Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
VITAMINELE
Vitaminele sunt compuşi organici neînrudiţi din punct de vedere chimic şi care nu pot fi sintetizaţi în cantităţi adecvate de către organismul uman,
astfel încât trebuie suplimentaţi prin dietă.
Vitaminele din grupul B şi vitamina K sunt sintetizate în mici cantităţi de catre flora microbiană din intestinul gros, iar vitamina D3
(colecalciferol) se sintetizează în piele (derm şi epiderm) dintr-un precursor (un intermediar al sintezei colesterolului) ca urmare a expunerii la
lumina soarelui.
Vitaminele sunt necesare pentru îndeplinirea unor funcţii celulare specifice. Sunt biocatalizatori absolut indispensabili proceselor vitale.
Majoritatea vitaminelor hidrosolubile şi o vitamina K dintre cele liposolubile, au calitate de coenzime pentru enzimele metabolismului
intermediar.
Deşi necesarul de vitamine este de doar de câteva miligrame sau micrograme pe zi, raţia alimentară trebuie să le procure regulat pentru a se evita
stările patologice specifice, numite avitaminoze.
Clasificarea vitaminelor
Din punct de vedere al solubilităţii, vitaminele au fost grupate în două categorii:
a. Vitamine hidrosolubile (9)– cele cu molecule polare, solubile în apă;
b. Vitamine liposolubile (4)– cele cu molecule apolare, solubile în grăsimi
VITAMINELE HIDROSOLUBILE
Complexul B
Complexul B este un grup de cel puţin 8 vitamine hidrosolubile şi care se găsesc împreună în natură, fiind într-o strânsă interrelaţie funcţională.
Toate vitaminele din complexul B sunt cofactori în diverse reacţii enzimatice.
1)Vitamina B1 (tiamina, vitamina antiberiberică, vitamina polinevritică) şi coenzima tiamin-pirofosfat
Vitamina B1, sau tiamina, cuprinde în molecula sa două nuclee heterociclice (pirimidinic şi tiazolic). Ambele nuclee sunt substituite în anumite
poziţii şi sunt unite printr-o punte metilenică.
Tiamin-pirofosfatul este forma biologic activă a vitaminei B1, formată prin transferul unei grupări pirofosfat de la ATP (adenozintrifosfat) la
tiamină. Tiamin-pirofosfatul are rol de coenzimă în formarea sau degradarea α-cetolilor sub acţiunea transcetolazei şi în degradarea oxidativă a α-
cetoacizilor.
Decarboxilarea oxidativă a piruvatului şi α-cetoglutaratului, care joacă un rol cheie în metabolismul energetic al majorităţii celulelor, este
importantă mai ales la nivelul ţesutului nervos. În deficienţa de tiamină, activitatea acestor două reacţii de dehidrogenare este diminuată, ceea ce
duce la o scădere a sintezei de ATP şi implicit la disfuncţie celulară.
Deficienţa de tiamină este diagnosticată prin creşterea activităţii transcetolazei eritrocitare observată după adiţia de tiamin-pirofosfat.
Deficienţe:
Beri-beri: Este un sindrom al deficienţei grave de tiamină descris în zone geografice în care orezul decorticat reprezintă baza alimentaţiei.
Semnele de beri-beri infantil includ: tahicardie, vărsături, convulsii, iar în absenţa tratamentului se ajunge la deces. Sindromul hipovitaminozei
poate avea un debut rapid la sugarii ai căror mame au deficienţă de tiamină. La adult, sindromul beri-beri se caracterizează prin tegumente uscate,
iritabilitate, gândire incoerentă şi paralizie progresivă.
Sindromul Wernicke-Korsakoff: Apare la unele persoane care suferă de alcoolism cronic. Poate fi cauzat şi de un aport alimentar insuficient
sau de absorbţia intestinală deficitară a vitaminei. Este o formă a deficienţei de tiamină caracterizată prin apatie, pierderi de memorare şi
nistagmus (oscilaţii ritmice involuntare ale globilor oculari). Efectele neurologice ale sindromului Wernicke pot fi tratate cu ajutorul
suplimentelor cu tiamină. De obicei, tratamentul se iniţiază prin administrarea intravenoasă de tiamină în doză de 50 mg/zi până când aceeaşi
doză poate fi tolerată pe cale orală.
2)Vitamina B2 (riboflavina)
Cele 2 forme biologic active ale vitaminei sunt flavin-mononucleotidul (FMN) şi flavin-adenin-dinucleotidul (FAD), şi iau naştere prin transferul
unei grupări adenozin-monofosfat de la ATP la FMN. Ambele forme FMN şi FAD sunt capabile să accepte ireversibil 2 atomi de hidrogen
2
formând FMNH2 şi respectiv FADH2. FMN şi FAD sunt legate strâns-uneori covalent- de flavo-enzimele care catalizează oxidarea sau reducerea
unui substrat. Vitamina are rol ȋn metabolizarea glucidelor, lipidelor şi ȋn sinteza hemoglobinei. Deficienţa de riboflavină nu se asociază cu
îmbolnăviri grave la om, deşi însoţeşte adesea alte hipovitaminoze. Simptomele deficienţei includ: dermatită, cheilită (fisuri la nivelul buzelor) şi
glosită (limba are un aspect neted şi purpuriu).
3) Vitamina PP (vitamina B3, niacina, acidul nicotinic, nicotinamida, vitamina antipelagroasă = pelagropreventivă)
Este un derivat înlocuitor al piridinei. Formele coenzimatice biologic active sunt nicotinamid-adenin-dinucleotidul (NAD+ şi derivatul său
fosforilat nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat (NADP+). Nicotinamida, un derivat al acidului nicotinic ce conţine o grupare amidică în loc de o
grupare carboxil, se găseşte de asemenea în alimente. Nicotina, fiind rapid deaminată în organism, este echivalentă din punct de vedere nutriţional
cu acidul nicotinic.
Sursele de vitamină sunt carnea, viscerele. Sub formă de provitamină (triptofan), vitamina PP se găseşte ȋn ouă, produse lactate. Conţin triptofan
şi unele produse vegetale, ȋnsă făina de porumb este săracă ȋn aminoacidul triptofan.
Carenţa de niacină duce la apariţia pelagrei, o boală cunoscută şi sub denumirea de boala celor 3 D: dermatită, diaree, demenţă; în absenţa
tratamentului apare decesul.
5)Vitamina B6 (piridoxina)
Vitamina B6 este un termen colectiv pentru piridoxină, piridoxal şi piridoxamină, toţi cei 3 compuşi fiind derivaţi de piridină. Aceştia diferă
numai prin natura grupării funcţionale ataşate de inel. Piridoxina se găseşte mai ales în plante, în timp ce piridoxalul şi piridoxamina sunt
prezente în produse animale. Toţi aceşti 3 compuşi sunt precursori ai coenzimei active biologic numită piridoxal-fosfat. Piridoxal-fosfatul are rol
de coenzimă pentru un mare număr de enzime, în special pentru cele care catalizează reacţii în care sunt implicaţi aminoacizi.
În 1934 s-a observat că şobolanii hrăniţi cu o dietă lipsită de vitamine, dar suplimentată cu tiamină şi riboflavină, dobândeau o dermatită facială,
supranumită „pelagra şobolanilor”. Piridoxina (numită şi piridoxol) a fost obţinută atât prin izolare dintr-o sursă naturală, cât şi prin sinteză.
Indicaţii clinice: Izoniazida (hidrazida acidului izonicotinic), un medicament folosit uzual în tratamentul tuberculozei, poate induce o carenţă de
vitamină B6 prin formarea unui derivat inactiv cu piridoxal-fosfatul. Din acest motiv, în tratamentul cu izoniazidă se recomandă suplimente
nutritive cu vitamina B6. Carenţele alimentare de piridoxină sunt rare, ele fiind descrise la nou-născuţii hrăniţi cu preparate din lapte sărace în B6,
la femeile care folosesc medicamente contraceptive orale şi la persoanele cu alcoolism.
Toxicitate: În cazurile în care aportul de piridoxină depăşeşte 2 g/zi s-au constatat simptome neurologice. Întreruperea administrării vitaminei
determină ameliorări substanţiale, însă nu vindecarea completă.
Distribuţia (sursele) de cobalamină: Vitamina B12 este sintetizată numai de către microorganisme. La plante lipseşte. La animale şi la om,
necesarul de vitamina B12 este sintetizat de flora bacteriană normală proprie sau obţinut prin consumul unor alimente de origine animală, fiind
prezentă în ficat, lapte integral, ouă, stridii, creveţi proaspeţi, carne de porc şi de pui.
Absorbţia vitaminei B12 la nivel intestinal necesită prezenţa factorului intrinsec Castle sintetizat de celule ale mucoasei gastrice.
Carenţa de vitamina B12 este rareori un rezultat al absenţei vitaminei în dietă. Cel mai frecvent, deficienţa apare la persoane cu tulburări de
absorbţie ale vitaminei la nivel intestinal ca urmare a lezării unor celule gastrice responsabile de sinteza factorului intrinsec Castle, ceea ce
conduce la instalarea anemiei pernicioase.
Pacienţii cu deficienţă de cobalamină prezintă de obicei anemie, iar ulterior în evoluţia bolii apar simptome neuro-psihice. Simptomele SNC pot
surveni şi în absenţa anemiei, efectele fiind ireversibile. Pentru tratament se vor administra pe cale orală sau intramuscular doze mari de vitamina
B12. La pacienţii cu anemie pernicioasă acest tratament trebuie să continue pe tot parcursul vieţii.
VITAMINELE LIPOSOLUBILE
Vitaminele liposolubile sunt eliberate, absorbite şi transportate împreună cu lipidele din dietă. Ele nu sunt excretate cu uşurinţă în urină. Ele se
depozitează cu uşurinţă în ficat şi în ţesutul adipos. Aportul de vitamină A sau D în exces faţă de cantităţile recomandate poate duce la acumularea
în cantităţi toxice a acestor vitamine.
Sunt din punct de vedere structural, derivaţi izoprenici.
Vitamina D (antirahitică)
Dintre vitaminele D, mai importante sunt vitaminele D2 şi D3, ambele cu activitate antirahitică.
Vitamina D2 se mai numeşte şi ergocalciferol.
Vitamina D3 se mai numeşte şi colecalciferol.
Prin hidroxilări suplimentare, din vitamina D se formează un hormon numit calcitriol cu rol important în metabolismul calciului şi fosforului.
Ergocalciferolul (vitamina D2) se găseşte în plante. Colecalciferolul (vitamina D3) este prezent în ţesuturile animale. În derm şi epiderm, ca
urmare a expunerii la lumina soarelui, un intermediar al sintezei colesterolului este convertit la colecalciferol.
Rolul vitaminei D:
Principala funcţie a avitaminei D este aceea de a menţine niveluri adecvate ale calciului plasmatic. Această funcţie este îndeplinită prin:
- Creşterea absorbţiei calciului la nivel intestinal;
- Minimalizarea pierderii de calciu la nivel renal;
- Stimularea resorbţiei osoase când este cazul.
Distribuţia şi necesarul de vitamină D
Vitamina D se găseşte în mod natural în alimente precum carnea de peşte gras, ficatul şi gălbenuşul de ou. Laptele, dacă nu este îmbogăţit
artificial, nu este o sursă importantă de viatmina D. Valoarea RDA pentru adulţi este de 5 μg de colecalciferol sau 200 de unităţi internaţionale
(UI) de vitamina D.
5
Toxicitatea vitaminei D
Dintre vitamine, cel mai mare potenţial de toxicitate îl are vitamina D. Similar tuturor vitaminelor liposolubile, vitamina D poate fi stocată în
organism, iar metabolizarea acesteia este lentă. Dozele mari (100.000 UI timp de săptămâni sau luni) pot induce dispariţia apetitului, greaţă, sete
şi stupor. Creşterea absorbţiei calciului şi a resorbţiei osoase determină hipercalcemie, care poate conduce la formarea unor depozite de calciu în
numeroase organe, în special în artere şi rinichi.
Deficitul de vitamina K apare rar la copiii de peste 3 - 6 luni şi la adulţii sănătoşi, având în vedere sinteza naturală. La nou născuţi şi la copii
hrăniţi exclusiv cu lapte matern, vitamina K este deficitară din mai multe motive: Fiind liposolubilă, Vitamina K nu traversează placenta, iar
laptele uman este sărac în vitamina K. Ficatul nou-născuţilor este imatur (pentru ca ciclul vitaminei K să fie funcţional) . Colonul unui nou-născut
este steril în primele zile de viaţă
In acest caz, în special la nou-născuţii prematur poate apare boala hemoragică prin deficit de vitamina K. La adulţii sănatoşi, deficitul de vitamina
K apare rar deoarece: Vitamina K este destul de larg răspândită în natură;Vitamina K este stocată în organism în ciclul vitaminei K (chiar dacă în
cantităţi foarte mici). Flora intestinală normală sintetizează vitamina K.
Distribuţia şi necesarul de vitamină K
Vitamina K se găseşte în alimente precum varză, conopidă, spanac, gălbenuş de ou şi ficat. De asemenea, vitamina K este sintetizată în cantităţi
crescute de către bacteriile din intestin. Nu există o valoare RDA pentru vitamina K, dar un nivel de 70-140 mg/zi este considerat adecvat. Nivelul
inferior corespunde situatiei în care jumătate din necesarul estimat provine din sinteza bacteriană, în timp ce nivelul superior ia în calcul absenţa
sintezei bacteriene.
Indicaţii clinice
Carenţa reală de vitamina K este rară, deoarece cantităţile adecvate de vitamină sunt produse de bacteriile intestinale sau sunt furnizate prin dietă.
Dacă populaţia bacteriană din intestin este scăzută,de exemplu prin administrarea de antibiotice, atunci cantitatea de vitamină sintetizată endogen
scade, ceea ce poate duce la hipoprotrombinemie la un individ aflat la limita malnutriţiei, de exemplu la un pacient geriatric tarat. Această
afecţiune poate necesita administrare unor suplimente de vitamină K pentru corectarea tendinţei la hemoragie. În plus, unele cefalosporine de
generaţia a doua, cum ar fi cefoperazona, cefamandol şi moxalactam, determină hipoprotrombinemie aparent printr-un mecanism de tip warfarin-
like. În consecinţă, administrarea terapeutică a acestor cefalosporine se asociază cu suplimentarea cu vitamină K.
Deficienţa de vitamină K la nou-născuţi: La nou născuţi mediul intestinal este steril, deci aceştia sunt lipsiţi de bacteriile care sintetizează
vitamina K. Deoarece laptele matern furnizează doar aproximativ 1/5 din necesarul zilnic de vitamină K, se recomandă ca toţi nou-născuţii să
primească o doză intramusculară unică de vitamină K pentru prevenirea bolii hemoragice.
Toxicitatea vitaminei K
La sugari, administrarea îndelungată a unor doze mari de vitamină K poate determina anemie hemolitică şi icter din cauza efectelor toxice asupra
membranei eritrocitelor.