Datorită tainei și necunoscutului care înconjoară tema morții, aceasta a fost văzută încă

din cele mai vechi timpuri ca cel mai însemnat eveniment din vaița unei persoane, astfel omul
găsinduși alinare în credința nemuririi sufletului, de unde au derivat și numeraose obiceiuri
prezente la înmormântare.1 Mai mult decât un sfârșit, moartea este considerată ca fiind o
călătorie care este indicat a fi pregătită cu multă grijă pentru ca persoana decedată să părăsească
această lume singur și mulțumit. Reducerea credinței la obiectul său sau chiar la modalitățile
exprimării sale, în speial în cazul riturilor se bazează pe un principiu general acceprat:
„universalitatea aptitudinii pentru credințe”.2

Pentru țăranul român moartea nu înseamnă sfârșitul, ci doar încheierea unui ciclu al
vieții, dar moartea reprezintă totuși o ruptură, fiind percepută drept o trecere spre necunoscut,
precum o schimbare fundamentală ce determină aplicarea riturilor de trecere. 3 Nu se poate
vorbi despre moartea, care în imaginarul țărănes reprezintă „marea trecere” spre cealaltă
lume, care este reală și vie precum lumea ceasta, fără a vorbi despre riturile de trecere. Astfel,
se disting trei etape, care reprezintă detașarea progresivă a sufletului de trup. Prima etapă
corespunde primelor trei zile după moarte, timp în care sufletul se află încă în preajma celor
vii, etapă ce se încheie cu riturile de înmormântare, a doua etapă corespunde celor partuzeci
de zile, la finalul cărora începe, conform credinței populare, procesul de putrezire a corpului,
semn că despărțirea definitivă a sufletului de trup a avut loc, sufletul fiind pregătit a porni „pe
drumul fără întoarcere la capătul căruia se află comunitatea morților”. Această perioadă este
considerată ca fiind ambiguă pentru suflet, acesta aflându-se „între și între” considerându-se
că sufletul vizitează locurile pe unde a mai fost, se întoarce în jurul casei, etc. Iar a treia etapă
se sfârșește la capătul primului an după deces, când în urma lungii „călătorii”, sufletul este
primit în lumea morților, fiind pomenit doar colectiv , la sărbătorile morșilor și cu diverse
ocazii. De asemenea se mai vorbește și de o a patra etapă conform căreia după șapte ani are
loc o a doua înmormântare, oasele dezgolite de carne fiind spălate cu vin sau cu apă, reașezate
într-un sac și reîngropate. Această etapă reprezintă o parte din ritualul funerar, sufletul fiind

1
Teodor T. Burada, Datinile poporului român la înmormântări, Tipografia Națională, strada Alecsandri, Iași,
1882, p.4
2
Pierre Bonte, Michael Izard, în colaborare cu Marion Abelélѐ, Pilippe Descola, Jean-Pierre Digard, Catherine
Duby, Jean-Claude Galey, Jean Jamin, Dicționar de etnologie și antropologie, ediția a II-a, Polirom, 2007, p.177
3
Ștefan Dorondel, Moartea și apa- rituri funerare, simbolism acvatic și structura lumii de dincolo în imaginarul
țărănesc, prefață de Marianne Mesnil, editura Paideia, București, 2004, p.21
integrat în lumea morților, dar sufletele celor neintegrați, cei al cărui corp nu a trecut prin
procesul de putrezire, trebuiau ajutate cu ritualuri specifice. 4

Un aspect interesant este și maslul precum și Sfânta Ungere ce era văzut de oamenii
din perioada la care se face referire ca fiind un fel de „sărut al morții” crezând că din
momentul în care li se aplică ungereau era inevitabil faptul că urmau să moară, de aceea mulți
evitau acest lucru, iar dacă misionarul insista, se credea că acesta îi dorește moartea persoanei
în cauză; însă au existat și persoane care erau foarte convinse de efectele miraculoase ale
sacramentului. Datorită prezenței în permanență a misionarului, oamneii vor accepta această
taină și se va duce și la o modificare a atitudinii față de moarte, încercându-se, în ultimele
momente ale vieții o apropiere de Dumnezeu. 5

Înconjurate de elementul protector al sfințeniei, ceremoniile funerare au fost transmise

din generație în generație, ortodocși fiind adepți îngropării trupurilor neânsuflețite în pământ,
ezitând cu privire la posibilitatea distrugerii trupului fizic printr-un proces de incinerare. Acest
lucru se datorează unei groaze naturale de foc.6 Încă de la dezvoltarea creștinismului,
incinerarea care era general practicată a fost interzisă de către Biserica creștină convertiților
săi „crteștinii detestau rugurile funerare și dezaprobau mormintele de flăcări”. 7 În mod
superficial, unul din motivele căruia se datorează respingerea Bisericii creștine incinerației
este faptul că trupul Fondatorului său a fost îngropat, dar acest argument nu poate fi
considerat ca fiind unul foarte rațional, deoarece în mod tradițional trupul nu era îngropat în
pământ, ci era zidit într-un cavou, conform obiceiurilor iudaice. Același argument este prezent
și în privința spălării trupului, despre care primii scriitori creștini afirmă „deoarece așa s-a
făcut cu trupul Domnului nostru”.8 După spălarea trupului celui decedat, apa cu care a fost
sălat se arunca într-un loc retras (în special în grădină la rădăcina unui copac), loc care era
acoperit pentru o perioadă de timp (în unele cazuri cu vasul în care a fost încălzită apa) pentru
a nu se călca acolo unde a fost vărsată apa „fiind păcat să se calce cu picioarele”.9 În cazul în
care persoana decedată era o femeie tânără ce nu a fost căsătorită, aceasta era îmbrăcată într-o
rochie albă, părul se împodobea cu flori și i se punea pe deget o verighetă de logodnă,
spunându-se că va fi mireasa lui Dumnezeu. După aceste pegătiri, mortul se așează pe laviță

4
Ibidem, p. 24
5
Liviu Pilat, op. cit., Comunități tăcute, p.249
6
Bertram S. Puckle, op. cit., p.181
7
Ibidem, p.183
8
Ibidem, p.194
9
Teodor T. Burada, op. cit., p.10
cu fața spre răsărit.10 Măsura luată pentru sicriu trebuia să fie foarte exactă, deoarece daca
sicriul era mai lung decât defunctul, se credea că în locul rămas liber, decedatul ar lua altă
rudă după el. În perioada cât sicriul era așezat pentru priveghi, preotul îi citea stâlpii11, iar pe
pieptul mortului se pune o icoană și în mană o cruce de ceară galbenă. În crucea de ceară ce se
pune in mâna mortului se lipește un ban de aramă, de argint sau de aur, dupa posibilitățile
financiare. De multe ori acel ban se pune numai pe sicriu sau se aruncă în groapa. Cu acel,
ban, după credinta unora, mortul își va plăti luntrea cu care va trece in cealaltă lume; după
alții vămile sau stăjile.12

De asemenea se remarcă și confortul asigurat defuncților prin amenajarea mormintelor

(descoperindu-se morminte prevăzute cu un pod de scânduri pentru a fi protejat sicriul, lucru
întâlit la defuncți cu o mai mare importanță socială datorită numărului redus de astfel de
morminte), dar și prin vestimentație. Frica cu privire la moarte era un sentiment comun atât la
catolici cât și la ortodocși, ei nu credeau în „morți bun sau morți răi”, deoarece aceștia
provocau aceeași spaimă.13 Spaima față de persoanele decedate se observă și în cadrul
ospățulu funerar căruia i se atribuia o deosebită grijă: „dacă moare vreun sărac și lasă o
familie numeroasă în sărăcie și rămâne moștenire o vacă și doi boi, soția este în stare să taie
vaca și să vândă un bou ca să facă un praznic pentru sufletul bărbatului, dând de mâncare
uneor inși care nu au nevoie de aceasta și făcând să rămână familia foarte săracă; și după
praznic împart tuturor câte o pâine și o lumânare aprinsă, așa cum fac schismaticii, fără să știe
de ce fac acest lucru și până în cele din urmă uneori nu au ce să dea misionarului pentru
înmormântare și pentru slujbă.”14 Precum se observă în fragmentul anterior, în secolul al
XVIII-lea serviciului religios nu i se acordă o mare importanță oamenii neglijând plata
serviciilor preotului.

După credinta oamenilor din perioada la care se face referire, era o necesitate ca trupul
celor decedați să fie îngropați,spre exemplu cand se dă peste un cadavru, se aruncă ceva
pământ peste dânsul, pentru a înlocui îngroparea. Imediat după ce omul este aproape a-și da
sufletul, este chemat preutul pentru a îl spovedi și împărtăși, i se pune în mână o lumânare de
ceară galbenă aprinsă, iar după ce persoana moare, i se închid ochii și se leagă sub bărbie cu o
basma pentru a nu înțepeni cu gura deschisă. Lumânarea aprinsă se pune în mâna celui ce

10
Ibidem, p.11
11
Ibidem, p.13
12
Ibidem, p.17
13
Liviu Pilat, op. cit., Comunități tăcute, p.244
14
Călători, IX, p.353
moare, spre a nu lăsa ca duhurile necurate să se apropie de el la ieșirea sufletului, si deoarece
exista ideea că acesta cu „lumină s-a luminat la sfântul botez, cu lumină trebue să meargă și
înaintea lui Dumnezeu pe ceea lume”.15 În secolul al XVIII-lea, Erasmus Heinrich von
Weismantel scrie despre obiceiul, regăsit în Moldova, conform căruia rudele presărau noaptea
cărbuni aprinși pe mormint, iar explicatia pe care o ofera acesta este necesitatea de lumină a
răposatului: „pentru a vedea și noaptea îi dau o lumânare în mână și mai aduc la sfârșitul
nopții tăciuni aprinși de la care să-și poată aprine lumânarea”. 16

În ceea ce privește așezarea mormintelor, acestea sunt poziționate cu capul aspre vest
și picioarele spre răsărit. Pentru creștini, îngroparea trupurilor către răsărit se datorează atât
credinței în învierea de apoi, cât și faptului că de la răsărit va veni chemarea finală la
judecată17. Tot cu privire la secolul al XVIII-lea este întâlnită afirmația conform căreia: „
Acum, se îngropau morții în afara bisericii, în cimitire, care, de cele mai multe ori, este închis
cu vreo împrejmuire de lemn; fiecare este îngropat într-un sicriu de lemn și deasupra
mormântului îi pun o cruce de lemn sau de piatră, câte odată cu o inscripție a răposatului”18.

Epidemiile de ciumă, unde se poate remarca Moartea Neagră, din secolele al XIV-lea
și ciuma bubonică din secolul al XVII-lea la care se adaudă foametea, au adus un număr
foarte însemnat de decese.19 „ Dangătul funebru” se auzea încontinuu, iar cimitirele se
umpleau, în grabă fiind sfințite altele.

Asfel, moartea este un rit de trecere, care conține mai multe etape, unde muribundul
trebuie să părăsească lumea celor vii pentru a intra treptat în cea a morților. Putrezirea trupului
a fost mereu considerată drept o necurățire, de aceea sunt numeraose ritualuri de curățire pe
care familia și cei apropiați defunctului trebuie să le îndeplinească.20

15
Teodor T. Burada, op. cit., p.7
16
Liviu Pilat, op. cit., Comunități tăcute, p.247
17
Bertram S. Puckle, op. cit., p.126
18
Călători, IX, p. 353
19
Bertram S. Puckle, op. cit., p.155
20
Pierre Bonte, op. cit., p .442