HIDROLOGIE ȘI OCEANOGRAFIE

-suport de curs-

Conf. univ. dr. Ionuț Minea

2023

1
 Cuprins: Hidrologie și Oceanografie- Curs

1. Introducere
2. Circuitul apei în natură. Proprietățile generale ale apei
3. Hidrogeologie – Proprietăți hidrogeologice ale rocilor. Categoriile de apă din
roci. Dinamica apelor subterane
4. Hidrogeologie – Acviferele. Izvoarele. Clasificarea izvoarelor. Resursele de apă
subterană ale României
5. Potamologie - Bazinul hidrografic. Rețeaua hidorgrafică și elementele lor
morfometrice. Văile râurilor și principalele componente ale văilor.
6. Potamologie – Mișcarea apei în râuri. Hidrometria râurilor. Nivelul apei din
râuri și tipuri de niveluri. Viteza apei din râuri. Debitul lichid al râurilor și tipuri de
debite. Cheia limnimetrică.
7. Potamologie – Sursele de alimentare. Regimul hidrologic al râurilor la nivel
mondial și în România. Bilanțul hidrologic. Fenomene hidrologice asociate
scurgerii maxime – viituri și inundații
8. Potamologie –Fenomene hidrologice asociate scurgerii minime – secarea
râurilor. Scurgerea solidă a râurilor. Scurgerea chimică a râurilor. Regimul termic și
fenomenele de îngheț
9. Limnologie - Originea cuvetelor lacustre. Elementele morfometrice ale lacurilor,
Bilanțul apei din lacuri. Dinamica apei din lacuri. Temperatura apei din lacuri și
regimul termic.

10.Telmatologie – Mlaștini și zone umede. Zonele umede din România conform

convenției RAMSAR.
Glaciologie – Definiții. Rolul ghețarilor la nivel global. Fomarea ghețarilor,
Dinamica ghețarilor. Acțiunea ghețarilor asupra scoarței terestre. Tipuri de ghețari
11. Oceanografie -Definiții, Caracteristici generale. Relieful submarin. Oceanul
Planetar – subdiviziuni: Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul Indian.
Oceanul Arctic. Caracteristicile fizico-chimice ale apei marine.
12. Oceanografie - Dinamica apei marine: valuri, curenți, maree și seișe. Oceanul
și clima.Marea Neagră – caracteristici hidrologice generale

2
 Acest suport de curs se adresează studenților din Anul I de la specializările:
Geografie și Hidrologie și Meteorologie de la Departamentul de Geografie, Facultatea
de Geografie și Geologie din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Informațiile prezentate au caracter didactic și se bazează pe sursele bibliografice

clasice și cele electronice (site-uri de specialitate, baze de date, prezentări proprii la
conferințe științifice, articole științifice proprii sau în colaborare, fotografii personale
etc).

Conf.univ.dr. Ionuț Minea

Detalii tehnice: HIDROLOGIE ȘI OCEANOGRAFIE

Evaluare – examen scris sesiune (în data de 16.01.2023, ora 800 în Amfiteatrul B8
pentru toate specializările)
Nota finală: 50% nota examen - scris
50% nota lucrări practice – evaluare complexă (prezență, activitate,
portofoliu, hartă, test)
Ambele note trebuie să fie minim 5.

Specializări: GR- Hidrologie și Oceanografie, Anul I - 5 credite

HM – Hidrologie și Oceanografie, Anul I – 6 credite
GT – Geografia turismului, anul I 4 credite

Exemple de calcul la media finală:

10 (nota examen)X 5 (credite)=50 puncte
5 (nota examen)X 5 credite=25 puncte

3
Bibliografie selectivă:

Curs:
1. Gâştescu P.1998.Hidrologie, Edit. Roza Vânturilor, Târgovişte.
2. Gâștescu P.1998.Limnologie și Oceanografie, Edit. H*G*A*, București.
3. Pișotă I., Zaharia L., Diaconu D. 2005.Hidrologie, Edit. Universitară, București.
4. Posea A. 1999.Ocenografie, Edit. Fundației ”România de Mâine”, București.
5. Preda I., Marosi.1971.Hidrogeologie, Edit. Didactică și Pedagogică, București.
6. Romanescu G. 2010.Hidrologie generală, Editura Terra Nostra, Iaşi.
7. Schram M., Pantazică M. 1983.Hidrologia uscatului, Universitatea
„Al.I.Cuza”, Iaşi.
8. Sorocovschi V. 2003.Hidrologia uscatului, Editura Casa cărţii de Ştiinţă,
Cluj- Napoca.
9. Ujvari I. 1972.Geografia apelor României, Edit. Şt., Bucureşti.
10. Zăvoianu I.1999.Hidrologie, Edit. Fundației ”România de Mâine”, București.
11. * * * 1971.Râurile României, Monografie hidrologică, I.N.M.H., Bucureşti.
12. * * * 1983.Geografia României, vol. I., Edit. Academiei, Bucureşti.
13. * * * 1992.Geografia României, vol. IV., Edit. Academiei, Bucureşti

Lucrări practice:
1. Minea I., Chelariu O.E., Iosub M., Boicu D. 2019. Hidrologia mediilor
continentale. Aplicaţii practice 2.0, Edit Transversal, Târgoviște;
2. Minea I., Romanescu G. 2007.Hidrologia mediilor continentale. Aplicaţii practice,
Casa Editorială Demiurg, Iaşi;
2. Bătinaş R., Gheorghe Ş. 2005.Noţiuni practice de hidrologie, Edit. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca.

4
 Introducere
Definiție: Hidrologia este știința care se ocupă cu studiul apei

(hydros – lb. greacă= apă, logos lb greacă = știință)

Alte definiții:

- Hidrologia este ramura geografiei fizice care se ocupă de studiul proprietăților

generale ale apelor de la suprafața scoarței terestre, ale mișcării și distribuției apei pe
pământ, în timp și spațiu, cu proprietățile biologice, fizice și chimice și interacțiunea
apei cu mediul înconjurător, inclusiv lumea vie, legile generale care dirijează procesele
din hidrosferă, atmosferă, litosferă și biosferă, precum și prognoza evoluției
elementelor hidrologice, în vederea folosirii raționale a acestora în economie
(Romanescu, 2008);
- Hidrologia este știința apelor Pământului, a formelor de existență, a circulației și
răspândirii lor pe Glob, a proprietăților lor fizice și a interacțiunii lor cu mediul, a
modului în care răspund ele la activitatea omului (ONU, Paris, 1963, preluat de
Gâștescu, 1998);
- Hidrologia este știința care studiază geneza și regimul apelor de la suprafața
Pământului (STASS 5032-55);
- Hydrology is an earth science. It encompasses the occurence, distribution,
movement, and properties of the waters of the earth (Viessman, Lewis, 2002).

Ramurile hidrologiei

5
 Telmatologia
Potamologia Limnologia (hidrologia Glaciologia
(hidrologia râurilor) (hidrologia lacurilor) mlaștinilor și a (hidrologia ghețarilor)
zonelor umede)

Obiectivele hidrologiei ca știință

- Descrierea hidrologică a unităților și subunităților geografice;
- Stabilirea bilanțurilor hidrice;
- Determinarea volumului de apă scurs în intervale de timp caracteristice;
- Stabilirea valorilor extreme ale scurgerii din cadrul cursurilor de apă (maxime și
minime);
- Evaluarea debitelor solide și chimice ;
- Prognoza evenimentelor hidrologice medii și extreme;
- Influența umană asupra volumului de apă și calității apei din diferite unități
acvatice;

6
 Apa în societate...între viață și moarte

Nilometru (Insula Elefantina, Assuan, Egipt) Termele daco-romane (Geoagiu Băi)

18 coți foamete, 24 coți abundență, 27 coți dezastru

Inundații Thailanda iulie 2011 – ianuarie

Secetă România iulie 2007 (județul Vaslui) 2012
Culturi agricole afectate în proporție de 75% Declarat ”cel mai dezastruos fenomen
hidrologic asociat
inundațiilor înregistrat vreodată”
 până în 2025 se estimează că peste 3,5
miliarde de oameni vor locui în ţări cu deficit
de apă;
 dezastrele legate de apă (inundaţii, secete,
tsunami etc.) sunt pe primul loc ca proporţie
în rândul dezastrelor naturale;
 între 1990 şi 2000 peste 655000 de
oameni au decedat în 2557 dezastre naturale,
din care 90% au avut legătură cu apa;
 fiecare dolar/euro... investit în rezervele de
apă şi sănătate poate aduce un profit de până Femeie somaleză care își aprovizionează
la 35 de ori mai mare..... familia cu apă de la un puț aflat la 10 km
distanța de casă

7
 După 6 ani de secetă, mirele hidrometrice pentru măsurarea adâncimii apei din
barajul Ziglam, Iordania, au devenit inutile. Imensul rezervor a secat până la o
cincime din întreaga sa capacitate, situație care obligă autoritățile din aceasta țară
arabă să treacă la raționalizarea drastică a apei pentru consum

Originea apei. De unde a apărut apa pe Pâmânt?

...la supa primordială

De la Dumnezeu...

1. teoria biblică;
2. teoria telurică (vulcanică);
3. teoria atmosferică (sinteza
eudimetrică);
4. teoria mixtă;
5. teoria cosmică;

și norul lui Oort

8
Resursa de apă Volumul de apă Apă dulce % Din volumul total
(km3) %
Mări și oceane 1.338.000.000 - 96,5
Ghețari, calote glaciare și zăpezi 24.064.000 68,7 1,74
permanente
Apa din subteran 23.400.000 1,69
dulce 10.530.000 30,1 0,76
sărată 12.870.000 - 0,93
Apa din sol 16.500 0,05 0,001
Apa din permafrost și sol înghețat 300.000 0,86 0,022
Lacuri 176.400 - 0,013
cu apă dulce 91.000 0,26 0,07

Estimarea volumului de85.400

cu apă sărată apă la nivelul
- Terrei*
0,06
Apa
dupădin atmosferă
capitolul 12.900
World fresh water resources 0,04 publicat în 0,001
a lui Igor Shiklomanov volumul:
Water in Crisis:
Apa din mlaștini A Guide to the World's Fresh
11.470Water Resources0,03 0,0008
(editor Peter H. Gleick, Oxford University Press, New York, 1993, preluat de USGS 2019)
Apa din râuri 2.120 0,006 0,0002
Apă biologică 1.120 0,003 0,0001
Total 1.385.984.510

9
10
Mică recapitulare:
1. Definiții (știința care se ocupă cu studiul apei);
2. Ramurile hidrologiei (hidrologie generală, hidrologia apelor de suprafață,
hidrologia continentală, oceanografie, legăturile hidrologiei cu alte științe etc);
Apa în societate (între viață și moarte);
Originea apei (teoria biblică, teoria telurică, teoria atmosferică – sinteza eudimetrică, teoria mixt
Resursele de apă ale Terrei.
Posibile subiecte la examen:
Definiți termenii: telmatologie, potamologie, limnologie, glaciologie, oceanografie, hidrogeolog
Explicați una dintre teoriile științifice privitoare la originea apei.
Resursele de apă ale Terrei.

Temă de analiză pentru cursul următor:

Care sunt șansele unei picături de apă?

11
 Circuitul apei în natură
Definiție: totalitatea căilor și formelor de mișcare ale apei în natură.

Circuitul apei în natură este rezultatul manifestării succesive sau simultane a mai
multor procese:
1.Evaporația (fizică, fiziologică, evapotranspirație);
2.Condensarea(prin detentă sau prin amestecul a două mase de aer);
3.Precipitațiile (frontale, convective, orografice, lichide sau solide);
4.Intercepția (reținerea apei la nivelul învelișului vegetal);
5.Infiltrația (pătrunderea apei în sol și în interiorul scoarței terestre);
6. Scurgerea (deplasarea apei din precipitații la suprafața scoarței terestre).
Se identifică trei tipuri de scurgere:
- superficială;
- subterană;
- de subsuprafață (sau hipodermică, în straturile superficiale ale solului).

Tipuri de circuite ale apei în natură

Circuitul general (mare sau global) al apei în natură cuprinde toate căile și formele
de mișcare ale apei la nivel global.
Circuitul local (mic sau regional) al apei în natură cuprinde toate căile și formele de
mișcare ale apei la nivel local (când se produce la scară redusă, de exemplu între o
mare interioară sau un lac, pe de o parte și regiunea limitrofă pe de altă parte). În
acest sens se pot identifica: un circuit local oceanic și un circuit local continental;

12
Circuitul rapid al apei în natură care se desfășoară pe traseul: precipitații-scurgere de
suprafață – ocean.
Circuitul lent al apei în natură care se desfășoară pe traseul: precipitații – infiltrații –
scurgere subterană – rețea hidrografică – ocean.
Ciclu hidrologic: succesiunea fazelor prin care trece apa în sistemul atmosferă-
pământ.
Bilanțul hidrologic general
Bilanț hidrologic – raportul dintre aporturile (intrările) și pierderile (ieșirile) de
apă într-un sistem acvatic.
Formula generală de evaluare a bilanțului hidrologic global este:
P=E+Y±ΔR
unde: P – precipitațiile atmosferice;
E – evaporația (evapotranspirația);
Y – scurgerea;
±ΔR – variația rezervei de apă.

Observație: bilanțul hidrologic la nivel global este constant

Po+Pc=Eo+Ec
în condițiile în care E și Y sunt egale, iar ΔR tinde către zero pentru o perioadă de
mai mulți ani.

Bilanțul hidrologic oceanic

P0 =E0 –Y0
Obs: Y0 reprezintă apa transportată spre continente prin intermediul atmosferei

13
 Bilanțul hidrologic continental

Pc =Ec +Yc ±ΔR

Obs: ΔR reprezintă rezervele de apă din subteran

P0 + Pc =Eo + Ec ± ΔY
412.000 km +99.000 km = 62 000 km + 449.000 km
ΔY= Y0 – Yc = 37000-37000=0

În concluzie bilanțul hidrologic la nivel global este constant.

Proprietățile generale ale apei

Apa (monoxidul de dihidrogen) este un compus anorganic cu formula chimică

H O. Molecula sa este formată prin combinarea a doi atomi de hidrogen și un atom de
2
oxigen. Reacția de formare a moleculei de apă este:
H2+1/2O2=H2O + 68,4 kcal
Datorită greutății atomice diferite (oxigen =16 și hidrogen =1), într-o moleculă de apă
participarea procentuală normală este de 88,89% Oxigen și 11,11% Hidrogen.

Tipuri (varietăți) de apă în funcție de izotopii hidrogenului:

- apa semigrea (HDO);

14
- apa grea (D2O);
- apa foarte grea (T2O).

Diferențe între apa obișnuită și apa grea (Pișotă, Buta, 1983)

Proprietăți Apa Apa grea
obișnuită

Formula H2O D 2O
Densitatea la 40C 1 1,107
Densitatea la 200C 0,9882 1,1056
Densitatea maximă la temperatura (0C) 4 11,6
0
Punct de topire ( C) 0 3,82
0
Constantă dielectrică ( C) 80,75 81,5
0
Punct de fierbere ( C) 100 101,42

Procesele asociate apei la trecerea prin diferite stări de agregare

15
 Proprietățile fizice ale apei
a) În stare lichidă
1. Căldura specifică a apei reprezintă cantitatea necesară ridicării cu 1 0C a
temperaturii unei unități de volum de apă de 1 cm 3 . În cazul apei căldura specifică are
valoare ridicată, în raport cu alte subtanțe (de exemplu la 15 0C căldura specifică a apei
este de 1g/cm3) apa înmagazinând foarte greu căldura și de aceea este luată ca etalon.
Capacitatea apei de a înmagazina și ceda foarte greu căldura evidentează rolul
moderator al apei în desfășurarea elementelor climatice și în mediul înconjurător.
2. Conductibilitate calorică a apei este proprietatea de a favoriza transportul de
căldură, unitatea de măsură fiind cal/cm/s. Conductibilitatea calorică a apei este
mai mare ca la alte lichide, dar mai mică decât cea a uscatului.
Apa se răcește și se încălzește de 5 ori mai greu decât uscatul!!!
3. Temperatura apei este direct influențată de regimul termic al aerului și variază în
timp și spațiu în funcție de zona de apariție (la suprafață sau în subteran). De
exemplu apele de suprafață vor avea temperaturi mai ridicate în zona intertropicală și
mai scăzute în zonele temperate și reci. Temperatura apei influențează biota și
procesele chimice care au loc între mediul acvatic și cel mineral.
4. Densitatea apei – raportul dintre masă și volum (este direct influențată de
0 3
temperatură – densitatea maximă se atinge la 4 C unde are valoarea de 1 g/cm

Rol foarte important în natură

la trecerea apei prin diferite stări de agregare
5. Vâscozitatea apei reprezintă proprietatea apei care rezidă din rezistența pe care
aceasta o opune la scuregre, datorită rezistenței interioare generată de frecarea
internă a moleculelor.
6. Transparența – proprietatea apei de a lăsa să treacă energia luminoasă (cm). Se
măsoară cu ajutorul Discului Secchi.
7. Turbiditatea – cantitatea de particule solide (minerale și organice) existente
ca suspensii într-un volum de apă, la un moment dat (g/l sau kg/mc);
8. Conductibilitatea electrică reprezintă capacitatea apei de a conduce

16
curentul electric . Această proprietate fizică este direct proporţională cu
conţinutul de săruri dizolvate (NaCl, MgCl etc.) şi va fi cu atât mai mare
2
cu cât concentraţia sărurilor este mai ridicată;
9. Radioactivitatea apei – este o proprietate fizică pe care apa o poate primi (în
anumite limite) în cazul trecerii prin zone cu roci radioactive (unități Mache sau
”emane”). Se măsoară cu ajutorul aparatului Geiger-Muller.
10. Proprietăți organoleptice ale apei – culoare
- gust
- miros
Intensitatea mirosului, ca și cea a gustului, se poate aprecia pe baza unei scări cu
diferite trepte de exprimare: absent, foarte slab, slab, perceptibil, pronunțat,
puternic

b) În stare gazoasă
Apa se transformă în vapori la 1000C (punct de
fierbere) și presiunea de 760mm Hg (procesul are
loc cu absorbție de căldură - 539kcal/kg apă).
Volumul vaporilor rezultat este 1651 ori mai
mare decât cel corespunzător masei lichide
(presiunea vaporilor crește odată cu temperatura).

Viteza de evaporare depinde de gradul de

saturare a atmosferei, viteza vântului și presiunea
atmosferică.

Higroscopicitatea - proprietatea diferitelor

substanțe de a absorbi vaporii de apă.

Punct triplu (ternar) starea unui corp pur în care

fazele gaz, lichid și solid coexistă în echilibru
termodinamic.

Presiunea de 4,58 mm Hg și temperatura

de +0,00750C

c) În stare solidă
- cristalizează în sistem hexagonal;
- la presiune normală are punctul de topire la 00C;
- masa specifică este de 0,917 g/cm3;
17
- rezistența la rupere, prin încovoiere este de 20 kg/cm2;
- rezistența la forfecare este de 10 kg/cm2;
- prezintă plasticitate;
- forme solide: gheață, firn, zăpadă, chiciură, brumă, grindină, cristale de gheață.

Proprietățile chimice ale apei

1. Reziduu fix (reziduu sec, reziduu uscat) cantitatea de substanțe solide organice
și anorganice dizolvate într-un litru de apă (corespunde substanțelor solide rămase
după evaporarea completă a apei – este asociat cu mineralizarea).
2. Duritatea – reprezintă concentrația ionilor de calciu și de magneziu din apă
(alături de alți ioni de fier, aluminiu etc.)
un grad de duritate reprezintă 10 mg CaO sau 1,42 mg MgO la 1 litru de apă
1 grad german=17,9 grade franceze=1,25 grade engleze

Clasificare : - ape foarte moi 0 – 4 gr. germane

- ape moi 4 – 8 gr. germane
- ape semidure 8 – 12 gr. germane
- ape destul de dure 12 – 18 gr. germane
- ape dure 18 – 30 gr. germane
- ape foarte dure peste 30 gr. germane
Apa potabilă nu trebuie să depășească 12 grade germane ca duritate.
3. Concentrația ionilor de hidrogen (”aciditatea” sau ”pH-ul”) reprezintă
capacitatea unor substanțe aflate în compoziția apei de a lega o cantitate echivalentă de
baze.
4. Agresivitatea reprezintă proprietatea unor categorii de apă de a ataca chimic, cu
caracter continuu materialele cu care vin în contact (cazane, conducte, instalații,
construcții din beton etc.)
5. Salinitatea reprezintă conținutul de săruri dizolvate în apă (g/l sau ‰). La nivelul
Oceanului Planetar salinitatea variază foarte mult de la 5‰ în partea nordică a Mării
Baltice, la 17 ‰ și 40 ‰ în Marea Roșie.
În funcție de conținutul de săruri apa poate fi clasificată în:

18
- apă dulce (cu salinitate sub 1 g/l),
- apă salmastră (mixohalină, cu salinitate între 1 g si 24,7 g/l, care se regăsește în
unele mări mărginașe: Marea Baltică, Marea Neagră, și zonele de vărsare a fluviilor în
- mări și oceane)
- apă sărată cu salinitate de peste 24,7 g/l.

!!! Limita de 24,7g/l dintre apele salmastre şi cele sărate s-a stabilit în raport cu gradul
de mineralizare și cu atingerea temperaturii densităţii maxime şi a temperaturii de
îngheţ (la –1,330 C). Dacă salinitatea apei unităților acvatice este mai mică de 24,7 g/l,
prin răcire continuă, apa lor atinge mai întâi temperatura densităţii maxime şi apoi
îngheaţă. În cazul în care salinitatea este mai mare de 24,7 g/l, apa va îngheţa înainte
să ajungă la punctul densităţii maxime.

6. Conținutul ionic – apa este un solvent universal

-constituienți ionici principali (Na, Cl, Mg, Ca);
- constituienți ionici secundari (Fe, Si, Br, I, F, Li);
-substanțe biogene (compuși ai azotului azotații NO3, azotiții NO2, amoniul NH4,
compuși ai fosforului, fierului) și substanțe organice dizolvate în apă (aminoacizi,
lipide, glucide, vitamine etc.);
- gazele din apă (oxigenul, dioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, metanul etc.).

19
 Proprietățile biologice și bacteriologice ale apei

-se determină cu scopul de a stabili cantitatea de bacterii patogene sau alte

microorganisme comune, care nu sunt nocive.
- aprecierea bacteriilor patogene din apele subterane se face atât prin analize
biologice, cât şi prin cercetarea surselor ce infectează zona de alimentare a acestor ape
(latrine, depozite de gunoi, grajduri).
- o analiză poate pune în evidenţă faptul că pot exista bacterii:
• fac parte din flora
comună şi nu • provoacă boli • contaminate cu
produc boli hidrice: febra ape ce provin din
tifoidă, holera, sistemele de
dizenteria etc. canalizare ale
aşezărilor umane
Saprofite
Patogene Coliforme

Mică recapitulare:
1. Circuitul apei în natură. Procese asociate (evaporație, condensare, precipitație,
intercepție, scurgere, infiltrație) și tipuri de circuite.
2. Bilanțul hidrologic general (bilanțul hidrologic oceanic și bilanțul hidrologic
continental)
3. Proprietățile generale ale apei. Procesele asociate apei la trecerea prin diferite stări
de agregare.
4. Proprietățile fizice ale apei în stare lichidă (densitate, transparență, temperatură,
turbiditate, conductibilitate electrică, radioactivitate, vâscozitate, proprietăți
organoleptice –culoare, gust, miros), în stare gazoasă (higroscopicitatea, punct triplu),
în stare solidă (forme de apariție).
5. Proprietăți chimice ale apei (reziduu fix, duritatea, concentrația ionilor de hidrogen,
agresivitatea, salinitatea, conținutul ionic)
6. Proprietăți biologice și bacteriologice.
Posibile subiecte la examen:
1. Definiți termenii: circuitul apei, ciclul apei, bilanț hidrologic, turbiditate,
transparență, agresivitate, salinitate
2. Clasificați apele în funcție de salinitate.
3. Clasificați apele în funcție de duritate.
4. Importanța analizei biologice și bacteriologice a apei.

Temă de analiză pentru cursul următor: Care sunt principalele procese naturale în
desfășurarea cărora apa deține un rol primordial?

20
 Hidrogeologia
Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul apelor subterane
(originea apei, modul de alimentare, structurile hidrogeologice, tipul de zăcământ,
condiții de stocare, dinamica apelor subterane, proprietățile fizico-chimice, gradul de
poluare, conservarea și exploatarea apei subterane).
Originea apelor subterane
1. Ape vadoase – infiltrarea apelor provenite din
precipitații;
2. Ape juvenile sau magmatice - provin din condensarea vaporilor de apă rezultați din
degazeificarea magmei;
3. Ape de zăcământ (de sedimentație, veterice sau fosile) – sunt legate de
zăcămintele de hidrocarburi;
4. Ape de origine cosmică – aduse de meteoriți, comete
etc (cantități foarte reduse)

Proprietățile hidrogeologice ale rocilor

1. Granulozitatea este caracteristica rocilor de a varia dimensional în funcție de

tipul rocii și modul de formare.
Clasele granulometrice standard utilizate în mod convențional sunt:
- peste 2 mm dimensiune – bolovăniș, pietriș, grohotiș (psefite);
- între 0,063 mm și 2 mm dimensiune – nisipuri (psamite);
- între 0,004 mm și 0,063 mm dimensiune – praf, loess (aleurite);
- sub 0,04 mm dimensiune – argilă, mâl (pelite).

2.Porozitatea (P) - este proprietatea rocii de a avea spaţii, goluri sau pori în masa sa.
Această proprietate este cea mai importantă, din punct de vedere hidrogeologic, şi se
exprimă prin coeficientul de porozitate (P) sau porozitatea totală, care este raportul
dintre volumul porilor (Vp) şi volumul total al rocii (Vt), în procente :

P = Vp/Vt · 100(%)

Variația proprietăților de înmagazinare a apei este în funcţie de forma şi mărimea

porilor. Astfel se deosebesc:
- pori supracapilari cu diametrul cuprins între 0,5 mm și 1,2 mm;
- pori capilari cu diametrul cuprins între 0,0002 mm si 0,5 mm;

21
- pori subcapilari cu diametrul mai mic de 0,0002mm.

22
După modul de formare putem avea:
- porozitate primară (golurile dintre granulele de rocă apar în momentul formării
acestora;
- porozitate secundară (golurile dintre granulele de rocă apar după ce au luat naștere
rocile - prin dizolvare, fisurare, contractare, eroziune etc.).
3. Permeabilitatea - proprietatea unei roci de a lăsa apa să circule prin porii sau
fisurile ei. În funcție de permeabilitate rocile se împart în trei categorii:
- roci permeabile (acvifere), cu pori mari, prin care apa circulă cu uşurinţă (nisip,
pietriş, grohotiş);
- roci semipermeabile (acviclude), cu pori mici, prin care apa circulă cu greutate
(argile nisipoase, loess, gresii);
- roci impermeabile (acvifuge), cu pori foarte mici sau compacte (marne, calcare
compacte, roci vulcanice ş.a.), prin care apa nu poate circula.
4. Higroscopicitatea - este proprietatea rocilor de a absorbi vaporii de apă din
atmosferă şi a-i reţine sub formă de apă legată fizic sau sub formă gazoasă, în porii
nesaturaţi
5. Capacitatea de absorbție este capacitatea rocii de a înmagazina şi păstra o
cantitate de apă în porii săi. Această proprietate se exprimă prin coeficientul de
absorbţie (Ca) care reprezintă raportul dintre masa de apă reţinută de o probă de rocă
în stare naturală şi masa aceleaşi roci uscată la temperatura de 1050C.
Ca = (m – m)/m · 100
1
unde: m1– masa rocii saturată cu apă;
m - masa rocii uscată la 1050C.
6. Gradul de îndesare (D) se referă la modul de aşezare a particulelor solide în cadrul
rocii. Valorile acestui parametru variază între 0 şi 1.
În funcţie de acesta rocile se împart în:
- afânate (D= 0 ..0,33);
- mediu îndesate (D=0,33...0,66);
- îndesate (D= 0,66.. .1,00)

Categoriile de apă din roci

Apa care se găseşte în roci poate avea diferite forme, în funcţie de caracteristicile
rocilor, de condițiile atmosferice etc. Categoriile de apă din roci sunt următoarele:
- vaporii de apă care se află în aerul din porii și fisurile rocilor,
- apa legată,
- apa liberă.

23
Apa legată determină umiditatea naturală a rocilor fără a constitui o rezervă
exploatabilă. Aceasta este de două tipuri:
-apă legată chimic intră în conținutul mineralelor rocilor sub formă de apă de
constituție, apă de cristalizare și apă zeolitică;
- apă legată fizic se menține în jurul granulelor de rocă sub influența forțelor de
atracție moleculară (apa higroscopică și apa peliculară stabil și labil legată).
Apa liberă este apa care circulă prin porii și fisurile rocilor sub acțiunea forțelor
capilare și gravitaționale
- apa capilară ocupă porii capilari și se deplasează pe verticală sub influența tensiunii
superficiale și a forțelor capilare
- apa gravitațională (gravifică) este apa care circulă liber prin porii rocilor sub
influența forței de atracție gravitațională.

Tipuri de apă din roci

Distribuția apelor subterane pe verticală

Apele din precipitații se infiltrează prin porii și fisurile rocilor până ajung la
primul strat de roci impermeabil deasupra căruia se acumulează, saturând porii rocilor
de jos în sus, până ajung la un anumit nivel denumit nivel piezometric (NP).
Suprafața stratului permeabil saturat cu apă se numește suprafață piezometrică sau
suprafață freatică.
Suprafața freatică separă două zone cu umiditate sau cu saturație diferită
1. zona de saturaţie, cuprinsă între patul impermeabil şi nivelul superior al apei numit
și nivel piezometric (NP). Acest nivel este fluctuant, el oscilând în funcție de regimul
precipitaţiilor;

24
2. zona de aeraţie este cuprinsă între NP şi suprafaţa solului și se împarte în trei
subzone:
- subzona capilară, situată deasupra NP, are grosimea variabilă, în funcție de
granulometria rocilor;
- subzona intermediară, cu ape suspendate (vapori, ape higroscopice, ape
peliculare şi, uneori, lentile freatice);
- subzona de evaporaţie aflată la partea superioară, în care apele suspendate (legate
fizic), la contactul cu atmosfera se transformă în vapori.

Distribuţia apei pe verticală

Circulația apelor subterane

1. Factorii care influențează circulația apelor subterane:

- Forța gravitațională determină ciculația descendentă (infiltrația) și orizontală
(filtrația) a apei în subteran până la nivelul suprafeței freatice și în confomitate cu
înclinarea stratelor acvifere și a suprafeței freatice;
- Forța capilară generează circulația ascendentă a apei în subteran de la suprafața
freatică spre cea topografică (este direct propoțională cu porozitatea);
- Gradientul hidraulic(I)reprezintă diferența de încărcătură hidraulică dintre două
puncte la nivelul unui strat acvifer. Încărcătura hidraulică este determinată prin
intermediul nivelului piezometric și este de obicei asimilată cu panta suprafeței
piezometrice. În practica hidrogeologică, această pantă a suprafeței piezometrice este
determinată cu ajutorul măsurătorilor nivelului piezometric în două foraje: unul în
amonte - H1, și altul în aval - H2, situate la o distanță - L, unul față de celălalt, pe
aceeași linie de curent. Gradientul hidraulic se determină conform formulei:
I= H 1  H 2 (m/km sau ‰)
L

25
unde: H1 - cota înălţimii nivelului piezometric a puțului situat în amonte;
H2 - cota înălţimii nivelului piezometric a puțului situat în aval;
L - distanţa, în m, dintre cele două puţuri.
- Permeabilitatea rocilor care influențează circulația apei pe orizontală.

Determinarea gradientului hidraulic

2. Tipuri de mișcări (circulații) ale apei în subteran
- mișcarea apei sub formă de vapori (de la zonele cu tensiune a vaporilor mare spre
zonele cu tensiune mică, de la stratele mai calde spre cele mai reci, din roci către
atmosferă în cadrul unui schimb complex de gaze între litosferă și atmosferă;
- mișcarea apei legate chimic se realizează doar sub formă de vapori la temperaturi
foarte ridicate;higroscopic, sub formă de vapori;fizic (peliculară) – sub formă de
vapori sau dinspre zonele cu grosime mai mare spre zone cu grosime mai redusă;
- mișcarea apei libere – mișcarea apei capilare (sub acțiunea forțelor capilare
rezultate din interacțiunea forței gravitaționale cu forța tensiunii superficiale).
Tensiunea superficială – rezultă din atracția reciprocă dintre moleculele de apă
Forța capilară – apare ca urmare a atracției pe care pereții porilor o exercită asupra
apei, în sens contrar gravitației. Când aceste forțe capilare sunt mai mari decât forța
gravitațională, în condiții de dimensiuni reduse ale porilor apa din subteran se poate
ridica la înâlțimi de 6 -10 m (încazul argilelor);
– mișcarea apei gravitaționale (se realizează sub influența forței gravitaționale prin
porii și fisurile rocilor pe verticală – infiltrație, sau în lateral – filtrație).

26
3. Regimul de circulație al apei în subteran
Regimul laminar al circulației apei în subteran este caracteristic mediilor cu
porozitate omogenă și se manifestă prin deplasarea apei în subteran sub formă de
șuvițe rectilinii paralele unele cu altele, fără a se amesteca.
Regimul turbulent al circulației apei în subteran este caracteristic mediilor cu
porozitate variabilă, în care deplasarea apei se realizează dezordonat.
Trecerea de la regimul laminar la cel turbulent al circulației apei în subteran se face
odată cu depășirea unei viteze critice (condiționată de un parametru hidrogeologic
denumit numărul lui Reynolds).

Diferențieri între regimul laminar (A) și turbulent (B) al circulației apei în subteran

4. Parametrii care caracterizează curgerea apei în subteran

O parte din apele de precipitaţii căzute pe suprafaţa solului se strecoară prin porii
rocilor în plan vertical până la primul strat de rocă impermeabilă. Această mişcare
poartă numele de infiltraţie sau percolaţie care se exprimă prin coeficientul de
infiltraţie (Ki) – determinat experimental.

Ki = Vi/i
unde: Vi – viteza de infiltraţie
i – gradientul hidraulic
Vi = Qi/S (cm/s)
unde: Qi – debitul infiltrat
S – suprafaţa secţiunii luată în considerare.
Având în vedere că, în cazul mişcării de infiltraţie, i = 1, rezultă că:

27
 Vi=Ki=Qi/S.
Apele din stratele acvifere saturate au o mişcare în plan orizontal, numită filtraţie.
În rocile cu porozitate omogenă, mişcarea de filtraţie este de tip laminar, apa
deplasându-se uniform şi liniştit fără să se amestece. În acest caz, viteza de filtraţie
(Vf) se determină după legea lui Darcy.

Vf = Qf/S = Kf · i (cm/s)
unde: Qf – debit de filtrare;
S – suprafaţa secţiunii prin care circulă apa;
Kf – coeficient de filtrare.
5. Evaluarea rezervelor de apă din subteran
Rezervele naturale de apă reprezintă cantitatea de apă subterană cuprinsă între
suprafața freatică și stratul de roci impermeabil:
Q=S*H*Kf*I
unde Q – rezerva de apă;
S – suprafața luată în calcul;
Kf - coeficientul de permebilitate sau de filtrație;
I – gradientul hidraulic.

Mică recapitulare:
1. Definiții. Originea apelor subterane (ape vadoase, ape juvenile sau magmatice, ape
de zăcământ, ape de origine cosmică).
2. Proprietăți hidrogeologice ale rocilor (porozitate, permeabilitatea, higroscopicitatea,
capacitatea de absorbție, gradul de îndesare)
3. Categoriile de apă din roci (vaporii de apă, apa legată – chimic și fizic, și apa
liberă).
4. Distribuția apelor subterane pe verticală (zona de aerație, zona de saturație)
5. Circulația apelor subterane (factorii care influențează circulația apelor subterane,
tipuri de mișcări ale apei în subteran, regimul de circulație al apei în subteran,
parametrii care caracterizează curgerea apei în subteran, evaluarea rezervelor de apă
din subteran).
Posibile subiecte la examen:

28
1. Definiți termenii: apă juvenilă, apă vadoasă, apa de cristalizare, apă de constituție,
zona de aerație, suprafață piezometrică, gradient hidraulic, forța capilară, curgerea
laminară
2. Care este diferența între porozitatea totală și cea eficace?
3. Realizați schema distribuției apei în subteran deasupra primului strat de roci
impermeabil.
4. Ce este gradientul hidraulic, cum se determină și ce importanță reprezintă
cunoașterea sa?
5. Care este diferența între mișcarea laminară și cea turbulentă?

Temă de analiză pentru cursul următor: Izvoarele din zona municipiului Iași sunt
potabile?

Acviferele

Apele care infiltrează prin porii și fisurile rocilor până ajung la primul strat de
roci impermeabil deasupra căruia se acumulează, saturând porii rocilor de jos în sus,
până ajung la un anumit nivel denumit nivel piezometric (NP). Suprafața stratului
permeabil saturat cu apă se numește suprafață piezometrică sau suprafață freatică.
Rocile situate deasupra stratului impermeabil și care sunt saturate cu apă se numesc
roci acvifere.
Apa care saturează rocile acvifere formează stratul acvifer.
La partea superioară stratul acvifer este delimitat de nivelul piezometric (NP).
Surse de alimentare ale stratelor acvifere:
1. Alimentarea din apa meteorică – se face direct de la suprafața terenului, prin
infiltrație. Nivelul piezometric prezintă variații periodice în funcție de cantitatea de
precipitații căzute;
2. Alimentarea din surse superficiale (râuri lacuri) specifică stratelor acvifere
aluvionare din lungul rețelei hidrografice;
3. Alimentarea din stratele acvifere de suprafață pentru stratele acvifere de
adâncime;
4. Alimentarea pe cale artificială prin intermediul canalelor de irigație, rețelelor de
alimentare cu apă a populației, rețelelor de canalizare etc.

29
 Structura unui acvifer
Formațiunile geologice permeabile se pot constitui în acvifere sau zăcăminte de ape
subterane. Acestea se pot situa între suprafața terenului (denumite și acvifere libere
sau freatice) și primul strat de roci impermeabile sau între două strate de roci
impermeabile (denumite și acvifere captive), în interiorul scoarței terestre. Rocile
saturate cu apă se numesc roci acvifere. Apa care saturează rocile acvifere formează
stratul acvifer. La partea superioară acviferele sunt delimitate de nivelul piezometric
(NP).
Un acvifer este un sistem hidrogeologic care se caracterizează prin (Pascu et al.,
2011):
- localizarea în adâncime: cota și adâncimea limitelor acviferului;
- structură (constituție litologică și condițiile structural-tectonice);
- elemente morfometrice: contur, volum, variația nivelului piezometric;
- rezervor care reprezintă zona de acumulare a apei în
subteran. Acviferele se pot constitui în:
Acvifere simple (formațiuni hidrogeologice simple) alcătuite dintr-o:
-zonă de alimentare sau o zonă nesaturată care coincide cu capătul situat la cea mai
înaltă cotă la suprafața terenului,
-zonă de înmagazinare (roca magazin),
-zonă de descărcare care coincide cu capătul situat la o cotă mai joasă decât cea de
alimentare, prin care apa iese sub formă de izvoare și
-un substrat (patul) care poate fi impermeabil sau permeabil (Figura A);
Acvifere multistrat care se constituie într-o combinație de formațiuni geologice,
permeabile, semipermeabule și impermeabile (Figura B);
Structură hidrogeologică care cuprinde mai multe formațiuni hidrogeologice;
Hidrostructuri carstice care se dezvoltă în arii specifice ce se constituie în sisteme
aparte datorită condițiilor de existență a apelor subterane, cât și a regimului de
scurgere.

Acvifer simplu (A) și acvifer multistrat (B)

30
 Modificări ale morfologiei suprafeţei nivelului piezometric
În general, nivelul apei subterane freatice reproduce, într-o formă atenuată,
morfologia suprafeţei topografice a terenului. Totuşi, se întâlnesc foarte multe cazuri
în care suprafaţa stratului freatic este modificată din cauze naturale sau artificiale.
Cauze naturale: modificări în morfologia patului, variaţii granulometrice în
acvifer, fisuri în patul impermeabil, denivelări tectonice în structura acviferului, drenaj
natural.
Cauze artificiale: descărcări prin canale de drenaj, înălţări prin sisteme de
irigaţii, exploatări industriale pentru alimentări cu apă, prezenţa barajelor de retenţie
pe văi.
Modificări ale morfologiei suprafeţei nivelului piezometric(Preda, Marosi, 1971)
a) infiltrații în stratele acvifere inferioare;
b) infitrații din rețeaua hidrografică;
c) modificări ale morfologiei stratului impermeabil;
d) modificări ale caracteristicilor hidrogeologice ale rocilor.

Tipuri de strate acvifere libere

În funcție de morfologia și litologia scoarței în care sunt cantonate stretele freatice pot
fi incluse în mai multe tipuri:
1) Strate acvifere freatice din luncile râurilor;
2) Strate acvifere freatice situate la baza teraselor de acumulare;
3) Strate acvifere freatice din zonele interfluviale;
4) Strate acvifere din conurile de dejecție;
5) Strate acvifere de la baza depozitelor de loess;
6) Strate acvifere din rocile compacte cu fisuri largi;
7) Strate acvifere din zonele litorale;

Nivelul piezometric și regimul său de variație

Nivelul apei subterane denumit și nivel piezometric sau nivel freatic (în cazul apelor
freatice), reprezintă poziția suprafeței libere a apei în raport cu un plan orizontal fix
situat la nivelul suprafeței terenului.
Factorii care influențează variația nivelului piezometric:
1) condițiile climatice (precipitațiile, temperatura, evapotranspirația);
2) factorii hidrologici (legăturile cu rețeaua hidrografică);

31
3) factorii antropici.

Precipitații cantonate sub forma de strat de zăpadă

și de gheață NP tinde să scadă față de suprafața terenului

Stratele acvifere captive

Tipuri de strate acvifere captive

1. Strate acvifer captive situate în depozite orizontale
2. Strate acvifere captive situate în depozite monoclinale
3. Strate acvifere captive din structurile cutate (sinclinale sau anticlinale)
- ape ascensionale – ape subterane aflată sub presiune și care se ridică în foraj
până la nivelul zonei de alimentare, fără să depășească suprafața terenului;
- ape arteziene – ape subterane aflate sub presiune ridicată și care se ridică în foraj
deasupra suprafeței terenului;

Acvifer captiv situat în structură sinclinală cu ape subterane arteziene și

ascensionale

32
 Izvoarele
Izvorul reprezintă locul de apariţie la zi, în mod natural, a apei subterane.
Acesta poate fi sub formă de jet, prelingere sau umectare excesivă a solului. Fiecare
izvor are un bazin de alimentare şi un anumit debit determinat de rezerva de apă a
stratului acvifer.
Prin utilizarea termenului de izvor, se înțelege o apă de bună calitate care poate fi
consumată uzual de către oameni şi animale, fapt care nu corespunde întotdeauna
realităţii. Pentru înlăturarea acestor neconcordanţe E.A.Martel a propus utilizarea
următorilor termeni:
- emergenţă, pentru izvoarele (nu şi potabile) care apar în mod natural la suprafaţa
terenului;
- resurgenţă, pentru apele care apar din rocile calcaroase şi care nu reprezintă altceva
decât reapariţia la zi, după un parcurs subteran, prin caverne sau canale a apelor
superficiale dispărute în masa acestor roci;
- exurgenţă, pentru apele care pătrund în masa de calcare prin fisuri, se acumulează în
adâncime, şi apar la zi pe linii de falii sau în grote.

Clasificarea izvoarelor
Criterii de clasificare:
1. după caracteristicile hidrogeologice ale stratelor acvifere din care se
alimentează;
- Izvoarele din zona de aeraţie (iau naştere din zona situată deasupra nivelului
stratelor freatice şi se caracterizează prin debit redus, existenţă temporară şi variaţii
mari de temperatură);
- Izvoare din stratele acvifere freatice (au un debit constant cu variaţii sezoniere);
- Izvoare din stratele acvifere de adâncime (se întâlnesc mai rar şi au un debit
constant, în funcţie de distanţa izvoarelor faţă de zona de alimentare a stratelor
acvifere).
2. după caracterul hidrodinamic:
A.Izvoare descendente
- izvoare descendente de vale (care provin din descărcarea acviferelor de la baza
versanților din lungul văilor),
- izvoare descendente de terase (care își fac apariția la baza teraselor),
- izvoare descendente de strat (monoclinal, care provin din acviferele cu depozite
permeabile, situate între două strate de roci impermeabile, sinclinal care apar în
structuri sinclinale erodate de reteaua hidrografică sau anticlinal, care emerg pe
flancurile unui anticlinal),

33
- izvoare descendente din conurile de dejecție sau depozite de grohotiș (care apar la
baza acestor depozite și sunt adeseori utilizate în aliemntarea cu apă a populației)
- izvoare descendente din roci compacte (care apar frecvent în zonele calcaroase a
se vedea resurgențele și exurgențele).

Izvoare descendent de vale (A), de strate monoclinale (B) și de strate anticlinale (C)

3. după temperatură:
A. Izvoare reci – au temperatura mai mică sau egală cu cea a mediului înconjurător;
B. Izvoare calde – au temperatura mai mare decât a mediului înconjurător, mai mare
decât temperatura medie a aerului a lunii celei mai calde;
Izvoarele calde au fost împărţite în funcţie de gradul de temperatură în:
- izvoare hipotermale, au temperaturi mai mici decât temperatura corpului uman
(între 20 şi 350C);
- izvoare izotermale, cu temperaturi apropiate de cele ale corpului uman (36-
370C);
- izvoare mezotermale, au temperatura apei cuprinsă între 38 şi 420C (după unii
cercetători chiar 450C;
- izvoare hipertemale, au temperatura apei mai mare de 420C (sau mai mare de
450C).
4. după gradul de mineralizare:
Izvoare oligominerale care au o cantitate de săruri cuprinsă între 0,5-1g/l, dar cu
calităţi curative. Unele sunt reci altele sunt termale. În România, sunt astfel de izvoare
termale în Câmpia Crişurilor (Moneasa, Salonta, Băile Felix şi izvoare reci în Câmpia
de Vest şi în Munţii Apuseni (Cermei, Chişineu-Criş, Socodor ş.a.).
Izvoare minerale care au o cantitate mai mare de 1g/l şi proprietăţi curative folosite
extern sau intern pot fi:
- ape balneare folosite la băi, în cura externă;
- ape minerale folosite în cura internă.
5. după compoziţia chimică:
 Izvoare carbogazoase simple, răspândite în regiunile cu emanaţii de CO2 din ariile
cu manifestări postvulcanice ale Carpaţilor Orientali. În Europa cele mai importante se

34
găsesc la Karlovy Vary (Cehia), Spa (Belgia), iar în România apar la Vişeul de Sus,
Zăbala, Pischia (Pişota, Buta, 1981).
 Izvoare bicarbonatate carbogazoase (cu peste 1g/l săruri în care predomină
bicarbonaţii de calciu şi magneziu) se găsesc în zonele cu relief vulcanic şi pot fi:
- alcaline când în conţinutul lor predomină cationii de Na şi K;
- terroase când predomină cei de Ca şi Mg.
Apar la Karlovy Vary (Cehia), la Spa (Belgia), în Vietnam, Algeria, S.U.A. În
România apar la Valea Vinului, Sângeorz Băi, în bazinul Someşului Mare, la Oaşul
Nou în Depresiunea Oaş, la Borsec, Bilbor, Cavnic, Zizin şi pe culoarul Mureşului
dintre Metaliferi şi Poiana Ruscă la Băcia, Veţel şi Bretelin.
 Izvoare bicarbonatate simple, apar tot în aria manifestărilor post vulcanice, dar nu
conţin CO2. Se întâlnesc în foarte multe locuri din Franţa (Vichy, Vals, Mont-Dore),
Cehia, Ungaria, Italia, Elveţia, Spania, Germania, Belgia, S.U.A., Japonia. În România
se întâlnesc la Arad, Craiova etc.
 Izvoarele feruginoase au o cantitate mică de fier (10mg/l) şi sunt reci. Se întâlnesc
în Anglia, Belgia, Germania, S.U.A. În România apar la Turţ-Băi, Bobota, Zalnoc şi
Mocrea. Izvoare feruginoase carbogazoase apar şi la Poiana Ilvei, Vatra Dornei, Dorna
Cândreni, Poiana Negri, Miercurea Ciuc, Lipova, Buziaş ş.a.
 Izvoare sulfuroase în care predomină ionii de sulfuri (hidrogenul sulfurat şi
sulfurile cu cel puţin 1mg/l sulf titrabil). Se întâlnesc în Franţa, Germania, Elveţia,
Spania, Grecia, Maroc, S.U.A., Japonia. În România, apar în Podişul Moldovei în
Subcarpaţi (Izvoarele Sucevei, Moineşti, Pucioasa, Căciulata, Băile Olăneşti, Băile
Govora). În Podişul Mehedinţi şi pe Valea Cernei apar la Balta, Bala şi Băile
Herculane.
 Izvoare sulfatate(cu peste 1g/l SO4) sunt mai puţin mineralizate şi provin de la
mare adâncime. În România, se găsesc la Oglinzi, Băltăţeşti, Borleşti, (jud.Neamţ),
Ivanda (jud.Timiş), Zăuan şi Chiojd (jud. Sălaj).
 Izvoare clorosodice cu mineralizare foarte ridicată (cu peste 1 g/l săruri în care
predomină ionii de Na şi Cl); ca urmare a proceselor de dizolvare din masivele de sare.
Ele se întâlnesc, de regulă, în preajma masivelor de sare care sunt foarte numeroase pe
glob. În România, apar la Cacica, Tg-Ocna, Slănic Moldova, Slănic (Prahova), Telega,
Ocnele Mari, Ocna Sibiului, Turda, Ocna Mureş, Cojocna, Ianca, Movila Miresii,,
Techirghiol etc.
 Izvoare iodurate(cu peste 1 mg/l iod) apar tot în regiuni cu depozite salifere. În
România, ape cu iod există la Vulcana Băi, Moreni, Berca, Sărata-Monteoru şi Bazna,
dar în acest ultim caz sunt situate în zona zăcămintelor de gaz metan.

35
 Zăcăminte hidrominerale în România
Izvoarele radioactive
Radioactivitatea izvoarelor este dată de emanaţiile de radiu, thoriu, actinium
(cunoscute şi sub numele de radon, thoron, actinon) dizolvate în apă. Dintre aceste
emanaţii cea mai importantă este cea de radon.
Radioactivitatea izvoarelor poate fi permanentă sau temporară.
Radioactivitatea temporară se datorează emanaţiilor gazoase ale corpurilor radioactive
menţionate şi îndeosebi radonului antrenat de ape în timpul trecerii acestora prin
fisurile rocilor radioactive. Radioactivitatea este temporară pentru că emanaţiile
radioactive au o durată scurtă de viaţă: 3,825 zile pentru radon, 54 secunde pentru
thoron și 3,9 secunde pentru actinon;
Din această cauză apele radioactive consumate la izvor sunt mult mai active decât
apele îmbuteliate, care prin pierderea radioactivităţii devin, în scurt timp, ape
obişnuite.

6. după modul de utilizare:

- izvoare ordinare, cu apă dulce, având sub 1g/l săruri şi sub 200C;

36
 - izvoare minerale când au peste 1g/l săruri, CO2 sau prezintă emanaţii
radioactive;
- izvoare termale când temperatura apei depăşeşte 200C.
7. după debit si variaţia acestuia:
După debit se disting opt grade de mărime:
- izvorul de gradul I - Q>10 m3/s;
- izvorul de gradul II – Q=1-10 m3/s;
- izvorul de gradul III – Q=0,1-1 m3/s;
- izvorul de gradul IV – Q=10-100 l/s;
- izvorul de gradul V – Q=1-10 l/s;
- izvorul de gradul VI – Q=0,1-1 l/s;
- izvorul de gradul VII – Q=10-100 cm3/s;
- izvorul de gradul VIII – Q<10 cm3/s.

După variaţia debitului, exprimată prin indicele de variabilitate:

R= Qmax/Qmin (>1) a lui Schoeller (1962):
- izvoare constante – R = 1-2;
- izvoare potrivit de variabile – R = 2-10;
- izvoare variabile – R = 10-50;
- izvoare foarte variabile – R > 10-50;
Uneori se mai foloseste și indicele de variabilitate R=Qmin/Qmax (<1) propus de
Ciocârdel (1957) care consideră că debitul izvoarelor are R cuprins între 1/1 şi 1/30.
8. după durata scurgerii:
- izvoare permanente;
- izvoare semipermanente (dispar în perioade secetoase);
- izvoare temporare (intermitente).
Izvoarele temporare se împart la rândul lor în:
- izvoare periodice sau cu perioade regulate de funcţionare (gheizeri, izbucuri),
- izvoare neregulate, dependente de regimul precipitaţiilor şi a condiţiilor de
drenaj al acviferului,
- izvoare efemere, alimentate din lentile acvifere situate în zona de aeraţie.
9. Alte tipuri de izvoare:
Izvoarele exurgente pot fi permanente sau intermitente. Sunt denumite izvoare
vocluziene (Franţa), dalmatine (Croaţia) şi izbucuri (România).

37
Intermitenţa scurgerii se realizează pe principiul sifonului: izvorul curge până se
goleşte sifonul şi seacă până se umple. Cele mai cunoscute izvoare de tip “izbuc” din
România sunt: izbucul Călugări-Vaşcău (România);

Schema izvorului intermitent simplu (după Maxim)

- sofionii sunt izvoare termale, alimentate din ape freatice sau captive, încălzite de
emanaţiile de gaze fierbinţi de origine vulcanică;
- izvoarele carbogazoase sunt izvoare reci, răspândite în zonele vulcanice inactive şi
perivulcanice (aoreole mofetice), care conţin peste 1g/l CO 2 provenit prin emanaţii
postvulcanice numite mofete. În această categorie sunt incluse izvoarele carbogazoase
din Depresiunea Dornelor, Borsec, Biborţeni ş.a.
- Izvoarele din zonele vulcanice şi perivulcanice

Gheyserii sunt izvoare termale, din zonele vulcanice sub forma unor erupţii de
apă fierbinte şi vapori, la înălţimi cuprinse între câţiva metri şi 450 m (gheizerul
Waymangu din Noua Zeelandă). Această categorie de izvoare se formează prin

38
infiltrarea apelor din stratele acvifere superioare până la rocile vulcanice fierbinţi.
Acolo se transformă în vapori care măresc presiunea până la erupţie. Apariția apei
încetează un număr de ore (10-30 ore) până se reface coloana de apă (în coşul
gheizerului) şi se realizează condiţiile pentru o nouă erupţie.
Resursele de apă din subteran ale României

Mică recapitulare:
Strate acvifere. Definiții. Surse de alimentare. Structura unui strat acvifer. Tipuri de strate acvife
Nivelul piezometric și variațiile acestuia.
Izvoarele. Definiții. Clasificarea izvoarelor după: caracteristicile hidrogeologice ale stratelor acv
Resursele de apă din subteran ale României.
Posibile subiecte la examen:

1. Definiți termenii: strat acvifer, rocă acviferă, nivel piezometric,

emergență, resurgență, exurgență, izvor bicarbonatat, apă ascensională, apă
arteziană,
2. Realizați schema succesiunii stratelor acvifere.
3. Care sunt cauzele modificării morfologiei suprafeței nivelului freatic.
4. Clasificarea izvoarelor după temperatură.
39
5. Resursele de apă subterană ale României

Temă de analiză pentru cursul următor: Care este starea actuală din punct de
vedere calitativ a apelor subterane din România?

Potamologia
Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul râurilor (originea apei, bazine
hidrografice, rețele hidrografice, modul de alimentare, regimul hidrologic, termic și
chimic al râurilor, riscuri hidrologice asociate scurgerii râurilor, impactul antropic
asupra râurilor și modul de exploatare a apei din râuri).
Râul este o formă de scurgere superficială organizată, permanentă sau nu, care îşi
păstrează traseul pe toată lungimea sa.
Din punct de vedere hidrologic, această noţiune include toate cursurile de apă,
indiferent de mărimea lor (pârâu, râu, fluviu).

Bazinul hidrografic
Definiție - suprafaţa de pe care un râu îşi adună apele se numește bazin hidrografic.
Limitele bazinului hidrografic sunt date de cumpăna apelor - linia imaginară
care unește punctele cu cea mai mare înălţime delimitând un bazin hidrografic de
bazinele hidrografice limitrofe.

Bazinul hidrografic şi sistemul fluvial al Trotuşului (a);

Trasarea cumpenei apelor (b)

Elementele morfometrice ale cumpenei de ape

și ale bazinului hidrografic

40
 Metode, descriere și aplicații în Hidrologia mediilor continentale. Aplicații practice 2.0
autori Ionuț Minea, Oana-Elena Chelariu, Marina Iosub, Daniel Boicu, Edit
Transversal, Târgoviște

A. Elementele morfometrice ale cumpenei de ape

1. Perimetrul bazinului hidrografic (P) sau lungimea cumpenei de apă reprezintă
lungimea proiecţiei în plan a cumpenei de ape (se măsoară în km).
2. Panta medie a perimetrului(I ), reprezintă raportul dintre diferenţa de nivel
p
pentru valoarea cotei celui mai înalt punct şi gura de vărsare (ΔH) şi lungimea în km a
cumpenei apelor (P).

I = 2ΔH/P(‰)
p
3. Înălţimea medie a cumpenei de ape (H ) se determină ca fiind media aritmetică a
c
sumei celor mai mari înălţimi(h ) şi a înşeuărilor(h ).
v s
4.Coeficientul de sinuozitate a cumpenei de ape (K ) se determină ca fiind raportul
S
dintre perimetrul cumpenei de apă (P) şi lungimea circumferinţei cercului (L ),
c
exprimat în km, a cărui suprafaţă este egală cu cea a bazinului hidrografic.

B. Elementele morfometrice ale bazinului hidrografic

1. Suprafața bazinului (km2)

2. Lungimea bazinului (km) reprezintă distanța dintre punctul de vărsare sau
confluență și un punct pe cumpăna de ape pe direcția izvorului cursului
principal.
3. Lățimea maximă a bazinului hidrografic (km) este linia dreaptă, dintre două
puncte, cele mai îndepărtate din cadrul bazinului, trasată aproximativ perpendicular pe
lungimea maximă a bazinului.
4. Lățimea medie a bazinului hidrografic (km) raportul dintre suprafața bazinului și
lungimea medie a acestuia.
5. Forma bazinului hidrografic. Desfășurarea în lungime și lățime a bazinelor
hidrografice imprimă acestora diferite forme: alungită, circulară, evantai etc cu rol
important în desfășurarea proceselor și fenomenelor hidrologice
Exemplu: într-un bazin de formă circulară viiturile se formează și se
transmit mai rapid față de cele cu formă alungită.
Indicatori morfometrici asociați formei bazinului hidrografic: factorul de formă;
raportul de circularitate; raportul de alungire; coeficientul de dezvoltare a cumpenei de
ape; raportul de formă etc.

41
6. Coeficientul de asimetrie al bazinului hidrografic (a) scoate în evidenţă repartiţia
suprafeţei bazinului faţă de axa de drenaj. Pentru determinarea acestui coeficient se
impune cunoaşterea suprafeţelor existente, pe partea stângă a bazinului hidrografic
(Sst) şi pe partea dreaptă (Sdr) a cursului principal. Coeficientul de asimetrie se
calculează conform formulei :

𝑎 = 2(𝑆𝑠𝑡 − 𝑆𝑑𝑟)
𝐹
7. Coeficientul de acoperire cu păduri (Cp), lacuri (Cl) şi mlaştini (Cm) arată care
este gradul de împădurire sau în ce proporţie un bazin hidrografic este acoperit cu
păduri sau mlaştini, lacuri sau alte moduri de folosinţă.

Cp= (Suprafața păduri, lacuri folosințe/Suprafața bazinului)*100 %

8. Altitudinea medie a bazinului hidrografic reprezintă un parametru

morfohidrometric important care evidenţiază particularităţile genezei şi ale regimului
surselor de alimentare, ale coeficientului de evapotranspiraţie şi ale coeficientului de
scurgere etc. Curba hipsografică este o metodă grafică de reprezentare a suprafeţei
bazinului hidrografic în raport cu altitudinea. Curba hipsografică arată cât din
suprafaţa unui bazin hidrografic se găseşte deasupra unei altitudini date.
9. Panta medie a bazinului hidrografic – se determină cu ajutorul hărților cu curbe
hipsometrice de pe care se iau în analiză suprafețele parțiale cuprinse între două curbe
de nivel învecinate și lungimea curbelor de nivel.

Rețeaua hidrografică
Definiție: Rețeaua hidrografică cuprinde totalitatea formelor de scurgere naturală şi
artificială de pe o suprafaţă de teren (bazin hidrografic, ţară sau regiune).
1. Formele de scurgere ale apei
a. Apele cu scurgere temporară
Apele de șiroire se formează în timpul ploilor torențiale care se scurg sub formă de
șuvițe neregulate și care urmează topografia versanților.
Apele torențiale (torenții) reprezintă o fază mai dezvoltată a apelor de șiroire
rezultată din adunarea acestora într-un ”mănunchi” pe un traseu bine determinat
produs prin eroziune.

42
 Șiroire Rigolă Ogaș Ravenă Torent

Schema de formare a torenților

Elementele componente ale torenților

1. Bazinul de recepție situat la partea superioară, reprezintă arealul în care prin

șiroire se adună apele din precipitații;
2. Canalul de scurgere situat în partea mediană a torentului este reprezentat de o vale
adâncă formată prin eroziune;
3. Conul de dejecție situat în partea inferioară a torentului este format prin depunerea
materialelor erodate din bazinul de recepție și transportate prin canalul de scurgere.
Are formă tringhiulară și se formează unde panta versanților scade brusc determinând
scăderea vitezei de scurgere a apei și implicit capacitatea de transport a materialelor
solide.

Elementele componente ale torenților

43
 Elementele componente ale râurilor
1. Izvorul poate fi din pânza freatică, lac, mlaștină limba unui ghețar sau punctul de
confluență a două pâraie

Confluența Breg și Brigach - izvorul fluviului Dunărea

Cum se determină izvorul unui râu atunci când primii afluenți au aceeași
lungime și debit? Se alege cel de pe partea stângă!!!
În condiţiile în care un râu este format prin confluenţa a două pâraie, izvorul
este ales ca fiind cursul cel mai lung, cu debitul cel mai mare. În acest mod trebuie
procedat chiar dacă denumirea râului principal este dată de numele componentului mai
mic.
3. Gura de vărsare – este locul unde un organism hidrografic își transferă apa în altă
unitate acvatică (râu, lac, mare, ocean).
!!! Gura de vărsare este mult mai bine individualizată, astfel încât
distanțele pe râuri se măsoară de la gura de vărsare

44
 Cele mai multe râuri se varsă în alte râuri mai mari - locul de vărsare se
numește confluență, râul care își varsă apele poartă numele de afluent, iar cel care
primește este considerat râu colector sau râu principal.

Tipuri de guri de vărsare:

Deltele - sunt formate de aluviunile aduse de către râu și depuse la gura de vărsare.
Condiții de formare a deltelor:
- valori ridicate ale debitului solid;
- diferență ridicată de salinitate între apa râului și apa marină;
- țărmul să nu fie afectat de maree puternice;
- prezența unor curenți litorali puternici care să favorizeze acumularea aluviunilor;
- adâncimea platformei continentale redusă.
Tipuri de delte:
Delte triunghiulare (tip Tibru) sunt cele mai simple, fiind formate prin aluvionarea
efectuată de un singur braț, care varsă cea mai mare cantitate de apă și aluviuni în
mare; celelalte brațe au rol secundar. Acest tip constituie o fază de început, când
raportul dintre forța râului și cea a mării înclină spre primul.
Delte lobate (tip Dunăre) sunt cele mai frecvente, remarcându-se printr-o înaintare
rapidă pe 2-3 brațe principale, datorită abundenței de aluviuni. Importanța și locul
brațelor se modifică în timp. Se întâlnesc la Rin, Ron, Rio Parana.
Delte digitate (tip Mississippi) se dezvoltă la unele fluvii, cu un aport extrem de mare
de aluviuni vărsate pe foarte multe brațe, care impun înaintarea rapidă a fiecăruia;
procesul se desfășoară intens, depășind ritmul construcțiilor marine (bancuri,
cordoane).
Deltele barate (tip Nil) sunt delte cu aspect lobat, a căror dezvoltare este oprită, fie de
către curenții litorali, ce împrăștie toate aluviunile aduse de fluviu (deltă blocată) -
Nilul, fie de atingerea unei zone adânci sau în curs de lăsare (deltă barată) – Gange,
Irawadi.

45
 Delta Dunării Delta Lenei Delta Mississippi

Limanele – apar prin bararea gurii de vărsare a unui râu.

Pot fi:
- limane maritime (Limanul Nistrului; Limanul Kubanului);
- limane fluviatile Limanurile Ialomiței – Snagov, Căldărușani, Fundata,
Strachina;

Limanul Nistrului, Lacul Bugeac (SV Dobrogei)

Estuarele – au formă de pâlnie și se formează la gura de vărsare a unor fluvii în mări

și oceane afectate de acțiunea mareelor.
Condiții de formare a estuarelor:
- țărmul să fie afectat de maree puternice;
- prezența unor curenți litorali puternici care să favorizele evacuarea aluviunilor.
- adâncimea platformei continentale să fie mare.

46
 Elemente morfometrice ale rețelei hidrografice

Lungimea râurilor (km) distanța în linie sinuoasă între izvorul și gura de vărsare a
unui râu.
Coeficientul de sinuozitate exprimă gradul de meandrare a râului determinat în raport
cu lungimea reală a râului.
Coeficientul de ramificare (C ). În cazul în care un râu prezintă o despletire a
r
cursului principal în mai multe braţe, acestea se unesc, din loc în loc, unele cu altele,
dând naştere unei despletiri (ramificări) ale râului.
Densitatea reţelei hidrografice (D) se determină ca fiind raportul dintre suma
lungimilor (Σl) râurilor dintr-un bazin hidrografic (sau o suprafaţă oarecare) şi
2
suprafaţa acestuia (F), şi se exprimă în km/km
∑𝒍
𝑫= 𝒌𝒎/𝒌𝒎𝟐
𝑭
Tipuri de densități a rețelei hidrografice:
- densitatea reţelei hidrografice, dacă se măsoară lungimea cursurilor de apă
permanente;
- densitatea rețelei de drenaj, atunci când în măsurarea lungimii totale a cursurilor de
apă se ia în considerare şi lungimea torenţilor, ogaşelor, precum şi a tuturor
formaţiunilor negative de relief care au capacitatea de a orienta şi organiza scurgerea
lichidă (Zăvoianu, 1978).

Văile râurilor

Geneza văilor este strâns legată de acțiunea exercitată de factorii fizico-

geografici (cliamtici, constituția litologică, structura geologică, covorul vegetal) și cei
hidrologici (reprezentați de râuri și ghețari).
În funcție de acțiunea exercitată de cei doi factori hidrologici văile se împart în:
- văi fluviale rezultate din acțiunea râurilor;
- văi glaciare rezultate din acțiunea ghețarilor.
Diferențierile între cel două categorii de văi se fac atât în profil transversal (văile
fluviale au un profil transversal în forma literei ”V” iar cele glaciare în forma literei
”U”) și longitudinal (văile fluviale au forma unei parabole, iar văile glaciare prezintă
praguri și contrapante).

47
 Diferențieri între văile fluviale și glaciare în profil transversal (A) și longitudinal (B)

Principalele elementele ale văilor fluviale

În profil transversal:
Albia minoră porțiunea din văile fluviale acoperită cu apă în cea mai mare parte a
timpului. Are dimensiuni variabile și este formată din patul albiei și malurile.
Talvegul este linia care unește punctele cu cele mai mici altitudini din albia minoră.
Meandrul este o sinuozitate accentuată a unui curs de apă, mai ales în zonele cu pante
de scurgere foarte puțin înclinate (pot fi meandre simple, complexe, divagante,
încătușate, prăsite)
Albia majoră repezintă sectoarele de albie acoperite cu apă numai în perioadele
apelor mari sau a viiturilor excepționale.
Terasele sunt forme de relief cu aspect de trepte situate în lungul văilor fluviale, vechi
albii majore rămase suspendate în urma adâncirii apei.
Versanții sunt părțile laterale ale văii cu diferite înclinări și extinderi.

În profil longitudinal:
Pragurile sunt mici denivelări în albia râurilor care influențează forma profilului
longitudinal al râului.
Repezișurile sectoare sculptate pe roci mai dure în care apa cade în trepte.
Cascadele se caracterizează printr-o cădere verticală a apei.

48
Mică recapitulare:
1. Bazinul hidrografic. Definiții: bazinul hidrografic și cumpăna de ape.
2. Elementele morfometrice ale unui bazin hidrografic (perimetru, lungime, lățime,
suprafață, formă, altitudinea medie, panta bazinului, coeficient de asimentrie,
coeficient de împădurire)
3. Rețeaua hidrografică. Formele de scurgere ale apei. Apele cu scurgere temporară
(apele de șiroire, torenții, elementele componente ale torenților). Apele cu scurgere
permanentă (pâraiele, râurile, fluviile).
4. Elementele componente ale râurilor. Izvorul, cursul de apă (superior, median,
inferior), gura de vărsare (tipuri de guri de vărsare: deltele, limanele, estuarele)
5. Tipuri de rețele hidrografice. Sisteme de clasificare
6. Elemente morfometrice ale rețelei hidrografice (lungimea râurilor, coeficientul de
sinuozitate, coeficientul de ramificare, densitatea rețelei hidrografice, tipuri de
densități, schema rețelei hidrografice.
7. Văile râurilor. Geneză. Tipuri și principalele elementele ale văilor fluviale în profil
transversal (versanți, terase, albia majoră, albia minoră, talveg) și longitudinal
(pragurile, repezișurile, cascadele).
Posibile subiecte la examen:
1. Definiți termenii: bazin hidrografic, cumpăna de ape, rețea hidrografică,
densitatea rețelei hidrografice, albie majoră, talveg, pârâu, fluviu, cascadă etc.
2. Care sunt elementele componente ale unui torent/râu?
3. Descrieți 5 elemente morfometrice ale bazinului hidrografic.
4. Descrieti 3 elemente morfometrice ale rețelei hidrografice.
5. Tipuri de guri de vărsare.
6. Care sunt codițiile de formare a deltelor/estuarelor?
7. Care sunt principalele elemente ale văilor în profil transversal/longitudinal?

Mișcarea apei în râuri

1. Forțele care acționează asupra apei din râuri

Apa din râuri se deplasează sub acţiunea a trei forţe: gravitaţia, forța Coriolis şi forța
centrifugă.

49
Forţa de atracție gravitaţională -o picătură de apă (A) pe un plan înclinat sub un
unghi oarecare (α) se deplasează sub acţiunea forţei de gravitaţie (G) pe direcţia de
înclinare.

Deplasarea unei molecule de apă (A) pe o suprafaţă înclinată

Forţa Coriolis este determinată de mişcarea de rotaţie a Pământului şi acţionează

numai asupra râurilor ce curg pe direcţia meridianului. Aceasta este pusă în evidenţă
de abaterea acestor râuri spre dreapta – în emisfera nordică şi spre stânga – în emisfera
sudică.

Sensul de acțiune al forței Coriolis asupra râurilor

Forţa centrifugă (C) se manifestă numai în meandrele râului unde direcţia de scurgere
este circulară. În acest caz apa are tendinţa de deplasare spre malul extern al
meandrului (concav), unde oglinda apei suferă o înălţare (H) faţă de planul orizontal
ce formează cu acesta un unghi (α).
2
C = m · v /R
în care: m – masa apei; v – viteza; R – raza de curbură .

50
 Înălţarea apei spre malul concave sub influenţa forţei centrifuge: R-raza de curbură a
concavităţii râului; H-inălţimea apei la malul concav

2. Formele de mișcare a apei în râuri

Sub acţiunea forţelor menţionate, apa din râu se deplasează sub două forme de
mişcare: laminară şi turbulentă. Această situaţie se întâlneşte şi la apele subterane.
Mişcarea laminară se realizează la pante mici, cu albie fără rugozităţi şi aspect
rectiliniu. În acest caz, apa curge în şuviţe paralele (fără să se amestece), cu viteză
mică şi uniformă. O dată cu creşterea debitului sau a pantei, viteza creşte, iar mişcarea
devine turbulentă. Valoarea vitezei la care se realizează această schimbare (mişcarea
laminară în mişcarea turbulentă) se numeşte viteză critică.
Mişcarea turbulentă prezintă următoarele caracteristici:
- vectorul vitezei în fiecare punct al cursului are direcţie variabilă şi mărime
pulsatorie;
- turbulenţa nu depinde de vâscozitate;
- la maluri şi la fundul albiei, viteza apei este mai redusă.
3. Curenții din apa râurilor
În funcţie de profilul albiei (simetric sau asimetric) şi nivelul apei, în râuri se disting
următoarele tipuri de curenţi:
În cazul albiilor simetrice, la suprafaţa apei, datorită vitezei mai mari, se formează în
spaţiul central un curent superficial central, fapt ce atrage după sine apa de la margini
spre centru, imprimându-i o mişcare convergentă la suprafaţă şi divergentă pe fundul
albiei. Pe spaţii rectilinii, mai mari, apa se mişcă sub forma a doi curenţi paraleli
elicoidali. Pe linia de convergenţă de la suprafaţă apa se ridică sub formă de coamă,
numită şi firul apei.

51
 Curenţi elicoidali în albie simetrică rectilinie

În cazul albiilor asimetrice (și în meandre), curentul de apă se îndreaptă de la malul

convex spre cel concav – la suprafaţă şi invers în zona de fund, accentuând
concavitatea malului prin eroziune intensă. În acest mod apa se mişcă sub forma unui
singur curent elicoidal.
În timpul inundaţiilor se formează doi curenţi suprapuşi. În stratul inferior din albia
minoră, apa urmăreşte sinuozităţile acesteia, iar în stratul superior, apa se deplasează
pe direcţia văii. La contactul celor două straturi de apă, cu direcţii de mişcare diferite,
se formează vârtejuri.

Curenţi în albia majoră la viituri şi ape mari

Hidrometria râurilor

Hidrometria este o ramură a hidrologiei care se ocupă cu descrierea instalațiilor și a

instrumentelor hidrometrice, cu metodele și tehnicile de măsurare și de analiză a
caracteristicilor fizice și chimice ale apei și cu prelucrarea datelor din observații și
măsurători
Staţia hidrometrică (postul hidrometric) este punctul reprezentativ de pe cursul
râului amenajat cu construcţii, instalaţii şi echipamente care permit executarea
observaţiilor, măsurătorilor hidrometrice şi prelevările de probe de apă pentru analize.
Posturile hidrometrice sunt dotate cu două categorii de mijloace:

52
Mijloace fixe: pentru măsurarea nivelului apei (mire simple sau pe piloți, mire
semiautomate cu flotori, mire automate: limnigrafe, telelimnigrafe etc.) şi pentru
măsurarea adâncimii şi vitezei în vederea calculării debitului (punte hidrometrică,
cablu, troliu, teleferic) necesare lansării instrumentelor de măsură şi prelevarea
probelor de apă.
Mijloace mobile: mire portative, morişti hidrometrice, batimetre-tahimetre, batimetre,
termometre de apă, mire pentru măsurarea stratului de gheaţă, mire pentru năboi,
batometru-sită pentru recoltat aluviuni, dragă pentru aluviuni, tuburi hidrometrice,
dinamometre-pentru determinarea vitezei apei ş.a.

Condiții de amplasare a stației hidrometrice

Staţiile hidrometrice sunt amplasate în anumite puncte pe malul unităţilor acvatice în
conformitate cu anumite standarde ce ţin cont de următoarele aspecte:
- albia râului trebuie să fie rectilinie în secţiunea unde se amplasează staţia sau postul
hidrometric;
- scurgerea apei prin albia minoră să se realizeze printr-un singur braţ, atât în
perioada apelor scăzute, cât şi în perioada apelor mari;
- malurile albiei trebuie să fie, cât mai posibil, rectilinii pe o lungime de câteva sute
de metri;
- în secţiune transversală patul albiei minore trebuie să fie lipsit de vegetaţie hidrofilă,
rugozităţi şi asperităţi;
- accesul la staţia hidrometrică trebuie să fie facil.

Nivelul apei din râuri

Nivelul apei unui râu reprezintă înălţimea oglinzii libere a apei, exprimată în cm, şi
determinată faţă de un reper convenţional, ales arbitrar, notat cu „0”, numit planul
„0”al mirei. Reperul de referinţă se alege astfel încât niciodată nivelul apei, în timpul
scurgerii minime sau în urma eroziunii de fund produsă în albia minoră a râului, să nu
coboare sub această limită.
Pentru măsurarea nivelului apei sunt utilizate: mirele hidrometrice, limnigrafele şi
telelimnimetrele sau staţiile automate
Mira hidrometrică este instrumentul cel mai utilizat în măsurarea nivelului apei din
unităţile acvatice. Este formată din mai multe plăci de aluminiu, fier, fontă, lemn sau
plastic, cu o lungime de 0,5 sau un metru fiecare, divizate din 2 în 2 cm, astfel încât
fiecare decimetru să formeze în alternanţă litera „E”.
Mirele hidrometrice se amplaseză pe piloni din lemn sau pe construcţii special
amenajate ori pe pilele de poduri. Mirele pot fi fixe sau portabile. Din cadrul mirelor

53
fixe, în reţeaua naţională sunt utilizate mirele verticale, orizontale (prevăzute cu
console şi scripeţi), înclinate (amplasate în albiile minore cu versanţii taluzaţi în mod
natural sau artificial) la 30 sau 45ºC.
Nivelul apei la mira hidrometrică se măsoară citindu-se direct pe placa de miră
valoarea gradaţiei până la care se află suprafaţa apei. Nivelul apei se citeşte în mod
regulat de două ori pe zi, la orele 7 şi 17. În cazul în care se produc viituri citirile de
nivel se fac din oră în oră, sau la 2, 3, 4 ore.

Partea inferioară a unei plăci de miră cu gradaţii în formă de „E”

La partea superioară a mirei se marchează cu vopsea printr-o linie orizontală:

- Cota de atenție (CA), de regulă cu linie albastră, semnifică preavertizarea unei
viituri cu pericolul de a se produce inundații;
- Cota de inundație (CI) marcată cu linie roșie, de regulă cu 0,5 m mai sus față de
cota de atenție, arată cota de la care practic începe procesul de inundare a albiei
majore, a unui teren sau a unui obiectiv protejat;
- Cota de pericol (CP), cu linie galbenă, de regulă cu 0,5 m mai sus față de cota de
inundație, indică cota în care încep acțiunile de evacuare a unităților social-economice
pentru a se evita pierderile de vieți omenești sau bunuri materiale.

54
 Modalităţi de amplasare a mirelor hidrometrice:
A. Miră pe pilon izolat;B. Miră amplasată pe o construcţie hidrotehnică;
C. Miră hidrometrică pe piloţi în scară; D. Miră înclinată;

Limnigraful este un dispozitiv special care reprezintă grafic, pentru o anumită

perioadă, nivelul apei prin construcţie, limnigraful include mai multe componente
principale: sistemul de transmitere a variaţiei nivelurilor, limnigrama, sistemul de
înregistrare, cabina de protecţie care adăposteşte tot ansamblul limnigrafului.
Telelimnimetrele sau staţiile automate sunt cele mai moderne instalaţii pentru
măsurarea nivelului apei unui râu. Ele au capacitatea de a măsura şi transmite variaţiile
de nivel, la distanţă şi în mod automat.

55
 Secţiune printr-o instalaţie de limnigraf

Tipuri de niveluri:
Nivelul mediu zilnic se calculează ca fiind media aritmetică a nivelurilor citite pe
miră sau limnigraf în ziua respectivă. La un post hidrometric, citirile pe miră a
nivelului, în condiţii normale, se fac zilnic, de două ori, la orele 7 şi 17. Din media
celor două niveluri citite rezultă nivelul mediu zilnic.
Nivelurile medii săptămânale, decadale, lunare, anotimpuale, sezoniere, anuale și
multianuale. Nivelurile medii lunare se calculează ca fiind media aritmetică a
nivelurilor medii zilnice dintr-o perioadă aleasă.
Nivelul maxim şi nivelul minim lunar, anotimpual, sezonier și anual se extrag din
valorile instantanee ale nivelurilor înregistrate într-o lună sau într-un an.
Nivelul maxim maximorum (cel mai mare din perioada de observaţii;
Nivelul minim minimorum (cel mai mic din perioada de observaţii);
Nivelul cotei de atenţie;
Nivelul cotei de inundaţie;
Nivelul cotei de pericol.

Hidrograful nivelurilor medii zilnice pentru râul Bahlui (anul 2000)

56
Hidrogradul(Hgr), este un parametru hidrologic mai puţin utilizat în studiile
hidrologice şi mai mult în navigaţie, mai ales în ţările riverane unor mari fluvii
navigabile (Dunărea, Volga, Rinul, Nilul).
Prin hidrograd se înţelege a zecea parte din amplitudinea nivelurilor maxime
(Hmax) şi minime (Hmin), înregistrate în perioada de observaţii.
Valoarea unui hidrograd se determină pe baza formulei:

Hgr= H  H min
max
10
unde: Hgr – valoarea unui hidrograd în cm;
H - nivelul maxim al unui râu, înregistrat în întreaga perioadă de observaţii de
max
la un post hidrometric;
H - nivelul minim al unui râu, înregistrat în întreaga perioadă de observaţii de
min
la un post hidrometric;

Secțiunea activă a unui râu

Definiție: Secțiunea activă reprezintă suprafaţa din profilul transversal, efectuat

în albia unui râu, prin care are loc scurgerea apei.
În general, secţiunea activă se determină fie în profilul mirei hidrometrice, unde
se fac şi măsurătorile de viteză a apei, sau fie pe secţiunea unui tronson rectiliniu al
cursului de apă.

Elementele caracteristice ale unei secțiuni active

Metode, descriere și aplicații în Hidrologia mediilor continentale. Aplicații practice 2.0
autori Ionuț Minea, Oana-Elena Chelariu, Marina Iosub, Daniel Boicu, Edit Transversal,
Targoviste

57
 Viteza apei din râuri
Viteza medie de scurgere a apei este definită ca fiind distanţa (în m) parcursă de masa
de apă în unitatea de timp (s).
V= D/t (m/s)
Viteza apei diferă mult de la un punct la altul într-o secţiune transversală a albiei unui
râu, în funcţie de configuraţia albiei, de rugozitatea materialului care se află pe fundul
albiei, de adâncimea masei de apă, de influenţa factorilor meteorologici (mai ales în
sezonul rece al anului) etc. Viteza apei are un caracter pulsatoriu şi dezordonat rezultat
din interferenţa curenţilor, atât în plan orizontal, cât şi în plan vertical, fiind mult
influenţată de factorii meteorologici (vânt, existenţa podului de gheaţă). În mod curent,
în practica hidrologică viteza de scurgere a apei se poate măsura cu ajutorul mai
multor instrumente: flotori sau plutitori, tahobatometre, dinamometre, tuburi
hidrometrice (tubul lui Pitot), morişti hidrometrice.

Morişca hidrometrică
Debitul lichid al unui râu

Metode de calcul a debitului:

- metoda de calcul a debitului lichid prin utilizarea vitezei medii măsurate cu
ajutorul moriştii hidrometrice;

58
- metoda de calcul a debitului prin utilizarea vitezei medii măsurate cu
ajutorul flotorilor de suprafaţă;
- metoda de calcul a debitului cu ajutorul construcţiilor hidrotehnice speciale;
- calcularea debitului prin metoda diluţiei;
- calcularea debitului prin metoda volumetrică;
- calcularea debitului prin metoda hidraulică;
- determinarea debitului prin intermediul cheii limnimetrice.

Metode, descriere și aplicații în Hidrologia mediilor continentale. Aplicații practice 2.0

autori Ionuț Minea, Oana-Elena Chelariu, Marina Iosub, Daniel Boicu, Edit Transversal,
Targoviste

Cheia limnimetrică
Cheia limnimetrică reprezintă corelația dintre nivelul şi debitul apei într-o anumită
secţiune activă a unui râu. Matematic relația se poate scrie după formula:
Q=f(H)
Cheia limnimetrică grafică (curba de corelație nivel-debit) este reprezentarea legăturii
dintre nivelul şi debitul apei reprezentată printr-un sistem de axe rectangulare, în care
3
pe abscisă se reprezintă debitul de apă Q (m /s), iar pe ordonată nivelul H (cm).
H(cm) Q(m3/s)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
10 0,80 0,89 0,98 1,07 1,16 1,25 1,34 1,43 1,52 1,61
20 1,70 1,73 1,76 1,79 1,82 1,85 1,88 1,91 1,94 1,97
30 2,00 2,10 2,20 2,30 2,40 2,50 2,60 2,7 2,80 2,90
40 3,00 3,16 3,32 3,48 3,64 3,80 3,96 4,12 4,28 4,42
50 4,58 4,66 4,72 4,80 4,88 4,96 5,04 5,12 5,20 5,28
60 5,36 5,52 5,68 5,84 5,90 6,06 6,18 6,34 6,50 6,66
70 6,8 - - - - - - - - -

Cheie limnimetrică grafică și cheie limnimetrică tablară

Cheia limnimetrică tabelară. După realizarea cheii limnimetrice grafice (curba de

corelaţia debit-nivel) se trece la extragerea şi calcularea valorilor care vor duce în final
la întocmirea cheii limnimetrice tabelare
Tipuri de debite:
- catastrofal (Q ), cel mai mare, care nu s-a înregistrat încă, însă care poate surveni în
cat
viitor;
- maxim maximorum (Q )cel mai mare debit ce s-a înregistrat până în prezent din
max max
toată perioada de observații;
- extraordinar (Q ), debitul cel mai mare înregistrat într-o perioadă de 30 de ani
max ex
consecutivi;

59
- maxim annual (Q
max an), debitul cel mai mare înregistrat în una din cele 365 de zile
ale anului, este debitul cu durată de o zi pe an;
- maxim normal (Q max norm), debitul cu durată de 10 zile pe an, adică debitul care s-a
menţinut sau a depăşit 10 zile dintr-un an;
- mediu annual (Q ), media aritmetică a debitelor zilnice din decursul unui an;
m an
- normal sau debitul modul (Q ), debitul care reprezintă media aritmetică a debitelor
0
medii anuale pe o perioadă cât mai mare de ani consecutivi;
- mediu, debitul pe o perioadă oarecare (o decadă, o lună, un anotimp sau sezon);
se notează Q , Q (de o lună), Q (decadă) etc.;
m vară m iunie m 1-10 iulie
- de etiaj (Q ), debitul cu durata de 355 de zile, adică 10 zile din an poate să existe un
e
debit mai mic decât Q ;
e
- minim annual (Q ), debitul cel mai mic înregistrat în una din cele 365 de zile ale
min an
anului;
- minim minimorum (Q ) sau (Qmin/min), cel mai mic debit înregistrat vreodată.
min min

Mică recapitulare:
1. Mișcarea apei din râuri. Forțele care acționează asupra apei din râuri, Formele
de mișcare, Curenții.
2. Hidrometria râurilor. Stația hidrometrică, Condiții de amplasare și măsurători.
3. Nivelul apei din râuri. Mira hidrometrică, Tipuri de nivele, Hidrogradul
4. Secțiune activă. Viteza de scurgere a apei. Instrumente de măsurare a vitezei.
5. Debitul lichid al unui râu. Tipuri de debite, Cheia limnimetrică,
Hidrograful debitelor .

Posibile subiecte la examen:

1. Definiți termenii: stație hidrometrică, miră hidrometrică, limnigraf, hodograf,
epura vitezelor, debit, nivelul apei, viteza de scurgere a apei, debitul maxim
maximorum, cheia limnimetrică, hidrograd etc.
2. Care sunt forțele care acționează asupra apei din râuri?
3. Care sunt condițiile de amplasare a unei stații hidrometric?
4. Ce măsurători se realizează la o stație hidrometrică?
5. Tipuri de nivele caracteristice.
6. Tipuri de debite caracteristice.

Temă de analiză: Cum se determină debitul unui râu în condițiile apariției podului de
gheață?

60
 Sursele de alimentare ale râurilor
Sursele de alimentare ale râurilor se împart în două categorii:
1. Surse de suprafață (superficiale):
- precipitațiile lichide și solide (alimentarea pluvială, Congo, Zair, Amazon),
- topirea zăpezilor (alimentarea nivală, Obi, Enisei, Lena),
- topirea ghețarilor și zăpezilor permanente (alimentarea nivo-glaciară, Amudaria,
Sârdaria),
- mixtă (alimentarea pluvio-nivală sau nivo-pluvială, râurile din partea centrală a
Europei)
2. Surse subterane – apele subterane (alimentarea subterană, mai bogată în zonele
calcaroase unde ajunge chiar la 40-50%).
Metodologie - determinarea surselor de alimentare, se realizează prin metoda
secţionării hidrografului debitelor pe criteriul originii apelor.

Secţionarea hidrografului scurgerii medii anuale(după, Vartolomei, 2008)

În România s-au stabilit 4 tipuri de alimentare ale râurilor care se menţin, ca valoare
ştiinţifică şi în prezent (Ujvari, 1959):
- nival-moderat şi alimentare subterană moderată (Zp – s) caracteristic râurilor cu
alimentare din topirea zăpezilor din zona montană înaltă (Retezat, Făgăraş, Bucegi,
Rodna);
- nivo-pluvial şi alimentare subterană moderată (zp – s) care este destul de răspândit în
zona montană cu altitudini medii);
- pluvio-nival şi alimentare subterană moderată (pz – s),
cuprinde cea mai mare parte a râurilor din România din zonele de deal și podiș;
- nivo-pluvial şi alimentare subterană bogată (zp – S) aparţine râurilor din zona
depresiunilor intramontane (Ciuc, Giurgeu, Brașov).

61
 Regimul hidrologic al râurilor
Regimul hidrologic al unui râu reprezintă variaţiile în timp şi spaţiu, ale
scurgerii, ca răspuns al influenţei factorilor fizico-geografici şi antropici din bazinul
hidrografic de pe care îşi adună apele.Regimul hidrologic al unui râu evidențiază
succesiunea fazelor sau perioadelor caracteristice scurgerii apei într-un an.
În România se remarcă 4 perioade caracteristice în regimul hidrologic:
1. Perioada de iarnă (cu ape mici de iarnă determinate de cantonarea precipitațiilor
sub formă de strat de zăpadă și gheață);
2. Perioada de primăvara (cu ape mari determinate de topirea stratului de zăpadă și
gheață și de precipitații bogate);
3. Perioada de vară (viituri, în prima parte determinate de precipitații abundente și
ape mici de vară în perioadele secetoase, în a doua parte);
4. Perioada de toamnă (ape mici determinate de precipitații reduse în prima parte,
uneori pot apărea viituri în cea de-a doua parte).

Hidrograful debitelor medii lunare pentru râul Barlad, la stația hidrometrică Barlad
(perioada 1950-2010)
Principalii parametri analizați în cadrul regimului hidrologic

62
 Tipuri de regim hidrologic la nivel mondial

Regimul hidrologic al râurilor din zona tropicală

Tipul de regim ecuatorial este caracterizat prin două maxime (în decembrie şi
aprilie) şi două minime (în august şi februarie), de mică amploare, care coincid,
aproximativ, cu cele două echinoxii şi cele două solstiţii.
Tipul de regim tropical umed (austral şi boreal), cu un maxim de vară
(decembrie-ianuarie în climatul austral şi iulie-august în climatul boreal) urmat de un
minim de “iarnă” poate fi exemplificat de râurile din Madagascar, fluviul Zambezi,
Topajos şi Xingu, afluenţi pe dreapta ai Amazonului ş.a.
Tipul de regim tropical arid şi semiarid propriu “râurilor” din marile deserturi
Sahara, Kalahari, Atacama, Arabia, Australia ş.a., cu scurgere temporară, la intervale
de 20-30 de ani, numite ued-uri şi din regiunile limitrofe deșerturilor unde scurgerea
pe râuri este întreruptă în fiecare an. Aşa sunt o parte din afluenţii râurilor Orange şi
Okevango (Africa), Darling şi afluenţii lacului Eyre (Australia), Helmand (Pod.Iran)
ş.a.

63
 Regimul râurilor din zona subtropicală (mediteraneană)
Tipul de regim mediteranean, determinat de alternanţa uscăciunii de vară cu
umezeala de iarnă, se întâlneşte în jurul Mării Mediterane în sudul Australiei, pe
coasta pacifică a statului California, în partea centrală a coastelor pacifice din Chile
ş.a. Râurile din aceste regiuni au scurgerea maximă sub formă de viituri puternice
iarna şi scurgerea minimă (până la secarea râurilor mici) vara.
Regimul râurilor corespunzătoare zonei temperate
Tipul de regim temperat oceanic bine reprezentat pe coasta vestică a Europei în
Marea Britanie, nord-vestul S.U.A. şi Canadei, Noua Zeelandă. Acest tip este destul de
echilibrat, cu ape mari în cursul iernii când procesul evaporaţiei este redus, respectiv în
luna ianuarie, în emisfera nordică şi iulie-august în emisfera sudică. Apele mici se
produc în sezonul cald, adică în lunile iulie-septembrie în emisfera nordică şi ianuarie-
martie în emisfera nordică. Râurile cu acest regim sunt Sena, Loara, Mosella, Elba etc.
Tipul de regim temperat continental întâlnit la râurile din regiunile joase ale
Europei centrale şi de est, Asia şi America de Nord.
Acest regim se caracterizează prin succesiunea a patru faze distincte în scurgerea
anuală: faza apelor mici de iarnă, faza apelor mari de primăvară (determinată de
topirea zăpezilor acumulate), faza apelor mici de vară cu viituri şi faza apelor uşor
crescute de toamnă.

Râurile din Romania sunt cele mai reprezentative pentru acest tip de
regim hidrologic.
Tipul de regim temperat musonic, de pe coasta estică a continentului asiatic (între
0 0
40 şi 50 lat.nordică) se caracterizează printr-un maxim de primăvară (la topirea
zăpezilor) şi un maxim de vară dat de ploile musonice.
Tipul de regim temperat semiarid şi arid propriu râurilor din regiunile stepice şi
deşertice din Asia Centrală joasă (deşerturile Karakum, Kîzâlkum, Takla Makan,
Gobi), Podişul Marelui Bazin din America de Nord ş.a., unde faza apelor mari se
produc vara şi începutul toamnei din topirea zăpezilor şi gheţarilor montani de la
obârşia râurilor. Aceste râuri au debitele în scădere (până la secare) în cursul inferior,
din cauza creşterii evaporaţiei şi infiltraţiilor pe măsură ce înaintează în deşert
(Amudaria, Sârdaria etc).
Regimul hidrologic al râurilor din zona rece se caracterizează printr-o fază de
ape mari ce se declanşează brusc la topirea zăpezilor şi ţine tot sezonul cald (iunie-
august), timp în care se scurge aproximativ 80% din volumul de apă anual. Iarna,
procesul scurgerii încetează datorită cantonării precipitațiilor sub formă de strat de

64
zăpadă și gheață. Acest tip de regim este propriu râurilor de regiune circumpolară
canadiană, siberiană şi groenlandeză.
În toate zonele climatice râurile mari se caracterizează prin tipuri de regim hidrologic
complex, rezultate din cumularea caracteristicelor scurgerii determinate de condiţiile
climatelor pe care le străbat (Nilul, Amazonul, Obi, Dunărea, Mississippi ş.a.).

Regimul hidrologic al fluviului Dunărea

Perioada de iarnă (debitele sunt mici datorită precipitațiilor care sunt reținute
la nivelul solului sub forma stratului de zăpadă).
Perioada de primăvară (precipitațiile cresc acestea fiind cumulate cu apa
rezultată din topirea stratului de zăpadă).
Perioada de vară (se pune în evidență legătura dintre scurgere și altitudine;
ponderea procentuală a volumului de apă scurs fiind cea mai mare în Carpații Orientali
32-36%).
Perioada de toamnă (volumul scurgerii de toamnă reprezintă 8-12%).

Bazinul hidrografic al fluviului Dunărea și datele sale morfometrice

Topuri hidrologice mondiale

65
 Tipuri de regim hidrologic în România

În funcție de condițiile geomorfologice (relief) și de cele climatice la nivelul țării

noastre râurile se pot încadra în 3 tipuri generale de regim hidrologic:
1. Tipul carpatic, cu subtipurile: vestic, transilvan, estic, de curbură și meridional.
2. Tipul pericarpatic, cu subtipurile: vestic, transilvan, estic, de curbură și
meridional.
3. Tipul de regim hidrologic ponto-danubian cu subtipurile prepontic danubian și
premaritim torențial
Exemplu de analiză a unui subtip de regim hidrologic
Subtipul carpatic estic (CE)
Areale de apariţie:
- versanţii estici ai Carpaţilor Orientali (bazinele superioare și mijlocii ale
râurilor Suceava, Moldova, Bistrița și Trotuș și afluenții acestora din aria
montană);
Caracteristici:
- ape mari de primăvară-vară şi cu alimentare pluvial-moderată;
- viiturile din august au o frecvenţă de 30-40%;
- apele mici au o durată lungă în perioada rece a anului când se produc de obicei
şi debitele minime;

Topuri hidrologice românești

66
 Bilanţul hidrologic

Bilanţul hidrologic într-un bazin hidrografic reprezintă expresia circulaţei apei

la nivelul acestuia. În determinarea bilanţului hidrologic la nivelul bazinului
hidrografic Bahlui s-a utilizat ecuaţia propusă de Lvovici (1958):
X =Y +Z =S +U +Z
0 0 0 0 0 0
unde: X – suma precipitaţiilor medii anuale;
0
Y – scurgerea medie globală;
0
Z – evapotranspiraţia;
0
U – scurgerea subterană;
0
S – scurgerea de suprafaţă;
0
În toate expresiile de mai sus, valorile parametrilor utilizaţi sunt considerate în mm.

Fenomene hidrologice extreme asociate scurgerii maxime: Viituri și Inundații

Definiții:
Scurgerea maximă perioadă caracteristică în cadrul regimului hidrologic al râurilor.
Apele mari reprezintă o fază în cadrul regimului hidrologic ce se manifestă prin
creșteri treptate ale nivelului apei unui râu generată de topirea zăpezilor și
intensificată, adeseori, de căderea în cantităţi destul de importante de precipitaţii.
Pentru râurile din România faza apelor mari se manifestă la începutul primăverii
Viiturile reprezintă fenomene hidrologice caracteristice ce se manifestă prin creșteri
rapideale nivelului apei unui râu, generate de o scurgere superficială intensă provenită
din ploi torențiale,din ploi de lungă durată sau din alte cauze.
Viiturile pot apărea tot timpul anului
Inundațiilereprezintă orice scurgere care depăşeşte malurile unui râu (Rostvedt et al.,
1968)
Între apele mari și viituri este o diferențiere temporală iar între viituri și
inundații o diferențiere spațială
Condiții de apariție a viiturilor și
inundațiilor
Cauze naturale:
2
- Precipitaţii atmosferice (precipitații în 24 ore de peste 75-100 l/m );
- Topirea stratului de zăpadă într-un interval foarte scurt de timp;
- Suprapunerea celor două fenomene;
- Alunecări de teren;
- Cutremure.

67
 Precipitatii în 24 ore, 48 ore și 72 ore (după Clima României, 2008)

Cauze antropice
- amenajări sau defrișări în bazinul hidrografic care pot duce la amplificarea debitelor
naturale;
- amenajări ale albiei ce determină strangularea secţiunii de scurgere;
- cutremure induse de amenajări;
- alunecarea bruscă a versanţilor în acumulări naturale sau antropice;
- exploatarea necorespunzătoare a descărcărilor de ape mari din lacurile
de acumulare;
- declanşarea unor fenomene noi prin avarierea sau ruperea construcţiilor
şi sistemelor hidrotehnice;
- accidente (ruperi de baraje, deversări de apă etc.).

Cauze antroipce care pot genera producerea viiturilor și inundațiilor

Parametrii hidrometrici ai unei viituri

a) debitul de bază (Qb);
b) debitul de vârf (Qf);
c) timpul de creştere (Tc);
d) timpul de descreştere (Td);
e) timpul total al viiturii (Tt);
f) volumul viiturii (W);

68
g) stratul de apă scurs (hv);
h) coeficientul de formă al viiturii (γ );
În cazul în care acest coeficient are valoarea egala cu 0,5 hidrograful undei de viitură
are o formă de triunghi,iar dacă este peste 0,5 are formă de trapez, iar dacă are sub 0,5
are formă dată de două arce de parabolă.
i) coeficientul de scurgere al viiturii (C);

C=hv/hp
(hv – înălțimea stratului de apa scurs, hp – înălțimea stratului de apă cazută sub forma
de precipitații)
j) scurgerea maximă specifică (qmax);
2
qmax=Qmax/F, l/s.km
70

m
60

50
Qb=2,1 m3/s
Qmax.=59,0 m3/s
40
Tc=19 ore
Td=39 ore
Tt=58 ore 30

W=1,2X106 m3
h=43,2 mm 20
y=0,30
10

0
7 17 21 7 9 11 13 14 15 16 17 19 22 1 7 12
8 9 10 17 7 17
Q viitura 11

0 0 0 0 0 0 0 0 0
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

Hidrograful undei de viitură din perioada 8-11.IV.1979,

de pe râul Nicolina, la staţia hidrometrică Iaşi (Minea, 2012)
Mică recapitulare:
1. Surse de alimentare de suprafață și din subteran
2. Regimul hidrologic al râurilor. Perioade caracteristice. Parametrii analizați. Tipuri
de regim hidrologic la nivel mondial și în România.
3. Bilanțul hidrologic al râurilor
4. Fenomene hidrologice extreme asociate viiturilor și inundațiilor debitelor.
Posibile subiecte la examen:
1. Definiți termenii: alimentarea superficială, regim hidrologic, ape mari,
viitură, inundație, bilanț hidrologic.
2. Care sunt principalele tipuri de regim hidrologic din
zona caldă/subtropicală/temperată?
3. Care sunt parametriic are caracterizează scurgerea medie/maximă/minimă?
4. Care este diferența dintre o viitură și o inudație?
5. Care este diferența dintre apele mari și viituri?
6. Ce râu din România are debitul cel mai mare?
69
 Fenomene hidrologice asociate scurgerii minime – secarea râurilor
Secarea râurilor – este un proces hidrologic legat de scurgerea minimă determinat de
lipsa precipitațiilor, existența unor sectoare de râu cu infiltrații în subteran, bararea
cursurilor de apă în amonte sau exploatarea defectuoasă a acumulărilor
Parametrii hidrologici analizați :
- debitul de apă minim (lunar, anotimpual, sezonier, anual, multianual, sau
din perioada VI-VIII ori VI-IX);
- debitul de etiaj (care produce cel puțin 365 de zile pe an);
- debitul de diluție debitul mediu lunar minim cu probabilitate de 95%,
- debitul salubru (ecologic) –debitul necesar pentru evitarea epidemiilor și
bolilor legate de apă;
- debitul de servitute (debitul salubru + debitul minim necesar pentru
diveși utilizatori);
- durata fenomenului de secare (medie, minimă, maximă).

Scurgerea solidă a râurilor

1. Caracteristici energetice ale râurilor
Apa, în mişcarea ei gravitaţională, dezvoltă o energie hidraulică sau lucru mecanic (P)
a cărui mărime reprezintă produsul dintre greutatea specifică a apei (γ), debitul (Q) şi
căderea (H), exprimat matematic prin relaţia:
P = γ · Q · H (Kg m/s)
În cadrul scurgerii naturale a apei din râuri, această energie este trădată prin
capacitatea de eroziune în albie şi de transport al aluviunilor.
Potenţialul energetic al râului poate fi:
- de ansamblu, pentru a putea compara potențial cu alte râuri sau pentru a explica
puterea de eroziune şi transport etc.;
- sectorial, pentru a scoate în evidenţă sectoarele exploatabile energetic;
- specific, pentru a evidenţia potenţialul energetic pe unitate de lungime.
2. Forme ale scurgerii solide
Apa lichidă, în drumul său spre ieşirea din bazin, antrenează o cantitate importantă de
fracţiuni de rocă şi sol pe care le transportă sub formă de:
- substanțe dizolvate (D) – turbiditatea sau mineralizarea râului.
- aluviuni în suspensie (R) cu greutatea specifică mai mică decât greutatea specifică
a apei și care plutesc în masa acesteia;
- aluviuni târâte (de fund) (G) deplasate prin târâre (când au greutatea specifică
aproximativ egală cu cea apei) sau rostogolire (când au greutatea specifică mai mare
decât ce a apei).

70
Totalitatea materialelor solide transportate de către râuri sub diverse forme alcătuiesc
scurgerea solidă, care se explimă cu ajutorul debitului de aluviuni sau solid (S)
S=D+R+G (g/s, kg/s, t/an)
sau dacă se exclude turbiditatea:
S=R+G (g/s, kg/s, t/an)
3. Factorii care influențează formarea
aluviunilor Factori naturali:
- Litologia (friabilitatea rocilor);
- Relieful (panta, energia de releif, densitatea fragmentării);
- Condițiile climatice (intensitatea precipitațiilor, variațiile de temperatură);
- Solurile (structură și textură);
- Vegetația (are un rol restrictiv în fomarea aluviunilor).
Variația scurgerii solide în timpul unui an este condiționată de factorii naturali
(cumulați cu cei antropici)
Pp
7 Q
I
1
0
0
6
. 9
0 0

8
5 0
.
0 7
0
4
6
.
Debit de aluviuni in suspensie R (kg/s) Debit lichid Q 2
0
1.0
Exemplu: Variaţia anuală a debitelor de aluviuni în suspensie,10 a debitelor lichide şi
precipitaţiilor atmosferice la staţia hidrometrică Bahlui

Efectele scurgerii solide în cadrul unităților acvatice:

- diminuarea calității apelor,
- realizarea unor forme de acumulare (conuri de dejecţie, albii majore),
- colmatarea lacurilor,
- formarea deltelor, a sedimentelor marine etc.
Factorul antropic
– efecte negative: despăduririle, transformarea pajiștilor în terenuri arabile, lucrări
agrotehnice necorespunzătoare
- efecte pozitive: împăduririle, lucrări de amenajare a versanților și torenților,
lacurile de acumulare etc.

71
 Scurgerea chimică a râurilor

Spectrul chimic al apelor din râuri este determinat de contactul acestora cu

aerul, solul şi rocile din care preiau, prin dizolvare, tot ce este solubil. La acestea se
mai adaugă numeroase substanţe provenite din activităţile umane.
Elementele sau compuşii acestora, dizolvate în apele curgătoare, pot fi:
- ionice (calciu, magneziu, sodiu, potasiu, fier, cloruri, carbonaţi, sulfaţi,
bicarbonaţi ş.a.),
- nonionice (dioxid de siliciu, fenoli)
- gazoase (O2, CO2, hidrogen sulfurat, metan).
Parametrii ce caracterizează chimismul apelor din râuri
sunt:
- mineralizarea,
- reziduu fix,
- duritatea,
- pH-ul – care sunt aceeleaşi ca şi la celelalte categorii de apă (ape subterane,
lacuri, mări), numai că, apa râurilor fiind în mişcare permanentă şi cu
alimentare predominantă din ploi şi zăpezi (nemineralizate) au concentraţia
chimică mai redusă, cuprinsă între 200 şi 1500mg/l.
- debitul chimic (P kg/s)
- debitul chimic specific (β)
- volum anual al scurgerii chimice (Vc t/an).
Caracteristicile generale ale chimismului râurilor din România
- 90% din râuri au ape bicarbonatate, cu diferite grade mineralizare;
- râurile cu ape sulfatice au mineralizări ridicate (500-1000 mg/l sau chiar 2000 mg/l –
Munții Apuseni, Podișul Transilvaniei – Someșul Mare, Someșul Mic, Almaș, Podișul
Moldovei – Jijia, Bahlui, Sitna)
- apele clorurice cu mineralizări mari (500-1000 mg/l) caracterizează râurile ce
traversează formațiuni salifere: Trotuș, Slănic, Tazlăul Sărat, Putna, Râmnicu Sărat,
Călmățui, Sărata, Cricovu Sărat, Ialomița (pe anumite sectoare).

Regimul termic și fenomenele de îngheț

Temperatura râuriloreste influenţată de mai mulţi factori fizico-geografici:

- variaţiile de temperatură ale aerului,
- condiţiile orografice,
- sursele de alimentare,
- poziţia geografică,
- dinamica apelor.

72
 25

T
20

15

10

-5

-10
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Temperatura apei Temperatura

Variatia temperaturii apei raului Bahlui și a aerului la statia hidrometrică Podu Iloaiei
Succesiunea fenomenelor de îngheț
Ace de gheață.
Gheaţă la maluri.
Gheaţa interioară.
Sloiurile - plutesc la suprafaţa apei. Totodată, prin înmulţirea cristalelor de gheaţă se
formează “gheaţa interioară” care poate fi sub formă de “năboi” numită şi gheaţă
spongioasă sau “zai”.
Gheaţa de fund se formează mai ales pe râurile de munte acolo unde
temperaturile negative ale aerului se menţin pe o perioadă mai lungă.
Podul de gheaţă care se întinde pe întreaga suprafaţă a râului.

Sloiurile care rezultă din ruperea podului de gheaţă plutesc pe albia minoră a râurilor.
Când ajung în dreptul pragurilor sau în sectoarele înguste ale albiei minore formează
zăpoare sau baraje de gheaţă. În spatele lor se poate acumula apa ce poate provoca
inundaţii. De asemenea, zăpoarele afectează navigaţia, pot să distrugă malurile şi
uneori instalaţiile portuare.

73
Mică recapitulare:
1. Fenomene hidrologice asociate scurgerii minime – secarea râurilor, parametrii
de analiză
2. Scurgerea solidă a râurilor, potențialul energetic al apei, mijloace și metode
măsurare a debitului solid, forme ale scurgerii solide, factorii care
influențează scurgerea solidă, efectele scurgerii solide
3. Scurgerea chimică a râurilor – parametrii de analiză, surse de poluare.
4. Regimul termic și fenomenele de îngheț - factorii care influențează variația
temperaturii apei, succesiunea fenomenelor de îngheț a apei.

Temă de analiză: Influențează perioadele de secetă scurgerea solidă a râurilor?

74
 Limnologia
Limnologia – ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul lacurilor și a apei din lacuri
(originea apei și a cuvetei lacustre, modul de alimentare, regimul hidrologic, termic și
chimic al apei din lacuri, impactul antropic și modul de exploatare a apei din lacuri).
Lacul – unitate acvatică cantonată într-o formă negativă de relief de origine diversă,
alimentată din diferite surse (precipitații, subteran, mare sau ocean).
Care este diferența între lac și baltă? Dar între lac, iaz și heleșteu?
Pe suprafaţa Pământului au fost identificate circa un milion de lacuri naturale care:
2
- acoperă o suprafață de aproximativ 2,1 mil.km , reprezentând 1,4% din suprafaţa
uscatului
3
- au un volum ce însumează aproximativ 700.000km apă.
Aproape 60% din lacurile naturale de pe glob se găsesc în Finlanda, Suedia, Rusia şi
Canada.

I. Clasificarea lacurilor dupa originea cuvetei

Nici un alt criteriu (temperatură, salinitate, alimentare) nu evidenţiază o diversitate atât
de mare a lacurilor cum evidenţiază criteriul genetic al cuvetei. Din această cauză este
considerat criteriu de bază. În funcţie de originea cuvetei lacustre lacurile se împart în:
- lacuri naturale;
- lacuri antropice.
La rândul lor lacurile naturale se împart în:
- lacuri naturale rezultate din acţiunea factorilor interni;
- lacuri naturale rezultate din acţiunea factorilor externi.

I.1. Lacuri naturale rezultate din acţiunea factorilor interni

A. Lacuri de origine tectonică.
Pe suprafaţa Pământului, sub acţiunea mişcărilor interne, au luat naştere mai multe
tipuri de lacuri de origine tectonică.
a) Lacuri în bazine sinclinale - sunt destul de rare.
Heim menţionează Lacul Fählen din masivul Säntis, care este aşezat pe culoarul unui
sinclinal întrerupt de o boltă anticlinală, iar L.Collet consideră că şi lacul Joux din
Munţii Jura ar fi de aceeaşi origine.
b) Lacuri situate în bazine intramontane - ocupă suprafeţe şi au adâncimi mari
(Exemple: Lacul Titicaca și Popoo din Anzii Bolivieni).

75
c) Lacuri situate în cuvete rezultate din scufundarea sau prin ridicarea scoarţei
terestre. În urma unor cutremure se pot produce tasări sau scufundări în scoarţa
terestră pe suprafeţe reduse care ulterior, umplute cu apă, dau naştere unor lacuri.
Ex. în Jamaica, în urma unui puternic cutremur care a avut loc în anul 1962 s-au
produs numeroase scufundări. Acestea au fost umplute cu apă şi transformate în lacuri.
Multe din ele, după scurt timp, au secat. O situaţie asemănătoare s-a produs în
Calabria, în secolul al XVIII-lea, unde au luat naştere 215 lacuri cu dimensiuni reduse.
d)Lacuri relicte, izolate de mare prin mişcări epirogenetice.
Exemplu: Marea Caspică şi Lacul Aral au fost izolate de Oceanul Planetar prin
mişcările scoarţei terestre.
e) Lacuri situate în regiuni faliate se întâlnesc în lungul faliilor simple şi în grabene.
Lacurile de graben se află situate în Asia, Africa, Europa, America şi Australia. Se
caracterizează prin suprafeţe şi adâncimi mari. În Asia se află cel mai adânc lac de
2
origine tectonică: Baikal, cu suprafaţa de 31.500 km , lungimea de 674 km, lăţimea de
74 km şi adâncimea de 1.741 m.
Exemple: Asia Centrală - Balhaş şi Issâk-Kul, iar Insula Sulawesi - Lacul Matana.
Africa: Natron, Magadi, Malawi, Victoria, Kiwu, Edward, Albert şi Tanganyika.
America de Nord - Tahoe şi Washoe
Europa - Ohrid şi Prespa
f) Lacuri formate prin baraj natural în urma prăbuşirilor cauzate de cutremure sau de
alunecări de teren.
Numărul lor este destul de mare şi se găsesc mai frecvent în regiunile muntoase. În
urma unui cutremur de pământ din anul 1840, o parte din masivul Nanga-Parbat
(Himalaya) s-a prăbuşit în valea Indusului. În spatele barajului s-a format un lac de 64
km lungime şi 300 m adâncime, care a rezistat până în anul 1841.
În ţara noastră, cel mai important lac format prin baraj natural este Lacu Roşu,
format pe cursul superior al râului Bicaz.
Lacul Roşu are o suprafaţă de 12 ha şi o adâncime maximă de 10.5 m. Lacul, aflat
amonte de Cheile Bicazului, s-a format prin alunecarea unui deluviu de versant de pe
muntele Ghilcoş (Ucigaşul) în 1837. Materialul alunecat s-a oprit la poalele
Suhardului, de partea cealaltă a râului, inundând o regiune împădurită, formând lacul
în mijlocul căruia se află şi astăzi trunchiurile pietrificate ale brazilor şi molizilor.
Declanşarea alunecării a fost corelată cu o serie de mişcări seismice produse în zona
de la curbura Carpaţilor. Lacul iniţial mai extins, s-a retras treptat printr-o aluvionare
intensă care a avut loc in punctele de debuşare a afluenţilor în lac (Pârâul Oilor şi
Suhardul).

76
B. Lacuri de origine vulcanică. Cuvetele lacustre de origine vulcanică apar în
craterele vulcanilor stinşi sau în diferite depresiuni rezultate din procesele vulcanice.
Se află răspândite în Europa (Italia, Franţa, Spania, Islanda şi Germania), Asia
(Indonezia, Filipine, Japonia şi Peninsula Kamceatka), Australia, Noua Zeelandă,
America Centrală şi Africa.
Dintre formele vulcanice mai importante, care pot da naştere la lacuri,
menţionăm:
craterele de explozie, craterele de scufundare, denivelările din învelişul de lavă,
maarele, depresiunile formate prin baraj vulcanic.
a) Lacuri din craterele de explozie. Ocupă suprafeţe mari şi se află răspândite în
Franţa (Godivelle d’en Haut,Serviere, Gour de Tazanat), S.U.A. (Marele Lac Sărat =
Big Soda Lake din Nevada), Indonezia (Kelut din craterul vulcanului cu acelaşi nume),
Guatemala (Agua) şi Noua Zeelandă (Rotomahana).
b) Lacuri din craterele de scufundare sau din caldeerele vulcanice.
Exemple: Cel mai tipic este lacul Crater din statul Oregon (S.U.A.). Ocupă un bazin
creat prin prăbuşirea părţii centrale a vulcanului Mazama. Are o formă aproximativ
circulară şi este mărginit de o bordură înaltă (600m). Lacul Crater are o suprafaţă de
65 km2 şi o adâncime de 608,4 m.
c) Lacuri situate în denivelările învelişului de lavă. Prin răcirea lavei, care se scurge
pe conul vulcanic, se formează o crustă pe suprafaţa căreia apar numeroase
neregularităţi. De exemplu, lacurile Bourdouze, Chambedaze, Esclauze şi Godivelle
d’en Bas, din Franţa, câteva lacuri din parcul Yellowstone din S.U.A. şi din partea
vestică a Australiei, precum şi lacul Myvatn din Islanda.
d) Maarele. Sunt bazine circulare rezultate din explozia produsă de gazele vulcanice şi
umplute ulterior cu apă meteorică. Bordura cuvetei este în general joasă. Majoritatea
lacurilor din regiunea Eifel (Germania) aparţin acestui tip (Lachmaar, Ulmenermaar,
Weinfeldermaar şi Pulvermaar). De asemenea sunt considerate maare lacurile: Nemi şi
Avergno din italia, Issarles din Viti, Graenavatn şi Gestastvatn din Islanda, Tikitapu şi
Pupuke din Noua Zeelandă şi Grati din Indonezia.
e) Lacuri formate prin baraj vulcanic. Văile unor râuri sunt barate de lava vulcanică în
spatele căreia se formează lacuri. În Africa, câteva lacuri cu lungimi foarte mari
(Bunyoni, Kaniasa şi Baringo) au aspectul de văi înecate. Exemple asemănătoare
întâlnim în Noua Zeelandă (Omapere), Filipine (Lanao). Japonia (Penkeko şi
Pankeko), America Centrală (Nicaragua şi Texcoco), Franţa (Chambon, Aydat şi
Casière) şi lacurile Toporovan, Tuman-Hel şi Arpa-Hel din podişul Armeniei.

77
 Lacul Sfânta Ana poziție geografică și caracteristici morfometrice

I.2. Lacuri naturale rezultate din acţiunea factorilor externi

Factorii externi dominanţi, care iau parte la formarea cuvetelor lacustre sunt: râurile,
apele marine, gheţarii, vântul, organismele și omul (lacurile antropice ).
Lacuri rezultate din acţiunea râurilor (fluviatile). Se găsesc în lungul luncilor șise
e formează prin denivelările produse în albia majoră, prin bararea meandrelor, a
braţelor secundare sau prin anastomozarea afluenţilor secundari.
Pe luncile inundabile ale unor râuri ca Dunărea, Ialomiţa, Buzău, Mureş din ţara
noastră, Obi, Volga, Don, Nipru, Mississippi din S.U.A.; Paraná şi Paraguay din
Argentina; Gange şi Brahmaputra din India; Chang Jiang din China etc., se pot întâlni
bălţi şi lacuri cantonate, de regulă, în denivelările de luncă.
De exemplu, în lunca inundabilă a Dunării sunt răspândite numeroase lacuri care
întrunesc zeci de kilometri pătraţi (Ciuperceni, Desa, Bistreţu, Suhaia). Nivelul apei
lacurilor variază de la un anotimp la altul, fapt ce se reflectă în arealul şi adâncimea
lor.
Văile unor afluenţi secundari pot fi anastomozate (barate) la gura lor de vărsare de
către aluviuni şi ca urmare pot lua naştere lacuri de formă alungită sau meandrată.
Acest tip de lacuri se încadrează în grupa limanurilor fluviatile.
Cele mai caracteristice limanuri de la noi din ţară se află în Dobrogea pe dreapta
Dunării (Gârliţa, Ciulinoasa, Oltina, Vederoasa, Cerna).

78
În deltele marilor fluvii, prin braţele, canalele sau gârlele acestora este transportată,
odată cu apa, o importantă cantitate de aluviuni care favorizează formarea unor
depresiuni lacustre. Între braţele principale şi secundare se întâlnesc numeroase bălţi şi
lacuri. Delta Dunării din acest punct de vedere constituie un exemplu aici aflându-se
lacurile: Fortuna, Gorgova, Matiţa, Lumina, Roşu, Dranov, Puiu, Merhei etc.
În delta Ronului se găseşte, de asemenea, un mare număr de lagune cu apă sălcie
(Vaccares), iar în delta Nilului, lacuri cu mari oscilaţii de nivel (Mariotic). Numeroase
lacuri prezintă şi delta fluviului Volga, precum şi delta fluviului Mississippi
(Pontchartrain şi Sf.Caterina).
Lacuri rezultate din acţiunea apelor marine. Ţărmurile marine sunt supuse în
permanenţă acţiunii valurilor, mareelor şi curenţilor. Prin procesele de eroziune şi
acumulare marină, micile intrânduri de apă sau golfurile cu adâncimi mici pot să fie
barate de cordoane litorale nisipoase (perisipuri, grinduri, săgeţi etc.) şi, cu timpul,
separate de mare şi transformate în lagune sau lacuri maritime.
Exemple: Ţărmul golfului Mexic între peninsulele florida şi Yucatan prezintă cele mai
numeroase lagune şi limite maritime. Două dintre acestea, cu acelaşi nume (laguna
Madre), se află la sud şi la nord de gura de vărsare a fluviului Rio Negro. De
asemenea, pe ţărmul golfului Biscaya, cordonul litoral nisipos a despărţit de ocean un
şir de lagune, de formă triunghiulară (Carcanas, Lacanau, Arcachon, Biscarrose etc.).
Lagune asemănătoare se întâlnesc pe ţărmul Mării Baltice (Vistula, Kursk, Sycyecin),
al Mării Nordului (I Jssel), Mării Caspice (Kara Bogaz-Ghiol), Mării Mediterane
(Thau) şi Mării Negre (din vechiul golf Halmyris au luat naştere lacurile dobrogene:
Razim, Goloviţa, Zmeica şi Sinoie).
În anumite regiuni, văile unor râuri tributare mărilor sunt barate la gura de vărsare
prin masive cordoane nisipoase aduse de curenţii marini. Văile acestor râuri, prin
acumularea apei, se transformă în limane maritime. Tipul acesta de lacuri îl găsim pe
ţărmul Mării Negre (limanul Nistrului, Taşaul, Techirghiol, Mangalia etc.), Mării
Azov, Mării Baltice etc.

Limanul Nistrului

79
Lacuri rezultate din acţiunea de dizolvare a apei. Dizolvarea este un proces foarte
activ pe rocile carstice (calcar, gips, sare) unde de altfel se formează excavaţii, goluri
sau depresiuni, care umplute cu apă dau naştere la lacuri. În regiunile calcaroase acest
fenomen este frecvent întâlnit. Prin acţiunea de dizolvare chimică a apelor, la care se
adaugă şi procesul de eroziune iau naştere o serie de cuvete lacustre sub formă de
doline (pâlnii) şi polii.
Lacuri de dolină. Pe suprafaţa unor unităţi calcaroase, în urma acţiunii de dizolvare, se
formează cuvete sau mici depresiuni, cu aspect de pâlnie. După umplerea lor cu apă,
dau naştere la lacuri de dolină.
Exemple: Alpii Calcaroşi - Seewli, Audannes, Grand, Gouille, Saourie, Mutten,
Glarus). Lacuri de dolină se mai află răspândite şi în ţinuturile calcaroase ale Floridei
(Deep, Marion, Palk, Long), în sud-vestul Africii (Otjikoto şi Guina), în statul
Honduras (Yojoa).
Lacuri de polii (polje). Au o geneză asemănătoare şi prezintă, în general, dimensiuni
mari.
În ţara noastră, lacuri de origine carstică pot fi considerate Peţea de lângă Oradea,
lacul Vărăşoaia din Munţii Apuseni şi Balta din Podişul Mehedinţi.
Lacuri pe formaţiuni de gipsse formează tot prin acţiunea de dizolvare a apei şi sunt
într-un număr destul de redus. Putem menţiona lacurile Girotte, Tignes şi Mont Cenis
din Alpii francezi, iar la noi în ţară lacul Învârtita de la Nucşoara, judeţul Argeş (S =
2,2ha, h=4,7m).
Lacuri pe formaţiuni de sare iau naştere, de regulă, prin prăbuşirea locală a învelişului
protector de steril (aluviuni, marne, argilă) şi prin dizolvarea sării, ca urmare a acţiunii
de circulaţie a apelor freatice. În ţara noastră, le întâlnim la Sovata (lacurile Ursu,
Aluniş, Negru).
Lacuri clastocarstice se află răspândite în orizonturile de loess şi loessoide. Cuveta
lacurilor rezultă din acţiunea de tasare a loessului. La noi în ţară, aceste lacuri poartă
numele de “crovuri” sau “padine” (Ianca, Plopu, Movila Miresii, Colţea, Ciocile,
Tătaru, Satchinez, Ivanda, etc.). Mai sunt frecvent întâlnite şi în stepa Siberiei de Vest,
unde au o formă circulară şi uneori sinuoasă. Suprafaţa şi adâncimea lacurilor
clastocarstice variază după anotimpuri.
Lacuri rezultate din acţiunea gheţarilor (glaciare). Au o largă răspândire în
regiunile afectate de glaciaţia cuaternară. O mare parte din suprafaţa uscatului (nordul
Americii de Nord şi al Europei şi o parte din Siberia Centrală şi de Vest) a fost
acoperită cu o pătură de gheaţă. Concomitent, gheţarii au cuprins şi relieful muntos cu
altitudini mai mari de 1.500 m din lanţul alpino-carpato-balcanic. După retragerea

80
gheţarilor, scoarţa terestră a fost presărată de numeroase depresiuni transformate în
lacuri glaciare.
Varietatea lor foarte mare a dus la o clasificare în diverse tipuri:
- Lacuri formate pe suprafaţa gheţarilor sau în masa de gheaţă.
- Lacuri formate în văi glaciare. Tipul acesta de lacuri se află răspândit pe terasele
văilor glaciare sau în spatele unor praguri săpate în rocă în loc. Se prezintă înşirate în
lungul văilor glaciare sub formă de salbe (Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Florica, Viorica,
Ana şi Lia de pe valea Bucurii din Carpaţii Meridionali).
- Lacuri formate în fiorduri. Sunt situate în zona ţărmurilor marine muntoase, în
lungul văilor glaciare săpate de gheţarii cuaternari. Cele mai importante lacuri de fiord
se află în Norvegia,
- Lacuri de piemont. În piemontul elveţian se remarcă un important număr de lacuri,
cu dimensiuni mari, care au făcut obiectul de studiu al unor numeroşi limnologi
(L.Collet, A.Forel, B.Dussart). Aşa sunt lacurile: Léman (Geneva), Boden (Constanţa),
Neuchâtel, Bieler, Zürich, Wohlen, Murten, Zuger etc. Marile Lacuri Americane (Lacul
Superior, cel mai mare (S=82.680kmp, h=406m), Michigan, Huron, Erie şi Ontario.
Între lacurile Erie şi Ontario se află cascada Niagara).
- Lacurile de baraj morenaic. Se întâlnesc atât în regiuni muntoase afectate de
gheţari, cât şi în regiuni mai puţin accidentale, dar unde gheţarii, în retragerea lor, au
lăsat diferite forme de depozite morenaice. Cele mai tipice exemple le constituie
marile lacuri italiene din Prealpii Lombardiei, care s-au dezvoltat pe cursul unor văi
glaciare.
Exemple: lacurile Garda, Iseo, Lecco, Como, Lugano, Maggiore, Orta, Garlate,
Annone, Varese, Monate, Comabia
- Lacuri formate în spatele barajelor de gheaţă (lacul Märjelen barat de gheţarul
Aletsch din Alpii Elveţiei).
- Lacuri formate în micile denivelări de rocă. Au cuvetele formate din eroziunea
gheţarilor cuaternari. Se află răspândite în Norvegia, Suedia, Irlanda, Scoţia, Canada şi
S.U.A.
- Lacuri formate în căldări sau circuri glaciare.
În ţara noastră, glaciaţiunea pleistocenă a cuprins Carpaţii Meridionali şi Munţii
Rodnei din Carpaţii Orientali. Urmele acestei glaciaţiuni au rămas sub forma unor
circuri şi văi glaciare situate la peste 1.800 m. - în circurile sau căldările glaciare sub
acţiunea de subsăpare a gheţarilor, s-au format excavaţii care au dat naştere la lacuri
glaciare (Zănoaga, Bucura, Peleaga, Custura Mare, Câlcescu, Bâlea, Capra, Podragu,
Urlea).

81
- de asemenea, pe unele văi glaciare s-au instalat lacuri sub formă de salbă (Florica,
Viorica, Ana, Lia, lacurile din Valea Rea, lacul Buhăescu etc.).
- tot pe văile glaciare se întâlnesc depozite morenaice în spatele cărora au luat naştere
lacuri (Bistra, Netiş, Pietrele Albe din Munţii Ţarcu-Petreanu; Pietrosu, Buhăescu şi
Lala Mare din Munţii Rodnei).

Lacul glaciar de sub vârfum Moldoveanu (Munții Făgăraș)

Lacuri rezultate din acţiunea vântului (eoliene) se află cantonate fie în micile
depresiuni create prin procesul de eroziune şi prin procesul de deflaţie, fie în locurile
joase dintre dune, ca rezultat al acţiunii de acumulare a apei. Lacurile de origine
eoliană se află răspândite în regiunile cu umiditate scăzută, fapt ce face ca
dimensiunile lor să fie reduse. Cele mai multe au un caracter temporar.
În ţara noastră, tipul acesta de lacuri se află răspândit în zona de dune de la Calafat-
Ciuperceni-Poiana Mare (Desa, Manginiţa, Piscu, Borovicile) şi în regiunea de dune
Castranova şi Apele Vii (Balta Cerna, Balta Beliu, lacul cu Trestie etc.) și de la Reci,
în depresiunea Braşovului.

82
 Top 5: Lacuri naturale adâncime
Zănoaga 29 m
Negru 26 m
Galeşu 19,5 m
Tăul fără Fund 17,5 m
Bucura 15,5 m
Podragu Mare 15,5 m

Top 5: Lacuri naturale suprafaţă

Razim 415 kmp
Sinoe 171,5 kmp
Zmeica 54,6 kmp
Oltina 25,1 kmp
Tasaul 23, 35kmp

I.3. Lacuri antropice – rezultate în urma acţiunii umane

În ţara noastră, prin amenajarea unui număr important de acumulări, se
conturează o nouă hidrografie destinată cerinţelor economice. Dintre acumulările
amenajate în ultimele decenii, menţionăm: Porţile de Fier I de pe Dunăre, Izvorul
Muntelui de pe Bistriţa, Vidraru împreună cu salba de lacuri, de pe Argeş, Strâmtori de
pe valea Firizei, Văliug, Gozna şi Secu de pe Bârzava, Stânca-Costeşti de pe Prut,
Fântânele şi Tarniţa de pe Someşul Cald, Oaşa de pe Sebeş, Valea lui Iovan de pe
Cerna, Vidra, Mălaia şi Brădişor de pe Lotru etc.
Lacuri de excavaţie. Acestea sunt realizate în zone cu apa freatică aproape de
suprafaţă. Aşa este sistemul lacustru care face parte din Câmpia Crişurilor.

Lacuri de acumulare – avantaje și dezavantaje

Avantaje:
- atenuarea undelor de viitură și apărarea împotriva inundațiilor;
- regularizarea debitelor;
- alimentare cu apă a populaţiei;
- sursa de apă în industrie, agricultură și zootehnie;
- folosinte în piscultură;
- agrement şi turism.

83
 II. Elementele morfometrice ale lacurilor
Principalii indici morfometrici care se determină pentru o cuvetă lacustră şi pentru -
volumul de apă existent în aceasta sunt:
- suprafaţa lacului,
- lungimea lacului,
- lăţimea lacului (lăţimea medie, lăţimea maximă, lăţimea minimă),
- axa mare,
- axa mică,
- coeficientul de formă (sau raportul axelor),
- lungimea liniei ţărmului (sau perimetrul lacului),
- adâncimea maximă,
- adâncimea medie,
- coeficientul de sinuozitate a ţărmului,
- volumul de apă din lac,
- forma suprafeţei oglinzii apei şi a cuvetelor lacustre,
- gradul de insulozitate etc.

Metode, descriere și aplicații în Hidrologia mediilor continentale. Aplicații practice

2.0 autori Ionuț Minea, Oana-Elena Chelariu, Marina Iosub, Daniel Boicu, Edit
Transversal, Targoviste

III. Bilanțul apei din lacuri

Bilanţul apei unui lac se exprimă cu ajutorul ecuaţiei:
P+R+I=E+S+Z sau P+R+I+E+S+Z=0
unde: P – aportul precipitaţiilor;
R – aportul afluenţilor;
I – aportul izvoarelor;

84
 E – pierderea apei prin evaporare;
S – pierderea apei prin intermediul
emisarilor; Z – pierderea apei prin infiltrare.
Această ecuaţie este de cele mai multe ori completată şi cu alţi parametri care
contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică la bilanţul hidrologic: deversările de
apă în lac prin intermediul conductelor, consumul de apă din lac pentru unele folosinţe
social-economice (irigaţii, alimentarea cu apă a populaţiei, a zonelor industriale etc.).

IV. Dinamica apei din lacuri

În apa lacurilor se disting aproape aceleaşi mişcări ca în mări şi oceane, numai că,
intensitatea lor este mult mai mică şi cu o desfăşurare spaţială specifică formei,
dimensiunilor şi cauzelor care le determina.
Formele de mişcare a apei din lacuri sunt:
- valurile,
- curenţii,
- seişele,
- mareele sunt insesizabile datorită suprafeţelor reduse.
Tipuri de curenţi:
- curenţi eolieni (temporari) formaţi datorită vântului,
- curenţi de penetraţie formaţi la la gura de vărsare a râurilor mari ce alimentează
unele lacuri. Au un aspect de evantai, şi se sting la o anumită distanţă sau formează şi
ei mici circuite;
- curenţi verticali determinaţi de schimbările de densitate a apei;
- curenţi de tip Langmuir.

Mişcarea curenţilor de origine eoliană pe Lacul Aral şi Marile Lacuri americane

85
V. Temperatura apei din lacuri
Principalele surse de căldură care influenţează termic apa lacurilor sunt:
- radiaţia solară directă,
- căldura radiată de atmosferă,
- starea termică a afluenţilor, izvoarelor şi a precipitaţiilor,
- emanaţiile termice ale fundului cuvetei lacustre.
Influenţa acestor surse se manifestă prin declanşarea proceselor de încălzire sau răcire
a apei din lacuri şi determinând câteva tipuri de structuri termice combinate după
tipul de climat în care se află locul.
Tipuri de structuri termice
- stratificaţia termică directă (vara) – temperatura apei scade de la suprafaţă la fund;
- stratificaţia termică inversă (iarna) – temperatura apei creşte de la suprafaţă la
fund;
- homotermia – temperatura apei este uniformă pe toată grosimea stratului de apă (4
gr. Celsius);
- mezotermia – când un strat de apă mai caldă se găseşte între două strate de apă mai
reci, fenomen observat la lacurile sărate, prin efectul de seră (L.Ursu – Sovata);
- dihotermia – când un strat de apă mai rece este situat între două strate mai calde din
cauza dublei încălzirii a apei: de la atmosferă (Soare) – sus şi de la scoarţa terestră –
jos (în regiuni vulcanice).

Structura stratificaţiei termice directe (A), inverse (B) şi fenomenul de homotermie

86
 Regimul termic al lacurilor

În cazul lacurilor cu concentraţie chimică uniformă şi dinamică verticală pe toată

grosimea stratului de apă – care poartă denumirea de lacuri holomictice – se disting
următoarele tipuri de regim termic:
1. Regimul termic al lacurilor din climatul temperat, care cuprinde:
- tipul dimictic, specific regiunii climatice temperat continentale (cu două perioade
de stratificaţii: directă vara şi inversă iarna); separate de două perioade de homotermie,
cu 40C pe toată grosimea apei;
- tipul monomictic cald, specific regiunii climatice temperat oceanice (cu stratificaţie
directă – vara şi homotermie – iarna).
2. Regimul termic al lacurilor din climatul rece cuprinde tipul de lacuri monomictice
reci, cu stratificaţie inversă – iarna şi homotermie – vara. Acestea se întâlnesc în
Groenlanda şi Scandinavia. Lacurile din Antarctica formează tipul de lacuri amictice.
3. Regimul termic al lacurilor din climatele intertropicale cuprinde două tipuri:
- lacurile oligomictice, cu stratificaţie termică directă permanentă, fără diferenţieri
0 0
mari între suprafaţă şi fund (Lacul Tobo din Indonezia cu 26 C la suprafaţă şi 23 C la
fund) şi
- lacurile polimictice, cu stratificaţie directă instabilă, din zonele calde cu variaţii
termice diurne.
În cazul lacurilor stratificate chimic, într-un strat inferior lipsit de circulaţie
verticală şi cu încărcătură chimică mare, numit monimolimnion (fără viaţă) şi un strat
superior dulce, cu mişcări de convecţie permanente, numit mixolimnion, care poartă
numele de lacuri meromictice.
Acestea se grupează în trei categorii:
- meromictice ectogenice au două straturi de apă, unul dulce (mixolimnionul) cu
circulaţia apelor activă şi altul sărat (monimolimnionul) neafectat de nici o mişcare
a apelor (Ex. Lacul Hemmelsdorfer de lângă Lübeck , Germania);
- meromictice crenogenice reprezintă categoria de lacuri care se alimentează prin
surse de apă dulce, dar şi din izvoare cu apă mai sărată şi mai densă. În aceste
lacuri, cu timpul se diferenţiază două straturi de apă: mixo şi monimolimnion (Ex.
Japonia, lacurile Sinmiyo şi Miyako; Germania – lacul Ulmenermaar);
- meromictice biogenice sunt mai frecvente decât celelalte două tipuri, iar geneza
stratului de monimolimnion este legată de prezenţa sărurilor provenite din apele
afluenţilor, din procesul de evaporare, din descompunerea organismelor etc. La unele
lacuri, acest strat are o grosime mare, o salinitate ridicată şi foarte adesea este însoţit

87
de H S. Hidrologii îl numesc orizont de tip euxinic, întrucât viaţa este aproape absentă
2
(lacurile Malawi, Tanganyka – din Africa ş.a.
Prin asemănarea cu Marea Neagră, toate lacurile meromictice sunt considerate de tip
euxinic.

Mică recapitulare:
1. Limnologie . Definiții. Distribuție spațială.
2. Originea cuvetelor lacustre după acțiunea factorilor interni și externi
3. Lacurile antropice avantaje și dezavantaje
4. Elementele morfometrice ale lacurilor
5. Bilanțul apei din lacuri
6. Dinamica apei din lacuri (valuri, curenți, maree, seișe)
7. Temperatura apei din lacuri și regimul termic
Posibile subiecte la examen:
1. Definiți termenii: limnologie, lac, lac glaciar, curenți verticali, seișă,
homotermie, mezotemie, dihotermie, meromictic endogenic, meromictic biogenic,
polimictic, oligomictic, monimolimnion etc.
2. Clasificarea lacurilor naturale rezultate din acțiunea factorilor interni.
3. Clasificarea lacurilor naturale rezultate din acțiunea factorilor externi.
4. Care sunt avantajele aduse de lacurile antropice?
5. Care este regimul termic al lacurilor din România?

Temă de analiză: Care sunt dezavantajele realizării lacurilor de acumulare?

Telmatologia
Telmatologia – ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul mlaștinilor și a
zonelor umede(modul de formare, regimul hidrologicși chimic al apei din mlaștini,
impactul antropic și modul de exploatare a apei din mlaștini și zone umede).
Mlaştinile sunt unități acvatice care se formează în spaţiile terestre cu forme
negative de relief în condiţii climatice specifice (umiditate abundentă și evaporaţie
scăzută) ce favorizează dezvoltarea vegetației hidrofilă şi higrofilă.
Condiții de apariție:
- la nivelul luncilor râurilor,
- la nivelul interfluviilor,
- în zonele împădurite,
- în microdepresiunile de la baza versanţilor din zonele montane și deluroase,
- pe suprafața lacurilor colmatate, ca ultimă fază a existenţei lor de evoluție.

88
 E. Pop (1960) consideră mlaştina “o formaţiune acvatică neaerisită, ale cărei
plante în loc să putrezească sau să se mineralizeze, după moarte se turbifică
aglomerându-se, în cele din urmă, la fund sub formă de zăcământ turbos”.
După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi componenţa
vegetaţiei, mlaştinile se împart în trei categorii: eutrofe, mezotrofe, oligotrofe.
Mlaştinile eutrofe se află răspândite pe spaţiul lacurilor colmatate, în luncile
râurilor frecvent inundate şi în jurul izvoarelor lor. Suprafaţa lor este plană sau joasă
(concavă). Mlaștinile se alimentează din precipitaţiile atmosferice, din apele care se
revarsă din albia minoră a râurilor şi din apele freatice bogate în săruri nutritive. Sub
influenţa unui substrat suprasaturat cu apă şi bogat în substanţe hrănitoare se dezvoltă
o vegetaţie higrofilă și hidrofilă, alcătuită din numeroase specii. La noi în ţară, apar în
luncile unor râuri (Someş, Mureş, Crasna, Siret, Prut, Călmăţui, Colentina), Delta
Dunării şi în depresiunile intramontane (Giurgeu, Ciuc, Ţara Bârsei).

Balta Măcin în proces de colmatare Mlaştina Porculeţ, situată în estul localităţii Murighiol

În funcţie de răspândirea lor geografică, mlaştinile eutrofe poartă şi unele

denumiri populare, locale. În unele regiuni de la noi li se spune “mlaştini”, “baltă”,
“rovină”, “marghină” (marghilă), în Munţii Apuseni se foloseşte termenul
(telmonimul) de “mârşiţe”, în nordul Moldovei de “bahnă”, în nordul Olteniei de
“ploştină”, iar în Ţara Bârsei de “rogoaze”.
Mlaştinile oligotrofe se dezvoltă în regiunile cu climat umed şi rece. La noi în ţară sunt
numite “tinoave” şi se află situate în regiunile carpatice şi subcarpatice, între 500 şi
1800 m. Se alimentează predominant din precipitaţiile atmosferice, iar solul şi apa
unde acestea se formează sunt sărace în săruri nutritive. Din această cauză,
componenţa lor floristică este săracă. Predomină speciile de Sphagnum care se
dezvoltă sub forma unui covor cu aspect bombat, convex. Mlaştinile oligotrofe sunt
răspândite în Europa nordică, Canada şi Alaska, iar la noi în Carpaţii Orientali (Munţii
Harghita, Depresiunea Dornelor, Munţii Maramureş, Gutâi, Ceahlău, etc.) şi Munţii
Apuseni (zona de izvoare a Someşului Rece şi Someşul Cald). În Munţii Apuseni
aceste mlaştini sunt numite “molhaşe” iar în Maramureş “mlacă”.

89
 Turbaria de la Poiana Stampei

Mlaştinile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară sau de tranziţie între cele oligotrofe
şi eutrofe, atât prin componenţa floristică, cât şi prin gradul de mineralizare al apelor.

Zonele umede

Conveţia Ramsar (în Iran, în 1971) defineşte aceste areale ca: suprafeţe mlăştinoase şi
turboase cu ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, active sau
inactive, dulci, salmastre sau sărate, la care se adaugă întinderile marine a căror
adâncime, la maree joasă, nu depăşeşte 6 m.
Principalele clasificări efectuate la nivel mondial: SDAGE-SAGE, a Conveţiei
RAMSAR, CORINE BIOTOPES sau MEDWET
Pentru o mai bună identificare a acestor areale vom utiliza clasificarea propusă de
National Water Summary on Wetland Resources (S.U.A, 1996), în care se disting
următoarele sisteme de zone cu exces de umiditate:
- zone cu exces de umiditate riverane, care se extind uneori până la niveul întregii albii
majore a râurilor;
- zone cu exces de umiditate palustre, care apar, în special, în zona amonte a lacurilor
de acumulare (la coada lacurilor), cu adâncimi mai mici de 2 m şi în micile depresiuni
formate de valurile de acumulare de la nivelul versanţilor;
- zone cu exces de umiditate lacustre, care includ lacurile naturale şi antropice de
dimensiuni mici (sub 20 ha) sau zonele laterale, limitrofe acestora, acolo unde
influenţa variaţiilor de nivel al apei din lacuri se face resimţită.

90
 Zonele umede din România conform convenției RAMSAR
Zona umedă Suprafața
(ha)
Calafat-Ciuperceni - Dunăre 21.906
Insula Mică a Brăilei 17.586
Canalele de la Hârșova 7406
Tinovul de la Poiana Stampei 640
Delta Dunării 647.000
Brațul Măcin –Dunărea veche 26.792
Parcul Național Porțile de Fier 115.666
Parcul Natural Comana 24.963
Insulele Dunării Bugeac- 82.832
Iotormac
Lunca Mureșului 17.166
Bistreț 27.482
Blahnița 45.286
Brațul Borcea 21.529
Complexul Piscicol Dumbrăvița 414
Confluența Jiu-Dunăre 19.800
Lacul Călărași 5001
Lacul Techirghiol 1462
Confluența Olt-Dunăre 46,623
Suhaia 19594
Suprafața totală 1.156.448

91
 Glaciologia
Glaciologie – ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul ghețarilor (modul
de formare, regimul hidrologic, distribuție spațială, impactul antropic și al
schimbărilor climatice asupra ghețarilor).

Rolul ghețarilor la nivel global

- sunt un produs al climei dar, la rândul lor influenţează clima prin masele de aer rece;
- produc aisberguri care deranjează circulaţia navală;
- în mişcarea lor, pe uscat, creează forme de relief specific (relief glaciar);
- alimentează râurile,
- participă la formarea curenţilor marini, reci (Oya-Siva, Hudson, Groelandei);
- limitează dezvoltarea vegetaţiei şi activităţile umane;
- reprezintă cel mai mare rezervor de apă dulce care deţine cca.80% din apa dulce
a globului;
- participă la circuitul apei în natură etc.
Limita climatică a zăpezilor perene este dată de linia deasupra căreia zăpada
căzută într-un an nu se topeşte complet. În lungul acestei linii bilanţul annual al
precipitaţiilor solide este zero. În mod normal, această linie corespunde izotermei de,
care, în latitudine, se apropie de poli – pe ocean şi se depărtează de poli – pe
continente.
Exemplu : în Siberia orientală temperatura medie de0 0 se realizează la 45-
500lat.nordică, în Atlantic, această temperatură se realizează la 66 0lat.nordică. Pe
verticală, în zonele circumpolare temperatura medie de 00se realizează la cote foarte 0
aproape de nivelul mării; la 800lat. nordică (în Spitzbergen) - la 160 m; în Islanda (64 -
0 0
67 lat. nordică) - la 600-1300 m; în Pirinei (42 lat. nordică) - la 2600-2900 m; în
Kenia şi Kilimangiara (aproximativ pe Ecuator) - la 4400 m.

Zăpezile permanente şi gheţarii ocupă 20% din suprafaţa globului şi 11% din
suprafaţa uscatului, ceea ce reprezintă 16.321.160 km2.

92
 Formarea ghețarilor

Firn Gheață
Gheață poroasă
Zăpadă (zăpadă
(alb-lăptoasă) (gri-albăstruie)
grăunțoasă)

Dinamica Ghețarilor
Datorită plasticităţii sale, gheaţa se deplasează, atât pe plan înclinat cât şi pe
suprafeţe orizontale. Viteza de deplasare este direct proporţională cu grosimea stratului
de gheaţă şi cu unghiul de înclinare a terenului. Astfel, la înclinarea de 1 0 curgerea
gheţii se declanşează când gheaţa atinge grosimea de 60-65 m. La 45 0 curgerea începe
de la grosimea de 1,5-2 m. Observaţiile glaciologice asupra gheţarilor de pe glob au
scos în evidenţă o gamă foarte largă de valori privind viteza de deplasare a diverşilor
gheţari. Astfel, gheţarul Aletsch, din Alpii elveţieni curge cu 1,3m/zi, în insulele
Spsitzbergen – 1m/zi, în Himalaya viteza de deplasare a gheţarilor variază între 2 şi
4m/zi iar în Groenlanda viteza variază între 10 şi 40 m/zi.

Acţiunea gheţarilor asupra scoarţei terestre

Mecanismul eroziunii glaciare diferă după tipul gheţarilor: montani sau
continentali. În primul caz procesul eroziunii glaciare se manifestă linear, pe când în
cazul calotelor glaciare acest proces se exercită în suprafaţă.

93
 Tipurile de gheţari
Gheţarii de pe suprafaţa Globului terestru au fost împărţiţi în două categorii. Gheţari
continental şi gheţari locali (montani).
2
Gheţarii continentali ocupă o suprafaţă de 16,3 milioane km şi se află răspândiţi în
Groenlanda şi Antarctica. Se prezintă sub forma unei platoşe (saltea) de gheaţă de
formă aproximativ plată sau uşor convexă. Grosimea gheţii variază între 1300 şi
3500m. Când calota de gheaţă ajunge la ţărmul mării, sub influenţa valurilor se rupe în
bucăţi sub formă de blocuri care plutesc spre regiunile mai calde unde se topesc.
Aceste blocuri formează adevăraţi munţi de gheaţă (iceberguri) destul de periculoşi
pentru navigaţia oceanică.
Gheţarii continentali, în funcţie de continentul din care provin, sunt de tip antarctic şi
de tip groenlandez.
Gheţarii antarctici se remarcă prin masivitate şi ajung până în apele oceanului unde
formează adevărate banghize de gheaţă. Din ea se formează aisberguri care au o formă
tabulară şi prezintă dimensiuni foarte mari.
Gheţarii groenlandezi ajung în apele oceanice sub forma unor limbi de gheaţă unde se
rup şi dau naştere la aisberguri de formă piramidală cu înălţimi şi lungimi apreciabile.
Din observaţiile făcute s-a constatat că din Groenlanda provin cca. 15.000 aisberguri.
Gheţarii locali, denumiţi şi gheţari montani, ocupă o suprafaţă destul de mică, de
aproape 100.000 km2 (0,6%).
În funcţie de locul în care sunt situaţi, gheţarii montani au fost grupaţi în “gheţari de
vale” (cei mai numeroşi), gheţari de circ şi gheţari de podiş.

94
Gheţari de vale în raport de sistemul muntos în care se află se împart în mai multe
tipuri:
- Gheţarii de tip alpin sunt cunoscuţi sub denumirea de gheţari de vale simpli. Se află
răspândiţi mai ales în Alpi şi sunt foarte bine studiaţi atât sub raportul mişcării cât şi
sub raportul acţiunii de eroziune. Gheţarii alpini sunt alcătuiţi din două părţi: circul
glaciar zona în care se acumulează zăpada şi se trasnformă în firn sau nevé şi limba
gheţarului care se desfăşoară pe o vale încadrată de pereţii abrupţi. Au lungimi între
10 şi 26 km.
- Gheţarii de tip himalayan se află răspândiţi în Himalaya, Pamir şi Tian-San. Se
prezintă într-un sistem cu caracter ramificat şi ating lungimi de peste 70 km (exemplu
gheţarul Fedcenko are 77 km, iar gheţarul Inilcek ajunge la 82 km).

Răspândirea geografică a gheţarilor

Repartiţia lor zonală este următoarea:
a) Regiunea polară nordică totalizează o suprafaţă acoperită cu gheţari de
2 2
2.083.100km . Cuprinde: Arhipelagul canadian (100.000km ), Groenlanda (1.870.000
2 2 2
km ), Insulele Spitzbergen (60.000 km ), Ţara lui Franz-Josef (15.300 km ), Insula
2 2
Novaia Zemlia (22.600 km ) şi Insula Severnaia Zemlia (15.200 km ).
b) Regiunile temperate din emisfera nordică cuprind un areal cu gheţari locali de
2 2
100.620km . Aceşti gheţari îi întâlnim în Peninsula Alaska (512.000 km ), Munţii
2 2 2
Stâncoşi (400 km ), Islanda (13.500 km ), Alpii Scandinavici (4.600 km ), Alpi (4.540
2 2 2
km ), Munţii Pirinei (40 km ), Munţii Caucaz (2.000 km ), Asia Centrală (12.800
2 2 2
km ), Altai-Saian (740 km ), Karacorum-Himalaya (10.800 km ) etc.

95
 2
c) Regiunea tropicală include o suprafaţă foarte restrânsă de 21.065km . În Africa
2 2
gheţarii ocupă un areal de 50km iar în Noua Guinee de 15km ; în America de Sud
2 2
20.000km iar în Noua Zeelandă 1.000km .
d)Regiunea polară sudică, are cea mai extinsă calotă glaciară de pe Globul terestru, cu
2
o suprafaţă de 14,1 milioane km , în Antarctica.

Mică recapitulare:

1. Limnologie . Definiții. Distribuție spațială.

2. Originea cuvetelor lacustre după acțiunea factorilor interni și externi
3. Lacurile antropice avantaje și dezavantaje
4. Elementele morfometrice ale lacurilor
5. Bilanțul apei din lacuri
6. Dinamica apei din lacuri (valuri, curenți, maree, seișe)
7. Temperatura apei din lacuri și regimul termic

Posibile subiecte la examen:

1. Definiți termenii: limnologie, lac, lac glaciar, curenți verticali, seișă,
homotermie, mezotemie, dihotermie, meromictic endogenic, meromictic biogenic,
polimictic, oligomictic, monimolimnion etc.
2. Clasificarea lacurilor naturale rezultate din acțiunea factorilor interni.
3. Clasificarea lacurilor naturale rezultate din acțiunea factorilor externi.
4. Care sunt avantajele aduse de lacurile antropice?
5. Care este regimul termic al lacurilor din România?

96
 Oceanografia
Oceanografia – știința care studiază mediul marin sub aspectul fenomenelor și
proceselor fizice și chimice și a fromelor de viață care se dezvoltă aici.
Oceanografie fizică – descrierea bazinelor oceanice, analiza proprietăților fizice și
chimice ale mediului marin, dinamica apelor marine, schimbul de energie între ocean
și atmosferă.
Oceanografie biologică – studiază formele de viață în toate stadiile de evoluție și
impactul antropic asupra mediului marin.

Oceanul Planetar – caracteristici generale

Oceanul Planetar este format din totalitatea oceanelor şi mărilor adiacente de la nivel
planetar.
Caracteristici generale:
2
- ocupă o suprafaţă totală de 362.300.000 km , adică 71% din suprafaţa globului,
3
- are un volum 1,379 miliarde km de apă, ceea ce înseamnă 96,5% din volumul de
apă de la nivelul hidrosferei,
- adâncimea medie este 3800 m,
- 250.000 km de țărmuri fac legătura cu mediul continental,
- prezintă continuitate la nivelul suprafeței Pământului.
Subdiviziuni:
- cuprinde 4 oceane (Pacific, Atlantic, Indian şi Arctic) şi
- o multitudine de mări (mărginaşe, intercontinentale şi continentale).
Terminologia nu este respectată întocmai astfel încât unele lacuri mai mari sunt
denumite mări (Caspica, Aral, Marea Moartă), iar unele mări sunt denumite golfuri
(Hudson, Bengal). Uneori se atribuie denumirea de mare unor părţi din interiorul
oceanului (Marea Sargaselor).

Relieful submarin

Relieful zonei de margine cuprinde:

Coasta şi linia de ţărm - contactul dintre apă şi uscat, care variază ca poziţie în
funcţie de nivel, valuri, maree.
Plaja sau cordonul litoral este forma de relief joasă constituită din material
nisipos, mâlos, pietriş neconsolidat, material de acumulare, sub forma unor mici
câmpii alungite.
Terasa marină este o treaptă provenind dintr-o veche plajă sau un ţărm
constituit din roci aparţinând uscatului continental şi care se găseşte deasupra nivelului
marin ca urmare ca variației nivelului mării

97
 Faleza este porţiunea de ţărm marin constituit dintr-un abrupt cu înălţimi
variabile, formate în roci coezive, loessuri, argile, marne, gresii, calcare, roci eruptive
şi metamorfice. Pe litoralul românesc ţărmul cu faleză se desfăşoară între Constanţa şi
Vama Veche, fiind constituit din depozite loessoide şi calcare sarmaţiene în bază, cu
înălţimi de 5-30m.
Estuarel
e
Limanele
Lagunele
Golfurile
Mlaştinile se întâlnesc pe sectoarele joase ale ţărmului, supuse mareelor şi
acoperite cu vegetaţie hidrofilă.
Relieful bazinului oceanic constituie spaţiul cel mai extins al domeniului marin
(circa 90%) şi este reprezentat prin:
Platforma continentală (şelf) este spaţiul marin care mărgineşte continentul, ca
o adevărată câmpie submersă, ce se extinde pe zeci și uneori sute de kilometri spre
larg. Adâncimea apei creşte de la ţărm până la circa 200 m. Înclinarea platformei
continentale este mică (0,07‰) şi păstrează formele de relief negative (văi,
prelungirea văilor râurilor limitrofe) şi chiar pozitive (mici ridicături, dar care nu ajung
la suprafaţa apei).
Pe litoralul românesc, platforma continentală are o desfăşurare de 190-200 km
în dreptul Deltei Dunării şi se îngustează treptat spre sud ajungând la 60-70 km în
dreptul Mangaliei.
Panta continentală (povârnişul continental, taluzul) este planul de racord între
marginea blocului continental (platforma continentală) şi bazinul oceanic (fundul
oceanului).
Câmpia abisală este fundul oceanului (mării) situat la 3.000-4.000m adâncime.
Dorsala oceanică reprezintă un lanţ muntos submarin format din magma astenosferei,
are înălţimi de 2.000-3.000 m faţă de fundul oceanului, apărând la suprafaţa apei sub
forma unor insule. Poziţia dorsalelor este aproximativ la mijlocul bazinelor oceanice.
Dorsalele sunt de două tipuri: cu rift, adică cu văi pe axul lor, adânci de 1.500-
2.000m, late de 20-50km prin care se manifestă o activitate magmatică, producând
şi acea expansiune a fundului oceanic; dorsala cu rift (şanţ) este caracteristică
Oceanului Atlantic şi se mai numeşte dorsală de tip atlantic; fără rift de
tip pacific. Lungimea aproximativă a dorsalelor submarine este de 80.000km.
Fosă abisală (şanţ sau groapă submarină) este dată de scufundarea tectonică şi
este echivalentul grabenului continental. Adâncimea foselor abisale variază între

98
6.000 m și până la 10.000-11.000m. Acestea se găsesc la contactul cu continentele sau
cu arhipelagurile şi se caracterizează prin vulcanism şi seismicitate accentuată.
Platourile oceanice reprezintă suprafeţe netede la 3.000 – 4.000 m sub nivelul mării,
reprezentând resturi din continente scufundate.
Guyot-urile sunt ridicături de formă conică, vulcani submarini, care se termină la
partea superioară cu suprafeţe netede; uneori ajung la suprafaţă formând arhipelaguri
(Bermude, Hawaii etc.).

Profilul schematic al reliefului oceanic

Oceanul Planetar – subdiviziuni

Oceanul Pacific
- ocupă 35% din suprafața globului (181,34 milioane km² cu mările secundare),
și circa jumătate din suprafața Oceanului Planetar;
- este despărțit de str. Bering de Oceanul Arctic, Str. Magellan și str. Drake de Oceanul
Atlantic și linia care unește Pen. Malaca, insulele Sumatra şi Java, ţărmurile răsăritene
ale Australiei şi Insula Tasmania, iar de aici pe meridianul de 1470 longitudine estică,
până în Antarctica;
- adâncimea medie este de 3950 m iar ce maximă de 11,034 m în Groapa
Marianelor (11.022 m !!!);
- are peste 25000 de insule multe dintre ele grupate în partea central vestică;
2 2
- din cele peste 181 milioane km ale Oceanului Pacific, 17,972 milioane km revin
mărilor şi golfurilor mărginaşe;
Marea Behring , Marea Ohotsk., Marea Japoniei, Marea Galbenă,
Marea Celebes, Marea Coral, Marea Chinei de est, Marea Filipinelor, Marea Chinei
de Sud, Marea Sulu, Marea Sulawesi, Marea Tasmaniei , Marea Fidji , Marea
Bellinghausen; Marea Amundsen, Marea Ross, Golful Alaska , Golful Californiei.

99
Oceanul Atlantic
- ocupă 20% din suprafața globului (106,4 milioane km² cu mările secundare);
- la sud-est se deschide larg, amestecându-şi apele cu Oceanul Indian, adică de la
0
Capul Acelor, pe meridianul de 20 longitudine estică, până în Antarctica; la sud-vest
de Oceanul Pacific de Str. Magellan și str. Drake iar în partea de nord îşi amestecă
apele cu Oceanul Arctic, pe linia care uneşte insulele Stadt (Norvegia) cu insulele
Shetland, Far-Öer, Islanda şi Groenlanda, iar de aici şi până în ţărmurile nord-estice
ale Americii de Nord îl desparte de Marea Baffin, prin linia care trece pe la sud de
pragul Groenlando-Canadian (Sukkertoppen – Capul Mercy din ţara lui Baffin), Insula
Resolution până la Capul Chidley (partea de sud a strâmtorii Hudson).
- adâncimea medie este de 3926 m iar ce maximă de 9219 m în Groapa Pueto Rico
- țărmurile de est şi de vest al acestui ocean sunt aproape paralele. De altfel s-a
remarcat de mult această corespondenţă, în sensul că unui ţărm care înaintează în
ocean, de pe latura continentului american, îi corespunde pe cealaltă parte, a ţărmului
european sau african, o zonă de retragere sau de mare golf.
2 2
- din cele peste 104 milioane km ale Oceanului Pacific, 24 milioane km revin
mărilor şi golfurilor mărginaşe;
Marea Baltică, Marea Nordului, Golful Biscaya, Marea Mediterană (Marea Tireniană,
Marea Adriatică, Marea Ionică, Marea Egee, Marea Marmara, Marea Neagră Marea
Azov), Gollful Guineea, Marea Weddel, Marea Caraibilor, Golful Mexic, Marea
Sargaselor, Golful Sf.Laurențiu
Oceanul Indian
2
- are o suprafață de 74,9 mil km , și este denumit și “Micul Pacific”, ocupând
aproximativ 20% din suprafața Oceanului Planetar;
- în partea de nord este delimitat de ţărmurile sudice ale continentului asiatic, în
partea de vest scaldă coastele estice ale Africii, iar de la Capul Acelor, pe linia
0
meridianului de 21 longitudine estică, până în Antarctica se uneşte cu apele Oceanului
Atlantic. În partea de est îl delimitează coastele Peninsulei Malaca, insulele Sonde şi
coastele vestice şi sudice ale Australiei, iar de la Insula Tasmaniei, pe linia
0
meridianului de 147 longitudine estică până în Antarctica, se leagă de apele Oceanului
0 0
Pacific. La sud scaldă coastele continentului Antarctica între 21 şi 147 longitudine
estică.
- adâncimea medie este de 3897 m iar ce maximă de 7450 m în Groapa Java
- mări şi golfurilor mărginaşe:
Marea Roşie, Marea Arabiei, Golful Persic, Golful Aden, Golful Bengal Marea
Andaman, Marele Golf Australian
Oceanul Arctic
2
- are o suprafață de 14,1 mil km ocupând aproximativ 4% din suprafața Oceanului
Planetar;

10
0
 - se află aşezat în partea nordică a emisferei boreale, fiind delimitat de coastele
nordice ale Europei, Asiei şi Americii de Nord. Îşi amestecă apele cu Oceanul Atlantic
prin Marea Norvegiei şi Marea Groenlandei, iar cu Oceanul Pacific prin strâmtoarea
Bering.
- adâncimea medie este de 3897 m iar ce maximă de 7450 m în Groapa Java
- Între Groenlanda şi Spitzberg se află pragul Nansen, care separă Oceanul Arctic în
două mari bazine: bazinul nord-european şi bazinul arctic.
În cadrul bazinului nord-european se desfăşoară Marea Barenţ şi Marea Albă, cu
adâncimi până la 600 m; Marea Groenlandei, cu adâncimi foarte mari, de peste 4.800
m.
În bazinul arctic se remarcă o întinsă platformă continentală, care cuprinde mările:
Kara, Lapteev, Siberiei Orientale, Ciukoțka, Beaufort, Baffin şi Golful Hudson.
Cu toate că Organizația Internațională Hidrografică (IHO) îl clasifică drept ocean,
unii oceanografi numesc acest corp Marea Arctică Mediterană sau mai simplu
Marea Arctică, considerându-l Marea Mediterană a Oceanului Atlantic.

Oceanul Antarctic
Oceanul Antarctic este un corp de apă care înconjoară continentul Antarctica.
- este considerat al patrulea mare ocean și a fost ultimul clasificat astfel, fiind
acceptat printr-o decizie a Organizației Internațională Hidrografică (IHO) în 2000.
Această schimbare reflectă descoperiri recente în oceanografie, în special despre
curenții oceanici.
- Alte surse precum National Geographic Society din SUA continuă să susțină că
Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific și Oceanul Indian se extind până la Antarctica.
(Doar 28 din cele 193 națiuni ale lumii au participat la sondajul organizat de către IHO
în 2000, și doar 18 au votat în favoarea noului nume, "Oceanul Antarctic". Doar 14
voturi au fost plasate în favoarea limitei acestui ocean la linia imaginară la 60 de grade
de latitudine sudică, celelalte 14 voturi fiind în favoarea plasării limitei oceanului la 35
de grade sud, o latitudine echivalentă cu Marea Mediterană în emisfera de nord.)

Caracteristicile fizico-chimice ale apei oceanice

1. Temperatura apei
Din punct de vedere termic, apa oceanelor se caracterizează printr-o independenţă
mare, în raport cu temperatura aerului.
Sursele de încălzire ale apelor oceanice la suprafaţă sunt radiaţiile solare directe şi
cele emanate de atmosferă, iar la fund emanaţiile calorice ale fundului oceanic – în
general – şi erupţiile vulcanice – locale.

100
Pierderea căldurii înmagazinate are loc prin radiaţia suprafeţei apei, prin evaporaţie la
suprafaţa oceanului ş.a.
La suprafaţă se înregistrează variaţii diurne de 0,10şi sezoniere de 2-60 – în zona
0
intertropicală şi peste 8 – în zonele temperate. Datorită extinderii mari a uscatului în
emisfera nordică, amplitudinea termică anuală este mai mare aici decât în emisfera
sudică.
0
Temperatura medie la suprafaţa Oceanului Planetar este apreciată la 17,4 C, variind
0 0 0
atât de la un ocean la altul (Pacific 19 C, Indian 17 C şi Atlantic 16,9 C), de la o
0 0
emisferă la alta (emisfera nordică 19,2 C, emisfera sudică 16 C) şi, evident, în funcţie
de latitudine.

Oceanul Emisfera nordică

0 0 0
70-60 60-50 50-40 40-300 30-200 20-100 10-00
Pacific - 5,7 10,0 18,6 23,4 26,4 27,2
Atlantic 5,6 8,7 12,9 30 24,2 25,6 26,7
Indian - - - - 26,1 26,6 27,0
Oceanul Emisfera sudică
0-100 10-200 20-300 30-400 40-500 50-600 60-700
Pacific 26,0 25,1 21,5 17,0 11,2 5,0 -1,3
Atlantic 25,2 23,2 21,2 17,1 9,4 1,8 -1,3
Indian 27,4 26,1 22,5 17,3 8,6 1,6 -1,5

Temperatura apei pe verticală, se propagă în adâncime pe un anumit ecart, datorită

conductibilităţii termice (convecţie liberă), valurilor, mareelor şi curenţilor (convecţie
impusă, mecanică).
În distribuţia temperaturii, pe adâncime, se pot identifica trei orizonturi (strate) de apă
şi anume:
- un strat cald, bine omogenizat la suprafaţă, cu o grosime de la 10 la 500 m;
- un strat de tranziţie, în care temperatura înregistrează o scădere bruscă, numit
termoclin sau salt termic, cu o grosime de la 500 la 1.000m;
- un strat rece, în care temperatura scade foarte puţin până la fund, cu grosime de
câteva mii de metri.

101
2. Densitatea apei oceanice
Această caracteristică reprezintă greutatea sau masa unei unităţi în raport cu volumul,
3 3
exprimată în gr./cm şi are valori cuprinse între 1,02 şi 1,07 gr./cm . Densitatea
0 0
maximă a apei sărate se atinge la temperatura de –3 C, iar a apei salmastre la –1,33 C.
Aceste valori ne indică faptul că, densitatea este direct proporţională cu salinitatea şi
invers proporţională cu temperatura, fapt ce determină o creştere a densităţii apei
oceanice de la suprafaţă spre fund. La aceasta contribuie şi presiunea apei care creşte
în acelaşi sens.
3. Transparenţa apei oceanice
Acest parametru fizic reprezintă distanţa de la suprafaţa apei până la adâncimea la care
un obiect scufundat nu se mai vede. Măsurarea transparenţei se face cu discul Secchi
sau cu celule fotoelectrice cu seleniu. Mărimea transparenţei depinde de gradul de
salinitate şi de cantitatea de suspensii în apă (turbiditate).
Cele mai mari valori ale transparenţei se înregistrează în largul mărilor şi oceanelor
(60 m în Marea Mediterană şi Marea Roşie, 66,5 m în Marea Sargaşelor, 59 m în
Oceanul Pacific, 40-50 m în Oceanul Indian, 40 m în Oceanul Arctic etc.) şi cele mai
mici în zonele de ţărm şi la gura fluviilor (între câţiva cm şi 1-2 m).
Lumina din apa oceanică
Stratul de apă superficial este luminat de Soare pe o grosime de cca.100m şi poartă
numele de orizont fotic. În stratele mai adânci, de până la 1.500m, sunt zone luminate
de unele elemente biotice înzestrate cu aparate fotoluminiscente (bacterii, crustacee,
meduze, etc.).
4. Culoarea apei
Culoarea apelor oceanice, în mod general, este albastru-verzuie. Dar, în condiţiile unei
stări atmosferice mohorâte, a prezenţei în apă a unei mari încărcături de suspensii de
origine minerală sau biotică sau de altă natură, apa oceanică (marină) poate avea
nuanţe (permanente sau temporare) de alte culori. Astfel, Marea Roşie are nuanţă
roşiatică datorită unor microorganisme de această culoare; Marea Galbenă îşi trage
culoarea de la suspensiile de loess aduse de Fluviul Galben; Marea Albă are această
nuanţă datorită gheţurilor.

102
 Zonarea mediului marin (Garrison, 2006)
5. Compoziția chimică
Oceanul Planetar este depozitarul tuturor substanţelor solubile de pe Pământ.
Acestea provin din atmosferă, din apa râurilor, din emanaţiile vulcanice submerse, din
descompunerea substanţelor organice ş.a. Întrucât substanţele dizolvate nu intră în
circuitul natural al apei, concentraţia chimică a Oceanului Planetar este în continuă
creştere.
Componenţa chimică a oceanelor este alcătuită 90% din elemente principale
(clor, sodiu, sulf, magneziu, calciu şi potasiu) la care se adaugă elementele secundare
(stronţiu, brom, bor, carbon, siliciu, fluor ş.a.), elementele rare (azot, fosfor, litiu, iod,
fier, zinc, molibden, rubidiu, cupru, seleniu, arsen, uraniu, vanadiu, nichel, plumb,
cesiu, staniu etc.), gaze dizolvate (oxigen, bioxid de carbon, H2S), elemente organice.
Toate elementele prezente în apa oceanelor se află sub formă de compuşi chimici.
6. Salinitatea apei oceanice
Salinitatea este cantitatea totală de săruri dizolvate în apa marină şi este
măsurată în părţi la mie, prin greutatea exprimată în grame la un litru de apă.
Dacă în bazinele oceanice salinitatea variază între limite restrânse (33-37‰) în mările
marginale și în cele semiînchise (în interiorul continentelor), în funcţie de zona
climatică, dacă în acestea se varsă râuri cu debite mari, ecartul de variaţie este mult
mai mare de la 17‰ în Marea Neagră la 2‰ în Marea Baltică.

103
 Distribuţia salinităţii la nivelul Oceanului Planetar

Mică recapitulare:

1. Oceanografie. Definiții și Caracteristici generale ale Oceanului Planetar

2. Relieful submarin (din zona marginală și bazinul oceanic)
3. Oceanul Planetar – subdiviziuni: Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul
Indian, Oceanul Arctic și Oceanul Antarctic
4. Caracteristicile fizico-chimice ale apei marine (temperatura,
densitatea, transparența, culaorea, compoziția chimică și salinitatea).

Posibile subiecte la examen:

1. Definiți termenii: ocenografie, Ocean Planetar, platformă continentală, groapă
abisală, guyot, salinitate, pelagic, neritic
2. Care sunt caracteristicile generale ale Oceanului Planetar?
3. Care sunt caracteristicile pricipale ale Oceanului Pacific/Atlantic/ Indian/ Arctic?
4. Care sunt cauzele care duc la distribuția neuniformă a salinității la nivelul Oceanului
Planetar?
5. Zonarea mediului marin în funcție de lumina care pătrunde în apă.

Temă de analiză: Poate Ocenaul Planetar să devină ”noua„ casă a umanității?

104
 Dinamica apei marine: Valurile

Valurile eoliene sunt mișcări ondulatoriiproduse la suprafață mărilor și oceanelor.

Tipuri de valuri:
1. Valurile eoliene şi elementele lor caracteristice
Caracteristicile valurilor sunt:
- lungimea valului (L) – este distanţa pe orizontală între două creste succesive şi
poate atinge valori de la 20 m până la 400 m sau chiar 800 m.
- înălţimea (H) – este distanţa pe verticală de la creastă până la baza valului şi poate
atinge valori de la câţiva metri până la 10-15m şi în mod excepţional mai mult de
15m;
- perioada (P )– este intervalul de timp dintre trecerea a două creste succesive
prin acelaşi punct fix;
- viteza de propagare (V )– este raportul dintre lungime şi perioadă;
- panta (P ) - este raportul dintre lungime şi înălţime.

Morfologia unui val eolian

Elementele unui val: A şi D – vârful sau creasta valului; B şi C – înălţimea valului;

α – panta valului; A-D – lungimea valului.

Viteza vântului (km/h) 10 20 30 40 50 60 70 90

Înălţimea valului (m) 0,2 0,9 2,0 3,6 5,8 8,2 10,1 19,9

Înălțimea valurilor în funcție de viteza vântului

2. Hula se produce atunci când vântul a scăzut în intensitate, însă efectul său nu
încetează brusc, suprafaţa mării continuând să păstreze mult timp o ondulaţie regulată.

105
 Valul şi hula: 1 – val; 2 – hula

3. Brizanţii sunt un fenomen care se produce la lovirea valurilor sau a hulei de fundul
mării sau de stânci. Când valurile se apropie de ţărm în zona în care adâncimea scade,
viteza lor se reduce, iar crestele se apropie între ele. Înălţimea şi panta valurilor cresc
rapid, iar crestele cad înainte prin deferlare, dând naştere unor valuri ce poartă
denumirea de brizanţi sau valuri de resac.

Formarea brizanților

4. Valurile de origine seismică - sunt rezultatul cutremurelor de pământ şi poartă

numele de undă de translaţie seismică (tsunami). Lungimea lor poate atinge 100-200
km cu o perioadă de 10-30 minute şi o viteză de propagare de 500-900 km/h.

Morfologia unui val de tip tsunami

106
 Dinamica apei marine: Mareele

Prin maree (flux şi reflux) se înţelege o oscilaţie periodică a nivelului mării sau
oceanului, în raport cu o poziţie medie, datorită forţei de atracţie combinate a Lunii şi
Soarelui.
Caracteristici generale
- mareele întârzie de la o zi la alta cu 50 minute;
- în timp de 24 de ore şi 50 de minute, la nivelul unui meridian se produc două fluxuri
şi două refluxuri;
- în decursul unei luni fluxul are în două rânduri intensitatea maximă, la intervale de
14 zile şi în două rânduri intensitate minimă.
Mareele lunare sunt determinate de forța de atracție gravitațională a Lunii care
”ridică” apele din dreptul meridianului deasupra căruia trece şi formează fluxul. În
acelaşi timp, apele din lungul meridianului opus, au şi ele un flux, însă de intensitate
mai mică. Aceasta este determinată de forţa centrifugă provocate de mişcarea de
rotaţie a Pământului. În vremea aceasta, apele aflate în spaţiul dintre cele două fluxuri
se retrag şi astfel se formează refluxul. În momentul în care Luna, în mişcare a ei
aparentă, ajunge la meridianul opus, se produce al doilea flux, care se resimte în
acelaşi timp şi la meridianul considerat la început.
Mareele lunare înalte se succed la aproximativ 12 ore şi 30 minute, iar intervalul dintre
o maree înaltă şi proxima maree joasă este de aproximativ 6 ore şi 15 minute.
Mareele solare se produc pe fondul de conjugării forțelor de atracție gravitaționale a
Lunii și a Soarelui. Când Soarele şi Luna se găsesc pe aceeaşi linie cu Pământul (la
lună plină şi lună nouă), fluxul are puterea cea mai mare, deoarece forţei de atracţie a
Lunii se conjugă cu cea a Soarelui.

Formarea mareelor maxime (a şi b) şi minime (c şi d)

(Brown et al., 1994)

107
Tipuri de maree:
În funcţie de perioada de producere mareele se împart în:
- semidiurne (12h 30min);
- diurne (24h 50min);
- semilunare (14,7 zile);
- lunare (27,5 zile).
În funcţie de poziţia reciprocă a Lunii, Soarelui şi Terrei, se deosebesc:
- maree la sizigii sau maree vii — cu amplitudini mai mari decât mareele normale;
- maree la cvadratură sau maree moarte — cu amplitudini mai mici.
Distribuție spațială:
În mările deschise amplitudinea mareelor este de cca. 50 cm, în timp ce în unele
strâmtori şi golfuri pot depăşi câţiva metri. Configuraţia particulară a unor estuare şi
golfuri, în strânsă legătură cu lungimea undelor mareeice, produc un fenomen de
rezonanţă care reuşeşte să amplifice mişcarea de balans a apei, astfel încât,
amplitudinea mareelor în aceste puncte este foarte mare. Configuraţii de acest tip se
găsesc în Golful Fundy (Noua Scoţie, Canada) unde amplitudinea maximă a mareelor
atinge 19,5 m, Golful Mont-Saint-Michel (Franţa), estuarul râului Severn (Marea
Britanie) etc.
Dinamica apei marine: Curenții oceanici

Încălzirea apelor din zona ecuatorială determină o deplasare a acestora la

suprafaţă spre poli şi a celor reci dinspre poli spre Ecuator, pe fundul oceanelor.
Această deplasare este influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului, care determină
o abatere în emisfera nordică spre dreapta şi în cea sudică spre stânga (legea/forţa
Coriolis). Datorită acestei forţe şi respectiv abaterii, alizeele (vânturi constante) au un
traseu în diagonală între tropice, de la nord-est spre sud-vest în emisfera nordică şi de
la sud-est la nord-vest în cea sudică. Această circulaţie a maselor de aer determină şi o
circulaţie corespunzătoare a maselor de apă.
Datorită efectului Coriolis şi respectiv a direcţiei alizeelor, în cele două
emisfere, spaţiul intertropical, iau naştere curenţii ecuatoriali paraleli (câte unul în
cele două emisfere), cu temperaturi ale apei mai ridicate şi care se abat spre vest
lovindu-se de ţărmurile continentelor. Din acest impact şi sub influenţa vânturilor de
vest, aceşti curenţi îşi schimbă direcţiile.

108
 Sistemul de curenți la nivel global

Tipuri de curenți:
Curenţii de adâncime (termosalini) iau naştere între straturile de apă cu densităţi,
salinităţi şi temperaturi diferite.
Un astfel de curent a fost semnalat şi dimensionat de T. Cromwell (1951) în partea
centrală a Oceanului Pacific, având o direcţie contrară curentului ecuatorial de sud,
situat la 130 m adâncime, cu o lăţime de 400 km, viteza de 5-6 km/h pe o distanţă de
6.000 km. Acest curent de adâncime poartă denumirea de curentul Cromwell. Ulterior
(1957-1958) s-a identificat sub curentul Gulf-Stream un contra-curent de adâncime cu
o viteză de 10-12 km/h.
Curenţii verticali (ascendenţi şi descendenţi) se realizează prins schimbul de apă mai
caldă şi mai uşoară şi celei mai reci şi mai grele.
Curenţii de compensare se realizează în condiţiile unor denivelări ale apelor, produse
de vânturile regulate şi periodice care determină ridicarea unor ape mai reci la
suprafaţă. Când vântul dominant are direcţie paralelă cu ţărmul, datorită forţei Coriolis
apele de la suprafaţă sunt deplasate spre larg, iar locul lor este luat de apele reci din
adâncime, proces cunoscut sub denumirea de upwelling.
Curenţii de turbiditate sunt deplasări lente ale sedimentelor în suspensie de pe fundul
platourilor şi câmpiilor abisale. Aceşti curenţi pot fi întâlniţi pe povârnişul continental
ca urmare a şocurilor seismice sau în zona ţărmurilor în timpul furtunilor.

109
 Principalii curenți oceanici

Modul de formare a curenților de tip upwelling

Curenţii mareici. Când unda de maree depăşeşte oceanul adânc de mai multe mii de
metri şi ajunge pe platoul continental, cu adâncime mică, energia sa se comunică unei
mase de apă cu grosimea mai mică. Această masă are o deplasare datorită diferenţelor
de nivel ce se creează între două puncte de pe suprafaţa mării şi care se materializează
prin curenţii de maree, având direcţie şi viteză. Curenţii de maree se produc în
strâmtori, golfuri, estuoare, unde nivelul apei creşte exagerat.

Dinamica apei marine: Seișele

Reprezintă o mișcare de basculare pe verticală a suprafeţei oceanice datorată

diferenţelor de presiune ale aerului de la un loc la altul. Se mai numesc valuri
staţionare. Punerea lor în evidenţă este posibilă numai la ţărm.

110
 Marea Neagră- caracteristici hidrologice generale

Temperatura maximă a apei este atinsă în luna iulie peste 21 0C, iar minimă în luna
februarie. Valorile medii anuale oscilează între 14 0C în partea nord-vestică și 15,8 0C
în partea sud-estică.
Salinitatea în straturile superioare este de circa 17‰, datorită revărsării fluviilor, cu
un volum de peste 600 km³ de apă dulce pe an. În straturile situate sub adâncimea de
150 de metri, conținutul de sare este mult mai ridicat, deoarece aceste ape provin, prin
Strâmtorile Bosfor și Dardanele, din Marea Mediterană.
Anual se scurg prin Bosfor circa 450 km³ de apă salmastră la suprafață dinspre Marea
Neagră spre Mediterana, cu o concentrație a sării de 17-19‰, iar de-a lungul fundului
circa 50 km³ de apă cu o concentrație a sării de 38-39‰ dinspre Mediterana spre
Marea Neagră.
Evaporația este estimată la cca 200 km³ de apă anual.

111
Marea Neagră prezintă două straturi de apă cu caracteristici fizico-chimice
diferite: cel superior oxigenat si mai ducle, cel inferior, bogat în hidrogen sulfurat și
mai sărat (este încadrată în categoria unităților acvatice meromictice biogenice)
Marea Neagră reprezintă cel mai mare bazin de apă salmastră al lumii, cu
biotopuri variate și cu o faună ce a fost supusă unor transformări continue datorate
puternicelor influențe exercitate de apele dulci și de Marea Mediterană.
Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 km2, constând din:
- ape maritime interioare – 753 km2,
- mare teritorială – 4.487 km2,
- zonă contiguă (până la 24 de mile marine) – 4.460 km2, și
- zonă economică exclusivă – 10.300 km2

Mică recapitulare:

1. Dinamica apei marine: valuri (eoliene și seismice), mareele ( maree lunare,

maree solare, tipuri de maree, distribuție spațială), curenții Oceanici (sisteme de
curenți și tipuri de curenți);
2. Oceanul și clima.
3. Marea Neagră –origine, evoluție și caracteristici hidrologice generale.

Posibile subiecte la examen:

1. Definiți termenii: tsunami, maree, maree de ape vii, maree de ape moarte, curenți
de tip upwelling, curenți mareeici.
2. Descrieți sistemul de curenți din Oceanul Atlantic/Pacific/Indian.
3. Care este dinamica spațială a mareelor la nivelul Oceanului Planetar?
4. Care este distribuția spațială a salinității la nivelul Oceanului Planetar?
5. Care sunt caracteristicile hidrologice generale ale Mării Negre?

112