Proiect Reguli Generale Pentru Investigatii Specifice Membrelor Inferioare Modificat

FUNDATIA ECOLOGICA GREEN
ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARA FEG

ASISTENT MEDICAL DE RADIOLOGIE
REGULI GENERALE PENTRU INVESTIGAŢII

SPECIFICE MEMBRELOR INFERIOARE
Îndrumător:
Prof. Calefariu Petronela
Absolvent:
Olaru Alina
SESIUNEA IULIE 2018

Motto: „ Daca folosim orice experienta ca sa ne sporim cunostintele pentru a le
folosi spre binele omenirii, aceasta va produce o schimbare in noi si in lumea
noastra, cunoasterea este putere. ’’ Francis Bacon.
CUPRINS
NOTIUNI INTRODUCTIVE.............................................................................5
CAPITOLUL I.....................................................................................................7
RADIATIILE RONTGEN.................................................................................7
CAPITOLUL II.................................................................................................14
RADIOANATOMIA MEMBRULUI INFERIOR.........................................14
CAPITOLUL III...............................................................................................35
INVESTIGAŢII SPECIFICE MEMBRELOR INFERIOARE....................35
III.1 Generalitati ..............................................................................................35
III.2.Radiografia ..............................................................................................36
III.2.1. Radiografia bazinului:.......................................................................37
III.2.2 Radiografia osului iliac de profil:......................................................38
III.2.3 Radiografia pubisului:........................................................................38
III.2.4 Radiografia articulaţiilor sacroiliace bilaterală:.................................39
III.2.5 Radiografia articulaţiei coxo-femurale:.............................................40
III.2.6 Radiografia femurului:.......................................................................44
III.2.7 Radiografia genunchiului:..................................................................47
III.2.8 Radiografia rotulei:............................................................................50
III.2.9 Radiografia gambei:...........................................................................51
III.2.10 Radiografia articulaţiei tibio-trasiene (glezna):...............................54
III.2.11 Radiografia plantei:..........................................................................57
III.2.12 Radiografia calcaneului:..................................................................59
III.3 Tomografia computerizată (CT):............................................................61
III.4 Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM sau RMN):...........................67
CAPITOLUL IV................................................................................................73
ATRIBUTIILE SI COMPETENTELE PROFESIONALE ALE
ASISTENTULUI DE RADIOLOGIE.............................................................73
CONCLUZII ....................................................................................................79
BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................80
Argument
Sectiunea privind metodologia de cercetare imi permite sa motivez alegerea

de cercetare, sa va prezint sursele bibliografice principale pe care se bazeaza
aceasta si nu in ultimul rand sa descriu pasii pe care ii voi urma in scrierea
proiectului de diploma.
Tema aleasa este de „ Reguli generale pentru investigatii specifice membrelor
inferioare ’’ , in cadrul acesteia va vor fi prezentate atat anatomia membrului
inferior, cat si investigatiile pe care asistentul medical de radiologie le va
executa in vederea fixari de catre medic asupra unui posibil diagnostic.
Am ales aceasta tema deoarece in stagiile de practica s-au efectuat numeroase
radiografii asupra membrului inferior si mi-am dorit sa stiu cat mai multe despre
acesta.
NOTIUNI INTRODUCTIVE
Radiologia şi imagistica medicală este cea mai tanara si frumoasa ramură

a medicinei. Ea se ocupă cu studiul teoretic şi aplicaţiile practice ale radiaţiilor
ionizante (radiaţii X, gama, radiaţii corpusculare, izotopi radioactivi),
ultrasunetelor, fenomenelor de rezonanţă magnetică, etc.
Până acum 30 de ani radiologia se limita la utilizarea razelor X în scop
diagnostic (radiodiagnostic), terapeutic (radioterapie) şi la studiul interacţiunii
dintre radiaţii şi materie (radiobiologie).
Era radiologică a început în 8 noiembrie 1895 când fizicianul Wilhelm
Conrad Röntgen, făcând studii ale tuburilor catodice, descoperă faptul că
acestea emit nişte radiaţii care au particularitatea de a lumină un ecran
fluorescent şi de a străbate corpuri astfel încât el reuşeşte să realizeze
radiografia mâinii soţiei sale - prima radiografie din lume.
În ianuarie 1896 apar primele publicaţii care informează lumea ştiinţifică
asupra acestui tip de radiaţii necunoscute. La o lună după această descoperire,
Becquerel descrie fenomenul radioactivităţii naturale.
În 1896 fizicianul român Dragomir Hurmuzescu şi Benoit, la Paris, fac
primele radiografii bolnavilor lui G. Marinescu internaţi în Spitalul Pitié. În
acelaşi an, Hurmuzescu se întoarce în ţară unde ţine o serie de conferinţe şi
aplicaţii practice ajutat de tehnicianul Eisenecker. Primele radiografii din ţară au
fost realizate la Spitalul Colţea din Bucureşti.
În 1897 Spitalul Militar din Bucureşti este dotat cu primul aparat Röntgen
care devine funcţional abia în 1899. Profesorul Gerota înfiinţează în 1906 un
Laborator de Radiologie la Spitalul Colţea şi ţine primul curs al celei mai noi
discipline. După un început modest, această tânără ştiinţă a continuat să se
dezvolte, să progreseze, să ţină pas cu progresul tehnic mondial. Din primele
zile ale existenţei sale, metoda radiologică a devenit parte inseparabilă a
cunoaşterii ştiinţifice aproape în toate domeniile.
În ultimul timp asistăm la o dezvoltare vertiginoasă a aparaturii creatoare
de imagini, o adevărată imago-tehnologie, ceea ce a permis lărgirea sferei
radiologiei clasice, adăugând succesiv: ultrasonografia, metoda Doppler, CT,
IRM, SPET, PET, radiografia digitalizată şi radiologia intervenţională.
Radiologia şi imagistica medicală se implică astăzi în aproape toate
specialităţile medicale. Trebuie menţionat rolul imens pe care îl are în progresul
ştiinţei medicale devenind parte inseparabilă a cunoaşterii ştiinţifice astfel încât
cele mai mari succese din acest punct de vedere le-au obţinut acele specialităţi
medicale care au folosit cel mai eficace radiologia şi tehnică. Datorită
radiologiei şi imagisticii s-a realizat visul de veacuri al celor mai buni
reprezentanţi ai ştiinţei - acela de a vedea organele interne şi a urmări funcţiile
lor tot aşa cum vedem obiectele din jur.
Astăzi avem posibilitatea să vizualizăm diferite organe şi leziunile lor
chiar de dimensiuni mici, să le reprezentăm în spaţiu - tridimensional – să
studiem raporturile cu organele din jur, să le transmitem la distanţă în vederea
unui consult multidisciplinar. Studentul trebuie să cunoască anatomia şi
fiziologia normală, să aibă noţiuni de fiziopatatologie, anatomie patologică,
precum şi date clinico-biologice pentru fiecare caz în parte. Studentul trebuie să
ştie nu numai să descrie o imagine patologică ci să o şi integreze în contextul
clinic-radiologic pentru că numai în acest fel va putea stabili un diagnostic
corect.
CAPITOLUL I
RADIAŢIILE RONTGEN
Wilhelm Conrad Röntgen a fost un fizician german, profesor al

universităţii Würzburg studiind descărcările electrice în tuburi vidate ce a
descoperit în anul 1895, emisia unor radiaţii penetrante, pe care le-a numit
radiații X. După moartea sa și în ciuda testamentului său au fost denumite raze
Röntgen. În memoria si din respect pentru savant, in anul 1901 a fost distins cu
Premiul Nobel pentru Fizică. "ca apreciere pentru serviciile extraordinare
oferite prin descoperirea remarcabilelor raze (raze X) ".
Fig.1 Wilhelm Conrad Röntgen
Röntgen s-a născut în 1845, la Lennep, în Germania, fiind singurul copil

al unui negustor și producător de textile. Datorită mamei sale care provenea
dintr-o veche familie olandeză, familia Röntgen a decis să se mute în Olanda,
când micuțul Wilhelm avea doar trei ani. În copilărie și adolescență, Röntgen nu
dădea semne de aptitudini ieșite din comun, dar avea o pasiune - pe care, de
altfel și-a păstrat-o toată viața - de a face farse mecanice complicate, îndelung
elaborate. În 1862, Röntgen se înscrie la Școala tehnică din Utrecht. În 1865, se
înscrie la cursurile facultății de fizică din cadrul Universității din Utrecht, dar nu
obține numărul necesar de credite pentru a deveni student și decide să plece în
Elveția, unde se înmatriculează la Institutul Politehnic din Zürich după
susţinerea examenelor. În 1869, îşi susţine teza de doctorat la Zürich şi este
numit asistentul celebrului fizician August Kundt. Îl însoțește pe acesta la la
Würzburg și ulterior la Strasbourg.
Unul dintre momentele cele mai importante ale vieții sale a fost întâlnirea
cu Ivan Pulyui, un fizician de origine ucraineană, care i-a furnizat savantului
german una din lămpile pe care acesta le-a folosit pentru a obține ceea ce el a
numit "raze X". Röntgen a descoperit razele care îi poartă numele din pură
întâmplare, experimentând în laboratorul său efectele descărcărilor sarcinilor
electrice de mare intensitate prin tuburi de sticlă umplute cu gaz la presiuni
foarte joase.
Fig.2 Prima radiografie realizată de Wilhelm Conrad Röntgen

El studiase deja efectul razelor catodice, raze care apar în momentul în
care curentul electric trece printr-un gaz extrem de rarefiat. În noiembrie 1895, a
descoperit că, dacă tubul prin care trece sarcina electrică este izolat cu un carton
negru pentru a exclude orice sursă de lumină, în condițiile lucrului într-o cameră
obscură, un carton care are pe una din suprafețele sale platinocianidă barică
devine fluorescent, chiar dacă este la o depărtare apreciabilă de tub. Röntgen a
mers mai departe și a observat că același fenomen, al înregistrării transparenței
unui corp, are loc și folosind plăci fotografice.
Prima radiografie din lume a fost făcută la scurt timp de către Röntgen,
surprinzând pe clișeele fotografice mâinii stangi a soției sale. De aici, savantul a
dedus că oasele sunt mult mai puțin permeabile pentru razele X, reliefându-se
mai dur, ca și inelul soției sale. Din 1895, și-a petrecut restul vieții în laborator
studiind acest fenomen. Moartea lui, din 1923, drept urmare a unui carcinom
intestinal, nu este o consecință directă a experimentelor sale cu razele X, pentru
că a fost unul dintre primii savanţi care au folosit ecrane plumbate pentru
protecția la radiații.
Istoric:
În timpul unor experimente, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen,
bombardând un corp metalic cu electroni rapizi, a descoperit că acesta emite
radiații foarte penetrante, radiații pe care le-a denumit raze X (descoperire
realizată în anul 1895). Radiațiile X au fost numite mai târziu radiații Roentgen
sau Röntgen.
Obținerea razelor X:
În laborator, Razele X se pot obține în tuburi electronice vidate, în care
electronii emiși de un catod incandescent sunt accelerați de câmpul electric
dintre catod şi anod (anticatod). Electronii cu viteză mare ciocnesc anticatodul
care emite radiații X.
Electronii rapizi care ciocnesc anticatodul interacționează cu atomii
acestuia în două moduri:
 Electronii, având viteză mare, trec prin învelișul de electroni al atomilor
anticatodului și se apropie de nucleu. Nucleul, fiind pozitiv, îi deviază de
la direcția lor inițială. Când electronii se îndepărtează de nucleu, ei sunt
frânați de câmpul electric al nucleului; în acest proces se emit radiații X.
 La trecerea prin învelișul de electroni al atomilor anticatodului, electronii
rapizi pot ciocni electronii atomilor acestuia. În urma ciocnirii, un
electron de pe un strat interior (de exemplu de pe stratul K) poate fi
dislocat. Locul rămas vacant este ocupat de un electron aflat pe straturile
următoare (de exemplu de pe straturile L, M sau N). Rearanjarea
electronilor atomilor anticatodului este însoțită de emisia radiațiilor X.
 La un sincrotron electroni cu o energie de ordinul GeV sunt constrânși la
o orbită aproximativ circulară într-un inel de acumulare, emițând raze X
cu un flux deosebit de ridicat.
Fig 3 Tubul de raze X`
Proprietățile radiațiilor X:
Ele prezintă următoarele proprietăți:
 În vid ele se propagă cu viteza luminii;
 Impresionează plăcile fotografice;
 Nu sunt deviate de câmpuri electrice și magnetice;
 Produc fluorescența unor substanțe (emisie de lumină); Exemple de
substanțe fluorescente: silicat de zinc, sulfură de cadmiu, sulfură de
zinc, care emit lumina galben-verzuie.
 Sunt invizibile, adică spre deosebire de lumină, nu impresionează ochiul
omului;
 Pătrund cu ușurință prin unele substanțe opace pentru lumină, de
exemplu prin corpul omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie,
lemn, sticlă ș.a., dar sunt absorbite de metale cu densitatea mare (de
exemplu: plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de masa atomică și
grosimea substanței prin care trec.
 Ionizează gazele prin care trec. Numărul de ioni produși indica
intensitatea radiațiilor. Pe această proprietate se bazează funcționarea
detectoarelor de radiații.
 Au acțiune fiziologică, distrugând celulele organice, fiind, în general,
nocive pentru om. Pe această proprietate se bazează folosirea lor în
tratamentul tumorilor canceroase, pentru distrugerea țesuturilor bolnave.
Componentele aparatului Roentgen:

Un aparat Roentgen este realizat dintr-un tub radiogen (tub generator de
radiații, tub Roentgen), un transformator de înaltă tensiune pentru crearea unei
diferențe de potențial între electrozii tubului, un transformator de joasă tensiune
pentru încălzirea filamentului (respectiv catodului) tubului radiogen. De
asemenea, aparatul Roentgen este prevăzut cu organe de reglaj și măsură a
tensiunii de accelerare, a curentului anodic, a timpului de expunere la radiații
etc.
Tubul radiogen, cea mai importantă componentă a unei instalații
generatoare de radiații X este tubul radiogen constituit dintr-o incintă vidată, de
obicei de sticlă, în care sunt plasate o țintă de tungsten (wolfram), cupru sau
molibden, și o spirală de tungsten menită să emită electroni în momentul
încălzirii. Diferența de potențial (tensiune) creată cu ajutorul unui transformator
de înaltă tensiune accelerează electronii emiși de spirală, izbindu-i astfel cu
putere de ținta de tungsten (sau alt metal greu fuzibil, cu număr atomic mare).
În urma ciocnirii unui electron cu un atom de metal, electronul va intra într-unul
din straturile superioare de electroni ale atomului, unde va expulza pe alt
electron. În urma acestui fenomen, va fi produs un foton de radiație X.
Transformatorul de înaltă tensiune, are rolul de a mări tensiunea rețelei de
alimentare peste 10 kilovolți, pentru că radiațiile produse de tub să poată
pătrunde prin învelișul de sticlă al tubului.
Transformatorul de încălzire (de coborâre a tensiunii) are rolul de a
încălzi filamentul de tungsten al tubului, pentru ca acesta să poată emite
electroni.
Organele de reglaj și control: un autotransformator este utilizat pentru
reglarea curentului de înaltă tensiune de la tub; apoi un reostat este utilizat
pentru reglarea curentului de încălzire a tubului. Un releu de timp este construit
pentru a permite reglarea timpului în care aparatul va produce radiații.
Organe de măsură: un miliampermetru petru măsurarea intensității
curentului anodic (intensitatea este proporțională cu cantitatea de radiații
produse de către tub) și un voltmetru pentru măsurarea tensiunii rețelei de
alimentare.
Aparatele moderne (după anii 1945, de putere mare, nu aparate
stomatologice). Sunt prevăzute cu tuburi cu anod rotativ. Ținta de tungsten este
de forma unui con și este fixată de o tijă, ce se continuă cu un rotor de cupru
asemenea cu cel al unui motor electric asincron. Toate acestea sunt montate în
interiorul balonului de sticlă vidată al tubului. În exteriorul tubului este montat
statorul ce permite rotirea rotorului în tub, în momentul aplicării unui curent
electric statorului. Anodul rotativ permite folosirea tubului la curenți ridicați (de
ordinul 2000 mĂ) fără a se uza sau supraîncălzi. Aceasta se datorează suprafeței
mări a anodului ce urmează a fi bombardată cu electroni care vor lovi anodul
într-un punct foarte fin și mic (focar). Focarele tuburilor cu anod rotativ sunt
cele mai fine și deci mai utile pentru obținerea unei imagini de calitate
ireproșabilă.
Componentele instalației ce urmează a fi supuse înaltei tensiuni sunt
scufundate în băi de ulei pentru izolație și, în cazul tubului și transformatorului,
și de răcire. Cuva de ulei a tubului este de formă cilindrică și este acoperită cu
plumb, cu excepția unei mici zone aflate în dreptul focarului, loc pe unde vor
ieși radiațiile. Această cuvă a tubului poartă numele de cupolă. Cupolei îi este
atașat un colimator de plumb pentru limitarea radiației, dar și un filtru (în
general 2 mm aluminiu) pentru oprirea radiațiilor moi, dăunătoare imaginii
radiologice.
Alegerea elementelor electrice pentru efectuarea radiografiei osoase are în
vedere următorii factori:
a. Calitatea radiaţiilor adică penetrabilitatea acestora, care este în funcţie de
tensiunea aplicată la bornele tubului radiogen adică depinde de KV
(kilovoltaj);
b. „cantitatea” radiaţiilor care este legată de intensitatea curentului electric
cu care se lucrează, respectiv de mA (miliamperaj);
c. Distanţa de la focarul tubului radiogen până la fil, între care se află
segmentul osos de examinat, ţinând cont că intensitatea fasciculului
radiant scade cu pătratul distanţei urmare a proiecţiei conice a fasciculului
radiant;
d. Cantitatea totală de radiaţii primită de ţesutul examinat care este
reprezentată de produsul dintre intensitatea fasciculului (mĂ), şi timpul
de expunere (s), adică de miliamperi secundă cu care se lucrează;
e. Folosirea sau nu a grilei antidifuzoare, grilele se folosesc în executarea
radiografiilor pentru regiuni de dimensiuni şi densitate mare, anihilând
astfel efectul radiaţiilor secundare;
f. Folosirea sau nu a ecranelor întăritoare. Pentru obţinerea unor radiografii
osoase cu detalii multe se va lucra cu o tensiune mică (kV), cu focar mic
şi distanţa focus- film 1 m. În cazul în care segmentul osos se află în
aparat gipsat, se lucrează cu tensiune (kV) mai ridicată cu 8 - 10 kV.
Tensiunea folosită şi măsurată în kV este într-o strânsă legătură cu timpul
de expunere.
Aparatele de radio-diagnostic permit folosirea unei game de tensiuni
cuprinse între 35 şi 200kV, practic însă în explorarea radiologică a scheletului
utilizăm tensiuni cuprinse între 40 şi 100 kV. Tensiunile joase de 35 – 40 kV, se
folosesc pentru extremităţile membrelor. Tensiunile ridicate sunt utilizate în
cazul efectuării de radiografii ale unor segmente osoase situate în regiuni cu
grosime mare sau densitate mare. Tensiunile ridicate impun reducerea adecvată
a timpului de expunere. Cantitatea de radiaţii absorbită în cazul kV mare, este
diminuată dar radiografiile au dezavantajul că nu prezintă contrast şi neteditate
corespunzătoare. Intensitatea curentului care se măsoară în mA, informează
asupra cantităţii de radiaţii emise în cursul expunerii unei radiografii. Aparatele
de radio–diagnostic furnizează miliamperaje între 10 şi 1000 mA.
Miliamperajul redus se foloseşte în efectuarea radiografiilor osoase ale
extremităţilor membrelor care necesită între 10 - 50mA. Timpul de expunere
care are o importanţă în realizarea radiografiilor trebuie stabilit şi corelat cu
intensitatea curentului precum şi cu alţi parametrii ca: regiunea de examinat,
folosirea grilei antidifuzoare, distanţa focar-film. Distanţa focar–film are o
importanţă particulară în obţinerea unor bune imagini radiografice. În cazul în
care distanţa focus–film este mare, fasciculul de raze utilizat fiind mai omogen,
cu raze paralele se realizează radiografii de calitate, reducând estomparea
geometrică.
CAPITOLUL II
RADIOANATOMIA MEMBRULUI INFERIOR
Generalităţi:
Oasele sunt grupate în trei categorii: lungi, scurte şi plate. Oasele lungi la
adulţi, prezintă o diafiză la extremităţile căreia se află epifizele, diafiza este
delimitată de două benzi de os compact, cu structură omogenă net delimitate
extern denumite compacte. Epifizele au o delimitate opacă, densă, netă şi fină
reprezentată de corticală. Subcorticală la nivelul epifizelor se află spongioasa
osului alcătuită din lamele de ţesut hawersian având diverse direcţii
anastomozându-se între ele şi delimitând spaţii clare ocupate de ţesut conjunctiv
şi vase sanguine. În centrul diafizelor oasele lungi se remarcă o zonă cilindrică
transparentă reprezentată de canalul medular. La copii osificarea este variabilă
în raport cu vârsta necesitând radiografii simetrice comparative. Cartilajul de
creştere sau de conjugare apare sub forma unei benzi transparente dispusă
transversal la extremitatea diafizelor. Cartilajele de creştere se calcifică la adulţi
şi la nivelul fostului cartilaj se poate evidenţia uneori una sau mai multe linii
transversale.
Oasele scurte au în principiu aceiaşi macrostructură fiind alcătuite din
spongioasă şi delimitate de o corticală fiind neîntreruptă.
Oasele plate sunt alcătuite din două corticale, una externă, alta internă în
interiorul căreia se află spongioasa.
Fig.4 Scheletul partii inferioare a corpului
Scheletul membrului inferior :
Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se împart în - 30 -

oasele centurii pelviene şi oasele extremităţilor libere a membrului inferior.
A. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună
cu osul sacral şi cu coccisul formează bazinul.
COXALUL este un os pereche, de formă neregulată care provine din
sudarea a trei oase primitive: ilion, ischion şi pubis, care se
sudează definitiv între 12-16 ani la fete şi 13-18 ani la băieţi. La adult
coxalul are două feţe (medială şi laterală), patru margini (anterioară,
posterioară, superioară şi inferioară) şi patru unghiuri. Faţa medială
prezintă: fosa iliacă internă, linia arcuată, faţeta auriculară a coxalului,
fundul cavităţii cotiloide şi gaura obturatorie. Faţa laterală prezintă: fosa
iliacă externă, acetabulum şi gaura obturatoare. Marginea anterioară
prezintă trei proeminenţe osoase, numite spina iliacă antero-superioară,
spina iliacă anteroinferioară, eminenţa iliopectinee, spina pubisului.
Marginea posterioară prezintă două proeminenţe osoase, numite spina
iliacă postero-superioară şi spina iliacă posteroinferioară; marea incizură
sciatică, spina sciatică, mica incizură sciatică situată sub spina sciatică;
tuberozitatea ischiatică, situată în partea inferioară a acestei margini.
Marginea superioară poartă numele de creasta iliacă. Marginea inferioară
prezintă o suprafaţă articulată, numită faţeta pubiană sau faţa articulată
simfizară care serveşte la articularea celor două oase coxale.
Fig.5 Bazinul osos

B.Oasele extremităţii libere a membrului inferior sunt: femurul,
care formează scheletul coapsei; tibia şi fibula, care alcătuiesc scheletul
gambei; oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele, care alcătuiesc
scheletul piciorului. Tot în alcătuirea scheletului extremităţii libere a
membrelor inferioare mai intră şi rotula sau patela, un os situat în
tendonul muşchiului cvadriceps femural.
1. FEMURUL este un os lung, pereche, care formează scheletul
coapsei. El se compune dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţi sau
epifize. Corpul are o formă asemănătoare cu o prismă triunghiulară cu
feţele convexe şi netede. Pe muchia posterioară a corpului se găseşte o
creastă osoasă - linia aspră a femurului. Extremitatea superioară prezintă:
capul femurului, gâtul femurului, trohanterul mare, trohanterul mic şi
creasta intertrohanteriană. Capul femural este o formaţiune osoasă de
formă aproape sferică, prevăzută cu o suprafaţă articulată. Gâtul sau colul
femurului are o formă aproape cilindrică şi măsoară aproximativ 5 cm.
Trohanterul mare şi trohanterul mic. sunt două proeminenţe osoase situate
la locul de unire dintre colul şi corpul femurului. Extremitatea inferioară,
uşor turtită anteroposterior, este alcătuită din condiţii femurali (medial şi
lateral), epicondilii femurali (medial şi lateral), trohleea femurală şi
groapa sau incizură intercondiliană. Condilii femurali sunt două mase
osoase voluminoase, ovoide, aşezate unul medial şi altul lateral. - 31 -
Epicondilii femurali sunt două proeminenţe oase situate de o parte şi de
alta a epifizei inferioare (epicondilul medial şi epicondilul lateral).
Trohleea femurală este o suprafaţă articulară asemănătoare cu un scripete
sau mosor, situată pe faţa anterioară a epifizei, respectiv, a condililor
femurali. Ea se articulează cu rotula.
Fig 6 Femurul
2. TIBIA este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează

scheletul gambei. Pentru descrierea anatomică prezintă: un corp, două epifize.
Corpul are forma unei prisme triunghiulare, prezentând trei fețe, trei margini.
Epifiza proximală mai este denumită și platou tibial, datorită aspectului plat pe
care îl prezintă. Prin intermediul acesteia se realizează articularea cu epifiza
inferioară a femurului. Epifiza inferioară prezintă o apofiză internă – maleola
internă.
3. FIBULA sau PERONEUL este un os lung, pereche, care
împreună cu tibia formează scheletul gambei. Tibia este așezată medial,
iar fibula lateral. Fibula se compune dintr-un corp și două extremități.
Corpul fibulei reprezintă o creastă interosoasă pe care se inseră membrana
interosoasă a gambei. Extremitatea superioară sau capul peroneului
prezintă o suprafață articulară pentru condilul lateral al tibiei și o
proeminență osoasă: vârful capului sau apofiza stiloidă a peroneului.
Extremitatea inferioară prezintă o formațiune osoasă care coboară sub
nivelul extremității inferioare a tibiei, denumită maleola lateral sau
externă, care se articulează cuastragalul și o suprafață articulară pentru
tibie.
Fig.7 Gamba
4. ROTULA sau PATELA este un os scurt, turtit antero-posterior, de

formă triunghiulară, situat în masa tendonului cvadriceps femural. Pe fața
posterioară a rotulei se găsesc două fețe articulare pentru articularea cu condilii
femurali.
Fig.8 Rotula
5.PICIORUL : este alcătuit din 26 de oase care corespund celor trei

segmente: tarsiene, metatarsiene şi falange.
Oasele tarsiene sunt în număr de șapte și formează tarsul sau segmentul
posterior al scheletul piciorului. Ele sunt așezate pe două rânduri, unul
posterior și altul anterior. Rândul posterior este alcătuit din talus (astragal) și
calcaneu, iar rândul anterior, din osul scafoid, cuboid și cele trei oase
cuneiforme. Oasele mefatarsiene, în număr de cinci, alcătuiesc segmentul
mijlociu al scheletului piciorului. Ele sunt numerotate de la l la V, începând
din dreptul degetului mare al piciorului. Falangele alcătuiesc scheletul
degetelor sau scheletul segmentului anterior al piciorului. Ele sunt în număr
de 14. Fiecare deget, cu excepţia celui mare (haluce), are câte trei falange;
proximală, mijlocie şi distală,
Fig.9 Piciorul
Suprafeţe articulare:
Articulaţiile membrului inferior liber reprezintă organe de mişcare înalt
adaptate la funcţia de locomoţie realizată în poziţie verticală (antigravitaţional).
Ele au o structură masivă, cu suprafeţe articulare întinse, generatoare de
presiuni sub pragul de uzură a ţesutului cartilaginos hialin. Sunt dotate cu un
aparat capsuloligamentar puternic, capabil să reziste la solicitările statice
impuse de poziţiile de maximă congruenta articulara şi să asigure conducerea
mişcărilor în timpul mersului. Deşi amplitudinea de mişcare este mai redusă faţă
de articulaţiile membrului superior, ele sunt prevăzute cu o bogată inervaţie
proprioceptiva care permite un control riguros din partea SNC asupra posturii şi
locomoţiei realizate prin membrele inferioare.
Fig.10 Articulaţia coxofemurală
a) Articulaţia şoldului:
Articulaţia şoldului este reprezentată de o enartroză situată la joncţiunea
dintre trunchi şi membrul inferior liber, care participa şi asigură în condiţii
optime ortostatismului şi locomoţiei. Ea realizează atât transmiterea greutăţii
corpului de la pelvis spre femur în faza sprijinului mono- sau bipodal, cât şi faza
de pendulare a membrului necesară deplasării.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de cavitatea acetabulară şi capul
femural care formează împreună o articulaţie sferoidală dotată cu o stabilitate
intriinseca ce rezultă din planul de construcţie al articulaţiei, combinată cu o
mobilitate remarcabilă.
Fig.11 Articulaţia genunchiului
b) Articulaţia genunchiului:
Articulaţia genunchiului este cea mai mare şi cea mai complexă
articulaţie a corpului uman. Ea are o structură biarticulară care include în
aceeaşi structură anatomică şi articulaţia tibiofemurală şi patelofemurală. Este o
articulaţie intermediară a membrului inferior, localizată între pârghiile osoase
lungi ale femurului şi tibiei; articulaţia genunchiului este solicitată de forţe mari
care apar în momentul transmiterii greutăţii corpului din statică cât şi în
conservarea momentelor de mişcare şi acţiunii cuplurilor de forţe necesare
locomoţiei. Suprafeţele articulare ale celor trei componente au o anatomie
specifică, fiind în mod evident incongruente. Aceasta explică existenţa unui
cartilaj articular gros, dar mai ales prezenta meniscurilor articulare care
ameliorează lipsa de congruenta.
Fig.12 Articulaţia piciorului
c) Glezna şi piciorul:
Piciorul reprezintă – după coapsa şi gamba – a treia pârghie principală
a membrului inferior, structurata şi adaptată funcţiilor ce-i revin. Fiind o pârghie
terminală, reprezintă punctual de legătură dintre corpul omenesc şi sol în timpul
acţiunii biomecanice curente (statică, mers, alergare etc.).
Funcţional piciorul trebuie înţeles că fiind o structură complexă, alcătuită
din diferite formaţiuni anatomice independente. Scheletul este format din 26 de
oase scurte (în afară de oasele sesamoide şi eventualele oase suplimentare), care
se îmbină într-un sistem arhitectonic. Ele sunt legate între ele sau susţinute prin
ligamente sau formaţiuni fibroase relativ scurte, dar foarte puternice, care
realizează 32 de articulaţii. Diversele segmente osoase primesc inserţiile celor
11 muşchi ai gambei (din cei 12 pe care îi are gamba) şi încă 20 de muşchi
proprii ai piciorului.
Coapsa este un element activ în cadrul aparatului locomotor, ea făcând
parte din membrul inferior fiind localizată între centura pelviană (articulaţia
coxofemurală) şi gamba (articulaţia tibiofemurală).
Anatomia coapsei este reprezentată de patru tipuri de organe şi anume:
1. Organe ale aparatului locomotor:
a) Statice:
 Schelet osos (os femur);
 Ligamente;
 Articulaţia.
b) Dinamice:
 Muşchi;
 Tendoane.
2. Organe de nutriţie (vascularizare):
 Artere;
 Vene;
 Vase capilare sangvine.
3. Organe de comandă şi senzoriale:
 Nervii.
4. Ţesut epitelial (tegument):
 Dermă;
 Epidema.
Aceste componente formând un tot unitar, ele dezvoltându-se şi
funcţionând în strânsă legătură, unele faţă de altele, ca şi cu celelalte părţi
anatomice ale corpului.
Scheletul osos al membrului inferior al membrului amputat din zona
femurală prezintă o singură articulaţie şi anume articulaţia de şold sau
articulaţia coxofemurală. Aceasta articulaţie face parte din categoria
articulaţiilor cu mobilitate mare ce se numesc artrodii. De asemenea este o
articulaţie sferoidală (principiu de pivot) având patru axe de mişcare şi anume:
 Abducţia – adducţia – această mişcare este efectuată cu ajutorul axului
antero-posterior;
 Flexia – extensia executându-se pe axul medio-lateral;
 Rotaţia internă – externă se execută pe axul vertical;
 Circumducţia.
Articulaţia coxo-femurală este compusă din osul coxal prin cavitatea
acetabulară şi os femur prin capul femurala, având un rol important atât în
statica corpului, cât şi în dinamica acestuia, conferind un maxim de stabilitate
dar, în acelaşi timp, şi maximum de mobilitate.
Componente ale articulaţiei coxofemurale:
a) Suprafeţe articulare:
 Cavitatea acetabulară a osului coxal;
 Capul femural al osului femur.
b) Mijloace de contenţie:
 Capsula articulara;
 Ligamente;
 Presiunea atmosferică;
 Muşchii periarticulari.
c) Sinoviala:
 Lichid articular cu rol trofic şi lubrifiere a articulaţiei.
Suprafeţe articulare:
Acetabulul situat în partea laterală şi inferioară a osului coxal la
îmbinarea ilionului cu ischionul, el prezintă o semisfera cu cavitatea hemisferica
cu circumferinţa ascuţită (sprânceana acetabulară), la inferior se poate o
scobitură ce se numeşte incizura acetabulară, la interior distingem suprafaţa
semilunară (articulara), iar pe fundul acetabulului se găseşte fosa acetabulului.
Capul femural: face parte din epifiza superioară a femurului, acesta
reprezintă extremitatea ce participa la formarea articulaţiei de şold fiind acoperit
de cartilaj şi reprezintă 2/3 de sferă. Ca elemente, acesta prezintă foseta capului
femural (o depresiune) în care se însera ligamentul rotund.
Mijloace de contenţie:
Ligamente:
 Ligamentul capului femural (ligamentul rotund) pornind din foseta
capului femural, inserându-se pe ligamentul transvers al acetabulului.
 Ligamentul iliofemural cu două fascicule: Lig. Iliopretrohanterian; Lig.
Iliopertrohanterian având o formă de evantai situat pe fata anterioară a
articulaţiei coxofemurale inserându-se de coxal pe spina iliacă
anteroinferioară, iar de femur prin linia intertrohanteriană cu rol deosebit
în menţinerea poziţiei ortostatice.
 Ligamentul pubofemural situat pe fata anterioară a articulaţiei de şold cu
inserţie pe coxal prin eminenta iliopectinee, iar de femur pe micul
trohanter, având rol de a limita abducţia şi rotaţia externă.
 Ligamentul ischiofemural: situat posteroinferior articulaţiei coxofemurale
inserându-se de coxal prin ramura descendentă a ischionului, iar de femur
pe baza trohanterului mare, limitând atât rotaţia internă cât şi adducţia
Capsula articulara: este un manşon fibros cu formă de trunchi de con
având baza mică fixată pe femur (la baza colului femural) şi baza mare pe
circumferinţa acetabulului şi pe labrum. Este o formaţiune puternică şi
rezistenţa formată din fibre longitudinale (superficiale) şi circulare (profunde).
Fibrele longitudinale se îngroaşe la anumite niveluri formând ligamente.
Presiunea atmosferică: este reprezentată de forţele tensio-active ale
lichidului sinovial dintre suprafeţele articulare. Suprafaţa articulara a soldului
este de 16 cm2 şi reprezintă un spaţiu virtual asupra căruia acţionează o presiune
de 16,5 kgf. Cum greutatea unui membru inferior este de 9-10 kg, această
presiune poate menţine singuracapul femural în cavitatea acetabulară chiar dacă
se secţionează toate părţile moi.
Muşchii periarticulari:
 Muşchiul drept anterior;
 Muşchiul gluteul mic;
 Muşchiul iliopsoas.
1) Ligamente:
Ligamentele articulatiei coxofemurale:
 L. Ileofemural;
 L. Pubofemural;
 L. Ischiofemural;
 L. Capului femoral.
Ligamentele genunchiului sunt:
Popliteu oblic, popliteu arcuat, posterior oblic Hughston, colateral tibial,

colateral fibular, retinaculul patelar medial, retinaculul patelar lateral,
retinaculul patelar oblic, patelar, l. anterior al capului fibulei, l. posterior al
capului fibulei, tibiofibular anterior, tibiofibular posterior.
Fig.13 Muschii coapsei
2) Agenţii motori în articulaţiile membrului inferior:
A. Articulaţia şoldului:
1. Muşchii flexori: muşchiul croitor, muşchiul cvadriceps femural,
muşchiul iliac, muşchiul psoas mare, muşchiul pectineu, muşchiul tensor
al fasciei lată;
2. Muşchii extensori: muşchiul biceps femural, muşchiul semitendinos,
muşchiul semimembranos, muşchiul fesier mare;
3. Muşchii adductori: muschiul adductor lung, scurt şi mare, muşchiul
gracilis, muşchiul pectineu;
4. Muşchii abductori: muschiul fesier mijlociu, muşchiul fesier mic,
muşchiul piriform, muşchiul tensor al fasciei lată, muşchiul croitor;
5. Muşchii rotatori mediali: muschiul fesier mijlociu, muşchiul fesier mic,
muşchiul gracilis;
6. Muşchii rotatori laterali: muschiul croitor, muşchiul cvadriceps
femural, muşchiul iliac, muşchiul psoas mare, muşchiul pectineu,
muşchiul adductori lung, scurt şi mare, muşchiul piriform, muşchiul
gemen inferior, muşchiul gemen superior, muşchiul obturator intern.
Fig.14 Muşchii gambei.

B. Articulaţia genunchiului:
1. Muşchii flexori: muşchiul biceps femural, muşchiul semimembranos,
muşchiul semitendinos, muşchiul gracilis, muşchiul croitor, muşchiul
popliteu, muşchiul gemeni superior şi inferior ;
2. Muşchii extensori: muşchiul cvadriceps, muşchiul tensor al fasciei lată
3. Muşchii rotatori externi: muşchiul biceps femural, muşchiul
gastrocnemian;
4. Muşchii rotatori interni: muşchiul croitor, muşchiul gracilis, muşchiul
semimembranos, muşchiul semitendinos, muşchiul gastrocnemian
medial, muşchiul popliteu.
Fig.15 Muschii piciorului

C. Articulaţia gleznei:
1) Muşchii extensori: muşchiul tibial anterior, muşchiul extensor lung al
halucelui, muşchiul extensor lung al degetelor, muşchiul peronier al III-
lea
2) Muşchii flexori: triceps sural, muşchiul plantar, muşchiul flexor lung al
halucelui, muşchiul tibial posterior, muşchiul peronier scurt;
3) Muşchii pentru mişcarea de inversie: muşchiul tibial anterior, muşchiul
tibial posterior, muşchiul extensor lung al halucelui, muşchiul flexor lung
al degetelor;
4) Muşchii pentru mişcarea de eversie: muşchiul peronier lung, muşchiul
peronier scurt, muşchiul extensor lung al degetelor.
Muşchii coapsei:
Coapsa este tapetata în întregime de muşchi ce sunt grupaţi în jurul
femurului, lăsând să se poată palpa doar marele trohanter şi cei doi epicondili
laterali femurali.
Aceşti muşchi sunt orientaţi în special vertical de sus în jos, de la bazin la
coapsă, iar unii dintre ei la extremitatea superioară a oaselor gambei, fiind
împărţiţi în trei grupe, şi anume:
 Muşchii antero-externi (extensori);
 Muşchii mediali (adductori);
 Muşchii posteriori (flexori).
Originea acestor muşchi se întrepătrunde cu inserţiile muşchilor
pelvitrohanterieni. Muşchii adductori se opresc pe femur fiind uniarticulari.
Muşchii antero- externi (extensori):
Sunt fixaţi pe tibie executând în special mişcări de flexie a coapsei şi
extensia genunchiului, aceştia sunt:
 Cvadricepsul femural;
 Dreptul femural;
 Vastul lateral;
 Vastul medial;
 Vastul intermediar.
 Muşchiul croitor (sartorius).
Muşchiul cvadriceps:
· Muşchiul drept femural cu originea prin două tendoane, unul vertical pe
spina iliacă anteroinferioară şi altul orizontal ce se prinde deasupra şi
anterior sprâncenei acetabulare.
· Muşchiul vast lateral: cel mai voluminos muşchi al cvadreicepsului
femural având originea pe marginea laterală a marelui trohanter, iar
inserţia pe buza laterală a liniei aspre a femurului.
· Muşchiul vast medial cu originea pe buza medială a liniei aspre a
femurului, inserându-se pe marginea mediale a rotulei.
· Muşchiul vast intermediar cu originea pe fata anterolaterală a femurului
inserându-se prin tendon unic al cvadricepsului (tendonul cvadricipital)
înglobând rotulă formând tendonul rotulian, inserându-se mai departe pe
tuberozitatea tibială.
Acţiunea cvadricepsului femural este de extensor al gambei pe coapsă, iar
prin muşchiul drept femural este şi flexor al coapsei pe bazin.
Muşchiul croitor (sartorius):
Este cel mai lung muşchi al corpului uman având aproximativ 0,5 m,
având orientare de sus în jos, dinspre lateral spre medial.
Având originea pe spina iliacă anterosuperioară, iar inserţia pe
tuberozitatea internă a extremităţii superioare a tibiei prin intermediul
formaţiunii laba de gâscă (penson serimus) ce este formată din tendonul
comunal al muşchilor gracilis, semitendinos şi croitor.
Acţiunea acestuia este de flexor al gambei pe coapsă, însă mai efectuează
flexia, adducţia şi rotaţia externă a coapsei pe bazin.
Muşchii mediali (adductori):
Aceşti muşchi formează o masă musculară de forma piramidala cu baza
triunghiulară spre simfiza pubiană, iar vârful spre condilul medial al femurului,
fiind situat în trei planuri:
 Plan profund (muşchiul adductorul mare);
 Plan mijlociu (muşchiul adductorul scurt);
 Plan superficial (muşchii pectineu, adductor lung, gracilis).
Plan profund:
 Muşchiul adductorul mare: situat în plan profund şi în posterior având
originea pe tuberozitatea ischiatică şi ramura ischiopubiana, iar inserţia pe
tuberculul adductorului. Acţiunea este de adductor şi extensor al coapsei.
Plan mijlociu:
 Muşchiul adductor scurt: situat în plan mijlociu, găsindu-se plasat
anterior adductorului mare, avându-şi originea la nivelul simfizei
pubiene, iar inserţia în zona mijlociei a liniei aspre. Acţiunea
acestuia este de adductor, rotator extern şi flexor al coapsei.
Plan superficial:
 Muşchiul pectineu îşi are originea pe simfiza pubiană având traiect
aproximativ orizontal inserându-se pe ramul mijlociu al trifurcaţiei
superioare a liniei aspre. Acţionează ca adductor, rotator extern şi flexor.
 Muşchiul adductor lung cu originea pe spina pubiană printr-un tendon
lung având traiectoria în jos şi spre lateral, inserându-se în treimea
mijlocie a interstiţiului liniei aspre printr-o aponevroză (tendonsubtire şi
lat). Acţionează ca adductor, rotator extern şi flexor al coapsei.
 Muşchiul gracilis cu originea pe ramura inferioară a pubeului. Seamănă
cu o panglică, aşezat pe partea medială inserându-se pe partea superioară
a feţei mediale a tibiei. Acţionează ca adductor al coapsei cu genunchiul
în extensie.
Muşchii posteriori (flexori):
Acest grup de muşchi sunt reprezentaţi de următorii muşchi:
 Muşchiul biceps femural;
 Muşchiul semitendinos;
 Muşchiul semimembranos.
Muşchiul biceps femural este situat posterolateral având ca origini două
capete:
1) Capul lung a bicepsului pornind de pe tuberozitatea ischiatică
2) Capul scurt al bicepsului pornind din jumătatea inferioară a interstiţiului
liniei aspre femurale, inserându-se pe capul peroneului printr-un tendon
puternic ce se poate palpa sub piele. Acţionează prin capul lung ca
extensor al coapsei, iar în totalitate este flexor al genunchiului.
Muşchiul semitendinos este situat superficial în partea posteromedială
având originea pe tuberozitatea ischiatică prin tendon comun cu capul lung al
bicepsului femural, inserându-se tot printr-un tendon lung şi comun cu cel al
muşchiului croitor pe fata mediala a tibiei. Acţionează ca extensor al coapsei pe
bazin, flexor al genunchiului şi rotator intern al gambei cu genunchiul flectat.
Muşchiul semimembranos este situat în partea medială a coapsei, în plan
profund, cu originea pe tuberozitatea ischiatică, iar inserţia prin trei
ramuri (tendoane):
 Tendonul direct;
 Tendonul recurent;
 Tendonul orizontal.
Tendonul direct se însera pe fata posterioară a condilului medial femural;
Tendonul recurent, cu traiect în sus şi spre lateral, formând ligamentul
popliteu al articulaţiei genunchiului.
Tendonul orizontal, cu traiect spre anterior, inserţia făcându-se pe partea
anterioară a condilului tibial medial.
Este cel mai puternic muşchi posterior al coapsei. Acţionează ca extensor
al coapsei, flexor al genunchiului şi rotator intern al gambei.
Labă de gâscă a muşchiului semitendinos este un complex fibros format
din expansiunile terminale ale tendoanelor a trei musci, şi anume:
1. Muşchiul croitor;
2. Muşchiul gracilis;
3. Muşchiul semitendinos.
CAPITOLUL III
INVESTIGAŢII SPECIFICE MEMBRELOR INFERIOARE
III.1 Generalitati:
Poziţionarea pacientului. Pentru realizarea unor imagini radiologice
concludente sunt necesare utilizarea de poziţii şi incidenţe adecvate fiecărui caz.
Poziţia, care este reprezentată de situaţia regiunii de examinat faţă de filmul
radiografic, poate să fie frontală, laterală, sau oblică. În poziţie frontală
pacientul are planul frontal, paralel cu filmul, în poziţie laterală, planul sagital al
subiectului este paralel cu filmul.
Incidenţa, este reprezentă de modul în care fasciculul radiant
transversează regiunea de examinat.
În poziţie frontală, incidenţa poate să fie:
a) Incidenţa antero – posterioară, adică fasciculul incident pătrunde prin
regiunea anterioară a segmentului investigat şi iese prin regiunea
posterioară;
b) Incidenţa postero – anterioară în care traiectul fasciculului este invers;
c) În poziţia laterală, radiografia poate fi executată: în incidenţă dextro-
sinistrală şi sinistro-dextrală;
d) În poziţiile oblice incidenţele sunt deasemenea anterioare şi posterioare.
Efectuarea radiografiilor poate fi realizată cu pacientul în ortostatism,
şezând sau în clinostatism.
Partea bolnavă va fi plasată în centrul casetei în contact cu aceasta. Se va
nota totdeauna partea dreaptă (D) şi partea stângă (S), a regiunii cu litere
confecţionate din plumb. Raza centrală va fi de regulă perpendiculară pe casetă
în cazuri speciale înclinată oblic. La oasele lungi, radiografia va cuprinde şi cel
puţin una din articulaţiile acestora pentru a aprecia poziţia segmentului
respectiv.
Pentru regiunile simetrice se recomandă efectuarea de radiografii pe
ambele segmente, în scop de comparare.
Randamentul investigaţiei radiologice este în strânsă dependenţă de
aplicarea unei tehnici corespunzătoare, de aceea efectuarea oricărei radiografii
osoase trebuie să fie precedată de obţinerea de către medicul radiolog a
principalelor elemente privind anamneza, tabloul clinic al suferinţei actuale
precum şi diagnosticul clinic prezumtiv. Se va avea în vedere respectarea
planului general de explorare, care are menirea de a sistematiza desfăşurarea
activităţii încât efectuarea diverselor proceduri radiografice să se realizeze cu
maximum de operativitate fără a crea nici un disconfort pacientului, cu
obţinerea unor imagini radiografice de foarte bună calitate.
Protecţia contra iradierii:
Pentru protecţia adecvată a tegumentelor pacientului căruia i se
efectuează investigaţia radiologică se va avea în vedere că doza primită să nu
depăşească 50 r. Principalii factori implicaţi în iradiere sunt: timpul de
expunere, mA, kV, distanţa focar – film, poarta de intrare. Poarta de intrare
trebuie să fie adaptată scopului expunerii radiografice, deci trebuie că expunerea
să se efectueze cu diafragmare corectă a fasciculului de radiaţii. O atenţie
specială trebuie acordată indicaţiilor pentru efectuarea radiografiilor la copii,
gonadele vor fi protejate cu dispozitive de cauciuc plumbat. Aceiaşi atenţie vă fi
acordată persoanelor tinere, femei şi bărbaţi în cazurile în care explorarea
radiologică include în fascicul gonadele şi măduva osoasă hematogenă.
III.2 Radiografia:
Radiografiile constituie in investigarea scheletului un mijloc esential care
permite studierea macrostructurii, formei, dimensiunilor si pozitiei segmentului
osos examinat.
Efectuarea oricarei radiografii osoase trebuie sa fie precedata de obtinerea
principalelor elemente privind anamneza, tabloul clinic al suferintei actuale
precum si diagnosticul clinic prezumtiv.
Alegerea elementelor electrice pentru efectuarea radiografiei osoase are
in vedere urmatorii factori:
 Calitatea radiatiilor, adica penetrabilitatea acestora, care este in functie de
tensiunea aplicata la bornele tubului radiogen, adica depinde de KV
(kilovoltaj).
 Distanta de la focarul tubului radiogen pana la film, intre care se afla
secmentul osos de examinat, tinand cont ca intensitatea fasciculului de
raze X scade cu patratul distantei, urmare a proiectiei conice a
fasciculului incident.
 Cantitatea totala de radiatii primita de tesutul examinat, care este
reprezentata de produsul dintre intensitatea fasciculului (mA), si timpul
de expunere (s), adica de miliamperi secunda.
 Folosirea sau nu a grilei antidifuzoare, grilele se folosesc in executrarea
radiografiilor pentru regiuni de dimensiuni si densitate mare, anihiland
astfel efectul radiatiilor secundare.
 In cazul in care segmentul osos se afla in aparat gipsat, se lucreaza cu
tensiune (kV) mai ridicata cu 8-10 kV.
III.2.1 Radiografia bazinului:
Radiografia bazinului de ansamblu:

Poziţionare: pacientul în decubit dorsal cu membrele superioare pe lângă
corp, membrele inferioare în extensie, călcâiele distanţate la 10 cm şi cele două
haloce în contact, planul frontal paralel cu caseta.
Centrare: raza centrală verticală perpendiculară pe casetă intra la
jumătatea distanţei dintre ombilic şi simfiza pubiană.
Film: 30/40 pe lat, marginea lui superioară depăşeşte cu 3 cm crestele
iliace.
Grila antidifuzoare prezentă.
Distanţa focus-film: 1 m.
Fig.16 Poziţionare radiografie bazin

Fig.17 Radiografie bazin
III.2.2 Radiografia osului iliac de profil:

Poziţionare: pacientul în decubit lateral cu bazinul înclinat anterior la
0
45 . Membrul inferior din partea de radiografiat în extensie, membrul inferior de
partea opusă flectat, cu genunchiul pe un sac de nisip.
Centrare: raza centrală verticală, perpendiculară pe casetă intra la 2 cm
posterior de extremitatea superioară aplicii interfesiere.
Film: 24/30 pe lung, marginea lui superioară depăşeşte cu 3 cm creasta
iliacă, marginea posterioară depăşeşte cu 3 cm planul fesei.
Grila antidifuzoare prezentă:
III.2.3 Radiografia pubisului:

Poziţionare: pacientul în decubit ventral, pubisul pe casetă, gambele
flectate, sprijinite pe saci de nisip.
Centrare: raza centrală verticală, perpendiculară pe casetă intra prin
regiunea superioară aplicii interfesiere şi iese prin marginea superioară a
pubisului.
Film 18/24 pe lat, pelvisul în centrul casetei.
Fig.18 Radiografie pubis
III.2.4 Radiografia articulaţiilor sacroiliace bilaterală:

Poziţionare: pacientul în decubit ventral, gambele drepte.
Centrare: raza centrală verticală, perpendiculară pe casetă intră la
jumătatea distanţei între creasta iliacă şi coccis.
Film: 24/30 pe lat.
Fig.19 Radiografii articulaţii sacroiliace bilateral
III.2.5 Radiografia articulaţiei coxo-femurale:
Radiografia articulaţiei coxo-femurale de faţă bilateral:

Poziţionare: pacientul în decubit dorsal, cu membrele inferioare în
extensie, uşoară abducţie şi rotaţie internă la 200. Calcaneele la distanţă de 10
cm unul de celălalt, degetele mari în contact. Spinele iliace antero-superioare în
acelaşi plan paralel cu caseta.
Centrare: în raza centrală verticală, perpendiculară pe casetă pătrunde la
4 cm superior de marginea superioară a pubisului.
Film: 30/40 pe lat, marginea superioară depăşeşte cu 2 cm crestele iliace.
Radiografia articulaţiei coxo-femurale de faţă unilateral.
Poziţionare: pacientul în decubit dorsal, membrele inferioare în extensie,
calcaneele la distanţă de 10 cm, degetele mari în contact.
Centrare: raza centrală verticală perpendiculară pe casetă, trece la 2
lături de deget sub mijlocul liniei dintre spina iliacă antero-superioară şi pubis.
Film: 20/30 pe lung, marginea superioară depăşeşte cu 1 cm spina iliacă
antero-superioară, marginea laterală depăşeşte cu 2 cm părţile moi.
Fig.20 Poziţionare radiografie

Fig.21 Radiografie şold faţă
Radiografia articulaţiei coxo-femurale de profil:

Poziţionare: pacientul în decubit lateral uşor aplecat anterior. Coapsa din
partea examinată în flexie uşoară, coapsa opusă mult flectată cu genunchiul pe
un sac de nisip.
Centrare: raza centrală verticală, perpendiculară pe casetă, intra prin
regiunea fesieră şi iese prin marele trohanter.
Film: 24/30 în lung, marginea superioară depăşeşte creasta iliacă cu 2
cm, marginea posterioară depăşeşte părţile moi cu 2 cm.
Grila antidifuzoare absenta.
Distanţa focus-film: 80 cm.
Fig.22 Poziţionare radiografie şold profil
Fig.23 Radiografie şold profil

III.2.6 Radiografia femurului:
Radiografia femurului de faţă:

Poziţionare: pacientul în decubit dorsal, genunchii alipiţi cu membrele
inferioare în extensie.
Centrare: raza centrală verticală perpendiculară pe casetă, pătrunde în
mijlocul casetei.
Film: 15/40 în lung, marginea superioară la 3 cm superior de marele
trohanter, marginile internă şi externă, la distanţe egale de părţile moi.
Fig.24 Poziţionare radiografie femur de faţă

Fig.25 Radiografie femur de faţă
Radiografia femurului de profil:
Poziţionare: pacientul în decubit lateral, gamba de partea de radiografiat

uşor flectata, genunchiul lipit de casetă, genunchiul opus în flexie trecut înainte
membrului ce trebuie radiografiat (sau trecut posterior, sprijinit pe saci de
nisip).
Centrare: raza centrală perpendiculară pe casetă intra prin jumătatea
feţei interne a coapsei.
Film: 15/40 în lung, marginea superioară la 3 cm superior de marele
trohanter, marginile anterioară şi posterioară la distanţe egale de părţile moi.
Fig.26 Poziţionare radiografie femur de profil
Fig.27 Radiografie femur de profil

III.2.7 Radiografia genunchiului:
Radiografia genunchiului de fata unilateral:

Pozitionare: pacientul in decubit dorsal, piciorul perpendicular pe masa,
gamba in extensie.
Centrare: raza centrala verticala perpendiculara pe caseta la 2 cm sub
rotula.
Film: 18/24 pe lung, marginea superioara la 5 cm deasupra rotulei.
Distanta focus-film: 80 cm.
Fig.28 Poziţionare radiografie genunchi faţă unilateral

Fig.29 Radiografie genunchi faţă unilateral
Radiografia genunchiului de faţă bilateral:
Poziţionare: pacientul în decubit dorsal, cu genunchii în extensie,

piciorul perpendicular pe masă, genunchii alipiţi, degetele mari alipite,
maleolele interne aproape în contact.
Centrare: raza centrală perpendiculară trece prin mijlocul liniei care
trece la 2 cm sub vârful rotulelor.
Fillm: 30/40 pe lat.
Radiografia genunchiului de profil:

Poziţionare: pacientul în decubit lateral, genunchiul de radiografiat, uşor
flectat plasat pe casetă cu faţa laterală, membrul opus în flexie accentuată şi dus
înaintea genunchiului examinat.
Centrare: raza centrală verticală perpendiculară pe casetă, intra prin
regiunea anterioară a spaţiului articular.
Film: 18/24 în lung, marginea superioară depăşeşte cu 5 cm rotulă,
marginea anterioară de faţă anterioară la 2 cm de faţă anterioară a rotulei.
Fig.30 Poziţionare radiografie genunchi profil
Fig.31 Radiografie genunchi profil

III.2.8 Radiografia rotulei:
Radiografia rotulei de faţă, incidenta postero-anterioară (Didiee):

Poziţionare: pacientul în decubit ventral cu rotulă în contact cu caseta
gamba ridicată şi sprijinită pe sacii cu nisip, degajând rotulă de condilii
femurali.
Centrare: raza centrală înclinată cranio-caudal 300 vizează rotulă.
Film: 18/24 pe lung.
Radiografia rotulei de profil:
Poziţionare: pacientul în decubit lateral, genunchiul de radiografiat
semiflectat se sprijină cu faţa externă pe casetă. Membrul sănătos, flectat şi dus
înaintea genunchiului de radiografiat.
Centrare: raza centrală perpendiculară pe casetă, vizează rotulă.
Film: 18/24 pe lung, marginea superioară a casetei depăşeşte cu 5 cm
rotulă.
Fig.32 Radiografie rotulă profil

Radiografia rotulei incidenta oblică postero-anterioară:
Poziţionare: pacientul în decubit ventral, genunchiul flectat în uşoara
rotaţie internă. Călcâiul rotat înăuntru. Rotulă se sprijină prin jumătatea
medială.
Centrare: raza centrală verticală, perpendiculară pe casetă vizează rotulă.
Film: 18/24 pe lung, rotulă în centrul casetei.
III.2.9 Radiografia gambei:

Radiografia gambei de faţă:
Poziţionare: pacientul în decubit dorsal, cu membrul inferior în extensie,
vârful picioarelor rotate intern.
Centrare: raza centrală perpendiculară, la jumătatea gambei la 1 cm
medial de tibie.
Film: 15/40 în lung, marginea superioară la nivelul condilului femural
marginile externă şi internă la distanţă egală de părţile moi.
Fig.33 Poziţionare radiografie gambă faţă

Fig.34 Radiografie gambă faţă
Radiografia gambei de profil:

Poziţionare: pacientul în decubit lateral, gamba pe casetă prin fata
laterală. Membrul inferior sănătos în flexie adus anterior sau posterior.
Centrare: raza centrală perpendiculară pe mijlocul marginii posterioare a
tibiei.
Fig.35 Poziţionare radiografie gambă profil
Fig.36 Radiografie gambă profil
III.2.10 Radiografia articulaţiei tibio-trasiene (glezna):

Radiografia articulaţiei tibiotarsiene de faţă:
Poziţionare: pacientul în decubit dorsal, gamba în extensie, planta se
sprijină pe un sac de nisip sau suport, formând cu gamba un unghi obtuz (flexia
plantara), piciorul în rotaţie internă (al 4- lea deget perpendicular pe casetă).
Centrare: raza centrală perpendiculară, sau dacă unghiul este puţin
deschis raza este înclinată caudo-cranial din afară-înăuntru, perpendicular pe
linia articulara tibio-tarsiană la 1 cm deasupra vârfului maleolei interne.
Film: 18/24 pe lung, marginea inferioară la 3 cm sub calcaneu, marginile
internă şi externă la egala distanţă de părţile moi.
Fig.37 Poziţionare radiorafie gleznă de faţă

Fig.38 Radiografie gleznă de faţă
Radiografia articulaţiei tibio-tarsiene de profil:

Poziţionare: pacientul în decubit lateral, articulaţia se sprijină cu faţa
laterală pe casetă, genunchiul sănătos în flexie adus anterior sau posterior de
membrul de radiografiat.
Centrare: raza centrată perpendiculară pe casetă, intra la 1 cm deasupra
maleolei interne.
Film: 18/24 în lung, articulaţia tibio-tarsiană în centrul filmului.
Fig.39 Poziţionare radiografie gleznă profil
Fig.40 Radiografie gleznă profil

III.2.11 Radiografia plantei:
Radiografia plantei de faţă:
Poziţionare: pacientul în decubit-dorsal, genunchiul în flexie, plantă în
centrul casetei.
Centrare: raza centrală înclinată caudo-cranial 100 intră prin extremitatea
proximala a celui de-al II- lea metatars (pentru radiografia tarsului) sau prin al
II- lea spaţiu interosos.
Film: 18/24 pe lung, marginea inferioară la 2 cm de vârful degetelor.
Fig.41 Poziţionare radiografie antepicior faţă

Fig.42 Radiografie antepicior faţă
Radiografia plantei de profil:

Poziţionare: pacientul în decubit lateral, cu faţa externă pe mijlocul
casetei, genunchiul sănătos în flexie şi adus înaintea membrului de explorat.
Centrare: raza centrală pentru antepicior perpendiculară pe casetă intra
la 2 cm anterior şi inferior de maleola internă. Pentru disocierea ultimelor 3
metatarsiene se recomandă incidenta uşor oblică.
Distanţa focus-fillm: 80 cm.
Fig.43 Radiografie antepicior profil
III.2.12 Radiografia calcaneului:
Radiografia calcaneului în incidenţa retrotibială descendentă:

Poziţionare: pacientul în ortostatism, aplecat înainte, genunchii flectaţi,
planta piciorului aplicată pe casetă.
Centrare: raza centrală înclinată postero-anterior 200 cu verticală, intra la
un laţ de deget deasupra tuberozităţii calcaneului la intersecţia tendonului
ahilian.
Film: 18/24 pe lung, marginea posterioară la 2 cm de calcaneu.
Radiografia calcaneului în incidenţa retrotibială ascendentă:

Poziţionare: pacientul în decubit dorsal, gamba în extensie, piciorul
menţinut în flexie maximă pe gamba cu ajutorul unei benzi care traversează
antepiciorul.
Centrare: raza centrală oblică, înclinată caudo-cranial, la 350 faţă de
verticală intra prin planta piciorului puţin sub mijlocul ei.
Film: 18/24 în lung.
Fig.44 Poziţionare radiografie axială calcaneu
Fig.45 Radiografie axială calcaneu

III.3 Tomografia computerizată (CT):
Fig.46 Aparat Computer Tomograf
Foloseşte razele X pentru a crea imagini detaliate a structurilor din

interiorul corpului. În timpul testului pacientul va sta întins pe o suprafaţă plană
(masa) ce este legată la scaner; acesta are formă cilindrică. Scanerul trimite
pulsuri de raze X spre acea parte a corpului ce se doreşte investigată. O parte a
aparatului este mobilă, astfel încât poate efectua imagini din mai multe poziţii.
Imaginile sunt memorate în computer.
Tomografia computerizată este folosită pentru a investiga diferite părţi ale
corpului precum pieptul, abdomenul, pelvisul sau membrele. De asemenea,
poate realiza imagini ale organelor, precum ficatul, pancreasul, intestinele,
rinichii, glandele suprarenale, plămânii şi inimă. De asemenea, poate oferi
informaţii asupra vaselor sanguine, oaselor şi coloanei vertebrale. În timpul
scanării se poate folosi şi fluoroscopia, metoda ce foloseşte un fascicul stabil de
raze X, pentru a vizualiza motilitatea şi aspectul diferitelor părţi ale
organismului.
O substanţă iodata (substanţa de contrast) poate fi folosită pentru a
vizualiza mai bine structurile şi organele investigate. Această substanţă de
contrast poate fi folosită pentru a investiga fluxul sanguin, pentru a decela
tumori sau alte afecţiuni. Substanţa poate fi administrată intravenos (IV), oral
sau poate fi introdusă în diverse alte părţi ale organismului (de exemplu, în
rect). Imaginile pot fi realizate înainte şi/sau după administrarea substanţei de
contrast.
CT-ul poate identifica probleme ale braţelor sau picioarelor, a umerilor,
coatelor, articulaţiei pumnului, mâinilor, şoldurilor, genunchilor, gleznelor sau
picioarelor; de asemenea, CT-ul poate fi folosit pentru ghidarea acului în timpul
biopsiei sau în timpul drenării unui abces.
Pregătirea pentru tomografia computerizată:
Înainte de efectuarea tomografiei computerizate medicul trebuie să ştie
următoarele:
 Dacă femeia este sau poate fi însărcinată;
 Dacă femeia alăptează: în acest caz trebuie sfătuita să apeleze la
alimentaţia artificială (să folosească un preparat de lapte) pentru 1 sau 2
zile după folosirea substanţei de contrast necesară efectuării tomografiei;
 Dacă pacientul este alergic la vreun medicament, inclusiv la substanţa de
contrast;
 Dacă are vreo afecţiune cardiacă, precum insuficientă cardiacă;
 Dacă are diabet zaharat şi dacă foloseşte metforminul că medicament
hipoglicemiant;
 Dacă are sau a avut vreo afecţiune renală;
 Dacă are astm bronşic;
 Dacă are probleme cu glanda tiroidă;
 Dacă are mielom multiplu;
 Dacă a făcut vreo radiografie în care s-a folosit bariul sau dacă i s-a
administrat tratament ce conţine bismut în ultimele 4 zile; bariul şi
bismutul sunt vizibile pe radiografii şi fac dificilă interpretarea
tomografiei computerizate;
 Dacă pacientul este claustrofobic (devine nervos în spaţii înguste); în
acest caz, pacientul va trebui sedat.
În cazul în care se consideră necesar ca pacientul să fie sedat în timpul
investigaţiei, acesta ar trebui să apeleze la aparţinători pentru a putea să fie
transportat acasă după terminarea testului.
Dacă se investighează abdomenul, pacientul va fi sfătuit să nu mănânce
hrana solidă din seara zilei precedente investigaţiei. În cazul tomografiei
computerizate abdominale pacientului i se poate administra oral substanţa de
contrast. În alte cazuri, înainte de efectuarea tomografiei, poate fi necesară
administrarea unor laxative sau a unei clisme.
Modul de efectuare a testelor:
Computer tomografia este efectuată, de obicei, de către un tehnician
radiolog. Imaginile sunt interpretate de câte un medic radiolog, dar sunt şi alţi
medici care pot citi o tomografie computerizată precum medicii de familie,
medicii internişti sau chirurgii. Pacientul trebuie să îndepărteze toate bijuteriile
pe care le are şi majoritatea hainelor înainte de investigaţie. Lenjeria intimă este
de obicei menţinută; în locul hainelor pacientul va purta un halat ce va fi
furnizat de către spital.
În timpul testului pacientul va sta întins pe masă tomografului care este
conectată la aparat; aparatul propriu-zis are formă cilindrică. Masa alunecă în
interiorul cilindrului, iar scanerul se va roti în jurul corpului pentru a prelua
imaginile. În timp ce masă culisează spre interiorul aparatului, pacientul va auzi
un zumzet specific. Pe durata investigaţiei pacientul trebuie să stea nemişcat. De
asemenea, pe parcursul testului pacientul va rămâne singur în camera unde este
situat tomograful, însă va fi urmărit printr-o fereastră de către tehnician şi i se
va vorbi prin intermediul unui speaker.
Dacă este necesară folosirea substanţei de contrast, aceasta poate fi
administrată pe mai multe căi, în funcţie de zona ce se doreşte a fi examinată:
 Substanţa de contrast poate fi administrată intravenos (IV) la nivelul
braţului pentru examinarea toracelui, abdomenului său a zonei pelvine;
 Substanţa de contrast se poate administra oral (se bea), poate fi
administrată printr-un tub intrarectal sau intravezical sau se poate injecta
la nivelul articulaţiilor.
O tomografie computerizată durează, în medie, 30 până la 60 de minute,
dar se poate prelungi până la 2 ore. După efectuarea investigaţiei pacientul este
sfătuit să bea cât mai multe lichide, pentru a grăbi eliminarea substanţei de
contrast din organism.
Tomografia computerizată nu este dureroasă. Suprafaţa plană pe care va
sta întins pacientul poate fi incomodă, iar camera poate fi răcoroasă. Unii
pacienţi se pot simţi neconfortabil în interiorul scanerului (cilindrului). Dacă
este necesară administrarea unui sedativ sau a substanţei de contrast atunci se va
monta o perfuzie intravenoasă. Pacientul va simţi o mică înţepătura atunci când
perfuzia este montată. Substanţa de contrast poate determina senzaţia de căldură
şi apariţia unui gust metalic în gură. Unii pacienţi pot avea senzaţie de greaţă
sau dureri de cap. Indiferent ce senzaţii experimentează pacientul va trebui să i
le comunice medicului său tehnicianului.
Riscuri:
Riscul de apariţie a unor probleme în timpul efectuării tomografiei este
mic:
 Substanţa de contrast poate determina reacţie alergică;
 În cazul în care pacientul are diabet zaharat şi este în tratament cu
metformin, substanţa de contrast poate duce la apariţia unor probleme; în
această situaţie medicul vă recomanda când să se oprească administrarea
metforminului şi când să se reia
 Există un mic risc de apariţie a cancerului după CT datorită razelor X;
riscul este mai mare la copiii sau la persoanele care au avut multiple
examinări cu raze X în antecedente. Medicul va trebui informat de
numărul expunerilor la radiaţii înainte de efectuarea investigaţiei.
Rezultate:
Tomografia computerizată foloseşte razele X pentru a realiza imagini
detaliate ale structurilor din interiorul corpului. După efectuarea investigaţiei,
radiologul va interpreta imaginile şi va comunica rezultatul pacientului. Este
posibil ca rezultatele complete să fie comunicate medicului curant în
aproximativ 1- 2 zile.
Tomografia computerizată:
Normal: Organele şi vasele de sânge sunt de dimensiuni normale, au
forma şi localizarea corespunzătoare. Nu există blocaje la nivelul vaselor de
sânge. Nu există corpuri străine (de exemplu fragmente de metal sau sticla) şi
nu sunt prezente tumori (precum cancerul), inflamaţia sau infecţia. Nu există
hemoragii sau colecţii de fluide.
Anormal: Un organ poate fi supradimensionat sau prea mic, lezat sau
infectat. Chisturile sau abcesele sunt prezente. Sunt prezente corpuri străine
(fragmente de metal sau sticla). Sunt prezente pietre la nivelul rinichilor sau a
vezicii biliare. Sunt prezente tumori la nivelul colonului, a plămânilor, a
ovarelor, a ficatului, a glandelor suprarenale sau a pancreasului. O tomografie
computerizată a toracelui poate detecta prezenţa emboliei pulmonare, a
prezenţei lichidelor la nivel pulmonar sau a infecţiei.
Prezenţa unui anevrism. Prezenţa unui blocaj la nivel intestinal sau a
căilor biliare. Tomografia computerizată abdominală poate detecta prezenţa
bolii inflamatorii intestinale sau diverticulita. Prezenţa unor ganglioni măriţi de
volum. Prezenţa blocajelor la nivelul vaselor sanguine. Prezenţa unor tumori,
infecţii sau alte probleme la nivelul membrelor.
Factorii care afectează testul:
Mai jos sunt redate situaţiile care pot determina amânarea efectuării
investigaţiei sau care pot influenţa rezultatele testării:
 Sarcina: tomografia computerizată nu se realizează, de obicei, în timpul
sarcinii;
 Imagini CT în care apar urme de bariu sau bismut: în cazul în care este
recomandată o tomografie computerizată abdominală, ea trebuie efectuată
înainte de alte teste ce folosesc bariu, precum clismă baritată;
 Dacă pacientul nu poate să stea nemişcat în timpul testului;
 Prezenta obiectelor metalice, precum capsele chirurgicale sau protezele
articulare ce pot determina imagini greu interpretabile.
De reţinut:
· Uneori rezultatele tomografiilor computerizate pot fi diferite în funcţie de
centrul medical unde au fost efectuate.
· Copiii care trebuie să efectueze acest test, au nevoie de instrucţiuni
speciale; copilul va trebui să-şi ţină respiraţia în timpul testului; dacă
acesta este prea mic sau dacă îi este frică de această investigaţie medicul
poate recomanda sedarea.
· În cazul în care copilul necesită o computer tomografie, părinţii ar trebui
să consulte pediatrul, pentru a evalua riscul expunerii acestuia la radiaţii.
· Uneori se pot folosi scanere speciale precum cel spiralat sau "multislice";
acestea sunt folosite pentru diagnosticarea unor afecţiuni precum litiaza
renală (pietre la rinichi), embolia pulmonară, hiperplazia benignă de
prostată sau ateroscleroza.
Aceste scanere speciale pot:
· Să realizeze imagini mai bune ale vaselor sanguine şi ale organelor, astfel
încât nu mai sunt necesare teste suplimentare.
· Durează mai puţin, economisesc timp.
· Rezultatele tomografiei computerizate sunt deseori comparate cu cele ale
tomografiei cu emisie de pozitroni (PET) în special în diagnosticul
cancerului; unele scanere de generaţie mai nouă efectuează ambele teste
în acelaşi timp.
· Tomografia computerizată cu fascicul de electroni, este un alt tip de CT
folosită pentru decelarea aterosclerozei şi a bolilor coronare; acest tip de
tomografie este mult mai rapidă decât tomografia computerizată standard
şi realizează imagini ale arterelor coronare în timp ce inima bate; acest tip
de investigaţie nu este însă disponibilă în multe ţări; CT-ul "multislice"
este la fel de rapid ca tomografia cu fascicul de electroni, dar
accesibilitatea sa este mult mai mare.
· Angiografia arata imagini bi sau tri-dimesionale ale vaselor sanguine,
mult mai performante comparativ cu CT-ul clasic.
· "calcium scoring" cardiac, este un nou tip de tomografie computerizată
folosită pentru a determina riscul unui individ de a dezvolta boala
coronariană; aceasta nu este încă disponibilă în multe ţări; experţii se
contrazic asupra importanţei acestui test, în special asupra aplicabilităţii
sale la persoanele ce nu fumează şi nu au alţi factori de risc pentru boli
cardiovasculare.
· Rezonanţă magnetică nucleară (RMN) poate furniza mai multe informaţii
decât CT-ul clasic în anumite afecţiuni; totuşi, CT-ul reda imagini mai
bune asupra oaselor şi a hemoragiilor decât RMN-ul.
· Experţii nu sunt de acord cu folosirea CT-ului pentru scanarea întregului
corp cu scopul realizării unui screening pentru boli vasculare sau cancer;
scanarea întregului corp este costisitoare şi poate creşte riscul de apariţie
a cancerului; majoritatea medicilor nu recomandă aceasta scanare decât
dacă pacientul are un risc pentru o anumită boală.
Fig 47 : Exemplu CT membre inferioare

Examenul computer tomografic (CT) a membrului inferior:
Membrul inferior la CT se explorează la fel ca la examenul radiologic

convenţional şi anume pe segmente şi nu în totalitate având în vedere că fiecare
segment are anatomic o poziţie proprie.
Poziţionare: pacientul se poziţionează pe masă în decubit dorsal sau
ventral în funcţie de segmental de interes astfel încât planul mediosagital al
segmentului de interes să fie perfect perpendicular pe masă echipamentului.
Poziţionarea segmentului de examinat se face în limita posibilităţilor identic că
la radiologie.
Centrare: încrucişarea razelor de ghidaj să se afle în centrul segmentului
de interes.
Topograma: se realizează o topogramă frontală sau laterală.
Scanare: de la nivelul articulaţiei proximale până la nivelul articulaţiei
distale a segmentului de interes sau doar a articulaţiei propriu-zise, iniţial se
face o achiziţie nativă, urmată la indicaţia medicului radiolog de administrare de
substanţă de contrast.
III.4 Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM sau RMN):
Fig.48 Aparat IRM

Generalităţi:
Imagistica prin rezonanţă magnetică este un test care se foloseşte de un
câmp magnetic şi de pulsuri de radiofrecvenţa pentru vizualizarea imaginii
diferitelor organe şi ţesuturi ale corpului omenesc. În multe din cazuri, IRM
oferă informaţii care nu pot fi vizualizate prin radiografie, ultrasonografie
sau tomografie computerizată.
În timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie investigată, este plasată într-
un aparat special care reprezintă un magnet uriaş. Informaţiile furnizate de IRM
pot fi stocate şi salvate într-un computer. De asemenea pot fi făcute poze sau
filme dacă situaţia o cere. În anumite cazuri se poate utiliza o substanţă de
contrast pentru a vizualiza mai clar anumite structuri ale corpului.
Scopul investigaţiei:
IRM se efectuează pentru diagnosticarea anumitor afecţiuni că tumori,
sângerare, leziuni, afectări vasculare sau infecţii. Prin folosirea unei substanţe
de contrast în timpul IRM, se pot vizualiza clar anumite ţesuturi.
IRM poate evidenţia afectări ale sistemului osos sau articular, că artrite,
afectări ale articulaţiei temporomandibulare, probleme ale măduvei osoase,
tumori osoase, afectări ale cartilajului, rupturi de ligamente sau tendoane sau
infecţii; IRM poate afirma cu precizie dacă un os este rupt sau nu, atunci când
radiografia este neclară; IRM se foloseşte cel mai frecvent pentru depistarea
afecţiunilor osoase sau articulare
Mod de pregătire:
Înainte de efectuarea IRM trebuie informat medicul specialist dacă:
· Pacientul este alergic la medicamente; substanţa de contrast folosită nu
conţine iod; dacă există antecedente de alergie la substanţa de contrast
folosită pentru IRM, se recomandă informarea medicului specialist
înainte de efectuarea testului; uneori beneficiile efectuării testului pot
depăşi riscurile sale.
· Dacă pacienta este sau nu însărcinată.
· Dacă pacientul are instalat un pacemaker, un membru artificial, tije
metalice sau orice fel de metal fixat în corp (mai ales la nivelul ochiului),
valve cardiace metalice, clipsuri metalice la nivel cerebral, implanturi
metalice în ureche sau pe sprâncene sau orice fel de implanturi sau
proteze medicale (de exemplu pompa cu injectometru); de asemenea
trebuie informat medicul dacă pacientul lucrează cu metale sau dacă
recent a suferit o intervenţie chirurgicală pe vasele sanguine; în anumite
cazuri este contraindicata efectuarea IRM.
· Dacă pacienta prezintă un dispozitiv intrauterin (DIU); acest lucru poate
contraindica efectuarea testului.
· Dacă pacientul devine agitat în locuri închise (limitate); pacientul va
trebui să stea nemişcat în interiorul magnetului MRI sau mai există un tip
de dispozitiv de IRM cu configuraţie deschisă; acesta nu este la fel de
limitat că dispozitivele clasice; pacientul poate necesită administrarea
unor medicamente pentru calmare.
· Dacă pacientul prezintă alte afecţiuni că disfuncţii renale sau siclemie,
care pot contraindica efectuarea unei IRM cu substanţa de contrast.
· Dacă pacientul prezintă orice fel de patch deoarece IRM poate cauza
arsură la nivelul regiunii.
Pacientul va semna un document prin care înţelege riscurile efectuării
IRM şi este de acord să efectueze testul. Se recomandă discutarea cu medicul
specialist despre necesitatea efectuării testului, riscurile sale, modalitatea de
efectuare şi semnificaţia posibilelor rezultate. Se recomandă ca pacientul să fie
însoţit de cineva, în cazul în care se administrează medicamente sedative. În
cazul în care se efectuează o IRM abdominală, pacientul nu va mânca şi
consuma lichide cu câteva ore înainte de efectuarea testului.
Modul de efectuare a testelor:

IRM se efectuează de regulă de către medicul specialist în rezonanţă
magnetică; pozele vor fi interpretate de către un medic radiolog; de asemenea,
alţi medici sunt capabili să interpreteze o IRM.
Pacientul va scoate toate obiectele de metal (ca dispozitive pentru auz,
placi dentare, orice tip de bijuterii, ceasul şi agrafe de păr) de pe corp deoarece
există riscul ca aceste obiecte să fie atrase de către magnetul folosit pentru
efectuarea testului; în cazul în care pacientul a suferit un accident sau dacă
lucrează cu metale, există posibilitatea ca acesta să prezinte fragmente de metal
la nivelul regiunii cefalice, în ochi, pe piele sau coloana vertebrală; de aceea se
recomandă efectuarea unei radiografii înainte de efectuarea IRM pentru a stabili
dacă testul se poate efectua.
Pacientul va trebui să se dezbrace complet în funcţie de aria pe care se
efectuează (în anumite cazuri pacienţii pot păstra o parte din haine, dacă nu
incomodează). Pacientul va folosi un halat pe toată perioada efectuării testului.
În cazul în care se permite păstrarea unor haine, pacientul va trebui să golească
buzunarele de orice monede sau cârduri (exemplu cărţi de credit sau carduri
ATM), cu benzi magnetice inscripţionate deoarece prin IRM se pot
demagnetiza. În timpul testului pacientul se va întinde pe spate pe masă
dispozitivului, care reprezintă scanner-ul aparatului. Capul, toracele şi
membrele pot fi fixate cu nişte curele pentru a menţine pacientul nemişcat.
Masa va alunecă în interiorul unui dispozitiv care conţine magnetul. Un
dispozitiv în formă de colac poate fi plasat peste sau în jurul regiunii care
urmează să fie scanată. Unele tipuri de IRM (numite IRM deschise) sunt
construite astfel încât magnetul nu înconjoară corpul în întregime.
Unii pacienţi devin agitaţi (claustrofobicii) în interiorul magnetului IRM.
Dacă pacientul nu poate menţine poziţia nemişcată i se va administra un
medicament sedativ pentru relaxare. Dispozitivele cu sistem deschis pot fi utile
în cazul pacienţilor claustrofobici.
În interiorul scannerului, pacientul va auzi un ventilator şi va simţi aerul
mişcându-se. De asemenea, se mai pot auzi diverse zgomote care sunt rezultatul
scanării. Unele aparate prezintă căşti sau dopuri pentru urechi pentru a reduce
din zgomot. Este foarte important ca pacientul să nu se mişte în timpul scanării.
De asemenea pacientul va fi rugat să îşi ţină respiraţia pentru scurte perioade de
timp. În timpul efectuării testului, pacientul va fi închis în camera de scanat,
însă medicul specialist va supraveghea pacientul prin intermediul unei ferestre
transparente.
Pacientul va putea comunica printr-un microfon:
În cazul în care este necesară utilizarea unei substanţe de contrast, aceasta
va fi administrată la nivelul venelor periferice ale braţului pacientului. Substanţa
de contrast va fi administrată în 1 până la 2 minute. Apoi se pot efectua o serie
de clişee. Un IRM durează de obicei 30 până la 60 minute, dar se poate prelungi
până la două ore.
Ce simte pacientul?
Câmpul magnetic sau undele de radiofrecvenţa folosite de dispozitiv nu
produce durere. Masa pe care se întinde pacientul poate fi tare, iar camera poate
fi rece. Pacientul poate fi speriat sau iritat dacă trebuie să menţină poziţia
nemişcată. În cazul în care se foloseşte substanţa de contrast, poate apărea
senzaţie de răceală sau căldură în timpul introducerii substanţei la nivel venos.
În cazuri rare, poate apărea:
 Furnicături la nivelul cavităţii bucale în cazul în care pacientul prezintă
dentiţie de metal;
 Încălzirea zonei care se examinează; acest lucru este normal; medicul
specialist trebuie informat dacă apare senzaţie de greaţă, voma, cefalee,
ameţeală, durere sau dificultăţi de respiraţie.
Riscuri:
Nu există efecte adverse secundare expunerii câmpului magnetic folosit
pentru IRM. Cu toate acestea, magnetul este foarte puternic. De aceea el poate
afecta pacemakerele, membrele artificiale şi alte dispozitive medicale care
conţin fier. Magnetul va deregla un ceas care se afla în apropierea lui.
Dacă pacientul prezintă fragmente metalice la nivelul ochiului, efectuarea IRM
poate afecta reţină. Dacă există suspiciunea că ar exista fragmente metalice la
nivelul ochiului, se recomandă efectuarea unei radiografii înainte de efectuarea
IRM. În cazul în care radiografia a depistat fragmentele metalice, se interzice
efectuarea IRM. Tatuajele sau machiajul permanent pe bază de pigment ce
conţine fier pot provoca iritaţii ale pielii.
IRM poate produce arsuri la nivelul zonelor pe care sunt aplicate diverse
patch-uri la nivel cutanat. De aceea, se recomandă informarea medicului în
legătură cu acest lucru. Există un mic risc de apariţie a unei reacţii alergice în
cazul în care se folosesc substanţe de contrast în timpul IRM. Cu toate acestea,
majoritatea reacţiilor sunt moderate şi pot fi tratate cu antialergice. De
asemenea, există un risc scăzut de infecţie la nivelul venei pe care se introduce
substanţa de contrast.
Rezultate:
Imagistica prin rezonanţă magnetică este un test care se foloseşte de un
câmp magnetic şi de pulsuri de radiofrecvenţa pentru vizualizarea imaginii
diferitelor organe şi ţesuturi ale corpului omenesc.
Medicul specialist poate explica pacientului rezultatul testului imediat
după efectuarea lui, însă rezultatul final va fi gata în circa două zile. IRM poate
depista afectarea unui organ sau ţesut chiar dacă forma şi mărimea organului
este normală.
De reţinut:
 Uneori rezultatele testului pot fi diferite faţă de altele mai vechi deoarece
au fost efectuate în centre medicale diferite sau pentru că testările
anterioare nu sunt disponibile pentru a fi comparate cu nouă testare.
 IRM este un test sigur, care vizualizează structurile şi organele corpului;
este mai scump decât alte metode şi nu poate fi disponibil în anumite
regiuni.
 IRM deschise sunt construite astfel încât dispozitivul să nu înconjoare
complet pacientul; însă acest tip de IRM nu este disponibil în toate
centrele medicale; ele sunt utile în cazul pacienţilor claustrofobici sau
obezi.
 IRM se poate efectua pentru vizualizarea anumitor structuri şi organe că
regiunea cefalică, abdominală, sânii, coloana cervicală, articulaţia
scapulo-humerală (umărul) şi genunchii.
 Angiografia prin rezonanţă magnetică este o metodă specială prin care se
vizualizează vasele sanguine şi circulaţia la nivelul lor.
 IRM spectroscopic este un tip special de IRM care identifică anumite
afecţiuni medicale măsurând anumite substanţe de la nivelul ţesutului
uman.
Fig.49 Exemplu IRM membru inferior
Examenul IRM a membrului inferior:

Explorarea IRM a structurilor membrului inferior aduce informaţii
amănunţite în ceea ce priveşte structurile anatomice, tipul de leziune.
Dezavantajul major îl constituie preţul de cost ridicat precum şi timpul lung de
achiziţie.
Poziţionare: pacientul se poziţionează pe masă în decubit dorsal cu
segmentul de interes poziţionat într-o antenă specială sau după caz în antena de
suprafaţa fiind fixat prin dispozitivele din dotarea aparatului.
Centrare: se face la nivelul indicat de antenă specială.
Localizatorul: se realizează în cele trei planuri axial, sagital şi coronal.
Reconstrucţii: posibile 3D.
FOV-ul şi grosimea secţiunilor: depinde de regiunea examinată.
CAPITOL IV
ATRIBUTIILE SI COMPETENTELE PROFESIONALE ALE
ASISTENTULUI DE RADIOLOGIE
Asistentul medical de radiologie are drept competențe principale:

radiografierea pacientului, developarea filmelor, asistarea medicului la
examenele de radiologie. De asemenea, această funcție presupune competențe
administrative, de organizare a propriei activități și de comunicare cu personalul
medical și cu pacienții.
Din această listă de competențe profesionale, rezultă că activitatea
asistentului de radiologie este concentrată pe:
- Competențe generale la locul de muncă
- Activități de radiologie
- Activități de administrare
- Planificarea activității proprii
- Protecția mediului
Competențe generale la locul de muncă

Sunt competențe generale, legate de locul de muncă specific, dar și ale
oricărui asistent medical. Este vorba despre:
- aplicarea normelor de protecție a muncii și de securitate contra
incendiilor
- asigurarea condițiilor igienico-sanitare generale în cabinetul de
radiologie
- comunicarea interactivă la locul de muncă
- dezvoltarea profesională
- efectuarea muncii în echipă
Activități de radiologie
Reprezintă atribuțiunile și activitățile specifice pe care le prestează
asistentul de radiologie la solicitarea și sub supravegherea medicului radiolog.
Sunt reprezentate de asistarea medicului la examenele radiologice, pregatirea și
protejarea pacientului, prepararea materialelor necesare examinării radiologice,
radiografierea pacientului, realizarea radiografiei din punct de vedere tehnic și
utilizarea aparaturii radiologice.
Pregătirea pacientului pentru examinare se realizează astfel:
 pacientul este informat despre examenul pe care îl va efectua
 pacientul este pregătit din punct de vedere psihologic, explicându-i-se
senzațiile/reacțiile pe care le poate avea pe parcursul examinării
 pacientul este verificat dacă îndeplinește condițiile specidice pentru
examinare.
Radiografierea pacientului
Reprezintă o succesiune de operații, care, efectuate în ordine și corect,
conduc la realizarea unor radiografii de calitate și evitarea iradierii excesive a
pacientului. Aceste operațiuni sunt:
 înregistrarea pacientului
 alegerea filmului radiologic, ținând cont că dimensiunea filmului este
aleasă în
de zona care va fi radiografiată, iar filmul ales îndeplinește condițiile
de utilizare
 delimitarea fasciculului de raze: fasciculul de raze este delimitat în
funcție de zona de radiografiat la dimensiunea minimă necesară,
pentru protejarea pacientului
 reglarea parametrilor de expunere la panoul de comandă al aparatului
 poziționarea pacientului: pacientul este poziționat corect în funcție de
examenul radiologic și de starea lui fizică. Poziționarea se face și cu
ajutorul materialelor auxiliare, specific tipului de examinare
 executarea radiografiei: executarea radiografiei se face cu respectarea
timpilor prevăzuți. Operațiunea se face cu rapiditate, imediat după ce
pacientul a fost poziționat și pregătit. Protejarea pacientului se face cu
mijloace de protecție care corespund cu standardele de utilizare.
Mijloacele de protecție sunt alese în funcție de vârsta pacientului. Sunt
protejate în mod special, conform reglementărilor specifice,
persoanele tinere, copiii și femeile în perioada fertilă.
 înregistrarea dozei de radiație absorbită de pacient (dacă aparatul este
dotat corespunzător). În cazul mai multor expuneri succesive la
aceeași examinare se va notifica doza totală.
 developarea filmului
 înscrierea datelor de identificare ale pacientului pe filmâ
 prezentarea filmului pentru interpretarea medicului radiolog
 asistarea pacientului până când acesta părăsește camera de examinare
Asistentul de radiologie efectuează expuneri radiografice numai la
indicația și sub supravegherea medicului radiolog!
Rolul asistentului în efectuarea examinării fluoroscopice

 înregistrarea pacientului
 pregătirea pacientului pentru examinare
 prepararea substanței de contrast (conform indicațiilor medicului
radiolog). Concentrația și cantitatea substanței de contrast corespund
tipului examenului și stării pacientului. Modul de administrare a
substanței de contrast este în funcție de tipul examenului. Substanța de
contrast este preparată pentru fiecare pacient, în momentul începerii
examinării. Substanțele folosite îndeplinesc condițiile de utilizare și
sunt preparate respectând toate normele de asepsie și antisepsie.
 asistarea și poziționarea pacientului pe parcursul examinării (dacă este
cazul)
 înregistrarea dozei de radiații absorbită de pacient
 asistarea pacientului până când acesta părăsește camera de examinare
Orice examinare fluoroscopică se face numai de către medicul radiolog!
Realizarea radiografiei din punct de vedere tehnic

 relevarea filmului este efectuată la temperatura standard și cu
respectarea normelor de timp prevăzute
 soluția de relevare îndeplinește condițiile de utilizare
 filmul este spălat la jet continuu de apă
 imaginea radiologică este obținută în camera obscură, la tipul de filtru
adecvat
 imaginea este fixată în camera obscură, la tipul de filtru adecvat
 soluția de fixare îndeplinește condițiile de utilizare
 filmul este spălat cu atenție pentru îndepărtarea produselor chimice
 filmul este uscat în dispozitive speciale
Utilizarea aparaturii radiologice:

 aparatele sunt verificate la începutul programului
 alimentarea cu curent electric a aparatelor este corect verificată
 defecțiunile constatate sunt semnalate medicului radiolog și
serviciului tehnic
 aparatele sunt supavegheate periodic sau permanent
 este supravegheată funcționarea aparatelor la parametrii stabiliți
 abaterile parametrilor stabiliți sunt corectate cu promptitudine
 completează și ține evidența în registrul de mentenanță a aparaturii
Activități de administrație
În afara efectuării examenelor radiografice și de asistarea medicului
radiolog, asistentul de radiologie trebuie să îndeplinească și o serie de activități
de ordin administrativ fiind:
- aprovizionarea cu substanțe și materiale de radiologie
- centralizarea datelor din documentele de evidență
- completarea documentelor specifice activității de radiologie
Completarea documenteloe specifice activitatii de radiologie:

Documentele specifice sunt: condica de cabinet sau foaia de observatie a
pacientului.
Date inregistrabile:
- date personale ale pacientului
- diagnosticul pacientului
- zona de radiografiat
- numarul filmelor consumate
- numarul expunerilor aparatului
- doza de iradiere incasata de pacient
- intolerantele declarate de pacient pentru aministrarea substantei de
contrast
- fisele de consimtamant ale pacientului la procedurile la care urmeaza
a fi supus
Planificarea activității proprii

 sarcinile sunt identificate în totalitate, astfel încât să fie asigurat un
flux normal nal activității
 sarcinile sunt analizate stabilind prioritățile și gradul de complexitate
 etapele de realizare a activității sunt stabilite corect astfel încât să
corespundă complexității acesteia și timpului alocat
 etapele activității sunt stabilite cu atenție identificând fazele și
ordinea de desfășurare pe priorități
 programul de lucru este întocmit cu atenție ținând cont de etapele
stabilite astfel încât să fie acoperite toate activitățile
 programul este întocmit flexibil astfel încât să se țină cont de
urgențele medicale
Protecția mediului
În afara măsurilor de ordin general de protecție a mediului, asistenul de
radiologie operează cu materiale și substanțe care au un circuit special.
Pentru protecția mediului asistentul trebuie să ia următoarele măsuri:
- soluțiile și materialele uzate sunt colectate în recipiente speciale
- soluțiile și materialele uzate sunt colectate în totalitate
- depozitarea soluțiilor și materialelor uzate se face astfel:
- soluțiile și materialele uzate sunt depozitate special amenajate
- flacoanele și fiolele cu substanță de contrast utilizate sunt depozitate
timp de 24h
- soluțiile și materialele uzate sunt depozitate separate și în condiții de
securitate
CONCLUZII
Radiologia este o disciplină total diferită de celelalte. Ea este mult mai

precisă, mai exactă şi mai concretă decât altele bazându-se pe multe date de
fizică, de geometrie, pe legile opticii. Bineînţeles ca cel puţin în egală măsură,
se bazează şi pe cunoştinţe de anatomie, fiziologie normală şi patologică
precum şi pe date de patologie medico-chirurgicală.
Au trecut 115 de ani de la descoperirea razelor X de către W.C. Rontgen
(6 noiembrie 1895), dar progresele tehnice au permis o evoluţie rapidă folosirii
lor în diagnostic şi tratament. Primele radiografii durau minute sau ore, şi
foloseau contraste spontane sau accidentale. Astăzi se utilizează substanţe de
contrast diversificate pentru a se face vizibile organele care în mod natural nu
pot fi evaluate şi radiografia, să efectuează în sutimi de secundă.
Introducerea în practica medicală a radio-izotopilor, a ultrasunetelor,
serografiei, termografiei, iar mai recent a rezonanţei magnetice nucleare, face
din explorările cu agenţi fizici, în domeniul indispensabil pentru orice
specialitate medicală. Radiologia a început fără radiologi, astăzi această
specialitate este, dar mai ales trebuia să devină din ce în ce mai prestigioasă şi
mai deschis apreciată de toţi aceia ce o solicită în fiecare zi.
Radiologiile, în foarte multe cazuri rezolvă dificultăţile de diagnostic. În
ţara noastră, sau făcut primele demonstraţii a razelor " X" în lună martie 1896,
cu ajutorul unui aparat improvizat dintr-o bobină RuhmKorff şi un tub Crookes.
Astăzi s-au făcut progrese remarcabile de radiologie. Oamenii de ştiinţă români,
medici, radiologi, fizicieni, tehnicieni, au adus şi aduc o contribuţie utilă la
progresele de radiologiei mondiale.

BIBLIOGRAFIE
v Grigoriu M, Vasile D. Chirurigie şi specialităţi înrudite, Editura Didactică

şi Pedagogică, 2003;
v Amilcar G. – Tehnica Radiografică, Editura medicală – Bucureşti 1956;
v Bîrzu I. - Radiodiagnostic Clinic, Editura medicală – Bucureşti 1965 vol.
II;
v Damascelli B. – Basic concepts în diagnostic imaging, Editura Reven
Press, New Zork 1991;
v Lungeanu M. – Manual de tehnică radiologică, Editura medicală –
Bucureşti 1988;
v Vladeanu M. – Radiodiagnostic – Osteo articular, Editura medicală 1971;
v Rădulescu D. – Radiologia Medicală –curs litografiat I.M.F Cluj 1983;
v Standiu G. – Curs radiologie clinică –I.M.F. Târgu Mureş 1978;
v Moldovanu Tiberiu, Semiologie clinică medicală, Editura Medicală,
Bucureşti, 2005;
v Vigue Martin, Atlas al corpului uman, Editura Prinţ Internaţional, 2005;
v Farmacopee de buzunar, Ediţia I, Editura Medicală, 2002;
v Dr. Mircea Constantin, Chirurgie, specialităţi înrudite, nursing în
chirurgie, Editura Universul, Bucureşti;
v ACC, scheletul uman, Calisto, 2006;
v Andrei Popovici, Tehnici chirurgicale Vol. I, Editura Medicală, 2002;
v Kyovsky A. Tehnici de îngrijire a bolnavului, Editura Corint, 2007;
v Titirca Lucreţia, Tehnici de evaluare şi îngrijire acordate asistenţilor
medicali, Editura Viaţa Medicală Românească, 2002;
v Titirica Lucreţia, Ghid de nursing, Ediţia a IV a, Editura Viaţa Medicală
Românească, 1996;
 Popovici Iuliana, Termiologie Medicală şi Farmaceutica, Editura Polirom.

Proiect Reguli Generale Pentru Investigatii Specifice Membrelor Inferioare Modificat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect Reguli Generale Pentru Investigatii Specifice Membrelor Inferioare Modificat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FUNDATIA ECOLOGICA GREEN

ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARA FEG

REGULI GENERALE PENTRU INVESTIGAŢII

SESIUNEA IULIE 2018

Sectiunea privind metodologia de cercetare imi permite sa motivez alegerea

Radiologia şi imagistica medicală este cea mai tanara si frumoasa ramură

Wilhelm Conrad Röntgen a fost un fizician german, profesor al

Fig.1 Wilhelm Conrad Röntgen

Röntgen s-a născut în 1845, la Lennep, în Germania, fiind singurul copil

Fig.2 Prima radiografie realizată de Wilhelm Conrad Röntgen

Fig 3 Tubul de raze X`

Componentele aparatului Roentgen:

RADIOANATOMIA MEMBRULUI INFERIOR

Scheletul membrului inferior :

Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se împart în - 30 -

Fig.5 Bazinul osos

2. TIBIA este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează

4. ROTULA sau PATELA este un os scurt, turtit antero-posterior, de

5.PICIORUL : este alcătuit din 26 de oase care corespund celor trei

Fig.11 Articulaţia genunchiului

Fig.12 Articulaţia piciorului

Ligamentele articulatiei coxofemurale:

Ligamentele genunchiului sunt:

Popliteu oblic, popliteu arcuat, posterior oblic Hughston, colateral tibial,

Fig.14 Muşchii gambei.

Fig.15 Muschii piciorului

INVESTIGAŢII SPECIFICE MEMBRELOR INFERIOARE

III.2.1 Radiografia bazinului:

Radiografia bazinului de ansamblu:

Fig.16 Poziţionare radiografie bazin

III.2.2 Radiografia osului iliac de profil:

III.2.3 Radiografia pubisului:

Fig.18 Radiografie pubis

III.2.4 Radiografia articulaţiilor sacroiliace bilaterală:

III.2.5 Radiografia articulaţiei coxo-femurale:

Radiografia articulaţiei coxo-femurale de faţă bilateral:

Fig.20 Poziţionare radiografie

Radiografia articulaţiei coxo-femurale de profil:

Fig.23 Radiografie şold profil

Radiografia femurului de faţă:

Fig.24 Poziţionare radiografie femur de faţă

Radiografia femurului de profil:

Poziţionare: pacientul în decubit lateral, gamba de partea de radiografiat

Fig.27 Radiografie femur de profil

Radiografia genunchiului de fata unilateral:

Fig.28 Poziţionare radiografie genunchi faţă unilateral

Radiografia genunchiului de faţă bilateral:

Poziţionare: pacientul în decubit dorsal, cu genunchii în extensie,

Radiografia genunchiului de profil:

Fig.30 Poziţionare radiografie genunchi profil

Fig.31 Radiografie genunchi profil

Radiografia rotulei de faţă, incidenta postero-anterioară (Didiee):

Fig.32 Radiografie rotulă profil

III.2.9 Radiografia gambei:

Fig.33 Poziţionare radiografie gambă faţă

Radiografia gambei de profil:

Fig.36 Radiografie gambă profil

III.2.10 Radiografia articulaţiei tibio-trasiene (glezna):

Fig.37 Poziţionare radiorafie gleznă de faţă

Radiografia articulaţiei tibio-tarsiene de profil:

Fig.40 Radiografie gleznă profil

Fig.41 Poziţionare radiografie antepicior faţă

Radiografia plantei de profil: