Fizica nucleului

Bazele Fizicii nucleare

Cursul nr.1
Notiuni introductive
Descoperirea radioactivitatii naturale.
Tipuri de dezintegrari
Anul universitar 2022-2023
Conf.univ.dr. Oana RISTEA Prof.univ.dr.
Alexandru JIPA
 Fizica nucleului (Bazele Fizicii nucleare)
Structura cursului și lucrări de laborator
Anul II F, FT, FM, FI
Anul universitar 2021-2022
Semestrul al II-lea
Cursuri. Conținuturi specifice
- Noțiunea de „indivizibil” („atomos”) și ipoteza „ororii de vid” a
materiei; evoluția lor din antichitate până astăzi; descoperiri științifice
care au schimbat conceptul de „indivizibil” și au contrazis ipoteza
„ororii de vid” din domeniile studiate anterior
- Descoperirii de bază din Fizică și influența lor în definirea sistemului
natural de unități din Fizica nucleului și particulelor elementare
- Radioactivitatea naturală; tipuri de dezintegrări radioactive;
deducerea legii dezintegrării radioactive; caracterul statistic al legii
dezintegrării radioactive; conexiuni cu caracterul statistic al legilor
fizice specifice dimensiunilor atomice și nucleare; serii radioactive și
legea Geiger-Nutall; activitate, timp de viață, timp de înjumătățire;
- Experimentul Rutherford și descoperirea nucleului atomic; constituenții
nucleului atomic; izotopi, izobari și izotoni; experimentul Chadwick de
punere în evidență a izotopilor
- Radiație telurică și radiație cosmică. Descoperirea razelor cosmice.
Consecințe pentru dezvoltarea Fizicii nucleare și Fizicii particulelor
elementare
- Metode și mijloace experimentale în Fizica nucleară. Acceleratori și
detectori. Tipuri de acceleratori de particule și ioni grei. Interacțiile
radiațiilor nucleare cu materia și detectarea radiațiilor nucleare.
Structura unui detector. Proprietăți și funcții. Parametrii asociați.
Metode de detecție. Descrierea principiilor de funcționare pentru
detectori folosiți în experimente de Fizică nucleară
- Proprietățile statice ale nucleelor (I): dimensiunea nucleului; sarcina
nucleară și distribuția de sarcină a nucleului; masa nucleară și
densitatea nucleară; energia de legătură a nucleului și energia de
separare a unei particule din nucleu; energia de legătură pe nucleon și
procesele de fuziune și fisiune nucleară; formula semiempirică de masă
și modelul picătură de lichid; parabola maselor nucleelor izobare;
- Descoperirea neutronului. Ipoteza structurii neutrono-protonice a
nucleului atomic. Elemente de teoria mezonică a forțelor nucleare
- Proprietățile statice ale nucleelor (II): rotații și momentul cinetic;
spinul nuclear; conexiuni cu cuantificarea spațială; inversia spațială și
paritatea nucleară; experimentul Stern-Gerlach; momentul magnetic
dipolar; metode de determinare experimentală a spinului nuclear;
sistematica spinilor stărilor nucleare; metode experimentale de
determinare a momentului magnetic dipolar; modelul uniparticulă
Schmidt; conservarea momentului cinetic și parității nucleare în procese
nucleare; momente multipolare electrice; momentul cuadrupolar
electric: definire şi metode de determinare; modele de pături nucleare;
modelul Fermi al nucleului; necesitatea combinării ipotezelor și modele
unificate.
- Proprietăți dinamice ale nucleelor: dezintegrări radioactive și reacții
nucleare.
- Dezintegrări radioactive; tipuri de dezintegrări; legi de conservare;
caracterizarea generală a dezintegrărilor alfa și beta; legi de
conservare; ipoteza neutrinului
- Mecanisme de reacție în ciocniri nucleare. Baze fizice și descrieri
generale.
- Fisiune și fuziune nucleară
- Mecanisme de interacție directă
- Aplicații ale Fizicii nucleare
Observație. Este o structură orientativă. Pot interveni schimbări. Ele
vor fi reflectate de lista de subiecte pentru examen care se va da înaintea
ultimelor cursuri
Bibliografie de bază
1. Gh.Vlăducă – Elemente de Fizică nucleară – vol.I, II, Tipografia (Editura) Universității din București,
1988, 1990
2. K.N.Muhin – Fizică nucleară experimentală – vol.I, II, Editura Tehnică, București, 1981, 1982
3. J.Eisenberg, R.Resnick – Quantum Physics of Atoms, Molecules, Solids, Nuclei and Particles
4. R.Ion-Mihai, M.L.Ion – Introducere în Fizica nucleară – Editura Universității din București, 2003
5. W.Meyerhoft – Elements of Nuclear Physics
6. Max Born – Fizică atomică – Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1973
7. R.Ion-Mihai, O.Duliu (editori) – Fizică nucleară. Culegere de probleme – Editura ALL București, 1996
8. R.Roy, B.P.Nigam – Nuclear Physics. Theory and Experiment
9. Şt. Muscalu – Culegere de probleme de Fizică atomică şi nucleară - Tipografia Universității din București,
1978
10. Colectiv catedră – Fizică nucleară. Lucrări de laborator – Tipografia Universității din București, 1982,
1986
11. M.Sin (editor) – Bazele Fizicii nucleare. Lucrări de laborator – Editura Universității din București, 2003
12. A.Bohr, B.Mottelson – Nuclear Structure – volume I – W.A.Benjamin, Inc., New York and Amsterdam,
1969
13. Glenn E Knoll - Radiation Detection and Measurement - John Wiley & Sons, Inc., New York, Chichester,
Weinheim, Brisbane, Toronto, Singapore – Third Edition, 2000
14. John M. Blatt, Victor F. Weisskopf – Theoretical Nuclear Physics – Dover Publications, Inc., New York,
1979
15. Kris Heyde – Basic Ideas and Concepts in Nuclear Physics – Institute of Physics Publishing, Bristol and
Philadelphia, 1999
 Fizica nucleului
Anul II
Lucrări de laborator
Anul universitar 2021-2022
SI.1. Radioactivitatea naturală. Tipuri de dezintegrări. Legea dezintegrării radioactive.
Activitatea și activitatea specifică. Timp de înjumătățire și timp de viață. Sistemul natural de
Sistemele
unități nucleare din starea finală și starea inițială au energii de
legătură diferite.
SI.2. Interacțiile radiațiilor nucleare cu materia. Efectele radiațiilor nucleare. Noțiuni de
Dozimetrie
SI.3. Detectarea radiațiilor. Proprietățile și funcțiile detectorilor. Tipuri de detectori.
Prelucrarea informației la detectori
SI.4. Caracterul statistic al proceselor atomice și nucleare.
Prelucrarea datelor experimentale în Fizica nucleară.
LF1. Fluctuații statistice. Măsurări și rezolvare de probleme despre calcularea abaterilor
standard, metoda celor mai mici pătrate s.a.
L.1. Atenuarea radiației beta
L2. Retroîmprăștierea radiației beta
L3. Atenuarea radiație alfa
L4. Spectroscopie gama
L5. Interacțiile radiațiilor electromagnetice cu materia
L.6. Determinarea activității unei surse prin metoda unghiului solid finit și a sursei etalon.
LF2. Dozimetria radiațiilor nucleare. Măsurări cu dozimetrele cu termoluminiscență și
dozimetrelor portabile. Harți de doze și rezolvare de probleme
R1. Recuperare lucrări și rezolvare de probleme
C1. COLOCVIU de laborator
 Pentru acestea sunt necesare următoarele: dozimetre portabile, stilodozimetre, sistem de
citire a expunerii la radiații a stilodozimetrelor, cadre cu surse de alimentare pentru unități
nucleonice (module) în standard NIM, detectori de radiații cu semnal neelectric (emulsii
nucleare) și cu semnal electric, unități nucleonice diferite (amplificatoare, discriminatoare
integrale, analizatoare monocanal și multicanal, numărătoare, timer-e, microscoape, osciloscop,
surse de radiații de diferite tipuri, suporți pentru surse și detectori, colimatoare, cabluri speciale
cu mufe de tip BNC, cărămizi de plumb, pentru ecranare, depozite din plumb pentru surse,
incinte închise de fond scăzut pentru detectori, sisteme suport pentru stilodozimetre.
Laboratorul se finalizează prin colocviu de laborator. Nota obținută va fi parte integrantă
a mediei finale la această disciplină.
Fiecare student trebuie să aibă notate în caietul propriu datele și rezultatele
experimentale obținute, graficele și calcul erorilor (incertitudinilor și impreciziilor).
La colocviul final trebuie să aibă referate separate, individuale, pentru toate cele 8 lucrări
de laborator
Examen – bilete – 3 subiecte (noțiuni fundamentale, experiment, o problemă)
Nota finală – medie examen, medie colocviu, medie activitate curs
Activitate curs – prezență (minim 7 prezențe pentru intrarea în examen), răspunsuri la
teme (la fiecare curs – minim o problemă), răspunsuri la întrebări pe durata cursului,
rezolvări la teste (3-4 pe semestru), existența eseului
Temă eseu – Mai este actuală zicerea lui Miron Costin despre „cetitul cărților”
(indiferent în ce formă este publicată cartea)?
 Noțiuni
introductive
- Leucip, Democrit: atomos = „indivizibil”
- 4 stări de agregare: „pământ” (starea solidă), „apă” (starea lichidă), „aer”
(starea gazoasă), „foc” (starea de plasmă)
- Principal mijloc de investigare – observația și „experiment mental”
- Idei remarcabile → căutarea dovezilor → Blocări majore în primul mileniu al erei
noastre (ex. Umberto Ecco - Numele trandafirului)
- Renașterea → un pas înainte remarcabil: trecerea de la observație la experiment
- Coagularea cunoștințelor → definirea unor direcții majore în Fizică, începând cu
Mecanica
- Dezvoltările din Optică - în aceeași perioadă → problema naturii luminii
- Mecanica și Optică → legile de mișcare ale corpurilor cerești, observarea lor
- Fizică moleculară → legile gazelor → atom?
- Electricitate → dependență similară cu interacţia gravitațională
- Magnetism → sarcina electrică în mișcare
→ Unificarea interacţiei electrice cu interacţia magnetică (James C. Maxwell)
- Tabelul periodic al elementelor – Mendeleev → atom („atomos”)!!!???
- Sfârșit de secol XIX – numeroase descoperiri (efect fotoelectric, radiații anodice,
radiații canal, radiații X, electronul, viteza luminii, radioactivitatea naturală, cuantă
ș.a.) → natura discretă a lumii la nivel microscopic, un alt „atomos”
- Începutul secolului XX – teoria relativității, descoperirea nucleului atomic!!!
- Structură atomică, transmutații nucleare (descoperirea protonului), dualismul
undă-corpuscul (λB=h/p) → construirea acceleratorilor de particule şi ioni grei
-Ipoteza existenței antiparticulelor (Dirac), descoperirea primei antiparticule
(pozitronul, Andersson, 1932), descoperirea neutronului (Chadwick, 1932),
dezintegrarea β și ipoteza neutrinilor, fisiune nucleară și reactorul nuclear, ....

Accelerator Accelerator Ciclotron

Cockcroft-Walton Van der Graaff
 Descoperirea
radioactivității
- Henri Antoine BECQUEREL – februarie 1896 –
element uraniu
- 1869 - Johann Hittorf – radiații catodice
- 1895 – Wilhelm Conrad Roentgen – radiații X
 Clara Roetgen –
prima radiografie cu raze X

W.K. Roetgen
descoperitorul razelor X

16
Henri Antoine Becquerel –
descoperitorul
radioactivității naturale în
laboratorul său
Placa fotografică care indică efectele expunerii la radioactivitatea
naturală cu însemnările lui Henri Antoine Bequerel
 Maria Sklodovska Curie în laboratorul său în perioada studiilor
pentru descoperirea unor substanțe noi care să prezinte fenomenul de
radioactivitate naturală
Irène Joliot Curie Marie Curie

Marie și Pierre Curie

20

Irène Joliot Curie și

Identificarea tipurilor de dezintegrări
radioactive
 Primele tipuri de dezintegrări radioactive puse în evidență

Dezintegrarea α

Dezintegrarea β- (beta minus)

Dezintegrarea/Dezexcitarea γ (gama/gamma)

Remarcă.
NU acestea sunt nucleele pentru care s-au eviden țiat prima dată
procesele de dezintegrare sau dezexcitare menționate
 Dezintegrarea β+ (beta plus)

Remarcă
Acest tip de dezintegrare, cu emisie de electroni pozitivi (pozitroni) a
fost pusă în evidență după descoperirea pozitronului (Anderson, 1932)
și a permis descoperirea seriei radioactive „artificiale” (1934)
Dezintegrarea α a fost prima dezintegrare studiată sistematic – Ernest
Rutherford și Soddy

Observație.
Dezintegrarea alfa a radiului a permis obținerea valorii unității
tolerate pentru activitate (1 Curie = 1 Ci). Se poate spune că
această unitate are o „definiție fizică”
Dependența de timp a numărului de nuclee radioactive
Rezultate obținute de Rutherford și Soddy în 1903
- Rutherford și Soddy (1902-1903) – propun o lege a dezintegrării radioactive bazată
pe experimentele efectuate de ei, cu surse telurice de thoriu, în principal, și uraniu →
formă exponențială a legii:

N(t) – numărul de elemente radioactive la momentul t;

N0 - numărul inițial de elemente radioactive la momentul inițial, t=0;
λ – constanta de dezintegrare radioactivă = probabilitatea ca un anumit tip de element
să se dezintegreze în unitatea de timp
T1/2 - timpul de înjumătățire – timpul în care numărul inițial de elemente (nuclee)
radioactive scade de 2 ori (N(t) = N0/2) → T1/2 =ln2/λ =0.693/λ.
τ – timpul mediu de viață – timpul după care numărul inițial de nuclee scade de e ori
τ =1/λ
- S-a observat că unele elemente (nuclee) obținute prin dezintegrarea altui element pot
prezenta fenomenul de radioactivitate → serii de dezintegrări succesive
- Rutherford și Soddy – comportarea exponențială observată → transformare
ireversibilă a materiei
- Ipoteze asupra procesului - Pierre Curie → stocarea unei cantități uriașe de energie în
elementele radioactive de-a lungul timpului
Clarificări necesare, după această primă etapă
- Stabilirea cauzelor fenomenului de radioactivitate
- Identificarea unei posibile structuri a atomului
- Abateri de la ipoteza lui Prout (1811/1815) – mase, existența izotopilor ș.a.
Legea dezintegrării radioactive. Definirea timpului de înjumătă țire

T=ln2/λ =0.693/λ
P. Zeeman, H.A. Lorentz (1897) – Prezența electronilor care se mișcă în interiorul atomilor

Caracterizarea/identificarea unui element/nucleu

Istoria descoperirii radioactivității
- Sfârșitul secolului al XIX-lea – descoperirea radioactivității
naturale – Henri Antoine BEQUEREL
- Henri Poincaré – ianuarie 1896 – copie (în limba germană) a
articolului lui Röntgen despre raze X – 20.I.1896 conferință la
Academia de Științe din Paris – sugerează că emisia de radiații
X ar putea fi rezultatul fluorescenței sticlei din care era făcut
tubul Crookes folosit pentru producerea radiațiilor catodice și în
care, la presiuni joase, s-au observat acestea → Henri Poincaré
sugerează chiar că producerea de radiații X ar putea fi un efect
general al fluorescenței.
- Henri Antoine Becquerel – participant la conferință și
specialist în fluorescență - Profesor la Muzeul de Istorie
naturală din Paris → realizarea de experimente folosind ca
material fluorescent un sulfat de uraniu și potasiu.
Remarcă. Luminiscența/fosforescența/fluorescența – este
proprietatea unui numit material de a absorbi lumină și de a
reemite lumină cu o frecvență diferită, după un interval de timp
care poate ajunge până la câteva ore.
Obs. Pentru sulfatul de potasiu și uraniu acest timp este mult
mai scurt. Ca sursă importantă de lumină – la momentul
respectiv – se menționează Soarele
- Studiile făcute de H.A. Becquerel au arătat că
(i) Ipoteza emisă de H. Poincaré referitoare la originea razelor X
nu este corectă;
(ii) Totuși, studierea presupusei origini a permis descoperirea
unui nou fenomen extrem de important
Obs. H.A. Becquerel a publicat constant toate cercetările în revista
Academiei de Științe, numită Comptes rendus
- Început februarie 1896 – sarea de uraniu plasată pe o placă
fotografică învelită în hârtie neagră, urmată de expunere la
Soare, timp de câteva ore
- H.A. Becquerel – observații după developare – se vede conturul
substanței fluorescente (zonă înnegrită) → substanța fluorescentă
emite radiații capabile să traverseze o hârtie care este opacă
pentru lumina vizibilă
- Comentariu al unui colaaborator: „corpurile fluorescente emit
radiații care au proprietăți similare cu ale radia țiilor X
(Poincaré dixit!)”. H.A. Becquerel face referire doar la substanța
pe care a studiat-o, în articolele trimise la Comptes rendus.
- Necesitatea de a verifica dacă rezultatele se referă la același tip
de radiație ca în cazul celei descoperite de Röntgen → Becquerel
investighează absorbția radiațiilor emise de sarea de potasiu și
uraniu de diferite substanțe. Observații interesante
→ radiațiile străbat foițe subțiri de aluminiu și de cupru!!!
- Este sau nu este radiație X??? → în 26 și 27 februarie 1896 –
plăci care nu sunt expuse suficient timp la Soare – sunt păstrate
cu sărurile respective, în loc uscat și întunecos → la developare
se aștepta ca plăcile să fie puțin impresionate (urme slabe
vizibile pe placă) → plăcile erau puternic impresionate pe toată
suprafața pe care se depusese sarea respectivă!!!
- Concluzia lui H.A. Becquerel: s-a produs emisie de radiații în
condiții de întuneric!!! → îsi exprimă îndoiala că ar fi o
proprietate generală a materialelor fluorescente!!!
- 9.III.1896 – studii de fluorescență pentru blendă hexagonală
(αZnS) – este deosebit de fosforescentă, dar nu a observat o
comportare similară cu a sării de uraniu și potasiu!!! → după
circa două săptămâni scrie o nouă notă pentru Comptes rendus.
În această notă folosește termenul de radiații emise de săruri de
uraniu și nu mai folosește termenul de fosforescent sau termeni
similari!!!
- Mai 1896 – H.A. Becquerel anunță că uraniul metalic radiază
mult mai intens decât sărurile sale!!! („primul exemplu de metal
care prezintă un fenomen analog cu o fosforescență invizibilă” –
dubii dacă este fosforescență sau alt fenomen???
- Noiembrie 1896 – probe de uraniu păstrate la întuneric din
martie 1896 – emit încă radiații →se folosește termenul de
„raze uranice”. Se subliniază faptul că au o durată de emise cu
mult peste cea specifică fenomenului de fluorescență. În plus, este
necunoscută sursa de energie care stă la baza fenomenului
observat și la persistența acestuia.
- H.A.Becquerel – sunt cu adevărat raze X???
– descărcare electroscop ca și razele X; totuși sunt multe
diferențe!!!
- Studierea cantitativă a efectului pentru diferite materiale care
să încetinească sau să absoarbă radiațiile → concluzie H.A.B.:
„descărcarea corpurilor electrice în gaze care au fost expuse la
„raze uranice” a permis stabilirea unei noi relații între
radiațiile (razele) X și „razele uranice”; în raport cu reflexia și
refracția ele par să fie fenomene complet diferite”!!!
- Aprilie 1897 – H.A.Becquerel pare să renunțe la studiul
„razelor uranice” – trece la studierea efectului Zeeman, nou
descoperit, atunci.
- Se declară interesați de razele uranice Profesorul Pierre Curie
și soția si doctoranda lui, Maria Sklodovska Curie (Marie Curie).
- H.A.Becquerel – a folosit metoda fotografică și metoda bazată pe
electroscop cu folii de aur
- Pierre și Marie Curie, precum și Ernest Rutherford – folosirea
acestora, dar, mai ales, a metodei electrice – permite măsurări
cantitative
- Pierre Curie – studii de piezoelectricitate (cu fratele său
Jacques Curie) – Premiul Academiei de Științe.
- Au urmat studii sistematice de susceptibilitate magnetică
pentru diferite materiale în funcție de temperatură – legea
Curie.
1895 – se căsătorește cu Maria Skłodowska (Polonia – parte a
Imperiului Rus – femeile nu erau acceptate la studii
universitare) – își alege, la sugestia lui Pierre Curie, o temă de
teză de doctorat din domeniul „razelor uranice”. Îi pune la
dispoziție un „capacitor” (numită cameră de ionizare, mai
târziu) cu 2 plăci; una dintre plăci a fost acoperită cu un strat
uniform de uraniu (putea fi acoperită și cu alte substanțe, sub
formă de pudră fină). Tensiunea dintre cele două plăci a fost de
100 V. Curentul a fost măsurat cu un electrometru și de un
cuarț piezoelectric (cadranul electrometrului a fost propus de
Thompson, Lord Kelvin, și modificat de Pierre Curie).
Proprietățile cuarțului piezoelectric au fost studiate de Jacques
- Marie Curie – studiază conductivitatea electrică a aerului sub
efectul „razelor uranice”
- își dă seama de necesitatea de a căuta și alte
substanțe/elemente care să emită astfel de radiații/raze
- obținerea probelor de diferite tipuri – o problemă delicată –
colaborări și foarte multă muncă
- Se constată că toriul emite, de asemenea, astfel de raze
(radiații) – face conexiune cu masele atomice mari ale celor
două elemente (confirmată ulterior – forțele nucleare sunt de
distanță foarte scurtă și nu sunt totdeauna capabile să
compenseze repulsia coulombiană puternică dintre protoni,
constituenți cu sarcină ai nucleului
- Gerhard Carl Schmidt (Germania) – toriul emite radiații
similare cu radiațiile uranice. Ambii publică în Comptes rendus
(Marie Curie - 12 aprilie 1897 – 3 pagini; G.C. Schmidt - 23
aprilie 1897 – 11 pagini; trimis pe 24 martie!!!).
- Marie Curie – oxid de uraniu (pehblendă) și calcolit (fosfat de
cupru și uraniu) – dau intensități mai mari (înnegriri mai mari
ale plăcii fotografice) → minereurile respective ar putea conține
un element care este mai activ decât uraniul!!!
- Ipoteza a fost corectă. Pierre Curie abandonează studiile de
magnetism și se alătură soției pentru studii de radioactivitate.
- Marie și Pierre Curie – folosirea analizei chimice pentru
studierea emisiei de radiații ⇒ contorlul emisiei radiative a
produșilor la fiecare pas de operare în metoda folosită
- Fiecare element de interes dintr-un material studiat este
colectat și concentrat, pas cu pas, în părți constituente ⇒
investigarea radioactivității părții respective, pe măsură ce se
derulează procesul de separare.
- 18.VII.1898 – Marie și Piere Curie anunță descoperirea unui
nou element radioactiv ⇒ numele propus este cel de poloniu Obs.
Cu această ocazie apare, pentru prima oară, într-o publicație
științifică, teremenul de (element) radioactiv. De asemenea,
înlocuiesc termenul de „raze uranice” cu cel de „raze Becquerel”
– motivația: și alte elemente emit radiații, nu numai uraniul!!!
- 19.XII.1898 - Pierre și Marie Curie – există un alte element
radioactiv în announced the discovery of another, very
radioactive element in pehblendă!!!
- Gustave Bémont (chimist) și Eugène Demarçay (spectroscopist)
ajută la identificarea elementului care are proprietăți chimice
similare cu bariul (fapt care îl face dificil de separat) ⇒ presența
unei linii spectroscopice necunoscute indică prezența unui
element nou ⇒ a fost denumit radiu.
- Pierre și Marie Curie – cer părerea unei alte persoane care
lucra în domeniu, fiindcă păre să existe și alt element
radioactiv ⇒ André Debierne – descoperă un nou element –
notă din 16.X.1899 ⇒ element numit actiniu.
Remarcă. Lucrările pentru descoperirea radiului, în 1898, au
fost extrem de laborioase și de dificile, cu finanțare extrem de
redusă. A existat sprijinul Academiei de Științe.
- Pierre Curie – obține minereuri de uraniu din Boemia
(Imperiul Hasburgic, atunci) – o tonă de pehblendă – oferită de
guvernul hasburgic, la intervenția președintelui Academiei de
Științe a Austriei.
- Cele două descoperiri fac ca situația financiară să se
îmbunătățească.
Obs. Colaborarea dintre Pierre și Marie Curie a fost exemplară,
din foarte multe puncte de vedere. S-au completat reciproc,
excelent. Pierre Curie – visător, imaginativ, capabil să susțină
proiecte delicate simultan sau succesiv. Marie Curie – plină de
energie, deosebit de tenace, capabilă să își urmărească până la
capăt obiectivele propuse.
 Despre natura radiațiilor emise
de elemente radioactive
- „raze uranice”, „raze Becquerel” – ce sunt, de fapt?
- Fizicieni din multe țări au încercat să răspundă acestor
întrebări ⇒ Radioactivitatea naturală – subiect de interes la
invel internațional
- Cine a contribuit la găsirea răspunsului?
- Ernest Rutherford (născut în Noua Zeelandă; a lucrat în
Anglia, la Manchester și Cambridge) – studierea absorbției
radiațiilor emise de uraniu în plăci de aluminiu de grosimi
diferite – constată faptul că prin creșterea grosimii stratului de
aluminiu se poate observa că radiațiile respective pot fi de
naturi diferite – cel puțin 2 tipuri, spune Rutherford!!!
⇒ pentru cea care era rapid absorbit introduce termenul de
radiație (alfa) α, iar pentru cea care este mai penetarantă
introduce termenul de radiație (beta) β.
- Studiile ulterioare au confirmat radiația α ca fiind formată
din nuclee de heliu (A=4, Z=2) și având parcursuri scurte în
materiale diferite. Pentru radiațiile mai penetrante, numite
inițial radiații β, s-a constatat că situația este mai complexă, în
anii următori ⇒ s-a impus ideea folosirii câmpurilor electrice și
magnetice și studierea efectelor lor
Obs. Se știa că aceste tipuri de câmpuri deviau radia țiile catodice.
Remarcă. Folodirea câmpurilor electrice și magnetice pentru radia țiile
selectate ca fiind ceea ce se numea atunci radiații β, a condus la condus
la concluzia că radiațiile selectate emise de radiu se pot împăt ți în două
grupe, și anume: o grupă este formată din raze/radia ții care sunt
deviate în câmp magnetic, iar o altă grupă este formată din
radiații/raze care nu sunt deviate în câmp magnetic (studii făcute de
Friedrich Oskar Giesel în Germania, inițial, și verificate de Stefan Meyer
și Egon von Schweidler, în Austria, și de Henri Antoine Becquerel, în
Franța) – 1900
- În continuare, razele „deviabile” în câmp magnetic au fost numite
raze/radiații β. S-a demonstarat − de Jean Perrin și Joseph John
Thomson – că sunt identice cu radiațiile catodice, adică sunt electroni.
– Alături de penetrabilitatea în diferite materiale – unde s-a ajuns la
concluzia că ar fi două categorii – s-a adăugat „deviabilitatea” în
câmp magnetic și s-a ajuns, de asemenea, că sunt două categorii.
- Analizându-se mai atent, s-a ajuns la concluzia că, de fapt, sunt 3
categorii. Principala probleme care s-au pus, legată de cea de a treia
categorie, numită și raze/radiații γ, erau legate de faptul că
intensitățile câmpurilor magnetice de la sfâr țitul secolulului al XIX-lea
nu erau suficient de mari încât să devieze apreciabil radia țiile α, iar
radiațiile γ – cu o putere de penetrare foarte mare – nu erau
ușor de detectat atunci!!!
- 1900 – Paul Villard pune în evidență experimental radia țiile γ!!!
- Paul Villard a făcut experimente în care a comparat penetrarea în
sticle a razelor „deviabile” în câmp magnetic cu penetrarea în aceleași
tipuri de sticle ale razelor „nedeviabile” în câmp magnetic.
- Sticlele folosite ≡ plăci fotografice – au fost înfășurate în hârtie neagră
groasă, pentru eliminarea radiațiilor/razelor α ⇒ concluziile lui Paul
Villard: partea „nedeviabilă” a radiației radiului conține raze/radia ții
extrem de penetrante!!! ⇒ inițial, radiațiile/razele γ au fost denumite
„raze X emise de radiu” (1903 Ernest Rutherford – stabilește
denumirea de radiații/raze γ).
- H.A. Becquerel – dacă observațiile d-lui Villard sunt corecte, motivul
dezacordului/nepotrivirii poate să fie existența unor radia ții mai pu țin
intense, dar foarte penetrante (radiații mai puțin ionizante)
 Natura fenomenului de radioactivitate naturală
- Rutherford și Soddy - în 1902 – încearcă să descrie
radioactivitatea naturală pe baza acestor rezultate – între timp
mai apăruseră și alte substanțe radioactive (conexiunea radiu-
radon, foarte importantă, fiind generate de uraniu și toriu).
- Pierre și Marie Curie – au unele ezitări; ei considerau două
ipoteze, și anume:
(i) O cantitate destul de mae de energie a fost stocată cu mult
timp în urmă în materialul radioactiv
(ii) Există surse de energie în spațiu pe care astfel de materiale
sunt capabile să le utilizeze
- Ianuarie 1902 – într-o notă scrisă de Pierre și Marie Curie ei
arată că ar putea fi pe o cale greșită. Ei au făcut ipoteza că
fiecare atom al unui material radioactiv lucrează ca o sursă de
energie constantă. Ei adaugă faptul că experimentele din ultimii
câțiva ani arată că pentru uraniu, toriu și radiu nu se observă că
radioactivitatea nu se schimbă în timp.
Remarcă. Ultima observație este greșită. Greșeala lor poate fi
legată de faptul că timpii de viață (perioadele de schimbare)
pentru uraniu și toriu nu puteau fi direct măsurabili.
Elementele cu perioade mai scurte (1600 ani pentru radiu, de
exemplu) ar putea produce descreșteri observabile în activitate,
- Legea dezintegrărilor radioactive se poate observa direct pentru
elemente care au timpi de viață mult mi scur ți, cum ar fi, de exemplu,
poloniul (138 zile) sau radonul (3,8 zile)
- Astfel de elemente – care provin din dezintegrările uraniului și
toriului - se pot separa chimic.
- H.A.Becquerel a aobservat următoarele: după anumite tratamente
chimice, anumiți compuși ai uraniului devin mai pu țin activi!!!
- Tratamentul chimic includea separarea precipitatelor. Unele dintre
ele puteau avea radioactivități mult mai mari decât radioactivitatea
uraniului. Uneori, după câteva luni, compușii de uraniu deveneau, din
nou, tot atât de activi ca înainte de tratamentul chimic.
Remarcă. Observațiile lui H.A.Becquerel au rămas pur calitative. Ele
indicau ceea ce se numește acum echilibrul radioactiv.
- 1902 Ernest Rutherfor și Frederick Soddy - experiment la Montreal
cu elemente radioactive de tip „fiică” provenți de la toriu ⇒
transformări succesive ale unuia din altul, prin emisia de radia ții ⇒
introducerea conceptului de serie radioactivă
 Exemplu de serie radioactivă,
bazată pe dezintegrări α și dezintegrări β- succesive
Remarcă. La determinarea numărului de dezintegrări
d α și de
dezintegrări β- succesive s-a avut în vedere observația experimentală că
prima modifică atât numărul de masă, A, cât și numărul atomic, Z, în
vreme ce a doua nu modifică decât numărul atomic, Z!!!!!
- Observațiile lui Becquerel și determinările cantitative ale
Rutherford și Soddy ⇒ obținerea unor legi specifice extrem de
importante.
- Rutherford și Soddy – empiric – din date experimentale –
legea dezintegrărilor radioactive:
radioactive

N – numărul de atomi/nuclee radioactive existenți/existente la

momentul t, iar N0 este numărul corespunzător la momentul
t=0; λ este probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp a
unui tip specific de atom/nucleu radioactiv; se mai numește
constanta de dezintegrare.
- Timpul de înjumătățire – timpul după care numărul de
nuclee radioactive de un anumit tip se reduce la jumătate, T
sau T_1/2, este: T_1/2=T=ln2/λ =0.693/λ.
- Dacă nucleele radioactive care rezultă dintr-o dezintegrare
sunt, de asemenea, radioactive, vor suferi, la rândul lor,
dezintegrări, cu constante de dezintegrare specifice ⇒ serie de
dezintegrări radioactive.
- Rutherford și Soddy – nu cunoșteau atinci întreaga secvență
de dezintegrări radioactive.
- Ei au găsit comportarea exponențială din rezultate experimentale și
au sugerat (corect) că radioactivitatea reprezintă o transformare
ireversibilă a materiei!!!
- Astfel, se poate considera că posiibilitățile considerate de Pierre și
Marie Curie au fost corecte: o cantitate uriașă de energie a fost stocată
cu mult timp în urmă în atomii radioactivi/nucleele radioactive.
- Cea de a doua ipoteză – legată de existența unor surse de energie în
spațiu pe care astfel de nuclee le pot folosi – nu este corectă!!!
- 1903 – nu se cunoștea nimic despre existența izotopilor la acel
moment (Frederick Soddy, 1911, Thomson, 1911, Chadwick, 1912),
dar nu se știa nici că există nuclee atomice (Ernest Rutherford, 1911),
dar radioactivitatea era descoperită și reprezenta o proprietate
dinamică a nucleelor atomice!!!!
- Prezența electronilor care se mișcă în interiorul atomilor –
demonstrată de P. Zeeman și H.A. Lorentz (1897) a ajutat, ulterior la
înțelegerea structurii materiei
Temă curs nr.1 Fizica nucleului 2022-2023
1. Fie o masă de 1 g de 90Sr (stronțiu). Timpul de înjumătățire pentru
90
Sr (stronțiu) este de 28,8 ani. Se cer următoarele:
(i) Constanta de dezintegrare
(ii) Activitatea probei de stronțiu
Indicație. Se dă 1u = 1,66x10-27 kg

Memento! Pentru mai multe informații și bibliografie specifică sfârștului

de scol XIX și început de secol XX
Pierre Radvanyi, Jacques Villain - Comptes Rendus Physique 18
(2017) 544–550
Simbolul care avertizează prezența surselor radioactive