Universitatea Transilvania din Brașov

Facultatea de Litere

În căutarea identității: Kawabata Yasunari și

Ōe Kenzaburo

Profesor coordonator : Student:

Lect. dr. Georgeta Moarcăs Anastasia-Maria Tache

 În căutarea identității: Kawabata Yasunari și Ō e Kenzaburo

O schimbare majoră în literatura și cultura niponă este înregistrată odată cu Restaurația

Meiji din 1868 când etica feudală a epocii Tokugawa (1600 – 1868) a fost înlocuită de năzuința
spre afirmarea propriei individualități și căutarea perpetuă a identității. Șogunatul sau guvernarea
de tip militar care funcționa pe pământul nipon încă din 1192 a fost abolită în favoarea
imperialismului. Prin politica de cooperare cu Împăratul Meiji, șogunulYoshinobu Tokugawa a
facilitat deschiderea spre Occident a Japoniei și începutul epocii moderne. În prima jumătate a
secolului al XX-lea, Japonia se consolidează ca stat fascist și imperialist militarist. Cele două
conflagrații mondiale au de asemenea un puternic impact asupra Japoniei care suferă pierderi
majore mai ales în materie de resurse umane. După înfrângerea suferită în urma celui de-al
Doilea Război Mondial, Japonia își modifică în 1947 Constituția, astfel încât Țara Soarelui
Răsare nu se va mai implica în conflicte armate. O parte dintre oamenii de litere japonezi sunt
conștienți de această schimbare pe care încearcă să o transpună și în literatura vremii. Căutarea
propriei identități, dar și a identității Japoniei devine o temă predilectă. Centrul de interes se mută
asupra literaturii și a valorilor occidentale pe care oamenii de litere cunoscători ai limbilor
engleză și franceză încep să le popularizeze în Japonia. Aceștia sunt scindați între asimilarea
valorilor occidentale și găsirea unui punct de legătură între aceste valori și cele tradiționale.

În 1885, Tsubouchi Shōyō (1859 – 1935), specialist în literatura engleză și mare admirator
al lui Shakespeare vorbește în lucrarea sa, Esența romanului despre influența benefică a valorilor
europene, încercând să motiveze de ce romanul este o specie cu statut incert înspațiul nipon.
Originile romanului japonez ar putea fi plasate în perioada Heian (784 – 1186), acest gen
dezvoltându-se în atmosfera plină de mister a Curții Imperiale din Kyoto. Doamnele de onoare
ale Curții Imperiale și-au exersat creativitatea, dând naștere așa-ziselor romane ale eului care se
bazau pe meditația și observația de tip subiectiv. Luând în considerare cele două mostre din proza
lui Kawabata (Frumusețe și întristare) și cea a lui Ōe (O experiență personală), remarcăm
evoluția de la acele romane ale eului la romane cu perspectivă heterodiegetică, teleologică și
narator creditabil, ubicuu. Atât Kawabata, cât și Ōe dau iluzia unui adevărat demiurg, instanță
care cunoaște lumea pe care o prezintă de la A la Z.

2
 Spre deosebire de romanul occidental, în geneza celui japonez, coordonata feminină a jucat
un rol important. Astfel, Legenda lui Genji scrisă de doamna Murasaki în secolul al XI-lea, poate
fi considerat primul roman scris al lumii. De reținut că pe lângă romanele eului, în perioada
Heian se afirmă și monogatari, culegeri de povestiri care pun accent pe relatarea unor aventuri
săvârșite de personaje excepționale. Perioada medievală (1186 – 1603) abundă în povestiri cu
subiecte eroice. Deși proza este prezentă în viața japonezilor, aceștia continuau să considere
poezia drept adevărata artă a cuvântului.

Rodica Grigore îl menționează în Evoluția formelor romanești pe Donald Keene (1922 – ),

nipolog de marcă al secolului al XX-lea care susține faptul că romanul japonez e o formă de
expresie mult mai veche decât cea din spațiul european. El atribuie termenul de „roman” unei
realități literare complet diferită ca formă și conținut față de ceea ce înțelegem noi astăzi prin
acest gen literar. Tot Donald Keene spune că romanul nipon se ramifică fie din povestirile
fantastice de factură populară, fie din poezia niponă.

Analizele lui Tsubouchi asupra literaturii occidentale, îl fac pe acestasă vadă în roman
interpretarea verosimilă a unor fapte și caractere umane pe care doar realitatea le oferă. Proza
vremii îi repugnă prin caracterul său strict didactic. Este de dorit și renunțarea la principiul
„Răsplătește virtutea și pedepsește răul” care nu respectă neapărat rațiunile de a funcționa ale
realității. Pentru acest deziderat, mentalitatea japoneză are nevoie de o schimbare. Genul
dramatic, atât de popular în epocă, se baza doar pe convenții asupra redării unor anumite
sentimente și pe exagerări. Lipsa de ostentație spre care evoluează semenii săi îl face pe
Tsubouchi Shōyō încrezător în aclimatizarea romanului, gen cu tradiție în spațiul european.

Secolul al XX-lea este unul favorabil predicțiilor lui Tsubouchi Shōyō, Japonia având multe
de spus lumii nu doar în plan politic și economic, cât și cultural.

Kawabata Yasunari (1899 – 1972) este primul scriitor japonez care se distinge în 1968 prin
obținerea Premiului Nobel pentru Literatură, la exact o sută de ani de la Restaurația Meiji.

Această coincidență poate fi un semn că Țara Soarelui Răsare a bătut cu fermitate la porțile
Occidentului, acceptând spiritul european și dezvăluindu-se pe sine. Cu toate acestea, Japonia nu
poate fi niciodată deposedată de mistere, realitate confirmată chiar de Kawabata Yasunari prin
discursul susținut la decernarea Premiului Nobel. Kawabata își începe discursul intitulat Japonia

3
cea frumoasă și eu prin citarea a două poeme scrise de călugări budiști din perioada Kamakura
(1185 – 1333): Moye (1173 – 1232) și Dogen (1200 – 1253). Trecerea de la un anotimp la altul,
cât și luna văzută ca o entitate ce învăluie sufletul în liniște și suprimă orice teamă sunt imagini
care deschid discursul kawabatian prin intermediul poemelor citate.

Ulterior, laureatul îl evocă pe Yashiro Yukio (1890 – 1975), fin cunoscător al culturii
nipone, dar și a celei occidentale, pasionat de Botticelli, care face o sinteză a spiritului japonez,
atribuindu-i imaginea zăpezii, a lunii și a cireșilor înfloriți. Imaginile sunt convenționale pentru
un european, dar pentru Kawabata reprezintă multiple ipostaze ale frumuseții, al cărei revers e
efemeritatea. Efemeritatea aduce întristare, astfel frumusețea desăvârșindu-se în paralel cu
tristețea. De altfel, opera sa este guvernată de conceptul mono no aware care înseamnă
„tristețea/patosul lucrurilor”. Contemplarea elementelor care fac posibilă diferențierea
anotimpurilor aduce în sufletul privitorului sentimentul contopirii cu lumea și dorința de a fi în
fața acestor frumuseți ale naturii împreună cu cei dragi. Prezența lor spirituală e mult mai
importantă decât cea fizică.

Kawabata își susține discursul în japoneză, acesta fiind tradus de un specialist american în
literatură niponă. Forma, cât și conținutul discursului sunt semne clare ale apartenenței acestuia la
tradiția propriei țări.
De asemenea, experiența tristă prin care își pierde părinții în copilărie, iar apoi își petrece
adolescența sub tutela unui bunic orb îl înscriu pe Kawabata în cursa pentru căutarea propriei
identități, căutare care se reflectă în toată opera sa. Căutarea e un eșec total sau poate e imposibil
de realizat în limitele realității cotidiene. Pentru o parte dintre protagoniștii săi, răspunsul e
moartea. Cu toată invazia frumuseții, realitatea poate fi sufocantă. Moartea promite voluptatea
evadării din contingent și un posibil răspuns la toate incertitudinile care încearcă ființa de-a
lungul vieții. Frumusețea este efemeră, dar morții i se acordă credit datorită caracterului ei
implacabi. Nu doar protagoniștii săi au un echilibru fragil, ci însuși romancierul care în 1972
alege să se sinucidă, probabil din cauza alienării provocate de epoca agitată în care a trăit.
Pe lângă Omie de cocori, Țara Zăpezilor, Vuietul muntelui, Kawabata se remarcă și prin
Frumusețe și întristare. Romanul e relevant pentru viziunea sa despre lume, fiind ca toate prozele
kawabatiene lipsit de intrigă, acțiunea evoluând datorită sugestiilor. „Limbajul folosit este concis
și evocator, ca acela al poeziilor tradiționale haiku. El face aluzii și sugestii în loc să afirme totul

4
în termeni expliciți și realiști. Pe scurt, limbajul său este simbolic” 1.Chiar autorul inserează în
romanele sale haiku-uri, relevând această similitudine. În Frumusețe și întristare face apel la un
haiku de Basho Matsuo, sugestiv pentru a descrie atmosfera din capitala istorică a Japoniei,
Kyōto: „boarea râului/ pe un chimono roșiatic,/ răcoarea înserării”2.
Finalul nu satisface, tocmai pentru că lectorului i se impun mai multe posibilități în
conturarea acestuia, iar naratorul optează pentru varianta cea mai neașteptată și lipsită de
optimism.
Otoko, o tânără de șaisprezece ani se îndrăgostește de un scriitor căsătorit în vârstă de
treizeci și unu de ani, Oki. Otoko rămâne însărcinată, dar acest fapt nu reprezintă pentru ea o
tragedie, deși conveniențele sociale vor fi un obstacol în calea unui viitor mariaj. Tragedia vine
abia mai târziu când fata naște prematur, iar copilul nu va supraviețui. Echilibrul fragil al tinerei
se spulberă, iar ca răspuns la capriciul sorții decide să se sinucidă. Nu reușește, fiind salvată la
timp de mama sa. Toată perioada de convalescență primește îngrijirile scriitorului Oki. Mama
fetei îi propune lui Oki să divorțeze și să o ia pe fiica sa de soție, dar scriitorul ezită, iar cele două
femei părăsesc Tōkyō și se stabilesc în Kyōto. Ezitarea lui Oki poate fi justificată și de încercarea
la fel de irațională a soției sale de a se sinucide atunci când află despre aventura sa. Gestul soției
lui Oki poate părea irațional în cheie occidentală, dar dacă ne gândim la tradiția niponă și implicit
la mitul samuraiului, acesta poate fi justificat. Deși a greșit, samuraiul nu renunță la onoarea sa,
preferând sinuciderea rituală, seppuku. Astfel, putem spune că soția lui Oki dorește să părăsească
o lume în care a fost dezonorată, împăcându-se cu sine înseși.
Timpul trece, iar Otoko își găsește refugiul în pictură, devenind celebră.Deși dragostea
dintre Otoko și Oki nu-și găsește împlinirea în plan real, aceasta e sublimată și devine artă.
Romanul pe care el îl scrie se numește simplu O fată de șaisprezece ani, iar schițele ei se vor
concretiza în tabloul Înălțarea nou-născutului la ceruri. Între Eros și Thanatos, arta e singura
evaziune, dar și cea mai sigură cale de intuire a unui adevăr.Arta percepută ca supremul adevăr al
lumii constituie o viziune specifică modernismului european, viziune pe care o regăsim mai ales
la Virginia Woolf și James Joyce. Așa cum sugerează și Virginia Woolf în romanul Spre far, arta
devine singurul mod de conservare a unei experiențe trăite. Nimic nu poate supraviețui morții
decât arta, iar Lily Briscoe, una dintre protagonistele romanului, reușește să găsească o potecă

1
Hisaaki Yamanouchi, Privire asupra literaturii japoneze moderne, București, Univers, 1989, p.123.
2
Kawabata Yasunari, Frumusețe și întristare, București, Humanitas Fiction, 2013, p. 111.

5
spre nemurire. Tabloul pictat de Lily e ca o poartă de trecere spre o altă dimensiune mai puțin
marcată de efemer și de incertitudine. Toată durerea provocată de conștientizarea efemerității
lumii se decantează și se transformă în speranță.
Primul capitol al romanului, Clopotele de Anul Nou îi aduce față în față pe Oki și Otoko
după douăzeci de ani. Oki pleacă în Kyōto pentru a asculta clopotele de Anul Nou și pentru a se
purifica de emoțiile distructive care întunecă mintea. Sărbătoarea e doar un pretext pentru a o
revedea pe Otoko. Scriitorul o sună pe neașteptate, iar Otoko acceptă, însă vine însoțită de
ucenica ei,Keiko. Se pare că pictoriței Otoko îi e incomod să rămână singură cu Oki de teamă să
nu se afunde în abisul unei iubiri nevindecate. Keiko cunoaște povestea de dragoste dintre cei doi
și vrea să se răzbune pe Oki de dragul maestrei. Tânăra încearcă să-l seducă pe Oki, cât și pe fiul
său, dar jocul ei capătă o turnură tragică. Keiko îl invită pe Taichirō, fiul lui Oki să se plimbe cu
barca pe lacul Biwa. În urma unui accident, trupul acesta e de negăsit, Keiko fiind cea care
supraviețuiește. Scena finală e o penibilă întâlnire între Keiko, maestră, Oki și soția acestuia.
Lacrimile vărsate de Keiko sunt sublimarea durerii unei fete frumoase și îndrăgostite prinsă în
capcana propriei intrigi.
Entuziasmul lui Taichirō când află că s-a deschis mormântul prințesei Kazunomiya, cât și
dorința de a vizita împreună cu Keiko mormântul lui Sanetaka, un nobil de curte, sunt de rău
augur. În roman apar și alte sugestii. Un exemplu ar fi câmpurile de ceai pe care Otoko le privea
cu tristețe pe drumul Tōkyō – Kyōto după despărțirea de Oki. Treptat, tristețea fetei se contopește
cu această imagine și devine tablou.
În schimb, durerea scriitorului își găsește expresia în imaginea scaunului rotativ din trenul
ce îl ducea spre Kyōto pentru a vedea clopotele de Anul Nou. - „Și-a amintit de scaunul rotativ
din tren care se tot mișca și l-a asemuit cu singurătatea care i se răsucea tăcută în inimă” 3. Înainte
de a pleca la drum, încercarea de a-și face singur nodul la cravată îi amintește ca în cazul
madlenei lui Proust de dragostea cu care Otoko îi înnoda cravat în tinerețe.
Maestra are revelația că dragostea ei pentru Oki e doar mélange de frumusețe și întristare și
că nu poate fi împlinită decât într-un plan superior, sfidând dezideratele corporale ale ființei.
Dragostea lor nu poate fi decât o imagine a purității, un „lotus în flăcări”, așa cum o percepe
Otoko. Lotusul, simbol al purității absolute trece printr-un nou proces de purificare, focul. Astfel,
dragostea celor doi transcende contingențele umane, împlinindu-se într-un plan superior.
3
Kawabata Yasunari, Frumusețe și întristare, București, Humanitas Fiction, 2013, p. 9.

6
 Revelațiile protagoniștilor kawabatieni au ceva din epifania de pe malul mării încercată de
Stephen Dedalus, alter-ego al lui J.Joyce. Frumusețea fetei pe care o zărește Stephen pe malul
mării, îl face să înțeleagă într-un moment de iluminare că viața trebuie trăită fără limitări și esența
frumuseții nu poate fi înțeleasă decât prin creație. Dar nu poți crea în adevăratul sens al
cuvântului dacă nu treci viața prin filtrul personal. Și Lily Briscoe trăiește o revelație când
trasează pe pânză tușa finală și termină de pictat tabloul început cu zece ani în urmă.
Rodica Grigore observă în Evoluția formelor romanești că proza lui Kawabata îl leagă pe
acesta de spiritul tradițional nipon prin influența teatrului Nō  și a haiku-ului4.
Romanul Frumusețe și întristare debutează cu o călătorie a scriitorului spre Kyōto, căutând
încă de la începutul traseului său purificarea în cadrul ceremonialului de Anul Nou. Conform
schemei pieselor Nō, waki nu poate fi decât scriitorul Oki, mai ales că în romanele kawabatiene,
personajele masculine sunt pretexte pentru evidențierea trăsăturilor eroinelor sale. Shite trebuie să
fie Otoko care face tot posibilul să uite de iubirea devastatoare din tinerețe. Tusure sau tomo este
ucenica Keiko care o secondează fie pe maestra Otoko, fie pe scriitorul pe care vrea să-l seducă,
crezând că astfel o poate răzbuna pe maestră. Călătoria personajelor se sfârșește tragic,
revelându-le tuturor faptul că oamenii sunt marionete în mâna destinului și indiferent de sforțările
umane, hazardul spulberă orice vis. Printre lacrimile pe care le varsă în finalul romanului, Keiko
are o epifanie: tristețea și frumusețea lumii se împletesc într-o țesătură unică. Keiko e tristă
pentru că a înțeles mult prea târziu că îl iubea pe Taichirō, dar plină de speranță pentru că a
cunoscut chiar și fugitiv frumusețea inefabilă a sentimentului.
Consider că proza scurtă, Dansatoarea din Izu se mulează cel mai bine pe tiparul sugerat de
Rodica Grigore, tânărul protagonist străbătând toată provincia Izu chiar în compania unei trupe
de teatru. Călătoria este de fapt căutarea permanentă a identității.
În ceea ce privește haiku-ul, trebuie menționat că acest gen de poezie își are originea în
mitologia orientală și în religia shintoistă, preluată de japonezi prin filieră chineză 5.Natura e
văzută ca o„divinitate” ce guvernează cosmosul, viziune pe care o regăsim și în filosofia
4
Termenul de Nō se traduce prin „desăvârșire” și se referă la un gen de spectacol sincretic care îmbină muzica,
poezia și dansul, apărând în Japonia în secolul al XIV-lea. Spectacolul e susținut de un actor principal, shite
(„cel care face”) și de unul secundar,waki(„cel de alături”). Pe lângă actorul principal și cel secundar, în piesă
pot apărea și personajele – însoțitori, tusure sau tomo. Schema pieselor Nō impune ca personajul secundar,
waki să plece într-o călătorie cu caracter inițiatic.
5
Shintosimul (shen-„spirite ale naturii”, dao -„cale”) nu este o religie propriu-zisă, fiind mai mult un cult care
se bazează pe animism și panteism. Japonezii au o venerație deosebită pentru kami,un fel de divinități
protectoare ale vetrei. Kami nu sunt doar strămoșii, ci și elemente din natură, cum ar fi luna, soarele, marea,
zăpada, poteca, muntele Fuji etc.

7
poemului haiku. Elementele naturii atât de venerate se shintoiști capătă individualitate în poemele
haiku, cât șiîn descrierile kawabatiene. Toate descrierile de natură făcute de Kawabata conțin
unkigo, cuvânt-cheie, care în poemul haiku face trimitere la un anumit anotimp.
Romanele lui Kawabata sunt romane de atmosferă în care sentimentele protagoniștilor sunt
sugerate prin intermediul unor simboluri, iar între ambianță și persoanaje se conturează un subtil
joc de corelații. Echivalența senzație – cadru natural abundă. Rafinamentul imaginilor atinge
apogeul în secvențe ca:

Nu numai la muntele Arashi era ploaia bine-venită. Și la Kokedera și Ryōanji peisajul căpătase prospețime. În
grădina de la Kokedera, pe mușchiul verde și proaspăt erau căzute flori mici și albe din tufișurile de
lăcrămioare, iar în mijlocul lor, o singură camelie, roșie. Camelia cu formă perfectă părea că înflorise acolo,
plutind pe mușchi. Pietrele din grădina Ryōanji, udate de ploaie, își revelau culorile una câte una6.

Frumusețea care e piatra de temelie a universului kawabatian e secondată de suferința

specific umană. Deși romanele sale lasă în urmă un sentiment de tristețe, suferința descrisă nu
poate fi decât un profesor exigent al omenirii. Tot despre suferință și despre ambiția sa de a da
oamenilor lecții vorbește câteva decenii mai târziu și Ōe Kenzaburo. Demnitatea ființei umane nu
poate fi clădită decât prin experiențe mai mult sau mai puțin plăcute.
În 1994 Japonia este din nou onorată cu Premiul Nobel pentru Literatură prin intermediul
lui Ōe Kenzaburo (1935 –) care surprinde Academia Suedeză prin „capacitatea de a crea o lume
în care viața și mitul se contopesc cu scopul de a oferi o neliniștitoare frescă a existenței umane
contemporane”.Prelegerea lui Ōe e intitulată, ca o reacție subtilă la cea a lui Kawabata, Japonia
cea ambiguă și eu. Deși contemporan cu cele două conflagrații mondiale, Kawabata pare total
indiferent față de tragediile de la Hiroshima și Nagasaki. Pentru el esența lumii e frumusețea. În
schimb, romanele lui Ōe conțin aluzii la cele două localități bombardate spre sfârșitul celui de-al
Doilea Război Mondial. Chiar în 1947, autorul susține campania de modificare a Constituției, în
speranța că articolul cu privire la interzicerea implicării Japoniei în orice conflict armat va fi
adoptat.

În 1963, el a făcut o vizită la Hiroshima, ce a avut ca rezultat publicarea Caietului de la Hiroshima.

Preocuparea lui pentru Hiroshima nu are la bază o poziție ideologică, ci provine dintr-o compasiune sinceră

6
Kawabata Yasunari, Frumusețe și întristare, București, Humanitas Fiction, 2013, p. 119.

8
 pentru supraviețuitorii care au suferit același fel de umilire și teamă existențială ca și cea prezentă în romanele
sale. Pentru acești oameni nici ajutorul guvernamental și nici campania antinucleară nu sunt de ajuns. Totuși
Caietul de la Hiroshima nu se termină printr-o notă de pesimism total, ci într-una de admirație și speranță
pentru încercarea supraviețuitorilor de a se restabili de pe urma persistentelor efecte ale radiației și efortul
câtorva intelectuali cu înaltă conștiință de a-i ajuta.7

Discursul lui Ōe Kenzaburo nu face apel la valorile tradiționale, valori în jurul cărora
gravita discursul lui Kawabata din 1968. Ōe nu vorbește despre sentimentul de conexiune cu
natura, nici despre perisabilitatea a tot ce ne înconjoară sau despre moarte ca evadare dintr-o
lume aflată sub zodia dezonorei. Pentru Ōe , demnitatea ființei umane trebuie descoperită aici și
nu dincolo.
Născut în 1935, Ōe trăiește doar cel de-al Doilea Război Mondial și mărturisește cum își
alina spaima prin lecturi ca Minunatele aventuri ale lui Nils sau Aventurile lui Huckleberry Finn.
Se simțea mai apropiat de Mark Twain și SelmaLagerlöf, cunoscând mai bine frumusețiile
Suediei decât pe cele ale Japoniei. Legenda lui Genji, nu îi transmitea nimic.
Scriitorul a avut șansa să studieze literatura franceză cu eminentul profesor Watanabe
Kazuo prin intermediul căruia s-a atașat de opera lui Rabelais. Ōe preia de la Rebelais cultul
râsului, grotescul și lipsa de pudoare față de corporalitate. Nu poate exista filosofie fără
acceptarea fiziologiei și a limitelor umane.
„Pe de altă parte, Ōe denaturează deliberat sintaxa tradițională, dar este inegalabil în
folosirea unei imagistici vii”8. Oferim un exemplu în acest sens: „Zăpăcit de aceste cuvinte preț
de o clipă, Bird privi cele câteva găuri de furnică din receptorul de ebonită, a cărui suprafață se
aburea și se dezaburea odată cu respirația lui, de parcă ar fi fost cerul unei nopți cu stele negre” 9.
Ōe Kenzaburo consideră:

Puternică și penetrantă până la civilizare atât la nivelul statului, cât și al poporului, ambiguitatea se evidențiază
în diferite moduri. Modernitatea Japoniei a fost orientată în direcția preluărilor de la societatea occidentală și a
imitării ei. Dar Japonia este situată în Asia, drept care și-a păstrat cu fermitate tradiția culturală. Un impuls
belicos a plasat Japonia în poziția unui invadator în Asia. Pe de altă parte, cultura Japoniei moderne, care a
implicat o deschidere totală către Occident, a rămas multă vreme un element obscur, etern impenetrabil pentru

7
Hisaaki Yamanouchi, Privire asupra literaturii japoneze moderne, București, Univers, 1989, p.163.
8
Ibid., p.149.
9
Ōe Kenzaburo, O experiență personală, București, Biblioteca pentru toți, 2014, p. 45.

9
 spiritul occidental, sau care, cel puțin, a împiedicat descifrarea lui de către Occident. Mai mult chiar, Japonia a
ajuns să fie izolată de celelalte națiuni asiatice, nu numai politic, ci și social și cultural. 10

În cursa pentru căutarea identității, Ōe pare obsedat de unicitatea experienței, chiar dacă
unicitatea poate produce uneori dezolarea, așa cum se întâmplă cu Bird, protagonistul său din O
experiență personală. Romanul pubilcat în 1964 conține și elemente autobiografice cu referire la
drama autorului care în 1963 devine tatăl unui copil bolnav de o gravă afecțiune cerebrală.
Numele protagonistului e semnificativ pentru că sugerează atât fragilitatea și spaima unei păsări
în fața primejdiei, cât și înclinația spre zbor și depășire a propriilor limte. Personajul pendulează
între cele două extreme, rezistând cu greu tentației de a se cufunda în propriul abis. Corvoada
alegerii între o lume marcată de puritate și alta aflată sub semnul lascivității o găsim și la
personajul kawabatian, Momoi Ginpei din romanul Lacul. O astfel de atmosferă în care
evoluează personajele e denumită de critici makai sau „lumea demonilor”.
Bird e un mediocru profesor de limbă engleză care așteaptă cu strângere de inimă nașterea
copilului său. Ezitarea lui e produsă de conștientizarea faptului că acel copil îi va zădărnici unicul
său ideal: o călătorie în Africa. Înainte de nașterea copilului, Bird își pierde timpul într-o grotescă
sală de jocuri, fiind chiar implicat într-un conflict cu o bandă de tineri întâlnită în strania
încăpere. După dispută, lui Bird îi apare în vis Africa, fiind urmărit de un facocer care în cele din
urmă îl prinde de gleznă. În vis încearcă sentimentul de frustrare că a ajuns în Africa, însă fără să
se pregătească pentru această expediție. Poziția în care adoarme e și ea relevantă: „Bird dormea
încolăcit ca un gândac aflat în primejdie, sub peretele pe care era prinsă în piuneze harta Africii
de Vest, murdară de noroi, de sânge și vomă”11.Comparația înglobează toată frustrarea
protagonistului kafkian Gregor Samsa, a cărui metamorfoză e expresia alienării față de o lume în
care nu se poate integra atât la nivel formal, cât și psihologic. Țârâitul telefonului îl trezește și
este chemat de urgență la spital. Eșecul din vis are ecou și în realitate.
Copilul s-a născut, iar lovitura e de proporții: micuțul nu este un exemplar uman normal, ci
suferă de hernie cerebrală. În primul său moment de compătimire, Bird se gândește că:„Fiul meu
are acum capul bandajat asemenea lui Apollinaire când a fost rănit pe front, se gândi Bird. Fiul

10
Les Prix Nobel, The Nobel Prizes 1994, Editor Tore Frängsmyr, Stockholm, Nobel Foundation, 1995
11
Ōe Kenzaburo, O experiență personală, București, Biblioteca pentru toți, 2014, p. 53.

10
meu a fost rănit la cap pe un front necunoscut mie, întunecat și însingurat, și acum, asemenea lui
Apollinaire, e bandajat și țipă fără să scoată vreun sunet...”12.
Ulterior e îngrozit de ideea de a fi subjugat de responsabilitatea de care o asemenea ființă
are nevoie și speră că va fi salvat de moartea acestuia. Se duce la socrul său și îi vorbește despre
boala copilului, iar bătrânul îi oferă în semn de consolare o sticlă de whiskey, însă alcoolul e
marele lui dușman. Cu ani în urmă, a renunțat la masterat din cauza acestei dependențe, iar
catedra pe care o deține în prezent o datora influenței socrului său. Bird nu trece testul cumpătării
și se duce la Himiko, o fostă colegă de facultate care acceptă să-i fie tovarăș de pahar. Adulterul
cu Himiko e calea sigură spre pierzanie. Aceasta îi oferă circumstanțe atenuante, iar Bird devine
din ce în ce mai obsedat de ideea că moartea copilului înseamnă salvarea propriei vieți. Bird se
opune operației și le sugerează doctorilor să-i diminueze porția de lapte.
Demoralizat din cauza expereinței care îl individualizează față de semenii săi, Bird îi
mărturisește lui Himiko:

– Ai dreptate, mă privește numai pe mine, e o experiență personală. Dar trecând prin unele experiențe
personale, în care te arunci cu capul înainte în prăpastie, găsești până la urmă un tunel secundar sau ceva care
dă către un adevăr ce nu te mai privește doar pe tine, ci e universal. Și astfel găsești măcar alinare pentru
suferințele îndurate. Ca Tom Sawyer, care a trebuit să sufere într-o peșteră, în beznă, dar care a găsit nu numai
calea de ieșire, ci și un sac cu aur! Dar experiența mea personală de acum e ca un puț de mină săpat vertical și
izolat, care merge până la o adâncime unde nu mai există speranța și care nu se deschide către lumea nimănui.
Așa că degeaba mă zbat și sufăr în beznă, în peșteră, experiența mea personală n-o să aibă nici măcar o fărâmă
de sens pentru nimeni. Nu fac altceva decât să sap întruna, în zadar, cu rușine. Tom Sawyer din mine e pe
fundul unui puț de mină cumplit de adânc și chiar nu m-aș mira să-și piardă mințile. 13

Între timp, Bird se duce mahmur la cursuri și e obligat să-și dea demisia. Întâlnirea cu un
prieten de-al său, diplomat rus la Ambasada Japoniei e semnificativă, dar Bird e incapabil să-i
pătrundă sensul. Rusul îi oferă un dicționar pe a cărei primă pagină notează cuvântul „speranță”.
Treptat, Himiko devine obsedată de ideea plecării în Africa și găsește un doctor dispus să-l ajute
pe Bird să scape de copil. Protagonistul acceptă, iar după ce lasă copilul la clinică, merge cu
Himiko într-un bar de homosexuali, al cărui patron se dovedește a fi Kikuhiko, un prieten din
copilărie. Dialogul cu Kikuhiko e o revelație pentru Bird care conștientizează că „tot ce vreau e

12
Ōe Kenzaburo, O experiență personală, Biblioteca pentru toți, București, 2014, p. 68.
13
Ibid., p. 188.

11
să nu mai fiu un bărbat care fuge tot timpul de răspundere” 14.Atunci Bird o părăsește pe Himiko și
se întoarce la clinica rău famată pentru a-și salva copilul. Acesta acceptă operația copilului și
chiar donează sânge în acest scop. Află că boala fiului său nu e atât de gravă, primul diagnostic
fiind o confuzie a medicilor.
Finalul este optimist prin admirația pe care soția sa și socrii i-o poartă lui Bird, dar mai ales
prin faptul că protagonistul și-a depășit limitele, descoperindu-și forța interioară. Cuvântul
„speranță” notat în dicționarul primit cadou e ca un halou ce învăluie întreaga experiență
personală. El a înțeles că pe lângă speranță are nevoie și de perseverență pentru a se păstra la
distanță de catabaza în infernul propriilor slăbiciuni. - „De fapt, tot încercam să fug și aproape că
reușisem, dar se pare că realitatea te obligă să trăiești cum trebuie atunci când o accepți” 15.Dintr-
un ratat notoriu, Bird devine omul care își recapătă identitatea. Romanul e expresia aspirației lui
Ōe: „Scriu despre demnitatea ființei umane”16.
Ținând cont de cele punctate mai sus, Japonia nu renunță complet la spiritul său, deși
urmărește cu discreție evoluția Occidentului, fiind poate doritoare de emulație. Această pendulare
între cele două lumi aduce Japoniei o problemă importantă de rezolvat: căutarea și conservarea
propriei identități.
În acest sens, Kawabata Yasunari pendulează nehotărât între modernitate și tradiție.
Identitatea unui individ e indisolubil legată de abilitatea sa de a rezona cu frumusețea lumii.
Această abilitate nu e esențială doar la nivel individual; în ea rezidă chiar esența ființei umane.
Exacerbarea simțurilor este semn de unicitate și de garanție a unui răspuns. Omul își câștigă
identitatea doar prin suferință, chiar dacă ultimul prag al acestei căutări e moartea.
La polul opus, Ōe Kenzaburo îi arată cititorului o realitate mult mai pragmatică. A-ți găsi
propria identitate poate fi un pact faustian cu lumea: acceptă lumea și tocmai această acceptare îți
poate aduce echilibrul. Pentru spiritele rebele, acceptarea poate echivala cu sacrificiul de a-ți
vinde sufletul, de a nu mai dispune de tine însuți. Totuși acceptarea apare și ca încercarea pe care
doar exemplarele umane cu adevărat puternice o pot depăși. Identitatea e demnitatea mult râvnită
de autor și de victimele celui de-al Doilea Război Mondial cu care nu a încetat niciodată să
empatizeze.

14
Ōe Kenzaburo, O experiență personală, București, Biblioteca pentru toți, 2014, p. 240.
15
Ibid., p. 242.
16
Les Prix Nobel, The Nobel Prizes 1994, Editor Tore Frängsmyr, Stockholm, Nobel Foundation, 1995

12
 Bibliografie primară:

Joyce James, Portret al artistului la tinerețe, București,Litera, 2014

Kafka Franz, Metamorfoza și alte povestiri, Iași,Polirom, 2012
Kawabata Yasunari, Dansatoarea din Izu, București, Humanitas Fiction, 2008
-,Lacul, București, Humanitas Fiction, 2012
-,Frumusețe și întristare,București, Humanitas Fiction, 2013
Ōe Kenzaburo, O experiență personală,București, Biblioteca pentru toți, 2014
Woolf Virginia, Spre far, București, Minerva, 1972

Bibliografie secundară:

Bușe Constantin, Zamfir Zorin, Japonia, un secol de istorie (1853 – 1945), București,
Humanitas, 1990
Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, Dicționar de simboluri, Iași, Polirom, 2009
Grigore Rodica, Evoluția formelor romanești. Între modernism și postmodernism, Cluj-Napoca,
Casa Cărții de Știință, 2008
-, Maestrul de proză și maestrul de go, Viața Românească, 2014, www.viataromaneasca.eu
Hisaaki Yamanouchi, Privire asupra literaturii japoneze moderne, București, Univers, 1989
Katō Shūichi, Istoria literaturii japoneze (de la origini până în prezent), București, Nipponica,
1998
***, Les Prix Nobel, Irina Hornea, The Nobel Prizes 1994, Editor Tore Frängsmyr, Stockholm,
Nobel Foundation, 1995, www.nobelprize.org
***, Nobel Lectures, Literature 1968-1980, Editor-in-Charge Tore Frängsmyr, Editor Sture
Allén, Singapore, World Scientific Publishing Co., 1993, www.nobelprize.org
***, Revistă de interferențe culturale româno-japoneze, București, Casa de Editură Haiku, 1990
Tsubouchi Shōyō , Esența romanului, trad. George Șipoș, Timpul, 2007

13