Despre națiunea si naționalismul Japonez

(urmează un reupload cu notele de subsol si aparatul critic)

Movila Augustin Alin,

Istorie, Anul III

Esențial in națiunea unui popor sunt miturile, ele ne oferă o perspectiva asupra vieții si credințelor popoarelor,
dau sens multor obiceiuri si ceremonii care sunt practicate si unele fiind cunoscute ca elemente distincție in
națiunea proprie. Japonia nu sta nici ea departe de acest principiu, ba mai mult, mitologia japoneza combina
folclorul religios si spiritual ceea ce prezinta credințele de baza un aspect cheie al societății japoneze. Multe
dintre aceste mituri si texte vechi descriu poveștile zeilor, dar in maniera umana asemănător cu mitologia greaca
sau hindusa. Totuși o puternica influenta de Shinto combinata cu Budism si Confucianism oferă asemănări si cu
alte zone din Asia îndepărtată, însă are un caracter in continuare unic si aparte, Shinto fiind o religie străveche in
Japonia, astfel cele mai de baza texte din mitologia japoneza sunt Kojiki si Nihon Shoki. Prin aceste texte, se
urmareste legătură cu zeii japonezi.

In ceea ce privește aspectul național, aceste texte oferă o valoare intrinseca regalității si clasei conducătoare
japoneze, prin stabilirea unei legături intre împărat si zeii japonezi, referindu-se la ei ca strămoșii direct
descendenți din partea divina. In combinație cu caracterul religios acestea sunt importante si din filiera istorica,
întrucât incorporează istora națională, mândria descendentei din zei, a teritoriului ales, spațiul geografic fiind
adesea menționat de către mari filosofi precum Herder si Mazzini. Pe de alta parte si cultura este abordata,
element definitor in definirea națiunii, astfel una dintre cele mai importante legende din folclorul japonez este
cea prin care a apărut Japonia. Majoritatea mitologiilor, fie europene, africane sau asiatice, oferă argumente
convingătoare pentru originea vieții, iar folclorul japonez nu e nici el diferit din acest punct. De asemenea aceste
mituri, prezint o istorie genealogica care ii leagă de strămoșii acestora.

Potrivit mitului creației, Japonia este creata de zeități care au fost ulterior trimise sa guverneze lumea, acesta
fiind punctul de plecare, pe pământ fiind un loc sălbatic fără nici o ordine, aceste insule fiind rezultatul alegerii
zeilor. Tot in mitul fondator sunt prezente elemente Shinto, plante si animale înzestrate cu glas uman, mișcări si
voință, acest lucru fiind dat de natura oricărui lucru ce deține „kami” sau un spirit. Ideea ca natura descinde din
zei, arata clar percepția japonezilor de rând cu privința la natura. Primul exemplu al mitului fiind dat încă de la
început când nepotul Zeiței Soarelui coboară din cer, pentru a conduce Pământul, legitimarea de conducere a
Japoniei fiind un rânduit divin. Ba mai mult povestea subliniază, codul de conduita japonez actual, importanta
manierismului. In mit Izanami vorbește primul, ceea ce contravine conduitei, prin urmare va fi supus eșecului.
Miturile duc la evidenta importanta menținerii disciplinei si ordinii proporționale cu circumstanțele specifice.
Folclorul japonez prezinta pe lângă respectul reciproc si disciplina si respect prin relația dintre om si natura.
Respectul pentru natura, armonia grupului si neprihănirea sunt elemente cheie in mitologia japoneza. Ele
formează ideea de baza despre modul in care nația japoneza ideala trebuie sa se comporte. Atât omenirea cat si
natura poarta in ele acel „kami” care sta la baza la orice, astfel natura si omenirea provin din același loc si pot fi
identificate unele cu altele. Unii Zei Japonezi s-au născut chiar din obiecte ale naturi, acest lucru subliniind
importanta naturii in conștiința japoneza națională.

Tot in folclorul japonez, se descriu viețile eroilor, cum ar fi modul in care un samurai trebuie sa se comporte.
Acest lucru are un puternic substrat de armonizare intre om si natura. Aceste mituri specifice prezinta eroi care
unesc atât omul si natura prin îmblânzirea fenomenelor naturale. Narațiuni care fac sa apreciezi flora si
topografia Japoniei, armonia dintre poporul japonez si pământul lor. Reprezentarea obiectelor naturale ca ființe
independente car pot vorbi si gândi le oferă un cuvânt de spus in modul in care funcționează lumea. De
asemenea, ii ajuta pe japonezi sa își valorifice locul in natura. Tot cu privința la natura, apariția epidemiilor in
mit precum cel a împăratului Sujin care este învinsă prin închinarea lui Opo-tata-Neko la Mi-Moro, arata
importanta respectării naturii si echilibrul intre om, zei si lume. Închinarea strămoșilor fiind o parte esențială a
folclorului japonez, având influenta din șintoism. Natura si închinarea strămoșilor joaca un rol esențial in
ideologia Shinto, acest sistem de închinare oferă un cod moral pentru poporul japonez. Anumite povestiri
creează un cod de conduita ce servesc ca foaie de parcurs pentru societatea japoneza. Virtuțile, precum
loialitatea, curajul, onoarea sunt concentrate in aceste mituri. Povestea bursucului ce creează haos doar pentru ca
oamenii sa tipe înapoi la el se termina prin insuccesul sau de a tipa mai tare. Acest mit tratează umilința si
rușinea ce formează o parte masiva a societății. Mulți soldați in al II-lea Război Mondial practicau seppuku, ca
practica care este justificata in societatea japoneza printr-un mesaj similar. Un alt exemplu ce înglobează si
influenta naturii este cel al femeii ce ispitește un călugăr si trebuie sa traverseze lacul Biwa de câteva ori pentru
a fi cu el iar in ultima tura uraganul Hera o ucide. Aceasta povestire arata ca nu trebuie trădat un cod de conduita
prescris. Mai mult decât atât, intervenția naturii in problemele omului, de asemenea este descrisa aici. Cea mai
semnificativa valoare a mitologiei japoneze consta in capacitatea sa de a modela cultura. Indiferent de cat de
vechi sunt influențează disciplina si deficitul societății japoneze, prezinta aspecte definitorii si mai ales elemente
cheie pentru a putea defini o națiune

Istorie națională:

Ca actor de prima mărime in sfera mondiala, absenta acestei tari de la orice forum este imposibila in ciuda
mărimii sale relativ mici. Dar totuși consider ca este important ca lumea sa o cunoască fix din acest motiv.
Dintre toate tarile lumii moderne este singura ce a suferit un atac nuclear si a fost aproape anihilata. Astfel in
nici 150 de ani trecerea de la despotism feudal si de la un tărâm ce pare exotic la prima vedere, Japonia devine
un rival de prima mana pentru lumea mondiala inițial militar dar mai ales economic azi. Astfel istoria națională
joaca un rol esențial in a putea determina miracolul ce s-a întâmplat si cum a devenit Japonia ce știm noi azi.
Potrivit lui Erik Eriksson, identitatea este o voce in interiorul tău, asta ști ca ești sau personal cred ca asta dorești
sa fi. Pentru ca in opinia mea oferă o poziție sau mai bine spus te ancorează, iți da o baza sociala si se găsește in
relațiile cu lumea exterioara. In cele din urma, formarea identității înseamnă construirea apartenentei,
delimitarea granițelor sociale si o judecata cine pe cine include. A decide ce ești înseamnă si a decide ce nu e
celălalt. Mare parte din naționalismul japonez nu este naționalism. Nu totul se va reduce la neo-naționalism din
Japonia celui de-al Doilea Război Mondial, atunci neînțelegerea naționalismului japonez este garantata. Asta nu
înseamnă ca este irelevanta dar nu este ideea naționalismului însuși. Moștenirea celui de-al Doilea Război
Mondial, combinata cu teoria modernizării postbelice, a luat o tendință puternica in lucrările despre
naționalismul japonez care in viziunea celor din afara pare ca se concentrează asupra rolului statului.
Îndoctrinarea statului, controlul asupra economiei, educației si predominanta statului asupra guvernelor, toate se
combina pentru a da impresia ca povestea principala a naționalismului japonez este modul in care a apărut satul
pentru a controla viața oamenilor. Si el are o puternica influenta asupra vieții mai ales in cea politica. Categoric
exista si in japoneza „uscaturi” si susținători ce nu au legătură cu națiunea sau naționalismul, însă lucrările din
engleza par mult diferite. Kokka ce e tradus ca națiune având însemnătate mai mult de „stat”. Diferența
principala fiind data de limba, lucru de baza in istoria națională, când un japonez alege sa vorbească despre
naționalism va alege subiectul dintre monzokushugi, kokuminshugi sau chiar kokkashugi, diferențele fiind in
rădăcini, prima fiind pe criteriu rasial, poporul, al doi-lea fiind poporul ca unitate politică nu neapărat si etnic iar
a treia este statul mai presus de altceva, chiar si deasupra națiunii. Revenind la istoria națională, trecerea prin
istorie a unei națiuni precum a lor se datorează si șansei si circumstanțelor. Putem spune ca a fost si o chestiune
de noroc in ideea ca atât chinezii cat si coreenii vechi sau mongolii nu au reușit sau nu au încercat sa ii ocupe
pana in secolul al XIII-lea. Japonezii sunt si ei norocoși ca in secolul XVI-lea datorita întâmplătoarei descoperiri
făcute de Columb puterile europene sunt interesate mai mult de exploatarea viitoarei Americi iar tara lor rămâne
intr-un con de umbra. In secolul XIX occidentalii sunt preocupați de împărțirea Chinei mai mult decât ocuparea
Japoniei. Daca America a decis sa o pedepsească într-o disputa asemenea postbelica, trebuie sa ne gândim ca
Japonia putea suferi asta in orice moment. Dezvoltarea istorica a unei națiuni datorează mult si felului in care se
folosește circumstanțele, modul de exploatare a circumstanțelor, iar in cazul Japoniei, se bazează pe valori si
practici care adesea au rădăcini in istorie. Chiar si samuraiul evului mediu se deosebea mult de imaginea sa
moderna, mult idealizata, de războinic loial, luptând pana la moarte pentru domnul sau. In veacul al XVIII-lea
Japonia se lauda cu cel mai mare oraș din lume si populația cea mai alfabetizata. In secolul XX, Pearl Harbor n-
a reprezentat prima lovitura japoneza in războiul Pacific si nici America nu era prima victimă. Alături de alte
mari curiozități, istoria lor națională înseamnă mai multe lucruri in același timp. Este o poveste a aventurii,
fascinant de citit. Pentru ei apare prima data ca populație in teritoriul Japoniei acum 500.000 de ani însă
accepțiunea generala este de 200.000 dar cele mai vechi rămășite sunt fosile de cam 30.000 de ani. Pentru ei
mândria de a fi japonez este nemărginită însă pana si familia regala are gene chineze si coreene ceea ce
înseamnă ca primii oameni probabil au ajuns in Japonia, însă nu a fost decât o migrare sau mai puține si au
rămas acolo. E greu si de sus in exactitate întrucât litoralul de atunci era mare parte scufundat la adâncimi. In
preajma anului 300 I.Hr. Japonia de azi chiar a fost invadata. Emigranții soseau din ce in ce mai mulți si erau
diferiți din punct de vedere cultural fata de Jomon. Erau mai înalți si mai ușori iar, cultura lor includea
tehnologii ca prelucrarea bronzului si a fierului si se baza mai mult pe cultivarea orezului lucru ce nu se realiza
așa mult in Japonia. Opinii sunt destul de multe însă nimic nu e cert, tot ce știm era ca ceramica lor era ușor
diferita, găsită in districtul yayoi in Tokyo, denumire ce își iau si invadatorii, unde in secol 19, 1884 descoperă
un alt fel de ceramica, simpla si roșcată diferita de cea Jomon. Teoretic acum se face trecerea de la istoria
preistoriei la istoria scrisa, perioada yayoi si regina samanca Himiko ce era deja sedentara, trecerea de la
vânătoare si cultivare, la o societate strategrafiată. Când aceasta moare este înmormântată alături de 100 de
sclavi, precum in Egipt unde piramidele sunt morminte uriașe, in Japonia mormintele sunt înalte numite kofun
înconjurate de haniwa ce sunt o combinație intre morminte si obiecte ce indicau rangul persoanei. Tumulii se
formează ulterior si sunt simboluri adecvate perioadei, devenind o trăsătură importanta in apariția statului
Yamato, numita după centrul cu același nume. Acum încep sa se formeze si Kojiki si Nihon Shoki despre care
am discutat in miturile fondatoare. Ei conferă date despre împăratul Sujin, fiind al X-lea domnitor, iar moartea
sa fiind anul 30 era noastră, in timp ce Kojiki ne da anul 258 d.Hr. Unii cred ca acesta ar fi fost conducătorul
unui grup din zona coreei, fiind cunoscuți drept „călăreți” si pun bazele Yamato. Cei 1000 de nai de la anul 300
I.Hr. sunt de baza fiind considerați si elemente cheie de progres precum stabilirea stratificării sociale prin
apariția regatelor si trecerea de la vânătoare si cules la cultivarea de orez si animale. Apariția statului yamato,
introducerea statului yamato, împreună cu apariția scrisului si budismului, apar sistemele administrative legale si
politice, iar ulterior se fac mitologii pentru a legitima domnia yamato prin autoritate divina. Pare ca occidentul
folosește in general termenul de miracol, a fost folosit si acum, in perioada celor mari trei, pentru perioada
Meiji, după in timpul războiului cat si după ridicarea de după razboi in câțiva zeci de ani. Adevăratele miracole
nu au o explicație logica, dar realizările Japoniei da. Sigur ca pura întâmplare si-a jucat rolul dar japonezii si-au
făcut singuri norocul depășind situații si greutăți. Chiar daca tendința de recurgere la date tradiționale poate
părea a restrânge plaja de reacție a Japoniei, una din valorile tradiționale esențiale este pragmatismul. Acesta are
ca rezultat un răspuns adaptat cu flexibilitate la particularitățile situației, practic la fiecare caz in parte, spre
deosebire de limitările impuse de un set abstract de principii care cer o anumita evoluție. Au avut un set abstract
de principii restrictive si exagerate precum idealizarea „caii războinicului” dar in practica pragmatismul peste
idealismul rigid a fost preferat iar acest lucru a dat de fapt o anumită libertate la nivel individual, iar la nivel
național minimalizează conflictul intern dintre idealiști si permite națiunii o fațadă unitara. Ocazional apar si
intolerante ce par opuse pragmatismului precum regimul Tokugawa, dar când acel comportament întrunea
standardele acceptabile se permitea o libertate destul de mare, la nivel puțin formal. Îndeosebi s-a remarcat
predispoziția de a încerca lucruri diferite, amestecând vechiul cu noul, autohtonul si străinul, pana la obținerea
celei mai potrivite compoziții. Iar ei pot „japoneza” aproape orice e nou si străin, făcându-le mai ușor de digerat
in tradiția lor. In perioada Meiji au exemplificat mulți prin elemente noi străine spre exemplu democrația si
tehnologia cu metode autoritare in perioada Tokugawa sau practici îndepărtate din perioada Yamato-Nara, care
erau adaptate după uzanțe chinezești. Alături de cauza națională puternica, a fost ușor sa împletească
conducătorii ideea individuala cu cea națională si astfel avem interese in fondarea Japoniei de a face clar o
națiune puternica si respectata.

Limba

joaca un rol esențial in formarea națiunii unei tari, vorbim astfel despre limba japoneza, care inițial pare una
destul de ciudata, la început, exista o limba indigena yamato-kotoba, care era o limba exclusiv orala. Decât as
inventeze un sistem de scriere, ei au luat pe cel chinezesc, care vorbeau o limba diferita. In mare, procedeul era
următorul: se lua o ideograma chineza si se decidea dintr-odată ca va corespunde unui cuvânt anume din limba
vernaculara. Rezultatul este ca azi ei folosesc azi caractere chinezești, dar aproape in toate cazurile se pronunță
diferit. Unul amintește, de pronunția chineza, iar celălalt este reproducerea fonetica din limba vernaculara. De
exemplu, yama înseamnă „munte” in japoneza, iar pentru a scrie ne folosim de ideograma shan, care o
pronunțam „san” acel, fuji-yama se citește fuji-san. Daca limba chinezeasca folosește numai ideograme in scris,
japoneza nu utilizează numai 3000 de ideograme, făcând apel in celelalte cazuri la caractere fonetice de
concepție pur japoneza, adică kana. Acestea sunt folosite in cazul prepozițiilor, conjuncțiilor, terminațiilor
verbale, dar si cuvinte de origine străină, dar de fiecare data când nu-ti amintește ideograma chineza potrivita. O
alta particularitate a Japoniei, este structura ei imprecisa, gramatica fiind practic inexistenta. Este o limba pe
care o înțelegi mai mult din context si prin intuite decât printr-o analiza rațională a cuvintelor si a sintaxei.
Consoanele sunt simple, niciodată compuse si multe dintre ele niciodată nu sunt la final de cuvânt, majoritatea
terminându-se in vocale, care adesea sunt rostite lung si melodios. Dar acest lucru face ca pronunțarea sa fie
slaba in cazul silabelor, iar ascultata are putina sonoritate. Fiind o limba polisilabica, particularitatea care o
îndepărtează de chineza veche, care era o limba monosilabica. Substantivele nu au gen si număr, nu avem
adjective cu grade de comparație, pronume relative nici măcar atât nu, avem nu sunt nici prepoziții, mai mult
postpoziții sau sufixe ce schimba sensul cuvântului. Se încearcă evitarea cuvintelor patetice, vorbitorul încearcă
sa se exprime cat se poate de adecvat in sensul intenționat dar se refuza o exprimare ornamentala sau exagerata.
Comunicarea este mai ocolitoare, mai ezitanta, rezervata, lucru dat de doctrina shintoista si de cutumele care le-
am regăsit si in miturile fondatoare amintite anterior. japonezul are in limbaj, la fel ca si in religie, sobrietate in
expresie, reținere in dezvăluirea sentimentelor. Inițial savanții afirmau ca limba japoneza e originara in mongola
si înrudită cu coreeana din cauza fondului lexical. Alții susțin ca limba este mai apropiata de cea uralo-altaica,
înrudită cu manciuriana sau chiar unele asemănări cu limbile turcice. Alte cuvinte provin din China, mai ales in
timpul lui Tokugawa, Nara si Heian. In perioada Jomon, se vorba pe teritoriul Japoniei o limba sudica. Avea un
sistem fonologic asemănător cu polineziana dar ulterior după înlăturarea culturii Jomon cu cea yayoi încep sa
apară si influentele gramaticale altaice folosite in partea sud coreeana. Construcția boku wa furansu-jin desu,
adică „sunt francez”, va servi si pentru a spune ce sa mănânci la restaurant. Împrumuturile sunt cele mai
frecvente in limba japoneza, întrucât, ei nu au decât sunete si combinațiile lor, astfel scrierea cu caractere
romanice, este adăugată ca un al III-lea alfabet, iar împrumutatul de termeni este o practica justificata când nu
exista un termen corespunzător in japoneza, fiind doar adaptat vorbirii lor. „Ke kii”, înseamnă pe engleza cake,
se pronunță aproape la fel, pe scurt naturalizarea creează o serie de cuvinte străine care fac parte integrantă din
limba japoneza. Alt exemplu e bi-ru adică bere, pantsu adica pants, chiloti...etc. aceasta folosire care cunoaște o
tendință crescătoare este o modalitate de a compensa silabele lor, astfel veți vedea japonezi care deși știu bine
engleza sau alte limbi se vor chinui sa răspundă întrucât gândirea si alfabetul învățat este in acele simboluri, care
sunt sunete. Pentru a evita termeni japonezi considerați, „incorect politici” sau expliciți sau care nu sunt
suficient de moderni... etc. pot fi împrumuturi utile. Astfel apare termenul risutora adică un mod delicat de a
anunța pe cineva ca a fost restructurat. Astfel s-a ajuns la folosirea unor termen străini când echivalentul era
considerat ca fiind „discriminatoriu”. Un astfel de cuvânt este sojifu adică menajera, azi e considerat nepotrivit,
se prefera cleaning lady, fiind considerat neofensator la adresa persoanei in cauza. Limbajul administrativ si al
presei e presărat cu tot felul de termeni străini, mai ales de origine americana, media, clean, assessment..etc. dar
cei mai redutabili termeni sunt aceia fabricați de media pentru a scurta cuvinte străine lungi, banca americii
înseamnă bankame si tot așa. Însă mulți termeni împrumutați mai au numai un sens îndepărtat de cel originar.
Astfel mai-ka este my car care desemnează o mașină de uz personal, manshion din englezescul mansion care la
japonezi înseamnă apartament scump nu un anumit tip de casa si lista poate continua.. o pagina de ziar poate
conține cel puțin treizeci de cuvinte străine, astfel este de subliniat faptul ca aceste cuvinte apar ca atare, fiind
pur si simplu transcrise in caractere fonetice japoneze. Peste ceva timp probabil va fi necesara cunoașterea
englezei pentru a citi in japoneza. La urma urmei, daca japonezii sunt refractari in privința unor limbi limba
japoneza manifesta o deschidere destul de mare fata de cuvinte si expresii străine. Deși am putea spune ca atunci
declinul japonezei este inevitabil, exista scriitori de literatura pura, sau cea populara sau cei care scriu
nonficțiune. Cei puri si cei populari se dușmănesc, in timp ce a treia categorie este mai mult eseu. Cei care vând
cel mai mult sunt cei populari, pentru ca acoperă cea mai mare gama, romane polițiste, de război.. uneori fiind
greu sa delimitezi cele doua prime genuri. Scriitorii sunt doar rotite mici ale mașinăriei de producție industriala
a cărții din Japonia. Este totuși suficient ca ei sa fie bestselleri pentru a fi personalități, fiind exploatați media.
Sudul si sud estul Asiei si-au adus si ei partea de contribuție in formarea civilizației si limbii japoneze. Elemente
de cultura sudica se afirma si in insulele japoneze mai ales in mitologie si in fondul lingvistic. /dominația femeii
in familie, fie ca mama sau ca vrăjitoare sau expresie terestra a adorării soarelui, zeiței soare, Amaterasu-o-
mikami exprima înrudirea cu mitologia sudului. Elementele lingvistice au început sa se amestece cu fondul de
baza al limbii totuși, iar limba japonezilor asimilează cuvintele noi provenite. Limbajul este in așa fel structurat
încât nu este aproape niciodată necesar sa dea interlocutorului un răspuns net negativ, ceea ce facilitează potrivit
modalități de înțelegere a filozofiei japoneze jocul cuvintelor pozitive, pana acolo când este dus la un imposibil
refuz. Așadar, nu numai stăpânirea cuvintelor, a gramaticii si chiar a expresiilor ajuta la practicarea limbii
japoneze, ci si învățarea modalității de a folosi pauzele uneori exprimate prin cuvântul ma... adică „calm” care
se pune înaintea rostirii cuvântului pentru încărcătură mai bogata, este o amprenta absolut necesara japonezului,
fiind si unul din motivele prin care limbajul ne arata portretul japonezului de rând. Daca la început, precum in
Manyoshu, scrierea japoneza folosea ideogramele chineze cu rolul lor fonetic, cu timpul introducerea silabelor a
schimbat treptat modalitatea de scriere. Pătrunde tot mai mult silabarul abreviat din ideologia chineza si limba
japoneza scrisa devine instrumentul de înregistrare a literaturii vremii constând in romane epice, cântece de
elogiere, poeme.. multa vreme scrierea rămânea doar un lux al aristocrației. Școlile in epoca Kyoto aveau
caracter particular si erau întreținute de familii bogate. Scrierea japoneza rămâne de o frumusețe neîntrecută,
caligrafia a fost un factor motivațional si de inspirație in alte arte japoneze. Caligrafia realizează corespondenta
dintre ritmul artistului cu cel al lumii înconjurătoare. Arta japoneza a caligrafiei era soa picturii, ce purta numele
de sho, poate fi descifrata prin unele principii ale taoismului. Hârtia alba si tușul negru exprima esența
simplității dialecticii lui Llao-tse. Individualitatea scrisului caligrafic rezulta din variațiile mânuirii pensulei, fie
ca e vorba de presiunea aplicării, fie ca vorbim despre grafologia aplicata scrisului japonez, presupunem ca
bogăția de sugestii si fidelitatea exprimării caracterului, a dispoziției a sentimentelor, influențează mult mai tare
scrisul european, dar mai ales si legătura dintre popor, națiune si scris.

Religia :

Daca stăm sa analizam, religia a jucat mereu un rol fondator in națiunea unui popor, unele nații fiind create pe
sorginte religioasa, astfel, cazul Japoniei ar părea asemănător? Greșit, ar părea ciudat sa discutam despre religie
si efortul ei având in vedere ca este un popor nu foarte religios. Nici măcar creștinismul nu a putut rezolva
aceasta problema, însă spiritualitatea e strâns legata de insulele japoneze. Deoarece pana si in acest caz, religia a
avut un moment de superioritate asupra civilizației. Dar in acest caz, religia a sosit din alte zone si s-a mulat in
zona respectiva, religia fiind adaptata trebuințelor locale. Si aici, ca in alte fapte de cultura, personalitatea
poporului japonez si-a spus cuvântul. A fost o dovada a deschiderii japonezilor spre lume, spre viată, o metoda
de schimbare a unui conservatorism tenace. Relativa izolare insulara a japonezilor le-a cultivat credința in
specificul profilului lor, deși totuși aici a triumfat spiritualitatea japoneza, însă ea sugerează mai degrabă nevoia
de utilitate, de aplicație pragmatica decât de analiza sterila. Aici s-au combinat samanismele, credințele
primitive, exorcismele, practici religioase, ceremonii de purificare... etc. toate acestea evoluate spre shintoism,
iar ulterior budismul a venit din afara împreună cu confucianismul si taoismul; creștinismul a increat si el in
diferite forme însă fără succes. Astfel poporul japonez este spre politeism, dar unul nipon, spre deosebire de cele
primitive, este panteistic. Religiile au ajutat scopul artistic al japonezilor si au lăsat însemne de inspirație majora
in arte. Japonezul a văzut dincolo de cele trei religii mari ce au lăsat amprente si a dezvoltat o forma aparte,
caracteristica zonei. Shinto nu este o religie ci un cult, ele sunt transmise oral din vremuri străvechi pe teritoriul
japonez, prin diferite metode, fie familie, societate, din generații in generații, metode de omagiere a spiritelor, a
zeilor, a naturii, numita kami, o denumire generica pentru orice ne înconjoară. Despre Kami am adus aminte si
mai sus, pe scurt japonezul vede in kami orice idee supranaturala, orice lucru fizic sau nu are un kami, un spirit.
Astfel kami locuiesc fie in cer, fie pe apa, fie pământ sau sub, astfel au si o strategrafie. Asta înseamnă shinto,
este o atitudine in fata vieții. Astfel trebuie sa ai respect, adorație si cinste asupra orice ne înconjoară, asupra
naturii, dar nu un respect zgomotos sau demonstrativ, nu o supunere prin umilință ca in alte religii, ci o privire
calma, atotcuprinzătoare, de egalitate; omul si natura. Zeii shinto nu sunt astfel invizibili, creați, inabordabili,
sunt alături de oameni, sunt fenomene, natura ce ne înconjoară, sunt miliarde, înfățișări ale naturii. Shintoismul
nu recunoaște întemeietori, nici fondatori, nici profeți si nu are nici o carte sfântă. S-a născut spontan, acolo
unde omul înțelege simplitatea naturii ce se desfășoară, puritatea si măreția ei, iar ea are un tel, iar omul se
asimilează naturii. Shintoismul combina astfel cultul pentru forțele naturii si strămoși. Natura este buna, iar daca
natura da omul atunci si omul este bun, existenta sa trebuie sa fie o viată in armonie cu ordinea cosmica. Astfel
natura umana este buna, iar atunci el nu trebuie nici răsplătit nici pedepsit. Cel mult omul se purifica in cazul in
care considera ca este prins de spiritele malefice. Shintoismul se apropie mai tare de morala decât de religie,
sensul ei este limitarea valorii forței gesturilor omenești, fără a stabili o scara de valori. Este o etica si o arta de a
trai, de a atribui valoare calității vieții. Astfel divinitățile acceptate de shintoism sunt multe si ele dau personaje
din povesti mitice si creează un panteon imens, un tezaur mitologic care sta la originea literaturii japoneze si a
dinastiei imperiale. Doar după pătrunderea scrierii ideografica chineza apare kojiki si nihon shoki doua mari
cronici si principalele scrieri. Alături de acestea mai sunt si scrierile liturgice shinto folosite in ceremoniile
cultului, dar nu sunt codificate, adică sunt rugăciuni in forma oricărui vrea sa se roage, adică forma o da cine se
roagă. Norito este un fel de forma de baza, doar fiind ca mulți au preferat folosirea modelului, e ușor de
memorat si recitat, pentru evenimentul celebrat de către marea masa. Dar fiecare altar si sanctuar shinto este un
prilej de mândrie, este unic si are un specific dobândit. Totuși pe cat de primitiv pare, shintoismul s-a combinat
si cu elemente din China confucianista, elemente de șamanism, practica exorcismului si ceremonii de purificare.
Mediul geografic variat, complex stimulează imaginația locuitorilor încă din timpuri vechi, japonezul atribuind
elementelor de natura o anumita sacralitate, devenind ușor după un cult rudimentar, al altor zeități din alte
religii. Prima confruntare intre credințe, adică cu budismul, atunci a fost momentul in care estul nu a mai
hibridizat elemente din diferite religii. Altfel shintoismul este determinat ca fiind „calea zeilor” la care butsudo
este calea lui Buddha, sau confucianiștii ziceau ca e o cale a înțelepților. Fenomenul se petrece intre secolele VI-
VII d.Hr. iar pana atunci japonezii credeau in shinto ca fiind religie preexistenta, tradițională, fără a pune ideea
geografiei la socoteala. Credeau ca shinto aparținea tuturor nu conta unde mergi, orice popor dornic sa îl
îmbrățișeze, ideea de religie pur japoneza apare mult mai târziu. Pentru ei nu exista ideea de zei, toți sunt kami,
fiecare are un kami al sau. Problema apare când unii vin cu zei specifici si spirite separate. S-a creat astfel o
sinteza, a unei unități in diversitate. Elemente religioase de o varietate deconcentrata, dar cu adorarea naturii la
comun. Pe plan secund este adorarea strămoșilor si după a eroilor si ultimul loc fiind restul de forme, animalism,
șamanism..etc. O zeiță a fertilității putea fi înlocuită mâine cu o forma de relief sau mai târziu cu un erou. Astfel
elasticitatea, dinamismul si deschiderea profund amestecate cu viată erau rezultatul optimismului si simplității
caracteristicilor vieții. Viața era acceptata pentru valoarea ei si nu i se cercetau ascunzișuri, întrebări despre
scopuri, finalități.. astea fiind folosite de teologi filosofi religioși. Doar in secolul XVII-lea Motoori Norinaga da
o definiție clara a noțiunii de kami, când se cerea trecerea înapoi la vechiul shinto, el credea ca poți da o
definiție si atunci automat controlai si cultul propriu zis. Totuși este greu sa ști ce este un kami, e greu sa dai o
definiție a sa, însă poate fi ușor sa citești despre zei, spirite si înțelegi dar nu poți defini. Elemente care au fost
oarecum apreciate peste altele sunt soarele, zeița Amaterasu, insulele Japoniei fiind înconjurate de apa,
prizoniere ale oceanelor atunci apa joaca un rol important, nu contează forma, are un element clar de puritate,
misticitate, proprietăți, agilitate.. multe zeități se arata in aburi cețoși, in văile munților unde sunt cascade, la
râuri, mari sau lacuri.. majoritatea au sediul in apa. Natura am decis ca joaca un rol esențial, dar dat fiind relieful
muntos, trecătorile abrupte, munții sunt elemente de baza, sunt adorate de zei, sanctuarele sunt de multe ori din
roca vulcanică sau in vârful munților sau cel mai celebru este Fuji, care are chiar o zeitate proprie Sengen-sama.
Pomii ce au o vârsta venerabila, scoarța crestata de riduri, devin pentru japonezi si obiecte de adorație. In
apropierea sanctuarelor sunt de asemenea copaci si ei au astăzi zeii lor proprii mai ales plantele au si ele zeitățile
lor, Inari este zeitatea orezului si adesea este o vulpe. Basmele japoneze populare folosesc acest personaj cu
generozitate. O alta sursa de sporire a numărului divinităților a construit-o si zeificarea personajelor importante.
Împărații ce mai mari au devenit obiecte de cult. S-a încercat si o ierarhizare in mitologia shinto, in scopul de a
crea o mitologie coerenta dar degeaba. Zeitățile au si animale mesagere, precum am adus aminte vulpea,
Amaterasu-o-mi-ka-mi avea la început o cioara iar apoi cocosul. Tot din aceste motive clanurile străvechi își
alegeau un animal protector, așa se naste ideea cultului casei imperiale. Daca in shintoismul vechi cultul naturii
a fost cea mai evidenta manifestare religioasa, in cultul strămoșilor lucrurile sunt diferite, pentru ca sub influenta
chineza lucrurile se schimba.

Shintoismul are si el trei simboluri din vremuri imemorabile, acestea dau o idee a japonezului de rând, oglinda
care da puritate si curățenia, sabia care da curajul si hotărârea si perla simbolul milei, iubirii si umanității,
întrucât pământul a fost creat din perlele naghinatei când au fost agitate in mare. Se merge la altare oricând se
dorește, ofrandele sunt adesea vaste, nu sunt preferințe, iar femeile purtau adesea ofrandele pentru kamiul
altarului ales, sunt recolte, orez, peste, obiecte uzuale.. orice. Shintoismul merge gestual in ceea ce privește
cultul, se merge pe respect nu adorație, recunoștință nu ofrande, ele dădeau dovada kamiului ca era respectat, nu
rugăciunile si nu ofrandele, acțiuni de bunăvoință. Sediul zeului fiind general altarul, cultul shinto concepe
construcția in spiritul simplității religiei in sine. In shintoism, spre deosebire de orice religie, moartea nu este
prezenta deloc, iar viată de apoi nu își afla echivalentul a noțiune. Totul se îndreaptă înspre optimism, spre viată.
Funeraliile unui decedat nu au niciodată loc in altare shinto, dar căsătoria ca simbol al vieții da. Cultul shinto nu
are mănăstiri si călugări, practica rituala nu a avut nevoie de o doctrina lămuritoare nu s-a simțit lipsa de a
prezice. Nu se știe nimic despre ierarhia religioasa dar azi cultul e separat de stat si custodia sanctuarelor e a
preoțimii ereditare. Sunt o casta închisă si ereditara, are o ierarhizare riguroasa pe opt ranguri si cel mai înalt azi
shaishu, era privilegiul persoanelor de origine princiara. Astfel pentru a încheia, putem nota ca in Japonia,
shintoismul are mare altar toata natura, acolo locuiesc toți zeii închipuiți, trecuți si viitori, unde apa, pământul,
stâncile, râurile, pădurile mai ales vegetația sunt, trecerea spre tărâmul nesfârșit al sacrului.

Confucianismul pe lângă budism si taoism sunt alte religii ce se afirma si in Japonia, in decursul istoriei nipone,
doctrina confucianista renaște aici si face cariera prin organizarea vieții poporului. Aceasta e puternic influențată
de doctrina Chinei străvechi, când s-a dovedit a fi structura morala echilibrata, satisfăcătoare din perspectiva
suveranului, acceptabila din aceea a omului de rând. Cărțile ramase de la filozoful chinez care prin latinizare
devine Confucius, inițial Kong Kieu, sunt compilații, nu se știe daca era real sau legendar, posibil sunt realizate
de mai mulți discipoli precum un volum colectiv. Creștinismul a avut si el un rol in Japonia, dar e greu ca o
religie atât de îndepărtată sa prindă rădăcini aici, mai ales ca lumea japoneza este suficient de încărcată religios.
In epoca Muromachi sosesc in Japonia iezuiți, unul din ei fiind viitorul Francois Xavier. El găsește asemănări
etice intre creștinism si budism. Ulterior se naște ura budiștilor fata de creștinism, lucru ce va duce la
neînțelegeri intre Orient si Occident. Hideyoshi si alți conducători din Japonia feudala, încurajează noua religie.
Odată cu shogunatul Tokugawa si mutarea capitalei la Edo, se încearcă îndepărtarea creștinismului. In ciuda
conflictelor născute aceasta religie pe lângă multe altele joaca un rol social si educativ in formarea Japoniei.
Convingerile japonezului fiind si așa superficiale. De la creștinism, ia partea practica, a înțelesurilor oferite de
misionari precum: accesul la școlarizare, învățarea unei limbi străine occidentale.. multe sărbători religioase
creștine sunt asimilate si japonizate. Tipic pentru japonez rămâne, cum am văzut acceptarea si incorporarea in
propria gândire a sacrului, a religiilor străine de cele mai multe ori prin propria gândire a sacrului a religiilor
străine de cele mai multe ori prin însușirea sărbătorilor, a estivalelor cu periodicitatea lor neobișnuita,
explicabila prin ritualul vieții conturat de evenimente fixe, anuale. Aproape ca se poate susține ideea unei
modelari a „fastului” sosit pe calea credințelor, mai mult sau mai puțin naive, la ritmul biologic omenesc,
bioritm pus, in zilele noastre sub lupa cercetătorului si in alte științe aplicate.

Rasa si etnie:

Când vorbim de națiunea japoneza, trebuie sa facem subliniere de identitate etnica, rezonanta moralei nipone si
tot ce s-a transpus in viată japonezului de rând, a însemnat un profil aparte, demn de respect, inconfundabil si,
de cele mai multe ori inimitabil. Japonezii azi sunt cunoscuți ca fiind oameni sinceri, serioși si sârguincioși si
mai ales răbdători. Sufletul japonez se caracterizează prin simplitate, curaj, franchețe si spirit de dreptate.
Religia shintoista a propovăduit întotdeauna aceste calități si s-ar putea crede ca omului i s-a insuflat cu
autoritatea religiei niște percepte prin care shinto nu este o religie ci o modalitate etica de a gândi trecutul,
prezentul si viitorul. Mai apoi shintoismul sta pe plan secund fiind dominat spiritual de budism iar ulterior
renaște abia odată cu renașterea Japoniei prin depășirea feudalismului shogunatului tokugawa si restaurarea
puterii imperiale. Astfel un popor care își alcătuiește etica încă din veacul de început al istoriei si o păstrează
pana in zilele noastre, se dovedește fidel sieși si tradițiilor sale. Deși tradiționalist, japonezul nu e conservator
pur. El are vie dorința de autodepășire, de progres necontenit, ceea ce rimează perfect cu faptul ca este deosebit
de sârguincios. La baza tuturor acțiunilor sale, japonezul a pus venerația fata de Mikado adică împărat.
Venerația se justifica nu doar prin originea divina a suveranului, așa cum pretinde cu naivitate si convingere,
mitologia dar si cum o impune alcătuirea statala. Venerația sa a fost pe deplin sincera pentru ca ii conferea
certitudine, siguranța si un sentiment de solidaritate cu oameni asemeni lui adunați sub aceeași paza. Japonezul
da mare importanta principiului pietății filiale, este o virtute fundamentala pe care se sprijină edificiul social.
Koken împărăteasa in secolul 8, decreta ca in fiecare casa japoneza sa existe Cartea pietății filiale. Codul moral
trebuia sa fie cunoscut de toți cei care studiau literatura, legile si științele vremii. Prin extrapolare, japonezul a
păstrat la loc de cinste respectul fata de superior, fie ca era vorba de tatăl familiei sau de seniorul ținutului sau
chiar împărat. Totuși aceste cutume sunt date printr-un interval îndelungat de timp si probabil nu pe criteriu
rasial, nimeni neștiind cu siguranța când apar in Japonia primele ființe umane. Se vorbește de pana la 500.000 de
ani in urma însă cele mai vechi rămășite sunt găsite acum 30.000 de ani. Pana la sfârșitul ultimei glaciațiuni
Japonia era era unita cu Asia continentala prin câteva istmuri. Erau situate in insulele Sahalin la nord, Tsushima
la vest si Ryukyu la sud. Emigranții au sosit in valuri, in special din Asia de est si sud-est, acum 30 de mii de
ani, urmați de oameni provenind din Asia de nord-est, acum 14 mii de ani. Problema este data si de poziționarea
geografica, in Paleolitic majoritatea litoralurilor de acum erau scufundate si activitatea umana era mult mai
intensa decât sugerează siturile dinspre interior. Imaginea se conturează ca anumite grupuri mici de vanatori-
culegatori. Datorita încălzirii climatice si intensificării vânătorii dispar elefanții si cerbii din zona mare parte,
creste populația. Oamenii epocii de piatra sunt cel mai adesea descriși ca locatari ai peșterilor. Oricum, se pare
ca sunt destul de rar utilizate peșterile ca fiind locuințe temporare. Preferința pentru spatiile deschise sugerează
larga răspândire a folosirii adăposturilor artificiale, dar natura lor e neclara. Situri importante se găsesc in
Babadan si Takamori in prefectura Miyagi, Hoshino in prefectura Tochigi, pesterea Fukui in prefectura
Nagasaki..etc. Minatogawa a dat o descoperire de corp bărbătesc la 155 cm, ce avea 17 mii de ani, fiind
asimilări cu alte populații paleolitice din Asia. Descoperirea post 1945 a arheologilor si dorința de descoperire a
trecutului dau redescoperirea si interpretarea poveștilor cronice timpurii, precum Kojiki si Nihon Shoki. In jurul
lui 13000 I.Hr. in Japonia, apar vase de ceramica, cele mai vechi din lume, iar ele marchează începutul perioadei
Jomon, numita astfel după imprimeurile de pe respectiva ceramica. Ele dau ideea unui mod de viată stabil.
Numărul așezărilor creste mai ales după 5000 i.Hr. Cel mai mare sat Jomon descoperit pana acum e la Sannai-
Maryuama in prefectura Aomori, care avea peste 500 de locuitori, ar putea fi o sugestie ca Japonia ar putea fi un
leagăn al civilizației timpurii. Stabilitatea este asociata cu lucratul pământului. Agricultura primitiva de tipul
„taie si arde” pare sa fi fost practicata încă de prin 6000 I.Hr. Orezul a dus si mai tare la sedentarizare in jurul
anului 1000 înainte de Hr. Pe lângă orez se introduce cu meiul si orzul dar nu erau culturi foarte răspândite.
Locuitorii perioadei Jomon erau buni marinari si stăteau pe coaste, pestele oceanic fiind cel mai folosit tip de
carne. Dezvoltarea oaselor din zona urechilor arata o serie de scufundări dese au avut loc. Motivul e dat de
faptul că acum 15000 de ani a fost o încălzire climatica care taie legăturile pe uscat si continent dar apa marilor
creste in temperaturi si însemnă o resursa maritima buna, scoici mai ales, devin o sursa majora de hrana mii de
ani. Nu au fost doar cei din perioada Jomon, existând subculturi, unele fiind date de pescuitul la mare adâncime.
Populația fluctuează si ea in timp, adesea din motive neclare. Alte schimbări sunt date si de schimbări conștiente
a supranaturalului, înflorirea șamanismului si a ritualului, noi practici de înmormântare, acele misterioase
cercuri de piatra in Japonia nordica. Datorita ritualurilor religioase apare si nevoia unei cunoașteri a
procedurilor. Asta va duce la diferențierea la niveluri sociale. Șefii tribali apar acum sunt vânători iscusiți.
Totuși rămâne o chestiune contestata daca societatea Jomon era ierarhica sau egalitarista. De-a lungul unei
perioade așa lungi de timp precum cea Jomon, diverse grupuri trebuie sa fi migrat in Japonia, din diverse
direcții, aducând o diversitate etnica, chiar daca simțurile au fost tăiate cândva. Cineva a introdus orezul deci
înseamnă ca legături sunt. Populația Jomon tipica era scunda de statura si cu o aparenta musculatura îndesată,
schelete greoaie si oasele picioarelor aplatizate si fee pătrate lățite. Yayoii erau cu vreo 4 cm mai înalți si puțin
diferiți de japonezii moderni. De fapt oamenii Jomon prezentau similitudini constructive cu modernii Ainu din
Hokkaido. Ceea ce nu e surprinzător, caci ei sunt urmașii strămoșilor Jomon, asta pe baza antropologica. Ce ii
desparte de ceilalți japonezi moderni, din celelalte insule principale, care arata o puternica descendenta din
yayoi. Nu este clar când o sosit in tara, sau exact de unde, dar Ainu in mod sigur, locuiesc in Japonia de foarte
mult timp, iar adevărații japonezi originali sunt Ainu. Timp de mai multe secole japonezii moderni derivați din
yayoi adică japonezii yamato se opun acestui adevăr si încearcă sa marginalizeze pe cei Ainu. Doar in 1997
japonezii indigeni sunt recunoscuți oficial statutul real Ainu. In Ainu vedem originile Jomon ale Japoniei, care
era departe de a deveni națiune. Perioada Yayoi următoare contribuie mult mai mult la cristalizarea Japoniei pe
care o știm azi.

Arta, cultura:

Suportul estetic al artei japoneza, potrivit manifestărilor sale, ar fi cultivarea efemerului. Japonezul descoperă
diferite cai spre noțiunea de frumos, semnificativ, grăitor sau nu, in alte cuvinte, modalitatea cea mai buna de a
comunica esențialul despre lume. Are referința la taoismul chinez, japonezul nu a mers la consolare ci investește
in exprimări bogate si dinamice. Arta majora este pictura, sculptura si arhitectura ce s-a ordonat fără șovăiala pe
treapta cuvenita a perenității. Tot in arta majora religiile au avut de spus religiile, filozofiile si primenirile
istorice. In schimb japonezii, ca nici o alta națiune încearcă sa adune in artele minore chintesența efemerului. In
loc de arta minora la ei este arta tradițională, arte de rangul doi dar nu mai puțin importante dar in niciun caz nu
sunt minore. Bogăția de frumos alege eficienta si are loc o bătălie intre estetic. Creatorii lor sunt adevărați artiști,
nu s-au înscris in istoria artei cu nume răsunătoare precum pictori sau sculptori celebri, însă se mulțumesc cu
mici etichete modeste de artizanat. Artele minore nu își găsesc un loc mai adecvat decât in lumea japoneza. Fie
ca e vorba de ikebana adică arta aranjării grădinilor delicate precum cele de bon-sai sau bonkei, arta de suiseki,
origami sau ceramica, a lacului si a metalului. Una dintre cele mai importante, ca încărcătura simbolica si
valoare estetica este arta aranjării florilor. Japonezii ikebana dar are mai mulți termeni precum kadoo sau seika.
Hieroglifele folosite pentru a desemna arta aranjării florilor este un exemplu clar, dar caligrafia este un alt
exemplu de arta minora, este mai mult decât o arta ci de fapt un ritual, greutatea si apăsarea pensulei alături de
stilul in care ti pensula in mana. Revenind la japonez si arta, el mereu s-a identificat cu natura înconjurătoare, a
încercat sa își sincronizeze existenta cu ritmurile universului si astfel nu doar aranjamentul floral, ci si in
grădini, feng shui si multe alte arte ce implica natura, pe cat posibil se respecta legile naturii, sa adune elemente
furnizate de întreaga natura vegetala. Gestul pentru prețuirea a pietrelor e moștenit de la chinezi încă din
scrierile lui Po Kiu-yi adică secol 9 din perioada dinastiei Tang, apreciat mult in Japonia in perioada Heian.
Iartă, in ochii japonezilor, devine un material viu, iar daca este prelucrata si cizelata, ea își sporește strălucirea si
eleganta pentru ca asupra ei a adiat suflul talentului si culturii. Piatra devine astfel elementul material potrivit
confecționării lampioanelor japoneze, plantate pe marginea cărărilor din grădini. Lampionul e ofranda unui
credincios si adesea sunt puse spre un sanctuar, precum Kasuga din Nara. Cel mai interesant stil de gradina este
gradina minuscula. Ea e un microcosmos, un spațiu capabil sa adune in mici dimensiuni, gratie materialului
folosit din surse naturale, o întreaga varietate a naturii. Cea mai celebra este Daisen din Kyoto, desenata de
celebrul Soami. Miniaturizarea, ca preocupare a dat naștere altei are tradiționale, aceea a cultivării intr-un vas
obișnuit a unor specii de copaci, care in mod normal sunt mari, precum cireșul. Desigur arta bonsai bon vas si
sai cultura, nu rămâne pentru japonezi doar un simplu divertisment caci in esența e un punct de plecare din
China dinastiei Tang sau Song, ea a avut in esența implicații religioase si filosofice nete. Resursele creatoare
meșteșugărești si artizanale ale japonezului sunt însă cu mult mai întinse. Materiale diverse intre in competiție
pentru a realiza frumosul: lutul ars, ceramica, faianța, lacul, hârtia, țesăturile textile, sticla.. Cele mai vechi sunt
olăritul din timpul perioadei Jomon, care deși nu cunosc roata olarului. La rândul ei olăria Yayoi determina
nașterea celei numite Haji, simpla si eficace fata de cele doua. Ulterior, apare o ceramica a vaselor de tip Sue,
tributara ca tehnica celei chineze.

Ceremonia ceaiului a influențat considerabil orientarea ceramiștilor niponi. Se caută simplitate, sobrietate,
apropiere de natura, de aceea bolurile nu au luciu si suprafața lor are mare aderenta. Bolurile raku sunt pe placul;
familiilor Nobunaga si Hideyoshi. Cu timpul cromatica se mai diversifica uneori chiar ajunge la decorații
florale. O schimbare in ceramica apare sun Hideyoshi si prima expediție in coreea eșuată. Dar chiar si așa aduc
meseriași coreeni, printre care si olari ce pornesc spre pământuri promițătoare. Olarii coreeni din dinastia Yi se
instalează in Kyushu la Karatsu, in provincia Hizen si le conferă tehnici japonezilor. Tehnica smaltului opac
adică namako. El da eleganta ceramicii si apar astfel picturi cu grad mare de abstractizare, numite e-karatsu. O
alta arta specifica ce a conferit performante excepționale este arta lăcuitului. Atât sursa lacului cat si arborele dar
si arta de prelucrare își au originea in China. Arborele Rhus Vernicifera, se bucura de condiții excelente in
Japonia pentru a creste si pentru a da rășină. Dar cel mai maleabil si perfect material in arta rămâne hârtia, astfel
practica plicaturarii, a împăturirii semnificative a hârtiei, este una din cele semnificative arte in Japonia, numita
origami. In timp ce restul sunt mai mult sau mai puțin tributare lumii chineze, putem afirma ca origamii este o
arta shinto specifica insulelor nipone. Ele sunt in legătură cu religia, cultul strămoșesc, iar japonezii împăturesc
harti in numele cultului unui simbol sau zeități. Origami-ul modern nu se folosește decât de o coala de hârtie
împăturita, fără nici o tăietura, lipici sau desen. Exista o coala cu un lipici puternic contra eroziunii in timp
numita urauchi si este folosita in comenzi speciale. Pe lângă origamii hârtia a mai servit si altui scop, scrierii,
caligrafiei mai ales in Asia îndepărtată fata de occident. Grija pentru o forma estetica, pentru înfățișarea scrisului
conduce la nevoia de a avea o hârtie potrivita. Alături de acest atent detaliu mai putem trece in revista broderia,
arta prelucrării metalelor, chiar daca in Japonia zăcămintele sunt puține si nu foarte calitative, asta i-a constrâns
pe japonezi sa atingă o tehnica inovativa. Săbiile japoneze se făceau din metal moale, un fier elastic magnetizat,
combinat cu otel foarte dur. Doar samuraii aveau dreptul de a purta doua săbii la aceeași cingătoare si acest
lucru a fost dat in decret pana in 1876. Acesta sunt decorate intr-un stil oficial întreținut de familia Goto, numit
tsuba. In afara obiectelor de uz, arme, clopote, accesorii pentru cai sau muncile câmpului, metalul, fonta si
bronzul stau la îndemâna artizanilor pentru confecționarea unor obiecte uzuale, mai ales celor necesare
caligrafilor. Maeștrii ai artei in metal in acest sens sunt mulți, iar o buna parte din ei apelau la inspirație la arta
chinezeasca indiferent de specificul manifestării ei.

Educația si armata:

Asemeni multor state asiatice care au avut la un moment dat religia lui Confucius pe teritoriul lor, educația a
jucat un rol de baza in societatea japoneza. Încă din timpul familiei tokugawa 1603-1867, procentul de
alfabetizare era foarte ridicat. Astăzi fiind una dintre tarile cu rata cea mai mare din lume. Totuși educația, așa
cum o știm noi azi nu a fost introdusa așa decât după Restaurația Meiji după 1868. Pana in 1945, Japonia a avut
un sistem de învățământ modern, asemănător celui francez cu ciclu primar obligatoriu de șase ani, liceu de cinci
ani ca profil de cultura generala sau profesional. La final de studii liceale, tânărul poate opta pentru o scoală
superioara având durata de 3 sau patru ani, fie alegea universitatea intrând într-o scoală de cultura generala de
încă trei ani înainte de a fi admis la universitate. Cele mai apreciate universități sunt Tokyo, Kyoto, Nagoya,
Sendai, Taipei..etc. dar au un număr redus de universități private fondate de personalități marcate din vremea
reformei Meiji. Sistemul merge bine, ba chiar super bine, oferă un contingent de cadre de conducere, cadre
superioare specializate si chiar o elita cu studii superioare. Problema apare când americanii îl considera un
sistem elitist si antidemocratic, așa ca este restructurat din temeli intre 1951-52 când sistemul e făcut după
model american, 6-3-3-4 ani, însă din patru sunt doi de cultura generala si doi specializare. Universitățile
japoneze nu sunt instituții asemeni celor din Europa, este relativ greu de obținut o diploma, la noi admiterea este
grea precum in sistem occidental. Întreprinderile japoneze recrutează in fiecare an in aprilie, atunci începe anul
academic pana in aprilie celălalt an iar recrutarea e pentru fiecare universitate in parte. Ofertele adesea sunt
adresate direct unităților de învățământ, întrucât întreprinderile știu ca alegând indivizi care au terminat
universitatea, recrutează personal calificat si de calitate. Spre deosebire de occident nu oricine e potențial
angajat. Angajații se formează in câmpul muncii prin intermediul mai multor stagii interne, uneori trimițând
persoana la studii postuniversitare in instituții de învățământ din SUA. Reforma anilor 50 transforma sistemul
educativ japonez intr-un imens mecanism de selecție care oferă tinerilor cu vârste intre 18 si 22 de ani
posibilitatea de a dobândi o anumita maturitate prin strădania depusa in vederea admiterii, la sfârșitul celor patru
ani de studii într-o mare întreprindere. Angajările durează cel puțin un an încă din timpul studenției. Cel care nu
s-a angajat înainte cu trei sau patru luni va întâmpina dificultăți in găsirea unui loc de munca. Învățământul
tradițional suferă totuși si in Japonia, la terminarea liceului mulți preferă o scoală privata pentru calificări. Ele
nu dau diplome dar permit specializarea legata direct de meserie sau pregătirea unor examene pentru diplome de
calificare precum contabil, programatori..etc. anumiți studenți urmează cursuri in paralel cu studiile universitare
pentru a se putea prezenta la concursuri de angajare având o calificare profesionala practica deja. Una dintre
aceste meserii este Armata, lucru considerat nou sau relativ nou, Forțele Armate Japoneze, sau JSDF forțele de
autoapărare a Japoniei sunt înființate încă din 1954, implicând atât forțele terestre cat marina si apărarea aeriana
ce sunt in controlul Ministrului Apărării iar prim Ministrul este comandant șef. Inițial Japonia nu are armata
după înfrângerea din al II-lea Război Mondial însă creșterea de tensiuni intre Europa si Asia din cauza
războiului rece, alături de o serie de demonstrații de inspirație stânga in Japonia va determina renunțarea la toate
capacitățile militare. Problema apare in timpul Războiului Coreean in timp ce Japonia nu avea apărare, era
vulnerabila astfel începe relații de apărare cu SUA pentru garantarea externa. Încurajați si instruiți de unii
comandanți americani, guvernul japonez autorizat in 1950 va înființa Rezerva Națională de Politie sau Keisatsu-
yobitai, formata din 75 de mii de oameni echipați cu arme ușoare de infanterie iar ulterior in 1952 fiind fondata
Forța de Siguranța Coasta. SUA își putea exercita puterea asupra problemelor interne Japoneze astfel in 1952
este extinsa politia la 110 mii de oameni si e redenumita Forța Națională de siguranță iar Forța de siguranță
Coasta devine marina Japoniei. In 1999 este adaptata Legea afacerilor regionale. Acest lucru permitea Japoniei
sa participe automat ca „sprijin din spate” daca SUA purta război in anumite regiuni. Ulterior amprenta
americana se vede chiar si in masurile luate in octombrie 2001, ce permitea JSDF sa contribuie singura la
eforturile internaționale de prevenire si eradicare a terorismului. In timpul serviciului, JSDF poate folosi arme
pentru a se autoapăra si pentru a apară pe alții ce sunt sub controlul sau. In 2004 se rupe Agenția de Apărare a
Japoniei special pentru a combate terorismul. Ulterior in 2020 Japonia semnează cu India un pact militar numit
ACSA (acordul de achiziții si servicii încrucișate) adică schimb de suport logistic si provizii, încurajarea prin
cooperare strânsă si descurajarea chineza. Japonia mai are astfel de acorduri cu Australia, Canada, Franța UK si
SUA. Mai ales UK întrucât in 2022 semnează un parteneriat defensiv ce întărea legăturile militare in zona Asia-
Pacific, prim miniștrii condamnând invazia rusa din Ucraina. Apar proteste oficiale la Beijing când 5 rachete
aterizează lângă Hateruma, zona Economic Exclusiv Japoneza iar aceste exerciții militare chineze au fost
răspunsul la vizita din 2022 a lui Nancy Pelosi in Taiwan.

Statul nipon mereu a fost un stat ce a conferit determinare, lucru văzut in timpul Kamakura când statul era
considerat ca fiind unul războinic iar acest lucru se va resimți puternic pana in perioada celui de-al II-lea Război
Mondial iar ulterior in războiul rece. Chiar daca nu este armata însă este foarte strâns legata de securitate si
educație, atunci yakuza joaca un rol esențial in politica interna, tradus stangaci aceștia sunt huligani, întrucât
realitatea este mai diferita, spre deosebire de drojdieri sau huligani sau vagabonzi, yakuza au o existenta oficiala,
o tradiție recunoscuta si operează intr-un cadru aproape legal. Originea celor numiți yakuza se pierde in timp
prin deformarea cifrelor 8 9 si 3, yattsu, ku si san care erau cifrele perdante ale unui joc vechi de cărți, ei fiind
principalele bande de jucători. Conform politiei exista peste 60 de mii de yakuza dintre care nu toți sunt oameni
periculoși si rai. Existenta lor fiind adânc înrădăcinată in viată sociala, cea mai mare parte a resurselor începând
cu protecția comercianților însă datoriile greu de recuperat si avantajele primite creează spațiu prielnic pentru
investiții si spălare de bani însă tot ei asigura buna desfășurare a acționarilor. De obicei marii conducători de
întreprinderi nu vor sa aibă de lucru cu acționari minusculi care sa tulbure desfășurarea normala a vieții iar
pentru a evita acest lucru, personalul de pe lângă cabinetul directorului ia masuri preventive contactând yakuza
pentru a-i determina sa nu intervină împiedicând pe alții sa facă gălăgie. Media amplifica totuși ideea aceasta a
yakuza si acest lucru este doar vârful iceberg-ului si practica înțelegerilor intre marile societăți si yakuza este
complexa chiar daca s-a încercat politici contra acestora.

Bibliografie:

 Ann Kumar, Rethinking the Prehistory of Japan, Language, Genes and Civilization, Editura Routledge
University press, New York, 2009

 Brian, J. McVeigh, Wearing Ideology, State, Schooling and Self Presentation in Japan (Dress, Body
and Culture) Editura Berg Publishers, New York, 2000
 Bouchard Gerard, National Myths, Constructed Pasts, Contested Presents, Editura Routledge,
Routledge 2013

 Doak M. Kevin, A History of Nationalism in Modern Japan, Placing the People, Editura Brill, Leiden
Olanda, 2007

 Henshall G. Kenneth, O Istorie a Japoniei, de la epoca de piatra la superputere, Editura Artemis,

Bucuresti, 2010

 Levi-Strauss claude, Cealalta fata a lumii, Scrieri despre Japonia, Editura Polirom, Bucuresti 2013

 Nathan John, Japonia Descatusata, Editura All, Bucuresti 2006,

 Stronach Bruce, Beyond the Rising Sun, Nationalism in Contemporary Japan, Editura Praeger,
Washington, 1995

 Sokyo Ono & Sadao Sakamoto, The Kami Way, Editura Tuttle Publishing, Vermont USA, 2004

 Simu, Octavian, Civilizatia Japoneza tradițională, Editura Saeculum I.O. Bucuresti 2004

 Takashi Moriyama Abecedarul Japoniei, Editura Humanitas, Bucuresti 2012

 Yumiko Lida, Rethinking Identity in Modern Japan, Nationalism as Aestethics, Editura Rotuledge,
Londra, 2001

 Vasiliu Florin, Japonia Pagini de istorie, civilizatie si cultura, Editura Corint, Bucuresti 2001

 Wilson Sandra, Nation and Nationalism in Japan, Editura Routledge, Rotuledge 2002

 Wilds, Kazumi, Kojiki, The Birth of Japan, The Japonese Creation Myth Illustrated, Editura Tuttle
Publishing, Vermont USA, 2019