengen.
Muntele Tsukuba este un munte cu două piscuri, Nyotai
de 877 m şi Nantai de 871 m şi adăposteşte un sanctuar
străvechi, menţionat în poeme încă din secolul al VIII-lea.
Prezenţa sanctuarului face ca întreg muntele să fie venerat
ca un zeu al potrivirii şi armoniei dintre femeie şi bărbat.
Cronicile vechi arată că pe muntele Nantai ar locui Izanagi,
iar pe Nyotai Izanami.
Yama-no-kami (zeul muntelui) este o denumire
generală pentru o serie de zei, unii avînd şi nume
individuale, cei mai mulţi însă fiind numiţi pur şi simplu
yama-no-kami. În mod tipic, Yama-no-kami îşi părăseşte
primăvara locuinţa din munte şi, la invitaţia agricultorilor,
coboară spre câmpie unde, sub un nou nume, Ta-no-kami
(zeul cîmpurilor de orez), protejează lanurile şi asigură
recoltă bogată. Bunăvoinţa acestor kami faţă de oameni
se câştigă cu un mare efort din partea oamenilor care
trebuie să respecte şi să primească cum se cuvine
zeităţile (Ashkenazi, 2003: 286).
La Ise sunt două stânci care stau faţă în faţă, una mare şi

CONCEPTE CHEIE ALE SHINTO

Shinto este în mod esenţial o religie a naturii care are în
centru cultivarea orezului şi se caracterizează printr-o
conştientizare clară a ordinii naturale.
A respecta shinto înseamnă a exprima respect şi
veneraţie pentru kami şi a lua parte la ceremoniile de la
sanctuare.
Aşa cum am arătat, shinto nu are o morală sau o
filozofie. Ellwood (2008: 55) arată că printre principalele
pus pe opoziţia pur / impur. Astfel, spaţiul şi timpul sacru,
pur, sunt clar delimitate faţă de spaţiul şi timpul obişnuit,
care nu sunt pure.
Autorul arată că râurile, copacii, stâncile din natură sunt
pure. Cele mai pure locuri sunt piscurile munţilor şi dealurilor
de unde se consideră că au venit kami în vechime. Lumea
oamenilor este mai puţin pură, de aceea locurile ideale
pentru sanctuarele shinto sunt munţii despărţiţi de sate prin
râuri.
Impuritatea, pângărirea, ceea ce este poluat, infestat, se
numeşte kegare. Opusul lui este kiyome (purificarea). Cele
mai impure lucruri sunt sângele, bolile, moartea, care trebuie
ţinute departe de spaţiile sacre, precum sanctuarul. Un
exemplu de kegare este constituit de contactul prin văz şi
miros cu ţinutul morţilor, Yomi. Gestul de spălare a ochilor şi
a nasului pe care-l face zeul Izanagi pentru a se purifica
după ce revine din acest ţinut, este esenţial, ca şi apa ca
element central de purificare.
Preocuparea principală în shinto constă în a preveni
pătrunderea spiritelor rele, infiltrarea impurităţii în viaţa
oamenilor, sau, în cazul în care aceasta s-a produs, în
performarea unor ritualuri de purificare care să readucă
lucrurile la starea iniţială.
Ritualurile cele mai importante au legătură cu această
restabilire a purităţii. Ele se numesc Misogi şi Harae.
Misogi se referă la spălarea trupului cu apă şi
îndepărtarea, purificarea de impurităţi, kegare. Folosirea
apei face ca aceste ritualuri să aibă loc pe malul mării sau al
râurilor.
Harae este ritualul de purificare cel mai general prin
care, prin folosirea puterilor magice ale unor obiecte, se
asigură protecţia de impurităţile kegare. Este un ritual de
exorcizare, curăţire, purificare. Se face, de exemplu, pentru
un avion nou construit care urmează să zboare pentru prima
dată.
Oharae sau „Marea purificare” se face de obicei de două
sunt considerate tsumi. Orice tsumi poate fi îndepărtat prin
executarea ritualului de purificare, harae.
Tatari constituie pedepsele, nefericirea care vin ca o
pedeapsă sau avertisment al zeilor dacă aceştia au fost jigniţi
de vorbele sau faptele oamenilor.
Norito sunt cuvintele, cântările adresate zeilor kami într-
o formă de japoneză antică. Sunt recitate de preotul şef
pentru credincioşi. Pentru că exista credinţa că vorbele
frumoase şi corecte atrag binele, era foarte important modul
cum erau recitate. Ele cuprind rugi pentru zei, liste ale
ofrandelor, indicii despre identitate celui care recită, dar nu
conţin deloc elemente didactice.

Alte caracteristici ale shinto sunt tradiţionalismul,

importanţa sărbătorilor matsuri şi a participării efective la
acestea, importanţa rolului sociologic al religiei, politeismul

SANCTUARUL JINJA
Cel mai general nume al sanctuarului shinto este jinja .
Alte denumiri sunt jingu, sau taisha.
Primele sanctuare shinto nu erau probabil decât nişte
obiecte naturale, copaci sau roci înconjurate de shimenawa,
împletituri groase de orez, care semnalau faptul că în
interiorul lor este un spaţiu sacru. Astfel de locuri se mai pot
vedea şi astăzi în Japonia.
Scopul principal al construirii de sanctuare era acela de
a crea un loc în care kami să poată coborî şi astfel
comunitatea să poată intra în comuniune cu el. Primele
sanctuare construite de om sunt de lemn şi sunt locuri unde
oamenii recită formule rituale şi aduc ofrande zeilor kami
care coboară temporar acolo. Trupul zeului (shintai) este
obiect de venerare şi poate fi întruchipat de o oglindă sau o
sabie (se consideră că sunt obiectele în care se odihneşte
zeul în timpul prezenţei sale la sanctuar). Shintai nu este
niciodată
 Sanctuarele shinto sunt dedicate unuia sau mai multor
kami. Pădurile din jurul sanctuarelor sunt considerate la
rândul lor sacre.
Sanctuarele constituie locul unde zeul sau zeii locali
locuiesc sau vin atunci când sunt chemaţi prin diferite
ceremonii. Sunt locuri sacre unde se poate intra în
comunicare cu zeii.
Structura sanctuarului este foarte simplă. Sanctuarul
este marcat de o poartă cu formă specifică, de obicei roşie,
numită Torii care delimitează spaţiul sacru. În afară de Torii,
există cel puţin două construcţii - haiden (locul de
rugăciune) cu heiden (locul pentru ofrande) şi honden (locul
unde se află corpul zeului, un substitut al acestuia).
Majoritatea sanctuarelor cuprind însă mai multe
elemente.
Drumul care duce de la torii la sanctuar este numit
sando. La capătul acestui drum (în faţa sanctuarului) se
găsesc statuile a doi lei-gardieni, numiţi koma-inu care stau
faţă în faţă, unul cu gura închisă, celălalt cu gura deschisă.
La intrare se află de asemenea un mic bazin cu apă,
temizu- ya, unde credincioşii şi vizitatorii se spală pe mâini
şi pe gură într-un gest de purificare simbolică. De obicei
există şi o scenă kagura-den unde se executau kagura,
dansuri specifice sanctuarelor şi destinate zeilor kami.
Partea principală a sanctuarului este constituită, după
cum am arătat, de haiden (locul de rugăciune) destinat
credincioşilor, şi honden (sanctuarul interior) destinat zeului,
de obicei unite între ele. Aceste două elemente sunt
obligatorii pentru existenţa unui sanctuar. În multe locuri
honden este chiar un munte întreg, caz în care haiden e
construit separat.
Heiden (locul pentru ofrande) are o intrare cu beţe de
care atârnă fâşii de hârtie albă în zig-zag (gohei), o oglindă
şi o masă cu opt picioare, câte patru de fiecare parte.
Ofrandele de mâncare sunt oferite de preot pe o tavă şi
conţin de obicei sake, orez, sare, legume şi fructe.
În interiorul unui sanctuar mai poate exista un sanctuar
20 de ani. Sanctuarul este construit în stilul shimmei-zukuri
care datează din secolul al VII-lea şi s-a putut conserva
datorită acestor reconstruiri succesive.
Sanctuarele shinto prototipice sunt Ise, Izumo, Fushimi
Inari, Hachiman, Meiji.

SĂRBĂTORILE

Shinto are un rol principal în celebrarea diferitelor etape

ale vieţii, fiind strâns legat de riturile de trecere Ellwood
(2008: 54). La 30 şi 31 de zile de la naştere copiii sunt duşi la
sanctuar îmbrăcaţi în chimonouri colorate şi sunt „prezentaţi”
zeului protector al regiunii / familiei (uji- gami) ca „noi copii ai
zeului”. Această primă vizită, la care preotul oficiază o slujbă
specială, iar fecioarele miko dansează dansuri sacre pentru
binecuvântarea copilului, este urmată de alte vizite la diferite
vârste (de exemplu cu ocazia sărbătorii Shichi-go-san când
fetiţe de 3 şi 7 ani şi băieţi de 5 ani poartă haine noi şi se
roagă pentru sănătate şi bunăstare).
Pe 20 ianuarie este ziua naţională a majoratului: cei care
împlinesc 20 de ani (considerată vârsta la care devin adulţi,
majori) sunt sărbătoriţi şi merg la sanctuar.
Anul Nou este un moment foarte important pentru
shinto. În această zi are loc prima vizită din an la sanctuar,
numită hatsumode. Se merge la sanctuarele cele mai vestite
pentru ritualuri de purificare şi se cumpără talismane
hamaya (săgeţi pentru alungat spiritele rele) pentru a fi
aşezate în casă ca să îndepărteze spiritele rele.
În februarie se sărbătoreşte Setsubun, care marchează
sfârşitul iernii şi are ca scop alungarea spiritelor rele.
Căsătoria, eveniment prin excelenţă luminos şi vesel, se
celebrează de asemenea la sanctuarul şintoist.
Pe lângă sărbătorile oficiale ţinute la toate sanctuarele
shinto, fiecare sanctuar are şi sărbători proprii, matsuri.
comunitatea se reuneşte şi petrece împreună. Exemple
reprezentative de sărbători locale sunt Gion-matsuri sau
Jidai-matsuri din Kyoto.
Orice sărbătoare matsuri are trei părţi:
• kami-mukae, adică întâmpinarea zeilor, o parte
iniţială prin care zeii sunt invocaţi
• shinko, partea principală, numită şi procesiunea
sacră, în timpul căreia toată comunitatea locală
străbate oraşul, zeul fiind simbolic purtat în mikoshi,
un tel de palanchin, dus de bărbaţi tineri pe umeri
• kami-okuri, partea finală, în care zeul este condus
spre locul de unde a venit
Toate etapele trebuie strict respectate.
În timpul unei sărbători, miko, fecioarele de la
sanctuar, interpretează dansuri tradiţionale pentru zei.
Pot avea loc şi demonstraţii de sumo, un sport legat de
shinto.
În timpul unei sărbători matsuri, sunt mai multe
momente cheie şi anume: purificarea, oferirea ofrandelor,
recitarea rugilor (norito) etc. (Ellwood, 2008: 27).

• Daijosai şi Niinamesai
Sărbătorile shinto sunt strâns legate de Curtea
imperială, împăratul însuşi fiind cel care performează
multe din aceste sărbători.
Daijosai este „Marea sărbătoare pentru recoltă”,
care este executată de fiecare împărat la încoronarea
sa. Niinamesai este sărbătoarea executată în fiecare an
de împărat pe 23-24 noiembrie, după culegerea
recoltelor,
54

TIPURI DE SHINTO
Aşa cum am arătat, shinto derivă din cele mai vechi
tradiţii ale japonezilor, dar, în timp, a căpătat mai multe
faţete (Ono, 1962; Kuroda, 1993; Reischauer şi Jansen,
1995). Cercetătorii vorbesc în principal de următoarele tipuri
de shinto: shinto popular, shinto al sanctuarelor jinja, shinto
de stat, shinto al sectelor.
Shinto popular sau religiile populare este o categorie sub
care sunt incluse toate practicile populare ale japonezilor
precum rituri magice, festivaluri, obiceiuri (ciclul de 6 zile,
ciclul de 12 ani, yin-yang, nume şi direcţii de bun augur sau
nenorocoase etc). Toate activităţile legate de purificare,
binecuvântare, agricultură şi familie, care nu fac parte din
shinto instituţionalizat, sunt incluse aici şi reprezintă nivelul
informai al credinţei. Elementele rezultate din sincretismul
dintre budism şi shinto sunt introduse, de asemenea, în
această categorie.
Shinto al sanctuarelor jinja este forma organizată cea
mai simplă a shinto, fiind constituit de larga reţea de
sanctuare mari sau mici din toată Japonia, precum Ise,
Meiji, Kumano, Izumo, Atsuta, Kasuga, Nikko, Yasukuni,
Fushimi. În esenţă, cuprinde sanctuarele locale ale satelor şi
ale districtelor din oraşe. E legat de asigurarea legăturii cu
kami, binecuvântarea recoltelor, protecţia zonei, performarea
festivalurilor anuale, riturile de trecere, rituri pentru situaţii
speciale (boală etc.).
Shinto de stat (sau naţional / imperial) este shinto ce are
în centru ritualuri pentru spiritele strămoşilor imperiali.
Centrul şintoismului de stat este la Ise şi are legătură cu
clanul Yamato. Încă din timpurile preistorice, shinto a fost
legat de stat. împăratul este considerat un kami în viaţă. El
este cel care conduce ritualurile principale legate de
venerarea strămoşilor. Ceremonia de încoronare a unui nou
împărat este o ceremonie shinto. Shinto naţional a fost
uneori folosit în scopuri naţionaliste.
 MITURI JAPONEZE

Despre mitologia shinto avem informaţii scrise în primele

cronici japoneze Kojiki (712) şi Nihonshoki (720). Prezentăm
în continuare principalele mituri, bazându-ne în special pe
Kojiki3 .
Timpul mitologic descris în cele două cronici este
împărţit în mai multe perioade. Vom expune pe scurt
capitolele care descriu formarea insulelor japoneze,
naşterea zeiţei tutelare Amaterasu şi întemeierea liniei
imperiale japoneze.

„Crearea insulelor japoneze”

La început s-a despărţit cerul (ten) de pământ (chi), iar
în lumea din cer numită Takamanohara (înalta câmpie a
cerului) au început să apară zeii kami: mai întâi zeul de
căpătâi al lumii, Ame-no-minakanushi, apoi Takami-musubi
şi Kami-musubi care au creat diferite lucruri în lume. Aceşti
primi trei zei sunt asexuaţi şi nepereche şi nu au un corp
vizibil.
La început, pământul nu avea consistenţă şi nici hotare
delimitate, semănând cu o pată dc ulei care pluteşte pe apă.
A apărut atunci zeul care creează vieţuitoarele şi zeul care
apără eternitatea lumii cereşti. Şi aceşti doi zei sunt asexuaţi
şi nepereche, şi împreună cu primii trei formează zeii
primordiali. Au trecut apoi şapte generaţii, timp în care au
mai apărut o serie de zei sexuaţi şi, într-un sfârşit, s-au
născut zeul Izanagi şi zeiţa Izanami ale căror nume indică
faptul că femeia şi bărbatul se ajută şi se iubesc.
Zeii din cer au stat la sfat şi au decis să-i trimită pe
Izanagi şi pe Izanami să întărească scoarţa pământului care
încă plutea şi nu avea consistenţă. I-au chemat şi le-au dat
o halebardă sacră, Nuboko. Cei doi s-au dus pe Podul
plutitor care uneşte Cerul şi Pământul şi-au scufundat vârful
acesteia în mare, amestecând. Când au scos halebarda, din
vârful ei s-au prelins mai mulţi stropi care s-au întărit şi au
format o insulă. Aceasta e numită Onogoro-jima, pentru că
s-a întărit
 Cei doi zei au coborât pe insulă şi au construit un stâlp
gros (Ame no Mihashira) înconjurat de un palat. Au observat
că trupurile lor sunt diferite şi au dorit să se unească.
Izanagi a propus să înconjoare stâlpul unul dintr-o parte,
celălalt din cealaltă parte, şi când se întâlnesc să se
împreuneze. Când s-au întâlnit, Izanami a exclamat prima
„Ce bărbat chipeş!”, iar Izanagi a spus „Ce femeie frumoasă!”,
dar apoi a adăugat că nu e bine că ea, femeia, a vorbit prima.
Şi apoi s-au împreunat. Au născut întâi un fel de lipitoare fără
oase pe care au pus-o pe o frunză şi i-au dat drumul pe apă.
Apoi au născut o insulă prea mică. Nemulţumiţi de copiii lor,
au hotărât să meargă în Takamanohara să ceară sfat de la
zeii primordiali.
Aceştia au ghicit în oase de cerb şi le-au spus că nasc
copii nepotriviţi pentru că femeia a vorbit prima. Le-au
poruncit să se ducă din nou pe pământ şi să reia ritualul
nunţii respectând ordinea. De data asta, după ce au
înconjurat stâlpul, Izanagi a vorbit primul.
Pentru că ritualul a fost îndeplinit corect, au născut opt insule
- Awaji-shima, Iyo (actualul Shikoku), Oki, Tsukushi-
jima (Kyushu) şi Iki-no-shima, Tsushima şi insulele Sado, iar
la urmă Oyamatotayoakizu- shima (Honshu). Astfel s-a
format arhipelagul japonez numit, datorită celor opt insule,
Oyashimaguni ( Ţara celor opt mari insule).
După ce au creat ţara, cei doi zei au conceput mulţi alţi
zei necesari lumii naturale, dar când l-a născut pe zeul
focului, Izanami s-a ars şi a murit. Furios, Izanagi i-a
retezat capul copilului şi din sângele rămas pe sabia lui se
nasc alţi zei, precum zeul tunetului, al săbiei şi al munţilor.
Pentru că a murit, Izanami a plecat în Lumea
întunericului, lăsându-l pe Izanagi pradă tristeţii.

„Călătoria lui Izanagi în Yomi”

4
Yomi se citeşte în chineză kosen. În japoneză e asociat cu ideea de
noapte şi întuneric.
Spre deosebire de Iadul budist, Yomi comunică cu lumea oamenilor
prin colina Hirasaka. Locul pe unde a coborât Izanagi în Yomi, se spune
că ar fi peştera Inome din prefectura Shimane.
că va încerca să obţină învoire de la zeii din Yomi, dacă el îi
promite că nu o va privi deloc până revine. Izanagi îi
promite, dar pentru că Izanami întârzia să apară, se decide
să meargă s-o caute. îşi luminează drumul cu dintele unui
pieptene şi, ajungând la locul unde era Izanami, îi vede
trupul putrezit şi năpădit de viermi din care se născuseră opt
zei de tunet cu feţe înspăimântătoare. Cutremurat de
spaimă, Izanagi vrea să fugă înainte de a fi văzut, dar
Izanami îl vede, şi furioasă că el şi-a încălcat promisiunea
faţă de ea, trimite diavoliţele din Yomi să-l urmărească.
Izanagi aruncă spre ele lianele cu care-şi lega părul care se
transformă în struguri şi scorpiile se opresc să-i mănânce.
Astfel, câştigă timp să fugă, dar, după ce termină de
mâncat, scorpiile pornesc din nou după el. Atunci aruncă
dinţii unui pieptene care se transformă în muguri de
bambus, iar diavoliţele se opresc din nou. Izanami îi trimite
atunci şi pe zeii tunetului după el. Agitându-şi sabia în aer,
Izanagi ajunge la intrarea în Yomi de unde are de urcat o
pantă pentru a ieşi în lumea oamenilor. Ia trei piersici dintr-
un piersic şi le aruncă pe pantă, împiedicându-i astfel pe
urmăritori să-l prindă.
Izanami, văzând că nici diavoliţele, nici zeii tunetului, nu
au reuşit să-l prindă, pleacă ea însăşi după el. Dar Izanagi
rostogoleşte o stâncă imensă la gura peşterii care face
trecerea dintre lumea de aici spre cea a întunericului şi
Izanami nu-l mai poate ajunge. Ea îl ameninţă că va omorî
în fiecare zi câte o mie de oameni, iar Izanagi îi răspunde că
atunci el va face ca în fiecare zi să se nască o mie cinci sute
de oameni. Şi, de atunci în lume se nasc în fiecare zi o mie
cinci sute de prunci şi mor o mie de oameni, iar Izanagi şi
Izanami domnesc fiecare peste cei vii şi peste cei morţi.

„Naşterea lui Amaterasu, Tsukiyomi şi Susano-

wo”
Când Izanagi s-a întors din ţinutul morţilor s-a dus la un
râu să se purifice. Din hainele şi podoabele pe care şi le-a
scos s-au născut zei puri şi impuri. Apoi, în timp ce se spăla,
zeul Susano-wo. Prin acest act de purificare (misogi) au
apărut ultimii trei copii ai lui Izanagi, cei mai frumoşi,
consideraţi zeii sacri. Izanagi i-a dat lui Amaterasu şiragul de
perle de la gâtul său şi i-a poruncit să stăpânească în locul
său lumea cerească Takamagahara, ca zeiţă a soarelui. Lui
Tsukiyomi i-a spus să domnească peste lumea nopţii, iar lui
Susano- wo, peste lumea oceanelor.
În felul acesta, tărâmul zilei, tărâmul nopţii şi marea au
fost încredinţate celor trei zei - zeiţa soarelui, zeul nopţii şi
zeul oceanelor5.
Amaterasu şi Tsukiyomi au ascultat imediat porunca
tatălui lor, dar Susano-wo a refuzat şi a început să se plângă,
spunând că-i e dor de mama sa, Izanami, şi vrea să se ducă
în Yomi s-o vadă. Izanagi s-a supărat că Susano-wo s-a
răzvrătit şi l-a alungat din lumea cerului.

„Crimele lui Susano-wo şi grota lui Amaterasu”

înainte de a se duce în Yomi, la mama sa, Susano-wo se
îndreaptă spre Takamagahara să îşi ia rămas bun de la sora
sa, Amaterasu. Temându- se că fratele său cel nesupus vine
cu intenţii rele, aceasta se înarmează şi îşi leagă părul
bărbăteşte. Susano-wo se arată jignit de bănuielile ei şi îi
propune să nască fiecare dintre ei copii şi în funcţie de sexul
acestora să-şi dovedească nevinovăţia.
Cei doi se duc pe malul râului Ame no Yasu, unde
Amaterasu îi cere lui Susano-wo sabia, o rupe în trei, o spală
în fântână, o mestecă şi o scuipă afară. Din ea se nasc trei
zeiţe.

5
Amaterasu este zeiţa solară, cea care luminează lumea cerească a zeilor.
Este zeitatea supremă in Shinto şi se consideră că toţi împăraţii Japoniei sunt
descendenţii ei.
Tsukiyomi (Tsukuyomi) este zeul nopţii. Numele său înseamnă „a citi, a
interpreta schimbarea anotimpurilor după fazele lunii”. A primit de asemenea
şi numele de „lună” care luminează lumea nopţii. Este adorat ca puterea
supranaturală care reglează timpul.
Susano-wo este zeul mării.
Faptul că atât Amaterasu, cât şi Tsukiyomi s-au născut din purificarea
ochilor lui Izanagi, justifică şi potrivirea lor cu lumina soarelui şi a lunii pentru
 Apoi, Susano-wo îi cere lui Amaterasu brăţările şi şiragul
ei de perle magatama. Le clăteşte în apă, le mestecă şi le
scuipă. Din ele se nasc în total cinci zei. Amaterasu decide
că fetele născute din sabia lui Izanagi sunt copii lui, iar
băieţii născuţi din podoabele ei, sunt copii ei. Susano- wo se
mândreşte că fetele lui, curate la suflet, îi dovedesc
nevinovăţia.
Dar apoi, de prea multă bucurie, se dezlănţuie, stricând
câmpurile de orez ale lui Amaterasu şi uşurându-se în
palatul unde se primeau ofrande.
Amaterasu priveşte mai întâi cu indulgenţă actele fratelui
său, dar nelegiuirile lui continuă: se urcă pe acoperişul
palatului lui Amaterasu şi aruncă în sala unde ţeseau
însoţitoarele lui Amaterasu un măgar jupuit de viu,
provocând chiar moartea uneia dintre fecioare.
Amaterasu jignită şi scârbită, se retrage în grota Ame no
Iwaya, lăsând atât lumea cerului, cât şi lumea pământului în
beznă totală. Disperaţi, zeii se adună la sfat în lunca râului
Ame no Yasu pentru a găsi o soluţie de a o face pe
Amaterasu să revină pe cer. La sugestia celui mai înţelept
zeu, Omoikane, au procedat astfel: l-au pus pe faur să facă
o halebardă, pe oglindar să facă o oglindă din bronz, iar pe
zeul pietrelor preţioase să facă şiraguri de perle magatama.
Apoi au adus şi au plantat în faţa grotei un copac sacru
„sakaki” şi au atârnat de crengile lui şiragul, oglinda şi
ţesături scumpe. Pe zeul cel mai puternic, Ame no Tajikarao,
l-au pus să se ascundă lângă intrarea în peşteră.
Apoi, zeiţa Ama-no-uzume s-a urcat pe piedestalul din
faţa grotei cu părul despletit şi a început să danseze un dans
sălbatic şi gălăgios, arătându-şi sânii şi organele sexuale.
Zeii din Takamagahara au izbucnit în hohote de râs, făcând-o
curioasă pe Amaterasu care a deschis grota pentru a arunca
o privire. Atunci doi zei i-au pus în faţă oglinda şi Amaterasu s-
a reflectat în ea. Atrasă de propria-i strălucire, ea se
 „Susano-wo şi dragonul cu opt capete”
Alungat din Takamanohara, Susano-wo a coborât pe
Pământ, în regiunea Izumo. După ce a hoinărit o vreme, a
întâlnit un cuplu de zei care plângeau amarnic, ţinând-o în
braţe pe fiica lor. Ei i-au povestit lui Susano-wo că au avut
opt fete, dar primele şapte fuseseră mâncate de Dragonul
cu opt capete, Orochi, care urma să vină în curând şi după
a opta fată. Susano-wo a decis să se lupte cu dragonul, în
schimbul mâinii fiicei rămase. I-a pus pe cei doi zei să
pregătească vin din cel mai tare şi să construiască un gard
cu opt porţi. Apoi, în dreptul fiecăreia a pus câte un butoi cu
vin. Când a venit dragonul după fată, a fost ademenit de
aroma vinului şi şi-a băgat fiecare cap în câte un butoi cu
vin. Apoi a adormit buştean, iar Susano-wo i-a retezat toate
cele opt capete cu sabia. Când i-a retezat coada, a dat
peste o sabie pe care o va numi Kusanagi şi i-o va dărui lui
Amaterasu în semn de căinţă.

„Zeul Okuninushi”
Al şaselea dintre urmaşii lui Susano-wo, numit mai
târziu Okuninushi, va deveni stăpânul pământului.
Okuninushi era cel mai mic dintre optzeci de fraţi. Toţi
pretindeau mâna lui Yagami-hime, o prinţesă frumoasă şi au
plecat împreună să-i facă curte, dar pe Okuninushi l-au luat
numai ca să le care bagajele.
Pe drum, fraţii mai mari au întâlnit un iepure fără blană
pe care l-au sfătuit cu răutate să se scalde în apa mării, să
se usuce în vânt şi apoi să stea la soare. Pentru că apa
sărată şi vântul i-au mărit durerea, iepurele a început să
urle.
Atunci l-a auzit Okuninushi care venea în urmă fraţilor
săi şi l-a întrebat ce-a păţit. Iepuraşul i-a povestit cum a vrut
să ajungă de pe insula Oki pe continent, păcălind nişte
crocodili, care însă i-au descoperit şiretlicul şi s-au răzbunat
pe el, jupuindu-1.
Okuninushi l-a sfătuit pe iepure să se spele în apă
curată de râu şi apoi să se ungă cu polenul unei plante
care-i va
 Când a ajuns la palatul prinţesei, ea îi refuzase într-
adevăr pe toţi cei optzeci de fraţi, spunând că-l vrea de soţ
doar pe Okuninushi. Invidioşi, fraţii săi au încercat în felurite
moduri să-l ucidă şi de aceea a trebuit să pribegească mult
până s-a putut întoarce în Izumo s-o ia de soţie pe Yakami-
hime.
Okuninushi a avut apoi multe soţii, printre care şi
prinţesa Susari, fiica lui Susano-wo. Toate i-au dăruit mulţi
copii şi astfel pământul a fost populat cu zei.

„Supunerea zeilor de pe pământ de către zeii

din cer”
Zeul Okuninushi muncea din greu să făurească ţinutul
Izumo.
Atunci Amaterasu s-a gândit că ar vrea ca peste pământ
să domnească unul dintre fiii ei. Fiul desemnat a văzut însă
de pe Podul plutitor că pământul era în mare tulburare şi era
condus, după bunul lor plac, de o mulţime de zei puternici.
Zeii din cer au stat la sfat şi-au hotărât să trimită un zeu
pentru a-i convinge pe zeii de pe Pământ să li se supună de
bunăvoie. Zeul trimis în acest scop a rămas însă şi el pe
Pământ. In cele din urmă, zeii au luat hotărârea de a-l
trimite să cucerească Pământul pe nepotul lui Amaterasu
care tocmai se născuse.
Acest nepot se numea Ninigi-no-mikoto. Pentru a-l ajuta,
Amaterasu trimite cinci zeităţi să-l însoţească şi îi dă şiragul
de perle magatama, oglinda de bronz şi sabia primită de la
Susano-wo ca însemne ale puterii şi talismane.
Zeităţile care-l însoţesc pe Ninigi vor deveni strămoşii
celor mai importante clanuri aliate cu clanul imperial
Yamato.
Ninigi-no-mikoto coboară în ţinutul Mizuho, pe muntele
Takachio, în actuala insulă Kyushu şi îşi construieşte acolo
un palat al cărui stâlp de susţinere cobora până în mijlocul
pământului şi al cărui acoperiş atingea cerul. Tot hoinărind
pe pământ, a întâlnit o prinţesă frumoasă, Konohana
sakuya-
 DAOISM. ŞCOALA YIN-YANG. CONFUCIANISM

Influenţele ajunse în Japonia de pe continentul asiatic

sunt numeroase, în ceea ce priveşte religiile şi credinţele de
pe continent, Japonia a fost influenţată de „Cele trei
religii” sau „cele trei învăţături” din China - daoismul,
confucianismul şi budismul, dar şi de numeroase sisteme de
gândire mai vechi, precum şcoala Yin-Yang. Aşa cum arată
Visan (2008: 61), difuziunea culturii chineze în Japonia se
produce într-un context dinamic şi conţine elemente nu doar
de confucianism, ci şi de daoism, legism, budism. După ce
au fost introduse în Japonia, toate aceste elemente au
fost transformate şi adaptate contextului japonez.
În acest capitol vom caracteriza pe scurt daoismul,
şcoala Yin-Yang şi confucianismul, punând accent pe
elementele care au fost în special valorizate în
Japonia. Budismului îi va fi dedicat un capitol separat.
Elementele daoiste sunt în special reperabile la nivelul
vieţii cotidiene a Curţii şi au avut impact asupra vieţii întregii
populaţii. Confucianismul şi budismul au influenţat şi
modelul de conducere politică şi artele.
Tsunoda et al (1864: 58) descrie astfel importanţa
principiilor yin şi yang în viaţa Curţii japoneze:
„... sistemul yin-yang nu a rămas un apanaj al
Curţii, ci s-a răspândit la toate nivelurile
societăţii japoneze afectând aproape fiecare
aspect al vieţii cotidiene, deşi nu avea,
precum budismul sau şintoismul, preoţi care
să-l promoveze în mod organizat. Locaţia
unei case şi chiar poziţia mobilei în interior
erau
 RelaţiaDAOISMdintre .aceste
YIN-YANG elemente este ELEMENTE
SI CELE CINCI una ciclică, ele
născându-se unul din altul. De exemplu lemnul, în calitate de
După cum
combustibil, dă afirmă
naştereVişan (2008:
focului prin dao,
care,27), cenuşa carepepoate
care ofi
tradus drept
creează, dă „principiul maxim”, se regăseşte
naştere pământului. Există deînasemenea
toate şcolileo
de gândire
ierarhie întrechineză
elementeşi -se caracterizează
lemnul prin faptul
învinge pământul, că se
pământul
manifestă
învinge apa,sub iardouă yin şi
aspecte,focul
apa învinge yang.
etc.
Daoismul,
Cele consideratau
cinci elemente una
fostdin „cele trei
asociate învăţături”
în primul rând ale
cu
principalele planete, astfel: lemnul cu Jupiter, focul cu centru
Chinei, îşi datorează numele acestui concept şi are în Marte,
principiul dinamicii
pământul cu Saturn, naturii.
metalul Există credinţa
cu Venus, apaîncuexistenţa
Mercur.unei
corespondenţe
În China seşiconsidera
armonii între Univers
că există şi viaţa
cinci omului.
direcţii: est,Fiinţa
vest,
umană
nord, trebuie
sud să se
şi centru. integreze,
Centrul fără să se de
era reprezentat opună,
Chinacursului
însăşi.
natural
În al universului.
mitologia chineză, celelalte patru direcţii erau ocrotite de
Se poate
cele patru creaturi spunemitice
că, însauraport cu Natura,
embleme care
cereşti constituie
(preluate în
un macrocosmos,
japoneză şi numiteomul constituie
shishin un microcosmos.
), astfel: dragonul verde la est,
tigrulÎnalbaceastă
la vest, viziune,
fenixul roşuorice „eveniment”
la sud şi broascanatural
ţestoasăerala
interpretat
nord 7
. Celeca un elemente
cinci semn al au Cerului, înţeles ca
fost asociate cu Natură.
direcţiileDe
şi
exemplu, un
animalele, ca sicataclism era entităţi
cu multe alte considerat un mod prin care
din univers.
Cerul
îşi exprima
Astfel, dezaprobarea
treptat, s-a faţă creatde faptele oamenilor.
un sistem complexDupă de
cum arată Tsunoda et al. (1964: 55) dacă
corespondenţe între tipurile de elemente, credinţele şi astronomii
raportau că planetele indică venirea primăverii, pe pământ
trebuiau să fie îndeplinite ritualurile de primăvară.
Un alt element important este idea că natura este
divizată în două forţe complementare, şi anume yin
(principiul feminin, întunecat, pasiv) şiyang (principiul
masculin, lumina, principiul activ). După cum arată Ellwood
(2008: 102), yin e asociat cu apa şi energia terestră, în timp
ce yang e asociat cu munţii şi forţa cerească. Este necesar
ca aceste două principii să fie întotdeauna echilibrate. De
exemplu, se credea că locul ideal pentru o construcţie era
întree p colină şi un iaz, cele e
iţ o mică n r două reprezentând
Element
Planetă

m
principiile yang şi yin. l a
irec

iSaecma
noti

Culo

6 D
Conform lui A d
Nakamura (1997:147), în China antică şcoala Yin-Yang
o
propunea teorii cosmologicezbazate pe două principii (yin şi yang), cinci
elemente (metal, lemn, apă, foc şi pământ) şi pe alternanţa regulată a

Jupiter LemnDespre
Estprincipii
acestor Primăva
cele cinci
şi elementeTigru, iepure
în formarea naturii,Verde
omului şi anotimpurilor.
ră clemente se spunea că reprezintă esenţele corporale ale
Sud ră
Vaconstante şarpe, cal Roşu
Marte Fo celor Cinci virtuţi (omenia, dreapta judecată, buna-cuviinţă în
c comportare, înţelepciunea şi buna- credinţă).
 Pămâ Centr câine, bou, Galbe
Saturn nt u Solstiţii dragon, n
maimuţă,
Venus Metal Vest Toamnă cocoş Alb
Mercu porc mistreţ,
r Apă Nord Iarnă Negru
şobolan
 65

După cum explică Tsunoda et al. (1964), în acest sistem,

cele două elemente care încadrează un anume element îi
sunt favorabile, în timp ce celelalte două îi sunt potrivnice.
De aceea, ţinând seama de aceste corespondenţe se
puteau evita nepotriviri între persoane sau evenimente.
Acestui set de corespondenţe, i s-au adăugat mai târziu
şi elemente budiste. De exemplu animalele mitologice ale
celor patru direcţii s-au suprapus peste cei patru zei
protectori din Budism8.
Pentru a asigura armonizarea evenimentelor din lumea
oamenilor cu Cerul şi a evita astfel posibile dezastre au
apărut prezicătorii şi ghicitorii, persoane specializate în
interpretarea semnelor cereşti. Au apărut, în acelaşi timp, şi
mai multe „ştiinţe” care se ocupau cu armonizarea
elementelor din cele două planuri, dintre care cele mai
importante erau divinaţia şi astrologia, prevenirea
calamităţilor şi geomanţia. Almanahurile oficiale ale vremii
prezentau liste ale zilelor faste şi nefaste ale anului, iar
Curtea apela în mod regulat la specialiştii în divinaţie
(Tsunoda et al., 1964: 56).
Divinaţia, prin care se comunica cu supranaturalul şi se
interpretau semnele cosmice, avea la bază sistemul binar
Yin-Yang. Pentru orice eveniment, fie că era căsătorie,
promulgarea unei legi sau ritual, era necesar să se aleagă o
zi fastă. În acest scop era consultat un prezicător care putea
spune dacă circumstanţele erau potrivite pentru a
întreprinde o anume acţiune.
În China, primele divinaţii sunt atestate în secolul al
XVII- lea î. Hr. şi se făceau cu carapace de broască
ţestoasă. Se curăţau anumite părţi ale carapacei ventrale a
broaştelor ţestoase, apoi se puneau în foc, iar crăpăturile
care apăreau din această cauză erau interpretate simbolic
(Kamenarovic, 2002:156).

8
Nordul era asociat cu Bishamon-ten, vestul cu Komoku-ten, sudul
cu Zocho-ten, iar estul cu Jikoku-ten.
 Geomanţia (vânt-apă, fengshui) urmărea să aprecieze în
cadrul sistemului yin-yang şi al celor cinci elemente potrivirea
unei persoane cu casa sau mormântul pe care voia să-l
construiască. Pentru stabilirea acestui lucru erau importante
atât punctele cardinale, cât şi particularităţile reliefului.
Existau de asemenea restricţii privind direcţiile. Nord-
estul era numit kimon „poarta demonului” pentru că se
considera că din acea direcţie intră spiritele rele. în Japonia, se
construiau temple şi sanctuare în nord-estul castelului, sau
oraşului, tocmai pentru a le apăra de spiritele rele.
După cum vom arăta şi în capitolele următoare, în Japonia
geomanţia s-a folosit în mod special pentru alegerea locului
de construire a capitalelor, a palatelor şi a templelor. Un loc
ales în acest fel era un loc „în armonie” cu Cerul şi urma deci
să se bucure de protecţia acestuia.

CONFUCIANISMUL
Confucianismul pătrunde indirect în Japonia în secolele al
III-lea şi al IV-lea prin intermediul coreenilor şi va exercita o
clară influenţă în sfera politicii, eticii şi educaţiei între secolele
al VI-lea şi al XII-lea9.
Confucianismul este o şcoală de gândire chineză
întemeiată de învăţatul chinez Kongzi (551-479 î.H.), cunoscut
în Occident cu numele latinizat „Confucius”. Trăind într-o
societate în care schimbările erau rapide, Confucius a fost

9
Conform lui Vişan (2008: 61-62), etapele transmiterii confucianismului în
Japonia sunt următoarele:
• perioada timpurie când e promulgat codul legilor în stil chinez
• extinderea semnificativă a cunoştinţelor prin călugărul budist Gembo şi
Kibi no Makibi care se întorc de la studii din China cu un mare număr
de texte şi introduc confucianismul în programa de studiu a academiei
imperiale
• profunda aculturaţie a valorilor confucianiste prin integrarea practicile
culturale din Tang în procesul de civilizare a curţii Nara. Erau studiate
clasicele, s-au promulgat coduri de legi şi au fost puse în practică
principiile confucianiste atât în guvernare, cât şi în protocolul curţii.
dezvoltat de discipolii lui Confucius, dintre care cel mai
important este considerat Meng Zi (Mencius).
Caracteristicile de bază ale confucianismului, care sunt şi
astăzi valabile, sunt următoarele (Vişan, 2012: 11):
recunoaşterea lui Confucius ca fondator
accentul pus pe relaţiile ierarhice
ritualizarea ca regulă a armonizării acestor relaţii
iubirea şi respectul faţă de celălalt
• altruismul şi dreptatea care sunt indispensabile
pentru o guvernare morală
menţinerea armoniei prin rituri şi muzică
După cum arată Vişan (2012: 27), confucianismul are în
comun cu daoismul viziunea holistică despre lume. Astfel,
confucianismul preia ideea conform căreia omul şi natura
interacţionează în mod constant, iar omul trebuie să-şi
potrivească acţiunile în funcţie de ordinea naturală.
De fapt, chiar termenul Ru care dă numele şcolii
confucianiste desemnează o categorie de cărturari
specializaţi în acordajul dintre semnele naturii obţinute prin
divinaţie şi acţiunile omului (Vişan, 2012: 11). In acest sens,
Nakamura (1997: 46) defineşte confucianismul drept un fel
de „cosmofiziologie”, conform căreia microcosmosul şi
macrocosmosul sunt întemeiate pe aceeaşi normă.
Kamenarovic (2002:149) afirmă că este vorba de o
interacţiune dintre cosmologie şi etică bazată pe relaţia de
rezonanţă dintre om şi lumea naturală.
Omul, mai ales Conducătorul, trebuie să-şi
îndeplinească corect rolul şi datoria, pentru că ignorarea
acestora atrage reacţia Naturii. Natura intervine violent (prin
cataclisme etc) pentru a restabili armonia afectată de
acţiunile oamenilor.
În Analecte, Confucius subliniază necesitatea cultivării
virtuţilor, mai ales Ren şi practicarea riturilor, numite Li.
Ren este umanitatea perfectă, superioară şi are rangul de
virtute supremă, incluzând şi alte virtuţi, precum loialitatea
sau pietatea filială (Vişan, 2012: 24). Li (ritul) însemna la
bază „act de sacrificiu” şi este interpretat ca „adecvarea
 Se pune deseori problema dacă confucianismul este
sau nu o religie. De fapt, confucianismul nu se integrează în
definiţia convenţională a religiei, prin faptul că îi lipseşte un
Zeu creator şi o distincţie clară între lumea transcendentală
şi cea mundană. Cosmologia confucianistă cuprinde Calea
Cerului şi Pământului, Cerul fiind interpretat ca ordine
naturală, nu ca providenţă.
După cum arată Weiming şi Tucker (2004: 18), se
poate considera că confucianismul are o latură religioasă
constituită de ideea de Cer şi ritualurile venerării
strămoşilor. Pe lângă această latură religioasă,
confucianismul poate fi considerat un sistem filozofic, care
include o cosmologie, teorii despre natura umană, moduri
de cunoaştere. De asemenea, confucianismul include şi
viziuni despre guvernare care au la bază teoriile politice şi
regulile sociale care domină relaţiile umane.
Confucianismul poate fi privit şi ca un sistem al cultivării de
sine10.
Vişan (2008: 79-84) dedică un capitol special
dimensiunii confucianiste a politicului, mai precis gândirii
despre guvernare, vorbind despre baza preponderent
confucianistă a gândirii chineze despre guvernare.
Rezumăm aici principalele idei (concepţia legitimităţii, ideea
de guvernare morală, modelul ritualist al societăţii etc.)
pentru că aceste aspecte au avut o influenţă deosebită în
Japonia.
În confucianism se vorbeşte de „Mandatul Cerului”
care conferă legitimitate conducătorului. Deţinătorul puterii
primeşte această putere de la autoritatea legitimă, în cazul
suveranului aceasta fiind Cerul creator

10
Confucianismul trebuie analizat din două perspective, cea materială,
realistă şi cea spirituală. Weiming şi Tucker (2004: 18) arată că uneori se
vorbeşte de mai multe tipuri de Confucianism, care uneori se întrepătrund
şi anume: confucianismul religios, confucianismul politic, confucianismul
social, confucianismul educaţional şi confucianismul economic.
Confucianismul religios implică viziunea religioasă despre lume in care
fiinţa umană este cuprinsă în şi depinde de dinamica mai largă a naturii.
Confucianismul politic se referă la confucianismul de stat şi implică
instituţii precum serviciile civile, sistemul de examinări bazat pe
meritocratic, guvernarea birocratică bazată pe ierarhie.
1
(Natura). în acest sens, suveranul este „Fiul cerului”.
Această consfinţire nu-i atribuie însă deţinerea
necondiţionată a puterii. În cazul în care el nu se supune
ordinii morale naturale, poporul se poate revolta şi îl poate
înlătura. O schimbare de mandat semnalează perturbarea
ordinii naturale, manifestată prin fenomene punitive precum
calamităţile naturale.
Conducătorul trebuie să conducă conform artei
guvernării morale, care implică deţinerea unor calităţi
umane superioare. O guvernarea virtuoasă câştigă
adeziunea poporului. în administrarea societăţii şi a statului,
suveranul este dator să respecte interesul poporului şi să
asigure liniştea şi bunăstarea acestuia. Societatea este
parte a unităţii universului şi este guvernată corect atunci
când se întemeiază pe guvernarea naturală. „Dacă cel ce
guvernează este el însuşi drept, cum să nu-şi conducă
supuşii înţelept? Cel ce nu se conduce cu dreptate pe sine,
cum ar putea să-i îndrepte pe alţi spre bine?” (Nakamura,
1997: 309)
În concepţia confucianistă despre stat, modelul
ideal al structurii sociale este cel al familiei, al relaţiei tată-
fiu: ca şi familia, statul se bazează pe relaţia de dragoste
paternă şi loialitate filială. Statul este văzut ca o fiinţă
morală în care coerciţia este autoimpusă şi supunerea este
încurajată.
Relaţiile dintre membrii societăţii (modelul ritualist al
societăţii) au la bază datoriile indivizilor unii faţă de alţii.
Fiinţa umană nu există decât în raporturile sale cu ceilalţi.
Relaţiile interpersonale se bazează pe datorie, solidaritate,
reciprocitate. Există cinci relaţii cardinale, cinci tipuri de
relaţii umane care stau la baza tuturor relaţiilor din
societate. Acestea au fost sistematizate de Meng Zi şi sunt
explicate pe baza ideii de superior şi inferior şi identificarea
virtuţii pe care se bazează fiecare dintre ele (Visan, 36-37):
relaţia tată-fiu (se bazează pe apropiere plină de dragoste)
• relaţia principe - supus (se bazează pe
altruism, generozitate şi corectitudine)
relaţia soţ-soţie (se bazează pe respectarea diferenţei)
Trebuie respectate „numele corecte”. Numele este interpretat
ca statut, poziţie sau merit. Numele corecte constituie o
formulă politică pentru ordinea morală, iar respectarea lor
presupune ca fiecare să aibă poziţia proprie şi să se
comporte conform acesteia.
Pornind de la aceste idei, modelul de guvernare s-a
dezvoltat prin includerea accentului pus pe educaţie,
promovării meritelor şi talentului, promovării cizelării de sine.

Începând cu sfârşitul secolului al III-lea, ideile

confucianiste, în special cele politice şi morale, au început să
pătrundă în Japonia şi au fost adaptate contextului japonez.

CALENDARUL
Unul dintre cele mai complexe sisteme care are la bază
elemente provenind din divinaţie, cosmologie şi astrologie
este calendarul chinezesc care a fost adoptat şi în Japonia în
anul 604. În acest sistem se regăsesc elemente importante
din confucianism şi budism, dar şi de politică şi strategie.
Calendarul chinezesc era un calendar lunar, care utiliza
fazele lunii şi era folosit pentru a număra anii, zilele, lunile şi
orele la Curtea imperială, precum şi pentru a prezice viitorul
sau caracterul cuiva.
La Curtea chineză şi apoi la cea japoneză, se considera
că pentru orice eveniment, fie că era o ceremonie sau o
căsătorie, trebuia aleasă o zi fastă şi, de aceea, consultarea
calendarului şi a prezicerilor era un lucru extrem de
important.
Kamenarovic (2002: 135) descrie calendarul astfel:
„Calendarul realizează legături strânse între
anotimpuri, luni, zile, ore şi cei cinci agenţi
sau elemente (lemnul, focul, pământul,
metalul, apa), cele cinci culori, cele cinci
sunete, cele cinci gesturi, cele cinci mirosuri,
vânturile, punctele cardinale, animalele,
plantele,
Elemen t
Frate mai mare Frate mai mic
72 71

care
este yang, iaraceştia
cel mailemic
stabilesc între
este yin. ei. Această
Numele listă ramuri
celor zece
e departe de a fi exhaustivă, scopul unei
obţinute astfel, se regăsesc în tabelul de mai jos:
asemenea clasificări fiind toate elementele
lumii, vizibile sau invizibile. Relaţiile de
corespondenţă care sunt sugerate sunt
plasate sub egida şi în perspectiva mişcării
oscilante necontenite care animă toate
lucrurile de pe lume. Această mişcare e
înfăţişată ca o oscilaţie între cei doi poli
universali reprezentaţi de yin şi yang.”
Acest calendar tradiţional e cu mult mai complicat decât
tot ce există în occident şi a jucat un rol mult mai important
în viaţa de zi cu zi a oamenilor, decât calendarul vestic.
Calendarul chinezesc, reprezentat sub forma unor
cercuri concentrice, include în esenţă următoarele lucruri:
direcţiile busolei
orele zilelor şi nopţilor (miezul nopţii e sus, amiaza jos)
• simbolurile celor 12 ramuri (animale) fiecare
corespunzând unui interval de două ore din
măsura vestică
Pentru a desemna datele se folosea combinaţia a
două serii, una de 12 ramuri şi alta de 10 trunchiuri care
constituiau un ciclu de 60 de zile sau 60 de ani, 60 fiind
divizibil atât cu 10, cât şi cu 12.
Prima serie era constituită din cele 12 semne animaliere
ale zodiacului, cunoscute sub numele de ramuri. Ele
corespund celor 12 faze ale lui Jupiter în mişcarea
de revoluţie în jurul soarelui care au fost asociate cu 12
animale în următoarea ordine: şobolanul, bivolul, tigrul,
iepurele, dragonul, şarpele, calul, berbecul, maimuţa,
cocoşul, câinele şi porcul mistreţ.
Fiecare animal reprezintă un an din ciclul de 60 de ani, o
zi într- un ciclu de 12 zile, un interval de două ore din fiecare
zi şi una din direcţii. De exemplu şarpele este asociat cu o
oră (ora şarpelui între 10-12) , cu o direcţie (dragon-şarpe
echivalent cu sud-est), cu o zi a lunii (prima zi a şarpelui) şi
 73

Lemn Fratele mai mare al Fratele mai mic

al lemnului lemnului
Fratele mai mare al Fratele mai mic
Foc al focului focului
Pământ Fratele mai mare al Fratele mai mic
al pământului pământului

Metal Fratele mai mare al Fratele mai mic

al metalului metalului
Fratele mai mare al Fratele mai mic al
Apă apei apei

Prima oră 23-1 Ora şobolanului

A doua oră 1-3 Ora bivolului
A treia oră 3-5 Ora tigrului
A patra oră 5-7 Ora iepurelui
A cincea oră 7-9 Ora dragonului
A șasea oră 9-11 Ora şarpelui
A şaptea Numărarea anilor începea prin combinaţia dintre
oră 13 fratele
11- maiOramare al lemnului cu şobolanul. Urma apoi
calului
fratele mai mic al lemnului cu Boul. O dată la 10 ani revine
acelaşi element, iar o dată la 12 ani, revine acelaşi semnul
zodiacal.
Trunchiurile şi ramurile erau combinate pentru a obţine
ciclul de 60 de ani, un astfel de ciclu având importanţa pe
care o are secolul în occident.
Lunile din calendarul lunar au numai câte 28 de zile şi
pentru recuperarea decalajului faţă de lunile din calendarul
solar se adaugă o a 13-a lună.
Ziua are 12 „ore lungi” de câte 120 de minute, fiecare
dintre ore fiind numită după semnele zodiacale, după cum se

A opta oră 13-15 Ora

A noua
berbecului
oră 15-17
Ora maimuţei Ora cocoşului Ora câinelui
A zecea oră 17-19Ora
A unsprezecea
porcului oră
A douăsprezecea oră 21-23
 Dr
ag

Porc
n

Maimuţă
Şobolan

Berbec

Cocoş
Tigru

Şarpe

Câine
Bou

Cal
19 19 19 19 19 19 19 19 19 190 19 1 19
rezent,
00 01 din zodiacul
02 03 chinezesc
04 p05 se
06 mai
mir an 07 folosesc
08 9 numai
0 11
ile1animaliere
19 19 pentru
19 1ani. Iată
19 un 19tabel
19 al19ciclurilor
19 1 19
de99 i, preluat
14 14 din15 9 17 (2005:
Matsunami 18 19198).20 21 2 2 23
19 19 19 19 19 19 19 19 19 193 19 3 19
35
24 25 26 27 28 29 30 31 32 3 4
1 19 19 19 1 19 19 19 19 19 19 19
9 37 38 39 9 41 42 43 44 45 46 47
19 19 19 19 19 19 19 19 19 195 195 19
48 49 50 51 52 53 54 55 56 7 8 59
1 19 19 19 1 19 19 19 19 19 19 19
9 61 62 63 9 65 66 67 68 69 70 71
19 19 19 19 19 19 19 19 19 198 108 19
72 73 74 75 76 77 78 79 80 1 2 83
1 19 19 19 1 19 19 19 19 19 19 19
9 85 86 87 9 89 90 91 92 93 94 95
19 19 19 19 20 20 20 20 20 200 200 20
96 97 98 99 00 01 02 03 04 5 6 07
2 20 20 20 2 20 20 20 20 20 20 20
0 09 10 11 0 13 14 15 16 17 18 19
74

BUDISMUL
Budismul a fost introdus în Japonia în secolul al VI-lea şi a
avut o influenţă decisivă în transformarea societăţii,
mentalităţii şi culturii japoneze. Vom discuta mai pe larg
despre aceste aspecte în capitolul dedicat epocii Asuka (593-
710).
În secţiunile care urmează vom face o scurtă prezentare
generală a budismului, insistând asupra elementelor care
sunt definitorii pentru budismul japonez.

ORIGINI
Budismul apare în India în secolul al V-lea î. Hr. şi este
legat de trăsăturile sociale şi religioase din India acelei vremi,
aşa cum arată Crombe (1995: 358):
Cu o tradiţie veche de peste două milenii, cu
forme diverse potrivit ţărilor în care s-a
dezvoltat şi deseori greu accesibil pentru
occidentali, budismul nu poate fi separat de
mediul în care a apărut: India secolelor al VI-
lea şi al
V- lea înainte de Christos. India trecea pe atunci
printr-o perioadă de intense căutări spirituale
şi intelectuale. Se dobândiseră deja mai
multe noţiuni fundamentale ale gîndirii indiene
şi ele se întipăriseră în minţile oamenilor:
natura ciclică a timpului, înlănţuirea fiinţelor în
ciclul permanent al naşterilor şi morţilor,
De asemenea,
samsara. caracterul care se folosea pentru „cal”
esteDouă
folosit caracteristici
astăzi cu sensul de amiază,ale
importante pentru că semnulsunt
budismului
accentul pus pe viaţa de apoi şi pe salvare.
calului era asociat
Filozofia propusăcu de
aceasta orăanalizează
Buddha în calendarul
samsara conform
tradiţional.
 Buddha a ajuns la concluzia că suferinţa umană este
rezultatul dorinţelor şi patimilor care de fapt sunt numai
nişte iluzii. Dacă se lasă pradă acestor iluzii, fiinţa umană
este supusă ciclului reîncarnărilor şi suferinţei permanente.
Soluţia pe care a găsit-o Buddha meditând sub smochinul
sacru constă în anihilarea dorinţei printr-o viaţă disciplinată
şi căutarea adevărului în spatele iluziilor. Scopul principal
este de a atinge starea de nirvana.

VIAŢA LUI BUDDHA

Astăzi este recunoscut faptul că Buddha a fost un

personaj istoric. Legenda vieţii lui Buddha cunoaşte mai
multe variante şi se află în centrul literaturii budiste, fiind
transmisă şi în Japonia. Redăm mai jos un rezumat al acestei
legende bazându-ne pe The Teaching of Buddha (1966: 2-
10), Nakamura (1997: 191-194) şi Ellwood (2008: 64-67).
Buddha, pe numele adevărat Siddharta Gautama, s-a
născut la Kapilavastu unde tatăl său, regele clanului
Shakya, Shuddhodana Gautama, şi-a stabilit capitala şi a
construit un castel impunător. Timp de douăzeci de ani
regele şi soţia sa, regina Maya, nu au avut copii, dar, într-o
noapte, regina a visat că a apărut un elefant alb care i-a
pătruns în trup prin partea dreaptă a pieptului. La puţin timp
după acest vis ciudat a rămas însărcinată.
Conform obiceiului tradiţional, regina a plecat să nască
în casa părintească, şi pe drum s-a oprit să se odihnească
în grădina Lumbini, unde se află actuala graniţă dintre India
şi Nepal. Era 8 aprilie. Ridicând mâna pentru a atinge florile
minunate ale unui smochin, ea a născut un prinţ. Copilul a
început să meargă din momentul în care s-a născut şi a
făcut şapte paşi în toate cele patru direcţii, cu un deget în
sus şi

11
Conform credinţei in transmigrare, Buddha nu a venit pe pământ o singură
dată, ci a trecut prin mai multe reîncarnări pentru a se pregăti pentru
această venire în lume Ultima sa reîncarnare a fost sub formă de elefant alb
cu patru colţi, de unde şi visul reginei.
 La naşterea prinţului, regele a fost cuprins de bucurie şi
i- a dat copilului numele de Siddhartha care înseamnă „cel
care şi-a împlinit ţelul”. Bucuria a fost însă curând urmată de
întristare, pentru că regina Maya a murit la câteva zile după
naştere. Copilul va fi crescut cu multă dragoste de sora mai
tânără a mamei sale, Mahaprajapati.
Când s-a născut prinţul, un ermit, pe nume Asita, a văzut
o lumină deasupra castelului regelui, de pe muntele unde
trăia. S-a dus imediat la castel şi a prezis că dacă prinţul va
rămâne la castel, la maturitate va deveni un mare rege şi va
cuceri lumea, iar dacă va pleca în lume, va deveni un
Buddha, adică un salvator al Lumii.
Această profeţie l-a speriat pe rege. El a luat toate
măsurile ca prinţul să ducă o viaţă fericită, într-un castel
minunat, şi să fie ferit de spectacolul sărăciei şi tristeţii.
Prinţul a crescut în mijlocul bogăţiei, învăţând cu mare
uşurinţă artele şi ştiinţele. La nouăsprezece ani, regele l-a
căsătorit cu prinţesa Yashodhara. După aceea, timp de zece
ani, prinţul a trăit în pavilioanele palatelor, înconjurat de
muzică, dansuri şi plăceri. La douăzeci şi nouă de ani i s-a
născut un fiu, Rahula.
Totuşi, încă de mic prinţul era înclinat spre meditaţie şi
se întreba ce există în afara lumii în care trăia. În mai multe
rânduri l-a rugat pe servitorul său credincios să-l ducă afară
din palat. Până la urmă, acesta l-a condus de patru ori afară
din palat şi cu aceste ocazii prinţul a văzut patru lucruri a
căror existenţă o ignorase total până atunci: un om bătrân,
cu vederea slabă care de-abia se târa pe drum, un om
bolnav care suferea groaznic, un cadavru dus la groapă şi
un înţelept.
Prinţul a înţeles că primele trei realităţi, bătrâneţea,
boala şi moartea, înseamnă sfârşitul vieţii. Înţeleptul i-a
sugerat ideea unei vieţi devotate reflecţiei asupra vieţii şi
morţii. Acesta a fost momentul în care s-a hotărât să
renunţe la această lume. A mers să-şi sărute soţia şi fiul,
apoi şi-a
nicăieri. Atunci s-a dus să se spele într-un râu şi a acceptat
un castron de orez de la o fecioară. Decepţionaţi, asceţii
care-l însoţeau l-au părăsit.
Rămas singur şi încă slăbit, a început să mediteze
sub un smochin sacru, cu faţa spre răsărit, spunându-şi
că, orice s-ar întâmpla, nu va pleca de acolo până nu va
atinge Iluminarea. A fost o încercare dificilă, toţi diavolii
încercând să-i abată hotărârea. Mara, l-a ademenit cu
plăceri senzuale şi promisiuni de mărire. L-a îndemnat
chiar să atingă iluminarea, dar apoi să nu spună nimănui
despre acest lucru. Dar, la revărsatul zorilor, lupta a luat
sfârşit şi mintea prinţului era limpede şi strălucitoare.
Atinsese Iluminarea. Era 8 decembrie şi prinţul devenise
Buddha la treizeci şi cinci de ani. Prin Iluminare a
dobândit cunoaşterea tuturor existenţelor sale anterioare
şi certitudinea că nu mai doreşte
să se reîncarneze într-o altă formă de viaţă.
După Iluminare, Buddha a luat hotărârea de a predica
lumii învăţătura sa, ceea ce arată compasiunea faţă de
ceilalţi şi dorinţa de a împărtăşi Iluminarea.
Doctrina sa fundamentală, numită Calea de Mijloc
(punctul de echilibru între toate extremele) a fost formulată
odată cu Iluminarea, în Parcul căprioarelor din Benares.
Calea de Mijloc înseamnă atingerea iluminării prin cele patru
nobile adevăruri. Cele două extreme de afirmare şi negare a
sinelui, hedonismul şi ascetismul, sunt respinse. De aceea,
cei care aleg calea spre iluminare trebuie neapărat să evite
să se lase în voia dorinţelor trupului, dar şi disciplina
ascetică severă, care torturează mintea şi trupul în mod
absurd.
După Iluminarea sa, prinţul Siddharta Gautama este
cunoscut sub diferite nume, precum Buddha, Cel Iluminat,
Tathagata, Shakyamuni (înţeleptul clanului Shakya) etc.
Timp de patruzeci şi cinci de ani a umblat prin ţară,
predicând şi convingând oamenii să-i urmeze învăţătura. A
reuşit să pună bazele unei comunităţi budiste puternice. La
optzeci de ani a căzut bolnav şi a prevestit că în trei luni va
 moaştele sale au fost împărţite între mai multe regate, fiind
apoi îngropate în primele stupa (edificiu comemorativ şi
relicvar).
Deşi, în general, numele de „Buddha” se referă la
personajul istoric Gautama, el nu este un nume propriu, şi
înseamnă „Cel Iluminat”, denumind mai degrabă starea de
iluminare şi pe toţi cei care o ating.
După cum vom arăta în continuare, budismul Mahayana
recunoaşte în afară de Buddha istoric, o întreagă serie de
alţi buddha.

• Cele 12 acte din viaţa lui Buddha

Ca şi în creştinism, în mod tradiţional se consideră
că în viaţa lui Buddha există 12 acte esenţiale care sunt
relevate şi de legenda vieţii sale prezentată mai sus.
Acestea sunt următoarele:
1. aşteptarea reîncarnării ca om în paradisul Tuşită
2. conceperea în trupul reginei Mayadevi
3. ultima naştere în „lumea suferinţei”
4. însuşirea diferitelor arte şi ştiinţe
5. căsătoria şi viaţa în bogăţie
6. marea Renunţare
7. practicarea ascetismului
8. meditaţia sub smochinul sacru
9. lupta cu Mara
10. atingerea Iluminării
11. predicarea budismului
12. intrarea în Nirvana

• Sărbătorirea naşterii lui Buddha

în Japonia, naşterea lui Buddha este sărbătorită pe 8
 DOCTRINA

Aşa cum arată Matsunami (2006: 3-4), Iluminarea lui

Buddha a însemnat conştientizarea faptului că universul
natural are două atribute esenţiale. Primul constă în faptul că
toate lucrurile sunt trecătoare şi se află într-o continuă
transformare. Al doilea constă în inexistenţa „sinelui”, tot ceea
ce există fiind condiţionat şi în interdependenţă cu celelalte
lucruri12. Oamenii ajung să se opună acestor principii
universale pentru că se lasă pradă dorinţelor egoiste.
Când fiinţele se agaţă de ideea greşită a unui sine
permanent, ele devin sclavii ciclului transmigrărilor. Pentru
că se lasă prinşi în iluzia patimilor, sunt condamnaţi la un
ciclu infinit de vieţi şi de morţi care are un caracter
universal, după cum arată Matsunami (2005: 10):
În creştinism, Dumnezeu-Tatăl este creatorul
transcendent. Conform Genezei, Dumnezeu
l- a făcut pe Om diferit de toate celelalte
vietăţi. (...) Abordarea budistă este foarte
diferită. Conform învăţăturilor budiste, legea
universală a impermanenţei tuturor lucrurilor
şi inexistenţa unui sine consistent, se aplică,
ca şi legea gravitaţiei, tuturor entităţilor -
zeilor şi oamenilor şi fiinţelor non-umane de
asemenea. (...) Cele două adevăruri arată că
totul este interdependent.

Buddha a meditat la felul în care fiinţele se pot elibera din

acest ciclu şi cum pot recâştiga condiţia umană esenţială, cea
de Buddha.
După cum am arătat, imediat după iluminarea sa,
Buddha a formulat doctrina numită „Calea de mijloc” care
s-a concretizat în „Cele patru nobile adevăruri” care
pot fi sintetizate astfel: viaţa este durere, durerea provine
din dorinţă, dorinţa poate fi stăpânită, durerea poate fi
învinsă prin gândirea corectă. Felul în care pune Buddha
problema este
12
asemănător cu demersul unui medic care mai întâi identifică
boala şi cauzele sale, apoi caută remediul (Kamenarovic,
2002).
„Cele patru nobile adevăruri” pot fi rezumate astfel (The
Teaching of Buddha, 1966: 38-41; Combre, 1995: 362-366;
Ellwood, 2008: 67):
Primul adevăr, Adevărul despre suferinţă, arată că
lumea este plină de suferinţă. Naşterea înseamnă suferinţă,
bătrâneţea înseamnă suferinţă, boala şi moartea înseamnă
suferinţă. Unirea cu ceea ce nu iubim înseamnă suferinţă,
despărţirea de ceea ce iubim înseamnă suferinţă,
neîmplinirea patimilor şi dorinţelor înseamnă suferinţă.
Viaţa care nu este detaşată de dorinţe şi patimi implică
suferinţă. Termenul în pali, tradus de obicei cu suferinţă, are
în original şi nuanţa de „stare condiţionată”. Nu există de
fapt un sine consistent. Totul este o acumulare de forme,
trăiri, dispoziţii, şi nu este durabil, ci se află într-o continuă
transformare. Tot ceea ce există este condiţionat, toate
lucrurile sunt în interdependenţă. În concluzie, a crede că
există un sine şi a acţiona în consecinţă, duce numai la
suferinţă.
Al doilea adevăr, Adevărul despre cauza suferinţei, arată
că cauza suferinţei fiinţelor îşi are rădăcina în dorinţele şi
patimile trupului şi în iluziile pasiunilor lumeşti. Dacă aceste
dorinţe şi iluzii sunt analizate, se constată că originea lor
este setea de plăcere, de existenţă, de impermanenţă.
De aceea, omul, obsedat de dorinţa de-a trăi, caută
ceea ce îi pare de dorit, chiar dacă uneori e vorba chiar de
moarte. Toate lucrurile se luptă pentru a-şi satisface dorinţa
de a trăi, chiar dacă acest lucru înseamnă rănirea altor fiinţe
vii.
Al treilea Adevăr, Adevărul despre încetarea suferinţei,
arată că, dacă dorinţa, care stă la baza tuturor pasiunilor
omeneşti poate fi îndepărtată, anihilată complet, atunci
pasiunea va dispărea, iar omul este eliberat, şi toată
suferinţa ia sfârşit. Pentru a intra într-o stare în care nu
există nici dorinţă, nici suferinţă, omul trebuie să urmeze o
anumită Cale.
 înţelegerea dreaptă înseamnă a înţelege „Cele patru
adevăruri”, a crede în legea cauzei şi efectului, şi a nu se
lăsa înşelat de aparenţe şi dorinţe.
Gândirea dreaptă înseamnă hotărârea de a nu iubi
dorinţele, de a nu fi zgârcit, supărat şi de a nu face acţiuni
dăunătoare.
Vorba dreaptă înseamnă a evita cuvintele mincinoase,
nesincere, urâte şi pălăvrăgeală inutilă.
Fapta dreaptă înseamnă a nu face fapte rele, a nu
distruge nicio viaţă, a nu fura, a nu comite adulter.
Mijloacele de existenţă drepte înseamnă a evita orice ar
aduce ruşine sau daune altora.
Strădania dreaptă înseamnă a face tot ce e posibil
pentru a merge în direcţia corectă, pentru a ajunge la stările
mentale sănătoase.
Mintea dreaptă înseamnă a menţine o minte lucidă şi
clară pentru a păstra în conştiinţă adevăratele realităţi.
Concentrarea dreaptă înseamnă disciplinarea şi
pregătirea spiritului în vederea atingerii esenţei pure.

Cele opt elemente se pot grupa în conduita morală,

disciplina minţii şi înţelepciunea intuitivă.
Această cale este de fapt Calea de mijloc. în ultima sa
predică, înainte de a intra în Nirvana, Buddha le-a transmis
discipolilor săi cele mai importante puncte legate de cele de
mai sus. Toţi cei care doresc să atingă iluminarea trebuie să
înţeleagă Cele patru nobile adevăruri. Dacă le înţeleg pe
acestea, ei vor deveni capabili să înţeleagă şi celelalte
adevăruri. Buddha i-a îndemnat pe discipolii săi să
reflecteze asupra a ceea ce înseamnă „şinele”, cât este de
trecător şi cât de iraţional ar fi să uităm asta şi să iubim
mândria. La orice substanţă ne-am gândi, niciuna nu poate
constitui un
„sine” indestructibil. Dar nu trebuie să disperăm din cauza
acestei universalităţi a suferinţei, ci trebuie să urmăm
învăţătura. Este foarte important să învăţăm să ne
controlăm mintea, s-o ţinem departe de dorinţe pentru că
„Mintea unui om îl poate face pe acesta Buddha sau fiară.”
 CELE DOUĂ RAMURI:
HINAYANA ȘI MAHAYANA

După cum spune Ellwood (2008: 68), precepte şi

concepte precum Calea de mijloc, Cele patru nobile
adevăruri, meditaţia, realitatea condiţionată şi nirvana
necondiţionată sunt cele pe care le-a predicat Buddha însuşi
şi primii săi discipoli. După cum arată Crombe (1995: 368), o
parte din ele au fost păstrate neschimbate:
„Cele patru adevăruri constituie moştenirea
inestimabilă lăsată de Buddha. Şi niciodată
de- a lungul istoriei sale, indiferent de
îmbogăţirile şi transformările sale, budismul
nu va lepăda nici cea mai mică parte din
această învăţătură iniţială.”
Deşi aceste adevăruri rămân esenţa învăţăturii, la
aproximativ un secol de la moartea lui Buddha au început să
apară speculaţii asupra doctrinei, desprinzându-se două
mari ramuri ale budismului: Hinayana şi Mahayana.
Hinayana sau Theravada „Calea bătrânilor” (budismul
antic) apare imediat după moartea lui Buddha şi se bazează
numai pe învăţăturile iniţiale ale lui Buddha. E numită şi
Micul Vehicol şi priveşte atingerea iluminării ca pe rezultatul
unui imens efort individual. De aceea, Hinayana propune
calea salvării individuale. Hinayana accentuează unicitatea
lui Buddha şi faptul că iluminarea este rezervată numai unui
număr mic de aleşi. Acest tip de budism s-a răspândit în
Asia de sud-est.
Mahayana sau „Marele Vehicul” apare cam în primul
an al erei creştine şi propune universalitatea salvării şi
necesitatea celui care a atins iluminarea de a rămâne în
iluzia acestei lumi pentru a-i salva şi pe ceilalţi.
În Hinayana, modelul ideal este arhat (persoana
detaşată total de patimi), în Mahayana idealul este
bodhisattva (cel care e pregătit pentru iluminare, dar rămâne
în iluzia vieţii pentru a-i ajuta pe toţi oamenii). Hinayana
pretinde că
 Mahayana este forma de budism care s-a răspândit în
Asia de est şi, prin urmare, şi în Japonia. Din acest
motiv vom discuta în continuare caracteristicile sale.
Iată cum defineşte Crombe (1995: 369) budismul
Mahayana:
„Mahayana nu constituie o reacţie sau o
reformă, ci mai degrabă o depăşire. Adepţii
săi se consideră deţinătorii gîndirii profunde
a lui Buddha, comunicată printr-o învăţătură
esoterică unui număr restrâns de discipoli
aleşi. Doctrina originară n-ar fi fost decît o
învăţătură pregătitoare, destinată unor
oameni cu o înţelegere limitată.”
În Mahayana se pune accent pe faptul că lucrurile sunt
„vide de sine”, ca şi pe credinţa şi aspiraţia către iluminare.
Mahayana susţine că lucrurile sunt vide de sine şi de
natură proprie, existând numai ca fenomene pure. Unul
dintre filozofii budismului Mahayana, Nagarjuna, a susţinut
că samsara şi Nirvana sunt de fapt acelaşi lucru. Nirvana nu
este un loc îndepărtat în care ne ducem, ci se află „aici”,
dacă ştim cum să privim lucrurile. Universul este vid şi toate
lucrurile sunt vide, pentru că Universul este Nirvana şi este
necondiţionat. Iluminarea poate fi deci atinsă aici şi acum
(Ellwood, 2008: 70).
Universalitatea naturii de Buddha este, de asemenea,
foarte importantă în Mahayana şi constă în teoria că toate
fiinţele „posedă” natura de Buddha şi deci capacitatea de a
atinge iluminarea. Din acest punct de vedere diferenţele
dintre fiinţe dispar. Iluminarea este posibilă pentru oricine
(creaturi umane şi non-umane) şi singura problemă este că,
de fapt, oamenii nu sunt de cele mai multe ori conştienţi de
propria lor natură. Calea spre iluminare începe cu
conştientizarea faptului că natura lui Buddha există în tot
universul şi în propria persoană.
În consecinţă, în Mahayana, pentru a atinge iluminarea
 Budismul Mahayana vorbeşte despre cele trei corpuri sau
ipostaze ale lui Buddha13, din care numai una este trupească.
Un Buddha apare în lume sub formă trupească extrem de
rar pentru a le arăta oamenilor, pe înţelesul lor, calea spre
iluminare.
Pe lângă diferiţii Buddha, budismul Mahayana crede într-
o serie de bodhisattva, fiinţe ideale care, deşi pregătite
pentru a ajunge în Nirvana, aleg să rămână în lume (în ciclul
reîncarnărilor) pentru a-i ajuta pe oameni să găsească calea
iluminării.
Doctrina budistă a fost transmisă prin diferite scrieri
numite sutra, scrise în sanscrită. Sutrele budismului
Mahayana, precum Sutra Lotusului, Sutra Inimii, Sutra
Diamantului, Sutra Pământului Pur, Sutra Marelui Soare etc.
au avut o foarte mare importanţă în Japonia.

PANTEONUL BUDIST
După cum arată Matsunami (2005), panteonul budist,
constituit mai ales după apariţia ramurii Mahayana, este
complex şi ierarhizat.
Prezentăm pe scurt principalele zeităţi conform
clasificărilor din Matsunami (2005: 20-25) şi Ashkenazi
(2003:
49-54).
În poziţia supremă se află Shakyamuni (Buddha istoric),
care, după cum am arătat, a fost un personaj istoric real. Pe
lângă el, există şi alţi Buddha care sunt mai abstracţi,
întruchipând diferite virtuţi. De exemplu, există cinci Buddha
majori pentru cele cinci puncte cardinale (est, vest, centru,
nord, sud). Cei mai importanţi sunt Mahavairochana,
Amitabha şi Bhaishajyaguru14. Buddha istoric este
13
Cele trei aspecte sunt numite aspectul esenţei, aspectul potenţialităţii şi
aspectul manifestării.
În prima ipostază, Buddha este substanţa învăţăturii, a adevărului însuşi,
şi, ca esenţă, nu are formă sau culoare. Al doilea aspect constă în
îmbinarea înţelepciunii şi compasiunii. Al treilea aspect este cel vizibil,
sub formă de
 85

numit şi Tathagata (în japoneză Nyorai) care înseamnă „Cel

onorat în lume”. Termenul semnifică o persoană care a venit
în lume şi a dobândit adevărul ultim. În această calitate,
Buddha este venerat şi ca un precursor al tuturor Tathagata.
Diferiţii Buddha locuiesc în „Lumea fără formă” cea care
este în afara timpului. Deşi sunt plini de compasiune şi milă,
ei nu intervin direct în lumea suferinţei, ci prin intermediul
reflecţiilor lor bodhisattva (avatari).
A doua categorie de personaje venerate în budism sunt
exact aceşti bodhisattva (în japoneză bosatsu), fiinţe
pregătite pentru iluminare şi care se află în etapa imediat
anterioară atingerii stării de Buddha. Şi Shakyamuni a fost
bodhisattva înainte de a deveni Buddha. Deşi sunt pregătiţi
pentru a deveni Buddha, bodhisattva îşi amână iluminarea
şi rămân în lume pentru a salva alţi oameni. Ei acţionează
ca intermediari între fiinţele obişnuite şi diferiţii Buddha.
Atributele lor esenţiale sunt înţelepciunea perfectă şi
compasiunea universală. Sunt uneori priviţi ca întruchiparea
unor atribute ale lui Buddha. Maitreya (în japoneză Miroku)
„Buddha viitorului” este de asemenea un bodhisattva.
După Buddha şi bodhisattva, urmează două categorii de
personaje, care pot fi reunite sub numele de zei, zeii Deva şi
regii Mantra, păzitorii legii budiste.
Deva (Ten) sau fiinţele celeşti sunt zei ai hinduismului
asimilaţi de budism ca păzitori ai legii.
Regii Mantra15 sau regii strălucitori sunt reprezentaţi ca
supraumani şi foarte înspăimântători. Ei acţionează asupra
celor ignoranţi sau aroganţi care nu răspund la blândeţea pe
care o arată bodhisattva, ci au nevoie de o autoritatea
puternică pentru a vedea adevărul.
În panteonul budist intră şi fiinţe umane, precum
discipoli, preoţi şi călugări, toţi cei demni de respect, precum
discipolii lui Buddha şi fondatorii de secte.
În cazul Japoniei, mai există o categorie de personaje
venerate în cadrul panteonului budist, şi anume cea a zeilor
kami asimilaţi de budism. Ei sunt zei shinto care în urma
sincretismului dintre budism şi Shinto sunt consideraţi ca
avatari ai lui Buddha şi bodhisattva.
 COSMOLOGIA BUDISTĂ
Felul în care este conceput universul în gândirea budistă
(Ashkenazi, 2003: 38-39) are legătură cu ciclul nesfârşit al
reîncarnărilor.
Samsara reprezintă ciclul vieţii şi morţii care guvernează
toate fiinţele. Existenţa este un efect şi este predeterminată
de karma. Karma reprezintă destinul determinat de acţiunile,
bune sau rele, din viaţa precedentă. După ce moare, orice
individ se reîncarnează într-o formă de existenţă care
reprezintă consecinţele acţiunilor sale din viaţa precedentă.
Acest proces al reîncarnării are legătură cu trei tipuri
diferite de lumi „Lumea fără formă”, „Lumea formei” şi
Lumea dorinţelor”.
Planul cel mai de sus este constituit de „Lumea fără
formă” care nu are niciun element material. Aceasta este
lumea Nirvanei, care nu este supusă ciclului renaşterilor. În
această lume, care este în afara timpului, locuiesc diferiţii
Buddha. Ei sunt plini de compasiune, dar arareori intervin
direct în lume.
Sub această lume, există „Lumea formei” (lumea
adevărurilor materiale supreme, a forţelor care stau la baza
universului material) unde există numai unele proprietăţi
materiale. Această lume este parţial supusă procesului
renaşterilor. Aici locuiesc de obicei bodhisattva.
Sub această lume se află „Lumea dorinţelor”, lumea
iluziei. Aici este locul unde se întâmplă toate acţiunile
provocate de iluzii şi dorinţe. Această lume cuprinde la
rândul ei şase lumi (locuri de renaştere) în care locuiesc şase
tipuri de fiinţe, care toate se luptă şi trăiesc în ciclul naşterii şi
renaşterii. Aceste lumi sunt numite cele şase lumi ale
renaşterii karmice sau cele şase destine. Ele sunt legate prin
faptul că cei care trăiesc aici pot migra dintr-o lume în alta
prin ciclul naşterilor şi renaşterilor, ca urmare a faptelor lor
din vieţile anterioare. Aceste lumi coexistă aici şi acum.
Cele şase lumi, locuri de renaştere (numite în japoneză
rokudo ), sunt organizate ierarhic astfel (Ellwood, 2008:121;
 Paradisurile sunt locuri de continuă desfătare şi
reprezintă recompensa unei karma bună, dar nu sunt
Nirvana şi durează numai atât cât durează această karma.
Cei care ajung aici sunt cuprinşi de desfătare şi uită să se
gândească la salvare.
Lumea oamenilor
În această lume, fiinţele experimentează binele şi răul,
bucuria şi tristeţea. Omul are însă capacitatea de a analiza
ce i se întâmplă şi de a medita. Tocmai de aceea, eliberarea
este mai accesibilă din această lume, şi reîncarnarea ca om
este considerată un noroc.
Lumea spiritelor Asura (titanii)
În această lume sălăşluiesc titanii. Aceştia sunt fiinţe
care se luptă din onoare, gelozie sau furie. Aici se
încadrează, de exemplu, samuraii japonezi.
Lumea animalelor
În această lume locuiesc animalele, cele reale, dar şi
cele mitologice. Acestea nu au conştiinţă şi suferă fără să
poată analiza starea în care sunt.
Lumea spiritelor flămânde gaki
Această lume cuprinde fiinţe care au murit prea timpuriu
sau care nu au pe nimeni care să aibă grijă de spiritele lor şi
sunt permanent înfometate şi nesatisfăcute. Sunt
reprezentate cu stomacuri imense şi guri mici. Cei lacomi
sunt condamnaţi să se reîncarneze în această lume.
Iadul
Iadul este locul în care se reîncarnează cei cu destinul
cel mai nefericit. Ei sunt pedepsiţi pentru cruzime, răutate şi
alte fapte grave.

Primele trei lumi sunt considerate locuri de reîncarnare

pentru cei cu karma bună, celelalte trei pentru cei cu karma
 ICONOGRAFIA BUDISTĂ16

Budismul Mahayana predică iluminarea şi salvarea

tuturor fiinţelor şi se caracterizează printr-o imensă varietate
de reprezentări care răspund diferitelor condiţii şi nevoi ale
fiinţelor umane. Aşa cum arată Matsunami (2005: 23-25),
imaginile budiste pot fi clasificate în şase mari tipuri în
funcţie de „personajele” pe care le reprezintă (cele pe care
le-am listat şi în secţiunea anterioară):
Buddha
Bodhisattva (fiinţe aflate în pragul iluminării)
Regii Mantra
Fiinţe celeste sau Deva
Kami consideraţi manifestări ale zeităţilor budiste
Oameni sfinţi, precum călugării sau fondatorii de secte
Multe dintre statuile budiste îl reprezintă pe Buddha
istoric sau alţi
Buddha. Cei patru Buddha centrali în Japonia, cei mai
veneraţi şi mai frecvent reprezentaţi în artă, sunt Amida,
Dainichi, Yakushi şi Shaka.
Amida-butsu este Buddha Paradisului din Vest, probabil
cel mai venerat Buddha în Japonia. El este Buddha al salvării
şi credinţei, Buddha „Luminii Infinite” sau al „Vieţii eterne”,
iar credinţa în el se realizează prin meditaţie asupra numelui
său şi rostirea formulei Namu Amida-

16
Arta budistă, în calitate de artă sacră s-a dezvoltat treptat în India,
reprezentările antropomorfe ale lui Buddha apărând la mult timp după
moartea sa. Prima formă de artă budistă este constituită de stupă, un fel de
tumuli primitivi în care cu timpul s-a crezut că erau adăpostite relicvele lui
Buddha. Deşi în aceste stupă apar unele picturi sau basoreliefuri care
reprezintă scene din viaţa lui Buddha (Naştere, Iluminare etc), se remarcă
lipsa absolută a reprezentării antropomorfe a acestuia. Referirea la Buddha
se făcea prin intermediul simbolurilor precum copaci, urma piciorului său,
tronul sau roata legii. De exemplu se înfăţişează un altar sau tron sub
smochinul sacru, iar inscripţiile care însoţesc de regulă reprezentările indică
faptul că tronul reprezintă „prezenţa” lui Buddha. Elementele decorative
(motivele florale etc.) sunt extrem de bine realizate, dar reprezentarea
figurilor umane este redusă la minim.
Perioada în care apar primele reprezentări antropomorfe ale lui Buddha,
numită şi Gandhara, după locul unde au apărut, se situează în a doua
butsu (Slavă ţie Amida). Paradisul din Vest, Pământul Pur, e
locul unde credincioşii îl aşteaptă, pentru a fi conduşi spre
salvare.
Dainichi-nyorai este Buddha luminii şi al originii
universului. Este Buddha central al budismului Shingon.
Este numit şi Buddha cosmic sau suprem, Buddha din care
emană toţi ceilalţi Buddha.
Shaka Nyorai este Buddha istoric, fondatorul budismului.
Yakushi Nyorai este Buddha vindecării şi restaurării care
patronează Paradisul din Est. El vindecă rănile corpului şi
sufletului, fiind foarte important pentru laici.
Matsunami (2005:180) arată că putem recunoaşte o
reprezentare a lui Buddha datorită canoanelor de
reprezentare. Un Buddha este reprezentat fără accesorii,
înveşmântat într-o robă simplă. S-a spus că corpul lui
Buddha are 32 de semne distinctive, prin care el poate fi
recunoscut, iar acestea apar şi în reprezentare. De
exemplu, protuberanţa din vârful capului (chokeiso) arată
nobleţea şi mintea foarte aleasă. Smocul de păr alb,
orientat în sensul acelor de ceasornic situat între
sprâncene (byakugo) este ca un fel de al treilea ochi care
emite lumina înţelepciunii şi a compasiunii. Urechile lui
Buddha sunt disproporţionate faţă de mărimea capului, şi
de două ori mai mari decât cele umane, pentru a indica
capacitatea sa de a asculta şi tolera tot ce spun cei aflaţi
în suferinţă. Limba sa este foarte lungă pentru că el
cunoaşte toate cele 3000 de sisteme de vorbire din lume.
Nodurile dintre degetele mâinilor şi picioarelor îi împiedică
pe oamenii pe care-i salvează să alunece. Părul, cu
cârlionţi în spirală, în sensul acelor de ceasornic
(rahotsu), îl deosebeşte de bosatsu. Cârlionţii se pare că
vin din tradiţia indiană de a arăta respect celor superiori,
înconjurându-i de trei ori. (înainte de atingerea Iluminării,
Buddha purta părul lung). Despre corpul său se spune că
este din aur strălucitor. Aureolele din jurul trupului, sunt
reprezentări simbolice ale strălucirii pe care o iradiază
zeităţile budiste.
Există poziţii/ gesturi rituale ale mâinilor şi ale degetelor,
numite mudra sau in pe care le enumerăm mai jos
 • mudra învăţăturii (degetul mijlociu şi cel mare de
la ambele mâini unite)
mudra aspiraţiei (palmele împreunate)
• mudra înţelepciunii (degetul mare al mâinii drepte
ţinut în mâna stângă)
În mitologia indiană, dintre toate florile, lotusul este
recunoscut ca fiind cea mai nobilă în ceea ce priveşte
culoarea, parfumul, forma şi mărimea. Buddha şi alte zeităţi
sunt înfăţişate stând pe un lotus înflorit care se ridică pur şi
măreţ din apa tulbure în care creşte. Reprezentările
tridimensionale îl înfăţişează pe Buddha pe un piedestal în
formă de lotus.
Deşi calificaţi pentru iluminare, bodhisattva decid să
rămână în roata vieţii, adică să se reîncarneze constant. În
reprezentare, spre deosebire de Buddha, ei sunt însoţiţi de
diferite obiecte care au diferite roluri de salvare, precum
săbii, cupa pentru medicamente, nestemata sacră, rozariul,
lotusul, roata legii etc. Cei mai faimoşi bodhisattva sunt Jizo,
Kannon, Miroku şi Monju.
Jizo este înfăţişat ca un călugăr chel, cu chip copilăros. Se
consideră că protejează copiii, femeile însărcinate şi
călătorii. De multe ori la întretăieri de drumuri sau la intrarea
în cimitire sunt reprezentate grupuri de câte şase Jizo,
unul pentru fiecare dintre cele şase lumi budiste. Alături
de Jizo, Kannon e unul dintre cei mai populari bodhisattva
(bosatsu) din Japonia. Ea este întruchiparea şi
personificarea compasiunii absolute. „Kannon cea cu o mie
de mâini”, e una din întruchipările sale, cele 1000 de mâini
fiind necesare pentru a-i salva de suferinţă pe toţi oamenii.
Dintre fiinţele celeşti, Deva, foarte frecvent
reprezentaţi sunt „Cei patru regi gardieni” (Shitenno) care
în gândirea tradiţională păzesc cele patru puncte
cardinale. Ei sunt reprezentaţi purtând armuri şi strivind
duşmanii budismului sub picioare. Cei doi păzitori ai
porţilor templelor sunt un alt exemplu. Sunt reprezentaţi în
general desculţi şi există obiceiul ca oamenii să aducă la
templu sandale de pai de
 Kami consideraţi manifestări ale zeităţilor budiste şi
călugări faimoşi apar deseori în arta japoneză. Printre ei se
numără Shotoku Taishi, Saicho, Kukai, Nichiren şi Dogen.

PA RA BO L E , L E G E N D E S I P OV E S T I R I B U D I S T E

încă de la început, învăţăturile budiste au fost transmise

într-o formă concretă şi accesibilă prin parabole, povestiri şi
legende. Multe dintre ele se găsesc chiar în textele sacre.
Altele sunt poveşti de inspiraţie budistă, în plus, există multe
opere literare de inspiraţie budistă, mai ales piesele teatrului
No şi romanele medievale.
În continuare vom prezenta, ca exemple, câteva dintre
acestea. Repovestirile se bazează pe The Teaching of
Buddha (1966: 19-24, 73- 74, 134-137), Smith (1995: 132-
135), Ţuiu (1981: 82-85, 92-93).

PA RA BO L E L E D I N SU T RA L O T U S U LU I

Sutra Lotusului, care este Sutra centrală a sectei

budiste japoneze Nichiren, conţine şapte parabole
faimoase, fiecare fiind potrivită pentru a conduce către calea
budistă un anumit tip de fiinţe. Cele şapte parabole sunt
următoarele (numele diferă de la autor la autor):
Parabola Casei în flăcări
Parabola Fiului sărac
Parabola ploii, a ierburilor şi copacilor
Parabola Castelului magic
Parabola perlei cusute în
haină Parabola Perlei
strălucitoare Parabola
Medicului înţelept
Parabola casei în flăcări povesteşte că, demult, trăia un
om bogat a cărui casă a luat foc tocmai când el se întorcea
dintr-o călătorie. El şi-a dat seama că copiii săi sunt în casă
nu l-au ascultat. Atunci a strigat iar, spunându-le că afară
sunt nişte care minunate care-i aşteaptă să se joace cu ele.
De-abia atunci copiii au ieşit în fugă. Tatăl nu le-a dat însă
carele promise, ci un car mult mai important.
În această parabolă lumea în care trăim e comparată cu
o casă în flăcări, în care oamenii sunt tot timpul în pericol,
deşi nu-şi dau seama de asta. Tatăl este Buddha, iar copiii
salvaţi sunt oamenii. Buddha caută cu compasiune căi de a-i
salva pe oameni din iluzia acestei lumi. Pentru salvare e
acceptată inclusiv minciuna.

Parabola fiului reîntors ne vorbeşte despre fiul unui om

bogat care a plecat de acasă şi a devenit sărac. Tatăl său l-a
căutat ani de zile, dar nu l-a găsit. Peste ani şi ani, fiul,
devenit cerşetor, a ajuns în apropierea locuinţei tatălui său.
Tatăl, recunoscându-1, îşi trimite imediat servitorii să-l aducă
la el, dar fiul, nerecunoscându-şi tatăl, şi fiind speriat de
bogăţia casei acestuia, crede că este păcălit şi refuză
invitaţia servitorilor. Atunci tatăl şi-a trimis servitorii să-l aducă
în slujba lui. În timp, l-a ridicat în rang până l-a făcut
responsabilul tuturor averilor şi pământurilor sale. Totuşi fiul
nu şi-a recunoscut nici atunci tatăl. Ajuns pe patul de moarte,
tatăl, mulţumit de loialitatea fiului său în slujba sa, l-a chemat
împreună cu toate rudele şi le-a dezvăluit tuturor că el este
fiul şi moştenitorul său. Atunci fiul şi-a dat seama că şi-a
regăsit şi tatăl şi a primit şi o imensă avere.
în această parabolă, tatăl bogat îl reprezintă pe Buddha,
iar fiul reprezintă oamenii. Buddha îi iubeşte pe toţi oamenii
ca pe fiii săi. Plin de dragoste, el găseşte căi de a-i învăţa
drumul către Iluminare.

Parabola Ploii şi a ierburilor medicinale ne arată că

ploaia udă toate plantele medicinale care sunt cinci la număr-
trei tipuri de ierburi medicinale (mici, mijlocii şi mari) şi două
tipuri de copaci (mici şi mari). Deşi ploaia le udă în mod egal,
ele primesc cantităţi diferite de apă, în funcţie de mărimea
lor.
Interpretarea acestei parabole este că, precum ploaia,
cauza oboselii. Atunci, conducătorul lor construieşte în mod
miraculos un oraş, ca ei să se poată odihni. După ce se
odihnesc, le dezvăluie că acest oraş e doar unul magic, şi
mai au de mers până la adevărata destinaţia finală. Apoi
face să dispară oraşul.
În această parabolă locul în care se află comoara cea
rară reprezintă adevărata Iluminare. Oraşul magic este un
loc anterior, pregătitor. Conducătorul, care îl reprezintă pe
Buddha, este cel care îi duce pe călători (oamenii), folosind
diferite mijloace, către iluminarea finală.

Parabola omului beţiv povesteşte că un om sărac şi-a

vizitat prietenul şi s-a îmbătat şi a adormit în casa acestuia.
Prietenul său l-a vegheat cât a putut, dar apoi a trebuit să
plece şi, gândindu-se că poate va avea vreo nevoie, a cusut
o piatră preţioasă în haina celui beat. După ce s-a trezit,
acesta a continuat să trăiască în sărăcie, neştiind de piatra
pe care o purta cu el. Peste ani, s-a reîntâlnit cu prietenul
lui, iar acesta i-a dezvăluit existenţa pietrei şi l-a învăţat cum
s-o folosească.
Şi în această parabolă Omul bogat este Buddha, iar cel
sărac reprezintă oamenii. Oamenii trec prin viaţă suferind,
precum omul sărac, fără să-şi dea seama că poartă cu ei
mereu comoara de nepreţuit a naturii lui Buddha. Dar, oricât
ar fi aceştia de ignoranţi şi degradaţi, Buddha nu-i
abandonează, pentru că ştie că ei au toate virtuţile esenţei
lui Buddha.

Parabola Perlei ascunse povesteşte despre un rege

puternic care îşi trimite armatele să cucerească alte ţări şi îi
recompensează pe soldaţii viteji şi victorioşi cu diamante.
Dar, diamantul cel mai valoros îl păstrează ascuns în cocul
său pentru soldatul cu cele mai mari merite.
Sensul acestei parabole este că, Buddha, ca şi regele,
predică multe lucruri valoroase, dar cea mai valoroasă
învăţătură este cea pentru intrarea în Nirvana.
aşa, nu va mai putea avea grijă de ei, şi atunci îi imploră să ia
medicamentul. Apoi a plecat şi după o vreme a trimis un
mesaj fals că a murit.
Auzind vestea, copii au realizat că nu-şi vor mai vedea
tatăl şi, amintindu-şi de rugămintea lui, au luat medicamentul
şi s-au însănătoşit.
Nu trebuie să ne mire faptul că în această parabolă se

POVESTIRI
Pe lângă parabole, există şi o serie de povestiri şi
legende budiste foarte cunoscute.
Cea care urmează se referă la un obicei răspândit în
Asia de est de a abandona bătrânii în munţi.
Legenda ne spune că, demult, era o ţară unde exista obiceiul
ca bătrânii care deveneau neputincioşi să fie abandonaţi în
locuri îndepărtate din munţi. Un ministru nu s-a îndurat să
facă aşa cu tatăl său, şi a construit o cameră secretă unde l-a
ascuns, continuând să aibă grijă de el. într-o zi, un zeu s-a
arătat regelui acelei ţări şi i-a dat de rezolvat o problemă,
ameninţându-l că, dacă nu o rezolvă, îi va distruge ţara.
Problema era să identifice sexul a doi şerpi.
Nici regele, nici altcineva nu ştia cum să rezolve
problema, aşa că au promis o recompensă pentru cine va
reuşi. Atunci, ministrul s-a dus la tatăl său care i-a spus că e
simplu — trebuie să pună şerpii pe un covor moale, iar cel
care se mişcă e masculul şi cel care rămâne nemişcat e
femela. Ministrul a dus regelui răspunsul şi zeul a fost
mulţumit, dar a mai dat o nouă ghicitoare. „Cine este cel care
atunci când doarme e numit Trezitul, iar atunci când e treaz e
numit cel care doarme? Răspunsul a fost găsit tot datorită
tatălui bătrân care a spus „E cel care se pregăteşte pentru
iluminare - acesta este treaz comparat cu cei care nu sunt
interesaţi de iluminare şi este adormit comparat cu cei care
 2. O altă legendă cunoscută este cea despre „iepuraşul
din lună” (Tsuki no usagi). Ca şi în China, în Japonia
se spune că în lună
locuieşte un iepuraş, iar formele care se văd pe lună sunt de
fapt silueta iepuraşului şi prăjiturele de orez pe care le
pregăteşte acesta.
Legenda spune că luna lumina o pădure de pe pământ
şi Buddha a observat cum un iepure, o maimuţă şi o vulpe
trăiau acolo în bună prietenie. Atunci s-a gândit să meargă
pe pământ să vadă care dintre cei trei e cel mai bun. S-a
transformat în cerşetor şi s-a dus la ei, rugându-i să-i dea
ceva de mâncare pentru că e foarte flămând. Toate
animalele au fost cuprinse de milă şi au plecat în grabă să-i
caute de mâncare. Maimuţa s-a căţărat în pomi şi a venit cu
o mulţime de fructe. Vulpea s-a dus la un iaz şi a prins
peşte. Doar iepurele n-a avut noroc. Deşi a alergat încoace
şi încolo n-a găsit nimic. Pe când se întorcea plin de tristeţe
i-a venit o idee. Le-a rugat pe maimuţă şi pe vulpe să adune
lemne şi să facă un foc. Apoi i-a spus cerşetorului,
pregătindu-se să

3. Altă legendă des menţionată este cea a animalelor

din zodiac. În zodiacul japonez, preluat din China, anii au
simboluri animaliere în următoarea ordine: şobolan, bour,
tigru, iepure, dragon, şarpe, cal, berbec, maimuţă, cocoş,
câine, porc mistreţ. Se spune că povestea acestor animale
este următoarea:
într-o zi Buddha a chemat toate animalele la el, spunând
că primele douăsprezece care vor ajunge vor da numele
anilor. Animalele s-au grăbit să se ducă. Boul, pentru a
ajunge primul, a plecat de dimineaţă devreme, dar
şoarecele, foarte viclean, s-a urcat pe spinarea acestuia pe
furiş, şi când au ajuns, a sărit în faţă boului, devenind
învingătorul cursei.
Pisica, care nu auzise bine ziua în care Budha i-a
chemat la el, l-a întrebat pe şoarece despre acest lucru.
Şoarecele i-a spus dinadins o zi greşită, astfel că pisica a
ajuns prima, dar cu o zi după concurs şi, ca urmare, ea nu
figurează printre
Pe lângă legendele venite din China, sunt şi o serie de
poveşti create în Japonia care arată bunătatea zeităţilor
budiste. O astfel de poveste este cea despre cele şase statui
ale lui Jizo.
Povestea ne spune că într-un sat din Japonia trăiau în
mare sărăcie un moş şi o babă. Pentru a-şi câştiga traiul
împleteau pălării şi sandale de pai, pe care moşul se ducea
să le vândă la oraş. într-o zi de iarnă, în preajma Anului Nou,
moşul i-a spus babei ce mult şi-ar dori să aibă şi ei
tradiţionalele mochi (turtiţe de orez) în această zi pentru a
putea sărbători cum se cuvine Anul nou. Atunci baba l-a
îndemnat să meargă la oraş şi să vândă cele cinci pălării pe
care le împletiseră, iar cu banii luaţi pe ele să cumpere măcar
două turtiţe tradiţionale.
A doua zi moşul a luat cele cinci pălării şi s-a dus la târg,
dar nimeni nu le-a cumpărat. S-a făcut seară şi a început să
ningă. întristat, moşul a plecat cu pălăriile înapoi spre casă.
Pe drum, însă, a văzut înşiruite pe drum şase statui mici ale
zeului Jizo, protectorul copiilor. Toate erau acoperite de
zăpadă. Moşul s-a hotărât să cureţe statuile şi apoi, ca să nu
le fie frig, le-a pus pe cap cele cinci pălării. Dar pentru a
şasea statuie nu avea pălărie. Atunci şi-a luat propria pălărie
de pe cap şi a pus-o statuii. Când a ajuns acasă, baba l-a
întrebat speriată ce s-a întâmplat. Moşul i-a povestit cum
dăduse pălăria sa statuii, iar baba i-a spus că a făcut foarte
bine, pentru că o faptă bună e mai importantă decât toate
turtiţele din lume. Apoi, după ce au stat puţin în faţa focului,
s-au dus amândoi la culcare.
Spre ziuă, s-a auzit un cântec şi zgomot de paşi în curte.
Moşul şi baba au ieşit în faţa uşii şi au găsit acolo o rogojină
tatami pe care era aşezată o turtă imensă, cum nu mai
văzuseră niciodată. S-au întrebat cine o fi adus-o şi au privit
pe drum. în depărtare se zăreau cele şase statui ale lui
Jizo mergând una după alta prin zăpadă, cu pălăriile pe cap.
Ele aduseseră turta de orez pentru a-şi arăta recunoştinţa
pentru bunătatea bătrânului. Moşul şi baba au petrecut cel
mai minunat An nou.
 de câte ori călugărul citea. Curios, călugărul le-a
întrebat de ce vin, iar ele au răspuns că vor să-l asculte şi
să cunoască înţelepciunea lui Buddha. Şi l-au rugat să
transcrie sfânta carte budistă.
Călugărul le-a spus că e foarte greu, dar pentru că rar
animalele ascultă învăţătura lui Buddha, va face acest lucru
pentru ele.
Călugărul s-a pus pe lucru. Peste câteva zile au venit
cinci, şase sute de maimuţe, fiecare aducând o bucată de
pergament. I-au dat călugărului pergamentul, iar apoi s-au
retras cu o plecăciune şi au rămas doar primele două
maimuţe. Ele mergeau în fiecare zi în pădure şi îi aduceau
de mâncare.
După ce a terminat de copiat cinci volume, maimuţele
nu s-au mai arătat. Călugărul a fost îngrijorat şi s-a dus în
pădure să le caute. Le-a găsit moarte într-o groapă unde se
aplecaseră după cartofi sălbatici. Le-a înmormântat cum se
cuvine.
între timp, călugărul a fost mutat la alt templu şi
lucrarea lui a rămas neterminată. înainte să plece, a
aşezat cele cinci volume copiate într-o scobitură a unei
coloane a templului.
Peste 40 de ani a venit la acest templu, Kino-mi-taka
Ason, stăpânul provinciei Echigo, însoţit de mare alai. A
întrebat de cărţile copiate. I s-a spus că nimeni nu ştie de
aşa ceva, dar când au chemat un bătrân de 85 de ani,
acesta şi-a amintit despre ce e vorba şi i-a spus unde sunt.
 EPOCILE ISTORICE

PERIODIZARE

înainte de descrierea propriu-zisă a etapelor civilizaţiei

japoneze, este necesară o descriere a sistemului de
împărţire în epoci.
Există unele diferenţe între cercetători în ceea ce
priveşte anii de delimitare şi numele perioadelor, dar, în
mare, istoria Japoniei este împărţită în următoarele epoci
şi perioade:
Paleolitic (200.000 î. Hr.- 10.000 î. Hr.)
Epoca veche (separarea arhipelagului de continent -
apariţia statului imperial)
Perioada Jomon (10.000 î.Hr. - 300 î.Hr.)
Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d. Hr.)
Perioada Kofun (300 - 593) (unii istorici consideră că
Kofun acoperă perioada 300-710 şi se împarte în perioada
Yamato şi perioada Asuka)
Epoca clasică
Perioada Asuka (593-710)
Perioada Nara (710-794)
Perioada Heian (794-1185)
Epoca medievală
Perioada Kamakura (1185-1333)
Perioada Muromachi (1333-1568)
Perioada Azuchi-Momoyama (1568-1600)
Epoca premodernă
100

Epoca modernă şi contemporană

Perioada Meiji (1868-1912)
Perioada Taisho (1912-1926)
Perioada Showa (1926-1989)
Perioada Heisei (1989 -)

Numele acestor perioade au fost date de istorici în

funcţie de mai multe criterii.
În ceea ce priveşte paleoliticul, s-a considerat multă
vreme că Japonia nu a fost populată la acea vreme, dar
descoperiri ulterioare indică prezenţa omului încă din
această perioadă. După unii cercetători, descoperirea unor
unelte primitive din piatră neşlefuită atestă existenţa omului
în Japonia în perioada cuprinsă între 50.000 î.Hr. şi
11.000 î.Hr. Arheologii împart paleoliticul japonez în două
subperioade, cea timpurie (50.000 î.Hr.- 30.000 î.Hr) şi cea
târzie (30.000 î.Hr - 11.000 î.Hr). În prima se foloseau
unelte simple de tăiat, iar în cea de-a doua cuţite şi mici
unelte pentru încrustat, găurit etc.
Pentru perioada preistorică numele sunt date de
caracteristicile artefactelor specifice, sau de numele
locurilor unde acestea au fost descoperite pentru prima
dată. Astfel, de exemplu, Jomon se referă la ceramica tipică
perioadei respective.
Pentru perioada clasică, numele epocilor sunt date de
zona sau oraşul unde s-a construit capitala imperială.
Astfel, Asuka, Nara şi Heian (actualul Kyoto) sunt numele
locurilor unde şi-a avut sediul Curtea imperială în epocile
respective.
În epoca medievală, epocile sunt numite după locul de
reşedinţă a şogunilor. Capitala imperială continuă să se afle
la Kyoto, dar şogunatul se stabileşte iniţial la Kamakura de
unde se va muta la Kyoto, şi mai târziu la Edo. (actualul
Tokyo).
Pentru epoca modernă şi actuală epocile sunt numite
 APARIŢIA OMULUI ÎN JAPONIA.
ORIGINILE POPORULUI JAPONEZ
În general se consideră că până la sfârşitul ultimei
glaciaţiuni Japonia era unită cu Asia continentală în două
puncte, la nord şi sud şi se crede că omul primitiv a ajuns în
Japonia în acea perioadă, venind din Asia de est şi sud-est şi
mai târziu din Asia de nord-est. După aceea au avut loc
migraţii mai restrânse, datorate probabil expansiunii
chinezilor pe continent (Hali, 1971: 16).
Nici una din ipotezele care au încercat să explice
formarea poporului japonez nu întruneşte acordul majorităţii
cercetătorilor acestui domeniu. Japonezii par să fie rezultatul
contopirii unor elemente etnice diferite: protojaponezii
(populaţia autohtonă de la sfârşitul paleoliticului) şi
imigranţii proveniţi de pe continentul asiatic și regiunea
Pacificului de SV.
De-a lungul timpului, arheologia japoneză a evidenţiat
un număr mare de situri, datând din Paleolitic, Mezolitic şi
Neolitic, pe teritoriul întregului arhipelag, precum şi un
arsenal bogat de artefacte. Pe baza acestora se pot deduce
influenţele de diferite tipuri care au fost aduse de migraţii
din zone îndepărtate. Populaţii care călătoreau pe apă din
China de sud, Asia de sud-est sau insulele polineziene şi-au
lăsat amprenta asupra credinţelor, limbii şi artei din
arhipelag. După cum afirmă Ellwood (2008: 76), sub astfel
de influenţe, asistăm încă de la primele artefacte la
„extraordinara fuziune dintre religie şi artă” care
caracterizează toată cultura japoneză.
Hali (1971: 13) arată, de asemenea, că se poate
constata existenţa, încă din vechime, a unor stiluri diferite
de viaţă în arhipelag. Straturile ceramice au scos la iveală
artefacte aparţinând unor culturi diferite ca structură
socială, ceremonii religioase şi cultura mesei:
„Insulele japoneze, ca şi cele britanice au
devenit patria unui amestec de populaţii care
au sosit în momente diferite, din diverse locuri
 trăsăturile fizice, religia şi structura politică şi socială.
Aceste prime trăsături distinctive au continuat
să-i caracterizeze pe japonezi. Totuşi, originile
poporului japonez nu sunt clare şi nici nu ştim
cât a durat acest proces de amalgamare.”
După cum arată Reischauer şi Jansen (1995: 41), ceea
ce putem spune cu certitudine este că civilizaţia avansată a
Vechii lumi a ajuns destul de târziu în Japonia. Agricultura
şi utilizarea bronzului şi a fierului au fost introduse de fapt
concomitent, şi cu mult în urmă faţă de Europa,
 EPOCA VECHE

Epoca veche începe odată cu separarea arhipelagului

de continent şi durează până în momentul formării statului
imperial timpuriu, ea subîmpărţindu-se în următoarele
perioade:
Perioda Jomon, care corespunde
neoliticului Perioada Yayoi sau epoca
fierului
Perioada Kofun sau perioada apariţiei statului centralizat

În continuare vom discuta fiecare din aceste

perioade.

PERIOADA JOMON (1O.OOO Î.HR. - 300 Î.HR.).

PRIMII LOCUITORI SI CERAMICA LOR

CARACTERISTICI GENERALE

Perioada Jomon îşi datorează numele ceramicii care s-a

produs în această epocă, mai exact modului de decorare a
vaselor cu o frânghie răsucită pe un băţ. Jomon înseamnă
„model realizat cu frânghia”. Dintre vasele de ceramică din
această perioadă, cele care s-au descoperit în peştera Fukui
din prefectura Nagasaki datează din anii 10750 î.Hr / 10000
î. Hr. şi se consideră a fi cele mai vechi vase din lume.
Perioada Jomon se situează între momentul în care
arhipelagul japonez se desprinde de continent şi momentul
apariţiei unei ceramici cu caracteristici deosebite faţă de
această primă ceramică, odată cu introducerea de pe
continent a agriculturii şi prelucrării metalelor.
Făcându-se o comparaţie cu istoria occidentală, se
consideră, în general, că epoca Jomon constituie neoliticul
ceramicii şi folosirii uneltelor de piatră şlefuită. Totuşi,
agricultura, un alt element specific al neoliticului, nu era
încă practicată în Japonia epocii Jomon, resursele de hrană
fiind procurate prin pescuit, vânătoare şi cules.
Epoca Jomon este o epocă foarte îndelungată, iar
arheologii o împart în subperioade în funcţie de evoluţia
ceramicii şi a altor elemente ale culturii materiale (Hali, 1971:
18). în această lucrare vom prezenta însă numai o
caracterizare generală a întregii perioade, fără a intra în
detalii.
Singurele date de care dispunem privind perioada Jomon
sunt de natură arheologică. Situri ale culturii Jomon au fost
identificate în cea mai mare parte a arhipelagului japonez şi
toate atestă existenţa unei populaţii primitive de pescari,
vânători şi culegători, relativ izolată de influenţele
continentale.
Se pare că zona de înflorire a culturii Jomon se întindea
din nord- estul insulei principale, Honshu, până la câmpia
Kanto şi munţii din centrul Japoniei.
Dintre numeroasele situri arheologice, cel mai renumit
este cel de la Sannai-Maruyama, din prefectura Aomori,
descoperit în 1992, unde se pot vedea locuinţe primitive
restaurate şi diferite unelte şi vase descoperite de săpăturile
arheologice2.

• Formarea arhipelagului japonez

1
Descoperiri mai noi indică faptul că, spre finalul perioadei, se introduc de
pe continent orezul, meiul şi orzul şi implicit agricultura, însă aceasta nu era
practicată pe scară largă (Varley: 2000).
2
Descoperirile arată că aici se stabilise o comunitate Jomon
numeroasă (suprafaţa sitului este de circa 350000 m2) şi deschid noi
perspective de cercetare asupra culturii acestei epoci (Nojima, 2006:
12).
 VIAŢA OAMENILOR
Pe baza datelor arheologice putem contura imaginea
vieţii oamenilor din Jomon şi a primelor artefacte. La început
comunităţile sunt migratoare, apoi devin semi-sedentare.
Principalele moduri de obţinere a hranei fiind pescuitul,
vânătoarea şi culesul, viaţa era o continuă deplasare în
căutarea acestor resurse. Oamenii din Jomon, ca şi cei din
alte culturi primitive, sunt consideraţi „vânători şi culegători
specializaţi”.
În timp însă, diversificarea treptată a surselor de hrană
a dus la apariţia vieţii sedentare, sub forma unor mici
aşezări. Primele locuinţe, numite tateana jukyo sunt un fel
de colibe, pe jumătate îngropate în pământ. Ele constau
dintr-o singură încăpere circulară sau pătrată, săpată în
pământ, având în mijloc un fel de vatră. Acoperişul,
constituit de ramuri şi stuf, este susţinut de câţiva stâlpi şi
are o gaură pe unde se presupune că ieşea fumul.
Aceste prime locuinţe se aflau mai ales în apropierea
coastelor, o sursă importantă de hrană fiind peştele şi
scoicile. S-au descoperit mici sate Jomon care conţin 5-6
astfel de locuinţe, aşezate în forma unei potcoave. Distanţa
dintre locuinţe este de aproximativ zece metri. Cu timpul,
aşezările se măresc.
În jurul acestor locuinţe, s-au descoperit nişte movile,
aşezate de-a lungul conturului de potcoavă al satului, ca o
delimitare, pe care arheologii le-au numit kaizuka „grămezi
de scoici” sau „movile de cochilii” . Se consideră că ele
reprezintă grămezile de resturi menajere din apropierea
locuinţelor. Hrănindu-se foarte mult cu scoici şi alte produse
marine, oamenii din Jomon aruncau resturile acestora în
apropierea caselor. Aceste resturi s-au sedimentat, formând
aceste conglomerate, vizibile astăzi din avion (Elisseeff V
&D, 1996:21-22).
Au fost descoperite mai mult de două mii cinci sute de
astfel de formaţiuni în toate zonele Japoniei. Acestea
constituie o sursă extrem de importantă de informaţii privind
sunt urmaşii omului Jomon, cel puţin ai celui din epoca
Jomon târzie. Oricum, s-a demonstrat clar că omul Jomon se
deosebeşte net de omul perioadei următoare, Yayoi.
Datele arheologice arată că în epoca Jomon nu exista
încă nici organizare socială, nici organizare politică.
Ocupaţiile de bază ale oamenilor erau, aşa cum am
arătat, vânătoarea, pescuitul şi culesul. Hrana era procurată
în funcţie de anotimp, astfel: primăvara şi toamna prin cules,
vara prin pescuit, iarna prin vânătoare. Oamenii Jomon
culegeau în special nuci, ghinde şi fructe, dar şi scoici şi
cochilii, vânau în special cerbi şi porci mistreţi şi pescuiau
peşti şi mamifere marine. Curenţii oceanici japonezi creează
în golfuri condiţii foarte bune pentru fauna marină. încep, de
asemenea, să se confecţioneze şi primele unelte pentru
aceste activităţi, făcute la început din lemn şi piatră şlefuită.
Arcul cu săgeţi se consideră a fi o descoperire indigenă
(Kidder, 1993: 56).
Omul din Jomon nu cunoştea creşterea animalelor, doar
spre sfârşitul perioadei începând să domesticească câini.
Veşmintele folosite de aceşti primi oameni erau sumare,
fiind constituite de un fel de veste împletite din crenguţe
tinere şi subţiri de dud.
Pentru pregătirea hranei, oamenii din Jomon încep să
confecţioneze vase. Primele vase erau modelate prin
frământare în mână, folosindu-se calităţile naturale ale lutului
şi apoi erau arse în aer liber. Aceste vase, care se vor
dezvolta spectaculos de-a lungul perioadei, sunt cele care
dau numele perioadei, după cum am arătat la începutul
capitolului.
Schimbările şi dezvoltarea care se observă de-a lungul
epocii Jomon se datorează şi sunt influenţate direct de
schimbări ale climei.
încălzirea consistentă şi creşterea nivelului mării a dus la
deplasarea populaţiei mai în interiorul arhipelagului şi
îndepărtarea de coastă. în perioada Jomon de mijloc şi
finală, satele se măresc şi se constituie în zone mai înalte
(800-1200 m). în vestul arhipelagului, datorită încălzirii, se
formează
Spre sfârşitul perioadei, începe să se observe şi delimitarea
zonelor-cimitir, adică separarea morţilor de vii şi asigurarea
legăturii între cele două lumi printr-un medium (Kidder,
1993:75).

• Jomon şi arheologia japoneză

În sens restrâns, Jomon se referă la ceramica
descoperită la prima excavare a movilelor de scoici
kaizuka realizată de către americanul E. Morse.
Acesta a venit în Japonia în 1877, iar în 1879 a scris
cartea „The Shell Mounds of Omori” (Movilele de
scoici din Omori). Omori este o localitate între
Yokohama şi Tokyo, unde americanul a observat
pentru prima dată movilele kaizuka. în această
lucrare el foloseşte pentru prima dată termenul de
„cord-marked pottery” (ceramică decorată cu ajutorul
frânghiei) care a fost apoi tradus în japoneză şi folosit
cu referire la întreaga perioadă.

APARIŢIA CREDINŢELOR
în această societate primitivă apar cu timpul semne ale
dezvoltării sociale şi spirituale care sunt dovedite de
utilizarea rituală a spaţiilor virane dintre locuinţe, apariţia
conceptului de cimitir, a practicilor magice, construirea de
modele solare din pietre (în nordul Japoniei). Aceste
practici indică o conştientizare din ce în ce mai clară a
supranaturalului.
Putem spune că trăsăturile definitorii ale vieţii
spirituale pentru această perioadă sunt animismul şi cultul
fertilităţii (Kidder, 1993:74).
Omul din Jomon considera că elementele şi fenomenele
naturale adăpostesc spirite. Pericolele şi dezastrele erau
evitate prin magie, ritualuri şi rugi. Aşa cum spun Matsunaga
 Apariţia unui sentiment religios e dovedită şi de grija
care începe să fie arătată morţilor: aceştia sunt îngropaţi la
început în mijlocul grămezilor de scoici, cu mâinile şi
picioarele îndoite, în poziţie embrionară (kusso). Se
consideră că exista credinţa în posibilitatea revenirii
sufletului, care, prin îngroparea în această poziţie era
împiedicat să revină. Mai târziu, morţii sunt îngropaţi în vase
mari cu rol de urnă. La început aceste urne sunt folosite în
cazul copiilor, apoi însă devin din ce în ce mai încăpătoare.
Spaţiul „public” era înconjurat de locuinţe şi morminte,
ca şi cum satele includeau şi vii şi morţii. Nu exista o
delimitare clară între sacru şi profan. Se pare că
comunitatea în sine era văzută ca fiind sacră.
S-a demonstrat de asemenea existenţa unor ritualuri de
trecere, precum înnegrirea şi smulgerea intenţionată a
dinţilor (caninii) (Kidder, 1993:76).
Ideea de fecunditate şi protecţie se manifestă prin
crearea abundentă de figurine din lut reprezentând femei
(dogu), mai ales femei însărcinate (după cum indică sânii
bine conturaţi, coapsele largi şi pântecul umflat). Se pare că
acestea erau simboluri ale fertilităţii şi protejeau naşterea.
S-au descoperit şi reprezentări din piatră ale organului
sexual masculin (sekibo). Acestea datează de pe la mijlocul
perioadei şi s-au descoperit în apropierea figurinelor dogii.
Aşa cum arată Matsumura (2006: 135), figurinele
reprezentând femei şi aceste reprezentări ale organului
sexual masculin erau probabil o reprezentare a principiului
armoniei dintre cele două sexe.
Se presupune că aceste reprezentări, având diferite
mărimi, erau plasate la intrarea în locuinţe, ca simboluri ale
naşterii şi regenerării. Cele de dimensiuni foarte mici erau
puse în interiorul locuinţelor.
Un alt element legat de primele credinţe este constituit
de un fel de reprezentări solare, descoperite în nordul
arhipelagului. Ele au formă de roată marcată pe sol cu
pietre, din centrul căreia se ridică o piatră mare, îndreptată
spre cer.
 CULTURA MATERIALĂ
În ceea ce priveşte artefactele, trei elemente de bază
caracterizează cultura din această perioadă, şi anume:
unelte primitive din piatră şlefuită
figurine din lut (dogu)
vase de ceramică (jomon doki)
Dacă primele şi ultimele (în mare parte) au destinaţii
practice, figurinele din lut sunt total lipsite de o astfel de
destinaţie şi au o strânsă legătură cu magia, la fel ca şi o
parte din vase.

Uneltele de piatră şlefuită

În siturile Jomon au fost descoperite o serie de unelte din
piatră şlefuită folosite mai ales la vânătoare. Dintre acestea,
arcul cu săgeţi este considerat ca fiind una dintre invenţiile
locale.

Figurinele din lut

Cele mai interesante artefacte ale perioadei sunt probabil
figurinele de lut. Acestea, numite dogu „păpuşi de pământ”,
sunt nişte reprezentări de oameni şi animale de 10-30 cm,
de o mare diversitate. Reprezentările au poziţie verticală,
frontală, la începutul perioadei fiind bidimensionale, apoi
devenind tridimensionale. Aceste figurine au în comun faptul
că majoritatea reprezintă femei şi par să fie legate de mai
multe semnificaţii precum fertilitate, moarte, protecţie
(talisman).
Din punctul de vedere al evoluţiei, se caracterizează
printr-o evoluţie paralelă cu ceramica epocii. Astfel, ca şi
vasele, figurinele au evoluat de la formă plată, fără
stabilitate, la forme stabile şi din ce în ce mai bogat
ornamentate. Modelele de pe trupul unora dintre figurine
sunt asemănătoare unor veşminte primitive, indicând
apariţia veşmintelor în viaţa comunităţilor.
Chipurile figurinelor au în general caracteristici
 Unele figurine au în jurul capului un fel de şarpe încolăcit,
sugerând un cult al şarpelui, practicat probabil de femei-
şaman.
De asemenea, multe dintre figurine au faţa în formă de
inimă, un motiv frecvent întâlnit şi în decorarea vaselor.
Berthier (1984: 12-18) arată că, în mare, figurinele pot
fi împărţite după forma lor (mai ales a capului) în patru
mari tipuri, a căror distribuţie diferă în funcţie de zonă:
figurine cu capul în formă de bufniţă
figurine cu capul în formă de munte
figurine cu ochelari de soare (zăpadă)
figurine cu tendinţe realiste
Primele trei categorii se referă la marea parte a figurinelor
care au caracteristici stilizate şi supranaturale. în general
indiferent de tip, sunt reprezentate frontal, în picioare.
Figurinele din prima categorie sunt asemănate cu
bufniţele pentru că au capul foarte mare şi prezintă un fel
de creastă din trei semicercuri. Faţa e delimitată şi prezintă
trei cercuri, sugerând ochii şi gura, dar nasul nu este
reprezentat. Al doilea tip îşi ia numele tot de la forma
capului, care este plat la bază şi sferic la vârf, ca un pisc
de munte. Numele celei de-a treia categorii vine de la
forma şi mărimea ochilor care seamănă cu plăcile de os
perforate pe care le folosesc eschimoşii pentru a se proteja
de strălucirea zăpezii. Locul nasului e marcat de o gaură,
iar gura este abia schiţată. Figurinele cu tendinţe realiste
sunt numite aşa mai ales datorită formei bine proporţionate
a corpului. La toate celelalte tipuri, corpul este
disproporţionat.
Este greu de stabilit cu exactitate care erau funcţiile pe
care le aveau aceste figurine. Berthier (1984:19) arată că s-a
demonstrat că majoritatea erau sparte intenţionat, având

3
Altă interpretare a faptului că foarte puţine figurine au fost găsite în formă
întreagă este dată de Matsumura (2006). Acesta arată că unele figurine par
să fi fost lucrate astfel încât să poată fi uşor sparte. Părţile sunt îngropate în
jurul caselor sau pe coline şi uneori părţi ale aceleaşi figurine sunt împrăştiate
în mai multe locuri. Se poate presupune că se aştepta ca din ele să iasă
grâne, considerându-se a fi trupul unei zeiţe a grânelor.
 ill

A fost stabilită şi o legătură cu şamanismul - înfăţişarea

hibridă, pe jumătate umană, pe jumătate animalieră a unora
dintre figurine, aminteşte de o mască purtată probabil de
şamani.
Faptul că o parte dintre figurine s-au găsit în morminte,
sugerează şi o legătură cu ritualurile funerare.
Un rol foarte important al acestor figurine pare a fi legat
de fecunditate. Majoritatea reprezentărilor sunt feminine, cu
piept mare şi pântecul umflat ca şi cum ar reprezenta femei
în pragul unei naşteri. Există şi ipoteza că se ardeau sau se
spărgeau pentru a asigura protecţia mamei şi fătului în
timpul gestaţiei (Varley, 2000: 3).

Ceramica
Ceramică care dă şi numele epocii, jomon doki,
considerată, după cum am arătat, a fi cea mai veche din
lume, prezintă o deosebită varietate de modele şi
decoraţiuni.
Primele vase erau făcute prin frământare şi modelare
manuală, necunoscându-se încă roata olarului. Principalul
mod de realizarea era prin suprapunerea unor şiraguri de lut
în spirală. Se pare că erau confecţionate în principal de
către femei. Producerea lor era o activitatea minimală care
presupunea existenţa lutului, a apei şi a lemnelor de foc.
Culoarea vaselor Jomon este brun-roşiatică pentru că
erau arse în cuptoare în aer liber, la 450- 500°C. Dacă în
primele faze vasele aveau bază conică care nu le asigura
stabilitate, în timp, se trece la producerea de vase cu baza
plată şi modelele simple devin tot mai complexe, cu tot felul
de decoraţii realizate cu o frânghie înfăşurată pe un băţ.
Acest mod de decorare stă de fapt la originea numelui
epocii. Ca şi figurinele, unele sunt împodobite cu ornamente
în formă de inimă.
În ceea ce priveşte utilitatea practică, prima ceramică
112

Printre ele sunt şi vase a căror elaborare cere mult efort,

deşi par total nepractice, ceea ce ne face să ne întrebăm la
ce foloseau (Stanley-Baker, 1984:16).
De asemenea, unele dintre ele au chip de femeie şi
formă de trup de femeie însărcinată, ca şi figurinele. Despre
acestea se presupune că erau folosite drept lămpi şi probabil
exista o credinţă într-o zeiţă în pântecele căreia ardea focul.
Una dintre caracteristicile acestor vase este constituită
de decoraţiile extrem de bogate şi diverse. Cel mai faimos
model este cel în formă de flăcări, kaen, inspirat probabil de
flăcările imense ale focurilor în care se ardeau vasele şi
indică o exuberanţă şi un optimist fără margini. Aceste
atitudini faţă de viaţă par să fi caracterizat omul din Jomon
(Matsumura, 2006: 134).

Alte artefacte
Pe lângă artefactele menţionate, s-a descoperit şi un
număr limitat de măşti. După cum sugerează Matsumura
(2006: 135), ritualurile în care se foloseau nu erau probabil
atât de frecvente. Unele par să fi fost şi ele intenţionat
sparte, ca şi figurinele, sugerând un ritual care reprezenta
 PERIOADA YAYOI (300 Î.HR. - 300 D.HR.).
AGRICULTURA ŞI UTILIZAREA METALULUI

CARACTERISTICI GENERALE

Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d.Hr.) este a doua din

preistoria Japoniei şi îşi datorează numele unei zone din
cartierul Bunkyo din Tokyo unde s-a descoperit în 1884 o
ceramică total diferită de cea a epocii Jomon, indicând
transformări semnificative în viaţa oamenilor. Această
ceramică este realizată cu ajutorul roţii olarului care
pătrunde acum de pe continentul asiatic.
începutul perioadei este marcat de introducerea
agriculturii şi tehnicilor de prelucrare a fierului de pe
continent, iar sfârşitul de apariţia unor morminte în formă de
tumuli de mari dimensiuni, cunoscute sub numele de kofun.
Fierul şi bronzul fiind introduse aproximativ în acelaşi
timp nu se poate vorbi de o epocă separată a bronzului.
Perioada Yayoi este o perioadă de mari transformări,
dintre care cea mai importantă este trecerea de la viaţa
bazată pe cules şi vânătoare, caracteristică perioadei
anterioare, la un stil sedentar de viaţă agricolă. Se poate
presupune că atât cultivarea orezului pe câmpuri inundate,
cât şi utilizarea bronzului şi fierului au fost introduse treptat
şi pe cale paşnică. Spre sfârşitul perioadei se formează mici
regate numite kuni , un fel de comunităţi agricole, care sunt
conduse de clanuri uji . Acestea reprezintă prima etapă a
organizării politice şi a unui sistem simplu de clase sociale.
Spre deosebire de epoca Jomon, pentru care singurele
surse de informaţii sunt cele arheologice, în Yayoi acestora li
4
Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 3) primele informaţii scrise despre
Japonia apar in istoriile dinastice chinezeşti referitoare la Perioada celor trei
 fost adoptat de japonezi sub forma Wa, oamenii din Yayoi
neavând încă ei înşişi un nume pentru a se delimita de
ceilalţi. Un alt aspect important de menţionat este faptul că în
general se consideră că omul din Yayoi este strămoşul
japonezilor de astăzi. Descoperirile făcute în Kyushu indică că
omul Yayoi este cu câţiva centimetri mai înalt decât cel din
Jomon, are faţa mai ovală şi mai netedă şi prezintă
asemănări
cu japonezul din prezent 5.
Caracteristicile de limbă altaică ale limbii japoneze s-au

Apariţia culturii Yayoi

Cultura Yayoi se constituie în Japonia de vest şi în secolul
al III-lea Î.Hr. se răspândeşte şi în restul insulelor, sub forma
unei societăţi agricole care înlocuieşte cultura de tip Jomon.
Problema modului în care s-a trecut de la epoca Jomon
la epoca Yayoi este încă controversată6, dar cele mai multe
argumente (Varley, 2000: 5) susţin ideea că această trecere
este rezultatul unor puternice influenţe culturale de pe

mai veche este Wei Chih, „Istoria regatului Wei”, compilată în 297.
Informaţiile despre Japonia au forma unor note incluse în capitolul despre
ţările vecine barbare, dar sunt destul de relevante. Sursele chinezeşti pot fi
considerate credibile, pentru că atunci când japonezii atrag atenţia
chinezilor, scrierea istoriei depăşise la cronicarii chinezi stadiul de
prezentare legendară şi mitologică.
Până în secolul al VI-lea scrierile chinezeşti sunt singurele mărturii scrise
despre Japonia, în primul rând dintr-un interes cultural. Datorită acestora,
5
După cum arată Kidder (1993: 101), avem date despre înfăţişarea fizică a
omului Yayoi prin cele 1000 de oseminte descoperite în sud-vestul Japoniei în
vase-urne. Acestea indică o diferenţă de înălţime, formă a feţei mai lată şi o
tendinţă clară către tipul mongoloid a omului Yayoi faţă de omul Jomon,
apropiindu-l pe cel dintâi de japonezul din prezent. Despre omul Jomon s-a
arătat că prezintă similitudini cu populaţia actuală Ainu din insula Hokkaido.
6
Teoriile despre apariţia culturii Yayoi în Japonia pendulează între ideea unei
invazii străine şi cea a evoluţiei indigene (Henshall, 1999).
Varley (2000: 5) arată că înainte de al doilea război mondial se credea că
perioada Yayoi a început cu o migraţie masivă de pe continent, această nouă
populaţie înlocuind total populaţia Jomon. Descoperiri ulterioare indică în
prezent că trecerea de la Jomon la Yayoi a fost una exclusiv culturală prin
care civilizaţia Jomon s-a transformat în civilizaţia Yayoi sub influenţele
elementele culturale importante au fost introduse din China şi
Coreea prin insula Kyushu la intervale neregulate de timp, pe
parcursul a o sută de ani (Kidder, 1993:81).
Astfel, se pare că această nouă cultură s-a format în
urma migraţiei în mai multe valuri a unor populaţii originare
de pe continent (Coreea) sau din sud care cunoşteau
metalul, elementul central pentru constituirea unei societăţi
agrare sedentare. Noii veniţi au introdus metalurgia
bronzului şi fierului, agricultura (orezul fiind principală
plantă de cultură), precum şi creşterea cailor şi au creat
împreună cu localnicii Jomon noua cultură (Hali, 1971:19).
După cum afirmă Kidder (1993: 81), având în vedere
faptul că numărul de situri Jomon descoperite în zona
Tsukushi din Kyushu (aproximativ 106) este mult mai mic faţă
de numărul de 681 de situri Yayoi descoperite în aceeaşi
zonă, putem deduce şi diferenţa mare de număr dintre
populaţia de tip Yayoi faţă de cea de tip Jomon.
Iniţial, cultura Yayoi a înlocuit-o pe cea de tip Jomon în
Kyushu, dar pe măsură ce s-a răspândit în Honshu, a preluat

VIAȚA OAMENILOR.

COMUNITĂŢILE AGRICOLE, OREZUL ȘI METALUL

Cultivarea orezului s-a răspândit extrem de rapid în
arhipelagul japonez, în partea finală a epocii Yayoi fiind bine
înrădăcinată chiar şi în partea de nord, Tohoku. Odată cu
introducerea şi răspândirii agriculturii, oamenii trec de la
stadiul de culegători ai hranei, la producători ai hranei.
Se menţin locuinţele tate-anajukyo, la care se adaugă
depozite pentru cereale, înălţate pe stâlpi, pentru a feri
recoltele de umezeală şi dăunători. Aceste depozite purtau
numele de takayukasoko (depozite înălţate) şi se găsesc în
apropierea locuinţelor. Tot pentru păstrarea hranei se
foloseau şi nişte depozite săpate în pământ numite
chozoketsu .
mlăştinoase de pe coastă sau din apropierea râurilor, zonele
cele mai potrivite pentru cultivarea orezului. Multe dintre sate
sunt înconjurate de şanţuri adânci şi movile de pământ.
Orezul s-a cultivat la început pe câmpuri inundate. Se
cultiva orez continental şi alte cereale (mei, fasole). în
mare parte a teritoriului, hrana obţinută din recolte era
completată cu hrană obţinută din vânătoare şi pescuit care
continuă să fie larg practicate. Tot acum oamenii încep să
crească porci.
Yayoi este o perioadă în care producţia de fier este
intensă şi asistăm la circulaţia masivă a bronzului. Fierul era
folosit pentru nevoi practice, iar bronzul în scopuri decorative
şi rituale. Multe obiecte de bronz aduse din China erau topite
şi refolosite.
Pentru agricultură s-au folosit la început unelte din piatră
şlefuită şi unelte de lemn (cedru, stejar) care erau foarte utile
pentru culturile pe teren inundat. în a doua parte a perioadei
uneltele de piatră dispar total, acestea fiind înlocuite integral
cu unelte din metal. Uneltele cu vârf de metal au permis
extinderea culturilor de orez pe parcele mai uscate. Astfel,
asistăm la dezvoltarea primelor sisteme de irigaţii şi
extinderea agriculturii, fapt care în timp a generat creşterea
populaţiei.
Se presupune că fiecare familie confecţiona vase pentru
gătit, dar şi pentru păstrat hrana sau cu scop ritual pentru
nevoile cotidiene. Ceramica descoperită e reprezentată în
special de vase pentru fiert şi păstrat hrana şi vase înalte
pentru băut apă.
îmbrăcămintea consta din haine din in, cânepă şi dud
care erau împodobite cu ornamente din scoici şi minerale.
Ridicarea nivelului de trai şi apariţia vieţii comunitare au
dus la posibilitatea măsurării cantităţii muncii fiecărui
membru al comunităţii, constituindu-se astfel baza pentru

7
Situl arheologic Toro este un loc din actuala prefectură Shizuoka unde
s-a descoperit în 1947 un sat Yayoi complex— locuinţe şi dependinţe (12
case şi 2 depozite de grâne), 30 de câmpuri de orez, unelte agricole,
materiale de construcţie, vase, podoabe etc. Rezultatele cercetărilor
efectuate au fost atât de relevante încât au dus la înfiinţarea Asociaţiei
Japoneze de Arheologie
mai degrabă decât deţinerea lor în mod privat. O astfel de
magazie de unelte deservea cinci gospodării (Hali, 1971: 18).
În plus, spre deosebire de Jomon, în Yayoi apar măsuri de
apărare a satelor. Astfel, satele încep să fie înconjurate de
şanţuri sau să fie construite la altitudine mai mare, lucru care
intră în contradicţie cu condiţiile necesare agriculturii, dar se
poate explica prin raţiuni legate de nevoia de apărare. Se
evidenţiază, de asemenea, o producţie intensă de arme din
piatră şi metal.

• Orezul
Se crede că cultivarea orezului îşi are originea în
regiunea Yunnan din China şi regiunea Assam din India,
dar sunt mai multe teorii despre cum a ajuns în Japonia.
în ceea ce priveşte orezul, sunt două aspecte
importante de subliniat. Pe de o parte trebuie menţionat
faptul că, deşi japonezii sunt identificaţi cu orezul, dintre
ţările asiatice, Japonia a început să practice cel mai târziu
cultivarea acestuia.
Pe de altă parte, orezul face parte integrantă din
identitatea japonezilor. Aşa cum arată Sabata (1997:103):
„(...) chiar şi astăzi când influenţa Occidentului asupra
culturii culinare a japonezilor a dus la apariţia unui
surplus de orez, psihologia şi comportamentul japonezilor
continuă să fie ferm înrădăcinată în tradiţia cultivării
orezului.”

APARIŢIA CLANURILOR
ŞI A PRIMELOR UNITĂŢI POLITICE

Dezvoltarea agriculturii, posibilitatea stocării recoltei şi

confecţionării armelor duce la cristalizarea formelor de
organizare socială si politică. Ca principală formă de
organizare
118

Comunităţile agricole aveau un zeu tutelar, strămoşul

fondator comun, numit uji-gami, care putea asigura recoltă
bogată şi alte beneficii. Comunicarea cu zeul şi
performarea de ritualuri pentru asigurarea bunăvoinţei
acestuia era de o importanţă covârşitoare în viaţa
comunităţii (Hali, 1971: 29). Caracteristica comună a
clanurilor uji este faptul că pretindeau că descind direct din
această zeitate tutelara şi îşi asumau rolul de intermediere
între comunitate şi zeu. Conducătorul fiecărui clan uji
îndeplinea în primul rând aceste funcţii magico-religioase,
adică performa ritualurile pentru spiritul fondator al clanului
şi pentru spiritele strămoşilor.
Odată cu dezvoltarea societăţii agricole, apare şi lupta
între comunităţi pentru surplusul de recoltă, pentru
pământul cultivabil şi controlul surselor de apă, şi mai apoi
pentru minele de metal. Comunităţile devin conştiente de
distincţia dintre duşmani şi aliaţi (Kidder, 1993:92).
La mijlocul perioadei Yayoi, satele mai puternice încep
să înglobeze satele mai mici din apropierea lor. Oamenii
Yayoi formează alianţe tribale cu mecanism de control care
au fost caracterizate drept mici regate şi astfel apar primele
unităţi politice (comunităţi agare) numite kuni.
Regatele kuni erau conduse de un rege sau regină,
okimi („mare rege”), a căror autoritate avea la bază
descendenţa acestuia din zeul tutelar despre care se
credea că a creat regatul kuni respectiv şi clanul
conducător. Aceşti regi sunt numiţi de chinezi „Regi ai Wa”.
O parte dintre ei sunt asimilaţi cu împăraţii din cronologia
oficială japoneză.
Regii aveau putere religioasă şi administrativă. Locuiau
în palate (miya) care seamănă ca arhitectură cu primele
sanctuare shinto, iar mormintele mari, conţinând obiecte de
preţ, care s-au descoperit, aparţineau probabil acestor regi
şi altor conducători.
Între aceste kuni se făcea comerţ cu orez, pânză, fier,
unelte de piatră şi sare. Deplasarea satelor de pe coastă
Pentru a-şi întări această poziţie, au trimis soli în China şi au
obţinut recunoaşterea autorităţii lor de către Curtea chineză.
De exemplu, există în cronicile chinezeşti însemnări care
arată că regele unui astfel de regat, regatul Nakoku 8, a trimis
soli la Curtea chineză a dinastiei Han. împăratul chinez a
trimis la rândul său regelui acestui regat un sigiliu ca cele de
jad folosite în China, dar făcut din aur, pe care este
inscripţionat mesajul „rege al regatului Na”. Acest sigiliu a fost
descoperit în prefectura Fukuoka în anul 1784 şi dovedeşte
legăturile incontestabile cu continentul din acea perioadă
Nojima (2006: 16).
Din cronicile chineze (Tsunoda et al., 1964: 6-7) deducem
că la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. în Wakoku (cum era
numită Japonia) existau aproximativ 100 de regate kuni
care se aflau într-o continuă luptă pentru putere. Aceste lupte
se termină prin uniunea a 30 de kuni sub regina Himiko (sau
Pimiko), într-un fel de confederaţie, cu numele de Yamatai9.
Conform descrierilor, Yamatai era o uniune puternică care
înglobase regate precum Itokoku şi Nakoku şi căreia marea
majoritatea celorlalte regate i se supuneau.
în anul 239 regina Himiko a trimis soli în regatul chinez
Wei10 care a recunoscut-o drept regina a întregii Wa, nu numai
a unui regat izolat, cum se întâmplase în alte cazuri.
Conform aceloraşi cronici chinezeşti, Himiko avea puteri
de şaman, transmiţând oamenilor vrerea zeilor. Aceste puteri
miraculoase se aflau la baza puterii ei politice. Totuşi,
conform cronicilor, ea nu apărea deloc în public, iar
comunicarea sa cu supuşii era asigurată de un bărbat, fratele
ei mai mic. Pare să fie vorba despre sistemul care a fost
ulterior numit

8
Nakoku sau Na no kuni este unul din cele mai dezvoltate mici regate din
secolele I - III, situat în zona actualului oraş Fukuoka.
9
Locul unde s-a născut această federaţie de state numită Yamatai
este controversat, unii cercetătorii situându-l în nordul insulei Kyushu,
alţii în bazinul Nara.
10
Se pare că Yamatai, confederaţia condusă de Himiko, se formează în
jurul anilor 180-190 d. Hr. La acea vreme, China era condusă de trei regate
Gi (ch. Wei), Go (ch. Wu) şi Shoku (ch. Shu). Cronicile regatului Gi
menţionează
120
121

MANIFESTĂRI RELIGIOASE
hime-hiko, „guvernare de către un cuplu femeie / bărbat” în
care femeia se ocupa cu sacrul, iar bărbatul cu profanul 11.
În epoca Yayoi credinţele încep să capete un caracter din
Din cronicile chineze mai aflăm că în timpul lui Himiko
ce în ce mai sistematic.
exista stratificare socială, o structură politică, precum şi
Comunicarea cu supranaturalul se face prin şamani,
dări
şi pedepse. De asemenea se organizau târguri. După
practică asociată în mod frecvent cu credinţele indigene ale
moartea ei a urmat un rege, dar pentru că el nu a fost
japonezilor.
acceptat de popor, a fost adusă ca regina o rudă a lui
După cum am arătat, conducătorul fiecărui clan uji
Himiko, Iyo.
îndeplinea funcţii religioase, conducând ritualurile pentru
Unul dintre siturile importante ale culturii Yayoi este
spiritul fondator al clanului şi pentru spiritele strămoşilor. Se
Ikegami din Izumi, Osaka, unde a fost descoperit un
poate spune că religia în Japonia veche era dominată de
monument care are forma unei coloane gigantice (19 m
cultul strămoşilor.
înălţime), ceea ce indică o concentrare a autorităţii şi puterii
Legat de acest cult, evoluează şi practicile de
într-o singură zonă.
înmormântare. Descoperirile arheologice pun în evidenţă
apariţia cimitirelor (Hali, 1971: 19). Morţii sunt îngropaţi în
• Uji-gami
cimitire comune, construite în apropierea satului, în vase de
pământ, Uji-gami
lemn sauestepiatră, în poziţie
la origine zeitateaîntinsă, nu ghemuită,
tutelară a unui clan ca
în (uji).
Jomon. Vasele
Membrii unuide clanîngropat morţii sunt
(uji) considerau că speciale. S-au
descind dintr-
descoperit
un strămoş astfel
comunde vase-urne mortuare
care îi proteja. de 76 deificat
Strămoşul cm înălţime.
era
Obiceiul de a îngropa obiecte, precum
venerat la un sanctuar shintoist care se afla sub oglinzi şi arme,
împreună
controlulcuclanului
mortul se şi răspândeşte
numai membrii foarte mult. aveau voie
clanului
să
venereze respectivul uji-gami,
în timp, mormintele cresc în dimensiuni
iar riturile de şi la
obiectele
sanctuardin
interiorul lor, oglinzi,
erau îndeplinite de arme şi podoabe, se înmulţesc. După
şeful clanului.
mărimea Întremormintelor
secolele al XIII-lea
se poate şi al
deduce
XVI-lea,apariţia
termenuldiferenţelor
a
de clasă şi apariţia unor conducători puternici. Faptul că
cimitirele prezintă diferite tipuri de morminte, indică, de
asemenea, diferenţe importante de statut.
Dovezile arheologice atestă că în sate aveau loc ritualuri
şi sărbători prin care se cerea zeilor recoltă bogată sau se
exprima recunoştinţa faţă de zeii recoltei. în timpul acestora
se foloseau clopote şi săbii de bronz. O parte dintre astfel de
artefacte nu sunt întâlnite deloc în morminte individuale,
ceea
11
După ceapariţia
arată, de asemenea,
organizării că erau
politice în arhipelag, se specializate pentru
vorbeşte de un sistem
dual de conducere,
sărbători. în plus, în care puterea era
distribuţia divizată între
acestora aratădoi că
conducători -
în anumite
unul care conducea ritualurile şi altul care se ocupa de sectorul politic şi
zomilitar.
Snisetemapulăersutesenruămsităsrisbtăemtourlidceocmonudnucee
.re dual sacru-secular, sau sistemul
hime-hiko, această a doua denumire făcând trimitere la faptul că
conducătorul sectorului sacru era femeie, iar cel al sectorului profan bărbat.
Cazul reginei Himiko şi datele rămase, par să fi stat la baza acestei teorii.
• Şamanismul şi rolul femeii
Şamanismul este parte integrantă a practicilor
religioase indigene ale japonezilor şi apare odată cu
dezvoltarea agriculturii şi a claselor sociale când
medierea între sacru şi profan devine o activitate
importantă. Aşa cum arată Matsumura (2006: 136-137),
faţă de alte culturi în care şamanismul este practicat de
bărbaţi, în Japonia tipul predominant este femeia-şaman.
Conform cronicilor chineze, regina Himiko a domnit
aproape 70 de ani şi acest lucru se pare că a fost posibil
tocmai pentru că se ocupa cu magia şi vrăjitoria.
După cum arată Varley (2000: 11), în mod general,
femeile- şaman intră în transă kami-gakari (posedat de
zei). Transa se manifestă prin chemarea unui kami malefic
în trupul femeii-şaman, în felul acesta zeul respectiv

JAPONIA ÎN CRONICILE CHINEZE

După cum am arătat, cronicile chinezeşti constituie un
material credibil şi valoros despre epoca Yayoi, chiar dacă în
aceste cronici nu ni se spune cum au ajuns strămoşii
japonezilor de astăzi în arhipelag.
Primele menţiuni referitoare la Japonia în
istoriile dinastice chinezeşti apar în sec. III şi sunt mărturii
ale unor trimişi oficiali şi negustori. Datele cele mai
importante despre Japonia din aceste cronici se referă
la aşezarea geografică şi relieful Japoniei, la
structura socială şi organizarea politică şi la relaţiile cu
China.
În „Istoria Regatului Wei” (297) ni se spune că
Japonia este „o ţară insulară plină de munţi, aflată în
mijlocul mării”, că sunt mai mult de o sută de comunităţi şi
că în timpul dinastiei Han, trimişi (ai Wa) au apărut la
Curte şi „astăzi treizeci dintre comunităţile lor întreţin
legături cu noi prin trimişi” (Tsunoda et al., 1964: 4).
Chinezii au observat că în mod obişnuit oamenii de vază
 Despre Himiko, cronicile ne spun că se ocupa cu magia
şi vrăjitoria, că nu era căsătorită, că locuia într-un palat şi
puţini puteau s-o vadă. Avea o mie de însoţitoare femei. Pe
lângă acestea, o slujea şi un singur bărbat.
După aceste evenimente nu s-au mai trimis emisari în
China şi cronicile chinezeşti nu mai notează nimic referitor la
Japonia.

CULTURA MATERIALĂ

După cum afirmă Stanley-Baker (1984: 22), prin

comparaţie cu celelalte culturi ale perioadei preistorice
japoneze, cultura Yayoi pare să fie o cultură civilizată, liniştită
şi rafinată, folosind tehnici avansate pentru îmbunătăţirea
nivelului de trai şi contribuind la cristalizarea unei conştiinţe
religioase mai raţională şi serenă decât în alte epoci.
În Yayoi apare pentru prima dată preferinţa pentru
puritate artistică atât în formă, cât şi în decoraţii. Această
puritate este chintesenţa religiei Shinto (Calea zeilor),
credinţele şi practicile despre care se consideră că s-au
conturat în această perioadă.
Artefactele principale ale perioadei sunt obiectele de
bronz (mai ales clopotele fără limbă numite dotaku) şi vasele
de ceramică numite Yayoi doki.

Obiectele de bronz
Bronzul a fost asociat cu prestigiul şi simbolul statutului
înalt. Trei obiecte de bronz sunt mai importante în epoca
Yayoi, şi anume, clopotele fără limbă, săbiile şi oglinzile.
La început obiectele din bronz au fost aduse în cantităţi
mari din China. În prima fază erau îngropate cu morţii,
considerându-se a avea puteri supranaturale, apoi, fiind
extrem de numeroase, au început să fie topite şi japonezii au
început să facă ei înşişi obiecte din bronz, precum oglinzi
(oglinzi cosmice), arme şi clopote (dotaku).
Clopote s-au descoperit mai ales în prefectura Hiroshima.
Astfel de clopote s-au găsit îngropate pe dealuri izolate şi s-a
dovedit că erau îngropate şi dezgropate de mai multe ori,
ceea ce sugerează folosirea lor în ritualuri agricole. Dotaku
nu erau îngropate pentru că nu mai era nevoie de ele, ci
pentru a asigura încărcarea lor cu energie magică. Ele erau
instrumentele unui ritual în care îngroparea si dezgroparea lor
erau două momente importante corespunzând procesului cu
două faze al cultivării orezului: la cultivat zeii erau rugaţi să
dea recoltă bogată, la cules li se mulţumea pentru aceasta
(Kidder, 1993:95).
Mai târziu, clopotele se produc în matriţe din piatră cu
modele. Astfel de matriţe au fost de asemenea descoperite.
Spre sfârşitul perioadei clopotele sunt decorate cu imagini de
oameni şi animale care vânează sau îndeplinesc munci
agricole. Modelele de pe dotaku au legătură cu plantaţiile de
orez şi apele care le scaldă.
Alte elemente importante din bronz sunt dohoko, săbiile
ritualice. Acestea nu au suport de care să poată fi ţinute, deci
nici ele nu aveau un uz practic. Erau făcute special pentru
ceremonii funerare, probabil corelate cu rituri agricole.
Alte elemente de bronz sunt oglinzile cosmice, cu funcţii
magice. Acestea au fost introduse din China şi Coreea, la
început îndeplinind o funcţie religioasă şi fiind privite ca
simboluri ale autorităţii, cum arată şi numele lor Shinjukyo
(oglinzi ale zeilor şi animalelor). Japonezii au început apoi
să producă oglinzile proprii, decorându-le şi cu motive
chineze, dar şi cu motive japoneze.

Ceramica
Există o mare deosebire între ceramica din epoca Jomon
şi ceramica din epoca Yayoi. Ceramica Jomon se transformă
miraculos în această perioadă pentru că se folosesc noi
tehnici datorită introducerii roţii olarului şi apar noi forme,
precum vase folosite pentru gătit sau pentru servit alimentele
care răspund nevoilor specifice unei comunităţi agricole.
 Prototipul de vas pentru Yayoi este vasul de păstrat
alimentele. Vasele din Yayoi au culoare gri-roşiatică şi sunt
arse la temperaturi ridicate. Unul dintre modelele care apar
pe vase, ryusui, este un model de linii paralele care
sugerează unduirea apei (Stanley-Baker, 1984: 20).
La început modelele erau făcute prin incizii cu cuţitul, iar
mai târziu cu pieptănul. În multe cazuri vasele nu sunt deloc
decorate.
În ceea ce priveşte aspectul exterior, dacă în Jomon
accentul era pus pe decoraţii bogate şi exuberante, în Yayoi
accentul este pus pe formă. Vasele Yayoi sunt mult mai
simple şi elegante, indicând că noile metode de producere a
ceramicii au dus şi la o dezvoltare a mentalităţii şi a simţului
artistic (Varley, 2000: 5).
Astfel, în ceramica Yayoi putem desluşi conceptele
esteticii japoneze tradiţionale care ne-au fost transmise de-a
lungul istoriei prin arta ceaiului.
 PERIOADA KOFUN (300 - 593)

CARACTERISTICI GENERALE

Numele perioadei Kofun vine de la tumulii de mari

dimensiuni kofun, literal „morminte străvechi”, construiţi
drept morminte ale împăraţilor şi conducătorilor clanurilor
importante, începând cu secolul al IV-lea.
Perioada este delimitată de apariţia mormintelor
kofun şi se termină cu dispariţia acestora, datorită
pătrunderii budismului în Japonia12.
Unii cercetători numesc prima parte a acestei perioade,
perioada Yamato pentru că acum ia naştere, prin unirea mai
multor clanuri (uji) în jurul clanului Yamato, o formă primitivă
a puterii imperiale.
Nici pentru această perioadă nu avem dovezi scrise în
Japonia, dar, spre deosebire de Yayoi, pentru această
perioadă nici cronicile chinezeşti şi coreene nu înregistrează
aproape deloc însemnări despre Japonia. Din acest motiv,
perioada Kofun este considerată o perioadă obscură.
Principala sursă de informaţii este constituită de datele
arheologice, şi anume mulţimea de morminte kofun
descoperite pe tot teritoriul Japoniei. Datorită faptului că ele
reprezintă principala sursă de informaţii a acestei perioade,
cercetătorii le-au acordat o mare atenţie, investigând natura,
conţinutul, tipurile şi distribuţia lor (Brown, 1993: 108).
Perioada Kofun este foarte importantă pentru că acum
se formează primul stat imperial japonez Yamato şi linia
imperială care se menţine neîntreruptă până în prezent. Tot
acum se stabilesc relaţii diplomatice cu statele coreene şi
Curtea chineză. Este de asemenea o perioadă în care
pătrund de pe continent numeroase inovaţii tehnice aduse
de imigranţii coreeni numiţi toraijin.
 Societatea e împărţită în clase (uji, be şi yatsuko) pe
care nou-formatul stat Yamato le va reorganiza, pentru a le
putea controla mai eficient, în sistemul de titluri şi ranguri
numit uji-kabane.
Pe tot parcursul perioadei continuă să se cristalizeze
religia indigenă shinto.
Dacă până în perioada Kofun, împăraţii despre care
vorbesc miturile nu sunt atestaţi istoric, începând cu
această perioadă există date mai sigure, iar pentru partea
finală a perioadei putem vorbi de primii împăraţi atestaţi
istoric. În tabelul de mai jos sunt listaţi împăraţii din Kofun,
începând cu cei legendari, în cazul cărora am indicat
ordinea lor în cronologia oficială, urmaţi de cei atestaţi, în

împăraţi legendari
15 Ojin
16 Nintoku
17 Richu
18 Hanzei
19 Ingyo
20 Anko
21 Yuryaku

împăraţi atestaţi istoric

507
Keitai
531
Ankan
535
Senka
539
Kinmei

Aşa cum arată Brown (1993: 108), perioada Kofun poate

fi împărţită în trei subperioade care acoperă în mare
secolele al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea. Secolul al IV-lea
constituie anii de formare, consolidare şi înflorire a statului
Yamato, secolul al V-lea este secolul de expansiune prin
128

militare, iar secolul al VI-lea, în care apar ameninţări atât din

exterior, cât şi din interior, se caracterizează prin accentul
pus pe adoptarea unor tehnici administrative avansate din

CONTEXTUL POLITIC INTERN ŞI EXTERN.

FORMAREA STATULUI IMPERIAL TIMPURIU: YAMATO
Centralizarea şi apariţia statului imperial japonez în
această epocă se produce pe fondul unor transformări
interne, reprezentate de dezvoltarea tehnică şi culturală
puternică, dar şi externe, reprezentate de tendinţele de
unificare care au loc pe continent, în China şi Coreea.
Dezvoltarea internă are la bază extinderea agriculturii şi
introducerea de tehnici de producţie agricolă de pe
continent, perfecţionarea armelor şi tehnicilor de luptă
călare, extinderea autorităţii clanurilor în mare parte a
teritoriului Japoniei, trimiterea de soli de către unele
regate kuni în China şi Coreea etc.
Factorul extern decisiv este constituit de faptul că în
secolele III- IV, după prăbuşirea dinastiei Han, China trece
printr-o perioadă de lupte interne şi se retrage din Coreea
care se împarte în trei regate, şi anume Koguryo, Paekche şi
Silla numite în japoneză Kokuri, Kudara şi Kaya. Perioada
este cunoscută drept perioada celor trei regate coreene.
Aceste regate vor lupta între ele pentru a câştiga supremaţia
în peninsulă. Aceste schimbări şi divizări care au loc în
peninsulă provoacă un puternic exod de coreeni şi chinezi în
Japonia.
începând cu secolul al IV-lea, japonezii vor lupta în
general alături de regatul Paekche contra celorlalte două
regate coreene.
Aşa cum arată Tsunoda et al. (1964: 2), apariţia unor
dinastii puternice în China şi Coreea a stimulat efortul de
unificare din Japonia.
Vom discuta în continuare procesul de formare a statului
 apărut şi grupuri be specializate, precum grupul
olarilor, al ţesătorilor (hatori-be), al pescarilor (ugai-
be), al luptătorilor sau al povestitorilor. Aceste grupuri
erau subordonate clanurilor uji şi produceau bunurile
necesare acestora, iar mai târziu bunurile necesare
curţii Yamato.
În locuinţele clanurilor puternice serveau yatsuko, un fel
de sclavi, care reprezentau clasa cea mai de jos a societăţii.
Aceştia nu erau însă numeroşi.
O caracteristică comună a clanurilor uji este, aşa cum
am arătat în capitolul precedent, faptul că pretindeau că
descind dintr-un zeu fondator uji-gami. Clanurile uji erau în
concurenţă unele cu altele. Conducătorul unui uji putea să
se considere superior faţă de alte uji, pe baza faptului că
descindea dintr-un fondator mai influent.
Teritoriile dominate de un clan uji variau ca întindere,
existând uji foarte influente care controlau teritorii vaste şi
uji mai puţin puternice.
În secolele al III-lea şi al IV-lea în regiunile centrale ale
insulei principale Honshu se petrec mari schimbări datorate
confruntărilor dintre aceste uji devenite foarte puternice.
Diferite tipuri de date (descoperiri arheologice, descrierile
luptelor dintre uji din cronicile chineze, miturile japoneze
care vorbesc despre conducători puternici înaintând spre
est)13 sugerează că în secolele II-III apăruse în zona
bazinului Nara (actuala zonă Kyoto-Osaka) un clan puternic
numit Yamato.
În jurul acestui clan pare să se fi format o confederaţie
de uji care dobândeşte hegemonie asupra Kyushu, Honshu
şi Shikoku pe la sfârşitul secolului al IV-lea. Treptat, iau
naştere alianţe puternice prin supunerea de către clanuri mai
puternice a clanurilor vecine şi se formează în jurul clanului
Yamato primul stat unificat japonez, o formă timpurie a
puterii imperiale. Această formă politică cu Yamato în centru
s-a numit statul Yamato. Statul Yamato apare în jurul anilor
250-300 şi va cunoaşte în următoarele secole etape de
13
După cum am arătat şi în capitolul anterior, începând cu 239, cronicile
descriu lupte între unităţile kuni.
 Pentru a-şi consolida victoria, clanul Yamato şi-a
declarat conducătorul împărat al insulelor japoneze. Sujin, al
zecelea împărat din cronologia oficială, a fost probabil primul
conducător important al Yamato14. El a instaurat o conducere
semi-religioasă (Kidder, 1993:105).
Statul Yamato, constituit ca o confederaţie care îl avea
în centru pe împărat şi clanurile puternice din provincii, aliate
acestuia, a început să se extindă treptat.
Puterea împăraţilor e dovedită de mormintele de mari
dimensiuni kofun care caracterizează această perioadă.
Obiectele cu uz ritual îngropate cu conducătorii indică că
aceştia aveau la început mai ales un caracter de şefi
religioşi. Spre mijlocul perioadei în morminte se înmulţesc
armurile, armele şi instrumentele legate de călărit, indicând
caracterul esenţial de războinici al celor îngropaţi (Stanley-
Baker, 1984: 24).
Cultura Kofun, apărută în vest, se răspândeşte şi în est
până la mijlocul secolului al IV-lea, ceea ce arată că la acea
dată Yamato îşi exercita deja influenţa şi în est.
La sfârşit de secol IV, statul japonez îşi exercită
influenţa şi în sudul peninsulei coreene şi se intensifică
comerţul şi relaţiile cu regatele coreene15.
În secolul al V-lea, autoritatea împăratului se extinde
până în nordul insulei Kyushu şi în câmpia Kanto.
Morminte mari s-au mai descoperit în prefecturile
Gunma, Kyoto, Okayama, Miyazaki, ceea ce arată că în
interiorul statului Yamato clanurile din aceste zone erau
foarte influente.
În secolul al V-lea, statul Yamato întreţine relaţii
diplomatice cu China dinastiei Song (în japoneză So). Aşa
cum arată Nojima (2006:18), în cronica chineză a acestei
dinastii Sosho wakokuden se menţionează că „cinci regi din
Wa” au trimis solii pe parcursul unui secol. Aceştia sunt
numiţi San, Chin, Sei, Ko şi Bu, ultimii trei putând fi identificaţi
drept împăraţii Ingyo, Anko şi Yuryaku.
 ZONA YAMATO ȘI PROCESUL DE UNIFICARE

În ceea ce priveşte motivele pentru care bazinul Nara

(zona Yamato), a ajuns locul în care s-a cristalizat puterea
imperială, acestea au legătură, după cum am arătat, cu
concentrarea puterii şi a resurselor în această zonă. Există
mai multe dovezi istorice în această privinţă, şi anume
concentrarea producţiei de obiecte de metal şi de morminte
în această zonă şi legătura clanului Yamato cu muntele sacru
Miwa aflat în această zonă.
în zona Yamato s-au descoperit centre importante de
producere a uneltelor de piatră şi a ceramicii. Mai mult decât
atât, Yamato era zona principală de producţie şi distribuţie a
oglinzilor de bronz, considerate obiecte simbolice importante,
asociate cu autoritatea.
De asemenea, în zona Yamato s-au descoperit cele mai
mari morminte de tip kofun. Încă din Yayoi asistăm la apariţia
mormintelor cu movile mari deasupra, dar spre sfârşitul
secolului al III-lea, în Japonia de vest (prefectura Nara)
apar morminte imense în formă de gaură de cheie, rotunjite
la un capăt. Prezenţa acestor morminte indică că aici se
concentra puterea şi se formează un centru politic puternic.
Aşa cum arată Brown (1993: 116), naşterea statului
Yamato pare să aibă legătură şi cu venerarea zeităţilor locale
kami care acordau regilor Yamato atât funcţii religioase, cât
şi seculare. Rolurile religioase ale conducătorilor Yamato
făceau din ei regi-patriarhi cu mari puteri. Se pare că a
existat o legătură puternică între primii conducători ai statului
Yamato şi credinţa într-o zeitate locală, care rezida pe
muntele Miwa16. Această legătura e sugerată de cele şase
mormintele kofun de dimensiuni impresionante care s-au
descoperit la baza acestui munte. În cel de-al cincilea se
crede că a fost înmormântat împăratul Sujin .
132 133

CONSOLIDAREA STATULUI.
• Formarea statului Yamato conform legendei. împăraţii
legendari.
Sistemul uji-kabane
Deşi datele istorice susţin apariţia statului japonez
Vechea
timpuriu societate
prin bazată
anii 250, pe sistemul
legenda de clanuri
situează ereditare
înfiinţarea
funcţionase bine pentru comunităţile
statului mult mai devreme, în anul 660 î. Hr. Povestirea tribale de mici
dimensiuni, dar nu mai era potrivită în
întemeierii statului japonez se găseşte în cronicile istoricecondiţiile în care
statul Yamato se
Kojiki şi Nihonshoki. extindea şi se dezvolta sub influenţa culturii
avansate
Conform de pe continent.
mitului, strămoşul împăratului japonez este
zeiţaÎnsoarelui,
secolul al V-lea, regiizeitatea
Amaterasu, statului centrală
Yamato (numiţi
din Shinto,okimi al
„mari nepot,
cărui regi”) Ninigi-no-Mikoto,
implementează un sistem de
a coborât, control şi
la cererea
menţinerepe
acestuia, a pământ,
puterii asupra clanurilor
în Kyushu. influente,alterenurilor
Un strănepot acesteia şi
oamenilor din Kanto până în Kyushu,
a plecat din Kyushu spre Yamato, unde a fost încoronat un fel de reţeala de
unităţi şi oficii locale. Clanurile uji
palatul Kashiwara, devenind întemeietorul statului în sunt transformate
unităţi majore
japonez şi primulîn structura
împărat Yamato.
al acestuia Estesub vorbanumelede o deformă
mai avansata
Jimmu de guvernare,
(cf. legendei 660 î.H.).un Urmează
sistem de ranguri
apoi şi de
o serie titluri
numit uji-kabane.
împăraţi legendari. Aşa cum arată Elisseeff (1996: 32)
kabane erau titluri şi funcţii onorifice pe care
Nou înfiinţatul stat Yamato şi-a bazat autoritatea pe Curtea Yamato
le acorda clanurilor
descendenţa directă ujidin puternice în funcţieşi,de
zeitatea supremă de-alegăturile
lungul de
sânge şiCurtea
istoriei, alte legături
a făcut pedecare acestea
multe le aveau
ori apel cu clanul
la această
imperial.divină
obârşie Prin aceste
pentru funcţii se stabilea
a-şi justifica rolul politic
legitimitatea. De şi social al
acestora în cadrul statului Yamato. în acest tip de organizare
politică, numit şi shiseiseido, şefii clanurilor deveneau
reprezentanţi ai imperiului.
Cele mai importante ranguri kabane erau Omi (funcţii
religioase) şi Muraji (funcţii militare). Acestea erau împărţite
între clanurile înrudite cu familia imperială şi descendente
din zeiţa soarelui şi cele descendente din alte divinităţi.
17
Împăratul Jimmu este considerat primul împărat al Japoniei
Astfel,
şi titlul de Omi
întemeietorul a fost
acesteia. acordat
Primii unor clanuri
13 împăraţi care precum
îi urmeazăImbe,in
Nakatomi,oficială
cronologia Katsuragi,
nu sunt Heguri,
confirmaţi Soga
istoric. îietc.
listămale căror de
în tabelul nume
mai
jos.
provin din nume de locuri, iar titlul de Muraji unor clanuri
precum Otomo 1. Jimmu şi Mononobe, 5. Koanale căror10. nume
Suini provin din
nume de 2. ocupaţii.
Suizei Aceste clanuri6. Korei rezidau aproape n de curte şi
îl serveau3.directAnnei pe împărat 7. (Brown,
Koge 1993:11. 137).
Keiko Itoku
Clanurilor
Kosho mai importante 5. din provincie
8. Kaika n Seim li s-a acordat
rangul de kuni no miyatsuko, un fel de guvernatori. Clanurile
în cronologia oficială, împăratului Chuai îi urmează împăratul Ojin,
m a i m
î na in t e
ic i d i n p ro v in ci e p r im ea u ra n g u l
d e e p o ca M e iji se c on s id era că în tr e ci a
134
d e a g a ta - n u s h i.
d o m n it îm p ă ră t e as a Jingu
 Între timp au venit din regatele coreene Kudara şi Kaya,
ameninţate de extinderea regatului Kokuri, mulţi imigranţi
coreeni. Datorită tehnicilor avansate pe care le stăpâneau, ei
au fost asimilaţi drept grupuri specializate shinabe şi au
sprijinit puternic dezvoltarea statului Yamato. În timp, unii
dintre ei au căpătat acces la rangul de tomo no miyatsuko,
un exemplu în acest sens fiind clanul de origine coreeană
Hata.
Astfel, prin sistemul uji-kabane, vechile clanuri
independente erau subordonate curţii. Au existat şi revolte
contra acestei extinderi a puterii şi controlului împăratului
asupra clanurilor. De exemplu, guvernatorul Iwai din Tsukushi
(Kyushu) s-a opus ordinului de a furniza curţii trupe pentru un
atac asupra regatului coreean Silla (Hali, 1971: 39).
în urma acestor revolte, Curtea Yamato s-a concentrat
asupra consolidării interne. Până atunci împăratul avea
proprietăţi pe care le moştenea ereditar numai în zona
Yamato, iar acestea erau administrate direct de curte. După
acest incident, au început să fie construite astfel de

Imigranţii coreeni (Toraijin)

După cum am arătat, în secolul al IV-lea, pe continentul

asiatic au loc mari schimbări în urma cărora un val masiv de
coreeni se refugiază în Japonia şi aduc cu ei multe
elemente de cultură şi tehnică. Aceşti sunt numiţi kikajin /
toraijin şi s-au stabilit mai ales în zonele Osaka şi Nara.
În secolele următoare, ei au influenţat majoritatea
aspectelor culturale şi tehnice ale vechii Japonii
prin răspândirea tehnicilor şi cunoştinţelor legate de
prelucrarea metalului, creşterea viermilor de mătase şi
tehnica ţesutului, creşterea cailor, scriere, confucianism (sec.
VI), cunoştinţe de medicină, comerţ, calendar, arhitectura
templelor etc.
Astfel s-au transmis producţia de vase în stil coreean
Sueki, războiul de ţesut, tehnici de metalurgie şi cunoştinţe
privind lucrările publice. Noii veniţi au fost organizaţi în
grupuri ocupaţionale, precum Suetsukuri-be, Kuratsukuri-be
şi au fost stabiliţi în diferite regiuni.
fost asimilaţi destul de repede şi în timp au afirmat
descendenţa din zeii kami japonezi ceea ce le-a asigurat
ocuparea unui loc în descendenţa familiilor conducătoare.
Unul din cele mai importante elemente de progres aduse
de coreeni la Curtea Yamato a fost fără îndoială scrierea
chineză. Se consideră că cel care a adus pentru prima dată
această scriere, la sfârşitul secolului al IV-lea, sau începutul
secolului al V-lea, este învăţatul coreean Wani.
Wani a sosit în Japonia în al 16-lea an al
domniei împăratului Ojin pentru a deveni preceptorul
prinţului moştenitor. Wani a adus cu el numeroase scrieri
printre care şi Analectele lui Confucius, şi tot el este
întemeietorul breslei scribilor, numită fumi no obito, o
breaslă dominată de imigranţii coreeni care încep notarea
faptelor istorice şi redactarea documentelor diplomatice
pentru curte. Gradul de alfabetizare în rândul curţii japoneze
era scăzut şi pentru o perioadă, scrisul a rămas în sarcina
coreenilor sub forma acestei bresle. Datorită introducerii
scrisului, vor începe să fie redactate genealogiile împăraţilor.
Mai târziu, studiul prozei chinezeşti se va răspândi şi va
duce la apariţia literaturii (Hali, 1971: 39).
Treptat, în rândul clasei conducătoare se răspândeşte şi
confucianismul.
În epoca Asuka care urmează epocii Kofun în toate
marile proiecte culturale, mai ales cele arhitecturale, au fost
implicaţi specialişti coreeni.

RELIGIA SI CULTURA

Mormintele kofun
Cultura epocii Kofun este aproape sinonimă cu
mormintele kofun care-i dau numele.
În toată Japonia, dar mai ales în regiunile centrale
ale insulei Honshu, au fost descoperiţi mii de tumuli de
diferite forme şi mărimi, cea mai răspândită formă fiind
zempokoen
 În partea din afară, mormintele sunt înconjurate de unul
sau mai multe şanţuri cu apă. în interior au o groapă zidită în
piatră, deasupra căreia se află o terasă unde se oficia cultul.
în camera subterană a mormintelor de piatră se puneau
oglinzi de bronz şi alte obiecte care au legătură cu practicile
magice. Sistemul acestor morminte pare să fie comun pentru
conducătorii locali ai fiecărei regiuni şi corespunde organizării
confederate. Puterea pe care o aveau clanurile e demonstrată
elocvent de mormintele kofun.
Primele morminte kofun sunt concentrate în câmpia
Yamato şi continuă oarecum cultura Yayoi, având în comun
cu aceasta în special folosirea oglinzilor cosmice. După
cum subliniază Stanley-Baker (1984: 22), acest lucru
sugerează că mormintele nu au apărut deodată, ci
continuă o formă ce
luase deja naştere în perioada Yayoi.
Apoi, după cum am arătat, cultura kofun s-a extins. S-au
descoperit mii de astfel de morminte din Kyushu până în
Tohoku.
Cele mai mari morminte apar in secolul al V-lea. Este
vorba de mormintele împăraţilor Nintoku (395-427) şi Ojin
(346-395) din actuala prefectură Osaka care pot fi comparate
cu piramidele. Cel mai mare mauzoleu este al împăratului
Nintoku. Acesta are forma unei găuri de cheie rotunjite şi este
înconjurat de trei şanţuri late, lungimea sa ajungând la 480 m,
iar punctul cel mai înalt la 35 m. Toată aria are 110.950 m 2.
Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 22-23), arheologul
Umehara Sueji a socotit că, dacă considerăm că o persoană a
cărat 1 m3 de pământ pe zi, pentru a ridica acest mausoleu au
fost necesare 1000 de persoane care au muncit zilnic timp
de patru ani.
La început mormintele erau destinate numai
conducătorilor religioşi, apoi s-au extins şi la cei politici. Şi
şefii clanurilor, fiecare adorând propria sa divinitate tutelară
(uji- gami), erau îngropaţi în morminte de tip kofun.
Aceste morminte demonstrează existenţa unor tehnici
avansate de construcţie şi a unei puteri politice capabilă să
mobilizeze forţele necesare construirii unor astfel de
împreună cu morţii care s-au păstrat. în principiu în
morminte au fost descoperite trei tipuri de obiecte:
a) săbii, oglinzi cosmice şi şiraguri de magatama (un fel
de mărgea cu formă de virgulă) considerate „cele trei
obiecte sacre” (imperial regalia) care erau simboluri
ale autorităţii şi legitimităţii împăratului, pentru că
legenda spune că nepotul zeiţei Amaterasu a primit
aceste însemne când a fost trimis pe pământ
b) arme şi armuri de diferite tipuri care dovedesc
introducerea intensivă a tehnicilor avansate de pe
continent
c) Haniwa, cilindri de argilă care înconjurau mormântul,
probabil pentru a-l susţine sau a marca graniţele
acestuia şi care, din secolul al IV-lea, încep să
capete forme antropomorfe
După secolul al V-lea, artefactele indică apariţia unei
societăţi militare - apar podoabe ale arcaşilor călare -
coroane împodobite, magatama, căşti aurite, săbii, oglinzi şi
brăţări.
Statuetele haniwa sunt în mod special interesante
pentru că reflectă realitatea societăţii vremii. Berthier
(1984: 52) arată că tematica statuetelor haniwa cuprinde
trei mari tipuri
- cele care reprezintă obiecte, cele care reprezintă animale
şi cele care reprezintă oameni.
Cele în forme antropomorfe sunt foarte stilizate. Figurile
umane reprezintă fermieri, soldaţi cu armură, doamne de la
curte, muzicieni şi dansatori, personaje cu costume
complexe, uneori însoţite de diferite obiecte, precum
instrumente muzicale. Aşa cum arată Varley (2000: 15), cu
excepţia unor figuri de femei-şaman (recunoscute prin
oglinzile magice care le însoţesc), restul reprezentărilor
antropomorfe nu au tentă religioasă sau magică, ci reflectă
cel mai probabil imagini ale oamenilor obişnuiţi.
Reprezentările zoomorfe cuprind cai, porci mistreţi,
peşti, căprioare, câini, păsări.
Ca obiecte, sunt bine reprezentate machetele de case şi
bărci, dar şi diferite arme şi armuri (căşti, platoşe, brăţări de
 Nu se ştie care erau funcţiile exacte ale statuetelor
haniwa, dar faptul că s-au găsit în cele două zone sacre ale
mormintelor, şi anume vârful şi baza trapezului, indică
legătura lor cu ritualurile religioase şi supranaturalul.
Aşa cum arată Varley (2000: 15), statuetele haniwa sunt
în acelaşi timp, alături de ceramică, un exemplu foarte bun în
ceea ce priveşte estetica japoneză, reflectând preferinţa
japonezilor pentru folosirea materialelor naturale şi a
decoraţiilor simple.
Evoluţia în timp a mormintelor şi a Haniwa reflectă
transformările din societate. Ele continuă să se fabrice până
în secolul al VII-lea.
Construirea de morminte kofun încetează după
răspândirea budismului în Japonia, când conducătorii japonezi
îşi folosesc averile pentru a construi temple, iar în rândul
nobililor se adoptă incinerarea ca practică de înmormântare
de tip budist (Reischauer, 1981: 12).

• Imperial Regalia (sanshu-no-jingi)

Imperial regalia „cele trei obiecte sacre” sunt simboluri
ale împăratului Japoniei şi obiectele cele mai sacre în
religia shinto.
Ele sunt constituite de oglinda Yata no Kagami, sabia
Kusanagi şi şiragul de mărgele Yasakani no Magatama.
Conform mitologiei japoneze, oglinda sacră este cea
care a fost folosită de zei pentru a o scoate pe zeiţa
supremă Amaterasu din peştera în care se închisese din
cauza nelegiuirilor fratelui său Susano- wo. Sabia
Kusanagi este sabia pe care Susano-wo a găsit-o în
coada dragonului cu opt capete pe care l-a ucis.
împreună cu un şirag de mărgele magatama, sabia şi
oglinda i-au fost înmânate de Amaterasu nepotului ei,
Ninigi no mikoto, când a fost trimis pe pământ pentru a-l
stăpâni. La rândul său, el le-a înmânat lui Jimmu, urmaşul
său şi primul împărat al Japoniei.
Oglinda se află la sanctuarul Ise, sabia la sanctuarul
 Manifestările religioase
Principalele manifestări religioase care sunt identificate
în această perioadă sunt animismul, cultul strămoşilor şi
riturile agricole.
încă din Yayoi, oamenii încep să creadă că munţii cu
formă conică, copacii groşi şi înalţi, stâncile imense cu
forme atipice sau insulele singuratice adăpostesc zei. Le
venerează şi se roagă la ele, acestea devenind astfel
centrul credinţelor. Treptat se adaugă şi venerarea obiectelor
făcute de om (Ellwood, 2008: 50).
De exemplu, muntele Miwa era considerat o zeitate ca
atare. Era venerat în mijlocul naturii, în zona altarului
deschis, simplu, de la poalele sale. Structural nu exista încă
honden, adică clădirea principală care adăpostea shintai
(trupul zeului) sau un obiect sacru, simbol al acestuia.
Cultul strămoşilor, în primul rând al fondatorilor
clanurilor uji-gami, se dezvoltă mult, aşa cum o
demonstrează numeroasele morminte kofun.
Ca şi în epoca Yayoi, continuă să fie foarte importante
ritualurile legate de agricultură, precum Toshigoi no matsuri
(ruga de primăvară pentru recoltă) şi Niiname din toamnă,
cu ocazia căreia se ofereau zeilor primele roade ale recoltei
ca recunoştinţa pentru bogăţia acesteia (Tazawa et al.,
1974:14-15).
Se practicau, de asemenea, diverse ritualuri de alungare
a spiritelor rele (ritualurile misogi şi harae) prin divinaţie etc.
Se conturează şi arhitectura sanctuarelor shinto care are
la bază structura kura (depozitele de orez) şi care va fi
adoptată atât pentru construirea palatelor, cât şi a
sanctuarelor. Sanctuarul zeiţei Amaterasu de la Ise este o
bună reprezentare a stilului architectural shimmei (Varley,
2000:18).

Astfel, putem afirma că spre sfârşitul perioadei Kofun s-a

cristalizat credinţa shinto (Calea zeilor), considerată, după
cum am arătat, credinţa indigenă a Japoniei.
 • şamanismul joacă un rol important — soţia sau sora
conducătorului are funcţie de şaman şi comunică cu
supranaturalul intrând în transă
• mărturiile scrise lipsesc, dar unitatea politică începe
să se contureze în jurul anului 350, în zona Kyoto
sub conducerea celui mai puternic clan, Yamato
• strămoşii actualei case imperiale îşi asumă din ce în
ce mai mult rolul de conducere

Aşa arăta Japonia pre-budistă. Când budismul va fi

adoptat, societatea se va transforma radical, după cum vom
arăta în capitolele următoare.
 EPOCA CLASICĂ

Statul Yamato consolidat la sfârşitul epocii Kofun va

deveni în următoarele trei secole un adevărat imperiu
centralizat. Principalul model de dezvoltare pentru Curtea
japoneză şi aristocraţia care se formează acum este
constituit de China dinastiilor Sui (589-618) şi T’ang (618-
907).
Aşa cum arată Inoue şi Brown (1993: 163), influenţa
chineză asupra societăţii japoneze în aceste secole este
covârşitoare. În secolul al VII- lea, primul secol de influenţă
chineză, se adoptă sistemul chinezesc de coduri
administrative şi legale. În secolul al VIII-lea, Japonia începe
să fie condusă dintr-o capitală fixă, construită pentru a
rivaliza cu cea chineză de la Ch’ang-an, iar, începând cu
secolul al IX-lea, întreaga aristocraţie japoneză este
implicată în studiul şi practicarea diverselor domenii ale
artelor şi ştiinţelor importate din China.
Aceste trei secole corespund în linii mari cu trei
perioade din istoria Japoniei - Asuka, Nara şi Heian - ale
căror nume sunt date de numele capitalelor grandioase
unde Curtea îşi are sediul în aceste perioade.
Datorită dezvoltării puternice a aristocraţiei în Asuka şi
Nara şi apariţiei unei culturi cu puternic specific naţional în
142

PERIOADA ASUKA (593 -710 ) CARACTERISTICI

GENERALE
Datorându-şi numele zonei din nordul actualei prefecturi
Nara unde s-au ridicat în secolul al VII-lea primele palate ale
împăraţilor japonezi, precum şi multe temple budiste,
perioada Asuka este cea care, prin apariţia mărturiilor scrise
(se adoptă şi se foloseşte la Curte limba chineză şi apar
primele materiale scrise în Japonia), marchează intrarea
Japoniei în epoca istorică.
În general se consideră că perioada Asuka începe în anul
593, anul încoronării împărătesei Suiko, al 33-lea suveran al
Japoniei, şi se termină în anul 710, anul în care se construieşte
prima capitală permanentă a imperiului la Heijokyo actualul
oraş Nara1.
Epoca Asuka mai este numită şi „epoca reformelor” sau
„epoca codurilor” datorită noilor sisteme politico-
administrative adoptate din China.
Cu toate acestea, deşi reformele din secolul al VII-lea
sunt strâns legate de transformările administrative,
transformările culturale care au loc în acest timp, mai ales
adoptarea oficială a budismului, sunt considerate şi mai
importante şi dau epocii Asuka adevăratul ei caracter de
eră a „schimbării”.
Astfel, împărăteasa Suiko, primul suveran al acestei
epoci, care îşi avea sediul la palatul Toyura din zona Asuka
este puternic asociată cu prima înflorire a culturii budiste.
Numele ei, Suiko, înseamnă „circumstanţele trecutului” pentru
că în timpul domniei ei (592-628) în Japonia încep să se
noteze faptele istorice în scris (în chineză).

1
După cum am arătat, Asuka este considerată de unii istorici o subdiviziune a
epocii Yamato sau epoca Kofun târzie. Alţi cercetători consideră că epoca
Asuka începe in 593 şi se termină în 646 odată cu Reformele Taika.
Prima parte a epocii are in centru domnia împărătesei Suiko. Partea a
doua (645-710) este numită epoca Hakuho şi este asociată cu domnia
împăratului Temmu. în prima parte adoptarea culturii de pe continent se face
prin intermediul Coreei, în a doua există o influenţă directă a Chinei dinastiei
T’ang asupra Japoniei.
 143

592 Suiko 672 Kobun

(împărăteasă) 673 Temmu 686 Jito
629 Jomei (împărăteasă) 697
642 Kogyoku Mommu
(împărăteasă) 707 Gemmei
645 Kotoku

Dacă la începutul perioadei împăraţii sunt înscăunaţi

sau detronaţi după bunul plac al clanurilor uji deţinătoare
a unei mari puteri politice şi aflate în competiţie, în partea
finală, mai ales în timpul ultimilor patru împăraţi, puterea
politică reală trece în mâna acestora, ei conducând statul
în mod direct.
După cum am arătat în capitolul precedent, la început,
conducătorii statului Yamato erau numiţi Okimi „mari regi”,
iar Japonia era numită Wakoku , după vechiul nume pe
care i-l dăduseră chinezii, în timpul împăratului Temmu, se
adoptă denumirea de Tenno (împărat ceresc) pentru împărat
şi numele Japoniei de astăzi, Nihon , pentru statul
japonez. Astfel, în această epocă suveranul japonez capătă
un statut egal cu cel al împăratului chinez.
Perioada Asuka se caracterizează mai ales prin
asimilarea treptată a culturii budiste de pe continent, prin
eforturile neobosite ale Curţii de a stabili o putere
centralizată după model chinezesc şi prin formarea unei
aristocraţii japoneze şi a unei culturi de tip aristocratic.
Curtea japoneză dovedeşte o mare deschidere faţă de arta
şi învăţătura chineză.
Din acest punct de vedere, perioada Asuka poate fi
împărţită în două părţi - prima parte care este dominată de
introducerea budismului şi primele încercări de modernizare
în stil chinez promovate de regentul Shotoku Taishi şi a
doua parte în care se realizează concret marile reforme
administrative după idealul lui Shotoku. Sunt promulgate
reformele Taika şi codul Taiho ritsuryo care vor avea urmări
de durată în societatea japoneză.
144

kami). După cum afirmă Cranston (1993: 455), odată cu

introducerea budismului, Japonia devine, dintr-o ţară barbară,
o parte a lumii spirituale v a Asiei de est, cu care
împărtăşeşte credinţa, ritualurile, iconografia şi mai ales
limba scrisă. Chineza devenise şi avea să rămână limba
budismului Asiei de Est. Se poate considera că dintre
avantajele tradiţiei continentale japonezii au fost atraşi mai
ales de scriere şi budism.
O primă tendinţă de modernizare a statului este
redactarea primei constituţii, Constituţia cu 17 articole a
prinţului Shotoku în 604 şi alte măsuri luate de acesta.
Dar, marea influenţă a sistemelor administrative din
China în această perioadă se concretizează prin Reformele
Taika (marile reforme) promulgate în 654 şi Codul Taiho
(Marea comoară), bazat pe sistemul chinezesc ritsuryo,
promulgat în 701.

• Capitalele din regiunea Asuka

în perioada Asuka mai mulţi împăraţi îşi construiesc
palatele, care joacă rolul de capitale, în regiunea cu
acelaşi nume. Astfel în 667, împăratul Tenchi conduce
din capitala Otsu, în 672 împăratul Temmu conduce din
Asuka-kyomihara, iar în 694 împărăteasa Jito
domneşte din capitala Fujiwara.
Dintre toate, Fujiwara-kyo, construită în nordul
regiunii Asuka după modelul capitalei chineze
Chang’an, poate fi considerată primul adevărat oraş şi
pregăteşte construirea marilor capitale de la Nara şi
Heian. Din Fujiwara conduc succesiv Jito, Mommu
şi Gemmei. Pentru prima dată miya , palatul în care
locuia
 145
146

• în continuare prezentăm aspectele legendare, bazându-

ne Scrierea
în special pe Earhart (1997) şi Ellwood (2008: 78-79).
Una dinlegendei,
Conform principalele
în 538realizări
sau din
552perioada Asuka
regele regatului
este răspândirea scrierii. Ca multe
coreean Paekche (Kudara) care căuta un aliat în est, îi trimite alte popoare,
japonezii
iarna, în lunanua au avutopropriul
zecea, statuie de sistem
bronzdeauritscriere,
a lui ciBuddha
l-au
adoptat pe cel chinezesc. Acesta începe
şi suluri cu texte sutra suveranului japonez Kimmei (539- să fie din ce în
ce mai mult folosit. Există dovezi indirecte
571). Darurile erau însoţite de o scrisoare în care regele că în secolul
al V-lea
coreean pe teritoriul
prezintă budismulJaponiei
ca pe o se notau
religie larg în chineză la
răspândită
inscripţii despre diferite lucruri (Elisseeff
care regatul japonez nu poate să nu adere pentru a îndeplini D&V, 1996:
32).
de fapt profeţia lui Buddha care spusese„învăţatura mea se
De fapt,
va răspândi japonezii cunoscuseră scrisul chinezesc
în Răsărit”.
mai demult,
sigiliile şi
Deşi unele elementeprin
săbiile caracterele
pe care inscripţionate
le importau
budiste peînoglinzile,
din China.
pătrunseseră Probabil
Japonia mai
că încă înainte de Asuka, se însemnau
demult, acest eveniment marchează intrarea oficială fapte istorice, a
lucruri care
budismului susţineau descendenţa clanurilor etc.
în Japonia.
În cronica
Împăratul Kimmei, Nihon precaut,
shoki (720) există dovezi
se sfătuieşte că, în
cu consilierii
secolul al VI-lea, japonezii încep să fie
săi, cerându-le părerea dacă e bine ca aceste statui budiste interesaţi şi de
alte tipuri de scrieri, precum cele
să fie venerate sau nu şi, astfel, la Curtea japoneză cinci clasice chineze,
pe care le
izbucneşte trimiteprivind
disputa regatulacceptarea
Paekche însau Tot în Nihon
513.respingerea noii
shoki
religii. se curţii
Elita specifică că înse553
Yamato erau trimişi
legitima tocmaiprin prinrotaţie la
descendenţa
din zeii shinto kami şi a-l considera pe Buddha deasupra
acestor străvechi kami constituia un pas dificil de făcut. La
curte se formează două tabere, una pentru şi alta contra
acceptării INTRODUCEREA
budismului. JAPONIA erau
Susţinătorii ÎNbudismului
BUDISMULUI
reprezentaţi de clanul Soga, care avea titlul de Omi şi din
rândul Unul dintre
cărora seevenimentele majore ale epocii Asuka este
introducerea
alegau soţi şişi soţii
adoptarea
pentru budismului
membrii la Curteaimperiale.
familiei imperială şi Ei
apoi partizani
erau în toată ai Japonia.
culturiiSecontinentale,
poate spuneai că budismul pe
progresului a
fost -l
care canalul
vedeau principal
venind prin
din vestcare şiintră în Japonia Amulte
ai budismului. doua
din cunoştinţele
tabără, susţinătorii avansate din China,era
şintoismului, atâtreprezentată
culturale, cât de şi
tehnice şi administrative. Sosirea unui
clanurile Mononobe şi Nakatomi, clanuri care răspundeau de mare număr de
preoţi chinezi şi coreeni care au participat drept
ritualurile
Shinto şi armată.
coordonatori Preoţi shintoprimelor
la construirea ereditari,temple
ei erau budiste
partizani în ai
vechii
Japoniaordini şi considerau că budismul era o ameninţare
a contribuit
pentru Japonia.
multAşa la răspândirea
cum arată culturii
Earhartchineze,
(1997: pentru
48-49),căfamilia
ei au adusSogaşiîl
cunoştinţepelegate
sfătuieşte împăratdesă confucianism,
accepte budismul literatură
şi progresulchineză pe
clasică şi istorie chineză şi diferite ştiinţe.
care acesta îl implica pentru că „Toate statele de la Apus îl
Introducerea
venerează. Oare oficială a budismului
poate numai Yamatoeste să un eveniment
refuze s-o facă?”
La
ia foc şi duşmanii săi se grăbesc să spună că aceasta
este răzbunarea venită din partea zeilor kami. Statuia e
aruncată în albia unui râu. Atunci izbucneşte o epidemie
şi susţinătorii budismului o pun pe seama faptului că, de
data aceasta, Buddha a fost jignit prin batjocorirea statuii
sale. In final, altarul este reînfiinţat şi budismul este
acceptat2.
În planul datelor istorice, disputa a degenerat de fapt într-
un război civil. Astfel, faptele istorice ne arată că în 587
familia Soga, condusă de Soga no Umako, reuşeşte să
înfrângă familia Mononobe în bătălia de la muntele Shigi (din
zona Osaka), câştigând dominaţia la curte şi impunând
acceptarea budismului. În 593, după ce pune la cale
asasinarea împăratului Sushun care se opunea planurilor
sale, Soga no Umako, şeful clanului Soga, o aduce pe tron
pe nepoata sa, împărăteasa Suiko care va domni între 593
şi 628. Ea acceptă budismul şi sprijină construirea de
temple. în 593 le cere tuturor nobililor de la curte să sprijine
budismul (Inoue, Brown, 1993:173).
După introducerea budismului în Japonia, acesta
este folosit în primul rând în scopuri politice, mai ales pentru
abandonarea puterii care se baza pe clanuri şi adoptarea
unei guvernări centralizate.
în mod evident exista o mare diferenţă între credinţa
shinto autohtonă şi noua credinţă venită de pe continent.
Faţă de shinto care exprimă dragostea faţă de natură şi
forţele ei şi consideră moartea drept un element impur ca
oricare altul, budismul este o religie mai degrabă pesimistă,

2
Varianta din Nihongi (Earhart, 1997: 49) înfăţişează finalul astfel: Vara, în
luna a 5-cea, ziua a 7-a, din provincie a fost primită următoarea înştiinţare -
„în Izumi s-au auzit cântări budiste care au un ecou precum tunetele şi o
aureolă străluceşte ca soarele. împăratul s-a mirat şi a trimis un oficial pe
mare să verifice. Acesta s-a dus şi a descoperit un buştean de camfor care
strălucea cu putere, în timp ce plutea. L-a adus la împărat care a dat ordin
ca din el să fie făcute două statui ale lui Buddha. Sunt cele două statui
strălucitoare din camfor care se află acum la templul din Yoshino.
 PRIMII PAŞI CĂTRE STATUL CENTRALIZAT -
ÎMPĂRĂTEASA SUIKO SI REGENTUL SHOTOKU
TAISHI

Domnia împărătesei Suiko nu poate fi separată de

nepotul său de soră, Shotoku Taishi (573-621), al doilea fiul
al împăratului Yomei, care i-a servit drept regent (sessho),
fiind cel mai important susţinător al puterii şi prestigiului
suveranului japonez (Elisseeff, 2001: 37).
Prinţul Shotoku a fost numit regent tot de Soga no
Umako, fiind şi el un membru al acestei familii influente. În
593, când Soga no Umako o urcă pe tron pe nepoata sa de
frate, împărăteasa Suiko, îi porunceşte şi lui Shotoku, pe
atunci în vârstă de 19 ani, să ocupe funcţia de regent.
Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 31), Prinţul
Umayado, cunoscut mai ales cu numele său budist, Shotoku
(înţelept şi virtuos), s-a născut în cadrul Curţii care
îmbrăţişase de peste douăzeci de ani credinţa budistă şi a
crescut într-o atmosferă de efervescenţă culturală. A fost un
om de stat cultivat şi dornic de cunoaştere care a contribuit
prin toate activităţile sale la dezvoltarea culturală a Japoniei,
întreaga perioadă Asuka fiind marcată de influenţa sa.
Datorită înţelepciunii şi culturii sale, domnia împărătesei
Suiko va cunoaşte înflorirea unei culturi scrise care
impregnează viaţa aristocraţiei.
Shotoku Taishi este considerat artizanul primelor
schimbări şi primilor paşi către statul centralizat. El este
considerat şi astăzi unul dintre cele mai importante
personaje ale istoriei Japoniei.

Promovarea budismulului
După cum arată Ellwood (2008: 79), prinţul Shotoku a
realizat că, fiind o forţă din exterior, noua religie putea fi
folosită pentru unificarea Japoniei tocmai pentru că nu era
asociată cu nici un clan, ci numai cu familia imperială, spre
 Mai mult decât atât, Shotoku Taishi a studiat şi a înţeles
în profunzime budismul, ca de altfel şi confucianismul. Lui i
se atribuie comentarii în chineză la unele sutre, precum şi
construirea a două importante temple budiste, considerate
temple prototip ale arhitecturii japoneze de influenţă
chineză, şi anume templul Shitennoji („Cei patru regi
gardieni”) în Osaka şi templul Horyuji în apropiere de Nara.
Prinţul Shotoku voia ca Japonia să devină un adevărat tărâm
budist.
Despre comentariile sale la sutre, Matsui (1982:273)
arată următoarele:
„(...) împreună cu notele despre Yuima-kyo,
comentariile la aceste trei sutre sînt numite
„Sangyo - giso” (Comentariile despre cele trei
sutre) şi se spune că ele sînt primele scrieri
filozofice din Japonia. Comentariile sale sunt
reputate ca fiind mult mai logice şi mai
profunde decît cele chinezeşti. Alegerea

Măsuri administrative şi politice

Shotoku Taishi a impus o serie de măsuri administrative
care conduceau către un stat centralizat din care cele mai
importante sunt sistemul rangurilor şi Constituţia.
În anul 603, Shotoku Taishi, inspirându-se din modelul
chinez, a teoretizat un nou sistem al rangurilor oficiale care
înlocuia vechiul sistem uji-kabane bazat pe legăturile de
sânge. În noul sistem (Tsunoda et al. 1964: 44-46), cunoscut
drept sistemul celor douăsprezece tipuri de pălării, rangurile
oficialilor erau marcate prin acoperământul capului kan-i (un
fel de coifuri, strânse spre vârf, cu boruri). Distingerea
rangurilor se făcea după materialele şi culorile acestor kan-i,
care aveau un rol asemănător cu cel al insignelor. După cum
arată şi denumirea sistemului, existau 12 ranguri, bazate pe
valorile confucianiste, precum marea virtute, mica virtute,
marea umanitate, mica umanitate etc.
Culorile pentru rangurile superioare erau violet, verde,
 Se pare că (Inoue, Brown, 1993) în timpul domniei lui
Suiko, Curtea s-a bazat în mod real pe oficiali cu
experienţă şi cunoştinţe serioase care erau numiţi şi apoi
promovaţi pe baza capacităţii lor reale de a îndeplini
eficient şi cu pricepere sarcinile administrative. Aceştia
primeau rangurile pe baza meritelor lor. În plus, şefii
grupurilor ocupaţionale be sau tomo care se ocupau cu
noile tehnici importate din China de producere a armelor,
construire a templelor şi palatelor, realizare a sculpturilor,
picturilor şi clopotelor, erau de asemenea numiţi pe baza
cunoştinţelor şi abilităţilor lor, şi nu pe criteriul apartenenţei
la un clan influent.
Prin acest sistem, prinţul Shotoku a vrut să promoveze
meritul şi să organizeze un sistem guvernamental centralizat.
Totuşi, sistemul meritocraţiei, atât de specific pentru China,
nu a fost în final aplicat în Japonia, unde ereditatea
şi apartenenţa la aristocraţie a rămas criteriul esenţial.
în 604, prinţul Shotoku a compus Constituţia cu 17
articole care avea ca scop principal interzicerea luptelor
dintre clanuri, impunerea unei ierarhii asumate, impunerea
budismul ca fundament al statului şi organizarea diferitelor
servicii publice. Constituţia punea accent pe moralitatea
oficialilor şi a poporului şi se baza pe budism şi pe diferite
principii confucianiste.
Pentru numărul articolelor Constituţiei s-a căutat un
număr de bun augur. Astfel, numărul 17 a fost obţinut din
însumarea numărului 8, cel mai important număr Yin, cu
numărul 9, cel mai important număr Yang, din sistemul Yin
-Yang (Tsunoda et al., 1964: 35).
Chiar de la începutul textului, se accentuează faptul că
această constituţie reprezintă idealul prinţului Shotoku, care a
stabilit personal regulile şi legile expuse în Constituţie.
Mai mult decât un document legal, Constituţia este un
cod moral care are la bază virtuţile confucianiste. De exemplu
articolul 1 accentuează ideea de armonie şi necesitatea ca
fiecare om să-şi accepte locul său în lume, fără a se răzvrăti.
Articolul 4 îi îndeamnă pe oficiali să aibă un comportament
moral, pentru că numai aşa poporul, luându-i drept model, se
realistă, vădind câteva trăsături specific japoneze în faptul că
nu conţine idei extremiste, abstracte sau conceptuale. Se
pare că prin poveţele morale din cele şaptesprezece
paragrafe, Prinţul Shotoku urmărea elevarea umană a
maselor printr-un progres real al politicii, prin îmbunătăţirea
politicii birocrate din Japonia. Drept condiţii strict necesare
pentru politica birocratică, Prinţul numeşte principiul
armoniei şi metoda dezbaterii.”

Numele Japoniei şi relaţiile diplomatice

Shotoku Taishi este şi cel care a introdus şi a impus un
nou titlu pentru suveranul japonez, şi anume tenno „împărat
ceresc”, şi un nou nume pentru statul japonez, şi anume
Nihon.
Aşa cum arată Tsunoda (1964: 59) prin noul nume dat
împăratului se manifestă o influenţă chineză puternică chiar
şi în concepţia despre împărat. Descendenţa divină a
împăratului venea din religia shinto, dar puterea absolută
acordată acestuia se bazează pe conceptul chinez de
„mandat al cerului”. Constituţia lui Shotoku, ca şi codurile
din partea a doua a epocii, avea scopul de a întări
afirmaţia că împăratul este un adevărat Fiu al cerului.
înţelegând importanţa relaţiei cu China, prinţul Shotoku a
trimis ambasade oficiale în China în 607 şi 608. Inaugurarea
ambasadelor către China dinastiei Sui (4 ambasade) în
timpul prinţului Shotoku a permis un contact direct al
japonezilor cu cultura chineză, transmisă până atunci numai
prin intermediul coreenilor. în cadrul ambasadelor au fost
incluşi
şi 8 tineri care au fost trimişi să studieze în China şi să se
specializeze în budism. Aceştia vor sta acolo timp de 20 de
ani şi, la întoarcere, vor contribui la realizarea marilor
schimbări din a doua parte a epocii, pentru că în China
experimentaseră în mod direct ce înseamnă un stat
centralizat. Ca urmare a acestor ambasade, dorinţa
Japoniei de a folosi modelele şi ideile continentale devine şi
mai puternică (Inoue, Brown, 1993:176).
 După acest refuz, prinţul Shotoku începe construirea
statului centralizat şi în 607 reuşeşte în sfârşit să trimită
emisari la Curtea dinastiei Sui, iar în scrisoarea sa oficială
declară că mesajul este „de la prinţul regatului de unde
soarele răsare către împăratul regatului unde soarele apune”
(Tsunoda et al, 1964: 37). Tonul folosit este unul ca de la
egal la egal, şi împăratul chinez s-a simţit jignit de această
formulă de adresare din partea unui stat mic, insular şi izolat,
cum vedea el Japonia. Oficialii japonezi însă, nu mai acceptau
ca împăraţii lor să fie numiţi „rege sau regină a statului Wa”
(Inoue, Brown, 1993: 183).
În final a primat interesul politic al momentului, şi relaţiile
între cele două imperii au fost stabilite cu succes.

• Prinţul Shotoku (Prinţul virtuţilor sfinte)

Prinţul Yamado (574-622), cunoscut cu numele
postum Shotoku, a fost al doilea fiu al împăratului Yomei
şi a devenit regent al mătuşii sale, împărăteasa Suiko.
Este considerat fondatorul statului japonez centralizat.
Fiind un susţinător entuziast al budismului, s-a situat
iniţial de partea clanului Soga, apoi a luptat pentru
consolidarea Curţii şi s-a opus luptelor interne ale
clanurilor influente din cadrul aristocraţiei japoneze.
Figura lui este înconjurată de o aură legendară. Astfel,
avem mai multe mărturii care pun accent pe modul
miraculos în care s-a născut şi a crescut. Cităm aici un
fragment din cronica Nihongi (traducere preluată din
Matsui (1982: 275)):
„Consoarta imperială, în ziua în care trebuia să
nască s-a plimbat prin partea interzisă a palatului,
inspectând diversele birouri. Cînd a ajuns la
departamentul cailor şi era tocmai lângă uşa grajdurilor,
a născut dintr-o dată fără efort. El (prinţul) a putut să
vorbească imediat după naştere, şi s-a făcut atît de
înţelept cînd a crescut, încît putea să se ocupe de orice
problemă, fără să dea greş.
 153

• Constituţia cu 17 articole
Ideile cele mai importante ale celor 17 articole
sunt rezumate mai jos pe baza traducerilor din
Tsunoda et al. (1964: 47-51) şi Matsui (1982: 142-
145):
1. Armonia trebuie valorată şi certurile evitate. Dacă
superiorii au o relaţie de armonie şi inferiorii sunt
binevoitori, treburile se discută uşor şi se obţine o viziune
corectă asupra lucrurilor.
2. Cele trei comori, Buddha, legea şi ordinul preoţilor
trebuie venerate cu sinceritate.
3. Trebuie ascultate ordinele suveranului. El este precum
Cerul deasupra pământului, iar supusul este ca pământul
sub Cer şi îl susţine. Când Cerul şi Pământul au locurile
cuvenite, cele patru anotimpuri îşi urmează cursul firesc
şi totul decurge bine în univers.
4. Miniştrii şi oficialii trebuie să aibă ca prim principiu
comportamentul adecvat pentru că, dacă superiorii nu
dau un bun exemplu, inferiorii vor fi derutaţi.
5. Cei responsabili trebuie să trateze în mod adecvat
plângerile legale care le sunt înaintate.
6. Răul trebuie pedepsit şi binele recompensat. Trebuie
recunoscute calităţile altora şi corectate greşelile atunci
când sunt constatate.
7 Fiecare om are un anumit rol, un anumit statut.
Sferele de îndatoriri nu trebuie amestecate.
Miniştrii şi oficialii trebuie să vină la lucru dimineaţa
devreme şi să se retragă seara târziu.
încrederea şi intenţia bună sunt fundamentul dreptăţii.
10. Trebuie să ne controlăm şi să nu fim ranchiunoşi când
cineva are o opinie diferită.
11. Trebuie să se cunoască diferenţa dintre merite şi lipsa
lor. Răsplata şi pedeapsa trebuie aplicate negreşit.
12. Guvernatorii locali nu au dreptul să perceapă taxe de la
ţărani şi să-i nedreptăţească. Nu pot fi doi stăpâni într-o
ţară şi nici poporul nu poate avea doi stăpâni.
Toţi cei care lucrează pentru guvern trebuie să-şi
 154 155

în mod direct puterea dinastiei T’ang (618-907) şi

fundamentele
14. pe care setrebuie
Miniştrii şi funcţionarii baza aceasta (legile,
să-şi reprime mai ales
invidia faţă cele
de
administrative) şi doreau pentru Japonia
cei mai inteligenţi sau abili decât ei, pentru că invidia nu are un sistem
centralizat
limite cu împăratul
şi nu poate face decât înrău.
centru, ca în China, precum şi
15. Datoria fiecărui ministru este de şi
abolirea sistemului de promovări a privilegii ale clanurilor
uita de interesul său
(Inoue, Brown, 1993: 190).
personal şi a da prioritate absolută binelui şi interesului public.
Lupta
Dacă pentru
se lasă puterededin
influenţat cadrul
binele Curţii omul
personal, se dă nuîntre
poateaceste
două tabere - armonios
interacţiona grupul de cu clanuri
ceilalţi. conduse de clanul Soga şi
grupul, din ce în ce mai puternic,
1 6. Ţăranii nu trebuie chemaţi la muncă format
forţatădin
de aceşti
primăvaratineri
până
progresişti.
toamna, când sunt ocupaţi cu munca câmpului. Altfel nu vor
Lupta
avea ce se înteţeşte
mânca şi cudupă
ce se anul 626 când
îmbrăca. Ei moare
trebuie şi Soga no
mobilizaţi
Umako. Peste doi ani, moare,
pentru alte corvezi numai iarna. fără a desemna un moştenitor,
şi împărăteasa
17 Deciziile Suiko. Acest
privind lucru cauzează
chestiuni de mare o importanţă
situaţie de nu
criză. Emishi,
trebuie luate urmaşul
doar de o luisingură
Soga, persoană,
reuşeşte să îl înscăuneze
ci prin consultareape
împăratul Jomei, câştigând o puterea asemănătoare
mai multor păreri pentru a evita astfel aranjamentele în interes tatălui
său. În
propriu. 645, unul din promotorii mişcării reformiste,
Nakatomi no Kamatari, se aliază cu împăratul şi cu prinţul
Naka no Oe (fiul împărătesei Gokyoku, care va deveni mai
târziuCaîmpăratul
o sinteză a primei părţitoţi
Tenchi), a epocii Asuka
fiind putem spune
oameni că
cu viziuni
evenimentele capitale ale acestei epoci sunt adoptarea rangurilor
reformatoare. Ei pun la cale o lovitură de stat, cunoscută
bazate pe merit, redactarea constituţiei şi misiunile oficiale la
drept incidentul Isshi, prin care Curtea se debarasează de
Curtea
clanul 607 şi 608.drumul pentru consolidarea statului
Sui îndeschizând
Soga,
Toate aceste evenimente au pregătit terenul pentru maril e
centralizat.
schimbări din a doua parte a
în urma loviturii de stat, Prinţul Karu este proclamat
epocii.
împărat sub numele de Kotoku, iar prinţul Naka no Oe
devine prinţ regent, precum fusese prinţul Shotoku, şi preia
afacerile de stat.
MARILE SCHIMBĂRI
Ca recunoaştere a serviciilor aduse Curţii, Nakatomi no
ADMINISTRATIVE
KamatariDUPĂ primeşte un
MODEL CHINEZ nou nume de familie, Fujiwara,
devenind unul din primii aristocraţi japonezi.
După lovitura
Declinul clanuluide Soga
stat, şisunt desfiinţate
Reformele Taika funcţiile Omi şi
Muraji din sistemul uji-kabane la care aveau acces numai
uneleCând Shotoku
familii. Taishi moare
În locul lor, apar în 622,treireformele
posturiproiectate de el
ministeriale:
nu fuseseră realizate în totalitate. După moartea sa, familia Sog a
ministrul de stânga, ministrul de dreapta şi ministrul de
îi asasinează fiul, şi preia controlul guvernării, devenind chiar u n
centru. Nakatomi no Kamatari devine ministru de centru,
pericol
adică unpentru
fel de tronul imperial şi
consilier un obstacol
personal al pentru centralizare
împăratului şi al
a
prinţului
statului.
În acest timp de dictatură a familiei Soga, se întorc din China
 Se iau de asemenea o serie de măsuri pentru întărirea
autorităţii curţii- slujbaşii trebuie să jure credinţă, iar
templele budiste sunt controlate pentru a deveni instrumente
ale statului, nu ale clanurilor locale. Se încearcă chiar
diminuarea nemulţumirilor poporului - se dă un edict prin
care miniştrilor li se cere să se asigure că responsabilii din
provincii sunt corecţi şi ascultă problemele oamenilor. Se
impune colectarea armelor pentru a preveni eventualele
rebeliuni (Inoue, Brown, 1993:195-196).
Ca o încununare a tuturor acestor schimbări, în 646,
prinţul Naka no Oe promulgă Reformele Taika prin care
oamenii şi pământurile devin ale statului (bunuri publice).
Primul scop era acela de a redistribui terenurile,
desfiinţând sistemul de proprietate privată dominat de
clanurile puternice. Reformele aveau la bază sistemul
ritsuryo de legi penale şi administrative preluat din
China.
Reformele Taika sau Marile Reforme (645-646) constau
din patru edicte şi sunt în mod esenţial o reformă a dreptului
de proprietate a pământului, urmărind naţionalizarea
terenurilor agricole şi trecerea lor în proprietatea curţii
imperiale, apoi distribuirea lor spre cultivare şi stabilirea unui
sistem de taxe (Tsunoda et al. 1964: 68). Rezumăm mai jos
conţinutul acestor reforme (Inoue şi Brown, 1993: 198-
199). Primul edict prevede stăpânirea statului asupra
a tot ce însemna pământuri şi oameni, adică
desfiinţarea proprietăţii private şi a breslelor.
Terenurile şi supuşii clanurilor devin terenuri publice
şi supuşi ai Curţii.
Pământurile clanurilor sunt confiscate şi folosite
pentru locuinţele oficialilor.
Al doilea edict se referă la administrarea teritoriului şi
regiunilor din jurul capitalei, stabilind un sistem de provincii,
districte şi sate. Capitala e împărţită în patru sectoare
conduse de oameni loiali. Provinciile din apropierea capitalei
erau conduse de noi inspectori provinciali, urmărindu- se
constituirea unei structuri de guvernare locală prin oficiali
pământ (plătită în ţesături), taxa pe cai (1 cal la 100 de
locuitori), taxa pe locuinţă şi produse locale.
După 645, există o serie de alte edicte imperiale care
detaliază noul sistem. În sprijinul reformelor, prinţul
Shotoku susţinuse că „aşa precum în Cer nu există decât
un singur soare, un regat nu poate avea decât un singur
stăpân” (Tsunoda et al, 1964: 52).

împăratul Temmu şi codul Taiho ritsuryo

Cel care va realiza de fapt idealul de stat centralizat este
împăratul Temmu (673-686) şi urmaşii săi împreună cu
Fujiwara no Fuhito, fiul lui Fujiwara no Kamatari.
Frate mai mic al împăratului Tenji (Naka no Oe), prinţul
Oama, preia tronul după moartea acestuia, în urma războiul
civil Jinshin3 şi capătă numele de Temmu.
Domnia sa este cunoscută în istoria artei drept epoca
Hakuho (Fenix alb). De asemenea, după cum arată Kojiro
(1993: 228), în timpul domniei sale se afirma pentru prima
dată că împăratul este zeu („Tenno ga kami de aru”).
împăratul Temmu va definitiva planurile predecesorilor
săi prin reforma agrară şi rafinarea sistemului de taxe,
precum şi prin decizia de construire a unei capitale după un
plan geometric, precum cea chineză. Pentru a preîntâmpina
pericolele străine şi posibilele rebeliuni interne, împăratul
Temmu formează o forţă militară sub control imperial,

3
în 660, China atacă regatul coreean Kudara care cere ajutor armat Japoniei.
O dată cu invadarea statului coreean, un mare număr de imigranţi coreeni
trec in Japonia.
Împărăteasa Saimei mută din nou capitala în Asuka şi se duce în Kyushu
pentru a conduce operaţiunile militare. Ea moare în 661, iar Naka no Oe,
care servise drept prinţ regent sub trei suverani succesivi, devine în 662
împăratul Tenji (Tenchi). Lupta alături de regatul Kudara se termină cu o
înfrângere, iar Tenji mută capitala la Otsu şi apoi construieşte o fortăreaţă de
apărare la Dazaifu (în nordul insulei Kyushu) şi cetăţi de munte în toate
punctele din vest, temându-se de un atac de pe continent.
Tenji moare peste trei ani şi lasă urmaş în locul fratelui său mai mic,
prinţul Oama, pe un fiu al său făcut cu o curtezană. în urma mai multor lupte
(cunoscute drept războiul civil Jinshin), Oama îl învinge pe acest frate vitreg şi
şi oamenii conducerii Curţii, instaurând astfel o ordine
administrativă după moda chinezească (Kojiro, 1993: 226).
Astfel, se formează armate imperiale în regiuni şi în jurul
capitalei, încercându-se transformarea fiecărui şef local într-
un comandant militar puternic şi, mai ales, credincios
împăratului. Pentru a asigura mobilitatea trupelor au fost
îmbunătăţite drumurile principale.
Pentru a-şi întări puterea, Temmu guvernează prin
implicarea rudelor imperiale, prin plasarea clanurilor înrudite
sau susţinătoare ale împăratului în vârful unei ordini
ierarhice bine definite. Astfel s-a creat şi kuge sau „noua
aristocraţie”. Vechile clanuri uji au acceptat această nouă
ordine politică pentru că s-au stabilit în capitală unde puteau
profita de taxele strânse din toată ţara, de palate, temple şi
drumuri.
împăratul a avut grijă să-şi consolideze propria sa
poziţie în sistemul ierarhic şi prin consfinţirea caracterului
său sacru în calitate de descendent direct al Zeiţei soarelui,
cea mai mare dintre zeii kami. în 677, el reia practica de a
trimite o prinţesă imperială la templul Ise (templul zeiţei
Amaterasu) pentru a o adora şi a o servi pe aceasta în
numele împăratului4 (Ellwood, 2008: 81).
Temmu nu a neglijat însă nici sursa de legitimitate pe
care o putea reprezenta credinţa în Buddha. Din timpul lui
se vorbeşte de budismul de tip ritsuryo sau budismul de
stat. înainte de moartea lui Soga no Umako, budismul
practicat în capitală purta emblema clanului Soga şi
templele uji-dera erau sub controlul acestei familii. în timpul
lui Temmu, toate aceste temple sunt puse sub controlul
Curţii. Autoritatea împăratului a fost astfel întărită prin
instituirea budismului ca religie de stat. Atât templele
budiste, cât şi credinţa, au fost folosite în favoarea
conducătorului, aşa cum se întâmpla în China şi Coreea
(Kojiro, 1993: 230).
În 680, Temmu construieşte templul Yakushi-ji (templul
lui Buddha vindecătorul) şi acordă sprijin financiar templelor
budiste importante.
Triada lui Yakushi de la acest templu este faimoasă, iar
Jingikan

160
159

• Jingikan (Departamentul pentru ritualuri shinto)

Temmu ordonă şi compilarea primei cronici istorice
• Daijokan (Marele Consiliu de Stat)
care Kojiki,
nu va fi(Marele
Daijokan realizatăConsiliu
decât mai târziu,era
de Stat) în condus
712. de trei
Capitalele din epoca Asuka (Naniwa, Otsu, Asuka-n o-
miniştri proveniţi din elită:
Kiyomihara şi Fujiwara) au fost de asemenea construite ca
1. Daijodaijin (Marele Ministru)
adevărate simboluri ale puterii
2. Sadaijin (Ministrul de Stânga)
împăratului.
Acestea şi multe alte reforme constituie diferite etape
3. Udaijin (Ministrul de Dreapta)
de
codificare ritsuryo
Miniştriiaerau
sistemului
secondaţi de patrucaretipuri
va fi de
consolidat
consilieridefiniti v
în 701-702 prin Codul Taiho.
(dainagon, shonagon, sabenkan şi ubenkan).
Împăratul
Marele Temmu
ministru eramoare
mai mult înainte de a-şionorifică,
o poziţie toat e
îndepliniastfel
planurile
încât de centralizare,
adevăratul conducător acestea fiind definitivate
era Ministrul de Stânga,de soţi a
funcţie
sa, încoronatăcuca cea
echivalentă împărăteasa Jito şi de împăratul
a prim-ministrului din u,
Momm care-i urmează acesteia, sub care se promulga statele
contemporane. Ministrul ,
Codul Taiho5 un alt cod de
de stânga
importanţă şi ministrul de dreapta
capitală.
fac referire la poziţia celor doi miniştri faţă de împărat.
Această ierarhie
Codul Taiho saupoate
Taiho fi reprezentată
ritsuryo (701-702) asigură astfel o
schematic e
(adaptat
guvernare dincentralizată
Kojiro (1993: 233)):
în stil confucianist şi rămîne în
până
vigoarîn 1868, constituind adevărata punere în practică a
idealului de stat gândit de Prinţul Shotoku. Codul are la bază
codurile de legi în stil chinezesc numite ritsuryo (ritsu = cod
penal, ryo = reguli civile şi administrative).
Codul instituie structura birocratică ierarhică prin
crearea de instituţii centrale şi locale ale noii puteri şi
definirea categoriile sociale, subordonează preoţii budişti
statului şi instituţionalizează ritualurile shinto. Se fac
referinţe clare la riturile agricole încununate de festivalul
Recoltei, ritualul de încoronare a împăratului şi obiceiul de
a trimite o prinţesă imperială la sanctuarul Ise pentru a
servi ca preoteasă.
Prezentăm în continuare structurile prevăzute de acest
cod pe baza informaţiilor din Hali (1971: 50-52) şi Kojiro
(1993: 232-234).
în primul rând era stabilit un sistem simplu de
categorii sociale: împăratul şi familia sa, oamenii liberi
(oficiali şi funcţionari) şi supuşii.
în al doilea rând, Codul Taiho prevedea în cele mai
mici detalii structura guvernului central şi local.
Guvernul central era format din două instituţii
centrale cu statut egal:

5
 — Sadaijin — Sabenkan

Daijokan — Daijodaijin - Dainagon - Shonagon

— Udaijin - Ubenkan
 161

vedere financiar şi economic) şi Ministerul Casei Imperiale

(administra problemele palatului)6.
După cum se poate observa, există o diferenţă capitală
între sistemul birocratic japonez şi cel chinez care i-a servit
drept model, şi anume introducerea în sistem a
Departamentului pentru ritualuri shinto plasat în imediata
subordine a împăratului şi pe o poziţie egală cu Marele
Consiliu de Stat. Acesta a fost introdus pentru că intelectualii
japonezi care l-au conceput s-au bazat pe importanţa mare
arătată de chinezi folosirii surselor tradiţionale de
legitimitate şi autoritate imperială.
Pe lângă instituţiile de mai sus, existau şi un oficiu al
poliţiei şi un oficiu al pazei în capitală.
S-a înfiinţat de asemenea şi Daigaku-ryo (academia
imperială) pentru a pregăti birocraţi pe baza unei programe
şcolare confucianiste.
Totuşi, după cum am arătat, spre deosebire de China,
selectarea oficialilor după merit nu a funcţionat în
Japonia, apartenenţa la familiile nobile rămânând criteriul
esenţial pentru accesul la aceste funcţii.
Administraţia locală prevedea administrarea capitalei
şi a provinciilor de către guvernatori numiţi de Curte. Pentru
un control mai eficient al provinciilor s-a creat şi un sistem
de drumuri.
Capitaladintre
Fiecare a fost ceiîmpărţită în două.
doi miniştri Restul
de stânga regiunilor
şi dreapta erau
avea
împărţite
în(toate în Kinai (cele
subordine apropiate
câte patru de capitală)
ministere. şi Shichido
Ministrul de stânga
c celelalte regiuni) care erau subîmpărţite la rândul lor
oordona Ministerul central (cel mai apropiat de împărat,
c în unităţi mai mici koku, gun şi ri. Fiecare erau conduse de un
are implica munca de secretariat), Ministerul serviciilor
civfeillede(agdumvienrinstart işţi kîonkvuăsţăhmi, âgnutnujli),şi
aoripleorcsaolni anluml Mriicnhisot.ePrurilmii
pentru ceremonii (administra diplomaţia, sistemul rangurilor
şi6 Numele japoneze ale
ceremoniile celor opt ministere
budiste), sunt taxe lor (administra
Ministerul
următoareleşi
gricultura Ministerul
taxele). central
Ministrul de dreapta coordona
a nakatsukasa-sho
Ministerul armateicivile(administra
Ministerul serviciilor shikibu-sho personalul militar şi
armamentul),
Ministerul pentruMinisterul Justiţie i (administra litigiile şi
ceremonii jibu-sho
Ministerul taxelor minbu-sho
Ministerul armatei hyobu-sho
Ministerul Justiţiei gyobu-sho
Ministerul finanţelor okura-sho
 162 163

cap ARTA
de locuitor)
BUDISTĂ şi cho (produse locale specifice, uşor de

transportat, precum mătase, bumbac etc). Cele locale includ eau

După cum am arătat, perioada Asuka reprezintă prima
orez şi 60 de zile de muncă pe an.
etapă de înflorire a artei budiste în Japonia. În 624 sunt
consemnate
Codul Taiho46 de temple
ritsuryo cu 816
anunţă preoţi
o nouă epocă(Stanley-Baker,
care va începecu
1984: 32).
împărăteasa Gemmei.
Din punct de vedere al istoriei artei, prima parte a lui
Moartea timpurie a împăratului Mommu (nepotul împăratu
perioadei Asuka e dominată de stilul de sculptură Tori, iar
Temmu) în 707 e urmată de dispute pentru tron, cea care acc ede
ultima parte, cea mai strălucită, în care apar noi stiluri, este tre
la acesta, fiind în final mama sa, împărăteasa Gemmei. Unul
cunoscută sub numele
din cei mai puternici de perioada
curteni ai acesteia Hakuho („Fenixnoalb”)
va fi Fujiwara şi lui
Fuhito,
coincide
fiul în mare cu domnia împăratului Temmu. uă
Activitatea culturală şi artistică se manifestă prin în
evenimente importante - se descoperă minereu de cupru
construirea de palate imperiale, construirea de temple alei
prefectura Musashide şi se promulgă edictul de mutarea a capit
budiste, realizarea sculpturi şi picturi budiste,
(Kojiro, 1993: 243).
construirea de temple shintoiste şi apariţia grădinilor.
• Primele
Fujiwara no temple şi sculpturi budiste datează din
vremea
Kamatariîmpărătesei Suiko şi a prinţului Shotoku.
Politician alSoga
De exemplu, epociinoAsuka
Umako careaa construit
studiat confucianismul
în 588 primul î n
China. în 645 s-a unit cu viitorul împărat
templu budist în adevăratul sens al cuvântului, Asuka-dera Tenchi şi i-a învins pe
urmaşii familiei Soga. Apoi a participat
(Hoko-ji), care era constituit de un complex de clădiri. la realizarea reformel
AicoiTaika,
r seajutându-l
păstrează pe împărat.
cea mai Înainte
vechede moarte,
sculpturăa primit
a clui
mai
Buddha din el
înalt rang de taishokukan şi numele de Fujiwar
Japonia, Asuka Daibutsu „marele Buddha din Asuka”. a,
devenind întemeietorul casei Fujiwara care va
Shotoku Taishi a construit un palat la Ikaruga, lângă râul a domina epoc
Heian.În apropiere a construit şi un templu numit
Yamato.
Wakakusa-dera.
După cum explică Stanley-Baker (1984: 32-33), atât
• Fujiwara no Fuhito
templul construit de Soga no Umako, cât şi cel construit de
Fiu al lui Fujiwara
prinţul Shotoku no Kamatari,
erau construite în stileste un important
corean, cu poarta de n
politicia
sud al epocilor de
apropiată Asuka şi Nara care
cea interioară, iar a contribuit
clopotul, la perfectare
holul principala
codului
şi holul Taiho aşezate
cu sutre ritsuryo şispre
apoinord,
a ocupat de dainagon. Î n
postulcomplexului.
în afara
708 a moartea
După fost numitluiMinistru
Shotoku,de dreapta.
familia A condus
Soga să e
operaţiunile
a vrut d
mutare a capitalei la Nara (Heijo).
minimalizeze influenţa şi prestigiul acestuia. După ce i-au
distrus familia, i-au ars palatul şi templul. Templul însă a
fost reconstruit de adepţii lui Shotoku şi redenumit Horyuji
• împărăteasa Jito
(605) şi a devenit unul din cele mai faimoase temple ale
Japoniei.A fost
Dupăal cum
41-leaarată
suveran al Japoniei. Fiică
Stanley-Baker a împăratul
(1984),
Tenchi
ui a devenit soţia împăratului Temmu
templul iniţial avea o structură în care poarta interioară şi, după moarte
chumon, a
 165
164

cei doi bodhisattva Nikko (lumina soarelui) şi Gakko (lumina

complex. În loc de a pătrunde
lunii) (Stanley-Baler, în profunzime, printr-
1984: 40). o
succesiune de clădiri,
Deşi budismul acumadoptat
fusese pelerinulcuface şi domina.
un uşor ocol
entuziasm
Preferinţa
preocupările pentru mişcarea
curţii, laterală,
s-a continuat în locul penetrării
şi construirea în lini e
de sanctuare
dreaptă,
Shinto din este o caracteristica
lemn, în locuri naturale specifică pe care arhitectur
retrase. a
templelor o capătă în Japonia.
începând cu domnia împăratului Temmu, sanctuarul
La Horyuji
naţional de la Ise s-a păstrat
a fost mutatşişi pictură
reconstruit murală
o dată la 20 deÎn
budistă.
prezent,
ani pânăHoryuji
în 1973. constituie
Se spune cea cămai veche construcţie
Amaterasu de lem n
şi-a ales singură
acest
din lumetemplu,
păstrată,arătându-se
iar în 1993 unei prinţese
a fost primulYamato
obiectivînjapone
secolul I.
z
desemnat Monument UNESCO.
Din Asuka
Prinţul Shotoku datează
a construitşi primele menţiuni
şi alt templu, despre car
Shitenno-ji, arta
grădinilor în Japonia. Avem date despre specialişti în
deşi a esuferit câteva incendii, a fost reconstruit în stil de
grădin i şi tehnici ale grădinilor veniţi din statul coreean
seco l
Kudara (Paeckhe) pentru a construi o grădină la reşedinţa
VI. De numele lui este legat şi templul Koryu-ji, construit î
lui Sogan cno Umako. Această grădină a atras atenţia
instea sa de clanul Hata în 603 sau 622, în zona oraşulu
populaţiei, iar luii
Soga de
Kyoto noastăzi.
Umako i s-a spus „ministrul grădinii” (Keane,
1996:16). l
în 680 templul Yakushi-ji
Descoperirile arheologice (templul lui că
arată Buddha a crea grădini)
vindecătorul
stilul de
unde se unui
în jurul află oiaz faimoasă
exista chiartriadămai demult. în centru, flancat e
cu Yakushi
bo
d dhisattva Nikko (lumina soarelui) şi Gakko (lumina lunii). o
• Stilul
Structura de sculptură
oficialtemplului budistdin timpul domniei lui Suik
era cel al şcolii Tori, inițiată de Kuratsukuri no Tori, un meş ter
în japoneză
de origine străină. Atâtexistă mai mulţiSuiko,
împărăteasa termeni pentru
cât şi pri anţul
Sh denumi
otoku i-auun templu
comandat budist.
lui Tori Cei
o mai
serie frecvenţi
de lucrări. sunt
Cea tera mai
(sau dera)
re numită şi -ji. Alţi
realizare termeni
în acest stilsunt
este jiinMarele
sau do.Buddha de la
Există considerată
Asuka-dera, mai multecea tipuri de temple
mai veche sculpturăcu budistă
diferitedin
structuri,
Japonia (606).dar principalele elemente sunt următoarele:
porţile, Hondo, Kondo, Pagoda, clopotul şi kyozo.
Există
• Tori pricipală chumon şi una sau mai
o poartă japoneză
şi sculptura
multe porţi secundare sau interioare. Poarta principală e
Tori este
străjuită de doi primul
regi sculptor
deva gardieni budist unuldin cu guraa
Japonia.
deschisă, celălalt cu gura închisă, care alungă spiritelee
Şi- început cariera făcând şei, ceea ce i-a atras
numele
rele. d Kuratsukuri
în apropiere no Tori.este
de intrare Stilulunşcolii
micluibazin foarte a
este pentru
simplu, c mâinilor,
spălarea cel al statuilor
ca undin gest piatră din timpul
simbolic dinastieid,
de purificare
Wei de nor (386-534).
asemănător cu cel de la sanctuarele shinto. Hondo

Bine reprezentaţi în sculptură sunt şi Yakushi (Buddha

vindecătorul), zeiţa Kannon, şi Miroku (Buddha viitorului).
Faimoase statui ale acestora se găsesc la templele Yakushi-
ji,
Kondo este holul unde sunt expuse sculpturi şi picturi cu
imagini ale zeităţilor budiste venerate la templul
respectiv.
Goju no to (pagoda) este unul din semnele distinctive
ale templului budist. Majoritatea templelor au o
pagodă cu cinci nivele unde sunt păstrate sutre de
valoare.
Clopotul templului este de asemenea o
componentă
importantă. Clopotele sunt de mari dimensiuni şi sunt
plasate într- un spaţiu special.
Kyozo este un fel de clădire mobilă, de formă
hexagonală, în care sunt ţinute sutrele. Se consideră că
dacă credinciosul o învârteşte de trei ori este ca şi cum
ar parcurge toate sutrele.
Templul format din aceste clădiri este înconjurat de
ziduri, iar în afara lor, în stânga şi în dreapta, se află
două clădiri lungi cu chiliile călugărilor.
 PERIOADA NARA (710-794)

Alături de perioada Asuka, perioada Nara constituie o

epocă importantă de dezvoltare culturală şi administrativă a
Japoniei după modele continentale. Se poate afirma că în
aceste două perioade se formează o aristocraţie rafinată şi
Japonia devine, aşa cum arată Cranston (1993: 453),
parte integrantă a culturii budiste din Asia de est.
Hali (1971: 48) afirmă că cele două mari realizări ale
noii aristocraţii sunt constituite de elaborarea Codului
Taiho şi construirea primei capitale fixe la Nara. Codul
Taiho a fost promulgat în 702 şi, ca şi dreptul roman în
Europa, a constituit baza practicii administrative în
Japonia pentru multe secole.
Construirea primei capitale fixe despre care vom discuta

CARACTERISTICI GENERALE
Numele perioadei Nara este dat de vechiul nume al
oraşului Nara, Heijokyo , loc în care dinastia consolidată îşi
stabileşte noua capitală. Perioada acoperă în esenţă secolul
al VIII-lea şi reprezintă punctul culminant al instituţiilor
budiste timpurii şi al culturii sinice în general.
Perioada Nara mai este numită şi „perioada ordinii legale
de tip administrativ şi penal sau a ordinii ritsuryo" pentru că
în această perioadă sistemul ritsuryo adoptat în epoca
Asuka devine cu adevărat funcţional.
Perioada începe în anul 710 când împărăteasa Gemmei
(707 - 715) stabileşte prima capitală permanentă a statului la
Heijokyo (Nara). Aceasta se va încheia în 794 când capitala
este mutată la Heiankyo (actualul oraş Kyoto). În 784, mai
 Fondarea capitalei Nara marchează începutul unei
dezvoltări urbane de un nivel necunoscut până atunci în
Japonia (Varley, 2000: 34).
în perioada Nara se formează o cultură budistă
aristocrată având în centru şase şcoli budiste. Budismul
este astfel transformat în religie de stat. Acest lucru se
reflectă şi în mari realizări în domeniul artei budiste, precum
construirea marelui Buddha la templul Todaiji. Are loc
asimilarea profundă a unor elemente administrative şi
culturale chinezeşti, remarcabilă fiind, după cum am arătat,
implementarea eficientă a sistemului de guvernare ritsuryo
care a avut efecte pozitive asupra nivelului de trai.
Aristocraţia japoneză ajunge să stăpânească perfect
limba chineză, considerată limba budismului în Asia de est
şi începe adaptarea treptată a acesteia la redarea limbii
japoneze. Un element foarte important al perioadei Nara
este dezvoltarea scrierii şi apariţia cronicilor şi culegerilor de
poezie în limba japoneză.
Pentru a introduce cunoştinţele avansate de
astronomie, construcţia oraşelor, tehnologie, organizare
administrativă, medicină, literatură şi artă şi muzică din
capitala dinastiei T’ang, au avut loc o serie de misiuni
diplomatice între capitalele Nara şi Chang-an.
Spre sfârşitul epocii, se observă fărâmiţarea puterii
centralizate şi decăderea morală a marilor temple.

7
Majoritatea împăraţilor (Mommu, Gemmei, Gensho, Shomu şi Koken) sunt
din linia împărătesei Jito. Koken domneşte de două ori, o dată cu numele de
Koken şi a doua oară cu numele Shotoku. După ea, împăraţii provin din linia
lui Konin.
Se poate remarca numărul mare de împărătese din această perioadă.
După perioada Nara, accesul femeilor la tron nu va mai fi permis. Se
consideră că motivul acestei măsuri a fost criza pe care a cauzat-o
împărăteasa Shotoku spre sfârşitul epocii Nara. Aşa cum arată Tsunoda et
al. (1964: 97) în 764 împărăteasa Shotoku care abdicase pentru a se
călugări, decide să revină pe tron şi în plus îl numeşte ca Mare Ministru pe
preotul budist Dokyo, iar câţiva ani mai târziu, ghidându-se după un oracol,
este pe punctul de a abdica în favoarea acestuia.
 707 Gemmei (împărăteasă)
715 Gensho (împărăteasă)
724 Shomu
749 Koken (împărăteasă)
758 Junnin
764 Shotoku (împărăteasă)
(Koken domneşte a doua oară cu acest nou
nume) 770 Konin 781 Kammu

Realizările deosebite ale epocii Nara se datorează unor

măsuri începute de împăratul Temmu şi continuate apoi de
împărăteasa Jito. Pe scurt, acestea constau în faptul că
împăratul conduce direct, ca în China, prin intermediul unui
sistem ierarhic şi, aşa cum arată Ellwood (2008: 80), Curtea
îşi întăreşte autoritatea apelând atât la şintoism, cât şi la
budism, prin intermediul templelor centrale ale acestora, Ise
şi Todaiji.

CONSTRUIREA PRIMEI CAPITALE

FIXE DUPĂ MODEL CHINEZESC

Aşa cum am arătat, pînă în 710, capitala era deseori

mutată, iar Japonia nu avea o adevărată metropolă 8. În
secolul al VIII-lea se conturează pentru prima dată ideea
construirii unei capitale japoneze care să rivalizeze cu
capitala dinastiei chineze T’ang.
Astfel s-a început construirea capitalei Nara, cu palate şi
temple despărţite de parcuri în care se concentrează
realizările artistice ale culturii budiste ce începea să
înflorească. Şi în prezent Nara koen (Parcul Nara), partea
centrală a oraşului cu acelaşi nume, păstrează aceste
8
Obiceiul de a muta capitala după moartea fiecărui împărat avea legătură
cu tabuurile şintoiste. Conform acestora, un împărat nu putea locui în
palatul unde murise un alt împărat.
 170 171

Nara corespundea atât exigenţelor geoma nţiei

în toată zona parcului Nara pot fi văzute sute de
(„semnele sacre arătau că Heijo, înconjurat din trei părţi,
căprioare, iar ritualul tăierii coarnelor cerbilor din
est, nord şi vest, de munţi era un loc propice”), c ât şi
octombrie este urmărit anual de mii de turişti. Acest
intereselor comerciale (se afla la întretăierea principa lelor
ritual, numit shika-no-tsuno-kiri, datează din secolul
drumuri care uneau estul cu vestul insulei princi pale)
al XVII-lea.
(Kojiro, 1993: 243; Varley, 2000: 34).
Pe lângă templele budiste din centrul oraşului, în
Ca suprafaţă, Nara acoperea cam o pătrime din Ch ang-
an şi avea o populaţie de aproximativ 200.000 de locuitori
(Kojiro, 1993: 244). Ca primul adevărat centru urban, oraşul
a fost proiectat după model chinezesc pe baza principiilor
de simetrie: în centru se aflau palatul imperial şi reşedinţele
oficCiOaNliTlEoXrT,ULînPOLjIuTICruSlI ScOăCIrAoL ra au fost
care se constituiau
construite în zona urbană. De asemenea
străzi paralele
y
interiorul capitalei au fost construite mari temple bu , în
carecum
Aşa urmau să Kojiro
arată asigure pacea
(1993: şi prosperitatea
241), împărăteasanaţiunii.
Gemmei, diste cea
Părţile principale
care mută ale palatului imperial
oficial capitala NaraDaigoku
la sunt ajunge la
(marele hol al guvernului) şi Chodo-in
putere printr-o serie de circumstanţe. După moartea (sediul minister
lui
Mommu, -den nepotul
Daigoku-den era foarte important,
lui Temmu, în 707, nefiind
Curtea numai un lo o
cunoaşte
perioadă elor).
ceremonii, ci şi locul
agitată unde guvernul
dominată de două mari îşi desfăşura îndato
personalităţi, cea a
c de împărat Shomu şi cea a lui Fujiwara no Fuhito, fiul
cotidiene.
viitorului
luiririle Fujiwara no Kamatari9.
Pentru
Susţinut defacilitarea
împărăteasa adunării
Jito, taxelor
Fuhito (stofă,
a impus produse loc ale)
căsătoria
fiicei sale, Fujiwara Miyako, cu împăratul Mommu. Fiul loru,
la Curte şi amplasarea eficientă a trupelor, se constr
iesc prinţul
drumuri publice
Obito estecare pornesc
cel care din capitală
va deveni cătreShomu.
împăratul t oate
provinciile.
Acesta avea doar 6 ani la moartea prematură a tatălui său
Mommu.Totuşi, şi încondiţii
în aceste epocatronul
Nara avor mai
fost aveade
preluat locbunica
m sa,utări
temporare ale capitalei în funcţie
mama lui Mommu, care a devenit împărăteasa Gemmei de factori politici.
(Nojima,Nara 2006: a fost
32). o perioadă cosmopolită, una din cele mai
deschise perioade ale Japoniei.
În 715, an în care prinţul Obito este declarat prinţMulţi vizitatori din Asia
moştenitor,
Centrală şi Gemmei abdică,
de Vest, India, lăsând
Vietnam, tronul fiicei sale
Malaezia,
Gensho sunt (sora lui Mommu), iar Fujiwara
Indonezia primiţi cu mare fast în capitală, ceremoniile no Fuhito este numit
Ministru nare
de întâmpi având loc în faţa porţii Suzaku care
de Dreapta.
impresionaEl devine
mult punctcel mai
de important curtean în timpul
vedere arhitectural. din
noii împărătese care va
Atât japonezii domni
care opt am. Politica
se întorceau dusădin
din misiuni de C
Fuhito a urmărit facilitarea transportului prin stabilirea dehina,
cât şi străinii care vizitau Curtea japoneză, aduceau în dar
9
Influenţa clanului Fujiwara în epoca Nara este foarte importantă. Familia prin
obiecte ale culturii continentale şi ale artei budiste
Fujiwara a luat naştere datorită acordării numelui de Fujiwara lui căsătorii
car no
Nakatomi îmbogăţit
Kamatari, arsenalul Curţii.Taika. Acesta a devenit
artizanul reformelor
Fujiwara no Kamatari. Fiul său, Fujiwara no Fuhito, a întărit poziţia familiei
 172
e au
 în 724, Gensho e urmată la tron de prinţul Obito, sub
numele de Shomu. Accesul lui Obito la tron s-a realizat după
înfruntări sângeroase între familiile rivale Fujiwara şi Nagaya,
care aveau mare influenţă la Curte. Obito era susţinut de
Fujiwara, dar, după moartea lui Fujiwara no Fuhito,
duşmanul acestuia, prinţul Nagaya 10 devine foarte puternic,
ocupând cel mai important post, cel de Ministru de stânga.
Cei patru fii ai lui Fujiwara no Fuhito care îl susţineau pe
Obito, îl acuză pe Nagaya de trădare şi ca urmare acesta
este obligat să se sinucidă.
Perioada în care Shomu accede la tron este una de
instabilitate politică, de epidemii, catastrofe naturale şi
recoltă slabă. împăratul încearcă să îmbunătăţească situaţia
şi să aducă pace poporului prin construirea în 749 a unei
statui budiste impunătoare, Marele Buddha de la templul
Todaiji care avea rolul de a asigura protecţia Japoniei.
împăratul Shomu a fost un budist devotat care, după
realizarea marii statui, a abdicat pentru a se călugări. I-a
urmat la tron fiica sa Koken (împărăteasa Shotoku) care a
cauzat o criză politică fără precedent prin faptul că în 762 a
renunţat la Fujiwara no Nakamaro, cel care guverna în
realitate şi care se conducea mai ales după principii
confucianiste, pentru a încredinţa puterea unui preot budist
numit Dokyo. Curtea a ajuns astfel să fie dominată de clerul
budist, iar influenţa lui Dokyo asupra împărătesei era atât de
mare, încât exista pericolul ca aceasta să-i cedeze la un
moment dat chiar tronul.
Pentru că Koken a murit fără a lăsa urmaşi, linia
imperială a continuat cu o ramură laterală. Astfel, urmează la
tron împăratul Konin şi apoi fiul acestuia Kammu. Amândoi
încearcă o reformare a puterii imperiale şi extinderea
imperiului în nordul insulei principale (actuala zonă Tohoku)
locuită de emishi11. Tohoku este cucerită în final de către

Prinţul Nagaya (684-729) este nepot al împăratului Temmu. Mama sa era

fiica împăratului Tenji şi sora împărătesei Gemmei. Este o personalitate
puternică a epocii. Datorită poziţiei sale in familia imperială a ocupat postul
de Ministru de stânga, conducând guvernul. Cel mai mare duşman al său
era familia Fujiwara, cu mare influenţă in timpul împărătesei Gensho, vară
cu
conducătorul trupelor imperiale, Sakanoue Tamuramaro, care
primeşte titlul de „Sei-i-tai-shogun”.
Familia Fujiwara, a cărei influenţă continua, a realizat că
trebuia să elibereze Curtea de atmosfera religioasă puternică
din Nara unde erau prea multe temple extrem de bogate şi,
în consecinţă l-a sfătuit pe împărat în acest sens. Pentru a
îndepărta amestecul clerului budist în politică, împăratul
Kammu face o primă încercare de a construi o nouă capitala
la Nagaoka, de-a lungul unui râu, pentru a putea utiliza şi
transportul fluvial. Se preconiza un nou început, cu Fujiwara
având controlul suprem. Moartea stranie a administratorului
lucrărilor pentru noua capitală, precum şi producerea unor
dezastre naturale au dus la abandonarea acestui proiect
Ellwood (2008: 84).

NARA SI INSTITUŢIILE TAIHO

În epoca Nara modelul de guvernare de tip ritsuryo

ajunge la apogeu. Curtea conduce din palatul imens aflat în
partea de nord a capitalei.
Aşa cum arată Hali (1971: 48-49) şi Varley (2000: 34),
capitala era concepută ca un oraş dreptunghiular în care se
găseau palatul, birourile guvernamentale, drumuri şi temple,
reflectând noua bogăţie şi putere a statului şi simetria
concepţiilor administrative şi sociale din codul Taiho. Capitala
nu avea un zid exterior, ceea ce indică cât de ferită era
Japonia de invadatori străini şi chiar de duşmani interni.
Aşa cum arată Carlqvist (2007: 78), structura guvernului
avea aspectul unei piramide birocratice, model care a fost
extins în tot arhipelagul, constituind un sistem centralizat
perfect. în vârful piramidei se afla împăratul investit cu puteri
nelimitate şi autoritate absolută asupra statului. în imediata
sa subordine se afla Marele Consiliu de Stat condus de un
Mare Ministru şi doi alţi miniştri.
Casa imperială şi oficialii formau aristocraţia care avea un
erau ereditare şi candidaţii pentru fiecare funcţie în parte
erau aleşi dintre familiile care aveau obârşia potrivită.
După cum am arătat şi în capitolul anterior, practica
chineză de selectare a oficialilor prin examinări riguroase
nu a fost adoptată. Accesul la universitatea fondată în
capitală era de asemenea posibil numai pentru fiii
aristocraţilor care aveau oricum poziţiile asigurate (Hali:
1971: 50).
Conform Codului Taiho, structura guvernului era clar
specificată şi la nivel local. Guvernul local avea în centru
administrarea capitalei împărţită în districtele de stânga şi de
dreapta şi continua cu aproximativ 60 de provincii 12 care erau
formate din mai multe vechi kuni. Provinciile erau conduse
de kuni no miyatsuko, oficiali trimişi de Curte pentru
perioade de
4 ani care erau bine conectaţi cu Curtea. Provinciile erau
împărţite la rândul lor în subunităţi conduse de reprezentanţi
ai familiilor locale. Datorită loialităţii faţă de Curte şi
autorităţii absolute pe care le aveau aceşti conducători, s-a
putut ajunge la succesul imens al controlului imperial asupra
naţiunii. Oficialii erau ereditari, dar aveau nevoie de
aprobarea împăratului Carlqvist (2007: 78).
Din punctul de vedere al guvernului, noua formă de
guvernare locală avea ca scop principal creşterea eficienţei
administrării terenurilor şi creşterea averii statului.
Deşi Nara marchează apogeul sistemului de tip ritsuryo,
spre sfârşitul perioadei, eficienţa acestuia scade. Au loc
rebeliuni, epidemii, secete şi furtuni. Epidemiile de variolă
cauzează sărăcirea populaţiei. Terenul arabil era insuficient,
iar recoltele nu mai asigurau necesarul de hrană. Prin Codul
Taiho se reafirma faptul că întreg pămîntul este proprietate
publică, dar situaţia a impus încălcarea acestei legi. Astfel
Curtea se va vedea treptat în situaţia de a da dreptul de
proprietate pentru 3 generaţii în cazul terenurilor nou-
cultivate, şi mai târziu şi asupra celorlalte.

12
Provinciile erau clasificate în funcţie de mai mulţi factori precum mărimea,
distanţa faţă de capitală, sau drumurile care le asigurau legătura cu capitala.
O primă împărţire era în funcţie de mărime şi recolta anuală de orez, în
patru categorii daikoku, jokoku, chugoku şi gekoku.
 VIAŢA RELIGIOASĂ.
BUDISMUL CA RELIGIE DE STAT

CELE ŞASE SECTE DIN NARA, SISTEMUL KOKUBUNJI ŞI MARELE

BUDDHA

În perioada Asuka, budismul îşi avusese centrul în

regiunea Yamato, fiind legat de familiile puternice (ujizoku),
precum familia Soga.
în Nara, urmând parcă idealul prinţului Shotoku,
majoritatea împăraţilor au îmbrăţişat budismul care, prin
intermediul familiilor nobile locale, s-a răspândit în mai multe
zone geografice şi în rândul oamenilor din popor. Astfel, se
pun bazele budismului de stat care înfloreşte sub împăratul
Shomu (724-749), supranumit „cel mai budist dintre împăraţii
japonezi”. Nara marchează un punct culminant al budismului
timpuriu în Japonia.
Transformarea budismului în religie de stat a consolidat
statutul acestuia. Aşa cum arată Ellwood (2008: 81), Nara
budistă avea, fără îndoială, şi un puternic sens politic.
Guvernul considera că budismul constituia un factor esenţial
pentru unitatea, dezvoltarea şi progresul naţiunii şi, în
consecinţă, l-a susţinut mult, construind multe temple şi
trimiţând tineri preoţi la studii în China. Aceştia au adus în
Japonia noi forme de budism precum şi numeroase
inovaţii culturale.
Puterea şi influenţa budismului în Nara creşte sub
coordonarea acestor preoţi budişti care studiaseră în China.
întorşi acasă, ei au fondat în Nara temple speciale pentru
aceste noi învăţături aduse de la diferite temple din China.
Fiecare din aceste învăţături avea la bază o anumită sutra.
Budismul epocii Nara este aproape sinonim cu cele şase
secte din Nara („Cele 6 secte (şcoli) budiste din Nara”) care
nu erau altceva decât nişte curente mai degrabă intelectuale
aduse de la templele chinezeşti.
Două dintre aceste şcoli aparţineau budismului
 Templele acumulează multe proprietăţi, iar preoţii
câştigă o influenţă politică de temut.
Chiar dacă templele lor sunt şi astăzi faimoase,
sectele din Nara nu au avut un număr mare de adepţi,
fiind foarte intelectuale şi depărtate de poporul simplu.
Aşa cum arată D. & A. Matsunaga (1992: 27), rolul lor cel
mai important a fost de a iniţia studiul academic al
budismului în Japonia.
Un alt fenomen important al epocii este atracţia pe care
nobilii o simţeau pentru budism şi faptul că împăraţi,
împărătese şi alţi membri ai Curţii încep să se retragă la
temple (Hali, 1971: 60).
În 741 împăratul Shomu lansează un program de
construire de temple în toate provinciile pentru protejarea şi
binele naţiunii, dar şi ca o consfinţire a propriei sale autorităţi
imperiale. După cum arată Hali (1971: 58-59) acest sistem
naţional de temple numit kokubunji, avea în centru templul
Todaiji din capitală şi beneficia de sponsorizarea statului.
Templele din sistemul kokubunji se numeau „temple pentru
apărarea Statului”. în fiecare provincie a fost desemnat un
templu principal (kokubunji) şi au fost construite temple de
maici în care se recitau sutre pentru salvarea şi
prosperitatea naţiunii. în condiţiile în care mai multe secete
şi epidemii se abătuseră asupra Japoniei acest proiect
urmărea revenirea la o situaţie de prosperitate.
Prin acest sistem, guvernul controla de fapt clerul.
Interpretarea sutrelor, precum şi practicarea riturilor
necesitau autorizaţie.
În 743 proiectul continuă cu construirea în capitală, la
templul Todaiji, a Marelui Buddha (Daibutsu), pentru ca în
752 să aibă loc ceremonia de inaugurare a acestuia. Marele
Buddha şi templul care îl adăposteşte erau văzute ca fiind
centrul templelor din toate provinciile.
În edictul de proclamare a planului de construire a
Marelui Buddha, împăratul îşi afirmă dorinţa profundă de a
înălţa imaginea lui Lochana Buddha din aur şi bronz pentru
a asigura iluminarea tuturor ce vor sprijini acest proiect
(Tsunoda et al., 1964: 104).
un nou maestru care să revigoreze budismul. După căutări
îndelungi, este găsit preotul Ganjin, care acceptă misiunea.
El va ajunge în Japonia în 753, după 7 ani de încercări
nereuşite de a trece marea, în timpul cărora orbeşte. O
sculptură faimoasă îl înfăţişează pe bătrânul şi înţeleptul
Ganjin meditând. Combinaţia de realism şi expresivitate a
acestei opere va deveni una dintre contribuţiile majore ale
Japoniei în domeniul sculpturii (Stanley-Baker, 1984: 51-53).
Preotul Ganjin dă un nou impuls artei budiste. El ridică
templul Toshodaiji unde sunt multe sculpturi din lemn,
realizate probabil de artiştii chinezi care-l însoţeau şi care
au influenţat mult sculptura de tip Jogan din epoca Heian.
Preotul Ganjin este considerat a fi cel care a adus în
Japonia arta medicinei chineze, datorită lui înfiinţându-se
şi

BUDISMUL POPULAR

În Nara, diferenţa dintre aristocraţie şi săraci era extrem

de mare. Aşa cum arată Ellwood (2008: 83), societatea se
împărţea în cei care se bucurau în capitală de noua şi
rafinata cultură budistă şi cei care, departe de capitală,
munceau şi plăteau taxe pentru ca viaţa de lux din capitală
să fie posibilă.
În aceste condiţii, pe lângă budismul oficial, practicat la
Curte, în zonele rurale au apărut aşa-numiţii ubasoku
(învăţători budişti retraşi în munţi) care îmbină budismul cu
şamanismul autohton şi sunt mai apropiaţi de poporul care
trăia în sărăcie. Ei erau consideraţi făcători de minuni şi se
credea că puterile miraculoase pe care le deţineau
proveneau din practici ascetice în munţi.
Un astfel de preot a fost preotul Gyogi. După cum arată
(Yoshida, 2006:153, Ellwood, 2008:83) acesta era foarte
renumit ca un învăţător popular implicat în viaţa comunitară
- el a construit infirmerii, adăposturi, şi chiar poduri. Gyogi
era susţinut de clanurile locale şi mai ales de masele largi.
 La început Gyogi nu a fost agreat de Curte, dar operele
sale sociale l-au adus în atenţia acesteia. Pentru a-şi asigura
sprijinul poporului pentru construirea Marelui Buddha,
împăratul Shomu apelează la acest preot şi îl numeşte preot
principal al Japoniei, daisojo. Conform tradiţiei, acesta
vizitează sanctuarul şintoist Ise şi primeşte binecuvîntarea
zeiţei Amaterasu. După terminarea statuii, împăratul Shomu

BUDISMUL SI SOCIETATEA.
y
ÎNVĂŢĂMÂNTUL SI ŞTIINŢELE
y ty y

Budismul a fost, după cum am arătat, calea de

introducere a civilizaţiei chineze în Japonia, iar influenţa
sa asupra societăţii japoneze este de necontestat. După cum
afirmă Hali (1971: 57) adoptarea unei religii universale este
un punct de cotitură în evoluţia unui popor. Mulţi cercetători
descriu istoria veche a Japoniei împărţind-o în două etape
- Japonia înainte şi după introducerea budismului. Hali arată
în continuare că budismul a ajuns să îndeplinească
următoarele trei roluri principale în Japonia:
• ca religie universală, aduce un nou sistem
de credinţe şi atitudini religioase
• ca religie importată de pe continent este un mijloc
major de import al culturii chineze în Japonia
• ca instituţie religioasă cu influenţe sociale şi putere
economică, a devenit şi o forţă importantă în viaţa
politică a naţiunii
Discutăm în continuare argumentele lui Hali (1971: 57-
59).
La început metafizica budistă a fost puţin înţeleasă. De
aceea primele ipostaze pe care le-au venerat japonezii au
fost cele care aveau o latură practică şi uşor de înţeles,
precum Yakushi (Buddha vindecătorul), Shitenno (Cei patru
regi) şi Kannon (zeiţa milei).
Rolul de canal al civilizaţiei chinezeşti pe care l-a jucat
180 179

Japonia perioadei Nara erau preoţi budişti care au răspândit

Fujiwara.
cunoştinţe În anii
despre 1670 a fost
medicină, desemnat
artă, literatură,responsabil
matematică cu şi
a tăierea coarnelor nenumăraţilor cerbi care vieţuiesc înţii.
u condus lucrări de continuă
construire săde fiepoduri şi iriga
RParcul Nara, ritual care
eceptivitatea japonezilor la aceste inovaţii a fost
practicat şi în e.
prezent (http://www.gensem.info/). de
uimitoar începutul învăţământului e legat de
templele budiste. La temple asemenea a început să se dezvolte
învăţământul, în şcoli precum Gakumonji de la Horyuji, cu
învăţaţi precum Kibi no Makibi (692-775) drept profesori.
După cum am arătat, preotul Ganjin este considerat a fi
cel care a adus arta medicinii chineze în Japonia.
ARTAcunoştinţe de lucrări publice răspândite de
Primele
Gyogi sunt legate tot de budism.
Epoca
DatorităNara reprezintă
influenţei o epocă
budiste, s-au de construit
dezvoltarepoduriculturalăşi
deosebită. Se poate afirma că în
drumuri şi au fost explorate zonele îndepărtate de către momentul inaugurării
marelui Buddha, Japonia
călugări ambulanţi care au era realizat un şi centru
primele important
hărţi în
al budismului
Japonia. Băiledin publice
Asia de est.
şi incinerarea, care devine o
Arta budistă
practică
comună pe la anul e reprezentată
700, sunt de de asemenea
mari templeinfluenţe
în capitală,
ale
dar
budismului. Vestitele băile termale Arima se spuneîncă
şi temple locale, susţinute de familiile locale, toată
au
Japonia.
fost construite de către Gyogi.
În această perioadă au fost construite temple din lemn
de o mare valoare, precum Yakushiji, Shinyakushiji,
• Kasuga Taisha şi Kofuku-
Toshodaiji
ji şi Todaiji.
Sanctuarul
Nara shinto Kasuga
marchează şi Taisha
naşterea şi templul budist în
literaturii
Kofuku-ji, ambele situate în Nara, au
Japonia. Aristocraţii ajung să-şi însuşească limba chinezăîn comun faptul că
au fost construite de membri
literară şi încep să o adapteze pentru a reda limba ai puternicei familii
Fujiwara Cele
japoneză. / Nakatomi şi au susţinut
două domenii importantede-a lungul epocilor
ale culturii scrise
suntNara şi Heian ascensiunea
istoriografia şi poezia. acestei familii în politică. În
multe cazuri ele
La început, au format
captivată de un fel de complex,
literatura fiind unul
chineză, noua elită
din primele exemple de sincretism
japoneză compune versuri în chineză, urmând modelele între shinto şi din
budism.
Kasuga Taisha este sanctuarul unde este venerat
uji-gaA mi (zeul fondator)
RHITECTURA al clanului Nakatomi, devenit
ŞI SCULPTURA
apoi Fujiwara. Aşa cum am arătat, Fujiwara este
numele
Prima marearistocratic
înflorirepea artei
care l-a primitare
budiste Nakatomi
loc în partea no a
douaKamatari
a epocii pentru
Nara, meritele
cunoscutăsaledrept
şi înseamnă „câmpulşicu
epoca Tempyo care
glicine”, de aceea glicinele sunt
are în centru domnia împăratului Shomu. Acesta încuraja un simbol al
sanctuarului.
asimilarea Alte chineză şi coreeană, iar clasa
culturilor
 Cel mai important simbol al artei budiste din epoca
Tempyo, cu care aceasta devine aproape sinonimă, este arta
de la templul Todaiji şi mai ales statuia Marelui Buddha pe
care acesta o adăposteşte.
După cum am arătat, Marele Buddha (Daibutsu) este
construit în 747 cu scopul de a apăra întreaga Japonie şi are,
ca atare, dimensiuni impunătoare. Satuia, de 14 m înălţime,
îl reprezintă pe Rushana Buddha (Lumina universală), care
este Buddha central al sectei Kegon.
În 752 arc loc ceremonia de inaugurare la care participă
o mare adunare, inclusiv preoţi veniţi din India, China şi
Coreea.
Având numeroase porţi, temple secundare şi pavilioane,
Todaiji devenea cel mai mare complex budist din Japonia
şi domina noua capitală Nara, al cărei templu kokubunji era.
Construirea statuii a implicat un imens volum de muncă
şi materiale. Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 46), a fost
adunat tot cuprul din ţară şi la realizarea statuii au lucrat
50000 de tâmplari şi 370000 de sculptori în bronz.
Un alt templu important este Toshodaiji, situat la vest de
Nara. Aici a fost adus preotul chinez Ganjin pentru a
revitaliza budismul. Templul reprezintă o realizare majoră a
reformei budismului proiectată de împăratul Shomu. în 759
se construieşte în Holul de Aur (Kondo) un Buddha Rushana
aşezat, de 4 m înălţime. Tot aici găsim şi o sculptură
înfăţişându-l pe Ganjin cu trăsături naturaliste şi realiste.
O altă componentă majoră a templului Todaiji este
clădirea Shosoin construită în 756. După cum arată Varley
(2000), aceasta este o construcţie din lemn de trei etaje,
parte a templului, care adăposteşte obiecte şi documente
preţioase ale împăratului Shomu şi soţiei sale din care multe
reprezintă arta laică a epocii. Aşa cum arată Stanley-Baker
(1984: 53-54) din secolul al VIII-lea şi până la începutul
secolului al IX-lea, Curtea a donat templului peste 10.000 de
obiecte. Printre acestea sunt veşminte imperiale, săbii,
instrumente muzicale, table de go, armuri, oglinzi, măşti,
182 183

ObiLectele
ITERATURA pentru uzul domestic provenite de pe
continent indică contacte intense cu exteriorul şi un
Aristocraţia
comerţ din epoca Nara începe să guste plăcerea de
bine dezvoltat.
a consuma şi crea importante
Alte elemente literatură şi caremuzică.
ne furnizează informaţii
bogate despre viaţa şi economia dindin
Operele majore ale literaturii Nara
epocă setăbliţele
sunt împart deîn
cronici istorice (Kojiki şi Nihon shoki),
lemn pentru diferite însemnări, numite mokkan. Acestea nuculegeri de poezie
(Kaifuso şi Manyoshu)
se integrează şi gazetedegeografice
strict în conceptul (Fudoki),relaţiei
artă, dar, datorită toate
comandate de Curte.
lor cu scrierea am decis să le prezentăm în această
După
Hârtiacum
secţiune. fiindsefoarte
poate scumpă
observa, la cele douăvreme,
acea forme principale
în Nara,
de scrieri ale epocii aparţin
pentru însemnările şi comunicarea scrisă cotidiană domeniilor poezieierauşi
istoriografiei.
folosite tăbliţe subţiri de lemn pe care se scrijeleau diferite
La început
mesaje,
anunţuri sau predomină
informaţii. compoziţia
Straturile de de poezie
lemn în chineză
puteau fi
(Varley,
răzuite, astfel încât o tăbliţă putea fi folosită de maifinal
2000: 38) şi activitatea istoriografică, iar spre se
multe
remarcă compilaţia
ori (Elisseeff, 2001:de antologii de poezie japoneză (limba
41).
japoneză
În zonafiind
Nararedată însă cus-au
şi Nagaoka ajutorul scrierii numeroase
descoperit chinezeşti).
astfel de tăbliţe. Un exemplu interesant sunt cele încare
Toate tipurile de scrieri ale epocii dovedesc primul
au
rând
aparţinut prinţului Nagaya, unele fiind înscrise cu cheltuielilea
dependenţa de scrierea chineză. Chineza clasică
jucat rolul jucat
domestice ale de limba latină
acestuia, alteleîn fiind
Europa medievală.
ataşate, Tipul
ca nişte
scrierilor era de asemenea inspirat din China.
etichete, produselor care erau aduse pe apă la reşedinţa sa. Compilarea
antologiilor de poezii
Şi produsele carese făcea după
reprezentau model
taxele în chinez. Cronicile
bunuri purtau
se voiau la
toate astfel de tăbliţe de lemn cu indicaţii. Produsele erau
adunate şi depozitate într-un loc şi apoi li se ataşau alte
tăbliţe. P OEZIA
Faptul că astfel de mokkan s-au păstrat în număr
mare constituie şi o dovadă că adunarea taxelor se făcea în
modCompunerea
sistematic. şi transmiterea orală a poemelor este
primul pas în dezvoltarea poeziei. Acest mod de a face
poezie va continua să existe în Japonia la nivelurile
• Nagaoka-kyo
înalte ale societăţii, luând forma unor banchete literare la
Uniiparte
care luau autori vorbesc şi
împăratul decurtenii.
perioada Nagaoka (784-794)
care se referă la anii în
Nu avem indicii foarte clare care s-a încercat
despre momentulmutarea
exact al
capitalei în acest loc. Aceasta a fost prima alegere
apariţiei poeziei, dar la sfârşitul secolului al VII-lea avem a
împăratului
indicaţii Kammu
că există pentru
compoziţii înridicarea
chineză. unei noi capitale
De asemenea, putem spune că din vremea împăratului
Temmu s-a făcut treptat trecerea de la forma poeziei orale la
cea a poeziei scrise, fără ca prima să dispară Cranston
(1993: 460).
Insă, adevărata poezie scrisă începe în secolul al VIII-lea,
în două mari opere Kaifuso, prima antologie de poezie
chineză scrisă de japonezi şi Manyoshu, prima antologie
complexă de versuri japoneze.
Kaifuso (Culegere de poezii îndrăgite), prima antologie
de poeme în chineză scrise de japonezi, a fost compilată în
751. Antologia cuprinde 120 de poeme şi 64 de nume de
autori, printre care nobili, călugări şi prinţi. Această culegere
nu prezintă astăzi un interes literar, ci unul istoric, fiind o
dovadă a primelor încercări japoneze de a compune în
chineza literară care arată cât de mare era prestigiul
literaturii chineze la acea vreme. Prefaţa antologiei este, de
asemenea, un exemplu de proză chineză într-un stil greoi
înţesată cu trimiteri la literatura chineză. Este interesant însă
că în această prefaţă se arată cum a început să fie
încurajată literatura în Japonia (Tsunoda et al, 1964: 88).
Astfel, se arată că după introducerea scrierii chineze şi a
budismului, devoţiunea exclusivă faţă de acesta nu a lăsat
timp pentru literatură şi abia mai târziu, împăratul Omi a
început să susţină literatura. El şi-a dat seama că pentru a
cultiva poporul nimic nu este mai preţios decât literatura şi
poemele celor din trecut care trebuie neapărat conservate.
Manyoshu (Culegere de zece mii de file) este prima
antologie de waka (poezie japoneză). A fost compilată în
anul 759 în 20 de volume şi conţine peste 4400 de poeme
acoperind 450 de ani de creaţie. În culegere apar în jur de
500 de nume de autori din toate păturile sociale, dar există
şi număr important de poeme anonime. Printre autorii
incluşi, cei mai faimoşi sunt Kakinomoto no Hitomaro,
Yamabe no Akahito, Yamanoue no Okura şi Takechi no
Kurohito. întâlnim de asemenea o serie de membrii ai
familiei imperiale, precum împăraţii Yuryaku, Jomei şi Saimei,
Shomu, Temmu şi Tenji şi împărăteasa Jito, precum şi prinţi.
Poeziile sunt scrise într-un amestec de chineză şi
japoneză numit Manyogana13 , care se consideră că stă la
baza apariţiei silabarelor japoneze kana.
Aşa cum arată Sumiya (1991: 114), forma fixă de
poezie japoneză poate fi identificată cu precizie în
această
 185

5.7 ,5-7,7. Pe lângă tanka, mai sunt şi o serie de choka

(„poeme lungi”) precum şi un număr redus de poezii în
chineză.
Exemplificăm mai jos cu câteva tanka anonime din

Cerne-mi-te lin,
Ploaie de primăvară! Cad fulgi, cad fulgi Câtă tristeţe
Să nu-mi risipeşti de nea Pe prunul Să-auzi în miez
Florile cireşului abia-nflorit... Ca să- de noapte Cum
ţi arăt minunea, eu i- cântă cucul... într-
o ţară
Cit încă nu le- am cules din ramuri - fără cuci Noaptea-
am
văzut...

Poemele tanka se caracterizează prin anumite teme şi

tehnici.
Una din temele predilecte este cea a anotimpurilor.
Acestea sunt sugerate indirect prin diferite tipuri de păsări
(ex. cuc, privighetoare), flori şi copaci (ex. crizantemă, pin,
cireş înflorit) sau alte elemente şi fenomene naturale (ex.
luna, zăpada, Calea Lactee). Se fac de asemenea referiri
la locuri şi forme de relief faimoase, precum muntele Fuji.
În timp, se conturează şi anumite tehnici de realizare a
poemelor, dintre care cele mai tipice sunt makura-kotoba
(cuvântul-pernă) şi kake-kotoba (cuvântul-pivot). Makura-
kotoba (cuvântul-pernă) este o expresie cu rol de atribut
aşezată la început (de obicei coincide cu primul vers de 5
silabe). Kake-kotoba (cuvântul-pivot) este un cuvânt cu două
sensuri. Poemul e astfel construit încât ambele interpretări
să fie posibile. Astfel, într-un mod foarte concis, pot fi
evocate mai multe imagini.
Se considera că la desăvârşirea unui poem contribuie şi
scrierea lui caligrafică. Poemul caligrafiat este una din
caracteristicile poeziei în Japonia.
în Manyoshu se manifestă pentru prima dată în mod
direct geniul poetic al japonezilor. în acelaşi timp culegerea e
extrem de importantă şi pentru că reflectă modul de simţire
şi modul de viaţă al japonezilor din acea perioadă14.
186 187

timp ce Nihon shoki (Cronici japoneze) este scrisă în chineză

şi • reprezintă
Poezia japoneză cea mai complexă scriere în chineză a
în japoneză cuvântul „poezie” poate fi redat prin
japonezilor.
(poemuta/punct
Din cântec) desau prin waka
vedere literar(lit. poezie
însă, japoneză).
aşa cum arată
Aşa cum
majoritatea arată Donald
specialiştilor, KojikiKeene este net (1991), prozodia
superioară, fiind
japoneză prima
considerată a fost operă
determinată
literară de în însăşi natura limbii.
limba japoneză. A fost
Prin urmare,
compilată versurile
ca rezultat japoneze se
al demersurilor dinbazează pe un
timpul împăratului
calcul al silabelor pe care
Temmu şi prezentată împărătesei Gemmei în 712. le conţin. Cele trei tipuri
principale
forme de poezie
Cronica este sunt tanka,
de compilată dechoka sedoka.
Oo noşi Yasumaru, un învăţat
de la Tanka
curteasau mijika-uta
lui Gemmei (poemul
căruia aceastascurt)i-aeste un poem
poruncit în 711,
de 31
după cum demărturiseşte
silabe, dispuse în versuri
în prefaţă de 5-7,et5-7
(Tsunoda al.,şi1964:
din 12),
sănou 7
silabe. (S-7/5-7/
„selecteze 7)
şi să însemneze” faptele vechi din decretele şi
Choka sau naga-uta
tradiţiile orale memorate de (poemul
Hiedalung) no Are,este cu
o înşiruire
scopul de a
de secvenţe
corecta de tipulîn5-7/5-7
modul eronat care au ...5-7/7.
fost uneori transmise aceste
fapte.
originea
În ceea în poemele
ce priveşte populare.
limba, Kojiki, spre deosebire de
NihonForma shoki,care se impune,
deşi este scris şi pe cu carecaractere
o vom regăsi în
chinezeşti,
foloseşte un amestec de sintaxă chineză şi japoneză.
Anumite fraze în japoneză, sunt reprezentate fonetic prin
ideogramele chinezeşti. Yasumaro descrie în prefaţă ce
dificultăţi a întâmpinat în efortul de a nota sunetele japoneze,
ISTORIOGRAFIA
folosind ideogramele chinezeşti, lucru ce este util pentru
înţelegerea
Japoneziiistoriei
încep să scrierii
compilezeîn Japonia. El spune
cronici istorice că „în
la comanda
timpurile
împărăteseivechi cuvintele,ca
Jito. Acestea sunt şi sentimentele
inspirate pe caredin
tot de modele le
exprimau, erau atît de simple încât
China şi sunt justificate de un motiv politic, şi anume este greu de alcătuit
propoziţii
consolidarea şi fraze exprimând
autorităţii împăratului, sentimentele,
folosindu-secu ajutorul
religia
caracterelor chinezeşti” (Matsui, 1982: 232).
shinto. Astfel, cronicile aveau de fapt scopul de a consfinţi
Kojikidivină
natura arc treiavolume. În primul
împăratului ca volum sunt relatate
descendent mituri
al zeiţei
despre
Amaterasu.crearea Japoniei şi a familiei imperiale. În al doilea
volum sunt cronici
Primele prezentate sunt legendele
Kojiki (Mărturia eroilor, lucrurilor
începând din cu
crearea statului japonez de către împăratul
Vechime) (712) şi Nihon shoki (Cronicile Japoniei) (720) Jimmu şi până
la domnia
şi sunt celui
scrise de-al a15-lea
pentru împărat,
demonstra împăratulşiOjin.
legitimitatea Ultimul
autoritatea
volum relatează evenimentele cuprinse
dinastiei conducătoare. Miturile prezentate în cele două între domnia
împăratului
lucrări mai sunt Nintoku şi a împărătesei
cunoscute şi drept miturile SuikoKiki.
(cel În
de-al 33-lea
mare, ele
suveran al Japoniei).
descriu aproximativ aceleaşi evenimente care au în centru
luptaÎn dintre
mare,descendenţii
cronica conţine mituri, legende,
zeiţei Amaterasu cântece şi
care constituie
familia imperială şi descendenţii fratelui acesteia, Susano-
străfundul pământului” care descrie apariţia cuplului de zei
Izanagi şi Izanami, cei care creează insulele japoneze
(Matsui, 1982: 31)15:
„Acestea s-au întâmplat demult, tare demult,
cam pe la începutul lumii. Pe atunci cerul încă
nu se deosebea de pământ, cînd în ţara din
vîrful cerului, numită Takamanohara, se născu
mai întîi zeul Ame no Minakanushi. Acesta-i
zeul de căpătâi al lumii. Mai apoi se născură
zeii Takamimusubi şi Kamimusubi, care
aveau rostul de a crea fel de fel de fiinţe şi
lucruri în lume.
La începutul acestei lumi nu aflăm decît
tărâmul Takamanohara din vârf, pământul
plutind ca o materie uleioasă deasupra
apelor. Curenţii îl purtau în voie, ca pe-o
meduză. Atunci se născură doi zei (...).
Trecură şapte generaţii, vreme în care s-au
născut zei şi zeiţe, pînă ce pămîntul năclăios
treptat se întări şi deveni o scoarţă pe potrivă.
În cele din urmă, se născură zeul Izanagi şi
zeiţa Izanami.”

Cronica Nihon shoki (720) este redactată în limba

chineză, la opt ani după Kojiki, şi, deşi prezintă în mare
aceleaşi evenimente, perspectiva este puţin diferită, fiind mai
apropiată, prin caracterul mai obiectiv, de o adevărată
cronică istorică. A fost compilată în 30 de volume şi un volum
de genealogie, iar valoarea ei este una mai degrabă una
documentară, decât literară.
Nihon shoki deschide o serie de şase cronici succesive,
scrise toate în limba chineză la comanda Curţii. împreună
acestea se numesc Rikkokushi „cele şase cărţi ale istoriei
japoneze” şi sunt Nihongi, Shoku-Nihongi, Nihon Koki, Shoku
nihon koki, Nihon Montoku Tenno Jitsuroku şi Nihon sandai
jitsuroku.
Kojiki şi Nihonshoki sunt extrem de importante pentru că
pe baza lor putem deduce majoritatea informaţiilor necesare
 189

elemente ale culturii materiale care apoi au fost dublate de

descoperiri arheologice, rituri şi obiceiuri. Tot de aici putem
deduce atitudinile faţă de viaţă şi moarte specifice sistemului
shinto. Aici ne este descris primul contact al japonezilor cu
budismul şi tot aici aflăm despre faptele miraculoase ale
prinţului Shotoku.
După cum am arătat în capitolul referitor la shinto, aceste
cronici ar putea fi asemănate cu cărţile de căpătâi, sacre din
religii precum creştinismul sau budismul.

GAZETELE GEOGRAFICE FUDOKI

Un alt set de scrieri din secolul al VIII-lea sunt fudoki

(Scrieri despre pământ şi vânt). În 713 împărăteasa Gemmei
cere ca fiecare provincie să compileze o lucrare despre
topografie, produse locale şi obiceiuri. O importantă
caracteristică a fudoki este importanţa acordată explicării
originilor numelor de locuri. Ele cuprind şi anecdote şi
povestiri cu caracter supranatural (Cranston, 1993: 470-471).
Acest gen de gazetă geografică este tot de inspiraţie
chineză. Limba acestor lucrări este în general chineza, dar
fac excepţie fragmentele de dialog redat direct.
Aşa cum arată Carlqvist (2007), edictul pentru
compilarea de gazete geografice a fost dat în 713 şi
cuprindea, în mare, următoarele indicaţii pentru redactarea
acestora:
să fie scrise în caractere chinezeşti corecte
• să prezinte informaţii şi liste privind resursele naturale
precum argint, cupru, plante, păsări, peşti, insecte şi
animale
să includă informaţii despre fertilitatea pământului
să menţioneze originile numelor munţilor, apelor, câmpiilor
să noteze poveşti şi legende neobişnuite
Toate aceste tipuri de informaţii erau utile Curţii 16.

16
Aşa cum arată Carlqvist (2007), pentru că cronicile istorice Kojiki şi Nihon
shoki nu tratau decât superficial tradiţiile şi obiceiurile din provincii care
 Regiunile au realizat astfel de lucrări şi le-au înmânat
Curţii. Din păcate nicio astfel de lucrare nu s-a păstrat în
original. Dispunem doar de copii după cinci astfel de gazete
(pentru zonele Hitachi, Harima, Izumo, Hizen şi Bungo),
dintre care numai cea din Izumo este completă.

MUZICA SI DANSUL
La Curtea japoneză, modelată după cea chineză,
muzica şi dansul aveau o importanţă extrem de mare.
În primele scrieri se menţionează existenţa a diferite
tipuri de cântări (kami-gatari, sakagura no uta) precum şi a
instrumentelor muzicale care acompaniau cântecele şi
dansurile (koto, fluiere sau tobe).
Pe lângă acest arsenal de muzică religioasă şi laică
autohtonă, în Asuka şi Nara sunt introduse de pe continent
o serie de tipuri noi de instrumente, iar muzicieni coreeni
vin în mod constant la Curtea japoneză.
Astfel, în 612 este introdus din China gigaku, muzică şi
dans executat de dansatori care poartă măşti de lemn.
Astfel de măşti se păstrează la Shosoin şi înfăţişează lei
sau femei şi bărbaţi. Tradiţia gigaku s-a păstrat în actualul
dans shishimai (dansul leului)17.
În 702 avem dovezi că fusese introdusă gagaku (muzică
elegantă) care desemnează în principal varietăţile standard
ale muzicii de curte. Gagaku are atât formă de
acompaniament pentru dansatori cu măşti, dar şi formă pur
orchestrală. În forma care implică şi dans, gagaku era
numită şi bugaku (de la „bu” care înseamnă dans). La
sanctuarul Kasuga din Nara s-au păstrat veşminte, măşti şi
instrumente muzicale folosite pentru bugaku (Cranston,
1993: 498).

spiritele rele ( ).
 GRĂDINILE
În Asuka şi Nara primii artişti ai grădinilor au fost cel mai
probabil coreeni care veneau cu o cultură superioară şi
realizau grădini pentru clienţii japonezi - familia imperială şi
alte clanuri puternice.
Michiko Takumi este un coreean despre care se spune
că a construit la începutul secolului al VII-lea o grădină cu
iaz şi o insulă în mijloc pentru Soga no Umako.

• Jocul de Go (Igo)
Una dintre distracţiile de la Curtea imperială era şi
jocul de Go. Conform legendei, Kibi no Makibi, un nobil
trimis în China la Curtea T’ang în 717 şi reîntors în
Japonia în 735, a introdus acest joc strategic în
rândul aristocraţiei.
Probabil jocul a fost introdus chiar mai devreme, el
fiind menţionat în Kojiki şi Fudoki. La Shosoin s-au
păstrat table şi piese de Go.
Go este un joc strategic apărut în China care se
192

EPOCA HEIAN (794 -1185 )

CARACTERISTICI GENERALE
Numele epocii Heian îşi are originea în numele noii
capitale, Heian- kyo „capitala păcii şi liniştii”. Epoca Heian
se întinde de-a
lungul a 400 de ani şi mai este numită şi „epoca de aur a
culturii japoneze” pentru că acum se formează identitatea
naţională şi se creează o artă şi o cultură cu puternic
specific japonez „kokufubunka”).
Perioada începe în anul 794 când împăratul Kammu
mută capitala de la Nara la Heian (actualul oraş Kyoto) şi se
termină în 1185 când conducerea Japoniei e preluată de
clasa războinicilor (bushi) şi ia naştere şogunatul de la
Kamakura.
Heian este un oraş construit după un plan geometric, ca
şi Nara. Spre deosebire de Nara însă, pentru a evita
amestecul nedorit al clerului în politică, Curtea nu a permis
construirea sau mutarea edificiilor religioase în interiorul
oraşului. S-au construit numai câteva temple care apără
intrarea în capitală, cel mai vestit fiind Toji, de lângă poarta
806 Heizei 887 Uda 1011 Sanjo 1123
809 Saga 897 Daigo 1016 Goichijo Sutoku
823 Junna 930 1036 1141
Suzaku Gosuzaku Konoe
18
Împăratul Kammu care a mutat capitala la Heian se consideră a fi ultimul
din epoca Nara. La începutul perioadei Heian, statutul împăratului e
puternic, apoi împăratul devine numai un personaj secundar. Deşi Heian se
caracterizează prin pace în exterior, în interior au existat multe intrigi la
Curte şi tot în această epocă asistăm la apariţia sistemului „împăratului
retras”, prin care împăraţii abdicau pentru a putea conduce din umbră.
 193
194
D
833 Ninmyo 946 Murakami 1045 Goreizei 1158 Nijo
upă
NOUA CAPITALĂ
850 967 Reizei 969 1053 Gosanjo 1165 cu
m
Montoku Enyu 984 Kazan 1072 Rokujo
am
858 Seiwa 987 Ichijo Shirakawa 1168 arăt
877 Yozei 1086 Takakura at
în
cap
Perioada Heian se caracterizează prin asimilarea itol
deplină a influenţelor chinezeşti, apariţia unei culturi cu ul
puternic specific japonez şi formarea identităţii naţionale. In ant
această epocă arta şi literatura japoneză ajung la apogeu, erio
dând naştere unor mari capodopere. r, la
Am putea timp,
În acelaşi spunesecădezvoltă
există doi
noifactori
forme principali
oficiale decare stau
budism, sfâr
la baza puternicei dezvoltări culturale din Heian.
iar la nivel popular, se afirmă sincretismul dintre shinto şi şitul
Primul este constituit de apariţia silabarelor kana, un
budism. epo
sistem de scriere simplificat, mult mai la îndemână decât cii
scrierea chinezească şi care, în plus, permitea redarea fidelă Nar
a sintaxei limbii japoneze şi implicit, exprimarea liberă a a,
modului de gândire şi simţire specific japonez. Femeile, împ
cărora nu li se permitea să înveţe chineză, capătă acum ărat
acces la învăţătură şi în curând vor scrie operele cele mai ul
semnificative ale epocii. Kon
Al doilea factor important este constituit de faptul că în in a
epoca Heian aristocraţia japoneză întrerupe relaţiile oficiale înc
cu China. După aproape un secol de relaţii intense, ministrul erc
Sugawara no Michizane consideră că Japonia a ajuns at
la maturitate şi nu mai are nevoie să imite China aşa că, din să
894, nu mai trimite ambasade 19 la Curtea chineză. De altfel, pro
la acel moment, dinastia chineză T’ang îşi pierduse mo
strălucirea şi era în declin (Elisseeff D&V, 1996: 36). vez
Aşa cum arată Keane (1996, 2004: 22), Japonia intră e
dife
rite
refo
rme
pen
tru
a
revigora administraţia şi a uşura viaţa poporului.
Fiul său, împăratul Kammu, a continuat politica
tatălui său şi, pentru a slăbi influenţa budismului
la Curte şi a întări puterea împăratului, a încercat
mutarea capitalei de la Nara la Nagaoka. Aceasta
a fost, după cum am arătat, o încercarea
abandonată pentru că moartea lui Fujiwara no
Tanetsugu, cel care conducea lucrările, a fost
interpretată drept un semn rău. În final, în 794,
Kammu mută capitala la Heian (Hali, 1971: 61).
Acest eveniment marchează intrarea Japoniei
într-o perioadă de 400 de ani de relativă pace
care creează contextul prielnic pentru dezvoltarea
culturii cu specific naţional.
Capitala Heian a fost aleasă şi construită
conform principiilor geomanţiei. După cum arată
Keane (1996: 28), valea în care se află Heian e
înconjurată din toate părţile, cu excepţia sudului,
de şiruri de munţi nu prea înalţi, locul fiind astfel
protejat ca de un înveliş. în plus, locul ales
îndeplinea şi condiţia de armonie, adică
reprezentarea în peisaj a celor patru zei protectori
ai direcţiilor (zeii shijin) din sistemul chinezesc, şi
anume broasca ţestoasă neagră (genbu) în nord,
dragonul albastru (shoryu) în est, fenixul roşu
(suzaku) în sud şi tigrul alb (byakko) în vest. După
cum arată Keane (1996), broasca ţestoasă era
reprezentată de un munte puţin înalt şi lin,
Funaoka-yama, constituind axa centrală a
oraşului. Fenixul roşu era reprezentat de un mic
iaz, Ogura- ike din sudul oraşului, şi linia
imaginară de la Funaoka-yama către Ogura-ike
tăia oraşul perfect în două. Dragonul albastru era
reprezentat de râul Kamo care a fost deviat în
mod special pentru a delimita estul oraşului. La
vest, tigrul alb era întruchipat de un drum de-
a lungul unui canal,
Konoshima-oji. Colţul nord-estic al văii, considerat
poarta
20
astfel într-o perioadă de introspecţie şi
sedimentare în care
Kimon (poarta demonilor) se afla în direcţia de unde vin spiritele
importurile
rele, de culturale din secolele precedente sunt distilate şi
aceea trebuia apărată în mod special.
 195

nouă straturi. împăratul conducea o birocraţie ierarhizată

formată din nouă departamente de stat, cu opt ranguri de
oficiali. Şi, ca pentru a păzi capitala de influenţele nefaste
venind din nord-est, pe Muntele Hiei aflat în acea direcţie s-a
construit un templu al unei noi şcoli de budism.
Palatul imperial era format din Daigokuden (Marele Hol
de Stat), complexul rezidenţial imperial (unde locuiau
împăratul, consoartele şi concubinele sale) şi Holul pentru
ceremonii.
În interiorul oraşului se aflau şi locuinţele aristocraţilor.
Mărimea unei locuinţe reflecta rangul proprietarului. Stilul
architectural al acestor locuinţe ale aristocraţilor din Heian
se numeşte shinden-zukuri şi este tipic japonez.
Keane (1996: 32) descrie astfel acest stil arhitectural:
proprietatea era înconjurată de ziduri înalte, iar intrarea
principală era pe partea estică, iar o altă poartă se găsea pe
partea vestică. în centru se afla clădirea principală, shinden
(holul de dormit, unde dormea stăpânul casei) care dă şi
numele stilului architectural. Acest hol era legat prin două
coridoare de două clădiri mai mici, numite tainoya, unde
locuiau soţiile şi consoartele nobilului în cauză, precum şi
servitorii. De la aceste clădiri porneau de asemenea
coridoare lungi, acoperite către grădina imensă din partea
de sud. Coridoarele aveau la capăt câte un pavilion, fie
tsuridono (pavilionul de pescuit) unde se ţineau mici
concerte, fie izumidono (pavilionul fântânii), construit peste
un izvor din care se alimenta iazul grădinii. Toate aceste

CONTEXTUL SOCIO-POLITIC
Din punct de vedere politic, perioada Heian se poate
împărţi în două părţi, prima, de scurtă durată, în care
puterea împăratului şi a sistemului birocratic condus de el
este la apogeu şi a doua, marcată de ascensiunea familiei
în care puterea curţii şi controlul centralizat slăbesc,
ducând în final la declinul aristocraţiei de Curte şi apariţia
unei clase militare care va prelua treptat guvernarea
Japoniei. în acelaşi timp însă, această aristocraţie în declin
creează o cultură de un rafinament nemaiîntâlnit.
Prima parte a epocii se caracterizează prin măsuri de
revigorare a sistemului ritsuryo, campanii militare pentru
consolidarea puterii curţii şi extinderea autorităţii acesteia în
nordul insulei principale, precum şi apariţia unor şcoli budiste
care corespundeau noii ordini stabilite o dată cu mutarea
capitalei. Curtea, revigorată prin mutarea în noua capitală, e
foarte puternică. La începutul secolului al IX-lea, împăraţii
Kammu şi Saga au controlat familiile nobile şi au avut o
autoritate puternică, conducând în mod direct statul japonez.
La această Curte puternică a înflorit studiul chinezei clasice.
Se aprecia stilul chinezesc şi încep să fie implicaţi în
conducerea şi administrarea ţării intelectualii de formaţie
confucianistă. Pentru a-şi instrui fiii în confucianism şi alte
ştiinţe, pe lângă universitatea din capitală şi şcolile din
provincii, aristocraţii întemeiază multe şcoli private pe
proprietăţile lor. Călugărul Kukai întemeiază în 829 şcoala
Shugei Shuchiin, care este un prim pas pentru accesul

Regenţii Fujiwara şi sistemul insei

Cea mai mare schimbare este decăderea sistemului
ritsuryo şi renunţarea la imaginea unui împărat puternic
care conduce prin sistemul birocratic, trecându-se la un
sistem în care împăratul îşi pierde autoritatea politică în
favoarea unor familii puternice de la Curte care sunt în
competiţie pentru dominaţie şi favoruri (Hali, 1971: 63).
Tranziţia spre această situaţie se face prin apariţia a
două noi şi importante funcţii de conducere, neprevăzute în
sistemului ritsuryo, şi anume funcţiile de sessho (regent) şi
kampaku (consilier) prin care se crea accesul la putere
pentru familiile nobile. Sessho este regentul unui împărat
secolului al X-lea până în secolul al XI-lea se continuă
neîntrerupt această guvernare cu sessho şi kampaku, sistem
care poartă numele de sekkan seiji. Posturile de sessho şi
kampaku ajung să fie mai importante decât cea de Mare
Ministru (daijokan), rangul suprem în sistemul ritsuryo.
Existau mai multe familii care se aflau în competiţie pentru
aceste funcţii, însă familia Fujiwara va fi cea care va reuşi să
le monopolizeze.
în Heian, legăturile de sânge definitorii erau considerate
cele venind din partea femeii. Astfel, când se căsătoreau,
tinerii locuiau fie în casa fetei, fie într-o casă nouă. Copiii
erau crescuţi direct de mame. Prin urmare, candidaţii pentru
posturile de sesshoku şi kampaku deveneau rudele dinspre
mamă ale împăratului în funcţie, ceea ce le asigura acestora
multă influenţă.
Mai mulţi membri Fujiwara au câştigat încrederea
împăraţilor şi au pătruns în familia imperială 21. Cel mai
faimos este Fujiwara no Michinaga, care şi-a căsătorit toate
cele patru fiice cu împăraţi şi prinţi, şi trei împăraţi
consecutivi au fost nepoţii săi. Astfel familia Fujiwara a
câştigat supremaţia. Fujiwara Yorimichi, care i-a urmat ca şef
al familiei lui Michinaga, a ocupat posturile de sessho şi
kampaku timp de 50 de ani.
Curtea a încercat în mai multe rânduri să contracareze
influenţa familiei Fujiwara. De exemplu, împăratul Uda a
încercat să domnească fără consilier. În 1086, pentru a
compensa lipsa autorităţii oficiale a împăraţilor, Casa
imperială a creat o instituţie separată de persoana
împăratului, din care să se poată interveni în politică -
aceasta se numea oficiul împăratului retras (insei). De
îndată ce avea un moştenitor, împăratul abdica în favoarea
acestuia şi se retrăgea la un templu. Dintr-o astfel de poziţie,
o serie de împăraţi retraşi, au putut conduce în paralel cu
familia Fujiwara.

Declinul aristocraţiei. Apariţia samurailor

În timpul regenţei Fujiwara, se observă o tendinţă clară
shoen22 (un fel de moşii). împăratul, rudele sale apropiate şi
aristocraţii au început să aibă proprietăţi private din ce în ce
mai multe. în timp ce proprietăţile curţii se diminuează,
aristocraţia şi clerul devin posesorii unor vaste terenuri
neexploatate şi a unor averi imense. Shoen devin din ce în
ce mai independente în secolele al XI-lea şi al XII-lea.
Intre timp, la Curte se ajunsese la un grad ridicat de
ritualizare şi formalizare şi au apărut sărbătorile anuale şi
multe alte moduri de petrecere a timpului, iar problemele
regiunilor au fost lăsate pe mâna guvernatorilor locali,
kokushi. Treptat, Curtea a ajuns să nu mai aibă nicio
legătură cu reformele politice.
în aceste condiţii, controlul curţii asupra teritoriilor şi
oamenilor slăbeşte, iar sistemul ritsuryo îşi pierde
eficacitatea.
În 902, guvernul a dat o ordonanţă prin care interzicea
deţinerea ilegală de terenuri private şi alte abuzuri, dar
sistemul taxelor centralizate nu mai era funcţional. Pentru
îndreptarea situaţiei, guvernul i-a creditat pe guvernatorii
locali kokushi să adune nişte taxe fixe şi în schimb să
asigure unitatea în provincii. Aceşti au ajuns să joace un rol
important în administrarea provinciilor.
Modul cel mai sigur şi direct de a câştiga proprietăţi
private era integrarea terenurilor necultivabile. Guvernul a
fost obligat să încurajeze acest lucru şi să ofere drept de
proprietate celor care defrişau noi terenuri (Hali, 1971: 69-
68).
Odată cu mărirea moşiilor shoen, nobilii şi clerul au
devenit influenţi şi au reuşit să obţină de la guvern scutirea
de taxe.
În rândul poporului din provincii creşte dezordinea şi
sărăcia şi se înmulţesc actele de tâlhărie. în acelaşi timp
între guvernatorii locali şi proprietarii de shoen s-a stabilit
o relaţie conflictuală. Aristocraţii şi fermierii bogaţi au
început să se înarmeze pentru a-şi putea păstra puterea
şi a se extinde. Ţăranii sunt antrenaţi în arte marţiale în
timpul iernii, pentru a putea asigura paza. Călugării
adoptă şi ei tehnici de luptă. Astfel, departe de capitală, s-
a format
 Spre finalul epocii Heian apar doua clanuri militare
puternice, Minamoto şi Taira care aveau reprezentanţi în mai
multe provincii, şi aveau ambele descendenţă imperială23.
Cele două clanuri ajung să se înfrunte prima dată în 1159.
Taira iese învingătoare şi devine forţa principală la Curte.
Clanul Taira sau Heike care era condus de Taira no Kiyomori,
a fost solicitat de o parte a aristocraţilor din capitală să
îndepărteze clanul Minamoto. După ce reuşeşte acest lucru,
clanul Taira preia controlul capitalei.
Clanul Minamoto continuă însă să se pregătească de
luptă şi, în 1170, reia atacul, condus de doi mari conducători,
Minamoto no Yoritomo şi Minamoto no Yoshitsune. Războiul
dintre cele două clanuri este cunoscut drept războiul Gempei.
În 1185 are loc bătălia de la Dan-no-ura (actualul oraş
Shimonoseki) din strâmtoarea dintre Kyushu şi Honshu.
Aceasta este bătălia finală în care clanul Taira este definitiv
înfrânt de clanul Minamoto.
După victorie, Minamoto no Yoritomo va pune la cale
asasinare fratelui său, Minamoto no Yoshitsune, pentru a
îndepărta un posibil concurent.
Deşi Familia Taira a sfârşit prin a fi înfrântă, ea este
foarte mult elogiată în literatura japoneză. Reprezentanţii ei
sunt consideraţi eroi şi sunt înfăţişaţi ca fiind mult mai nobili
şi eleganţi decât membrii clanului Minamoto.

• Bushi (samuraii)
Clasa samurailor se compunea iniţial din fermieri bogaţi
şi aristocraţi de provincie care devin puternici printr-o
administraţie agricolă eficientă.
La început, poziţia lor era inferioară faţă de cea a aristocraţilor.
Cu timpul însă, în provincii au apărut conducători puternici
şi au avut loc războaie civile în urma cărora s-a deschis
accesul acestei noi clase la guvernarea centrală.
Clanurile de samurai au realizat repede că pot prelua
puterea militară. Conducătorii acestor clanuri aparţineau
ramurilor mai noi ale familiilor aristocrate şi chiar familiei
imperiale, dar fuseseră îndepărtaţi de la Curte şi nu aveau
nicio şansă de a juca un rol important în sistemul strict de
 • Minamoto no Yoshitsune
În istoria Japoniei, Yoshitsune este considerat
un erou. Conform legendei, el era un luptător perfect
care nu cunoştea frica. Printre faptele lui de arme se
numără şi înfrângerea călugărului luptător Benkei,
folosind numai un evantai şi un flaut. Călugărul va
deveni servitorul său credincios. Victoria de la Dan-no-
ura i se datorează în primul rând lui Yoshitsune
(Ashkenazi,

VIATA LA CURTEA IMPERIALĂ

ÎN PERIOADA FUJIWARA
În timpul regenţei Fujiwara, deşi instituţiile Taiho
slăbesc, aristocraţia kuge şi Curtea continuă să ducă o
viaţă rafinată care se desprinde tot mai mult de influenţa
chineză, impunându-se gustul estetic nativ. Secolele al X-
lea şi al XI- lea sunt secole de glorie ale curţii care atinge
un rafinament extrem, necunoscut niciodată înainte sau
după aceea.
De fapt, se poate spune că familia Fujiwara nu a
controlat numai politica epocii, ci şi viaţa culturală,
încurajând un rafinament extrem şi dând chiar ea străluciţi
creatori de artă şi literatură, precum Murasaki Shikibu,
autoarea romanului Genji.
În epoca Fujiwara, aristocraţii reprezentau un procent
foarte mic din totalul populaţiei şi aveau asigurată viaţa
materială datorită domeniilor vaste pe care le posedau,
permiţându-şi o viaţă lipsită de griji, plină de plăceri şi
căutarea rafinamentului în inima capitalei.
Izolată de orice influenţă externă directă, această
aristocraţie ducea o viaţă care nu avea nicio legătură cu
 Aristocraţii se considerau oameni frumoşi bijin şi se
imaginau trăind deasupra norilor (kumo-no-ue), dedicându-şi
viaţa rafinamentului absolut (miyabi) (Ellwood, 2008: 89).
Avem foarte multe informaţii despre viaţa aristocraţiei
pentru că membrii ei erau producătorii, consumatorii şi
personajele literaturii vremii. Despre viaţa oamenilor
obişnuiţi avem însă mult mai puţine relatări.

Preocuparea pentru estetic

Preocuparea pentru frumos este una dintre trăsăturile
definitorii ale noii culturi care a influenţat normele sociale şi
atitudinile faţă de natură. Aristocraţia şi viaţa de la Curte se
caracterizează printr-un simţ estetic foarte dezvoltat. Se
atinge apogeul în ceea ce priveşte rafinamentul, eticheta şi
viaţa artistica. Valorile aristocraţiei sunt protocolul perfect,
costumaţia adecvată, exprimarea perfectă. După cum spune
Tsunoda et al. (1964: 176) „nimic în Vest nu se poate
compara cu rolul pe care îl joacă estetica în viaţa şi istoria
japoneză începând cu epoca Heian”.
Se aştepta ca aristocraţii, bărbaţi şi femei, să poată scrie
extrem de frumos, să recunoască aluziile literare, să
compună poeme, să cânte la diferite instrumente şi să
cunoască dansurile rituale.

Rolul poeziei
Centrul vieţii culturale în Heian era poezia. Rolul poeziei
în viaţa curţii era imens, atât în ceea ce privea viaţa privată,
cât şi cea publică. Se poate spune că de ea depindeau
căsătoriile, dar şi politica.
Astfel, pentru că întâlnirile faţă în faţă ale îndrăgostiţilor
nu erau permise, poezia era mijlocul cel mai potrivit de a
comunica al acestora. Ei îşi trimiteau scrisori care conţineau
poeme de dragoste. Pe lângă poemul în sine, contau şi
hârtia aleasă şi mai ales iscusinţa în ale caligrafiei (Brower şi
Miner,
 Poezia avea un rol atât de mare în viaţa de la Curte,
încât nu se poate concepe niciuna dintre celelalte forme
de artă ale vremii fără legătură cu ea.

Îmbrăcămintea și locuinţele

Apartenenţa la clasa aristocraţiei se marca şi prin

îmbrăcăminte, mai ales culorile ei. Trupul, mai ales al
femeilor, trebuia cât mai bine ascuns.
Costumaţia cea mai remarcabilă din acest punct de
vedere este Junihitoe, îmbrăcămintea oficială a femeilor,
care consta din douăsprezece straturi de chimonouri, fiecare
de altă culoare. Cele douăsprezece straturi se vedeau numai
la guler, unde apăreau culorile fiecăruia dintre ele ca un
curcubeu.
După cum arată McCullough Craig (1999: 396) un
element important era constituit şi de parfumul care trebuia
asortat veşmintelor. Producerea de parfumuri din diferite
ierburi, muşchi şi alge, era considerată ea însăşi o artă. A
discerne diferitele parfumuri tradiţionale era de asemenea o
abilitate foarte apreciată, existând chiar şi concursuri de
comparat parfumuri.
Autoarea menţionează că accesoriul principal al femeilor
şi bărbaţilor era evantaiul, o invenţie japoneză a secolului al
X-lea. Pentru iarnă existau evantaie din lemn, iar pentru vară
din hârtie şi pânză, toate decorate cu picturi.
Pentru a corespunde idealului de frumuseţe al vremii,
femeile îşi acopereau feţele cu pudră albă. Purtau părul
foarte lung, chiar mai lung decât propriul trup, acesta fiind
considerat foarte atrăgător. Se practica şi vopsirea dinţilor în
negru.
După cum am arătat, arhitectura domestică este
reprezentată de shinden-zukuri. Locuinţele aristocraţilor sunt
situate în mijlocul unei grădini cu pini şi arţari, dealuri şi
cascade artificiale, precum şi un lac cu o insulă în mijloc care
 McCullough Craig (1999: 391) arată că mobila din
interiorul locuinţelor era extrem de sumară, reducându-se la
cutii cu instrumente de scris, mici oglinzi, un fel de
dulăpioare cu sertare şi vase pentru ars beţişoare parfumate.
Aceste obiecte sunt lăcuite şi decorate în stilul maki-e
(decoraţiile se realizau prin aplicarea de praf de metal pe
lacul umed).
Camerele secundare dădeau către o verandă deschisă,
de care erau despărţite prin uşi glisante de lemn sau
bambus. Se remarcă multitudinea de spaţii deschise care
permit contemplarea schimbărilor din natură, odată cu
schimbarea anotimpurilor.
Cele mai bogate locuinţe aveau şi bibliotecă, scenă
pentru dans sau pavilioane pentru pescuit.

Căsătoria. Obiceiurile
Deşi trăiau în lux, viaţa aristocraţilor era restricţionată de
reguli şi respectarea oracolelor.
În Heian, de obicei, soţii nu locuiau împreună. Femeile
căsătorite rămâneau deseori în casa părinţilor unde aşteptau
vizitele soţilor lor. Bărbaţii puteau avea mai multe soţii care
însă erau deosebite prin ranguri.
Femeile îşi petreceau majoritatea timpului în locuinţele
acestea cu încăperi mari, deschise şi admirau natura. Ele se
ocupau mai ales cu caligrafia, studiul antologiilor de poezie,
instrumentele muzicale şi compunerea de poeme
(McCullough Craig, 1999: 398).
Aristocraţii mâncau numai de două ori pe zi pe la ora 10 şi
16. Datorită influenţei budiste nu consumau carne. Foloseau
mult ulei şi mâncăruri gătite după metode japoneze. Felurile
de mâncare conţineau orez, peşte şi legume - castraveţi,
vinete, ridichii daikon — asezonate cu sare, usturoi, oţet şi
miso. Băutura principală era sake-ul McCullough Craig
(1999: 398).
La 10-15 anii băieţii şi fetele aveau ceremoniile prin care
intru în rândul adulţilor.
sau poezia kanshi în chineză), în timp ce lumea interioară
era asociată cu principiul feminin, cu artele tipic japoneze,
precum scrierea kana care se potrivea perfect poeziei
japoneze polisilabice.

• Aristocraţia şi rangurile
Ca şi în Nara, aristocraţia din epoca Heian era
foarte stratificată. Cele mai importante ranguri pentru
bărbaţi erau Sessho şi Kampaku, Daijodaijin (Marele
Ministru), Sadaijin (Ministrul de Stânga), Udaijin
(Ministrul de dreapta), Naidaijin (Ministrul Palatului),
Dainagon (Consilier principal), Chunagon (Consilier
secundar) şi Sangi.
Femeile erau împărţite în trei categorii: consoarte şi
concubine imperiale (oficiale şi neoficiale), femei-
funcţionari, şi doamne de companie ale familiei
imperiale.

Existau tot felul de moduri de petrecere a timpului:

spectacole de dans Bugaku în stil chinez, evenimente
sportive, precum întreceri de sumo, curse de cai, sau de
bărci, concursuri de tras cu arcul, jocuri precum kemari,
rango, go şi sugoroku şi concursuri, precum mono-awase
(potrivirea lucrurilor). Mono-awase puteau fi concursuri de
comparat parfumuri sau flori, de potrivire a scoicilor cu
poeme tanka şi bineînţeles crearea de poezii în grup.
Modul de petrecere a timpului era dictat şi de sărbători.
Aristocraţilor li se cerea să participe activ la Nenchugyoji
(sărbătorile de peste an). Existau şi o serie de excursii în
care curtenii trebuiau să-l însoţească pe împărat, de obicei
pentru admiratul florilor de cireş, a frunzelor de arţar sau a
licuricilor pe marginea unui râu.
Ciclul anotimpurilor cu schimbările pe care le aducea
în natură era respectat cu stricteţe şi marcat prin sărbători
şi ritualuri. Echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă,
precum
 Pe lângă multe alte ritualuri şi sărbători, la Curte
aveau loc 5 sărbători importante aduse de la Curtea
chineză, şi anume: Anul nou pe 1 ianuarie, Festivalul
mandarinilor (cunoscut azi drept Hina-matsuri) pe 3
martie, festivalul irişilor (astăzi numit kodomo-no-hi) pe
5 mai, festivalul ţesătoarei (numit astăzi festivalul
stelelor) pe 7 iulie, şi festivalul crizantemei pe 9
septembrie. Aceste sărbători sunt numite gosekku (cele
cinci sărbători) şi au în comun faptul că ziua şi luna au
acelaşi număr, un număr impar. Numerele impare şi
potrivirea între zi şi lună erau semne de bun augur în
gândirea epocii. Aceste sărbători au fost adoptate mai
târziu de clasa negustorilor şi au dat naştere sărbătorilor
foarte populare de astăzi, pătrunzând în rândul poporului
obişnuit încă din epoca Edo (1600-1868).
Kai-awase, „jocul potrivirii scoicilor”, este unul dintre
jocurile foarte rafinate din Heian. Se folosea un tip anume de
scoici care se caracterizează prin faptul că cele două
jumătăţi nu se potrivesc decât între ele. Se împărţeau 360
de jumătăţi între două grupuri de jucători. Fiecare propunea
o jumătate de scoică şi dacă ceilalţi îi găseau perechea
câştigau jumătatea respectivă.

VIAŢA RELIGIOASĂ
În epoca Heian viaţa religioasă este foarte complexă. Se
introduc oficial noi forme de budism. Shinto este în general
amestecat cu budismul, printr- un proces de sincretism.
Mentalitatea comună este însă influenţată şi de alte
elemente precum morala confucianistă şi mai ales elemente
de daoism.
„Religia din Heian poate să pară foarte
diversă, eclectică sau chiar haotică, în
tendinţa sa de a integra totul, începând cu
străvechiul şintoism şi până la budismul
 în afara sărbătorilor oficiale majore, existau numeroase
alte practici religioase în care se amestecau elemente de
budism, confucianism, shinto, yin-yang, geomanţie şi
astrologie prin care se evitau spiritele rele.
încă din Nara, reţine atenţia sincretismul dintre shinto şi
budism, numit shinbutsushugo. încep să se construiască
temple în interiorul sanctuarelor shintoiste, iar la temple să
se venereze zeii kami. În Heian această tendinţă devine şi
mai puternică.

Religiile oficiale. Noile şcoli de budism

în Heian budismul a fost puternic sprijinit de lumea
politică. Chiar împăratul Kammu, deşi nu a aprobat mutarea
templelor vechi în interiorul capitalei sale (acestea au rămas
la Nara), a susţinut noile forme de budism aduse din China
de preoţii Saicho şi Kukai. Templele budiste se dezvoltă
foarte mult şi adună bogăţii nenumărate, printre care şi
terenuri imense pentru care erau scutiţi de taxe. Călugării se
implicau în viaţa lumească şi chiar în intrigile de la Curte.
în partea a doua a perioadei, templele primesc o
puternică susţinere şi din partea familiei Fujiwara cea care
avea în realitate puterea politică24.
Mutarea capitalei la Heian a coincis cu apariţia unor noi
principii budiste care acordau mai multă importanţă
disciplinei spirituale (Varley, 2000: 54).
Cele două şcoli de budism care apar la începutul epocii
şi sunt emblematice pentru aceasta sunt Tendai şi Shingon.
Spre deosebire de „Cele şase secte” din Nara, aceste şcoli
şi- au construit templele in munţi şi au pus accent pe
meditaţie şi formare spirituală în mijlocul naturii.
Şcoala Tendai (Vârful Paradisului) a fost adusă din China
de către preotul Saicho (cunoscut cu numele postum de
Dengyo Daishi) care a construit templul Enrayaku-ji pe
Muntele Hiei, în apropiere de capitala Heian. În jurul
templului principal s-au construit alte temple şi în curând
muntele a devenit un complex de 3000 de temple
adăpostind 20000 de călugări.
viaţa ascetică. Cu timpul a câştigat încrederea
împăratului Kammu care l-a trimis în China pentru a studia
şi a aduce în Japonia învăţăturile şcolii budiste T’ien Tai.
După 10 luni s-a întors, primind permisiunea de a
propovădui învăţăturile acestei şcoli în Japonia.
Scrierea de bază a noii şcoli era Sutra Lotusului care
afirmă universalitatea salvării, iar Buddha central era
Dainichi.
Şcoala întemeiată de Saicho nu era identică cu modelul
ei chinez. Dacă varianta originală era la bază o credinţă
universală, Saicho i-a imprimat un caracter naţional, prin
faptul că i-a acordat un rol important în protejarea naţiunii
japoneze şi prin faptul că a propovăduit un respect deosebit
pentru zeităţile locale (Matsunaga D&A, 1992: 142).
Saicho predica faptul că toţi oamenii posedă natura
de Buddha şi au posibilitatea de a se ilumina, dacă
urmează Calea lui Buddha. El spune că orice om poate
deveni Buddha, pentru că în adâncul fiinţei sale
totdeauna a fost, este, şi totdeauna va fi Buddha. Este
invocată mai ales parabola „Casei în flăcări”, în care tatăl
îşi convinge cu greu copii să iasă pentru a se salva. Focul
reprezintă pasiunile şi energiile distructive din lume de
care copiii pot fi eliberaţi datorită naturii de Buddha pe
care o posedă (Ellwood 2008: 98).
Saicho punea mare accent pe perfecţiunea morală. Prin
comparaţie cu budismul din Nara, Saicho impunea
discipolilor săi o disciplină severă pe muntele Hiei. În primul
rând ei trebuiau să petreacă 12 ani la templul din munte şi
să urmeze o practică strictă. În condiţiile în care se
presupunea că şcoala urma să furnizeze învăţători şi
conducători religioşi pentru naţiune, această disciplină
severă era ceva firesc.
Deşi cu totul diferită de cea din Nara, relaţia între
muntele Hiei şi Curte era puternică. Călugărilor li se cerea
chiar un fel de jurământ de credinţă faţă de împărat. Dacă
şcolile din Nara nu arătaseră un interes deosebit pentru
cultura japoneză, mulţi preoţi fiind de origine chineză,
Saicho
 Preotul Kukai (774-835), pe numele postum Kobo
Daishi, a adus din China budismul esoteric 25 prin şcoala
Shingon (Cuvinte adevărate).
Kukai provenea dintr-o mare familie de aristocraţi şi
este una dintre cele mai mari personalităţi ale budismului
japonez. Se consideră că ar fi inventatorul silabarelor
kana, şi era un caligraf, pictor şi poet iscusit.
Kukai intrase în 791 la şcoala confucianistă din capitală,
fiind un om foarte înzestrat. Una dintre marile sale
preocupări era relaţia dintre cele trei credinţe din
Japonia, budismul, daoismul şi confucianismul. El considera
că budismul este superior celorlalte două şi a căutat să facă
din budism un principiu unificator (Varley, 2000: 51).
În acest scop, Kukai pleacă în China în 804 cu
aceeaşi ambasadă pe care o însoţise şi Saicho. Va studia
acolo budismul esoteric. Budismul esoteric înseamnă în
primul rând transmiterea învăţăturii direct şi oral de la
maestru la discipol. Numele de Shingon, „Cuvinte
adevărate”, arată importanţa dată cuvântului în această
şcoală. Tainele se transmit prin „cuvinte adevărate” şi
formule secrete. Buddha central este Dainichi.
În 806, când se reîntoarce în Japonia, Kukai
câştigă încrederea succesorului lui Kammu şi în 816
primeşte permisiunea de a construi un templu pe muntele
Koya. Acesta va deveni centrul noii şcoli Shingon.
După întoarcerea sa în Japonia, Kukai scrie
aproximativ 50 de lucrări care au două obiective principale.
Primul este de a demonstra superioritatea budismului
esoteric asupra tuturor celorlalte forme de budism. Al doilea
este de a prezenta aspectele esenţiale ale budismului
esoteric.
Noua şcoală de budism susţine că oricine poate deveni

Budismul esoteric sau tantric este reprezentat în Japonia prin secta

Shingon şi în lumea himalayană. După cum arată Crombe (1995), acest tip
de budism s-a născut din curente apărute foarte devreme în interiorul
ramurii Mahayana şi s-a dezvoltat cu adevărat abia în secolul al VII-lea în
cadrul universităţilor din valea Gangelui. Deşi a fost formulat iniţial în India,
adevărata dezvoltare o cunoaşte în China, Tibet Şi Japonia.
 Un punct esenţial este faptul că învăţătura este
transmisă direct şi oral, legătura dintre maestru şi discipol
fiind foarte puternică. Maestrul poate divulga cunoştinţele
unui singur discipol pe care-l consideră înzestrat,
transmiterea învăţăturilor căpătând astfel o natura
personală.
În plus, budismul esoteric pune un accent deosebit pe
artă sacră. Arta e considerată un mijloc de a dezvălui natura
lui Buddha prin „lucruri materiale” şi prin estetică. Legătura
cu arta s-a făcut şi prin intermediul diagramelor pictate
numite mandala. În Shingon, maestrul trebuia să fie
desăvârşit în una sau mai multe arte (pictură, sculptură,
muzică, literatură). După cum am arătat, Kukai însuşi era un
neîntrecut artist.
Spre sfârşitul epocii Heian, pe lângă budismul esoteric
care continua să-şi exercite influenţa, apare un nou cult
popular numit Jodo. Acesta este fondat în 1175 de către
Honen, un fost adept al sectei Tendai şi se caracterizează
prin faptul că depăşeşte lumea închisă a aristocraţiei,
devenind o adevărată religie a maselor. Reprezintă prin
acest fapt un caracter specific japonez.
Şcoala Jodo credea în Amida-butsu care putea salva
oamenii de neliniştile din viaţa aceasta. Predica faptul că
reîncarnarea în paradisul prezidat de Amida este posibilă
prin recitarea continuă a numelui lui Amida (nembutsu) şi
faptul că după viaţa pe pământ care nu oferea speranţă,
exista o posibilitate de salvare în cealaltă lume 26. S-a
răspândit printre nobili şi apoi printre oamenii simpli.

26
Entuziasmul cu care a fost îmbrăţişată această şcoală a fost stimulat şi
datorită conceptului de mappo shiso (degenerare legii budiste, Dharma).
Conform unei teorii destul de răspândite, după dispariţia lui Buddha, timpul
avea să urmeze trei faze. Prima perioadă era cea a legii corecte când
practica şi doctrina coexistă şi Iluminarea e posibilă. Urma apoi o primă
regresie a legii, iar în final se ajungea la a treia perioadă considerată
„declinul legii”. Aceasta reprezenta o regresie totală în timpul căreia
practica şi posibilitatea Iluminării dispăreau total. Singura cale de salvare
rămânea
210

Budismul esoteric vs. budism exoteric

Aşa cum arată Hakeda (1972), în operele sale, Kukai
face referire la distincţia dintre budismul esoteric şi
budismul exoteric. Budismul esoteric se bazează pe
transmiterea personală, privată, a învăţăturii, în timp ce
budismul exoteric (unde sunt incluse toate celelalte secte)
se bazează pe transmiterea publică a doctrinei.
Superioritatea budismului esoteric e reprezentată de faptul
că constă în experimentarea budismului în aspectul său
spiritual cel mai profund, revelat discipolilor prin formule
secrete. Budismul esoteric are la bază tainele - taina
trupului, a cuvântului şi a minţii.
Esenţa doctrinei budiste nu este accesibilă direct, dar
omul poate avea acces la ea în această viaţă, dacă
meditează în sufletul său asupra unor imagini ale unor
Buddha şi dacă îndeplineşte anumite ritualuri.

Introducerea ceaiului verde

De noile forme de budism se leagă şi introducerea
ceaiului verde în Japonia. Legenda spune că Saicho a adus
în Japonia seminţe ale arbustului de ceai în 805. Ceaiul
a fost cultivat iniţial pe muntele Hiei în scopuri medicinale.
Mai târziu, avem mărturii despre plantaţii de ceai şi despre
faptul că aristocraţii şi preoţii deprind obiceiul de a-1
degusta.
Ceaiul a fost reevaluat după ce Eisai a adus noi
 SINCRETISMUL S///MTO-BUDISM
SI RELIGIILE POPULARE
y

După cum arată Ellwood (2008:100), în epoca Heian

niciun japonez nu ar fi spus că este şintoist. Puţini aveau
probabil conştiinţa că budismul şi şintoismul sunt religii
diferite, sau tradiţii diferite.
În Heian, tendinţa de a considera diferiţii Buddha şi
kami ca fiind două aspecte ale aceluiaşi lucru devine
predominantă. Acest sincretism este numit în japoneză
shinbutsushugo. Au apărut astfel sanctuarele de tip gongen
care considerau zeul kami pe care-l venerau ca fiind o
reîncarnare a unui Buddha sau bodhisattva. Unele sanctuare
chiar erau închinate unor kami reprezentaţi ca nişte călugări
budişti27.
Un exemplu de amestec de şamanism (provenit din
şintoismul iniţial) cu practici daoiste şi budism esoteric este
Shugendo, o mişcare religioasă sincretică centrată pe
practici şi meditaţie în munte care se conturează în Heian.
Mişcarea se caracterizează prin credinţa în munţi şi
pelerinaje şi în practicile magice. Fondatorul ei este
considerat a fi En no Gyoja. Practicanţii sunt asceţi, călugări
care trăiesc în munţi, călugări ambulanţi, toţi acei yamabushi
care existau încă din Nara. Ei apar din munţi, îşi recită
incantaţiile magice şi dispar. Mai târziu se vor numi
shugenja. Trăsăturile de bază ale acestei mişcări erau
practicile ascetice (post, meditaţie sub cascade sau în
peşteri, abţinerea de la apă, mizu-dachi). Scopul acestor
practici era atingerea unor puteri supranaturale şi spirituale
pentru a putea îndeplini servicii religioase şi spirituale (rugi,
vindecări, ceremonii) în folosul comunităţii (Ashkenazi,
2003:57-58).
Shugendo este practicat şi astăzi în Japonia.
În Heian, ca şi în Nara, divinaţia şi geomanţia făceau şi
ele parte integrantă din viaţa nobililor. Onmyodo „Calea Yin şi
Yang” domina activităţile de stat, dar şi pe cele cotidiene.
Dintre credinţele legate de onmyodo se remarcă tabuurile
privind direcţiile, adică credinţa că anumite
direcţii, mai ales cele în care se considera că locuiesc unele
zeităţi, trebuie evitate. Direcţiile interzise erau numite
kataimi (Ellwood, 2008: 102).
Un alt element important din viaţa nobililor era credinţa
în goryo (spirite răzbunătoare) care puteau să apară în
lumea oamenilor. Se credea că aceste spirite răuvoitoare
aparţineau unor aristocraţi care au murit în condiţii nefireşti
sau au murit cu resentimente şi furie. Aceste spirite erau
foarte temute şi se făceau diferite acţiuni, inclusiv
canonizări, pentru a le îmbuna.
Un exemplu deseori citat de goryo este cel al învăţatului
şi oficialului Sugawara Michizane (845-903) care a fost
acuzat în mod fals de trădare şi exilat în Kyushu. După
moartea sa, capitala a fost devastată de foamete şi boli,
precum şi de furtuni aprige care au distrus multe clădiri.
Sugawara le-a apărut în vis împăratului şi altora, sub forma
unui spirit răzbunător. Atunci edictul său de exil a fost
anulat, i-a fost înapoiat titlul şi a fost declarat zeu, dându-i-
se numele Tenjin (zeul literaturii, învăţăturii). Există multe
sanctuare ale sale (numite Tenman-gu) în Kyushu şi Kyoto.

ARTA

Arta epocii Heian poate fi împărţită în două părţi a căror

delimitare e constituită de anul 838 când încetează
trimiterea de ambasade în China.
Prima parte cuprinde primul secol al epocii Heian şi este
cunoscută ca perioada Konin (810-824) sau perioada Jogan
(859-877). În această perioadă influenţa modelelor chineze
e încă puternică.
A doua parte a perioadei cuprinde celelalte trei secole
ale epocii Heian şi este cunoscută, la fel ca şi în politică,
drept perioada Fujiwara. Se caracterizează prin eliberarea
de
 ARTA JOGAN
Ca şi arta Tempyo din Nara, arta Jogan este în primul
rând o artă religioasă, dominată de budismul esoteric, toate
operele având un caracter mistic accentuat.
Cele două forme principale de artă sunt sculpturile şi
diagramele pictate, mandata. Ambele evocă prezenţa unei
forţe latente, spirituale.
Spre deosebire de imensele statui din bronz ale epocii
Nara, cele din Heian sunt făcute mai ales din lemn şi au
dimensiuni mai reduse. Statuia este sculptată dintr-un singur
bloc de lemn, de obicei nepictat, pentru a păstra aroma
acestuia. Cele mai reprezentative statui sunt cea a lui
Buddha vindecătorul (Yakushi Nyorai) de la templul Jingoji din
Kyoto şi a lui Buddha istoric de la templul Muroji, aflat la sud
de Nara.
Dintre picturi s-au păstrat în general diagramele
mandata sub formă de pictură murală sau suluri de agăţat
pe perete.
Mandata este forma de artă prin excelenţă a budismului
esoteric şi reprezintă o diagramă schematică, legată de
zeităţile budiste. Are rolul de a transmite preceptele
budismului esoteric.
Numele „mandata” înseamnă la origine „cerc” şi prin
extensie „domeniu”, desemnând domeniul individual al unei
divinităţi. Divinitatea în cauză se află în centrul diagramei, iar
în compartimentele celelalte sunt zeităţile din suita sa.
Scopul fundamental în contemplarea lor este perceperea
vacuităţii universale şi conştientizarea iluziei sinelui
(Ellwood,
2008: 102).
Esenţa învăţăturii Shingon este unitatea dintre lumea
fizică şi cea spirituală. Cele două lumi sunt reprezentate prin
ilustraţii mandata pictate (şi mai rar, sculptate). Lumea fizică
este reprezentată printr-o serie de pătrate concentrice, cel
din interior conţinând o floare de lotus roşie cu opt petale, cu
câte un Buddha pe fiecare petală şi Buddha Dainichi în
centru. Lumea spirituală conţine nouă pătrate egale care
aceste mandala, meditând şi recitând anumite formule,
puteau atinge natura de Buddha.
Tocmai datorită acestei forţe cu care este investită
imaginea, realizarea ei este supusă unui set bine definit de
canoane. Buddha şi însoţitorii săi au reprezentări fixe.
Printre elementele cele mai importante ale iconografiei
esoterice se numără reprezentarea zeităţilor prin forme
convenţionale sau simboluri asociate cu ele, şi
reprezentarea funcţiilor zeităţilor prin diferite culori, şi variate
poziţii ale degetelor. În mandala, proporţiile, liniile, culorile au
semnificaţii clare. Liniile delicate şi simetria fac din mandala
un tip de „artă lineară”.
Kukai şi-a construit complexul de temple de pe muntele
Koya conform schiţei unei mandala. Sculpturile sunt aranjate
ca într-o mandala, iar cele două pagode reprezintă de
asemenea mandalele celor două lumi (Stanley-Baker, 1984:
62).
Kukai a ales muntele Koya ca loc pentru templul său
după ce a străbătut toată Japonia. Templul central al
sectei este Kongobuji în jurul căruia s-a construit un mic sat.
Pe muntele Koya au fost construite alte 100 de mici temple.
Tot aici se află şi mausoleul lui Kukai, numit Okunoin.
Un alt templu faimos al sectei Shingon este Toji de la
intrarea în oraşul Kyoto. Acesta i-a fost încredinţat lui Kukai
în 823, iar el l-a transformat într-un muzeu al doctrinei
budismului esoteric. În Holul de predici se află o statuie a lui
Dainichi (Buddha Cosmic), iar cele patru colţuri sunt străjuite
de alţi patru Buddha cosmici fiecare cu câte doi însoţitori,
unul reprezentând înţelepciunea, altul compasiunea,
însoţitorul asociat cu înţelepciunea este un rege gardian, iar
cel asociat cu compasiunea este un bodhisattva. Aceştia
sunt legaţi de cele două lumi, cea interioară şi cea
exterioară.
La Toji se află şi o statuie a lui Kukai pe care oamenii o
venerează, deoarece el este considera aproape un sfânt.
Despre Kukai se spune că a construit extrem de multe
împreună cu spiritul lui Kukai. De multe ori la începutul şi
sfârşitul pelerinajului, pelerinii merg în prefectura

ARTA FUJIWARA
În epoca Fujiwara se petrec mari schimbări în artă, ca si
în politică, în această perioadă se observă o popularitate din
ce în ce mai mare a lui Buddha Amida şi se înmulţesc
imaginile care îl reprezintă, precum şi capelele private
dedicate acestuia.
Cele mai tipice forme de artă sunt sculptura şi picturile
raigo-zu, ambele reprezentându-l în principal pe Amida.
Nobilii, adepţi ai amidismului, ridică altare în cinstea
acestuia numite Amida-do. Statuile lui Amida din aceste
altare nu sunt foarte mari, dar în jurul lor e un spaţiu destul
de larg, astfel încât credinciosul să poată face ocolul
acestora.
După cum arată Stanley-Baker (1984: 68-69), Fujiwara
Yorimichi (994-1074) şi-a construit la Uji o locuinţă cu un
parc imens şi o capela privată a lui Amida, numită templul
Byodoin, care îmbină spiritul religios cu splendoarea
aristocrată. Ho-o-do (sala fenixului) e construită pe o mică
insulă aflată în centrul unui lac artificial. Statuia lui Amida
din interiorul capelei are 2,5 m şi este realizată de sculptorul
Jocho. Nu este o sculptură de dimensiuni mari, dar conferă
o impresie de armonie. Stilul de sculptură practicat de
Jocho diferă de cel din prima parte a epocii Heian. De la
sculptura dintr-un singur bloc de lemn, se trece la sculptura
care constă într-o asamblare de mai multe bucăţi de lemn,
numită yosegi-zukuri.
Pe pereţii templului Byodoin sunt şi picturi reprezentând
Paradisul din Vest în toate anotimpurile.
Prin crearea acestui templu se consolidează trăsăturile
specific japoneze ale artei.
Tipul de pictură cel mai răspândit este raigo-zu. Raigo-
zu sunt picturi care îl reprezintă pe Amida întâmpinând
lui Amida privind fix o pictură raigo-zu. Această practică s-a
răspândit, ducând la o înmulţire a picturilor cu acest subiect.

• Şcoala de sculptură Jocho

Jocho era sculptorul lui Fujiwara Yoromichi şi este
iniţiatorul noului stil de sculptură din a doua parte a epocii
Heian.

ARTA LAICĂ

în epoca Fujiwara se dezvoltă şi arta laică. înainte de

Heian existaseră numai foarte puţine reprezentări laice.
Arta laică este reprezentată mai ales de peisaje în stilul
specific japonez numit yamato-e care apare datorită relaţiei
strânse dintre pictură şi arhitectură. Salmon (1977: 86) arată
că, în Japonia, arta a fost întotdeauna parte integrantă a
arhitecturii, iar pictura era considerată esenţială pentru
împodobirea pereţilor glisanţi şi paravanelor care
despărţeau camerele din temple, castele sau locuinţele
nobililor.
Cel mai celebru exemplu al acestei arte sunt fusuma
(uşile glisante) şi byobu (paravanele).
Fusuma sunt uşi glisante din lemn pe care se aplică
picturi pe hârtie sau mătase.
Byobu, care literal înseamnă „protecţie pentru vânt”,
sunt paravanele japoneze pliabile care se folosesc pentru
delimitarea camerelor sau ca un fundal pentru ceremonii. Au
fost introduse din China în secolul al VII-lea.
Subiectele cel mai des întâlnite sunt peisajele naturale
cu flori, cele patru anotimpuri, scene de la Curte etc. Ca şi în
poezie, îşi fac apariţia motive precum glicinele, ploile şi
ceaţa de primăvară, luna de primăvară şi ţărmul mării.
Peisajele şi temele naturale (animale, plante, ierburi, flori)
sunt centrale. Aşa cum arată Stanley-Baker (1984: 80). „în
arta din Heian motivele naturale aveau rolul de a exprima
în general trei părţi ale camerei, erau la rândul lor pictate cu
peisaje evocatoare (...)”
Arta acestor paravane s-a dezvoltat foarte mult prin
comparaţie cu modelele lor chinezeşti.
„Ca şi în cazul obiectelor lăcuite, paravanele
s-au dezvoltat în Japonia mult mai mult decât
modelele originale, şi foarte repede au
început să fie duse drept cadouri de
ambasade la Curtea chineză unde erau foarte
apreciate”
(Salmon, 1977: 90)
Cel mai bine conservate exemple de pictură yamato-e
sunt sulurile narative pictate emaki-mono din secolele al XI-
lea şi al XII-lea.
Emaki-mono sunt suluri orizontale, care conţin text
(kotoba-gaki) şi ilustraţii. Acest tip de artă a luat naştere
datorită preocupării aristocraţilor de a prezenta şi în imagini
operele literare ale vremii. Parte narativă este scrisă în kana,
iar caligrafia este considerată o artă în sine, la fel de
importantă ca şi ilustraţiile.
După cum arată Stanley-Baker (1984: 80), pentru a fi
citite, sulurile sunt desfăşurate în părţi de 30-80 cm pe o
masă. Forma de sul era foarte potrivită pentru că sugera
printr-o succesiune de scene mişcarea, acţiunea,
dinamismul, aşa cum se întâmplă în cazul benzilor desenate.
Emaki-mono se bazau pe opere literare de diferite
tipuri, precum romane, legende, scrieri istorice şi erau
destinate aristocraţiei. Cel mai faimos sul pictat este Genji
emaki- mono, conservat parţial, care ilustrează faimosul
roman Genji monogatari al scriitoarei Murasaki Shikibu.
În funcţie de temele şi stilul lor, emaki-mono au fost
asociate cu distincţia masculin /feminin. Astfel, Genji emaki-
mono este considerat onna-e (pictură feminină) fiind o
pictură statică şi plină de emoţie, în timp ce Shigisan Engi
(care înfăţişează miracole petrecute pe muntele Shigi) este
considerat otoko-e (pictură masculină), fiind mult mai
dinamic.
 aristocraţi. În Heian, apare, după cum am arătat, un stil
propriu japonez de pictură, iar caligrafia începe să aibă şi
ea accente proprii28.
Prin eliberarea de constrângerile religioase şi de
influenţa chineză, pictura de tip yamato-e a conturat
definitiv dezvoltarea unei arte japoneze unice29.
În Heian se dezvoltă şi tehnica designului pentru
decorarea diferitelor obiecte de uz cotidian. Tehnica
dominantă se numeşte maki-e şi constă în a presăra praf
de culori sau fire de argint şi aur în lacul încă umed al
obiectelor. Modelele atrag prin asimetrie şi folosirea
simbolică a spaţiului gol.
Obiectele decorate astfel sunt în general cutii pentru
păstrat obiectele personale (din lemn lăcuit cu negru şi cu
desen floral maki-e de aur) sau cutii pentru conservat
chimonourile (din bambus lăcuit cu negru şi model maki-e),
truse de caligrafie etc. (Salmon, 1977: 22-23).
Un alt element al culturii laice este evantaiul. Termenul
general pentru evantai este ogi de la verbul aogu „a face
vânt”. Se spune că forma evantaielor îşi are originea în
sigiliile imperiale shaku. În partea finală a epocii au început
să fie pictate şi a apărut obiceiul ca ele să fie oferite familiei
imperiale. Sunt obiecte decorative, simbolice, purtate de
femei şi bărbaţi ca ornamente la diferite ceremonii.
Sensu este evantaiul tradiţional din hârtie care se pliază
despre care se spune că a avut ca model aripa de liliac.

28
Caligrafia juca un rol deosebit de important, după cum putem deduce din
următoarea legendă despre preotul Kukai, considerat un mare caligraf.
„(...) în cartea Kobodaishi-ichidai-ki se spune că, pe cînd se afla în
China, numele unei anumite încăperi din palatul imperial se ştersese din
cauza vremii. Împăratul l-a chemat şi i-a dat poruncă să-l scrie din nou.
Drept care Kobo-daishi luă o pensulă in mina stingă, o pensulă in mina
dreaptă, o pensulă intre degetele piciorului sting, o pensulă între degetele
piciorului drept şi o alta în gură. Ţinînd astfel cele cinci pensule, el a
caligrafiat pe zid numele dorit. Niciodată nu s-au văzut în China caractere
atît de frumoase: ele curgeau lin, aidoma undelor unui râu. Apoi Kobo-
daishi luă o pensulă şi aruncă de la distanţă picături de cerneală pe zid.
Căzînd, aceşti stropi se prefăcură în nişte caractere minunate. Atunci,
uluit, împăratul îi dădu lui
 219
220

Kara-emanifestările
Toate (lit. pictura T’ang) arteiestelaice
pictura(sulurile
în stil chinez, oe,
pictat
pictură decorativă
paravanele, obiectele realizată
lăcuite şi mai ales pe
evantaiele paravane,
pictate) conţ in
inspirată
prin tematică dinşiarta
motivedinastiei
aluziiT’ang (618-907).
literare directe sau În generale.
indirect
este vorba
Caligrafia e în mod de natural
peisaje cea imaginare
mai legată în destil literatură.
chinez care
ilustrau legende chinezeşti. Stilul este folosit în epoca
Nara. în Heian e mai ales prezent în spaţiul oficial şi
religios.
ARHITECTURA ȘI ARTA GRĂDINILOR
Yamato-e (lit. pictură japoneză) este pictura cu
subiecte japoneze, distincte faţă de cele adoptate din
Evoluţia
China. culturală în
Se remarcă sespecial
manifestă şi în arhitectură
reprezentări de legendeprin nşiou
stpeisaje
il shinden- zukuri,
legate stil tipic
de cele patrujaponez.
anotimpuri. Meşterii foloseau st
stace
il pentru
Wabun a crea
estegrădini carescrisă
literatura imitauîn peisaje
limba natura
japoneză, în le
fatimp
imoase. Comprimarea
ce kambun grădinilor
este literatura scrisă înîn cadrul urban al
limba chineză,
reşedinţelor
mai ales cea shinden a influenţat
de factură istorică. dezvoltarea artei grădinil or.
arhitectural shinden
În Japonia a continuat să se scrie înreprezentat
Stilul este limba chineză. în primul
rând de Kyoto diferenţă
Această Gosho (palatul
se leagă imperial din Kyoto)
şi de diferenţa şi de
între Ho- o-
public
do şi (sala fenixului)
privat. Stiluldechinez
la templul Byodo-in
kara-e estedin Uji.
destinat spaţiilor
Insula principală dintr-o grădină
oficiale, iar stilul japonez yamato-e este destinatcu iaz din epoca Heian
este conectată
spaţiului cu Aristocraţii
privat. malurile prin eraupoduri
mândrivopsite în roş
de cunoaşterea u,
sugerând legăturachinezeşti,
artelor frumoase dintre lumea oamenilor
dar apelau la stilul cea a
şi nativ
paradisurilor
atunci când budiste.
voiauUnsă-şi aspect interesant
exprime celesunt intime în
maiinsulele
formă de nor, acoperite
sentimente şi gânduri.cu nisip alb.
În plus,
Grădini se face rămase
faimoase, o legătură din cu principiul
epocă sunt Senşito
Heian,masculin
G cel feminin. Publicul este asociat cu principiul masculin şi
osho din Kyoto sau grădina templului Motsuji.
acolo se manifestă
Grădinile aveau o mare picturaimportanţă
chineză şi kanshi.rii
poezia legătu
şi datorită
loPrivatul este exprimat în stilul feminin prin arte native şi
r cu poezia. După cum arată Keane (1996: 39) grădinile
p precum silabarul kana, sau pictura yamato-e. Aceste e
oezia erau create pentru un motiv comun, acela de a s
e deosebiri au dus, după cum am arătat, la apariţiaă.
Gxprima pe sine, folosind o serie de imagini din natur ii,
cuvintelor onna-e şi otoko-e, pictură feminină şi pictură
cirădinile
masculină.
din Heian nu sunt considerate ca nişte compoziţ s,
mai degrabă ca o colecţie de imagini poetice. În plu
grădinile erau spaţiul preferat pentru compus poezie.
Literatura se scria în grădină şi implica admiratul naturii.
Exista şi obiceiul numit kyokusui no en în care curtenii
stăteaupe marginea unui râu şi dădeau drumul pe apă unei
cupe d LeITERATURA
sake. Un poet o ridica, o golea şi compunea pe loc
un poem.
Epoca Heian cunoaşte o dezvoltare fără precedent
a literaturii, atât în ceea ce priveşte proza, cât şi
poezia.
905 - apariţia operei Ise Monogatari, prima scriere de tipul
uta-monogatari 935 - apariţia operei Tosa Nikki, primului
jurnal poetic nikki 990 — apariţia operei Makura no Soshi
scrisă de Sei Shonagon, care inaugurează genul zuihitsu
(eseu)
1010 - apariţia celei mai faimoase opere japoneze de tip
monogatari, Genji Monogatari, considerat primul
roman din lume

După cum am arătat, se poate spune că imboldul

acestei dezvoltări a literaturii a fost constituit de apariţia
silabarelor kana care simplificau mult scrierea, făcând
posibilă notarea limbii japoneze fără ajutorul ideogramelor
chinezeşti.
Kana reprezintă un sistem de scriere silabic în care un
set de caractere chinezeşti reduse la o formă minimală sunt
folosite cu valoare fonetică. Varianta cu forme cursive,
hiragana, era folosită pentru notarea limbii japoneze în
domeniul privat (poezii, scrisori private etc).
începând deci cu secolul al IX-lea, orice text japonez
putea fi transpus cu uşurinţă în scris. Totuşi, nobilii de la
curte au continuat să folosească chineza clasică în sectorul
public şi foloseau kana numai când scriau poezie japoneză.
De aceea, la început, kana a fost apanajul femeilor.
Femeile, care nu studiau chineza clasică, încep să
folosească din ce în ce mai mult silabarul hiragana. Acest
stil de scriere în hiragana este numit onna-de (mână de
femeie) şi va da literaturii japoneze marile ei capodopere la
sfârşit de Heian30.
Iro wa nioedo
Chirinuru wo
Wa ga yo tare
zo tsunenaran
ui no okuyama
kyo koete asaki
yume miji ei
mo sezu
Traducerea ar fi următoarea. „Culorile lumii strălucesc / dar ele se vor
scutura / Lumea noastră nu poate fi veşnică/ Traversând astăzi munţii
acestei lumi iluzorii/ nu voi mai avea vise deşerte/ Nu voi mai fi îmbătat”
(Matsui: 1982).
 POEZIA

Aşa cum am arătat, centrul vieţii culturale în Heian era

poezia. Aşa cum spun Brower şi Miner (1961: 158) orice
împrejurare a vieţii sociale sau private impunea folosirea
versurilor.
Poezia japoneză waka este produsul societăţii de la
Curte. Cele două forme majore sunt, după cum am arătat şi
în capitolul precedent, choka (poemul lung) şi tanka (poemul
scurt de 31 de silabe).
Aristocraţii continuau să scrie şi poezie în chineză, dar
compunerea de poezii în japoneză devine preponderentă.
Poezia câştigă multă popularitate şi datorită caracterului
din ce în ce mai social pe care-l capătă, fapt indicat de
apariţia şi dezvoltarea concursurilor de poezie uta-awase.
Uta-awase este un concurs de poezie colectiv, pentru că a
compune poezii nu mai este în această epocă o practică
individuală, ci şi un mod de divertisment colectiv. La început
concursurile erau ţinute sub auspiciile curţii şi aveau un
caracter foarte ceremonios.
Prestigiul mare de care se bucura poezia nativă este
pecetluit oficial când împăratul Daigo (885-930) îi comandă
lui Ki no Tsurayuki să compileze antologia Kokinshu, după o
perioadă (800-850) de mare vogă a poeziei în chineză.
Kokin Waka Shu sau Kokinshu (Colecţie de cântece noi şi
vechi) apare în 905 şi cuprinde 1100 de poezii, în majoritatea
lor tanka. Poeziile sunt clasate tematic, cele mai multe fiind
consacrate anotimpurilor. Urmează apoi poemele de
dragoste şi cele cu subiecte diverse. Stilul este mai feminin,
fiindcă literatura dinastică este o literatură a doamnelor de la
Curte.
Noua poezie are ca izvor de inspiraţie noua aristocraţie şi
concepţia sa despre natură şi rolul artei. Această nouă
aristocraţie se deosebeşte de cea din Nara, pentru că îşi are
sediul în capitală Heian, un centru urban adevărat şi foarte
sofisticat.
Doi dintre cei mai faimoşi poeţi reprezentaţi în Kokinshu
sunt Ariwara Narihira şi doamna Ono no Komachi 31.
 în prefaţa de la începutul acestei culegeri, Kt no
Tsurayuki face una din cele mai vechi aprecieri asupra
poeziei japoneze (un fel de ars poetica) din care redăm mai
jos un fragment (Donai Keene, 1991: 31):
„Poezia japoneză are drept sămânţă inima
omului şi se împlineşte în frunzele
nenumărate ale cuvintelor. în viaţa asta multe
lucruri îi mişcă pe oameni: ei încearcă atunci
să-şi însufleţească simţămintele în închipuiri
scoase din ceea ce văd sau aud. Cine oare
nu compune versuri ascultând cântecul
privighetorii între flori sau glasul broaştei
care-şi duce traiul în apă? Poezia-i aceea
care fără sforţare mişcă şi cer şi pământ, şi
îndeamnă la milă nevăzuţii diavoli şi zei; care
face dulce înţelegerea dintre bărbat şi femeie;
şi care poate să mângâie inimile războinicilor
aprigi”.
După cum arată Keene, din această prefaţă a lui
Tsurayuki, se pot desprinde două idei importante şi anume
faptul că poezia are puterea de a influenţa făpturile
supranaturale şi faptul că poezia are un rol de intermediere
în relaţiile amoroase.
Fiind prima antologie sponsorizată de guvern, Kokinshu
are şi rolul de a fixa regulile şi tehnicile poemelor tanka care
vor fi preluate si consacrate apoi de cele 20 de antologii
imperiale care i-au urmat.
După cum am văzut, poezia tanka se dezvoltă datorită
practicilor sociale, şi datorită normelor legate de realizarea
diferitelor forme de artă care includ poeme. în toate
antologiile cele mai numeroase şi mai faimoase poeme sunt
cele care au ca teme anotimpurile şi dragostea.

b. Noaptea de toamnă / E lungă doar cu numele / de-abia ne-am întâlnit

/ că zorii s-au şi revărsat / lăsând tot dorul nerostit
c. De cînd am intrat / în iarna vieţii mele, / dragostea ţi-a pălit / ca
frunza răvăşită / de ploile tomnatice ...
Poetul Ariwara Norihira
d. M-am legat: nu mai iubesc / şi m-am purificat / în râul
Mitarashi. / Zeii nu mi-au primit jurământul / şi sînt din nou
îndrăgostit.
e. Flori de cireş, / ca norii risipiţi-vă / ascunzând cărarea / pecare
 Poemele despre anotimpuri evocă frumuseţea unui
aspect din natură şi în acelaşi timp melancolia trezită de
legătura cu ideea de efemeritate. Imaginile naturale sunt
sugerate prin simboluri fixe. De exemplu imaginea cireşilor
înfloriţi este simbolul suprem al primăverii. Alte imagini care
sugerează primăvara sunt prunii înfloriţi sau sălciile. Poemele
de dragoste implicau şi ele reguli şi formule.
Pentru că aristocraţia aprecia „mono no aware” (tristeţea
lucrurilor), antologiile de poezii sunt impregnate de
melancolie.
În ceea ce priveşte tehnicile poetice, se dezvoltă
strategiile poetice numite makura-kotoba (cuvintele-pernă),
jo (prefeţele) şi kake-kotoba (cuvintele-pivot). Se folosesc, de
asemenea uta-makura (perna poemului). Aşa cum arată
Shirane (2012: 68), legătura dintre locuri faimoase şi motivele
legate de anotimpuri era foarte puternică. De exemplu
numele Kasuga trezea automat în minte ierburi tinere şi
căprioare. Atât cei care compuneau, cât şi cei care ascultau
poemele trebuiau să cunoască foarte bine aceste asociaţii,
necunoaşterea lor fiind considerată un semn de mare
ignoranţă.
După cum am arătat, în epoca Heian viaţa de zi cu zi şi
toate artele aveau legătură cu poezia. Shirane (2012: 57)
caracterizează legătura dintre poezie, natură şi celelalte arte
astfel:
„Waka este esenţială pentru tipul de picturi
ale anotimpurilor, picturile înfăţişând cele 12
luni, picturile cu locuri celebre - ca să nu mai
vorbim de sulurile pictate emaki care ilustrau
romanele curţii Heian. Asocierile
anotimpurilor şi naturii dezvoltate în waka
erau folosite în designul chimonourilor, în
ceramică, obiecte lăcuite şi mobilă (...).”

PROZA
 Una dintre cele mai vechi monogatari este Taketori
monogatari (Povestea bătrânului tăietor de bambus) care
este numită din acest motiv „strămoşul tuturor monogatari".
Este o operă anonimă scrisă într-un stil naiv, inspirată
probabil dintr-un basm chinezesc cu influenţe budiste şi
daoiste. Cuprinde şi poezii tanka32 .
Taketori monogatari conţine deja două trăsături ale
romanului, şi anume descrieri detaliate şi realiste, precum şi
preocuparea de a reda fidel sentimentele personajelor.
La numai câteva decenii, apare o altă operă anonimă,
Ochikubo monogatari (Frumoasa Otikubo) care trimite ca
tematică la Cenuşăreasa. Spre deosebire de Taketori
monogatari, din acest roman lipsesc elementele de basm,
acţiunea petrecându-se la Curtea imperială. Romanul descrie
scene realiste şi veridice ale acesteia.
După aceea se scriu multe alte monogatari, dar
capodopera genului este Genji monogatari, scris de
Murasaki Shikibu şi considerat, datorită valorii sale, cel mai
vechi roman din lume. Genji monogatari este romanul unei
societăţi purtătoare a unei civilizaţii ce ajunsese la apogeu şi
reprezintă sinteza tuturor scrierilor precedente.

32
Conţinutul povestirii este următorul: Un bătrân tăietor de bambus găseşte
într-o zi în tulpina unui bambus o fetiţă cât un deget pe care o ia acasă şi o
dă soţiei să o crească, în doar trei luni copila se transformă într-o fată de o
rară frumuseţe care luminează totul în jur şi este numită Nayotake no
Kaguyahime „Fecioara strălucitoare din bambus”. Atraşi de zvonurile
frumuseţii ei, mulţi oameni de vază vin s-o peţească, dar ea îi refuză pe toţi,
pentru că, de fapt, este o fecioară din Lună izgonită pentru o vreme pe
pământ şi îi este interzis să se căsătorească cu un muritor. Pentru a nu-şi
dezamăgi tatăl care o îndeamnă să-şi aleagă un soţ, ea îi pune pe ultimii
cinci peţitori să ducă la îndeplinire sarcini imposibile. Apoi este curtată chiar
de împărat, dar când se împlineşte sorocul, slujitorii din Lună vin să o ia
înapoi, iar strădaniile bătrânului tăietor de bambus şi ale împăratului de a o
reţine sunt inutile.
Fragmentul în care fata le dezvăluie părinţilor adoptivi cine este reflectă
influenţe budiste, dar este şi un exemplu de zugrăvire detaliată a
sentimentelor personajului (Frumoasa Otikubo, 1986: 60):
„O, eu de mult am tot dat să vă mărturisesc totul, dar n-am vrut să vă
amărăsc, şi de aceea am tot amânat. Dar mai mult n-am voie s-ascund.
Aflaţi că eu nu sînt din această lume pământească. Eu m-am născut în
Lună, în
 Romanul urmăreşte aventurile şi poveştile de
dragoste ale prinţului Hikaru Genji (Genji Strălucitorul).
Fundalul acestora este constituit de tabloul realist al vieţii
de la Curte cu atmosfera ei extrem de rafinată, dar şi cu
intrigile amoroase. Putem să ne facem o idee despre
această atmosferă chiar şi din titlurile capitolelor care în
traducere sună astfel: „Răchita”, „Floarea de şofran”,
„Sărbătoarea frunzelor roşii”, „Sărbătoarea florilor” etc.
Mai mult decât orice altceva, descrierea detaliată a
vieţii aristocraţiei este cea care a făcut din această operă
o capodoperă. Fragmentul de mai jos ne introduce în
atmosfera Curţii (Genji, 1969: 26):
„GENJI STRĂLUCITORUL ... ştia prea bine
că omul care poartă un asemenea nume nu
scapă de priviri scrutătoare şi de critici
necruţătoare şi că cele mai neînsemnate
gesturi ale sale vor fi consemnate pentru
posteritate. De teamă ca nu cumva peste
veacuri să apară ca un pierde-vară, fără nici
un rost pe lume (...) se vedea silit să se
poarte totdeauna foarte prevăzător şi să
păstreze măcar în aparenţă o ţinută cât mai
onorabilă. De aceea nu a avut parte de nici o
aventură romantică, aşa că până şi Katano
no Shosho ar fi râs de poveştile amoroase din
viaţa lui.”
Murasaki Shikibu prezintă normele sociale şi modul de
gândire al aristocraţilor, ca în următorul fragment (Genji,
1969: 28):
„ (...) Pînă la urmă am descoperit că nu există
nici o femeie despre care să se poată spune
„Iată perfecţiunea!
Iată o femeie desăvârşită!” Sînt multe care
stăpânesc oarecum arta scrisului şi stilul
epistolar, şi la nevoie, pot să dea chiar un
răspuns spiritual. Dar puţine dintre ele
rezistă la o încercare mai serioasă. De
obicei sînt copleşite de admiraţia pentru
propriile realizări, iar mânia cu care-şi critică
rivalele
 nobilime în mizerie şi singurătate, originea
ei nobilă este foarte curând uitată, şi lumea
o va dispreţui.”
După cum arată Tsunoda et al. (1964:176), în Genji
găsim exprimate prin intermediul personajelor şi ideile
autoarei cu privire la arta scrierii. Discutând despre literatură,
Genji arată că scopul literaturii este totdeauna unul
important şi serios, dar, de multe ori, pentru a -l atinge
trebuie puse alături virtutea şi viciul, înţelepciunea şi
nebunia, adevărul şi eroarea, perfecţiunea şi imperfecţiunea.
Proza, nu este deci, cum eronat se crede, un amestec de
adevăruri folositoare şi ficţiune, ci prezintă în fiecare parte a
sa un scop definit şi serios.
Monogatari include şi subcategoria uta-monogatari
(povestiri lirice/ poetice sau povestiri-poeme) din care prima
şi cea mai faimoasă este Ise monogatari (Povestiri din Ise).
Aceasta este o colecţie de povestiri centrate fiecare pe unul
sau mai multe poeme. Redăm mai jos un scurt pasaj (Keene,
1991: 74):
„Trăia cândva un om într-un sat depărtat. Şi,
într-o zi, spunând el celei dragi că merge să
slujească pe la Curte, îşi luă un dulce bun-
rămas şi se îndepărtă. Trei ani lipsi încît
femeia care-l aşteptă atît de mult
însingurată, la urmă hotărî să-şi petreacă
noaptea cu un
altul care-i arătase multă dragoste. Şi, chiar
în noaptea cu pricina se întoarse şi vechiul ei
iubit. Cînd el bătu în uşă şi-i ceru să i-o
deschidă, ea i-a răspuns de dincolo cu
poezia
„trei ani te-am aşteptat însingurată, şi chiar în
seara asta îmi împart cu cineva culcuşul”. Iar
el răspunse „vezi de-l iubeşte tot atît de mult
cît te-am iubit şi eu în anii ăştia”. Şi cu acest
poem dădu să plece, însă auzi chemarea ei:
„orice s-a întâmplat sau nu, mi-e inima la tine,
tot ca mai nainte”. Dar omul nu se mai
întoarse. Îndurerată, ea-l urmă, făr’ să-l
ajungă totuşi. Iar, într-un loc unde se scurgea
Ariwara no Narihira (825-880), un birocrat de rang mediu şi
descendenţă imperială cunoscut ca un talentat poet şi amant
legendar. Paternitatea operei i-a fost iniţial atribuită. Ise
monogatari este o scriere cu caracter romantic care
reprezintă opera-prototip pentru o seric de viitoare uta-
monogatari, (McCullough Craig, 1990: 39).
Celălalt gen major al epocii, nikki, este de asemenea
bine reprezentat în secolul al X-lea prin însemnări de
călătorie şi memorii (confesiuni). Acestea nu conţin date, ci
mai degrabă poveşti autobiografice. De cele mai multe ori
cuprind şi poeme.
Pe la anul 935 este scris Tosa Nikki (Jurnalul din
Tosa), apoi Kagero Nikki (Jurnalul efemerelor) şi pe la anul
1000, Izumi Nikki („Jurnalul doamnei Izumi”, cunoscuta poetă
Izumi Shikibu).
Tosa Nikki (Jurnalul din Tosa) este primul şi cel mai
însemnat jurnal de călătorie. Este scris de faimosul Ki no
Tsurayuki, fiind singura sa operă în proză. Cuprinde
însemnări zilnice din călătoria sa din provincia Tosa (actualul
Kochi) din Shikoku, unde fusese guvernator, către capitala
Kyoto. Partea de proză este un fundal pentru cele peste 60
de poeme compuse probabil de el în drumul spre casă.
În Kagero Nikki (Jurnalul efemerelor), soţia unui
consilier, povesteşte despre decepţia sa în dragoste şi
singurătatea bătrâneţii. Izumi Nikki are în centru poeziile
schimbate de doi îndrăgostiţi, doamna Izumi şi un tânăr prinţ,
care moare prematur.
O altă formă de proză, apropiată oarecum de nikki, este
zuihitsu, un fel de eseu. Este de fapt un fel de jurnal intim în
care notaţiile se fac după inspiraţia de moment, fără a
respecta o ordine anume. Prima şi cea mai faimoasă lucrare
care inaugurează acest stil este Makura no Soshi (Însemnări
de căpătâi) a lui Sei Shonagon. Zuihitsu are o evoluţie
specifică şi spectaculoasă în Japonia.
Opera lui Sei Shonagon are 12 cărţi cu 320 secţiuni.
Acestea au lungimi diferite şi cuprind amintiri, opinii şi
 „Primăvara, în zori. încet, încet se crapă
de ziuă. Deasupra crestelor, cerul se
luminează slab, nori purpurii se preling în
fâşii subţiratice ”
După cum am arătat, proza epocii zugrăveşte în primul
rând oamenii de rang şi cu statut socio-economic înalt şi nu
ne oferă decât puţine informaţii despre oamenii obişnuiţi.
Totuşi, se poate presupune că autorii de proză, mai ales
femeile, aveau ocazia în timpul pelerinajelor şi excursiilor pe
care le făceau să observe şi clasele de jos ale societăţii.
După cum arată Angles (2001), opera care menţionează
cel mai mult aceste clase este Makura no soshi a lui Sei
Shonagon care vorbeşte în primul rând de yoki hito (nobilii),
dar şi de warokihito şi gesu care se referă la cei din afara
aristocraţiei.
În Heian apar şi colecţii de legende religioase şi de
poveşti străvechi adunate de cărturari sau bonzi. Un
exemplu este Konjaku Monogatari (Povestiri din vremuri
trecute) în care găsim consemnate diverse aspecte ale vieţii
oamenilor din perioada de trecere spre epoca medievală.
Opera cuprinde povestiri din India, legate de budism,
povestiri din China, şi povestiri din Japonia. Acestea din
urmă sunt povestiri budiste japoneze şi povestiri profane
legate de familia Fujiwara, eroi, incidente umoristice sau
întâmplări supranaturale (Sumiya, 1993:117-118).
De fapt, povestirile din culegere pot fi grupate după
trei criterii: după spaţiu (India, China, Japonia), după
temă (budiste sau laice) şi după timp.
După cum arată Mori (1982), din acest volum putem
deduce, de exemplu, sensurile care erau atribuite creaturilor
supranaturale în epoca Heian. El clasifică personajele
supranaturale care apar în aceste povestiri în cinci tipuri: rei
(fantome), oni (demoni), sei (spirite), dobutsu (animale),
kami (zeităţi) şi discută simbolistica lor.
 S-a căsătorit cu o rudă îndepărtată şi, după moartea
soţului, a fost adusă la Curte, datorită talentului său
literar bine cunoscut. A fost însoţitoare a împărătesei
Akiko. A scris un jurnal în care descrie cu un fin spirit de
observaţie intrigile de la Curte, dar şi propriile ei gânduri.
Rămâne faimoasă pentru Genji Monogatari, considerat
primul roman din lume.
Numele ei este un pseudonim, Murasaki (violet) fiind
o poreclă bazată pe un personaj din roman, iar shikibu
indicând rangul tatălui său în cadrul birocraţiei. Se pare
că după vârsta de 50 de ani s-a retras la o mănăstire
(http://www.womeninworldhistory.com/heroine9
.html).
Aflăm unele lucruri despre ea, din jurnalul său care s-
a păstrat (Keene, 1991: 76)
„Că-s prea înfumurată, închisă şi retrasă, voind ades
să-i ţin pe alţii la distanţă, că m-am refugiat în cugetări
despre istoriile vechi, plină de ifose, trăindu-mi viaţa în
nălucirile poetice pe care însămi le-am creat, rar mai
văzându-i şi pe alţii, şi-atuncea doar ca să-i vorbesc de
rău, - asta-i ce cred despre mine cei mai mulţi străini şi-s
pregătiţi să nu mă placă dinainte.”

Sei Shonagon
Sei Shonagon, rivala lui Murasaki Shikibu, este
născută în jur de 964 şi nu e mai puţin faimoasă. A
primit o foarte bună educaţie, iar în 991 a intrat la Curte
printre cele 30-40 de doamne de companie ale
consoartei preferate a împăratului Ichijo, Sadako. Şi-a
luat numele de Shonagon care desemna al 3-lea rang
de subsecretar de stat. A jucat un rol important în
societatea dominată de graţie şi umor de la Curte.

CONCEPTELE ESTETICE

Literatura şi arta din epoca Heian se caracterizează prin

efemerităţii din natură şi din viaţa omului. Efemeritatea e
considerată estetică, iar oamenii sensibili o pot aprecia.
Aware îşi are originea într-o interjecţie care arăta
surprinderea provocată de un lucru plăcut. Apoi a ajuns să
fie folosit şi ca substantiv şi adjectiv.
În artă mono no aware e folosit în legătură cu
sentimentele stârnite de diferite lucruri din natură, precum
cântecul unei păsări sau florile de cireş. În timp, a fost
asociat cu tristeţea, imagini tipice fiind înflorirea efemeră a
cireşilor sau o lacrimă zăbovind pe obraz. Acest concept
se manifestă în Genji monogatari şi în pictura yamato-e
(Varley, 2000: 61).
Tsunoda et al. (1964: 172) arată că Motoori Norinaga,
faimosul critic din secolul al XVIII-lea considera întregul
roman Genji „un roman al mono no aware”, concept pe
care-l interpreta mai ales ca „sensibilitatea faţă de
lucruri”. Fiecare
capitol care poate fi considerat de o deosebită frumuseţe şi
care exprimă o emoţie adâncă este o reprezentare a
conceptului mono no aware.
Okashi este al doilea concept important şi este oarecum
opusul lui mono no aware. Se referă la un sentiment mai
lejer stârnit de ceva încântător, fermecător sau amuzant.
Domină în lucrarea lui Sei Shonagon (Varley, 2000: 66).
Miyabi se referă în primul rând la rafinamentul de la
Curte. Curtea era o lume în care plăcerile şi distracţii
extrem de rafinate nu puteau fi gustate decât de aristocraţi
sofisticaţi şi educaţi. Miyabi are legătură cu capacitatea
de a aprecia prunii înfloriţi, parfumul unui lemn special sau
o anumită îmbinare de culori.
234
1. Jimmu 660- 2. Suizei 581- 3. Annei 4. Itoku 510-
585 Î.Hr. 549 Î.Hr. 549-511 î. 477 Î.Hr.
5. Kosho 6. Koan 392- 7. Korei 290- 8. Kogen 214-
475-393 î. 291 Î.Hr. 215 î. Hr. 158 î. Hr.
9. Kaika 158- 10. Sujin 97- 11. Suinin 29 12. Keiko 71-
98 î. Hr. 30 î. Hr. Î.Hr.- 70 130
A
13. Seimu NEX E 15. Ojin
16. Nintoku
1 4.
131-190 270- 310
313-399
Chuai
17. Richu 192-200 20. Anko
19. Ingyo
400-405 412-453453- 456
18. Hanzei
. Seinei
406-410 23. Kenso
24
21. Yuryaku 22LISTA ÎMPĂRAŢILOR JAPONIEI. Ninken
1456-479 480-484 485-487 488-498
25. Buretsu 26. Keitai 27. Ankan 28. Senka
498-506 507-531 531-535 535-539
29. Kimmei 30. Bidatsu 31. Yomei 32. Sushun
539-571 572-585 585-587 587-592
33. Suiko 34. Jomei 35. Kogyoku 36. Kotoku
592-628 629-641 642-645 645-654
împărăteasă împărăteasă
37. Saimei 38. Tenji 39. Kobun 40. Temmu
655-661 662-671 671-672 673-686
împărăteasă
41. Jito 42. Mommu 43. Gemmei 44. Gensho
690-697 697-707 707-715 715-724
împărăteasă împărăteasă
45. Shomu 46. Koken 47. Junnin 48. Shotoku
724-749 749-758 758-764 764-770
împărăteasă împărăteasă
49. Konin 50. Kammu 51. Heizei 52. Saga
770-781 781-806 806-809 809-823
53. Junna 54. Nimmyo 55. Montoku 56. Seiwa
823-833 833-850 850-858 858-876
57. Yozei 58. Koko 59. Uda 60. Daigo
876-884 884-887 887-897 897-930
61. Suzaku 62. 63. Reizei 64. Enyu
930-946 946-967 967-969 969-984
65. Kazan 66. Ichijo 67. Sanjo 68. Goichijo
984-986 986-1011 1011-1016 1016-1036
69. 70. Goreizei 71. Gosanjo 72. Shirakawa
1036-1045 1045-1068 1068-1072 1072-1086
 235
73. Horikawa 74. Toba 75. Sutoku 76. Konoe
1086-1107 1107-1123 1123-1141 1141-1155
77. 78. Nijo 79. Rokujo 80. Takakura
1155-1158 1158-1165 1165-1168 1168-1180
81. Antoku 82. Gotoba 83. 84. Juntoku
1180-1183 1183-1198 1198-1210 1210-1221
85. Chukyo 86. 87. Shijo 88. Gosaga
1221 1221-1232 1232-1242 1242-1246
89. 90. 91. Gouda 92. Fushimi
1246-1259 1259-1274 1274-1287 1288-1298
93. 94. Gonijo 95. 96. Godaigo
1298-1301 1301-1308 1308-1318 1318-1339
97. 98. Chokei 99. 100.
1339-1368 1368-1383 1383-1392 1392-1412
101. Shoko 102. 103. 104.
1412-1428 Gohanazono Gotsuchimik Gokashiwabar
1429-1464 1465-1500 1500-1526
106. 108.
105. Gonara 107. Goyozei
1526-1557 1557-1586 1586-1611 1611-1629
109. Myosho 110. 111. Gosai 112. Reigen
1630-1643 1643-1654 1656-1663 1663-1687
împărăteasă
113. 114. 115. 116.
Higashiyam Nakamikado Sakuramachi Momozono
a 1710-1735 1735-1747 1747-1762
 246 237
236
DESCRIEREA PRINCIPALELOR SĂRBĂTORI

LISTAde
În tabelul REGENŢILOR
mai jos prezentăm o scurtă caracterizare a
FUJIWARA DIN EPOCA HEIAN
sărbătorilor principale.

117. 118. Familia Fujiwara119.a Kokaku

monopolizat 120.
în epoca Heian posturile
Gosakura Ninko
de ma sessho (regentul Gomomozon
unui împărat 1780-
minor) şi kampaku
chi 1817 1817-1846
(consilier). Listăm mai jos regenţii Fujiwara, în paranteze
121. Komei fiind indicate
o perioadele în care fiecare din ei a ocupat 1847-1866 1868-1912
125. Heisei 122. Meiji 123. Taisho 124. Showa
1912-1926 1926-1989
1989- Sursa Sakamoto (1971:21-134).
Fujiwara Yoshifusa (858-872)
Fujiwara (872-880, 880-890)
Fujiwara Tadahira (930-941, 941-949)
Fujiwara Saneyori (969-970, 967-969)
Fujiwara Koretada (970-972)
Fujiwara (972-977)
Fujiwara Yoridata (977-986)
Fujiwar Kaneie Perioada (986-990,
1336-1392 990) este cunoscută drept perioada
a Curţilor din (990-993,
Michitaka Nord şi din990,993-995)
Sud, pentru că în această perioadă s-
Fujiwar Michikane
a format o Curte
(993-995,paralelă
995)la Yoshino unde a domnit aşa-zisa
a Dinastie din(1016-1017)
Michinaga nord. Împăraţii acestei dinastii sunt următorii (ei
Fujiwar Yorimichi
nu figurează(1017-1019,
în cronologia oficială):
1019-
a 1067)
Fujiwar
a
Fujiwar
a
Fujiwa1raNorimichi
. Kogon 1332-1333
(1068-1075)
2 . Komyo 1337-1348
Fujiwa raMorozane (1086-1090, 1075-
Fujiwa3ra1086,
. Suko 1349-1351
Moromichi (1094-1099)
Fujiwa4raTadazane
. Gokogon 1353 - 1371
(1107-1113,1105-1107,
Fujiwa ra5 . Goen-yu
Tadamichi 1374-1382
(1123-1129, 1141-1150; 1121-
1123, 1129-1141, 1150-1158)
Konoe Motozane (1158-1166)
Anul nou 1 ianuarie
Fujiwara Motofusa (1166-1179)
Konoe Motomichi (1179-1183, 1184-1185)
Fujiwara Moroie Kakizome
(1183-1184)
2 ianuarie238
Se sărbătoreşte începutul noului an; se face
prima vizită din an la sanctuarul Shinto. Se bea
Haru no amazake (sake dulce). Se mănâncă o-sechi-
nanagusa 7 ryori şi ozoni, bucate tradiţionale specifice
pentru această zi. Copii primesc otoshidama
ianuarie (pliculeţe cu sume de bani) de la părinţi şi rude.
Se joacă jocuri tradiţionale, se înalţă zmee.
Prima caligrafie din an; se scriu ideograme cu
Seijin no hi
sensuri de bun augur. La temple se organizează
(ziua concursuri de caligrafie.
majoratulu Pe 7 ianuarie, zi care se consideră că încheie
i)
sărbătoarea de Anul Nou, se mănâncă o fiertură
a doua luni din 7 ierburi de primăvară, cele care dau şi
din numele acestei sărbători. Datorită acestor
Setsubun ierburi, trupul poate absorbi puterea de viaţă a
3 februarie naturii de primăvară şi se purifică de boli şi
Este ziua în care sunt sărbătoriţi oficial toţi cei
care devin majori în cursul respectivului an.
Tinerii care împlinesc 20 de ani (vârsta la care
japonezii sunt consideraţi majori) participă la
ceremonii organizate în cadrul primăriilor. Cu
această ocazie fetele poartă de obicei
Kenkokukinen furisode
bi
Este considerată ultima zi înainte de venirea
11 februarie primăverii, conform calendarului lunar
tradiţional. Trecerea de la iarnă la primăvară
este marcată la temple prin ritualuri de alungare
a spiritelor rele. Se aruncă cu boabe de fasole
prăjite în demoni (de obicei două persoane
deghizate într-un demon roşu şi unul verde),
strigându-se Fuku wa uchi, oni wa soto (Să
Ziua în care, conform legendei, a fost
întemeiat statul japonez de către
împăratul legendar Jimmu în anul 660
î. Hr. Ziua încoronării acestuia,
echivalentă
Sfântul februarie
Valentin 14 Hinamatsuri
 246 239
(lit. Spre deosebire de Occident, în
Sărbătoarea Japonia, cu ocazia acestei zile fetele
păpuşilor) sunt cele care oferă băieţilor ciocolată
3 martie (atât celui de care sunt îndrăgostite, cât
şi colegilor
Sărbătoarea fetelor. Familiile care au
fete expun în camera de oaspeţi un set
de păpuşi care reprezintă Curtea
imperială. Se pun de asemenea
crenguţe înflorite de piersic. În acest fel,
familia se roagă pentru sănătatea şi
creşterea armonioasă a fetiţelor.
Acestea îşi invită prietenele şi beau
sake dulce, mănâncă prăjituri şi o
White Day mâncare specială, chirashi zushi.
Setul de păpuşi trebuie strâns imediat
14 martie
după ce se termină sărbătoare, orice
întârziere putând influenţa negativ
destinul fetei respectivei familii. Obiceiul
îşi are originea în China. Se consideră
că
Este o sărbătoare creată în Japonia,
ca un fel de pereche a Sfântului
Valentin. în această zi, băieţii oferă
fetelor ciocolată, prăjituri şi alte cadouri
ca un fel de mulţumire pentru ciocolata
pe care au
Echinocţiul Cu această ocazie se sărbătoreşte
natura şi se fac vizite la mormintele
rudelor pentru că perioada coincide cu o
sărbătoare budistă.

Hana matsuri
Ziua de 8 aprilie care este ziua de
8 aprilie naştere a lui Buddha.
Ziua Showa Ziua de naştere a împăratului Showa.
29 aprilie Până în 2007 a fost sărbătorită drept
Midori no Hi (Ziua naturii), datorită
dragostei împăratului pentru plante. În
p 240 rezent Midori no hi se sărbătoreşte
Hanami Este obiceiul de a admira florile de cireş
Aprilie-mai în parcuri, pe malul râurilor sau la temple.
Florile nu durează decât o săptămână.
Cireşii înfloresc în februarie în Okinawa,
în aprilie în insula centrală, şi în mai în
Hokkaido. Oamenii merg la picnic sub
crengile înflorite de cireş, împreună cu
familia, colegii sau prietenii.
Se agaţă în cireşi şiruri de lampioane
colorate care seara sunt aprinse, iar

Ziua Se sărbătoreşte promulgarea constituţiei

ca un simbol al înfiinţării statului japonez
constituţiei
3 Midori no modern.
Iniţial se sărbătorea de ziua fostului
hi
împărat Showa. Se exprimă respectul
Ziua naturii pentru natură şi dorinţa de a trăi în
La origine, ziua băieţilor se mai numea şi
Kodomo no hi
Tango- no-sekku. În această zi, familiile
„Ziua copiilor care au băieţi înalţă koi-nobori (trei crapi
(băieţilor)” coloraţi) de streaşinile caselor. Crapul,
5 mai peşte care înoată contra curentului de
apă, este considerat un peşte curajos.
Alături de samuraii în miniatură care se
pun în casă, crapii exprimă dorinţa
familiei ca băieţii să crească voinici şi
Are loc de două ori pe an, la 1 iunie şi 1
Koromogae
septembrie când se consideră oficial că
(schimbarea se trece la hainele de vară, respectiv
hainelor) toamnă. Obiceiul îşi are originea în

Solstiţiu Solstiţiul de vară

Tanabata Festivalul stelelor: este ziua în care, conform
1
calendarului lunar stelele Altair şi Vega, care
sunt separate în general de Calea Lactee, se
pot întâlni. Este o zi a împlinirii dorinţelor.
Copiii îşi scriu dorinţele pe fâşii de hârtie
(tanzaku) şi le atârnă de crengi de bambus
tinere. Originea festivalului este o veche
 Obon Sărbătoarea sufletelor morţilor; este o
sărbătoare budistă a sufletelor
strămoşilor. Se crede că în această
perioadă sufletele strămoşilor revin
pentru a-şi vizita urmaşii. Pe verandele
caselor se pun felinare aprinse pentru a
întâmpina aceste spirite. La sfârşitul
sărbătorii, felinarele aprinse sunt lăsate
să plutească pe apă pentru a le ghida
drumul înapoi, spre lumea morţilor.
Oamenii dansează bon-odori şi se fac
ofrande.
Umi no Această zi consfinţeşte datoria japonezilor
hi
faţă de ocean şi dependenţa de acesta.
Ziua Marchează ziua în care împăratul Meiji s-a
mării întors dintr-o călătorie cu vaporul în
Ziua Hokkaido.
Este o zi în care se exprimă pe de o parte
respectului
respectul pentru cei are au adunat
pentru
înţelepciune de-a lungul vieţii, iar pe de
vârstnici
alta, speranţa de viaţă îndelungată.
Cultura japoneză consideră vârsta
Echinocţiu
Ca şi echinocţiul de primăvară coincide cu
o sărbătoarea budistă a morţilor.
Otsukimi Obiceiul de a admira luna în noaptea cu
lună plină din 15 august, conform
calendarului lunar. Pe verandele caselor
se fac ofrande către lună, constând din
crengi susuki şi turtiţe de orez. În
1
vechime
Legenda care stă la baza sărbătorii Tanabata („Festivalul Stelelor”) este de
Zorigine
iua Este chineză, dar s-a amestecat
o sărbătoare şi cu diferite
mai nouă care credinţe
îşi are japoneze. Există mai
sportului multe variante ale acestei legende. Aici vom
originea în ziua deschiderii jocurilor prezenta una dintre ele.
în apropiere de Calea Lactee care luminează cerul de noapte locuia Zeul
olimpice organizate la Tokyo în 1964.
Cerului, care avea o fiică numită Orihime „ţesătoarea”. Ea ţesea în fiecare zi
pânză Oamenii se bucură
pentru chimonourile delasport
zeilor şide
războiul mişcare.
ţesut. Orihime s-a îndrăgostit
ii
de Hikoboshi (sau Kengyu) „Păstorul”
în această zi se sărbătoreşte dragostea
Ziua culturFiind care avea grijă de cirezile de vaci.
foarte îndrăgostiţi unul de altul, au început să-şi neglijeze îndatoririle
şi au pentru libertate şi pace. Guvernul şi şcolile
atras mânia
acordă zeului Cerului. Acesta
distincţii i-a pedepsit
şi premii celor să trăiască
care s-auunul la est şi altul
la vest de Calea lactee şi să nu se poată întâlni decât o dată pe an, pe 7
afirmat prin merite culturale sau şcolare.
 iulie. Orihime şi Hikoboshi sunt numele japoneze pentru stelele Altair şi
Vega.
Probabil că legenda ţinea de ciclul anotimpurilor şi marca terminarea
Shichi-go- în această zi, fetele de 3 şi 7 ani şi băieţii
san
de 5 ani fac vizite la sanctuarul şintoist
îmbrăcaţi în chimonouri speciale.
Numerele impare sunt considerate
norocoase. Familiile se roagă pentru
sănătatea şi creşterea armonioasă a
copiilor. Copiii primesc nişte bomboane
speciale şi reprezentări ale cocorului sau
broaştelor
Ziua muncii în această zi se exprimă respectul pentru
muncă. Oamenii îşi mulţumesc unii altora.
împăratul oferă zeilor primul orez în cadrul
Solstiţiu Solstiţiul de iarnă
 LITERATURA JAPONEZĂ ÎN EPOCA CLASICĂ
tabel cronologic adaptat din Screech et al. (1999)

Scrierea chineză a fost introdusă în Japonia în

perioada Asuka. La început s-a folosit mai ales pentru uzul
Curţii.
În perioada Nara apar primele scrieri cu caracter literar
şi în acelaşi timp scrieri în limba japoneză. În perioada Heian
apare scrierea silabică kana, fapt cc duce la dezvoltarea
literaturii naţionale.
Tabelele de mai jos cuprind cele mai importante opere
scrise în perioadele Nara şi Heian.
În epoca Nara, pe lângă operele menţionate în tabele, s-
a mai compilat o culegere de poeme scrise de japonezi în
chineză, Kaifuso şi gazete geografice Fudoki, redactate tot în
chineză.
Trebuie să menţionăm, de asemenea, că după cronica
Nihon shoki au continuat să se compileze istorii dinastice în

e cuZiua
ziuanaţională
cţie. Act PERIOADA NARAat, Akihito, este născut pe 23 decembrie.
ualul
ial sunt deschise şi publicul are împăr
acces în grădina interioară. Susţinătorii casei imperiale vin în număr mare cu ste
ent; se manifestă mai ales prin latura comercială. Ajunul Anului Nou; se mănâncă toshikoshi

Crăciunul Omisoka

soba,tăieţeicaresimbolizează

Anul
Opera
712
Kojiki (Mărturia lucrurilor din vechime) cronică istorică compilată de Ono Yasumaro
 PERIOADA HEIAN
720 Nihonshoki (Cronicile Japoniei) cronică
istorică compilată de prinţul Toneri şi alţi
cărturari
este scrisă în limba chineză
cca 759
Manyoshu („Culegere de zece mii de
file” sau „Culegere din toate generaţiile”)
prima culegere de waka (poezie japoneză)
Anul Opera
! 901
Taketori Monogatari (Povestea tăietorului de
bambus)
anonimă
prima scriere în genul monogatari „strămoşul
tuturor romanelor”
905 Kokin wakashu sau Kokinshu (Colecţie
de poeme vechi şi noi) compilată de
Ki no
Tsurayuki
prima antologie de poezie japoneză waka
comandată de guvern
Cca prefaţa lucrării e considerată prima ars poetica
935

Tosa nikki (Jurnalul din Tosa) scris de Ki no

Cca Tsurayuki primul jurnal (nikki)
938
Ise Monogatari (Poveşti din Ise) prima
şi cea mai faimoasă operă aparţinând genului
Cca uta- monogatari
974
Kagero nikki (Jurnalul efemerelor)
Cca scris de mama lui Fujiwara no Michitsuna
1001 Makura no soshi (Însemnări de căpătâi) scrisă
de Sei Shonagon
prima operă în stilul zuihitsu
conţine însemnări despre viaţa la Curtea
Cca Izumi Shikibu nikki (Jurnalul lui Izumi
1004
Shikibu)
 scrisă de Izumi Shikibu
TABEL AL PRINCIPALELOR ZEITĂŢI BUDISTE
- NUMELE GENERALE ŞI NUMELE JAPONEZE -

Cea
1005 Genji monogatari (Povestea lui
Genji) scrisă de Murasaki Shikibu
capodopera literaturii japoneze; „primul
roman din lume” povesteşte în 54 de volume
aventurile prinţului Hikaru Genji (Genji
strălucitorul) tablou al vieţii aristocraţiei
Cca
1060 Sarashina Nikki
jurnal scris de fiica lui Sugawara no Takesue
Cca Konjaku Monogatari (Poveşti de azi
1120 şi de
demult)
culegere de povestiri cu originea în India, China
Cca
1120 Okagami (Marea oglindă)
Cca Sanka-shu (Antologia unei case din munţi)
1190
Shakyamuni (Buddha istoric) Shaka
Amida
Nyorai Amitabha (Buddha compasiunii şi
Nyorai
înţelepciunii)
Vairochana (Buddha Cosmic) Birushana Nyorai
Mahavairochana (Buddha vieţii
cosmice) Dainichi Nyorai
Bhaishajyaguru (Buddha
Yakushi Nyorai
Akshobya Ashuku Nyorai
Prabhutaratna Taho Nyorai
Maitreya (Budha viitorului) Miroku bosatsu
Arya-Avalokiteshvara Shokannon bosatsu
Ekadashamukha
Juichimen Kannon
bosatsu
Amoghapasha
Fukukenjaku
Kannon bosatsu
 247
Senju
Sahasrabhuja kannon
Chintamanichakra bosatsu
Nyorin
Kannon
Hayagriva
bosatsu
Chundi Bhagavati Bato kannon
Pandaravasini bosatsu
Juntei Kannon

Byakue Kannon
Mahasthamaprata
bosatsu
Manjushri
Seishi bosatsu
Samantabhadra
Monju
Akashagarbha
bosatsu
Fugen
bosatsu
Kokuzo bosatsu
Kshitigarbha Jizo bosatsu
Vidyaraja Myo-o
Achalanatha Fudo Myo-o
Trailokyavijaya Gosanze Myo-o
Kundali Gundari Myo-o
Yamantaka Dai-itoku Myo-o
Kongoyasha
Vajrayaksha
Ragaraja Aizen Myo-o
Mahamayuri Kujaku Myo-o
Atavaka Daigensui Myo-o
Deva Ten
Brahma Bonten

Indra Taishakuten
Kubera Bishamonten
Mahashri Kisshoten
Sarasvati Benzaiten, Benten
Vajrapani Nio
Marichi Marishiten
Hariti Kariteimo,
Nandikeshvara Kangiten, Shoten
 Mahakala Daikokuten
Yama Emmaten
Skanda Idaten
Dakini Dakiniten
Shensha Dajiang Jinsha Daisho
Sudrishti Myoken bosatsu
Agni Katen
Rakshasa Rasetsuten
Vanina Suiten

Vayu Futen
Ishana Ishanaten
Prithivi Jiten
Surya Nitten
Chandra Gatten
BIBLIOGRAFIE

Acsan Ion. 1995. Ţara cireşilor în floare. Poezia Japoniei.

Bucureşti: Grai şi suflet - Cultura Naţională
Akima Toshio. 1993. „The Origins of the Grand Shrine of Ise
and the Cult of the Sun Goddess Amaterasu
Omikami", Japan Review, 4: 141-198
Ambros Barbara. 2006. „Geography, Environment,
Pilgrimage”, in Swanson Paul, Chilson Clark,
(editori), p. 289-308
Amino Yoshihiko. 2000. „Nihon to wa nani ka? Tokyo:
Kodansha
Angles Jeffrey. 2001. „Watching Commoners,
Performing Class: Images of the Common People in
the Pillow book of Sei Shonagon”, Japan Review, 13:
33-65
Ashkenazi Michael. 2003. Handbook of Japanese
Mythology.
Oxford: Oxford University Press
Berthier François. 1984. Les Temps d'avant l'histoire Paris:
Publications Orientalistes de France
Brower H. Robert, Miner Earl. 1961 .Japanese Court Poetry.
Standford: Standford University Press
Brown M. Delmer (editor). 1993. The Cambridge History of
Japan Volume
I: Ancient Japan, Cambridge: Cambridge University Press
Brown M. Delmer. 1993. „The Yamato Kingdom”, in Brown M.
Delmer (editor), p. 108-162.
Bouvais Nicolas. 2006. Cronici japonezi. Bucureşti:
250

Bukkyo Dendo Kyokai. 1966. The Teaching of Buddha,

(ediţia a 65-a). Tokyo: Kosaido Printing Co.
Carlqvist Andes. 2007. „A Natural Treasury: Plants and
Animals in Izumo Fudoki”, Japan Review, 19: 77-105
Cranston A. Edwin.1993. „Asuka and Nara Culture: literacy,
literature and music”, în Brown M. Delmer (editor), p.
453-503
Crombé Veronique. 1995. „Prezentarea budismului”, în
Gaudin Phillippe (editor), p. 358-407
Davis Roger, Ikeno Osamu. 2002. The Japanese Mind.
Understanding Contemporary Japanese Culture.
Boston, Rutland, Vermont, Tokyo: Tuttle Publishing
Doamna Murasaki. 1969. (traducere H.Y. Stahl) Genji.
Bucureşti: Editura pentru literatură Universală
Doi Takeo. 1973. The Anatomy of Depencence. New York:
Kodansha
Earhart E. Byron. 1997. (ediţia a II-a), Religion in the
Japanese Experience. Sources and Interpretations,
Wadsworth Cengage Learning
Elisseeff Danielle, Elisseeff Vadime. 1996. Civilizaţie
japonezi, (trad. Irina D. Izverna, Irina Mavrodin).
Bucureşti: Editura Meridiane
Elisseeff Danielle. 2001. Histoire du Japon. Paris: Edition du
Rocher
Elisseeff Danielle. 2007. Confucius. Cuvântul în acţiune.
Colecţiile Cotidianul. Enciclopedica (trad. Gabriel
Fornica-Livada), Bucureşti: Univers
Ellwood Robert. 2008. Introducing Japanese Religion. New
York and London: Routledge
Focşeneanu Anca. 1998. „Christian Art of 7th- 8th Centuries
and Japanese Esoteric Buddhist Art. A theology of
Image”, Studia Universitas Babes-Bolyai, XLIII, 4: 93-
99
Focşeneanu Anca (ed). 2013. Topics in Japanese Culture,
Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti
*** Frumoasa Otikubo. 1986. (trad. Alexandru Ivănescu).
Bucureşti: Univers
Gaudin Philippe (editor). 1995. (trad. Sanda Aronescu). Marile
Religii.
Bucureşti. Editura Orizonturi: Editura Lider Guillamaud
Jean. 2002. Histoire de la Literature japonaise. Paris: Ellipses
Hakeda S. Yoshito. 1972. Kukai. Major Works, translated, with
an account of his life and a study of his thought, New York,
London: Columbia University Press
Hall John Whitney. 1971. Japan - From Prehistory to Modern
Times.
Rutland, Vermont, Tokyo: Charles E. Tuttle
Company Hardacre Helen. 2006. „State and religion in
Japan”, in Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), p. 274-
289 Havens Norman. 2006. „Shinto” în Swanson Paul,
Chilson Clark, (editori), p.14-37
Hearn Lafcadio. 1988. într-o reşcă de ceai. (trad. Radu
Săndulescu). Bucureşti: Univers
Henshall, K. 1999. O istorie a Japoniei - De la epoca de piatră
la superputere, Bucureşti: Editura Artemis
Inoue Mitsusada, Brown Delmer. 1993. The Century of
Reform, in Brown M. Delmer (editor), p. 163-
220
Ishii Susumu et al. 2005. Shosetsunihonshi. Tokyo: Yamakawa
shuppan. Kadokawa. 2011. Kojiki. Tokyo: Kadokawa bunkou
Kamenarovic, Ivan P. 2002. China clasica, Bucureşti: BIC ALL
Keane Mark P. 2004. Japanese Garden Design. Boston,
Rutland, Vermont, Tokyo: Tuttle Publishing
Keene Donald. 1991. Literatura japoneză (trad. Doina şi
Mircea Oprită), Bucureşti: Univers
KEK Kokusai koryukai. 1989. Taiken shiyo nihon no bunka.
Tokyo. Apurikotto
Kidder J. Edward. 1993. „The Earliest Societies in Japan”, în
Brown M. Delmer (editor), p. 48-107
Kodansha International. 1996. Keys to the Japanese Heart and
Soul. Tokyo Kodansha
Kodansha International. 1996. Japanese History. Tokyo
Kodansha
Kojiro Naoki. 1993. „The Nara State”, (trad. Felicia Bock) in
Brown M. Delmer (editor), p. 221-267
Kornicki P.F., McMullen I.J. 1996. Religion in Japan. Arrows
to heaven and earth, New York: Cambridge University Press
Koschmann Victor, Oiwa Keibo, Yamashita Shinji (editori).
1985. International Perspectives on Yanagita Kunio and
Japanese Folklore Stuides, NY: China-Japan Program, Cornell
University
Kuroda Toshio. 1993. „Shinto in the History of Japanese
Religion”, în Mullins R. Mark, Shimazono Susumu,
Swanson L. Paul (editori), p. 7-30
Lebra T. Sugiyama. 1976. Japanese Patterns of Behaviour.
Honolulu: University of Hawai’i Press
Lee Kwang-kyu, Linskey Joseph P. 2003. Korean Traditional
Culture. Seoul: Jimoondang
Lee O-Young. 1982. The Compact Culture. The
Japanese Tradition of „Smaller is Better”. Tokyo, New
York, London: Kodansha International
Liiceanu Ştefan. 1998. „Religia în societatea niponă”. Secolul
XX, 11- 12/1998: 41-73.
Li You-Zheng. 1997. The Structure of the Chinese Ethical
Archetype.
Frankfurt, Berlin, Bern, New York, Paris, Wien: Peter
Lang McCullough H. William. 1999. The Heian Court 974-
1070, in Shively H. Donald, McCullough H. William (editori),
p. 20-96 McCullough H. William. 1999. „The Capital and its
Society”, in Shively H. Donald, McCullough H. William
(editori), 97-128 McCullough Craig Hellen (editor). 1990.
Classical Japanese Prose. An Anthology, Standford: Standford
Universiy Press.
McCullough Hellen Craig. 1999. „Aristocratic Culture”, în
Shively H.
în E. Craig (ed). Routledge Encyclopedia of Philosophy.
London. Routledge.
http: //www.rep.routledge.com/article/G101 SECT6
Matsui Yoshikazu (ed). 1982. Îndreptar pentru înţelegerea
poporului şi culturii japoneze, Bucureşti: Universitatea
din Bucureşti
Matsumae Takeshi. 1993. „Early Kami Worship” (trad.
Janet Goodwin), in Brown M. Delmer (editor), 317-358
Matsumura Kazuo. 2006. „Ancient Japan and Religion”, in
Swanson Paul, Chilson Clark (editori), p. 131-144
Matsunaga Daigan & Alice. 1992. Foundation of Japanese
Buddhism vol. I, Los Angeles-Tokyo: Buddhist Book
International.
Matsunami Kondo. 2006. Essentials of Buddhist Images. A
Comprehensive Guide to Sculpture, Painting and
Symbolism, Tokyo: Omega-Corn, Inc.
Maxwell Catherine. „Japan’s Regional Diversity. Kansai
vs. Kanto”, Omusubi 16, Sydney: Japan Foundation
Sydney, p. 1, http: //
www.jpf.org.au/06_newsletter/hitokuchi_3new
.pdf
Miner Earl, Odagiri Hiroko, Morell Robert. 1985. The Princeton
Companion to Classical Japanese Literature, New
Jersey: Princeton University Press
Mori Masato. 1982. „Konjaku Monoghatari-shu. Supernatural
creatures and Order”, Japanese Journal of Religious
Studies, 9/2-3 iunie septembrie
Morton Leith. 2003. Modern Japanese Culture. The Insider
View. New York: Oxford University Press
Mullins R. Mark, Shimazono Susumu, Swanson L. Paul
(editori). 1993. Religion and Society in Modern Japan.
Berkley: Asian Humanities Press
Nakamura Hajime. 1997. Orient şi Occident. O istorie
Comparată a ideilor. Bucureşti: Humanitas.
NHK Overseas Broadcasting Department. 1997. Eigo de
hanasu nihon no bunka. Japan as I see it. Tokyo:
Kodansha International Ltd.
Nitobe Inazo. 1936. Bushido: The Soul of Japan. Tokyo:
Noma Seirokul986. The Arts of Japan (vol. I, II). (trans. Glen
Webb). Tokyo, New York, San Francisco: Kodansha
International ltd.
Okakura Kakuzo. 1989. The Book of Tea (trad. Urasenke
Foundation), Tokyo, New York, Londra: Kodansha
International
Ono Sokyo. 1962. Shinto. The Kami Way. Tokyo: Charles E.
Tuttle Publishing
Owada Tetsuo. 2010. Eigo taiwa de manabu nihon no rekishi.
Tokyo: Nihonbungeisha
Picken D.B. Stuart. 2004. Sourcebook in Shinto. Selected
Documents. Greenwood Publishing Group
Reader Ian. 2006. „Folk Religion”, în Swanson Paul, Chilson
Clark, (editori), p. 65-90
Reischauer, Edwin. 1981. Japan. The Story of a Nation, (a III-a
ediţie). Tokyo: Charles E. Tuttle Co
Reischauer, Edwin, Jansen B. Marius. 1995. The Japanese
Today. Change and Continuity. Cambridge,
Massachusetts, London: The Belknap Press of
Harvard University Press
Sabata Toyoyuki. 1997. „The Rice Cultivation-Oriented
Culture of Japan”, în NHK Overseas
Broadcasting Department, 103-124
Sakamoto Taro. 1971. Japanese History, Tokyo: The
International Society for Educational Information, Inc.
Salmon Patricia. 1977. Japanese Antiques. With a Guide
to Shops. Tokyo: A1 Publishers
Sansom George. 1963. A History of Japan (vol 1-3). Tokyo:
Charles & Tuttle Company
Screech Timon, Price Margaret, Oshima Mark Akira (editori).
1999. Torendo eigo nihonzukaijiten (Trend Illustrated
Japanese-English Dictionary of Things
Japanese), Tokyo: Shogakukan
Sei Shonagon. 1977. Însemnări de căpătîi (trad. Stanca
Cionca). Bucureşti: Univers.
Shirane Haruo. 2013. Japan and the Culture of the Four
 Shively H. Donald, McCullough H. William (editori). 1999. The
Cambridge History of Japan Volume II, Heian Japan.
Cambridge: Cambridge University Press
Siefert Rene. 1997. Man.Yoshu. Livres I a III. Paris: POF/Unesco
Simu Octavian. 1994. Dicţionar de literatură japoneză. Bucureşti:
Albatros
Singer Kurt. 2002. The Life of Ancient Japan. Richmond: Japan
Library
Sonoda Koyu, Brown Delmer. 1993. „Early Buddha Worship”,
in Brown M. Delmer (editor), p. 359-414
Smith Richard Gordon. 1995. Ancient Tales & Folklore of Japan.
London: Senate
Stanley-Baker Joan. 1984. Japanese Art. London: Thames
and Hudson
Stone I. Jacqueline. 2006. „Buddhism” in Swanson
Paul, Chilson Clark, (editori), 38-65
Sugimoto Yoshio. 2003. An Introduction to Japanese Society,
New York: Cambridge University Press
Sumia Haruya. 1991. „Compendiu de literatură japoneză”, în
Donald Keene, Literatura japoneză (trad. Doina şi
Mircea Opriță), Bucureşti: Editura Univers
Suzuki Daizets. 1964. An Introduction to Zen Buddhism. New
York: Evergreen Black Cat Grove
Swanson Paul, Chilson Clark, (editori). 2006. Nanzan Guide
to Japanese religions. Honolulu: University of Hawai’i
Press
Tazawa Yutaka, Matsubara Saburo, Okuda Shunsuke,
Nagahata Yasunori. 1974. Panorama de l'histoire
Culturelle du Japon, Ministere des Affaires Etrangeres
Tomita Mika et al. 2012. Urban Images of Kyoto: Kyoto Culture
and Its Resources. Kyoto: Nakanishiya
Torao Toshiya. 1993. „Nara Economic and Social Institutions”
(trad. William Farris), în Brown M. Delmer (editor),
415-452
Tsunoda Ryusaku., De Bary Theodore, Keene Donald, 1964.
Sources of Japanese Tradition, Columbia University Press,
Varley Paul. 2000. Japanese Culture, (ediţia a IV-a),
Honolulu: University of Hawai’i Press
Vişan Florentina. 2008. Prelegeri de Confucianism. Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti
Vişan Florentina. 2012. Prelegeri de Confucianism II. Cărţile
Confucianiste: Marea învăţătură si Mijlocul Invariabil,
Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti
Weiming Tu, Tucker Mary Evelyn. 2004. Confucian Spirituality.
New York: The Crossroad Publishing Company
Weinstein Stanley. 1999. „Aristocratic Buddhism”, in Shively
H. Donald, McCullough H. William (editori), p. 449-
516
Yoshida Kazuhiko. 2006. „Religion in the Classical Period”,
Swanson Paul, Chilson Clark, (editori), p. 144-163.

Surse electronice:

http: //www.onmarkproductions.com (Mark

Shumacher), accesat la 21 martie, 2014
http: //www.jref.com/japan/history , accesat la 24
februarie, 2014 http: //heritageofjapan.wordpress.com,
 HĂRŢI
y

1. Arhipelagul japonez.
prefectures.jpg
258

Map Key
Elevati
Feet above sea level

5000-13000 2000-5000
1000-2000
500-1000

0-500

sea level

2. Poziţia geografică a Japoniei

At- JAPAN.html
 259

Hokkaido , Sapporo

JAPAN

Honshu
Tokyo
Kyoto Nagoya
Hiroshima Fukuoka Osaka
Nagasaki
Kyushu
Shikoku

3. Principalele oraşe
of-japan-islands.html
260

Kansai
Hokkaido
Mie
Hokkaido Shiga
Kyoto 2 7.
Tohoku Osaka
Aomori Hyogo
I wale Nara
Miyagi Wakayama
Akita
Yamagata
Fukushima
Chugoku
KantO
Ibaraki Tottori
Tochigi Shimane
Gunma Okayama
Saitama Hiroshima
Chiba Yamaguchl
Tokyo
Kanagawa Shikoku
Chubu Tokushima
Niigata Kagawa
Toyama 17. Ehime
Ishikawa 18. Kochi
Fukui
Yamanashi Kyushu &
Nagano Fukuoka
Gifu Saga
Shizuoka Nagasaki
Aichi Kumamoto
Oita
Miyazaki
Kagoshima
Okinawa

4. Unităţile administrative: regiunile şi prefecturile

Sursa: http:
//lyca.files.wordpress.com/2007/10/japan-
 LISTA FOTOGRAFIILOR.

1. Câmp de orez în prefectura Akita

2. Poartă torii, simbolul sanctuarului şintoist (Meiji Jingu, Tokyo)

 3. împletitură shimenawa din ce de
spi orez care delimitează cru în
spaţiul sa

5. Succesiune de porţi torii (sanctuarul Fushimi Inari,

Kyoto)

4.
Vulpea, s im b o lu l sa n c tu a re l o r ş i nt oi s te
6 . S a n c tu a r ş in t o i s t î n p ă d
d e tip Inari
u re
 plu9.budist
7. Tem 6 statui-ale
poartă
lui Jizoyoto)
(K

.. Grădină
10
8 Pagodă japoneză
a unuitoamna
templu(prefectura Akita)
budist
11. Kyoto astăzi (maiko - gheişă ucenică)
CUPRINS

INTRODUCERE/5
JAPONIA ASTĂZI. DATE GENERALE/15
Caracteristici geografice.
Aşezarea/15
Date demografice/17
Relieful/20
Relieful şi cultura/22
Clima şi calamităţile naturale/23
Flora şi
fauna/25
Flora/26
Fauna/28
Resursele naturale/30
Dezvoltarea urbană/31
Unităţile administrative/32
Zonele culturale Kanto şi
Kansai/33 Sărbătorile oficiale/35
FONDUL CULTURAL TRADIŢIONAL/39
Shinto (Calea zeilor)/40
Origini/41
Definiţia zeilor kami/42
Cosmologia şi clase de
zei/44 Concepte cheie ale
shinto/48 Sanctuarul jinja/50
Sărbătorile/52
Tipuri de shinto/54
Mituri japoneze/55
„Crearea insulelor japoneze”/55
268

„Călătoria lui Izanagi în Yomi” /56

„Naşterea lui Amaterasu, Tsukiyomi şi
Susano-wo”/57
„Crimele lui Susano-wo şi grota lui
Amaterasu”/58
„Susano-wo şi dragonul cu opt
capete”/60
„Zeul Okuninushi”/60
„Supunerea zeilor de pe pământ de către
zeii din cer”/61
Daoism. Şcoala Yin-Yang. Confucianism/62
Daoism. Yin-Yang şi cele cinci elemente/63
Confucianismul/66
Calendarul/70
Budismul/74
Origini/74
Viaţa lui Buddha/75
Doctrina/79
Cele două ramuri: Hinayana şi
Mahayana/82 Panteonul budist/84
Cosmologia budistă/86
Iconografia budistă/88
Parabole, legende şi povestiri budiste /91
Parabolele din Sutra Lotusului/91
Povestiri/94
EPOCILE ISTORICE/99
Periodizare/99
Apariţia omului în Japonia.
Originile poporului
japonez/101 Epoca veche/103
Perioada Jomon (10.000 Î.Hr. - 300
î.Hr.). Primii locuitori şi ceramica lor/103
Caracteristici generale/103
Viaţa oamenilor/105
Apariţia credinţelor/107
 Ceramica/111
Alte artefacte/112
Perioada Yayoi (300 î.Hr. - 300 d.Hr.).
Agricultura şi utilizarea metalului/113
Caracteristici generale/113
Apariţia culturii Yayoi/114
Viaţa oamenilor. Comunităţile agricole, orezul şi
metalul/115
Apariţia clanurilor şi a primelor unităţi politice/117
Manifestări religioase/121
Japonia în cronicile chineze/122
Cultura materială/123
Obiectele de bronz/123
Ceramica/124
Perioada Kofun (300 - 593)/ 126
Caracteristici generale/126
Contextul politic intern şi extern.
Formarea statului imperial timpuriu: Yamato/128
Zona Yamato şi procesul de unificare/131
Consolidarea statului/133
Sistemul uji-kabane/133
Imigranţii coreeni (Toraijin)/134
Religia şi cultura/135
Mormintele kofun/135
Manifestările religioase/139
EPOCA CLASICĂ/141
Perioada Asuka (593-710)/ 142
Caracteristici generale/142
Introducerea budismului în Japonia/145
Primii paşi către statul centralizat
- împărăteasa Suiko şi regentul Shotoku Taishi/148
Promovarea budismulului/148
Măsuri administrative şi politice/149
Numele Japoniei şi relaţiile
diplomatice/151
Marile schimbări administrative după model
chinez/154
Declinul clanului Soga şi Reformele Taika/154
Perioada Nara (710-794)/ 167
Caracteristici generale/167
Construirea primei capitale fixe după model
chinezesc/169
Contextul politic şi social/171
Nara şi instituţiile Taiho/173
Viaţa religioasă. Budismul ca religie de stat/175
Cele şase secte din Nara,
sistemul Kokubunji şi Marele Buddha/175
Budismul popular/177
Budismul şi societatea. învăţământul şi
ştiinţele/178
Arta/180
Arhitectura şi sculptura/180
Literatura/183
Poezia/183
Istoriografia/186
Gazetele geografice Fudoki/189
Muzica şi dansul/190
Grădinile/191
Epoca Heian (794-1185)/192
Caracteristici generale/192
Noua capitală/194
Contextul socio-politic/195
Regenţii Fujiwara şi sistemul insei/196
Declinul aristocraţiei. Apariţia
samurailor/197
Viaţa la Curtea imperială în perioada Fujiwara/200
Preocuparea pentru estetic/201
Rolul poeziei/201
îmbrăcămintea şi locuinţele/202
Căsătoria. Obiceiurile/203
Viaţa religioasă/205
Religiile oficiale. Noile şcoli de
budism/206
Sincretismul shinto-budism şi religiile populare/211
Arta/212
 Arta laică/216
Arhitectura şi arta
grădinilor/219 Literatura/220
Poezia/222
Proza/224
Conceptele estetice/230
ANEXE/233
Lista împăraţilor Japoniei/233
Lista regenţilor Fujiwara din epoca............Heian/236
Descrierea principalelor sărbători/237
Literatura japoneză în epoca clasică/243
Perioada Nara/243
Perioada Heian/244
Tabel al principalelor zeităţi budiste
- numele originale şi numele japoneze/246

BIBLIOGRAFIE/249
HĂRŢI/257

LISTA FOTOGRAFIILOR/261
 Anca Focșeneanu a absolvit în 1996

Secţia de limba şi literatura japoneză

a Facultăţii de Limbi si Literaturi
străine

a Universităţii din Bucureşti. În

perioada
2000-2002 a urmat un masterat de
ling-
vistică japoneză la Universitatea
Nanzan
din Japonia, iar în 2003 a obţinut
titlul
de doctor în filologie la
Universitatea
din Bucureşti.

În prezent este conferenţiar la Departamentul

de Limbi şi Literaturi Orientale al Universităţii din
Bucureşti şi directorul Centrului de Studii Japoneze
al aceleiaşi instituţii. In 2011 a fost aleasă
vicepreşedinte al Asociaţiei profesorilor de limba
japoneză din Europa (AJE).
Din 2010 organizează anual la Bucureşti un
simpozion internaţional de studii japoneze care
reuneşte cercetători din Europa şi Japonia.
A publicat şi a coordonat studii de limbă şi
cultură japoneză, printre care Onomatopeele limbii
japoneze în perspectivă tipologică (EUB, 2006) şi