REFERAT PSIHOPATOLOGIE

OLARU ALINA , IF ,
UEB PSIHOLOGIE
ANUL 3, SEMESTRUL 1

Depresie postnatala

Termenul de depresie postnatala este unul deja cunoscut printre parinti, desi starea in sine inca
nu este acceptata si inteleasa de societatea in care traim. Inca lipsesc cu desavarsire programe si
strategii nationale care sa ofere suport psihologic in maternitate proaspetilor parinti, inca exista
relatari frecvente despre adresarea deficitara a personalului medical catre mame ce reflecta o
lipsa de empatie si de intelegere (chiar simpla considerare!) a nevoilor emotionale ale mamei, si
bineinteles, mamele inca se confrunta cu minimalizarea si negarea trairilor lor emotionale din
partea persoanelor ce le inconjoara in perioada postnatala. Oamenii inca se tem de ceea ce
inseamna exprimarea emotiilor negative.

In limbajul comun, se aduna sub eticheta de depresie postnatala toate reprezentarile ce deviaza
de la imaginea mamei care isi tine zambitoare pruncul in brate, sorbindu-l din priviri intr-o stare
de nemasurata iubire si contemplare.

Depresia postnatala este o tulburare psihologica ce devine mai vizibila abia dupa 4-6 saptamani
de la nastere. In tot acest timp, oscilatiile emotionale ale mamei se incadreaza in normalitatea
psihologica, fiind caracteristice perioadei de adaptare la marea schimbare fizica, psihica si
sociala care a avut loc o data cu nasterea bebelusului. Depresia postnatala se instaleaza insidios,
pe masura ce mama realizeaza ca asteptarile construite in timpul sarcinii de la ea si de la cei din
jur nu sunt congruente cu realitatea. Realizeaza ca bebelusul pe care si l-a imaginat este diferit de
cel real, care vine la pachet cu o sumedenie de nevoi, comportamente disruptive, plans
exasperant, o dependenta totala de ea, pe care nu a prevazut-o la aceste dimensiuni… Senzatia
idilica de conexiune pe care simtea ca o crease cu el in timpul sarcinii s-a pierdut intrucat, dupa
toate aparentele, pare sa esueze in a-l intelege, linisti, alina, hrani.

• “De ce plange iar desi l-am hranit?”,

• “de ce s-a trezit tocmai acum cand vroiam sa ma duc la toaleta?!”,
• “de ce plange imediat ce il pun jos?”, “de ce plange desi il tin mereu in brate?”
• ….pana la “de ce nu reusesc sa-l calmez?”, “de ce nu reusesc sa il satur cu laptele meu?”,
• “de ce nu reusesc sa-l adorm?”, “de ce nu reusesc sa….”,
• la care se adauga: “Am nevoie de somn, dar nu pot sa ma odihnesc”,
• “Am nevoie de mancare, dar nimeni nu gateste in afara de mine”,
• “am nevoie de liniste, dar toata lumea ma intreaba de bebelus”,
• “am nevoie sa fac un dus, dar nu sta cu nimeni in afara de mine/nu e nimeni sa il tina in
brate cat fac asta”,
• “am nevoie de o plimbare, dar ….”.
Sentimentul esuarii ca mama, dezamagirea fata de sine, senzatia de disperare in fata unei mici
persoane care pare sa vrea sa o consume cu totul, dorinta de a fugi din aceasta situatie, vinovatia
ca are astfel de sentimente, epuizarea, neputinta de a face fata nu doar nevoilor bebelusului ci, de
multe ori si nevoilor celorlalti din jur, si cu siguranta neputina de a-si indeplini propriile nevoi
conduc catre instalarea starii depresive. O stare de renuntare de a mai fi prezenta, de apasare
continua si suferinta interioara, blocaj in exprimarea emotiilor cu care se confrunta si in gasirea
unor solutii. Mama ia in brate copilul, dar nu il simte. Se uita la el, dar nu il vede. Se preocupa
cognitiv de toate lucrurile care trebuie sa fie facute ca sa ii fie bine, insa in relatie cu el simte un
gol interior. Se misca mecanic prin casa, plange deseori, manifesta resentimente fata de cei din
jur care probabil (in realitate sau in perceptia ei) nu au reusit sa o inteleaga si sa ii vina in ajutor
asa cum ar fi avut nevoie. In acest punct (ar fi de dorit chiar mai devreme), mama trebuie sa
ajunga la un psiholog. De ce nu, cuplul are nevoie sa ajunga la un psiholog.

Ce poate sa faca un psiholog pentru ea? O poate ajuta sa identifice tot acel scenariu de viata care
a condus catre dificultatea ei de a isi crea niste asteptari realiste fata de perioada postnatala, catre
dificultatea de a comunica toate aceste trairi intr-un mod in care sa se faca inteleasa, de a cere
ajutor (atat de multe persoane nu stiu, nu vor, nici macar nu isi propun! sa ceara ajutor, chiar
daca asta ar fi singura solutie eficienta pentru a iesi dintr-un impas). Un psiholog o poate sprijini
sa isi inteleaga emotiile, sa isi ofere compasiune, in primul rand ea, inaintea oricui altuiva. O
poate sprijini sa isi identifice si sa isi exprime nevoile, sa puna limite fata de intruziunea
celorlalti. O poate sprijini sa constientizeze mai clar realitatea rolului de mama, realitatea
bebelusului si realitatea relatiei ei cu bebelusul si cu cei din jur.

Vindecand ranile trecutului, mama capata o sansa mai buna de a se raporta sanatos la cei din jur,
in prezent.

Daca mama se confrunta cu ganduri de suicid, pare ca nu se mai raporteaza corect la realitate, are
halucinatii, vorbeste incoerent, manifesta gesturi violente fata de copil, furie necontrolata, este
indicat consultul de urgenta la un medic psihiatru. Toate aceste manifestari reprezinta
simptomatologia unei alte tulburari psihice ce poarta numele de psihoza postnatala.
Dincolo de toate provocarile tulburarii depresive pentru mama, faptul ca acestea se reflecta si
asupra bebelusului, este o realitate de necontestat. Bebelusul se hraneste psihic, afectiv si nu doar
fizic, din prezenta unui parinte continator, atent si iubitor. Nevoia lui de contact este maxima in
perioada de sugar, atasamentul lui depinde de relatia pe care o are cu mama in primul rand si
apoi cu ceilalti adulti responsabili de ingrijirea lui. Iar modul in care bebelusul isi va forma
relatia de atasament va determina mai tarziu modul in care el va construi ca adult relatii
sanatoase sau nu cu alti adulti.