Bibliografie

1. Gregg EC - Effects ofionizing radiation on humans - în: Waggener RG, Kereikas JG (editors) - Handbook of medical physics, VOiume
·
II. CRC Press Inc., Baca Raton, 1 984.
2. Attix FH, Roesch WC (Eds) - Radiation Dosimetry. Volume 1. Academic Press, New York, 1 968.
3. Nagel HD - Radiation exposure în Computed Tomography - 4th revised Edition - CTB Publications, Hamburg, December 2002
4. ## - Protection against ionizing radiation from externai sources used în medicine. ICRP Publication 33. Pergamon Press, Oxford,
1982.
5. ## - Radiologica! protection and safety în medicine. ICRP Publication 73. Pergamon Press, Oxford, 1 996.
6. ## - Quality Criteriafor Computed Tomography. E UR 1 6262. Officefor Official Publications ofthe European Communities. Luxembourg
1999
7. ## - Avoidance ofradiation injuries from medical intervenţional procedures. ICRP Publication 85. Ann ICRP 30 (2)., 2000; Pergamon
Press, Oxford
8. ## - Quantities and Units în Radiation Protection Dosimetry. ICRU report 51. Bethesda, USA, 1 993.
9. Bushberg JT, Seibert JA, Leidholdt Jr. EM, Boone JM - The Essential Physics ofMedical Imaging, 3rd Ed. - Wolters Kluwer, Lippincott
Williams & Wilkins, Philadelphia, 2011
 imagistice 5

1. Bazele fizice de formare a imaginii în Tubul de radiaţie X conţine o anodă rotativă (sarcină
pozitivă), precum şi un filament catodic fix. Încălzirea fila­
radiologia convenţională; radiaţia X : mentului catodic determină generarea unui flux de electroni
p roprietăti ; factorii care influentează ce se îndreaptă spre anoda rotativă. „Ciocnirea" acestora cu
anoda generează o mică cantitate de radiaţie X. Pentru a nu
calitatea i�aginii şi doza de iradi�re în
topi suprafaţa de impact dintre anoda şi fasciculul electronic,
radiodiagnostic anoda se roteşte, astfel încât suprafaţa de contact cu fluxul
Adrian Şanta electronic se modifică permanent. Suprafaţa de emisie a
anodei este înclinată cca. 1 5 grade, pentru a orienta radiaţia
X spre fereastra de ieşire a tubului, astfel fasciculul X fiind
Radiaţia electromagnetică. Radiaţia X este o radiatie
orientat spre ţintă. Modificând miliamperajul (mA) filamen­
ionizantă (poate detaşa un electron din complexul atomi�),
tului catodic, se modifică cantitatea de radiatie X emisă
situată în spectrul radiaţiilor electromagnetice în apropierea
fără a fi afectată penetranţa radiaţiei, energia s �u distributi �
radiaţiei gamma, în cadrul radiaţiilor cu energie înaltă. Ea
acesteia. Modificarea penetranţei, a energiei şi a distribuţiei
se situează în afara spectrului vizibil, încât nu o vedem şi nu
energiei este posibilă prin modificarea kV.
o detectăm cu ajutorul organelor de simţ umane (de unde şi
Valorile miliamperajului şi a kilovoltajului, respectiv
riscul de minimalizare a efectelor acesteia).
durata expunerii în secunde, sunt esenţiale pentru calitatea
Proprietăţile RX: se împrăştie sferic din punctul de ori­
imaginii şi pentru doza absorbită, ele fiind specifice şi trebuind
gine (legea divergenţei); se propagă în linie dreaptă, cu viteza
adaptate pentru fiecare organ în parte sau chiar pentru fiecare
luminii; intensitatea lor scade cu pătratul distanţei parcurse;
pacient. Creşterea kilovoltajului generează o radiatie mai
penetrabilitatea (duritatea) este invers proporţională cu lun­
penetrantă, în timp ce creşterea mAs genereaza radi�ţie mai
gimea de undă; sunt emise şi absorbite în cuante de energie;
densă, cu energii mai mici. Dacă pentru structuri puţin dense
sunt absorbite de corpurile pe care le străbat· absorbtia RX
(torace) se folosesc valori mari de kV şi mici de mAs, pentru
este guvernată de legea Bragg-Pierce; prod�c feno�en de
regiuni anatomice dense (abdomen) se preferă kV mai scăzut
luminiscenţă (fluorescenţă, fo s forescenţă); produc efect
şi mAs mai ridicat. De reţinut că efectele nocive biologice
fotosensibil prin efectul fotolitic; produc ionizare; produc
sunt mai accentuate la kV scăzut, cantitatea de radiaţie care
efecte biologice.
nu penetrează corpul ci produce local efecte biologie fiind
Generarea (producerea) radiaţiei X se face printr-un an­
mai mare. Aparatele modeme sunt prevăzute cu IONTOMAT,
samblu electric ce conţine mai multe elemente, reunite generic
dispozitiv care „citeşte" radiaţia ce a penetrat pacientul şi
sub numele de „generator de radiaţie X". Acesta trebuie să
opreşte emisia de radiaţie când aceasta este suficientă pen­
conţină un tranformator de înaltă tensiune, un tub de radiatie
tru diagnostic. De asemenea, sistemele modeme au valori
X şi o serie de elemente auxiliare (motor de rotatie' a anod� i '
prestabilite pentru diverse regiuni anatomice şi greutăţi ale
sistem de răcire etc).
pacientului, de regulă sub formă de pictograme.
Transformatorul de înaltă tensiune contine o înfăsurare
primară şi o înfăşurare secundară peste u� miez d� fier,
înfăşurarea secundară fiind mai mare şi generând curent de
înaltă tensiune (kV). Creşterea valorii kV determină cresterea
energiei radiaţiei X, respectiv determină creşterea penetranţei
radiaţiei. Alţi factori importanţi sunt reprezentaţi de miliam­
peraj (mA) - determină cantitatea de radiatii X - si durata
emisiei radiaţiei (în ms). La valori diferite al e mA ;. i duratei
(ms), produsul egal al acestora determină expunere identică.
Cu alte cuvinte creşterea intensităţii „mA" şi scăderea timpu­
lui „s" cu produs egal, determină aceeaşi expunere.
Prin convenţie, puterea unui generator se calculează astfel:
prin înmulţirea unui kilovoltaj fix de 1 00 kV cu miliamperajul
maxim generat în timp de O, 1 s, stabilindu-se astfel valoarea
maximă emisă. De exemplu, un generator ce poate emite 500
mA timp de O, 1 s cu 1 00 kV va produce 500 mA x 1 00 kV =
50 OOO watt = 50 kW, deci este un generator de 50 kW.
2. Interactiunea dintre radiatia X si mate-
, ' '
rie, rolul acesteia în obţinerea şi calitatea
imaginii; componentele unui echipament
de radiologie convenţională; mecanisme
de producere a radiaţiei X şi a imaginilor;
structura, rolul şi funcţionarea filtrelor şi
colimatorilor
Adrian Şanta
Radiaţie ionizantă, radiaţia X generează efecte biologice
de care practica medicală trebuie să ţină seamă pentru a evita
sau reduce la minimum efectele nocive ale acesteia asupra
organismului uman. Principalele efecte generate de radiaţia X
sunt efectulfotoelectric şi efectul Compton, alte efecte gene­
rate de interacţiunea radiaţiei X cu substanţa fiind mai puţin
importante biologic (formarea de perechi şi altele necesitând
energii cu mult peste cele folosite în medicină).
Absorbţia RX este guvernată de legea Bragg-Pierce: absob­
tia = Z4/.}pg�t unde Z = numărul atomic (mediu) al obiectului
iradiat; 'A = lungimea de undă a RX; p = densitate obiectului
iradiat; g = grosimea obiectului iradiat; �t = durata iradierii.
Efectul fotoelectric constă în interacţiunea completă
între fotonul „X" incident şi atom. Fotonul „X" este complet
absorbit, generând emisia unei radiaţii „X" -caracteristice,
si a unui foto-electron. Coeficientul de atenuare al efectului
fotoelectric depinde de numărul atomic al atomului. Efectul
fotoelectric scade dramatic cu creşterea energiei fotonului X
şi creşte cu creşterea numărului atomic Z al substanţei ţintă.
De aceea, absorbţia osului faţă de radiaţia X este mult mai
mare decât cea a ţesuturilor moi şi de aceea plumbul este un
foarte bun protector faţă de această radiaţie (număr Z mare,
ce determină absorbţie mare).
Efectul Compton reprezintă un alt tip de interacţiune în
comparaţie cu efectul fotoelectric, fotonul X fiind deviat prin
ciocnirea cu electronii externi ai atomului ţintă, rezultând
devierea atât a fotonului X, cât şi a unui electron din atom,
cu împrăştierea radiaţiei X şi ionizare.
Fotonii cu energie j oasă (60 kV) generează în principal
efect fotoelectric; la valori de cca 1 40 kV, energia transferată
în organism de efectul fotoelectric şi de efectul Compton sunt
relativ egale, în timp ce la energii mari (200kV), predomină
efectele generate de interacţiunile tip Compton.
Componentele unui sistem radiologic
Schematic, orice sistem radiologic poate fi decompus în
câteva „piese" componente, obligatorii pentru obţinerea unei
imagini finale. Acestea sunt:
- Sursa de radiaţie (tubul Roentgen)
- Vectorul (fascicolul de radiaţie)
Modulatorul (ţinta de examinat)
- Receptor
Decodor
- Imaginea finală
1. Sursa de radiatie
'
În toate sistemele radiologice care folosesc radiaţia X,
sursa de radiaţie este tubul Roentgen cu anoda şi catod închise
într-un tub vidat. Tubul vidat este închis la rândul său într-o
cupolă radioopacă (de regulă metal greu-plumb) cu excepţia
unui mic orificiu (fereastră) prin care radiaţia este orientată
spre ţintă. Astfel se împiedică împrăştierea radiaţiei X în alte
directii decât cea dorită. În fata
' orificiului se află un sistem
de fiitre metalice de grosimi şi material diferit (aluminiu,
cupru), cu rol de filtrare (reţinere) a radiaţiilor „moi", inutile
examinării. Tubul generează căldură, fiind dotat cu sistem de
răcire cu aer sau ulei.
Caracteristicile anodei
Anoda este un disc antrenat în rotaţie de către un motor
electric, astfel încât fasciculul de electroni emis de catod să
nu atingă anoda mereu în acelaşi punct, pentru a evita topirea
sa (prin supraîncălzire ). Astfel, există un diametru specific al
anodei, dar şi o pantă a marginii, care orientează fasciculul
de radiaţie spre orificiul de ieşire. Panta este de regulă dublă,
cu un unghi mai mic şi cu un unghi mai mare, realizând două
focare (focar mare şi focar fin, necesar examinărilor detaliate,
în special osoase). Toate anodele au o tensiune maximală
aplicabilă, o putere instantanee (în kVxmA) = Watt şi o putere
convenţională (puterea generată în O, l s - exprimată în Watt).
Anoda are o capacitate termică proprie, sistemul de răcire
fiind astfel calibrat încât să disipe energia termică produsă
de anoda în timpul funcţionării. La acestea se adăugă gene­
ratorul electric (cu transformator, redresor, temporizor, masă
de comandă), majoritatea electronice la aparatele modeme.
2. Vectorul
Se defineşte ca radiaţie „X" emisă de tub şi care va
produce în final imaginea radiologică. Are trei componete,
radiaţia incidentă (cea emisă de tub şi care călătoreşte spre
ţintă), radiaţia absorbită (cea care nu trece de ţinta exami­
nată, fiind blocată prin absorbţie sau deviată prin refracţie,
reflexie de structurile interne ale ţintei) şi radiaţia reziduală
(cea care a trecut dincolo de ţintă şi se îndreaptă către recep­
tor). Radiaţia reziduală este cea care poartă informaţia utilă
în diagnostic, ea fiind modulată prin trecerea prin structurile
ţintei, şi având intensităţi diferite în funcţie de densitatea
structurilor traversate.
3. Modulatorul (ţinta)
În radiologia medicală, modulatorul (ţinta) este reprezen­
tat de către regiunea corpului uman sau a piesei anatomice
examinate. La trecerea radiaţiei X prin modulator, se produc
atât efecte direct ionizante (prin coliziune şi frânare), cât şi
indirect ionizante (prin efect Compton, efect fotoelectric,
producere de perechi), toate acestea fiind nocive pentru
pacient. Radiaţia care reuşeşte să treacă prin modulator va
produce imaginea finală.
4. Receptorul şi 5. Decodorul
Obţinerea unei imagini radiologice se face prin „colecta­
rea" în diverse moduri a radiaţiei X ce a traversat modulatorul
(corpul uman). Diferenţele între ţesuturile traversate vor
genera diferenţe în radiaţia X receptată, ducând la formarea
imaginii. Captarea radiaţiei X se face pe film radiologic (ra­
diografie), pe plăci de scintilaţie (radioscopie), cu sau fără
amplificare şi transformare în imagine analogă sau digitală,
sau pe receptori cu gaze rare - Xenon (Computer Tomogra­
fie). Rolul decodorului, indiferent de tip (pământuri rare din
folia întăritoare, cristale sau xenon etc) este de a transforma
radiatia X invizibilă în radiatie luminoasă ce poate impresiona
filmdl sau în impuls electric (în cazul CT) ce poate fi apoi
reconstruit în imagine.
6. Imaginea finală
Dacă la radiografia convenţională imaginea finală este
reprezentată de filmul radiologic expus şi developat, în sis­
temele digitale, imaginea radiologică reprezintă un fişier, de
regulă într-un format medical ce conţine date multiple, cel mai
folosit actualmente fiind formatul DICOM3 , acesta putând
fi vizualizat pe monitor de calculator, putând fi prelucrat în
termeni de fereastră şi centru de fereastră, putând fi transmis
la distanţă sau stocat electronic. Tendinţa modernă este de a
renunţa la suportul pe film radiologic sau termic în favoarea
imaginilor electronice, mult mai versatile.
3. Principiile achiziţiei imaginilor radi­
ografice; rolul filmului, al ecranelor (în
radiografia analogică), al grilelor antidi­
fuzoare si influenta acestora în calitatea
' '
imaginii obţinute şi în timpul de expune-
re ; principiile achiziţiei imaginilor digi­
tale în radiologia digitală; factorii care
afectează calitatea imaginii în radiologia
convenţională şi digitală
Adrian Şanta
Pentru obţinerea radiografiei, se foloseşte un film
fotografic, închis într-o casetă izolată faţă de lumina ambi­
entală. Impresionarea filmului direct de către radiaţia X se
face în mică măsură (2%), expunerea acestuia fiind făcută
în principal de lumină în spectru vizibil generată de foliile
(ecranele) întăritoare. Acestea căptuşesc interiorul casetelor
radiologice de ambele părţi, fiind formate din folii de plastic
impregnate cu săruri care au proprietatea de a emite lumină
vizibilă atunci când sunt bombardate cu radiaţie X (fenomen
de fosforescenţă). Sărurile cele mai folosite sunt tungstatul
de calciu sau „pământurile rare", acestea din urmă fiind mult
mai eficiente. Cu cât stratul de fosforescenţă este mai gros,
cu atât casetele necesită mai puţină expunere (generează
lumină mai multă, cu expunere mai rapidă a filmului), însă
fineţea imaginii scade. Există folii intensificatoare care emit
lumină albastră sau verde, filmul folosit trebuind să fie de
acelaşi tip cu folia (film sensibil la lumina albastră sau verde),
pentru obţinerea unui rezultat cât mai bun. Filmele „verzi", în
casete cu întăritori din pământuri rare, ce emit lumină verde,
necesită timpi de expunere mai scurţi (reducând artefactele de
mişcare) şi constante de emisie mai mici (reducând efectele
nocive asupra organismului).
Efectul Compton, prin „împrăştierea" radiaţiei X, produce
fotoni cu direcţie diferită de cea incidentă, ceea ce determină
scăderea contrastului imaginii pe film (cu apariţia de „flu" -
imagine imprecisă, ştearsă). Pentru reducerea acestui efect,
între pacient şi film se interpune o grilă (antidifuzoare)
formată dintr-o alternanţă de benzi fine de plumb şi plastic,
care vor permite trecerea spre film doar a acelor fotoni X ce
au direcţie incidentă (perpendiculară) pe film, iar cei deviaţi,
cu direcţie oblică, fiind opriţi de fâşiile de plumb. Pentru a
nu se imprima şi ea pe film, grila se mişcă cu viteză mare,
vibratorie, în timpul expunerii (grila Bucky). Filmul expus
este apoi developat într-o soluţie de revelator şi fixat în soluţia
8
de fixator, cu spălări intermediare şi spălare finală, urmate de
uscare. Acest lucru se poate face manual, cu control la lumina
inactinică (roşie sau verde) sau automat, în maşini automate
de developare. Există tendinţa de trecere spre radiografie
digitală, în care filmul, de tip special, este developat termic,
fără revelator sau fixator (procedeu uscat).
Tomografia plană
Din radiografia clasică derivă tomografia plană, o me­
todă de selectare a unui plan de interes din întregul volum
al organismului examinat. Spre deosebire de radiografia
simplă, în care tubul de radiaţie, pacientul şi caseta cu
filmul radiologic rămân nemişcate în timpul expunerii, în
tomografia plană tubul este solidarizat prin intermediul
unui braţ de caseta radiologică. Pacientul este situat între
tub şi casetă, acestea efectuând o mişcare de translaţie în
jurul unui punct fix ales de examinator, ce se situează la
nivelul unde se doreşte efectuarea planului de secţiune.
Cu alte cuvinte, pacientul se aftă întins pe masa de exa­
minare, iar tubul şi caseta execută o mişcare de baleiaj
deasupra (tubul), respectiv dedesubtul pacientului (caseta
cu film). Punctul în jurul căruia se face bascula este situat
la nivelul planului de examinare al pacientului, putând fi
ridicat (secţiuni ventrale) sau coborât (secţiuni dorsale)
după dorinţă. Structurile situate anterior sau posterior de
planul de rotaţie se imprimă succesiv în diferite locuri pe
film, neproducând o imagine fixă. Singurele structuri care
nu-şi modifică poziţia, păstrând aceeaşi situare şi acelaşi
loc de expunere pe film sunt cele din planul de basculare al
braţului. Prin ridicarea sau coborârea acestuia, se pot obţine
felii la diverse nivele. Totuşi, rezoluţia acestor imagini este
scăzută, apariţia tomografiei computerizate reducând până
aproape la dispariţie uzul acestei metode.
Computer-tomografia
Tot din familia metodelor radiologice (care folosesc
radiaţia X) de diagnostic face parte şi tomografia compu­
terizată (CT). Principiul CT derivă din tomografia plană,
prin aşezarea pacientului în centrul unui cerc, la periferia
căruia, în opoziţie, se află un tub de radiaţie X şi un sistem
de detectori . Ansamblul tub-detectori se roteşte în jurul
unui plan axial din corpul pacientului, vizualizând struc­
turile din acest plan din diverse unghiuri ale unui cerc de
3 60 grade, realizând o hartă a densităţilor din acest plan (o
imagine de secţiune). Deplasând pacientul la un alt nivel,
se poate realiza o serie succesivă de secţiuni transversale
prin corpul acestuia, cu mare rezoluţie şi bună calitate
diagnostică. Evoluţia sistemelor tomografice continuă
spectaculos, de la obţinerea unei secţiuni în 1 9 minute
în 1 97 5 , la obţinerea de 1 28 , 2 5 6 şi chiar 5 1 2 secţiuni
concomitent în mai puţin de o secundă în sistemele spiral
şi multislice moderne . Există un număr de limitări ale
examinării CT şi, de asemenea, examinatorul trebuie să
ţină cont şi de doză relativ mare de iradiere a pacientului
în cadrul unei examinări CT.
4 . Principiile radios c opiei ; indicaţiile
radioscopiei ; optimizarea protocoalelor
de explorare radios copică ; tehnici de
îmbunătăţire a calităţii imaginii şi de
reducere a radiaţiei în radioscopie
Adrian Şanta
Spre deosebire de imaginea radiografică, radioscopia
diferă atât prin faptul că imaginea este obţinută pe un suport
ftuoroscopic, cât şi prin faptul că este o examinare „în timp
real", dinamică. După traversarea ţintei, radiaţia X cade pe
o placă fluorescentă ce poate fi vizualizată direct (la întu­
neric), sau poate fi receptată de un sistem electronic analog
sau digital, ce o transformă în imagine TV. Radioscopia
directă este scoasă din uz, astăzi nici o firmă din lume nu
mai construieşte astfel de aparate, iradierea pacientului şi a
medicului fiind foarte mare. Sistemele modeme cu lanţ TV
prezintă şi posibilitatea manipulării în totalitate a aparatului
şi a pacientului dintr-o cameră separată, prin telecomandă,
astfel încât iradierea personalului medical să fie exclusă.
Pentru obţinerea unei imagini diagnostice, sunt importante
două tipuri de rezoluţie: rezoluţia spaţială şi rezoluţia de
contrast. Rezoluţia spaţială reprezintă dimensiunea cea mai
mică a unei structuri ce poate fi afişată separat de cele înconju­
rătoare (cu alte cuvinte, cât de mici pot fi două puncte care pot
fi văzute separat). Rezoluţia de contrast reprezintă diferenţa
minimă în tonuri de gri a două structuri ce pot fi percepute
separat, de sine stătător. Aceste tipuri de rezoluţie depind de
performanţa unui sistem digital, respectiv de dimensiunea
cristalelor de săruri de argint în cazul filmului radiologic.
Imaginea radioscopică poate fi înregistrată digital (pe
casetă, CD sau în memorie electronică) şi, de asemenea,
poate fi expusă pe film, ca radiografie a celor mai importante
imagini din punct de vedere diagnostic.
Angiografia
Din combinarea radioscopiei digitale cu radiografia derivă
metodele specializate în exploararea vasculară (arteriografia
şi flebografia) . Acestea reprezintă obţinerea de imagini ale
lumenului vaselor arteriale sau venoase prin injectarea directă
în lumenul acestora de substanţe de contrast, cu radiografierea
sau evaluarea în radioscopie a lumenului acestora. Pentru o
imagine cât mai fidelă, sistemele modeme folosesc sursă şi
receptor digital, multiplanara (două „C-arm" - uri), reuşind
să efectueze substracţia din imagine a structuilor osoase şi
parenchimatoase şi de asemenea obţinând imagini multipla­
nare sau chiar tridimensionale prin reconstrucţie de către
calculator.
Precauţiunile şi contraindicaţiile legate de substanţele de
contrast sunt aceleaşi ca şi în radiologia şi computer-tomo­
grafia clasică.
5. Principiile şi particularităţile radiogra­
fiilor de ţesuturi moi (exemplu : mamo­
grafia) ; principiile radiografiei pieselor
anatomo-patologice
Adrian Şanta
Datorită dimensiunilor şi în special datorită densităţii scă­
zute a ţesutului mamar, evaluarea acestuia necesită examinare
specială, de mare rezoluţie, numită mamografie.
Ţesutul mamar este predominant lipidic, motiv pentru care
energia radiaţiei X necesară obţinerii de imagini este redusă.
În acelaşi timp, elementele patologice sunt subtile, de mici
dimensiuni (calcifieri punctiforme, spiculaţii fine periferice),
necesitând o rezoluţie a imaginii peste cea obişnuită la alte
aparate şi sisteme.
Aparatele specifice evaluării ţesutului mamar poartă nu­
mele de mamografe. Mamografele au ca element constructiv
un compresor ce aplatizează ţesutul mamar, etalând mai bine
patologia şi reducând mişcarea involuntară în timpul exami­
nării. De asemenea, mamografele modeme au în construcţie
atât iontomat pentru expunere cu constantele optime, cât şi
posibilitatea de efectuare a puncţiei bioptice a leziunilor sau
de introducere a unui fir ghid (ancoraj), prin ghidaj stereo­
tactic. Se obţin, de regulă, două clişee pentru fiecare sân, un
clişeu cranio-caudal şi unul oblic-lateral pentru evaluarea
mai bună a regiunii axilare. În funcţie de necesităţi, se pot
folosi şi alte incidenţe.
De cele mai multe ori reglate prin iontomat, valorile
uzuale de constante sunt 28-35 kV şi cca 200 mAs, mult sub
cele folosite în radiologia abdominală.
Filmele radiologice folosite pentru mamografie sunt de
asemenea speciale, având emulsie fotosensibilă pe o singură
parte, tot pentru o rezoluţie mai bună. Şi casetele de mamo­
grafie sunt concepute specific, pentru a produce imagini clare
şi detaliate.
Pe măsură ce rezoluţia detectorilor electronici a crescut,
filmul radiologic a fost înlocuit cu sisteme digitale (rezoluţii
peste 1 024/1 024 pixeli) şi, recent, un rol important în diagnos­
tic revine tomosintezei, metodă nouă digitală de evaluare a
parenchimului mamar. Tomosinteza evaluează ţesutul mamar
din mai multe unghiuri (30-50 unghiuri diferite), prin baleie­
rea în arc de cerc asemănătoare tomografiei plane. Rezultatul
este o imagine de mare rezoluţie, cu caractere 3D, studiile
actuale sugerând o capacitate de detecţie a patologiei mai
mare decât cea a mamografiei convenţionale.
Uneori, pentru un diagnostic morfopatologie complet
sau în scop de cercetare-publicaţii ştiinţifice, este necesară
obţinerea de imagini radiologice a unor piese anatomice.
Deşi se pot folosi aparate de radiologie convenţională, prin
utilizarea focarului fin, a filmelor rapide şi a unor constante
adecvate, există pe piaţa de aparatură medicală aparate
specifice pentru radiografia de piese anatomice. Acestea
funcţionează în gama 1 0- l OOkV, au iontomat pentru expu­
nere automată şi sunt de regulă digitale, producând imagini
de mare rezoluţie în format DICOM 3 , ce pot fi analizate pe
computer utilizând softuri specifice.
6. Dozimetrie ; Kerma, doza de energie
absorbită (Gray), doza efectivă (Sievert)
- definire şi explicare; biologia radiaţiilor
- iradiere, efecte biologice; efectul asupra
dozei şi calităţii imaginii pe care îl are
modificarea kV şi mA; raportul dintre
calitatea diagnostică a imaginii şi mini­
mizarea dozei efective
Adrian Şanta
Pentru o bună definire a problemelor legate de doză de
radiaţie şi măsurarea interacţiunii între radiaţia X şi substanţa
biologică (pacientul), sunt necesare cunoaşterea unor date
specifice:
- Expunere şi rata expunerii
Doza absorbită, KERMA
- Doza medie absorbită în ţesut
- Doza echivalentă
- Doza efectivă
- Cantităţi dozimetrice (doza la suprafaţă şi în profunzi-
me, factorul de împrăştiere etc)
- Cantităţi dozimetrice specifice (mamografie, CT etc.)
10
Expunerea ş i rata expunerii
Expunerea reprezintă o cantitate dozimetrică pentru
radiaţia ionizantă, bazată pe abilitatea radiaţiei de a pro­
duce ionizare în aer. Această cantitate este definită doar
pentru interacţiunile produse de radiaţie în aer. Înainte de
a interacţiona cu pacientul sau examinatorul, radiaţia X
interacţionează cu aerul. Noţiunea „expunere" oferă indicaţii
despre capacitatea radiaţiei X de a produce anumite efecte
în aer, considerându-se că efectele în ţesuturile vii vor fi, în
general, proporţionale cu cele din aer. Expunerea reprezintă
valoarea absolută a încărcării ionice totale produse în aer
atunci când toţi electronii eliberaţi la interacţiunea cu fo­
tonii (per unitatea de masă) sunt complet opriţi (frânaţi în
totalitate) în aer.
Unitatea de măsură internaţională a expunerii este expri­
mată în Coulombi I kilogram (C/kg) sau roentgeni (R = 258
microcoulombi I kg). Deşi Roentgenul nu mai reprezintă o
unitate ştiinţific acceptată, mai este folosit în radiologie.
Rata expunerii reprezintă expunerea raportată la unitatea
de timp. Unitatea internaţională pentru rata expunerii este
Coulomb/kg/sec, putând fi folosit şi R/sec.
Doza absorbită, KERMA
Doza absorbită (D) reprezintă energia absorbită per
unitatea de masă. Din punct de vedere al radioprotecţiei, nu
suntem interesaţi atât de mult în cantitatea de radiaţie X ce
traversează corpul uman şi impresionează filmul radiologic,
cât în cantitatea de radiaţie CARE SE OPREŞTE în corpul
uman, determinând efecte locale. Astfel, 1 Gray (Gy) repre­
zintă unitatea de măsură acceptată de Sistemul Internaţional
de Măsuri, fiind definit ca o energie de 1 Joule I kg. Unitatea
folosită anterior era Rad - ul, reprezentând 1 00 ergi I g.
1 Gy 1 00 rad.
KERMA (Kinetic Energy Released în a Mass) se defineşte
matematic prin formula K=dEtran/dm, unde dEtrans este suma
energiei kinetice iniţiale a tuturor particulelor ionizante
eliberate de fotoni în materialul masei ţintă (dm) Unitatea
de măsură ŞI pentru KERMA este J/kg, denumit Gray. În
radiologia diagnostică, KERMA şi D sunt egale. Calculul
dozei absorbite de ţintă se poate calcula dacă se cunoaşte
expunerea:
- D(Gy)=fX(Ckg-1), unde f = coeficientul de conversie
dependent de mediul de absorbţie. F(aer)=0. 869.
Doza medie absorbită în ţesut
Doza medie absorbită de un ţesut sau organ (DT) reprezin­
tă energia depozitată în acesta, împărţită la masa organului sau
regiunii expuse. Este posibilă o legătură între expunere şi doza
în aer sau KERMA, folosindu-se coeficienţi de conversie.
Valorile dozei absorbite în ţesuturi variază cu câteva
procente depinzând de compoziţia ţesuturilor.
Doza echivalentă H
Doza echivalentă H reprezintă doza absorbită multipli­
cată cu un factor de măsurare a radiaţiei, wR care exprimă
eficacitatea biologică a unui anumit tip de radiaţie. Pentru a
evita confuziile cu doza absorbită, unitatea de măsură ŞI a
dozei echivalente se numeşte Sievert (Sv). Unitatea anterior
folosită era rem, cu relaţia 1 Sv = 1 00 rem. Pentru maj oritatea
radiaţiilor utilizate în medicină, wR = 1 , adică doza absorbită
şi doza echivalentă au aceeaşi valoare (sunt egale).
Doza efectivă
Expunerea la radiaţie a diferitelor structuri duce la
probabilităţi diferite de leziuni datorate radiaţiei şi la grade
diferite de severitate. Combinaţia între probabilitatea şi se­
veritatea leziunilor se numeşte „detriment".
Pentru a evidenţia detrimentul combinat produs de efec­
tele stocastice determinate de dozele echivalente în TOATE
organele corpului, doza echivalentă în fiecare organ şi ţesut
este combinată şi înmulţită cu un factor de măsurare WT,
rezultatele însumate pentru întregul corp producând DOZA
EFECTIVĂ, E. Există tabele pentru WT pentru fiecare organ
(creier, măduva hematogenă, ţesut mamar etc).
Formula matematică pentru doza efectivă E este:
E = Lr wtHt wT unde wT reprezintă factorul de măsurare
pentru organ sau ţesut iar Ht reprezintă doza echivalentă
pentru organul sau ţesutul respectiv.
Cantităţi dozimetrice (doza la suprafaţă şi în profun­
zime, factorul de împrăştiere etc.)
Doza de intrare la suprafaţă (ESD) reprezintă doza ab­
sorbită în aer înmulţită cu coeficienţii de masă. Măsurată la
suprafaţa pacientului sau a fantomei, ea include atât compo­
nenta directă de radiaţie, cât şi contribuţia fotonilor deviaţi
(reflectaţi, refractaţi) din jur, ce nu sunt prezenţi de regulă în
aer (în aer se consideră a fi prezentă doar radiaţia incidentă).
De aceea, este necesară introducerea unui factor de corecţie
a radiaţiei reflectate. Factorii de corecţie pot fi de asemenea
găsiţi în tabele specifice.
DAP (Dose-Area Product) se măsoară în cGyxcm2 şi
reprezintă doza în aer raportată la o suprafaţă plană integrată
în aria de interes. Există camere de ionizare cu suprafaţă mare
ce pot fi montate pe întreaga suprafaţă de emisie a tubului
(în faţa diafragmului) pentru a intercepta şi integra doza
absorbită pe întreaga suprafaţă a razei emise. Aceste camere
se numesc DAP-metre. Majoritatea aparatelor modeme vin
echipate cu asemenea DAP-metre, doza fiind calculată şi
afişată electronic sau pe film, pentru a putea cunoaşte doza
de iradiere a pacientului. Majoritatea ţărilor europene obligă
prin lege raportarea acestei doze.
Cantităţi dozimetrice specifice (mamografie, CT etc.)
Există cantităţi dozimetrice specifi c e pentru anumite
ţesuturi şi organe cu sensibilitate crescută la iradiere, cum ar
fi AGD (Average Glandular Dose ), ESAK (Entrance Surface Există metode imagistice cu performanţă maximă pen­
Air Kerma), folosite pentru o calculare cât mai precisă a tru anumite patologii sau regiuni anatomice şi altele cu
dozimetriei, în special în mamografie. performanţă redusă. Odată cu dezvoltarea diverselor metode
Un alt domeniu care prezintă cantităţi dozimetrice specifi­ şi tehnici, acest balans se poate modifica. Radiologul trebuie
ce este Computer-Tomografia. Acestea sunt CTDI (Computed să cunoască indicaţiile relative ale fiecărei metode şi să le
Tomography Dose Index), DLP (Dose-Length Product) şi propună ca atare atunci când sunt solicitate greşit.
MSAD (Multiple Sean Average Dose ). Acestea sunt măsu­ Exemplele sunt foarte numeroase (indicaţie de CT şi nu
rabile pe fantome speciale şi sunt de asemenea raportate în IRM la traumatisme craniene, indicaţie IRM şi nu CT la pa­
cadrul fiecărei examinări. CTDI se exprimă în mGy iar DLP tologie pelvină feminină, indicaţie ecografie pentru patologia
în mGyxcm, aceasta din urmă reprezentând doza pentru o tiroidiană etc).
examinare completă. Tot apanajul radiologului este cunoaşterea contrain­
Relaţiile între diferitele unităţi de măsură sunt reprezentate dicaţiilor şi precauţiunilor legate de metode şi contrast, în
în următorul tabel: acest sens pacientul trebuind să fie însoţit de documentaţia
medicală care să conţină date despre sarcină, alergii, valori de
Efect Unitate Unitate sistem Factor conversie creatinină şi uree, alte pat9logii cu potenţial de risc (mielom,
măsurat convenţională internaţional insuficienţă hepatică etc) sau tratamente cu risc (metformin,
(SI) substituţie tiroidiană) .
Cantitatea Roentgen (R) Coulomb/kg 1R=2,6 X 1 0-4 C/kg
expunerii (C/kg)

Doza Rad Gray (Gy) l Gy 1 00 rad

Activitate Curie (Ci) Becquerel (Bq) l Ci = 3,7 X 1 010 Bq

Doza- Rem Sievert (Sv) l Sv = 1 00 Rem

echivalent

7. Valoarea relativă şi indicaţiile pentru

examinările radioimagistice ale diverse­
lor organe şi sisteme; indicaţiile pentru
folosirea substantelor de contrast radio-
,

imagistice
Adrian Şanta

Valoarea relativă şi indicaţiile examinărilor radio-imagis­

tice vor fi discutate în cadrul fiecărui capitol şi patologie.
Ca o regulă generală, tipul de investigaţie este actualmente
solicitat de către medicul clinician, de multe ori acesta ne­
fiind familiarizat cu realele indicaţii, non-indicaţii sau chiar
contraindicaţii ale metodelor. În majoritatea statelor dezvol­
tate, atât indicaţia de metodă, cât şi cea de administrare de
contrast i.v. aparţin radiologului, decizia să de a folosi sau
nu o metodă sau alta nefiind contestabilă. Atâta vreme cât
responsabilitatea este a radiologului pentru toate manoperele
pe care le efectuează, câtă vreme radiologul este răspunzător
legal pentru dozele de iradiere sau accidentele postcontrast,
acesta trebuie să aibă libertatea absolută de a alege.