PROIECT LA FIZICĂ

 Tema: Detectoare de radiatii ionizate

 Efectuat de: Bîrladeanu Ana şi
Cocîrla Olga
 Controlat de: Zavtur Ludmila
 Liceul Teoretic “Liviu Rebreanu”,
clasa a XII-a “B”
1. No Ţiu n i g e n e r a l e
2. Cl a s if ic a r e a d e t e c t o r il o r d e r a d ia Ţii
nuc l e a r e
3. Tipu r i d e d e t e c t o r i
3.1. Ca me r a de io niz a r e
3.2. Co nt o r u l Ge ig e r – MŰLLER
3.3. De t e c t o r UL c u s c int il a Ţii. FOTOMULTIPLICATORUL
3.4. DETECTORII CU SEMICONDUCTORI
3.5. CAMERA CU CEAŢĂ
3.6. CAMERA CU BULE

2
 Una dintre problemele principale, de
a cărei soluţionare depinde dezvoltarea
civilizaţiei noastre, problemă care a
revenit pe planul I al preocupărilor din
ultimii ani, este asigurarea cu energia
necesară dezvoltării activităţilor de baza
care condiţionează evoluţia progresivă a
nivelului de trai al populaţiei globului
terestru. Cantitatea de energie
consumată de omenire a crescut, din
epoca primitivă până acum de 2,5
milioane de ori .Este evident că o astfel
de creştere, nu poate să nu conducă la o
problemă a energiei necesare pentru
dezvoltarea viitoare a omenirii .
Unica sursa de energie care
a alimentat civilizaţia
noastră până în acest secol
a fost energia solară,
înmagazinată sub forma
de energie chimică, prin
procesul de fotosinteză, în
surse regenerative (lemnul,
apele, vântul) sau în
combustibili fosili
(cărbune, petrol, gaze) a
căror constanţa de formare
este de ordinul milioanelor
de ani.
 De-a lungul timpului s-au făcut cercetări pentru
obţinerea de detectoare cu scintilaţie anorganice şi plastice
organice; s-a încercat realizarea de sisteme de detecţie cu
scintilatoare pentru experimente de fizică nucleară.
S-au făcut totodată cercetări privind obţinerea de
detectoare cu plăci rezistive (RPC detectors) aplicabile în
măsurători de timp de zbor pentru identificarea de particule
în interacţii cu ioni grei la energii relativiste şi ultrarelativiste
(FOPI experiment). În final s-a încercat dezvoltarea unor
sisteme de detecţie cu RPC pentru utilizari în tomografia
computerizată cu emisie de pozitroni (PET- Tomography).
 În cadrul cercetărilor şi activităţilor desfăşurate de-a lungul timpului
s-au obţinut detectoare de radiaţii pentru alfa, beta, gama, neutroni
termici şi rapizi similare celor realizate de BICRON Corporation. S-au
obtinuţ şi atestat sonde detectoare cu scintilatori plastici pentru radiaţii
alfa, beta, gama, neutroni termici şi rapizi care s-au utilizat în construcţia
de aparatura pentru controlul contaminării radioactive şi în măsurători
dozimetrice, dar au apărut totodată şi ecrane luminiscente sensibile la raze
X pentru aplicaţii în unităţi industriale şi medicale la investigări
radiografice. Sistemele de detecţie sensibile la poziţie pe baza de
scintilatori plastici şi fotodiodele PIN sunt alte realizări ce au încurajat
detectarea radiaţiilor nucleare.
 După modul de alcătuire:
 - Radiaţii electromagnetice, formate din particule fără masă de repaus:
 radiaţii X ( = 10-8 … 10-11 m),
 radiaţii  (.= 10-11 ... 10-14 m);
 - Radiaţii corpusculare, formate din particule cu masă de repaus:
 fascicule de particule elementare: electroni, neutroni, protoni, etc;
 fascicule de nuclee de atomi: deuteroni, helioni, etc;
 fascicule de atomi ionizaţi în mişcare: He+ , Li+ , etc.
 Radiaţii nucleare cu importanţă deosebită în industrie:
 - radiaţii  (nuclee de He42 încărcate),
 - radiaţii  (electroni),
 - radiaţii X şi
 - radiaţii .
 Un fascicul de particule se caracterizează prin:
 - numărul de particule,
 - energia particulelor sale.
Radioactivitatea nuclee instabile
emit radiatii spontan

Naturala Artificiala

elemente nuclee stabile

radioactive bombardate
naturale cu fotoni,neutroni,particule
incarcate
Radiaţii
q naturale
• radiaţii cosmice
• radiaţii terestre  elemente radioactive naturale
- roci
- sol
- structura clădirilor (radonul)
q artificiale
• proceduri medicale (radioterapie, radiodiagnoză)
• laboratoare – dispozitive electrocasnice
(televizoare, ceasuri luminoase, detectoare de fum etc.)
• accidente nucleare
• poluare etc.
- Radiatii de particule incarcate
- materiale cu densitate mare
- Neutroni
- ecran pe baza de hidrogen: apa, D2O, parafina, grafit
- ecran de cadmiu  captura neutronilor termici:
Cd113 + n  Cd114 + 
- ecran de Pb/Fe  absoarbe radiatia 

- Radiatie 
- ecran foarte usor si subtire (chiar hârtie)

- Radiatii mixte β + 
- un ecran de plastic/Al
- un ecran de Pb/Fe
 RADIAŢII IONIZANTE
 radiaţii electromagnetice
X, , UV dure ( < 120 nm)

 radiaţii corpusculare
- radiaţii de particule încărcate electric
- (electroni)
radiaţia 
+ (pozitroni) - particule  ( 24 He )
- protoni (1p ≡ ioni de H)
radiaţii de ioni grei
- deuteroni (1p, 1n)
- ioni de Ne, Ar, Xe etc.
- radiaţii de particule fără sarcină electrică
neutroni
o Detecţia radiaţiilor nucleare se
bazează pe proprietatea acestora
de a ioniza substantele străbătute.
Cele mai utilizate detectoare sunt:
contoarele cu ionizare (camera de
ionizare, contorul Geiger-Müller),
contoarele cu scintilaţie (detectori
cu fosfor, cristale cu scintilaţie,
scintilatori cu lichid) şi dispozitivele
care vizualizează urmele
particulelor (camere cu ceaţă,
camere cu scânteie, camere cu
bule).
 Detectorul Geiger-Müller este constituit din doi
electrozi: catodul, cilindric, construit din metal, sticlă
metalizată sau grafitată, iar anodul fiind un fir
metalic subţire (de obicei din wolfram, cu diametrul
de 0,1-0,2 mm), situat pe axa cilindrului.
Prin caracteristica unui detector Geiger-Müller
se înţelege graficul care exprimă dependenţa vitezei
de numărare n a detectorului de tensiunea aplicată
acestuia, în condiţiile unui flux constant de particule
ajunse la detector (viteza de numărare se notează
cu n şi se dă în impulsuri pe minut).
• Există mai multe tipuri de detectoare Geiger-Müller:
- cu gaze inerte şi vapori organici
- sau gaze inerte şi halogeni
• Între electrozii detectorului Geiger-Müller se aplică
tensiune electrică continuă.
• Pătrunzând în volumul sensibil al detectorului, radiaţia
nucleară interacţionează cu atomii gazului, pe care îi
ionizează, creând astfel un anumit număr de perechi de
ioni pozitivi şi electroni.
• Ionii pozitivi sunt atraşi de catod.
• Ca rezultat în circuitul detectorului
ia naştere un impuls electric de scurtă
durată care se anulează atunci când
toţi electronii ajung la anod.
 Notiuni generale:
 Detectorii de radiaţii nucleare reprezintă sisteme care
pun în evidenţă existenţa radiaţiilor nucleare şi permit
determinarea calitativă sau cantitativă a unora dintre
caracteristicile lor: numărul de particule nucleare,
energia, masa particulelor, etc.
 Detectorul de radiaţii nucleare converteşte particulele
incidente pe suprafaţa sa activă în semnal electric
(sarcină sau tensiune) sub formă de impulsuri.
 Detectorul de radiaţii este format, de regulă, din două
părţi componente:
 corpul de detecţie propriu-zis constă dintr-un mediu în care
radiaţia nucleară produce un efect specific
 sistemul de înregistrare a efectului produs de particulă
asigură amplificarea şi prelucrarea semnalului obţinut
Detectoare de radiatii nucleare:
 Convertesc particulele incidente pe suprafaţa activă în semnal electric
tip impulsuri.
 După modul de interacţiune a radiaţiei cu partea activă a detectorului:
 detectoare cu ionizare directă - camere de ionizare,
 - contoare proporţionale,
 - contoare Geiger –
Muller,

 detectoare cu semiconductoare,
 detectoare cu ionizare indirectă (cu scintilaţie, Cerenkov, etc.).
 Pentru radiaţiile X se folosesc:
 detectoare umplute cu gaz,
 tip numărător proporţional,
 calorimetre,
 plăci microcanal,
 suprafeţe de fotodetectoare,
 detectoare superconductoare cu joncţiune tunel, etc.
 Caracteristicile specifice detectoarelor de
radiatie nucleara:
 amplitudinea impulsului de ieşire,
 viteza de numărare = raportul între nr. total
de impulsuri şi timpul de măsurare,
 putere de rezoluţie = nr. de impulsuri de
ieşire în unitatea de timp,
 eficacitate = raportul între nr. particule ce
dau impulsuri la ieşire şi nr. particule
incidente,
 selectivitate faţă de radiaţie,
 volumul sensibil al detectorului.
 Procesul fundamental al interacţiunii radiaţiilor nucleare cu
materialul detectorului, este dat de faptul că energia implicată
în procesul de interacţiune este mai mare decât energia de
legătură a electronilor din atom şi poate genera schimbări sau
transformări în structura atomilor componenţi ai substanţei.
 mecanismele care stau la baza interacţiuni radiaţiilor nucleare
cu materia sunt ionizarea şi emisia/conversia luminii
 Particulele încărcate produc ionizare şi scintilaţii iar particulele
care nu au sarcină electrică sunt detectate indirect prin
intermediul particulelor încărcate pe care le produc în
materialul detectorului. Spre exemple:
 - fotonii produc electroni (prin efect fotoelectric extern sau
efect
 Compton) care la rândul lor produc ionizare
 - neutronii produc reacţii nucleare în care apar particule
încărcate ce
 produc ionizare
Clasificarea detectorilor de radiatie
nucleara:
Tipuri de detectoare:
3.1. CAMERA DE IONIZARE
 Camera de ionizare este o incintă închisă, de formă cilindrică, în
care se găsesc doi electrozi plan – paraleli şi un gaz aflat în condiţii
normale. Cei doi electrozi formează un condensator plan cu
electrozii aflaţi la distanţa de 3 – 6 cm unul de altul.
 În lungul traiectoriei particulei nucleare încărcate care străbate
gazul camerei se produc ioni pozitivi şi electroni.
 Numărul perechilor de sarcini care se produc
 depinde de natura radiaţiei care a interacţionat
 cu moleculele gazului şi de energia lor cinetică.
 Curentul de ionizare este amplificat şi măsurat. El
 este proporţional cu numărul total de perechi ion - electron creaţi
de particule în unitatea de timp.
 Dezavantaje: în camera de ionizare curentul obţinut este mic, fapt
ce duce la necesitatea folosirii unui sistem de înregistrare complicat.
3.2. CONTORUL GEIGER - MŰLLER
 Contorul Geiger–Műller face parte din categoria detectorilor cu
ionizare in gaz.
 Acest detector are o construcţie
 simplă, fiind alcătuit din doi
 electrozi introduşi într-un tub
 de sticlă sau de metal.
 Tubul conţine şi un gaz nobil la presiune joasă ( zeci de torri). De
obicei, electrozii au geometrie cilindrică, anodul fiind un fir metalic,
subţire, dispus pe axul unui cilindru care constituie catodul. Acesta
din urmă poate fi un strat conductor depus pe peretele interior al
tubului de sticlă, iar dacă tubul exterior este metalic, va servi chiar el
drept catod. Între cei doi electrozi se aplică o diferenţă de potenţial.
 În regiunea din jurul firului central se obţine un câmp electric intens
în care electronii sunt acceleraţi puternic şi în deplasarea lor spre
anod produc ionizări în avalanşă.
 La trecerea unei radiaţii prin volumul contorului se produce excitarea şi
ionizarea moleculelor gazului. În funcţie de natura radiaţiei incidente,
ionizarea se poate face direct, în cazul particulelor cu sarcină electrică, sau
indirect, prin intermediul electronilor smulşi din peretele contorului de
radiaţiile X şi , respectiv al unei particule încărcate rezultate dintr-o reacţie
nucleară produsă de neutroni. Ionii şi electronii formaţi, dacă sunt acceleraţi
în câmp electric, pot produce la rândul lor ionizări secundare. Caracterul
descărcării interioare depinde de tensiunea aplicată pe contor.
 Sarcinile electrice apărute în urma trecerii unei particule sunt colectate şi
provoacă variaţia într-un timp scurt a tensiunii aplicate pe contor, deci un
puls de tensiune care apare la bornele contorului şi care este transmis prin
condensator la instalaţia de numărare.
 In cazul contorului Geiger–Műller apare multiplicarea în gaz a sarcinilor prin
ionizări secundare, adică descărcarea în avalanşă. Dar, funcţionarea
contorului Geiger–Műller se bazează pe existenţa unui câmp electric de
intensitate mare, astfel că descărcarea în avalanşă se intensifică şi este
însoţită de avalanşe secundare. Astfel, pulsurile de tensiune care apar au
amplitudine mare (1-10 V sau mai mult) şi pot fi numărate direct, fără
amplificare prealabilă.
 Acest detector permite numai numărarea particulelor nucleare fără a
determina alte proprietăţi ale acestora.
3.3. Detector cu scintilaŢii.
FOTOMULTIPLICATORUL

 Fenomenul pe care se bazează funcţionarea acestor detectori

constă în apariţia de scintilaţii în cristale anorganice sau substanţe
organice. La baza construcţiei unui scintilator stă
fenomenul de fluorescenţă care constă în schimbul
de energie dintre particulele nucleare şi materialul
scintilatorului. Lumina produsă de scintilator este
transportată la fotomultiplicator.
Fotomultiplicatorul este un instrument care
transformă un semnal luminos într-un
semnal electric. El este construit dintr-un
tub de sticlă vidat în care se află:
un fotocatod, un ansamblu de dinode,
un divizor de tensiune şi un anod.
 Fotonii apăruţi în scintilator (scintilaţiile) cad pe fotocatod,
care transformă fotonii în electroni (numiţi şi “fotoelectroni”)
prin efect fotoelectric. Între fotomultiplicator şi prima dinodă,
între dinode şi între ultima dinoda şi anod se aplică diferenţe
de potenţial, cu ajutorul unui divizor de tensiune. Aceste valori
cresc, între 900 V şi 2500 V. Sub acţiunea câmpului electric,
fotoelectronii sunt acceleraţi spre prima dinodă de unde
extrag prin emisie secundară mai mulţi electroni care sunt
acceleraţi spre următoarea dinodă, unde produc din nou
emisie secundară de electroni şi procesul se repetă. Deci
dinodele au rolul de a multiplica curentul produs de fotonii
iniţiali pe fotocatod (scinţilatiile).
 Amplitudinea pulsului de tensiune, obţinut cu ajutorul
fotomultiplicatorului, este proporţională cu numărul de
scintilaţii produse de particula încărcată la trecerea prin
cristal, deci cu energia acesteia. Datorită acestui fapt,
detectorul cu scintilaţie se foloseşte atât la numărarea
radiaţiilor nucleare cât şi la măsurarea energiei acestora.
3.4. DETECTORII CU SEMICONDUCTORI
 Interacţiunea unei radiaţii nucleare cu semiconductorul,
generează electroni în banda de conducţie şi goluri în banda
de valenţă care vor fi colectaţi şi transformaţi în semnal ca
urmare a scăderii rezistivitaţii joncţiunii.
 În funcţie de numărul de perechi de sarcină formate (care
sunt dependente de energia radiaţiei), avem intensităţi diferite
ale impulsurilor înregistrate.
 Purtătorii de sarcină colectaţi, prin aplicarea unei diferenţe de
potenţial, formează un puls a cărui amplitudine este
proporţională cu energia particulelor nucleare înregistrate.
 Datorită rezoluţiei energetice foarte bune, detectorii cu
semiconductori înlocuiesc treptat ceilalţi detectori în
cercetările de fizică nucleară.
3.5. CAMERA CU CEAŢĂ
 Camera cu ceaţă, cunoscută şi sub numele de cameră
Wilson, este utilizată pentru detecţia particulelor de radiaţie
ionizantă. În cea mai elementară formă, o cameră cu ceaţă
este un mediu sigilat care conţine vapori de apă sau alcool,
superrăciţi, suprasaturaţi. Când o particulă alfa sau o particulă
beta interacţionează cu vaporii, îi ionizează. Ionii rezultaţi se
comportă ca nuclei de condensare, în jurul căreia se va forma
ceaţă (deoarece amestecul este în pragul condensului).
 Energiile mari ale particulelor alfa şi beta înseamnă că
rămâne o urmă, datorită faptului că se produc mulţi ioni de-a
lungul căii particulei încărcate electric. Aceste urme au forme
distincte (de exemplu, urma unei particule alfa este largă şi
dreaptă, iar cea a unui electron este mai îngustă şi prezintă
semne de deviere). Când se aplică un câmp magnetic
vertical, particulele încărcate pozitiv şi negativ vor avea
traiectorii curbate în direcţii opuse.
 Traiectoriile particulelor încărcate apar în camera cu ceaţă
sub forma unor urme vizibile la o iluminare laterală şi pot fi
fotografiate. Traiectoriile particulelor alfa apar în majoritatea
cazurilor practic rectilinii (figura alăturată). Traiectoriile se
caracterizează prin grosimea şi continuitatea lor, care se
datorează puternicei ionizări specifice, adică a numărului
mare de perechi de ioni formaţi pe unitate de lungime de
drum. Pe fotografii mărite se pot vedea amănunte importante:
multe traiectorii se pot termina
 printr-o cotitura brusca (“cârlig”), în alte
 cazuri se văd deviaţii sub unghi mic în puncte
 mai mult sau mai puţin depărtate de capătul
 traiectoriei. Foarte rar, unghiul de deviaţie este
 mai mare; mai rar, încă, traiectoria se termină
 printr-o furcă.
3.6. CAMERA CU BULE
 O cameră cu bule este un vas umplut cu un lichid transparent
supraîncălzit (cel mai adesea hidrogen lichid) folosit pentru a detecta
particule încărcate electric care se deplasează prin el. A fost inventat în
1952 de Donald Glaser, pentru care acesta a primit în 1960 Premiul Nobel
pentru fizică.
 Camera cu bule este similară camerei cu ceaţă în aplicaţii şi în principiul
 de bază. În mod normal este realizată prin
 umplerea unui cilindru mare cu un lichid încălzit
 până aproape de punctul său de fierbere. În timp
 ce particulele intră în cameră, un piston îi reduce
 brusc presiunea, iar lichidul intră într-o fază de
 supraîncălzire, metastabilă. Particulele încărcate
 creează o urmă de ionizare în jurul căreia lichidul
 se evaporă, formând bule microscopice.
 Densitatea bulelor în jurul unei urme este
 proporţională cu cantitatea de energie pierdută de particulă.
 Bulele cresc în mărime cu cât camera îşi creşte volumul, până devin
destul de mari pentru a fi văzute sau fotografiate. Câteva camere foto
sunt montate în jurul ei, furnizând o imagine tridimensională a
experimentului. Au fost folosite camere cu bule cu rezoluţii până la
câţiva micrometrii. Întreaga cameră este supusă unui câmp magnetic
constant, ceea ce determină particulele încărcate să se deplaseze în
spirală, cu raza determinată de raportul sarcină-masă. Dat fiind că
pentru toate particulele subatomice încărcate electric şi cu viaţă lungă,
sarcina lor este cea a unui electron, iar raza de curbură este astfel
proporţională cu impulsul.
 În fotografia următoare se văd traseele unor
 particule în camera cu bule. Camera cu bule este
 plasata într-un câmp magnetic omogen şi
 perpendicular pe figură, astfel încât traiectoriile
 par curbate ca urmare a forţei Lorentz ce acţionează asupra lor.
Traseele care parcurg camera orizontal şi sunt puţin curbate în sus,
aparţin unui fascicul de protoni. Traseele spirale (în sus şi în jos)
aparţin unui electron şi unui pozitron, produşi ca pereche sub influenţa
unei radiaţii gamma care nu este vizibila în imagine
Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante:
moarte celulară, mutaţii, inducerea cancerului

Depinde de:
• Sistemul biologic
• Tipul radiatiei
• Doza
• Debitul dozei
 Efectele biologice ale radiatiilor:
 La nivelul ADN:
 – alterări la nivelul bazelor azotate
 – dimerizarea timinei
 – rupturi ale catenei cu peroxidarea capetelor
 – formare de legături cu molecule proteice

• Mutaţii
• Erori de transcriere a codului genetic
• Erori de replicare a ADN-ului
• Erori de diviziune celulara
• Producere de fragmente de cromozomi
 Obiectele contaminate radioactiv devin la
rândul lor surse de radiaţii nucleare ceea ce
presupune decontaminarea lor.
 Cele mai sensibile organe umane la radiaţiile

nucleare sunt organele hematopeice, ochii şi

organele de reproducere, iar cele mai puţin
sensibile sunt mâinile şi picioarele.
 Protecţia fizică
- distanţă mare faţă de sursă
- reducerea timpului de expunere
- ecrane protectoare
Ecranare:
 Radiatia X, materiale cu Z mare (Pb, Fe)
 Radiatia β
materiale cu Z mic (polistiren, Al)
Evitate materiale cu Z mare
(in care electronii produc r.e.m.)
 Radiatia β
materiale cu Z mare
Absorb radiatia de anihilare ()
Protecţia chimică Inaintea iradierii se administrează
substanţe chimice radioprotectoare
care măresc radiorezistenţa organismului

- micşorează conţinutul în apă, mai ales în organele

radiosensibile
- micşorează temperatura organismului, diminuează
metabolismul
- diminuează cantitatea de oxigen intra şi extracelular
- inhibă/fixează radicalii liberi
- împiedică alte organe să amplifice efectele
...
 SFÎRȘIT