SISTEME DE Detectare

A RADIAŢIILOR ionizante
Detectarea radiaŢiilor ionizante

 Orice sistem de detectare este format din:

- detector
- instalaţia auxiliară
Detectarea radiaŢiilor ionizante
 În detector are loc procesul de interacţie prin care
particula incidentă cedează, parţial sau total, energia sa
detectorului. Detectarea radiaţiilor ionizante se bazează
pe interacţiunea lor cu substanţa.
 Detectarea radiaţiilor puternic ionizante este mai simplă,
de aceea acest tip de detectori au fost descoperiţi mai
întâi.
 Funcţionarea detectorilor are la bază ionizarea, fie că
este vorba de ionizare directă, în cazul particulelor
încărcate electric, fie că este vorba de ionizare indirectă,
în cazul fotonilor şi neutronilor.
Detectarea radiaŢiilor ionizante

 În cazul particulelor încărcate electric are loc ionizarea

volumului sensibil al detectorului direct de către aceste
particule, pe când în cazul fotonilor ionizarea se face de
către fotoelectroni, electroni Compton şi perechile de
electroni care rezultă în urma interacţiei fotonilor cu
substanţa diferitelor părţi a detectorului.
 În cazul neutronilor ionizarea este produsă de către
particulele încărcate care apar prin reacţiile: (n,), (n,p)
etc. sau de către fotoni care apar în reacţiile (n,) sau de
către protonii de recul care apar ca urmare a ciocnirilor
dintre neutronii rapizi şi atomii de H ai mediului.
Detectarea radiaŢiilor ionizante

Detectorii care măsoară radiaţii indirect ionizante sunt compuşi din

două părţi:
 în prima parte A, are loc procesul de interacţiune prin care
radiaţiile indirect ionizante produc radiaţii ionizante;
 în partea a doua B, radiaţiile ionizante produc ionizarea
substanţei din care este constituită această parte.
Clasificarea detectorilor de radiaŢii
 Clasificarea detectorilor de radiaţii ar trebui să se facă în primul
rând după natura radiaţiilor detectate: fotoni, electroni, protoni,
neutroni etc. Acest lucru nu se poate face deoarece numai
pentru neutroni există o categorie bine definită de detectori.
 Pentru detectarea fotonilor, electronilor şi protonilor se pot
folosi acelaşi tip de detectori.
 De aceea cea mai utilizată clasificare este aceea care ţine
seama de modul în care ionizarea produsă în partea B a
detectorului este folosită în mecanismul formării informaţiei
furnizate de către detector.
 Radiaţia indirect ionizantă produce ionizarea substanţei active
a detectorului şi determină crearea perechilor de ioni (ioni
pozitivi şi electroni, ioni pozitivi şi negativi). Din cauza forţelor
electrostatice ionii de semn opus se atrag între ei şi prin
recombinare se formează din nou atomul neutru.
Clasificarea detectorilor de radiaŢii

 Dacă volumul B, este gazos şi este sediul unui câmp electric

suficient de intens care să împiedice recombinarea, avem de a
face cu detectori bazaţi pe colectarea ionilor în gaz.
 La recombinare, electronii luându-şi locul pe orbita respectivă,
se emite o radiaţie caracteristică atomului respectiv. Dacă
energia emisă nu este transmisă reţelei ea apare sub formă de
lumină cu o anumită lungime de undă.
 Dacă emisia luminii are loc într-un timp mai mic de 10-6s,
fenomenul se numeşte fluorescenţă şi stă la baza detectoari
cu scintilaţie.
Clasificarea detectorilor de radiaŢii

 Energia eliberată la recombinarea ionilor poate determina

disocierea anumitor molecule. Acesta poate constitui un
fenomen observabil macroscopic care să folosească la
detectarea radiaţiilor. Astfel granulele de bromură de argint din
emulsia fotografică, disociate devin developabile şi înnegrirea
acesteia este fenomenul de bază al detectori bazaţi pe
acţiunea fotografică .
 Disocierea altor tipuri de molecule conduce la modificări de
culoare care stau la baza detectorilor chimici.
Clasificarea detectorilor de radiaŢii

 Detecori bazaţi pe fenomenul de luminiscenţă specific unor

materiale care iradiate trec într-o stare metastabilă. Acestea
revin la starea fundamentală prin emisia de lumină în domeniul
vizibil sau ultraviolet sau infraroşu.
 Detectori digitali
Clasificarea detectorilor de radiaŢii

 Fosforescenţa poate fi accelerată prin excitare cu lumină sau

căldură.
 Dacă accelerarea se făce cu căldură se numeşte
termoluminiscenţă iar dacă se face cu lumină (laser) se
numeşte luminiscenţă stimulată optic.
ProprietĂŢile detectorILOR de radiaŢii
Un detector bun de radiaţii trebuie să aibă următoarele
proprietăţi:
 Să furnizeze circuitului electronic auxiliar, pulsuri de
amplitudine cât mai mare, care să poată fi uşor amplificate.
 Să fie selectiv, adică să aibă calitatea de a discrimina şi a
înregistra particulele şi fotonii gamma după energie.
 Timpul mort, adică timpul dinaintea unui puls în decursul căruia
în detector o altă particulă nu poate produce un nou puls, să fie
cât se poate de mic.
 Puterea de rezoluţie, adică inversul timpului mort, să fie mare.
Cu cât aceasta este mai mare, cu atât se pot număra mai multe
particule în unitatea de timp.
 Palierul detectorului să aibă o lungime mare iar panta să fie
mică. Palierul reprezintă domeniul de funcţionare în care viteza
de numărare a particulelor în unitatea de timp nu variază cu
tensiunea aplicată detectorului.
ProprietĂŢile detectorILOR de radiaŢii
 Geometria să fie bine determinată, astfel ca o particulă
pătrunsă în domeniul sensibil al detectorului să poată produce
cu o probabilitate diferită de zero un puls de tensiune.
 Eficacitatea detectorului, probabilitatea de a reacţiona la o
anumită radiaţie nucleară să fie mare. Eficacitatea detectorului
este dată de raportul procentual dintre numărul de particule ce
dau la ieşire pulsuri şi numărul total de particule emise în
unitatea de timp.
 Să aibă stabilitate termică mare, adică să poată lucra într-un
domeniu larg de temperatură fără a-şi modifica viteza de
numărare cu temperatura.
 Durata de funcţionare să fie mare. Majoritatea detectorilor
datorită fenomenelor de interacţie cu radiaţiile nucleare au o
durată de funcţionare limitată.
 DETECTORI

BAZAŢI PE COLECTAREA IONILOR ÎN GAZ

 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 Funcţionarea acestui tip de detectori are la bază ionizarea, fie

că este vorba de ionizare directă, în cazul particulelor încărcate
electric, fie că este vorba de ionizare indirectă, în cazul fotonilor
şi neutronilor.
 În cazul particulelor încărcate electric are loc ionizarea
volumului sensibil al detectorului direct de către aceste
particule, pe când în cazul fotonilor ionizarea se face de către
fotoelectroni, electroni Compton şi perechile de electroni care
rezultă în urma interacţiei fotonilor cu substanţa diferitelor părţi
a detectorului.
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 Radiaţia produce ionizarea

substanţei active a detectorului şi
determină crearea perechilor de
ioni (ioni pozitivi şi electroni, ioni
pozitivi şi negativi).
 Din cauza forţelor electrostatice
ionii de semn opus se atrag între
ei şi prin recombinare se
formează din nou atomul neutru.
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 Dacă câmpul electric este slab, viteza ionilor datorată agitaţiei

termice este mai mare decât viteza de antrenare sub acţiunea
câmpului electric.
 În timpul mişcării ionilor are loc şi recombinarea lor, astfel că din
punct de vedere al colectării lor difuzia şi recombinarea sunt
fenomene defavorabile colectării.
 Dacă volumul sensibil al detectorului este gazos şi este sediul unui
câmp electric suficient de intens care să împiedice recombinarea,
avem de a face cu detectori bazaţi pe colectarea ionilor în gaz.
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 Prin interacţie cu atomii gazului din detector, fiecare

particulă va produce un număr N de perechi de ioni. N
reprezintă ionizarea iniţială.
 Cu ajutorul câmpului electric ionii sunt colectaţi pe
electrozi. Ionii colectaţi produc în circuitul detectorului un
curent de scurtă durată numit puls.
 Amplitudinea pulsului depinde de numărul de ioni
colectaţi, n. Deci fiecărei particule care nimereşte
detectorul, îi corespunde în circuitul electric al
detectorului un puls cu o anumită amplitudine.
 Amplitudinea pulsului se caracterizează prin variaţia U a
diferenţei de potenţial produsă de colectarea sarcinii
electrice Q ne pe capacitatea C a detectorului.
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 Variaţia U se măsoară la
bornele rezistenţei r. Q ne
 Cu ajutorul bateriei B se U  
aplică detectorului tensiunea C C
dorită.
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz
 Pentru U mic, viteza de antrenare a ionilor este mai mică decât
agitaţia termică. În timpul acestei mişcări a ionilor are loc
recombinarea lor, încăt la electrozi se va colecta un număr de ioni n,
mai mic decât ionizarea iniţială N.
 Dacă U creşte, scade recombinarea şi difuzia; ionii pot ajunge la
electrozi într-un timp mai scurt decât cel necesar recombinării, ceea
ce va determina o creştere a amplitudinii pulsului. Când valoarea
câmpului va fi suficient de mare încât toţi ionii produşi în detector să
fie colectaţi pe electrozi, nN, amplitudinea pulsului va atinge un
maxim după care va rămâne constantă chiar dacă câmpul electric
va creşte.
 Creşterea tensiunii aplicate, peste o anumită valoare, determină o
nouă creştere a amplitudinii pulsului datorită fenomenului de
multiplicare în gaz. Electronii rezultaţi din ionizare sunt acceleraţi
suficient de mult pentru a putea produce ionizare suplimentară.
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 În acest caz nMN

unde: Mcoeficient de
multiplicare în gaz

M depinde de câmpul
Q M  N e

electric, astfel încât pe
măsură ce U creşte, U  
amplitudinea pulsului creşte C C
continuu.

 Peste anumite valori ale lui

apare descărcarea în
avalanşă.
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 În figură este reprezentată variaţia amplitudinii pulsului cu

tensiunea aplicată detectorului.
 După cum se vede, până la U1 numărul de ioni colectaţi este
mai mic decât numărul total de ioni.
 La diferenţa de potenţial U1, toţi ionii produşi de particula
incidentă sunt colectaţi pe electrozii detectorului.
 Curba U (U) prezintă palierul corespunzător colectării tuturor
ionilor produşi de particula incidentă în aceeaşi regiune a
tensiunii aplicate detectorului (U1….U2), independent de
ionizarea iniţială.
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 Peste valoarea U2 apare fenomenul multiplicării în gaz.

 În regiunea U2……U3 amplitudinea pulsului corespunzătoare
diferitelor particule este proporţională cu ionizarea iniţială.
 În regiunea U3……U4 această proporţionalitate este limitată.
 La tensiuni mai mari decât U4 coeficientul de multiplicare
devine foarte mare.
 Peste U5 descărcarea în detector se menţine chiar după
trecerea particulei incidente şi de aceea nu prezintă interes
din punct de vedere al detecţiei.
 U5

U3 U4
U1 U2
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 U1……U2, domeniul în care amplitudinea pulsului este

proporţională cu ionizarea iniţială şi independentă de
tensiunea aplicată detectorului este domeniul de
funcţionare al camerei de ionizare.
 U2……U3, domeniul în care amplitudinea pulsului este
proporţională cu ionizarea iniţială dar depinde de tensiunea
aplicată detectorului este domeniul de funcţionare a
contorului proporţional.
 U4……U5, domeniul în care amplitudinea pulsului nu depinde
de ionizarea iniţială, domeniul de funcţionare a contorilor
Geiger-Műller .
 Detectori bazaŢi pe colectarea ionilor în gaz

 Camera de ionizare, lucrează în domeniul în care pe de o parte

recombinarea nu mai are loc, iar pe de altă parte, multiplicarea ionilor
nu se produce.
Se recomandă pentru măsurarea expunerii sau a debitului expunerii.
 Contorul Geiger Muller, lucrează în domeniul în care câmpul electric
este atât de mare, încât descărcarea ia forma unei avalanşe.
Ionizarea suplimentară care apare îşi aduce şi ea contribuţia la
ionizarea gazului din interiorul contorului.
Sunt foarte sensibili de aceea se recomandă utilizarea lor pentru
radiaţii de mică intensitate sau mici contaminări.
 Camera de ionizare

Electrometru
+ 1234

IT

-
Răspunsul este proporţional cu
Ion negativ ionizarea (activitatea, debitul
expunerii)
Ion pozitiv
 Detectorul Geiger-Muller

multiplicare
Radiaţia incidentă

Fereastra detectorului

gaz nobil
Aparatură dozimetrică portabilă

28
DETECTORI

CU SCINTILAŢIE
Detectori cu SCINTILAŢIE

 Încă de la primele sale cercetări asupra radioactivităţii,

Rutherford a utilizat un ecran de sulfură de zinc pentru
detectarea radiaţiilor . De atunci s-au descoperit şi alte
substanţe care sub acţiunea radiaţiilor sau a altor agenţi fizici
emit cuante de lumină.
Detectori cu SCINTILAŢIE

 Când o radiaţie incidentă interacţionează cu atomii sau

moleculele substanţei traversate are loc, direct sau indirect,
ionizarea şi excitarea atomilor sau moleculelor. Electronul
ridicat pe o stare energetică superioară poate reveni la starea
fundamentală prin emisia unei cuante de energie sub forma
unei linii sau benzi caracteristice (linii sau benzi de fluorescnţă).
În fenomenul de fluorescenţă stările excitate au o viaţă medie
de 10-8 s şi se sting repede. Dacă revenirea la starea
fundamentală se face după un mecanism mai complex, emisia
cuantelor de energie poate varia de la microsecunde la ani;
acesta este fenomenul de fosforescenţă.
 Fluorescenţa şi fosforescenţa fac parte din fenomenul de
luminiscenţă. Scintilaţia se bazează numai pe fluorescenţă.
Detectori cu SCINTILAŢIE
 Dezvoltarea detectoarelor cu scintilaţie a început în anul 1947.
Acest început se datoreşte pe de o parte găsirii unor materiale
adecvate, fosforii, iar pe de altă parte, folosiri
fotomultiplicatorului pentru numărarea scintilaţiilor produse în
fosfor de radiaţia incidentă.
 Fosforii sunt substanţe fluorescente care satisfac condiţiile
necesare detectării radiaţiilor.
 Fosforii trebuie să aibă dimensiuni suficient de mari pentru ca
radiaţiile incidente să cedeze cât mai multă energie, în volumul
lor, dar să fie transparente pentru lumina proprie încât
scintilaţia să ajungă la fotomultiplicator. Aceste condiţii nu sunt
îndeplinite decât de cristale, mai precis monocristale, deoarece
suprafeţele de separaţie produc o absorbţie a luminii. În plus
fosforul, trebuie să emită acele radiaţii luminoase a căror
lungime de undă se situează în domeniul de sensibilitate al
fotomultiplicatorului.
Detectori cu SCINTILAŢIE

 Un contor cu scintilaţie este alcătuit din:

- cristal de scintilaţie
- fotocatod
- fotomultiplicator (închis într-un înveliş opac pentru lumină)
 PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE

 Se bazează pe slaba emisie de lumină, scintilaţie, a unor cristale

sub acţiunea radiaţiilor ionizante.
 Lumina produsă prin scintilaţie cade pe un fotocatod foarte sensibil
la lumină şi smulge din el electroni.
 Fiecare foton scoate de pe fotocatod câte un electron care
formează un curent fotoelectric.
 Acesta este amplificat de un amplificator fotoelectronic şi este
folosit în instalaţiile de numărare pentru măsurarea radiaţiilor
incidente pe cristal.
DETECTORUL CU SCINTILAŢIE

Avantajele folosirii unui astfel de detector:

- sensibilitate mare
- eficacitate mare pentru toate tipurile de radiaţii
- putere de rezoluţie mare
- timp mort foarte mic
- capacitatea de a deosebi particulele după energia lor
(pulsul înregistrat de circuitul auxiliar este proporţional cu
energia radiaţiei incidente.
DETECTORUL CU SCINTILAŢIE
DETECTORUL CU SCINTILAŢIE: funcŢionare
 O particulă sau o cuantă  care ajunge în scintilator, în urma
interacţiunii cu substanţa acestuia, se produce absorbţia ei
care are ca urmare excitarea atomilor respectivi.
 Trecerea atomilor dintr-o stare excitată în stare fundamentală
se face prin emisia unei cuante de lumină într-un timp foarte
scurt: 10-3 - 10-7s. Practic numai o mică parte din energia
absorbită de scintilator se transformă în fotoni.
 Fotonii difuzează în toate direcţiile şi sunt parţial absorbiţi în
interiorul cristalului, o parte ajungând din scintilator la
fotomultiplicator. Aici, fotonii ajung pe un fotocatod sensibil de
stibiu-cesiu. În spatele fotocatodului se găseşte un
fotocatalizator. După electrodul fotocatalizator sunt aşezate
dinodele. Ultimul electrod al fotomultiplicatorului este anodul.
 La ieşirea din fotomultiplicator unei particule incidente, îi
corespunde un puls de curent care poate fi amplificat şi
înregistrat.
 DETECTORUL CU SCINTILAŢIE: funcŢionRE
 Electronii care ies din fotocatod sunt acceleraţi de câmpul electric şi
trec printr-o diafragmă ajungând pe primul electrod al
fotomultiplicatorului numit dinodă. În urma emisiei secundare de
electroni a dinodei, datorită energiei lor, fiecare electron incident
smulge de pe suprafaţa acestuia mai mulţi electroni secundari în
funcţie de diferenţa de potenţial aplicată electronilor. Aceşti electroni
ajungând în câmpul electric al celei de a doua dinode sunt din nou
acceleraţi şi provoacă o emisie secundară a dinodei următoare.
Procesul se repetă pe toate dinodele fotomultiplicatorului, până
ajung pe ultimul electrod, anodul, care este ecranat, ecranul fiind
legat de ultima dinodă.
 Amplificarea totală K este dată de relaţia: K  An unde n reprezintă
numărul de dinode iar A amplificarea unei dinode.
 În cazul detectării radiaţiilor  şi  se folosesc detectori de scintilaţie
cu fereastră de plastic respectiv de ZnS(Ag). Pentru radiaţiile  se
folosesc detectori de scintilaţie fără fereastră, cu cristal de iodură de
sodiu activată cu taliu.
 DETECTORI

BAZAŢI PE ACŢIUNEA FOTOGRAFICĂ

Detectori bazaŢi pe acŢiunea fotograficĂ
 Acţiunea fotografică a radiaţiilor ionizante a fost
cunoscută încă de la descoperirea radioactivităţii.
 Emulsia fotografică a fost primul detector de radiaţii.
 În 1986, Bequerel, a descoperit radioactivitatea uraniului
prin înnegrirea pe care radiaţiile au provocat-o pe placa
fotografică.
 În 1932, emulsia fotografică a fost folosită în studiul
radiaţiilor cosmice, iar în perioada 1940 – 1950 emulsia
fotografică a suferit o serie de îmbunătăţiri, devenind un
instrument foarte preţios în detectarea radiaţiilor
ionizante.
Detectori bazaŢi pe acŢiunea fotograficĂ
 La trecerea unei particule prin emulsia fotografică se produce
disocierea halogenurii de argint în emulsie. Halogenura de
argint (de exemplu BrAg) se găseşte sub formă de granule în
masa emulsiei.
 Ionizarea câtorva molecule şi deci disocierea acestora într-o
granulă face ca aceasta să devină developabilă, adică prin
developare granula să devină opacă la lumină. Prin urmare
traiectoria unei particule într-o emulsie fotografică se
materializează printr-un şir de granule negre. Acest şir de
granule se numeşte de obicei urma particulei în emulsia
fotografică.
 Mărimea caracteristică a urmei particulei este granulaţia liniară,
adică numărul de particule pe unitatea de lungime.
 Granulaţia liniară este proporţională cu ionizarea liniară a
particulei adică, cu cât o particulă produce mai mulţi ioni pe
unitatea de lungime cu atât granulaţia sa liniară este mai mare.
O urmă cu o granulaţie mai mare apare mai groasă ca o urmă
cu o granulaţie mai mică.
Detectori bazaŢi pe acŢiunea fotograficĂ
 Întrucăt ionizarea liniară depinde într-un anumit fel de
energia particulei, granulaţia liniară care prezintă aceeaşi
dependenţă permite să se distingă originea şi extremitatea
unei urme. Când particula intră în placă, din cauza energiei
mari, granulaţia liniară este mică (urma subţire), iar pe
măsură ce energia scade , granulaţia creşte.
 Radiaţiile  nu lasă urme în emulsia fotografică. La un
fascicul de radiaţii  apar ici şi acolo urmele electronilor de
diferite energii care au toate orientările posibile.
 Dacă emulsia fotografică este iradiată cu un fascicul intens
de particule încărcate sau de radiaţii , atunci ansamblul
urmelor din emulsie provoacă o înnegrirea emulsiei.
 Înnegrirea emulsiei fotografice este o măsură a expunerii în
timpul de expunere şi nu a intensităţii de expunere ca în
cazul unui detector conectat la un circuit auxiliar.
Detectori bazaŢi pe acŢiunea fotograficĂ

 Aceasta pentru că, spre deosebire de celelalte tipuri detectori,

în care după producerea unui puls se revine la starea iniţială,
emulsia fotografică păstrează fiecare urmă produsă.
 La capătul timpului de expunere, după developare apar toate
urmele particulelor care au străbătut-o în acest timp.
 Emulsia fotografică poate avea o durată de expunere de câteva
săptămâni.
 Limitarea timpului de expunere se datoreşte faptului că
halogenura de argint disociată prezintă tendinţa de a se reface
după un timp mai lung.
Detectori bazaŢi pe acŢiunea fotograficĂ

 Pentru ca o granulă de halogenură de argint să devină

developabilă este necesar să se producă câteva acte de
ionizare în interiorul ei.
 Această condiţie stabileşte ionizarea liniară minimă care poate
fi detectată cu o anumită emulsie fotografică.
 Întrucât ionizarea liniară scade pe măsură ce energia unei
particule creşte, rezultă că o emulsie fotografică înregistrează
particulele până la o anumită energie. Pentru particulele foarte
energice se folosesc emulsii speciale.
Detectori bazaŢi pe acŢiunea fotograficĂ

 Spre deosebire de detectorii bazaţi pe colectarea ionilor

în gaz, emulsia fotografică, ca şi cristalele fluorescente,
are o densitate mai mare, ceea ce face ca parcursul
particulelor încărcate să fie mai mic iar coeficientul de
absorbţie al radiaţiilor  să fie mai mare.
 De asemenea, emulsia fotografică prezintă o serie de
avantaje mecanice: greutate mică, dimensiuni reduse şi
robusteţe mare.
 Datorită avantajelor care la prezintă emulsia fotografică
este folosită în dozimetria individuală.
Detectori bazaŢi pe acŢiunea fotograficĂ
DETECTORI

BazaŢi pe luminiScenŢĂ
LuminsceŢa

 Fenomenul de luminiscenţă este specific unor materiale care

iradiate trec într-o stare metastabilă.
 Acestea revin la starea fundamentală prin emisia de lumină în
domeniul vizibil sau ultraviolet sau infraroşu.
 Există două tipuri de luminiscenţă care se deosebesc prin
timpul de întârziere dintre stimulare şi emisie:
- fluorescenţa care apare după un timp de întârziere între 10 -10
şi 10-8 s
- fosforescenţa care apare după un timp de întârziere mai mare
de 10-8 s.
Clasificarea detectorilor de radiaŢii
BAZAŢI PE LUMINISCENŢĂ

 Fosforescenţa poate fi accelerată prin excitare cu lumină sau

căldură.
 Dacă accelerarea se făce cu căldură se numeşte
termoluminiscenţă.
 Dacă accelerarea se face cu lumină (laser) se numeşte
luminiscenţă stimulată optic.
DETECTORI TERMOLUMINISCENŢI (TLD)
• Cristale termoluminiscente sunt cristale de fluorură de litiu care
conţin impurităţi de mangan, care aproximează cel mai bine
ţesuturile.
• Prin iradiere atomii trec în stare excitată, în cristal apărând
electroni şi goluri. Acestea sunt fixate de impurităţi. Ca urmare
atomii cristalului rămân în stare excitată.
• Prin încălzire energia de legătură este cedată sub formă de
lumină.
• Intensitatea luminii emise de cristale este proporţională cu doza
absorbită.
DETECTORI TERMOLUMINISCENŢI
(TLD)
• Incinta de încălzire - se încălzesc cristalele la o temperatură
între 1600C şi 3000C. Temperatura la care se produce emisia
maximă de lumină corespunde energiei de legătură a
electronului în impurităţi.
• Fotomultiplicator - transformă scintilaţiile în flux de electroni
şi amplifică numărul de electroni emişi de catod.
• Amplificator - amplifică curentul furnizat de fotomultiplicator.
• Aparat de citire a dozelor
• Informaţia poate fi ştearsă prin încălzirea cristalului la 600 0C
timp de o oră apoi la 4000C încă o oră după care dozimetrul
poate fi reutilizat.
TLD
Detectori cu luminscenŢĂ stimulatĂ optic
(OSL)

 Acest tip de detectori sunt formaţi dintr-o plăcuţă de

carbon dopat cu oxid de aluminiu (Al 2O3C) cuplată cu o
fibră optică, un laser, un divizor de fascicul şi un
colimator, un tub fotomultiplicator şi electronica şi soft-ul
aferente.
 Plăcuţa de carbon este stimulată prin lumina emisă de
laser şi transmisă prin fibra optică.
 Lumina albastră emisă de plăcuţa de carbon ca urmare a
stimulării luminscenţei acesteia este transmisă prin
aceeaşi fibră optică, deflectată la 90 0 de divizorul de
fascicul şi măsurată de tubul fotomultiplicator.
DETECTORI

digitali
Detectori digitali

 Detectorul digital este dispozitivul care interceptează fascicul

de radiaţii X transmis şi produce un semnal electric.
 Semnalul este o formă de date analogice, care sunt apoi
convertite în format digital şi stocate ca o matrice de pixeli,
fiecare cu o valoare numerică.

 În prezent sunt disponibile două tipuri de detectori digitali:

- plăcile fosforescente (PSP)
- circuit cu cuplaj de sarcină (CCD)
Detectori digitali
Detectori digitali
Digitală indirectă
 Imaginea obţinută este digitală
(prin conversia unei imagini
analogice). Radiologia digitală
 Detectorul este o placă
fotostimulabilă (PSP) are o
bază poliester acoperită cu
halogenură cristalină alcătuită Placa fotostimulabilă – etapa de citire a imaginii
din compuşi de fluorură de
bariu activaţi cu europiu. Convertorul
 Radiaţia X interacţionând cu Analog/Digital
Imaginea digitală
electronii luminoforului produce
o imagine latentă care este
citită prin stimulare cu lumină
roşie (laser).

Scanarea cu laser Memoria computerului

Detectori digitali indirecŢI

 În scanner, un fascicul laser îngust, va determina eliberarea

energiei stocate în cristale sub formă de lumină albastră vizibilă
care va fi apoi transformată în semnal electronic analogic şi
după aceea digitalizată.
 Cantitatea de lumină produsă este proporţională cu expunerea
la radiaţii.
 Placa sensibilă poate fi ştearsă cu lumină albă şi reutilizată.
 Poate detecta expuneri de 100 de ori mai mici sau mai mari
decât cele solicitate de sistemul ecran-film.
Placa fotostimulabilĂ

Oglindă rotativă Convertorul analog-digital

Tubul fotomultiplicator
?
Ghidul de lumină Amplificator
Laser

Scanare rapidă

Imagine latentă Scanare lentă

Placa de imagine
Detectori digitali DirecŢi

 Imaginea oţinută este digitală

 Senzorul digital este sensibil la lumina vizibilă.
 Sistemele CCD transformă fasciculul de radiaţii X în lumină
vizibilă prin utilizarea unui ecran de scintilaţie.
 Suportul pentru imagine este o placă cu diode fotosensibile
acoperite de un material scintilator incluse într-o peliculă fină
de silicon, fiecare din acestea fiind răspunzătoare pentru un
pixel din imaginea afişată pe monitorul computerului;
 Imaginea este afişată pe monitorul computerului sau printată pe
diverse dispozitive hardcopy.
Radiologia digitală
Detectori digitali DirecŢi

Radiologia digitală

 Radiografia
Receptorul radiografic digital direct
digitală Convertorul
asigură Analog/Digital Imaginea digitală
transformarea
datelor
analoage în
informaţii
digitale.
Expunere Memoria calculatorului

Radiaţii X
Detectorul de radiaţii
Detectori digitali

• Detectorul digital de radiaţii X cu scintilator cunoscut ca

detector indirect, produce lumina ca urmarea a interacţiei cu
radiaţia X, lumină care este apoi detectată de o reţea
bidimensională de detectori de lumină. Cel mai utilizat
scintilator este CsI care are un randament de conversie de
10%.
• Detectorii panou sunt compuşi dintr-o matrice
bidimensională de elemente, fiecare din aceştia stocând
răspunsul ca sarcini electrice, ca urmare a expunerii la
radiaţia X, produse de lumină pentru detectorii indirecţi cu
fotoconductori sau sarcina electrică pentru detectorii direcţi
cu scintilatori. După expunere sarcina electrică este citită
direct. Sunt foarte scumpi.
Detectori digitali

 Elementul de bază al imaginii digitale este pixelul - o

suprafaţă pătrată cu o nuanţă de gri corespunzătoare
densităţilor pe care le reprezintă. Imaginea este formată
dintr‑un număr de pixeli.
 Creşterea numărului de pixeli/imagine determină mărirea
rezoluţiei imaginii. Pentru ca imaginile obţinute pe filmele cu
dimensiuni de 18 x 24 cm să aibă o rezoluţie bună este
necesar ca numărul corespunzător de pixeli să fie de 3600 x
4800.
ReferinŢe

 F Ciorăscu şi M. Oncescu - Detectarea şi măsurarea radiaţiilor

nucleare, Editura Academiei, 1964
 M. Oncescu, I. Panaitescu - Dozimetria şi ecranarea radiaţiilor
roentgen şi gamma, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.
 D. Mihăilescu - Dozimetria radiaţiilor ionizante; Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2001
 Octavian G. Duliu - Probleme rezolvate de dozimetrie şi radioprotecţie,
editor ed. II, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.
 Perry Sprawls, Jr., Physical Principles of Medical Imaging,
www.sprawls.org/resources