DETECTAREA RADIAŢIILOR

Orice sistem de detectare este format din: - detector

- instalaţia auxiliară
În detector are loc procesul de interacţie prin care particula incidentă cedează,
parţial sau total, energia sa detectorului.
Instalaţia auxiliară transformă informaţia dată de detector într-o mărime
măsurabilă: număr de pulsuri, viteză de numărare sau curent de ionizare. Această mărime
poate fi citită direct sau poate fi înregistrată grafic.
Detectarea radiaţiilor nucleare se bazează pe interacţiunea lor cu substanţa.
Detectarea radiaţiilor puternic ionizante este mai simplă, de aceea acest tip de
detectoare au fost descoperite mai întâi.
Funcţionarea detectoarelor are la bază ionizarea, fie că este vorba de ionizare
directă, în cazul particulelor încărcate electric, fie că este vorba de ionizare indirectă, în
cazul fotonilor şi neutronilor.
În cazul particulelor încărcate electric are loc ionizarea volumului sensibil al
detectorului direct de către aceste particule, pe când în cazul fotonilor ionizarea se face de
către fotoelectroni, electroni Compton şi perechile de electroni care rezultă în urma
interacţiei fotonilor cu substanţa diferitelor părţi a detectorului.
În cazul neutronilor ionizarea este produsă de către particulele încărcate care apar
prin reacţiile: (n,), (n,p) etc. sau de către fotoni care apar în reacţiile (n,) sau de către
protonii de recul care apar ca urmare a ciocnirilor dintre neutronii rapizi şi atomii de H ai
mediului.
Detectorii care măsoară radiaţii indirect ionizante sunt compuşi din două părţi:
 în prima parte A, are loc procesul de interacţiune prin care radiaţiile indirect
ionizante produc radiaţii ionizante;
 în partea a doua B, radiaţiile ionizante produc ionizarea substanţei din care este
constituită această parte

Clasificare detectoarelor de radiaţii

Clasificarea detectoarelor de radiaţii ar trebui să se facă în primul rând după
natura radiaţiilor detectate: fotoni, electroni, protoni, neutroni etc. Acest lucru nu se poate
face deoarece numai pentru neutroni există o categorie bine definită de detectori. Pentru
detectarea fotonilor, electronilor şi protonilor se pot folosi acelaşi tip de detectori.
De aceea cea mai utilizată clasificare este aceea care ţine seama de modul în care
ionizarea produsă în partea B a detectorului este folosită în mecanismul formării
informaţiei furnizate de către detector.
Radiaţia indirect ionizantă produce ionizarea substanţei active a detectorului şi
determină crearea perechilor de ioni (ioni pozitivi şi electroni, ioni pozitivi şi negativi).
Din cauza forţelor electrostatice ionii de semn opus se atrag între ei şi prin recombinare
se formează din nou atomul neutru.
 Dacă volumul B, este gazos şi este sediul unui câmp electric suficient de
intens care să împiedice recombinarea, avem de a face cu detectoare bazate pe
colectarea ionilor în gaz.
La recombinare, electronii luându-şi locul pe orbita respectivă, se emite o
radiaţie caracteristică atomului respectiv. Dacă energia emisă nu este transmisă reţelei ea
apare sub formă de lumină cu o anumită lungime de undă.
Dacă emisia luminii are loc într-un timp mai mic de 10 -6s, fenomenul se
numeşte fluorescenţă şi stă la baza detectoarelor cu scintilaţie.
Energia eliberată la recombinarea ionilor poate determina disocierea anumitor
molecule. Acesta poate constitui un fenomen observabil macroscopic care să folosească
la detectarea radiaţiilor. Astfel granulele de bromură de argint din emulsia fotografică,
disociate devin developabile şi înnegrirea acesteia este fenomenul de bază al
detectoarelor bazate pe acţiunea fotografică .
Disocierea altor tipuri de molecule conduc la modificări de culoare care stau
la baza detectoarelor chimice.
Uneori ionizarea substanţei este însoţită de fenomene conexe care pot sta la
baza funcţionării altor tipuri de detectoare de radiaţii. Astfel, de exemplu, la trecerea unei
particule încărcate electric, se produce într-o substanţă, în afara ionizării, un efect de
polarizare de-a lungul traiectoriei particulei incidente. Cu alte cuvinte, moleculele capătă
un moment de dipol electric din cauza deplasării sarcinilor electrice în interiorul
moleculei. Într-un mediu dielectric efectul de polarizare este mai intens decât în celelalte
medii. Imediat după trecerea particulei incidente, moleculele polarizate revin la starea
iniţială, eliberând energia respectivă sub formă de lumină. Pe acest fenomen se bazează
detectoarele Cerenkov.

Proprietăţile detectorelor de radiaţii

Un detector bun de radiaţii trebuie să aibă următoarele proprietăţi:

- Să furnizeze circuitului electronic auxiliar, pulsuri de amplitudine cât mai mare,
care să poată fi uşor amplificate.
- Să fie selectiv, adică să aibă calitatea de a discrimina şi a înregistra particulele şi
fotonii gamma după energie.
- Timpul mort, adică timpul dinaintea unui puls în decursul căruia în detector o altă
particulă nu poate produce un nou puls, să fie cât se poate de mic.
- Puterea de rezoluţie, adică inversul timpului mort, să fie mare. Cu cât aceasta este
mai mare, cu atât se pot număra mai multe particule în unitatea de timp.
- Palierul detectorului să aibă o lungime mare iar panta să fie mică. Palierul
reprezintă domeniul de funcţionare în care viteza de numărare a particulelor în
unitatea de timp nu variază cu tensiunea aplicată detectorului.
- Geometria să fie bine determinată, astfel ca o particulă pătrunsă în domeniul
sensibil al detectorului să poată produce cu o probabilitate diferită de zero un puls
de tensiune.
- Eficacitatea detectorului, probabilitatea de a reacţiona la o anumită radiaţie
nucleară să fie mare. Eficacitatea detectorului este dată de raportul procentual

2
 dintre numărul de particule ce dau la ieşire pulsuri şi numărul total de particule
emise în unitatea de timp.
- Să aibă stabilitate termică mare, adică să poată lucra într-un domeniu larg de
temperatură fără a-şi modifica viteza de numărare cu temperatura.
- Durata de funcţionare să fie mare. Majoritatea detectorilor datorită fenomenelor
de interacţie cu radiaţiile nucleare au o durată de funcţionare limitată.
În cele ce urmează vom prezenta câteva din cele mai cunoscute tipuri de
detectoare.

Detectoare bazate pe colectarea ionilor în gaz

În astfel de detectoare, în lipsa unui câmp electric se produc două fenomene:

difuzia ionilor care se mişcă la întâmplare şi recombinarea ionilor de semn opus
provocată de forţele electrostatice. Prin recombinare se formează din nou atomul neutru.
Sub acţiunea unui câmp electric ionii se deplasează de-a lungul liniilor de câmp şi anume
ionii pozitivi către electrodul negativ iar ionii negativi către cel pozitiv.
Dacă câmpul electric este slab, viteza ionilor datorată agitaţiei termice este mai
mare decât viteza de antrenare sub acţiunea câmpului electric. În timpul mişcării ionilor
are loc şi recombinarea lor, astfel că din punct de vedere al colectării lor difuzia şi
recombinarea sunt fenomene defavorabile colectării.
Fie un detector format din doi electrozi între care se aplică o diferenţă de
potenţial. În ceea ce priveşte forma este de preferat cea coaxială deoarece în acest caz
câmpul electric este mai intens în jurul firului central pentru aceeaşi diferenţă de
potenţial. Acest detector este iradiat cu particule de aceeaşi natură, având aceeaşi energie
astfel încât să nimerească detectorul una câte una.

Prin interacţie cu atomii gazului din detector, fiecare particulă va produce un număr N de
perechi de ioni. N reprezintă ionizarea iniţială.
Cu ajutorul câmpului electric ionii sunt colectaţi pe electrozi. Ionii colectaţi
produc în circuitul detectorului un curent de scurtă durată numit puls.
- 4 -

3
 Amplitudinea pulsului depinde de numărul de ioni colectaţi, n. Deci fiecărei
particule care nimereşte detectorul, îi corespunde în circuitul electric al detectorului un
puls cu o anumită amplitudine.
Amplitudinea pulsului se caracterizează prin variaţia U a diferenţei de potenţial
produsă de colectarea sarcinii electrice Q ne pe capacitatea C a detectorului.

Q ne
U  —  ——
C C

Variaţia U se măsoară la bornele rezistenţei r.

Cu ajutorul bateriei B se aplică detectorului tensiunea dorită.
Presupunem detectorul iradiat cu electroni de aceeaşi energie; fiecare electron va
produce în detector acelaşi număr de ioni. Analizăm amplitudinea fiecărui puls produs de
către un electron incident, în funcţie de diferenţa de potenţial aplicată detectorului.
Pentru U mic, viteza de antrenare a ionilor este mai mică decât agitaţia termică. În
timpul acestei mişcări a ionilor are loc recombinarea lor, încăt la electrozi se va colecta
un număr de ioni n , mai mic decât ionizarea iniţială N.
Dacă U creşte, scade recombinarea şi difuzia; ionii pot ajunge la electrozi într-un
timp mai scurt decât cel necesar recombinării, ceea ce va determina o creştere a
amplitudinii pulsului. Când valoarea câmpului va fi suficient de mare încât toţi ionii
produşi în detector să fie colectaţi pe electrozi, nN, amplitudinea pulsului va atinge un
maxim după care va rămâne constantă chiar dacă câmpul electric va creşte.
Creşterea tensiunii aplicate, peste o anumită valoare, determină o nouă creştere a
amplitudinii pulsului datorită fenomenului de multiplicare în gaz Electronii rezultaţi din
ionizare sunt acceleraţi suficient de mult pentru a putea produce ionizare suplimentară.
În acest caz nMN unde Mcoeficient de multiplicare în gaz

Q M N  e
U  —  ————
C C

M depinde de câmpul electric, astfel încât pe măsură ce U creşte, amplitudinea

pulsului creşte continuu.
Peste anumite valori ale lui apare descărcarea în avalanşă.
În figură este reprezentată variaţia amplitudinii pulsului cu tensiunea aplicată
detectorului.
După cum se vede, până la U 1 numărul de ioni colectaţi este mai mic decât
numărul total de ioni.
La diferenţa de potenţial U1, toţi ionii produşi de particula incidentă sunt colectaţi
pe electrozii detectorului
.Curba U (U) prezintă palierul corespunzător colectării tuturor ionilor produşi de
particula incidentă în aceeaşi regiune a tensiunii aplicate detectorului (U 1….U2),
independent de ionizarea iniţială

4
 Peste valoarea U2 apare fenomenul multiplicării în gaz.
În regiunea U2……U3 amplitudinea pulsului corespunzătoare diferitelor particule
este proporţională cu ionizarea iniţială.
În regiunea U3……U4 această proporţionalitate este limitată.
La tensiuni mai mari decât U4 coeficientul de multiplicare devine foarte mare.
Peste U5 descărcarea în detector se menţine chiar după trecerea particulei
incidente şi de aceea nu prezintă interes din punct de vedere al detecţiei.
U1……U2, domeniul în care amplitudinea pulsului este proporţională cu ionizarea
iniţială şi independentă de tensiunea aplicată detectorului este domeniul de funcţionare
al camerei de ionizare.
U2……U3, domeniul în care amplitudinea pulsului este proporţională cu ionizarea
iniţială dar depinde de tensiunea aplicată detectorului este domeniul de funcţionare a
contorului proporţional.
U4……U5, domeniul în care amplitudinea pulsului nu depinde de ionizarea
iniţială, domeniul de funcţionarea contorilor Geiger-Műller.

Natura statistică a procesului de ionizare

Amplitudinea pulsului este o mărime fizică statistică, deoarece numărul de ioni
colectaţi la electrozi la trecerea unei particule cu aceeaşi energie prezintă fluctuaţii
statistice, chiar dacă tensiunea aplicată detectoarelor este menţinută constantă.
În primul rând aceste fluctuaţii se datoresc ionizării liniare care este de asemenea
o mărime statistică. Valorile ionizării liniare date de grafice sunt valori medii.

5
 În al doilea rând, fluctuaţiile statistice ale amplitudinii pulsului, se datoresc
procesului de formare al ionilor negativi. Deoarece probabilitatea de ataşare la o
moleculă neutră depinde de numărul de ciocniri ale electronului în drumul său spre
electrodul pozitiv, numărul de ioni negativi formaţi depinde de drumul electronilor, deci
de poziţia traiectoriei incidente. Cum ionii negativi au o mobilitate mai mică decât cea a
electronilor, ei sunt colectaţi mai încet dar sarcina colectată depinde şi de numărul de ioni
negativi.
În fine fluctuaţiile sarcinii colectate se datoresc neuniformităţilor firului central şi
al capetelor lui, care produc variaţii locale ale câmpului electric.

Camera de ionizare
Aşa cum am mai spus, camera de ionizare, lucrează în domeniul în care pe de o
parte recombinarea nu are loc, iar pe de altă parte, multiplicarea ionilor nu se produce.
Pentru aceasta este necesară o anumită mărime a câmpului electric căreia îi corespund
diferenţe de potenţial de sute sau mii de volţi.
Dimensiunile şi forma camerei depind de natura şi intensitatea radiaţiei incidente.
Pentru ca ionizarea iniţială a particulelor identice (de aceeaşi natură şi energie) să
fie aceeaşi este necesar ca acestea să străbată acelaşi drum în cameră. Aceasta impune o
formă plan paralelă a camerei.
Deci, ionizarea iniţială trebuie să fie cât mai mare, pentru o particulă dată se aleg
dimensiuni cât mai mari ale camerei, astfel încât parcursul particulelor să fie mai mic
decât dimensiunea camerei.
În cazul particulelor α acest lucru se realizează uşor deoarece parcursul lor este de
5…..8cm în aer.

În cazul particulelor β, parcursul în aer ajungând la 6…8m acest lucru este

dificil. Totuşi se construiesc camere cu lungime de 20…30cm pentru particulele β moi,
ale căror parcurs este cuprins complet în interiorul camerei. La aceste dimensiuni este
necesar să se aplice pe electrozi o tensiune mare. De aceea, pentru dimensiuni mari se
preferă forma coaxială, în care se poate obţine o valoare mare a câmpului electric cu
tensiuni relativ mici.
În alte cazuri cum este cel al acceleratoarelor de particule, măsurarea intensităţii
trebuie să se facă astfel încât intensitatea să nu scadă prea mult în procesul de măsurare.
Pentru acestea se folosesc camere de ionizare plate, în care parcursul particulelor prin
cameră este mic, particula pierde în cameră puţină energie dar şi ionizarea iniţială este
mică.

6
 Poziţia sursei ale cărei radiaţii sunt măsurate poate fi interioară sau exterioară
camerei. Pentru radiaţiile α, care pierd foarte multă energie chiar şi în cazul unei ferestre
foarte subţiri, se preferă poziţia interioară.
Poziţia exterioară este preferabilă deoarece are marele avantaj că nu conduce la
contaminarea camerei. În cazul poziţiei exterioare radiaţiile au de străbătut o fereastră de
intrare. Această fereastră permite, în funcţie de grosimea ei, o discriminare a radiaţiilor.
De exemplu o foiţă metalică de 30μ absoarbe total rad α şi lasă numai radiaţiile β.
În ceea ce priveşte gazul de umplere al camerei, cele mai multe funcţionează cu
aer la presiune atmosferică, ceea ce simplifică la maxim introducerea surselor în
interiorul camerei.
În cazul surselor exterioare, se folosesc camere de ionizare la presiuni mari.
Presiunea ridicată echivalează cu mărirea dimensiunilor camerei, deoarece ceea ce
contează în interacţiune este cantitatea totală de substanţă străbătută. În acest mod se
obţin ionizări foarte mari. Gazele rare sunt preferabile deoarece favorizează cel mai puţin
recombinarea.
O caracteristică importantă a detectorului de radiaţii este forma pulsului. Datorită
câmpului electric din detector, ionii pozitivi se deplasează spre catod iar electronii spre
anod. Deoarece mobilitatea electronilor este mai mare decât cea a ionilor pozitivi, primii
ajung mai repede la electrodul respectiv. Aceasta face ca pulsul să aibă la început o pantă
mai mare, datorată electronilor, iar apoi o pantă mai mică datorată ionilor pozitivi.
Timpul de colectare a electronilor este de ordinul 10 -4 s, iar al ionilor pozitivi de
10-3 s. În funcţie de circuitul auxiliar se construiesc camere bazate pe colectarea ionilor
pozitivi (camere de pulsuri de ioni) şi camere bazate pe colectarea electronilor. Fiecare
tip de cameră este preferabil în anumite metode de măsurare.

Contorul proporţional

Fenomenul caracteristic acestor tipuri de contori este multiplicare în gaz.

Multiplicarea în gaz reprezintă raportul dintre numărul de electroni care ajung la
firul central şi numărul de electroni din ionizarea iniţială.
Ionizarea iniţială este dată de produsul dintre ionizarea liniară a particulei şi
lungimea traiectoriei în volumul sensibil al detectorului.
Multiplicarea depinde de: - tensiunea aplicată pe electrozi
- natura gazului de umplere (argon, hidrogen, azot sau
metan)
Valori mari ale multiplicării se obţin mai curând cu gaze monoatomice decât
poliatomice, deoarece la ciocnirea cu peretele contorului, ionii monoatomici produc
emisie de electroni, care contribuie la creşterea emisiei suplimentare, pe când ionii
poliatomici se descompun, fără emisie de electroni.
Multiplicarea creşte cu presiunea gazului de lucru. În cazurile obişnuite se obţin
multiplicări de 10….103, iar în cazurile speciale, se obţin 104 sau chiar mai mult.
Forma contorului proporţional este totdeauna cilindrică, cu firul central încărcat
pozitiv. Firul central are un diametru, foarte mic (0,02…..0,2mm), încât câmpul electric
are valori mai mari, numai într-o regiune foarte mică în jurul electrodului central, ceea ce
face ca ionizarea suplimentară să se producă numai în această regiune, indiferent de
localizarea ionizării iniţiale a particulei incidente.

7
 Lungimea traiectoriei particulei incidente în volumul sensibil al detectorului
depinde de orientarea acesteia, ceea ce ar face ca ionizarea iniţială, să difere, dar în
majoritatea cazurilor se măsoară radiaţiile unei surse fixe şi în acest caz, toate particulele
au aceeaşi, sau aproape aceeaşi orientare.
Condiţia principală a acestui tip de detector este proporţionalitatea, adică
dependenţa liniară a amplitudinii pulsului de ionizarea iniţială, la o anumită tensiune
aplicată detectorului.
Proporţionalitatea se realizează în primul rând, prin menţinerea constantă a
multiplicării. Cum multiplicarea depinde de tensiunea aplicată pe electrozi, este necesară
o foarte bună stabilitate a înaltei tensiuni. S-a observat, însă că un adaos de gaz
poliatomic face ca multiplicarea să fie mai puţin dependentă de înalta tensiune. Pentru
aceasta se adaugă, argonului cu care sunt umpluţi contorii proporţionali, până la 10%
metan sau izobutan.
În al doilea rând, pentru o mai bună proporţionalitate, este necesar să nu se piardă
electroni în timpul formării unui puls. Anumite gaze, ca oxigenul, vaporii de apă,
favorizează recombinarea şi trebuie complet înlăturate. De obicei se folosesc gazele rare
pentru astfel de detectori.
În al treilea rând proporţionalitatea depinde de detaliile de construcţie ale
contorului; pentru aceasta este necesar ca geometria contorului să prezinte o simetrie
perfectă.
În ceea ce priveşte forma pulsului, aceasta prezintă un front cu o pantă mai mare
decât la camerele de ionizare, ceea ce conduce la un timp de colectare a ionilor mai mic
(10-6s).
Foarte mult este folosit contorul proporţional cu circulaţie cu gaz. Aşa cum am
văzut, adăugarea unui gaz poliatomic face ca multiplicarea să depindă mai puţin de înalta
tensiune, dar în gazul poliatomic multiplicarea are valoare mică. Pentru o bună
proporţionalitate este mai importantă menţinerea constantă a multiplicării, decât o valoare
crescută a acesteia. Pe de altă parte, gazul poliatomic se disociază pe măsură ce contorul
lucrează, ceea ce determină stricarea proporţionalităţii. În această situaţie s-a recurs la
contorul cu circulaţie de gaz pentru care se foloseşte chiar metanul singur, neamestecat
cu alt gaz. Prin circulaţie se menţine constantă compoziţia gazului din contor, ceea ce
face ca multiplicarea respectiv proporţionalitatea să rămână constante. În contoarele de
circulaţie cu gaz sursa se poate introduce în interior, după care se conectează la circuitul
de gaz. Un astfel de contor are un timp de viaţă practic nelimitat. La celelalte tipuri de
contori proporţionali sursa este totdeauna exterioară.

8
 Contorul Geiger-Műller

În contorul Geiger-Műller câmpul electric este atât de mare, încât descărcarea ia

forma unei avalanşe. Ionizarea suplimentară care apare îşi aduce şi ea contribuţia la
ionizarea gazului din interiorul contorului.
Pe de altă parte apar electroni suplimentari prin efect fotoelectric şi prin emisie
secundară. În timpul descărcării, moleculele excitate sau ionizate emit fotoni prin
revenirea la starea fundamentală. Aceste cuante scot din catod sau din moleculele cu
potenţial de ionizare mai mic, fotoelectroni. La ciocnirea ionilor pozitivi cu catodul se
produc electroni prin fenomenul de emisie secundară. Aceste procese fac ca ionizarea să
se producă în tot volumul sensibil al detectorului.
Creşterea mare a numărului de electroni, face ca sarcina colectată pe electrozi să
nu mai fie proporţională cu ionizarea iniţială. Această avalanşă produce un puls de
amplitudine mare dar, are dezavantajul că durează un timp prea lung. De aceea este
necesar să se prevadă un sistem de stingere a descărcării.
Stingerea descărcării se poate face prin două metode:
- rezistenţa din circuitul auxiliar, care se leagă în serie cu contorul, are o valoare
mare astfel încât, la trecerea pulsului de curent prin ea căderea de tensiune să fie
foarte mare. Ca urmare tensiunea pe contor se reduce foarte mult iar câmpul
electric numai poate produce descărcarea în avalanşe. Aceasta este metoda
rezistenţei de extindere.
- se adaugă gazului de umplere a cotorului urme de gaze organice (de ex. alcool).
Acestea au potenţial de ionizare mai mic şi o energie de disociere foarte mică în
comparaţie cu gazele rar. Este de preferat să existe ioni pozitivi organici, deoarece
la ciocnirea cu catodul şi peretele detectorului aceştia se disociază sau se
neutralizează fără a scoate electroni prin emisie secundară. În plus tot ca urmare a
energiei de disociere mici, la ciocnirea cu un foton, moleculele organice au o
probabilitate de disociere mai mare decât de a emite un fotoelectron. Aceasta este
metoda autoextincţiei
Din punct de vedere constructiv contorii Geiger-Műller sunt coaxiali. Anodul
este un fir central subţire iar catodul este un cilindru. Catodul şi anodul pot fi închişi
într-o incintă de sticlă, sau catodul poate fi chiar peretele metalic exterior. În cazul
catodului metalic incinta este închisă prin două capete de material izolant la care se
prinde etanş catodul metalic. Această formă se foloseşte pentru radiaţiile  şi  energice.

9
 Pentru radiaţiile  moi se foloseşte contorul cu fereastră. La acesta, catodul este
constituit dintr-un strat metalic foarte subţire depus pe partea interioară a incintei de
sticlă. Fereastra este confecţionată din mică de grosimi foarte reduse. Cu cât fereastra este
mai subţire cu atât contorul este mai sensibil la radiaţiile  cu energii mai mici.
Un bun contor Geiger-Műller trebuie să aibă palierul de circa 100 - 300 V iar
panta să nu fie mai mare de 2 - 3%. Particulele  şi  sunt înregistrate cu eficienţă de
aproape 100%. Eficienţa de înregistrare a fotonilor  este de numai 1% şi ea se datoreşte
faptului că ionizarea se produce prin intermediul fotoelectronilor şi electronilor Compton
rezultaţi în procesele de interacţiune. Pentru a mări eficacitatea, la înregistrarea fotonilor,
 se confecţionează părţile componente ale detectorului din materiale cu număr atomic
mare.
Forma pulsului nu diferă de a celorlalte detectoare, dar timpul de colectare a
ionilor este aici mult mai lung (de ordinul 10 -5………10-3s), tocmai din cauza
mecanismului complex al avalanşei.
În cazul măsurării surselor de activităţi mici se folosesc deseori contorii Geiger-
Műller în anticoincidenţă. Circuitul de anticoincidenţă este folosit pentru reducerea
componentei dure a fondului cosmic în detectoarele de radiaţii. Detectoarele care
măsoară într-o geometrie 2 radiaţia emisă de sursă sunt înconjurate în partea de
deasupra de un detector de gardă, detector de anticoincidenţă, de forma unei cupole.
Mezonii  cu mare putere de pătrundere care acţionează detectorul de lucru, acţionează
simultan şi detectorul de gardă. Circuitul de anticoincidenţă lasă să treacă spre numărător
numai acele pulsuri produse în detectorul de lucru care nu sunt însoţite de pulsuri în
detectorul de gardă.
Contorul Geiger-Műller prezintă dezavantajul că nu are posibilitatea de
discriminare a radiaţiilor diferite, dar datorită amplitudinii foarte mari a pulsurilor, care
nu necesită o amplificare mare, contorul Geiger-Műller este şi astăzi cel mai răspândit
detector de radiaţii.

Detectoare cu scintilaţie

Încă de la primele sale cercetări asupra radioactivităţii, Rutherford a utilizat un

ecran de sulfură de zinc pentru detectarea radiaţiilor . De atunci s-au descoperit şi alte
substanţe care sub acţiunea radiaţiilor sau a altor agenţi fizici emit cuante de lumină.
Când o radiaţie incidentă interacţionează cu atomii sau moleculele substanţei
traversate are loc, direct sau indirect, ionizarea şi excitarea atomilor sau moleculelor.
Electronul ridicat pe o stare energetică superioară poate reveni la starea fundamentală
prin emisia unei cuante de energie sub forma unei linii sau benzi caracteristice (linii sau
benzi de fluorescnţă). În fenomenul de fluorescenţă stările excitate au o viaţă medie de
10-8s şi se sting repede. Dacă revenirea la starea fundamentală se face după un mecanism
mai complex, emisia cuantelor de energie poate varia de la microsecunde la ani; acesta
este fenomenul de fosforescenţă.
Fluorescenţa şi fosforescenţa fac parte din fenomenul de luminiscenţă. Scintilaţia
se bazează numai pe fluorescenţă.
Dezvoltarea detectoarelor cu scintilaţie a început în anul 1947. Acest început se
datoreşte pe de o parte găsirii unor materiale adecvate, fosforii, iar pe de altă parte,

10
folosiri fotomultiplicatorului pentru numărarea scintilaţiilor produse în fosfor de radiaţia
incidentă.
Fosforii sunt substanţe fluorescente care satisfac condiţiile necesare detectării
radiaţiilor.
Fosforii trebuie să aibă dimensiuni suficient de mari pentru ca radiaţiile incidente
să cedeze cât mai multă energie, în volumul lor, dar să fie transparente pentru lumina
proprie încât scintilaţia să ajungă la fotomultiplicator. Aceste condiţii nu sunt îndeplinite
decât de cristale, mai precis monocristale, deoarece suprafeţele de separaţie produc o
absorbţie a luminii. În plus fosforul, trebuie să emită acele radiaţii luminoase a căror
lungime de undă se situează în domeniul de sensibilitate al fotomultiplicatorului.

Un contor cu scintilaţie este alcătuit din: - cristal de scintilaţie

- fotocatod
- fotomultiplicator (închis într-un
înveliş opac pentru lumină)

Principiul de funcţionare se bazează pe slaba emisie de lumină, scintilaţie, a unor

cristale sub acţiunea radiaţiilor nucleare. Lumina produsă prin scintilaţie cade pe un
fotocatod foarte sensibil la lumină şi smulge din el electroni. Fiecare foton scoate de pe
fotocatod câte un electron care formează un curent fotoelectric. Acesta este amplificat de
un amplificator fotoelectronic şi este folosit în instalaţiile de numărare pentru măsurarea
radiaţiilor incidente pe cristal.

Avantajele folosirii unui astfel de detector: - sensibilitate mare

- eficacitate mare pentru toate
tipurile de radiaţii
- putere de rezoluţie mare
- timp mort foarte mic
- capacitatea de a deosebi
particulele după energia lor. Pulsul înregistrat de circuitul auxiliar este proporţional cu
energia radiaţiei incidente.
Cu detectorul de scintilaţie se poate face spectrometrie .
Contorul cu scintilaţie are două elemente de bază:
- scintilatorul – care reacţionează cu radiaţiile nucleare prin scânteieri luminoase
- fotomultiplicatorul – care transformă aceste scintilaţii în pulsuri electrice pe care
apoi le amplifică.
Lumina este condusă de la scintilator la fotocatod prin intermediul unui conductor
(ghid de lumină).

11
 -
Funcţionare: o particulă sau o cuantă  care ajunge în scintilator, în urma
interacţiunii cu substanţa acestuia, se produce absorbţia ei care are ca urmare excitarea
atomilor respectivi. Trecerea atomilor dintr-o stare excitată în stare fundamentală se face
prin emisia unei cuante de lumină într-un timp foarte scurt: 10 -3 - 10-7s. Practic numai o
mică parte din energia absorbită de scintilator se transformă în fotoni.
Fotonii difuzează în toate direcţiile şi sunt parţial absorbiţi în interiorul cristalului,
o parte ajungând din scintilator la fotomultiplicator. Aici, fotonii ajung pe un fotocatod
sensibil de stibiu-cesiu. În spatele fotocatodului se găseşte un fotocatalizator. După
electrodul fotocatalizator sunt aşezate dinodele. Ultimul electrod al fotomultiplicatorului
este anodul.
La ieşirea din fotomultiplicator unei particule incidente, îi corespunde un puls de
curent care poate fi amplificat şi înregistrat.
Electronii care ies din fotocatod sunt acceleraţi de câmpul electric şi trec printr-o
diafragmă ajungând pe primul electrod al fotomultiplicatorului numit dinodă. În urma
emisiei secundare de electroni a dinodei, datorită energiei lor, fiecare electron incident
smulge de pe suprafaţa acestuia mai mulţi electroni secundari în funcţie de diferenţa de
potenţial aplicată electronilor. Aceşti electroni ajungând în câmpul electric al celei de a
doua dinode sunt din nou acceleraţi şi provoacă o emisie secundară a dinodei următoare.
Procesul se repetă pe toate dinodele fotomultiplicatorului, până ajung pe ultimul electrod,
anodul, care este ecranat, ecranul fiind legat de ultima dinodă.
Amplificarea totală K este dată de relaţia: K  An unde n reprezintă numărul de
dinode iar A amplificarea unei dinode.
În cazul detectării radiaţiilor  şi  se folosesc detectori de scintilaţie cu fereastră
de plastic respectiv de ZnS(Ag). Pentru radiaţiile  se folosesc detectori de scintilaţie fără
fereastră, cu cristal de iodură de sodiu activată cu taliu.

Detectoare bazate pe acţiunea fotograficâ

Acţiunea fotografică a radiaţiilor nucleare a fost cunoscută încă de la începuturile

radioactivităţii. Emulsia fotografică a fost primul detector de radiaţii.
În 1986, Bequerel, a descoperit radioactivitatea uraniului prin înnegrirea pe care
radiaţiile au provocat-o pe placa fotografică.

12
 În 1932, emulsia fotografică a fost folosită în studiul radiaţiilor cosmice, iar în
perioada 1940 – 1950 emulsia fotografică a suferit o serie de îmbunătăţiri, devenind un
instrument foarte preţios în detectarea radiaţiilor nucleare.
La trecerea unei particule prin emulsia fotografică se produce disocierea
halogenurii de argint în emulsie. Halogenura de argint (de exemplu BrAg) se găseşte sub
formă de granule în masa emulsiei. Ionizarea câtorva molecule şi deci disocierea acestora
într-o granulă face ca aceasta să devină developabilă, adică prin developare granula să
devină opacă la lumină. Prin urmare traiectoria unei particule într-o emulsie fotografică
se materializează printr-un şir de granule negre. Acest şir de granule se numeşte de obicei
urma particulei în emulsia fotografică.
Mărimea caracteristică a urmei particulei este granulaţia liniară, adică numărul
de particule pe unitatea de lungime.
Granulaţia liniară este proporţională cu ionizarea liniară a particulei adică, cu cât
o particulă produce mai mulţi ioni pe unitatea de lungime cu atât granulaţia sa liniară este
mai mare. O urmă cu o granulaţie mai mare apare mai groasă ca o urmă cu o granulaţie
mai mică.
Întrucăt ionizarea liniară depinde într-un anumit fel de energia particulei,
granulaţia liniară care prezintă aceeaşi dependenţă permite să se distingă originea şi
extremitatea unei urme. Când particula intră în placă, din cauza energiei mari, granulaţia
liniară este mică (urma subţire), iar pe măsură ce energia scade , granulaţia creşte.
Radiaţiile  nu lasă urme în emulsia fotografică. La un fascicul de radiaţii  apar
ici şi acolo urmele electronilor de diferite energii care au toate orientările posibile.
Dacă emulsia fotografică este iradiată cu un fascicul intens de particule încărcate
sau de radiaţii , atunci ansamblul urmelor din emulsie provoacă o înnegrirea emulsiei.
Înnegrirea emulsiei fotografice este o măsură a cantităţii de iradiere (a expunerii)
în timpul de iradiere şi nu a intensităţii de iradiere ca în cazul unui detector conectat la un
circuit auxiliar. Aceasta pentru că, spre deosebire de celelalte detectoare, în care după
producerea unui puls se revine la starea iniţială, emulsia fotografică păstrează fiecare
urmă produsă. La capătul timpului de iradiere, după developare apar toate urmele
particulelor care au străbătut-o în acest timp.
Emulsia fotografică poate avea o durată de expunere de câteva săptămâni.
Limitarea timpului de expunere se datoreşte faptului că halogenura de argint disociată
prezintă tendinţa de a se reface după un timp mai lung.
Pentru ca o granulă de halogenură de argint să devină developabilă este necesar să
se producă câteva acte de ionizare în interiorul ei. Această condiţie stabileşte ionizarea
liniară minimă care poate fi detectată cu o anumită emulsie fotografică. Întrucât ionizarea
liniară scade pe măsură ce energia unei particule creşte, rezultă că o emulsie fotografică
înregistrează particulele până la o anumită energie. Pentru particulele foarte energice se
folosesc emulsii speciale.
Spre deosebire de detectoarele gazoase, emulsia fotografică, ca şi cristalele
fluorescente, are o densitate mai mare, ceea ce face ca parcursul particulelor încărcate să
fie mai mic iar coeficientul de absorbţie al radiaţiilor  să fie mai mare. De asemenea,
emulsia fotografică prezintă o serie de avantaje mecanice: greutate mică, dimensiuni
reduse şi robusteţe mare.
Datorită avantajelor care la prezintă emulsia fotografică este folosită în dozimetria
individuală.

13
 Bibliografie:

F.Ciorăscu şi M.Oncescu, Detectarea şi măsurarea radiaţiilor nucleare, Editura

Academiei Republicii Socialiste România,1964
Ghe. Marcu, Chimia elementelor radioactive, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971
Caiet Metodologic de Igiena Radiaţiilor, Institutul de Sănătate Publică,
Bucureşti,1981
Boag J.W., Ionization Chambers, in Radiation Dosimetry, Academic Press,1956
Curran S.C., Craggs J.D., Counting tubes, theory and aplications, Butterworks
Scientific Publications, London , 1952
Blanc D., Detecteurs de particules, Masson, Paris, 1959
Birks J., Scintillation Counting, Pergamon Press, London, 1958

14