Celula 

este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor organismelor vii. Aceasta a

fost descoperită de către Robert Hooke și este unitatea funcțională a tuturor organismelor vii cunoscute.
Este cea mai mică unitate de viață, care poate fi clasificată ca o vietate și este adesea numită bloc de
viață.[1] Unele organisme, cum ar fi cele mai multe bacterii, sunt unicelulare (constau dintr-o singura
celula). Alte organisme, cum ar fi oamenii, sunt multicelulare.
Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule; dimensiunea tipică celulei este de 10µm iar masa
tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană este de aproximativ 135 µm și se
găsește în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare din cerebel, cele mai mici,
pot avea circa 4 µm. Cea mai lunga celulă poate ajunge de la degetul de la picior la partea inferioară
a trunchiului cerebral.[2] Cele mai mari celule cunoscute sunt celulele de ou de struț nefertilizate, care se
cântăresc aproximativ 1,5 kg.Acestea nu au proprietatea de a face proteine.
În 1835, înainte ca teoria finală despre celulă să fie dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a observat mici
"granule", în timp ce privea prin microscop țesuturi de plante. Teoria celulară, dezvoltată pentru prima
oară în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor Schwann, afirma că toate organismele sunt
compuse din una sau mai multe celule, că toate celulele provin din celulele preexistente, că funcțiile
vitale ale unui organism au loc in interiorul celulelor, și că toate celulele conțin informațiile ereditare
necesare pentru reglarea funcțiilor celulare și de transmitere a informațiilor pentru următoarea generație
de celule.[3]
Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care înseamnă, o cameră mică. Termenul descriptiv
pentru cea mai mică structură de viață biologică, a fost inventat de către Robert Hooke într-o carte pe
care a publicat-o în 1665, când a comparat celulele de plută pe care le-a văzut prin microscopul său cu
micile camere de locuit ale călugărilor.[4]

Definiții[modificare | modificare sursă]
Pentru celulă au fost date numeroase definiții. Astfel chiar aceiași autori (Toma C. și Niță Mihaela în
„Celula vegetală”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995) dau două definiții diferite în funcție
punctul de vedere din care este abordată problema. Aceste definiții sunt:

 „Celula este o unitate morfofuncțională elementară a tuturor organismelor procariote și

eucariote. Ea reprezintă un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de
autoreglare, autoconservare și autoreproducere.”
 „ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem biologic deschis,
deosebit de dinamic, aflat în relații de echilibru cu mediul înconjurător – în
cazul protofitelor și protozoarelor – sau ca un subsistem când devine parte componentă a
unui țesut, organ sau Organism pluricelular.”

Anatomia[modificare | modificare sursă]

Celula eucariotă(stânga) și procariotă (dreapta)

Există două tipuri de celule: procariote și eucariote. Celulele procariote sunt, de obicei, independente, în
timp ce celulele eucariote sunt adesea găsite în organisme multicelulare.

Tabel 1: Comparație între proprietățile celulelor procariote și eucariote

  Procariote Eucariote

Tipuri de
bacterie, archaea protiste, ciuperci, plante, animale
organisme

~ 10–100 µm (spermatozoizi, separați de coadă, sunt

Dimensiuni ~ 1–10 µm
mai mici)

Tipul nucleului
fără nucleu individualizat nucleu cu membrană dublă
celular

ADN circular (în general) cromozomi lineari cu proteine histone

ARN-/sinteza sinteză de ARN în nucleu

cuplat în citoplasmă
proteinelor sinteză de proteine în citoplasmă

Ribozomi 50S+30S 60S+40S

Structură structură complexă cu membrane intracitoplasmatice

structură simplă
citoplasmatică și citoschelet

Mișcarea celulelor flagel făcut din flagelină flagelară și ciliară făcută de tubulină;

Metabolism anaerob, aerob de obicei aerob

de la una până la câteva mii (cu toate acestea unele duc

Mitocondria nu are
lipsă de mitocondrii)

Cloroplaste nu are în alge și plante

celule izolate, colonii, organisme evoluate multicelulare

Organizare de obicei celule izolate
cu celule specializate

diviziune binară (diviziune Mitoză (pentru celulă somatică)

Diviziunea celulelor
simplă) Meioză (pentru formarea gameților)

Procariote[modificare | modificare sursă]
Structura celulei procariote

Celula procariotă este mai simplă și mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită
de nucleu individualizat, și de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două tipuri de
procariote: bacteriile si archaea; amândouă au o structură similară. Materialul nuclear al celulelor
procariote constă dintr-un singur cromozom, care este în contact direct cu citoplasma. La aceste celule,
regiunea nucleară nedefinită din citoplasmă se numește nucleoid.
O celulă procariota are trei regiuni arhitecturale:

 La exterior, flagel și pilus care se proiectează de pe suprafața celulei. Acestea sunt structuri (nu
sunt prezente în toate celulele procariote) din proteine care faciliteză deplasarea și comunicarea
între celule;
 Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând dintr-un perete
celular care acoperă o membrană celulară, totuși unele bacterii au în plus un strat suplimentar de
acoperire numit capsida. Învelișul ofera rigiditate celulei și separă interiorul celulei de mediul în care
se află, servind ca un filtru de protecție. Deși cele mai multe procariote au un perete celular, există
și excepții, cum ar fi Mycoplasma (bacterie) și Thermoplasma (archaea). Peretele celular este
format din peptidoglican la bacterii, și acționează ca o barieră suplimentară împotriva forțelor
exterioare. Acesta previne, de asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată și în cele din urmă
de spargerea (citoliza) din cauza presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic. Unele celule
eucariote (celule de plante și celule de ciuperci) au de asemenea, un perete celular;
 În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conține genomul celulei (ADN), ribozomi și
diferite tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de obicei o moleculă circulară (o excepție
este cea a bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă boala Lyme). Deși nu formează un nucleu,
ADN-ul este condensat într-un nucleoid. Procariotele pot transporta elemente ADN
extracromozomiale numite plasmide, care sunt de obicei circulare. Plasmidele activează funcții
suplimentare, cum ar fi rezistența la antibiotice.
Eucariote[modificare | modificare sursă]

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozomi (4) vezicule, (5) reticul endoplasmatic

rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie, (10) vacuole,
(11) citoplasmă, (12) lizozom, (13) centriol.

Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele și algele sunt toate eucariote. Aceste celule
sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică și pot avea volumul de 1000 de ori mai
mare. Diferența majoră dintre procariote și eucariote este că celulele eucariote conțin compartimente
legate de membrană în care pot avea loc activități specifice metabolice. Cea mai importantă dintre
acestea este nucleul celular, un compartiment delimitat de membrană, care adăpostește ADN-ul
celulelor eucariote. Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferențe pot fi:
 Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcție, cu diferențe minore în
configurare. Pereții celulelor pot fi sau nu prezenți.
 ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare, numite cromozomi ,
care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale sunt stocate în nucleul
celulei, separate de citoplasma printr-o membrană. Unele organite eucariote, cum ar fi mitocondriile
conțin de asemenea ADN.
 Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai complex decât
al procariotelor.

Celulă tipică animală

Celulă tipică vegetală

Tabel 2: Comparație între structurile celulelor animale și vegetale

Celulă tipică animală Celulă tipică vegetală

Organit  Nucleu  Nucleu

e o Nucleol (în o Nucleol (în
nucleu) nucleu)
 Reticul endoplasmatic  Reticul endoplasmatic
rugos rugos
 Reticul endolasmatic  Reticul endolasmatic
neted neted
 Ribozomi  Ribozomi
  Citoschelet  Citoschelet
 Aparat Golgi  Aparat
 Citoplasmă Golgi (dictiozomi)
 Mitocondrii  Citoplasmă
 Vezicule  Mitocondrii
 Vacuole  Plastide
 Lizozomi  Vezicule
 Centrozom  Vacuole
o Centrioli  Perete celular

Componentele celulare[modificare | modificare sursă]

Membrana[modificare | modificare sursă]
Toate celulele, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, au o membrană care inconjoară celula,
separă interiorul acesteia de mediul său, reglementează ceea ce trece înăuntru și afară (permeabilitate
selectivă) și menține potențialul electric al celulei. Toate celulele posedă ADN (materialul ereditar de
gene) și ARN (care conține informațiile necesare pentru construirea diferitelor proteine cum ar fi
enzimele, mașinăriile primare ale celulelor). În celule există de asemenea și alte tipuri de biomolecule.
Lista de mai jos conține componentele principale ale celulei.

Citoplasma[modificare | modificare sursă]
Citoplasma acționează în organizarea și menținerea formei celulei; ancorează organitele în loc; are rol
în timpul endocitozei, absorbția de materiale externe, de către o celulă, și citochineză, separarea
celulelor imature după diviziunea celulară; și mută părți din celulă în procesele de creștere și de
mobilitate. Citoscheletului eucariotelor este compus din microfilamente, filamente intermediare și
microtubuli. Există un număr mare de proteine asociate acestora, fiecare controlând structura unei
celule prin îndrumarea, gruparea și alinierea filamentelor. Citoscheletului procariotelor este implicat în
menținerea formei celulei, polaritate și citochineză.

Citoplasma celulei este înconjurată de o membrană celulară sau membrană plasmatică. Membrana

plasmatică din plante și procariote este de obicei acoperită de un perete celular. Această membrană are
rolul de a separa și de a proteja o celulă de mediul său înconjurător și în general este formată dintr-un
strat dublu de lipide (hidrofil - asemănătoare celulelor de grăsime) și molecule cu fosfor hidrofil; stratul
se numește fosfolipid bistratificat. Integrate în cadrul acestei membrane sunt o varietate de proteine
moleculare care acționează ca și canale și pompe facilitând mișcarea diferitelor molecule la intrarea și
ieșirea din celulă. Membrana are permeabilitate selectivă, în sensul că poate să fie substanțe (moleculă
sau ioni)care pot trece nestingherite, pot trece într-o măsură limitată sau nu pot trece. Membranele de
pe suprafața celulară conțin de asemenea proteine receptoare care permit celulelor să detecteze
molecule de semnalizare externe, cum ar fi hormonii.
La unele celule, citoplasma prezintă diferite prelungiri acoperite de plasmalemă. Acestea pot fi
temporare și neordonate, cum ar fi pseudopodelor (leucocitele), sau permanente: microvili (epiteliul
mucoasei intestinale, epiteliul tubilor renali), cili (epiteliul mucoasei traheei), desmozomi - corpusculi de
legătură care solidarizează celulele epiteliale.

Materialul genetic[modificare | modificare sursă]

Există două tipuri diferite de material genetic: acidului dezoxiribonucleic (ADN) și acidul
ribonucleic (ARN). Cele mai multe organisme folosesc ADN-ul pentru stocarea informaților pe
termen lung, dar unii viruși (de exemplu, retroviruși) au ARN ca material genetic. Informațiile
biologice cuprinse într-un organism sunt codificate în secvența ADN sau ARN. ARN-ul este, de
asemenea, utilizat pentru transportul de informații (de exemplu, mRNA) și funcții enzimatice (de
exemplu, ARN ribozomal) în organisme care utilizează ADN pentru codul genetic in sine.
Moleculele ARN de transfer (ARNt) sunt folosite pentru a adăuga aminoacizi în timpul interpretării
proteinelor.
Materialul genetic al procariotelor este organizat într-o moleculă de ADN circular simplu
(cromozom bacterial), în regiunea nucleoidului din citoplasmă. Materialul genetic al eucariotelor
este împărțit în diferite molecule liniare numite cromozomi în interiorul unui nucleu separat, de
obicei, cu material genetic suplimentar în unele organite cum ar fi mitocondriile si cloroplastele.
O celula umana conține material genetic în nucleul celulei (genomul nuclear) și în
mitocondrii (genomul mitocondrial). La om genomul nuclear este împărțit în 23 de perechi
de molecule de ADN liniar numite cromozomi. Genomul mitocondrial este o molecula de
ADN circular distinct de ADN-ul nuclear. Cu toate acestea ADN-ul mitocondrial este foarte
mic în comparație cu cromozomi nucleari.
Materialul genetic străin (cel mai frecvent ADN) poate fi, de asemenea, introdus
artificial în celulă printr-un proces numit sintezare. Acest lucru poate fi trecător, în cazul
în care ADN-ul nu este introdus în genomul celulei, sau stabil, în cazul în care există.
Anumiți viruși introduc de asemenea materialul lor genetic în genom.

Compoziția chimică a celulei[modificare | modificare sursă]

Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componența acestor molecule
intră atomi reprezentând 63 elemente chimice. În funcție de proporția în care iau parte
la formarea celulelor, elementele chimice se pot clasifica în:

 macroelemente, (elemente prezente în proporție de 98%):

o oxigen, (66%)
o hidrogen, (10%)
o carbon, (18%)
o azot, (3,5%)
 microelemente, (elemente prezente în proporție de 2%):
o calciu, (1,2%)
o sulf, (0,9%)
o potasiu, (0,15%)
o sodiu, (0,15%)
o clor, (0,1%)
o magneziu, (0,1%)
 ultramicroelemente, (elemente prezente în proporție redusă - 0,01%):
o iod
o fier
o mangan
o zinc
o cobalt, etc.
Substanțe anorganice[modificare | modificare sursă]
Substanțele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă de
molecule, cât și sub formă de ioni.Ele impregneaza unele membrane , polarizeaza
membranele celulare, schimba proprietatile fizice ale protoplasmei

Substanțe organice[modificare | modificare sursă]

Sunt pilonii moleculari ai vieții, care constituie elementele structurale și funcționale și
asigură organismele vii cu energie.
Aceste substanțe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate procesele
intracelulare.

 Acizi nucleici;
 Glucide;
 Lipide;
 Proteine.

Proprietăți fiziologice generale[modificare | modificare sursă]

Printre proprietățile care diferențiază materia vie de corpurile lipsite de viață se pot
aminti:
Metabolismul[modificare | modificare sursă]
Din substanța intercelulară în celulă pătrund substanțe
nutritive: oxigen, glucoză, lipide, apă, săruri, iar din ea se elimină substanțe sub formă
de deșeuri. Substanțele care intră în celulă participă la procesele de biosinteză.
Biosinteza semnifică formarea proteinelor, glucidelor, lipidelor din substanțe mai simple,
ce sunt specifice celulei date. De exemplu, în celulele mușchilor se formează niște
proteine speciale, care le asigură contractilitatea. O dată cu biosinteza, în celule are loc
și descompunerea substanțelor organice. În urma descompunerii se formează niște
substanțe de structură mai simplă. Reacțiile de descompunere decurg cu
participarea oxigenului (reacții de oxidare) și sunt însoțite de degajare de energie.
Această energie se consumă în procesul activității vitale a celulei sub formă de energie
chimică, termică, mecanică. Procesele de biosinteză și descompunere
constituie metabolismul.
Excitabilitatea[modificare | modificare sursă]
Această proprietate a materiei vii este reprezentată prin capacitatea oricărui corp viu de
a răspunde, în mod activ, la unele modificări în mediul său de viață și, în general, la
orice acțiune care îi tulbură echilibrul. Factorii de mediu care provoacă în celula vie
tulburări reversibile sunt numiți excitanți. În celulele excitate se schimbă viteza
proceselor de biosinteză și de descompunere a substanțelor, consumul
de oxigen și temperatura. Celulele își îndeplinesc funcțiile lor firești numai în stare de
excitație. Celulele grandulare produc și secretă anumite substanțe, cele musculare se
contractă, în celulele nervoase apare un semnal electric foarte slab numit impuls
nervos, care se propagă pe membranele celulare.

 adaptabilitatea

Diviziunea celulară[modificare | modificare sursă]

Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împărțire) se realizează pe două căi:

 - directă (amitoză)
 - indirectă (mitoză și meioză).
Diviziunea este procesul prin care o celulă ajunsa la maturitate (celula mamă) va da
naștere la doua celule identice (celulele fiice) care vor avea cromozomi identici cu
aceasta.

Diviziunea directă: Amitoza[modificare | modificare sursă]

Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor. Ea reprezintă diviziunea care are
loc fără fus de diviziune. Se poate întâlni și la unele eucariote cum ar fi: unele ciuperci
(drojdiile), alge albastre verzi (alga Pleurococcus - verzeala zidurilor), celule maligne,
celule pe cale de regenerare, în gale (țesuturi ale plantelor).
Amitoza la procariote decurge astfel:

 cromozomul bacterian se atașează de peretele celulei divizându-se și formându-se

astfel doi cromozomi identici;
 apariția celor 2 cromozomi fie va determina creșterea celulei; între cromozomi fie
se va stabili un perete despărțitor ce îi va separa în final;
 separarea cromozomilor și formarea celor două celule fiice.
Amitoza poate decurge prin două moduri:

 prin clivare: apariția unui perete transversal sau longitudinal la nivelul ecuatorial al
celulei mamă, avansarea acestuia prin membrana celulară și peretele celular, până
la formarea celor două celule fiice;
 prin ștrangulare: apariția unei ștrangulări la nivelul zonei mediane a celulei mamă,
avansarea acesteia prin membrana celulară, citoplasmă și nucleu, până la
formarea celor două celule fiice.
Diviziunea indirectă[modificare | modificare sursă]
Diviziunea indirectă se realizează în prezența fusului de diviziune. Fusul de diviziune se
formează din centrozom. Fusul de diviziune este format din fibre polare (mențin
distanța dintre cei doi poli ai celulei) și kinetocorale (de acestea se atașează
centromerii cromozomilor). Fusul de diviziune asigură distribuția echilibrată a
cromozomilor în cele două celule fiice.
Diviziunea indirectă este de două tipuri:

1. Mitoza: diviziune ecvațională/equațională;

2. Meioza: diviziune reducțională.

Mitoza[modificare | modificare sursă]
Mitoza este diviziunea prin care din celula mamă iau naștere două celule fiice cu
numărul de cromozomi egal cu cel al celulei mamă.
Mitoza presupune:

1. Diviziunea nucleului: Cariokineza/Cariochineza;

2. Diviziunea citoplasmei: Citokineza/Citochineza.
Cariokineza (diviziunea nucleului)[modificare | modificare sursă]
Are 4 faze:
Profaza

 celula este în stare diploidă;

 are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se
deplaseze câte unui;
 se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;
 cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;
 cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la microscopul
optic;
 se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de
natură proteică).
Metafaza

 celula este în stare diploidă;

 cromozomii sunt individualizați la maxim, observându-se foarte bine la microscopul
optic;
 cromozomii bicromatidici se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;
 la sfârșitul acestei faze are loc clivarea cromozomilor bicromatidici.
Anafaza

 celula este în stare tetraploidă (are 4 seturi de cromozomi monocromatidici);

 spre fiecare pol al celulei se îndreaptă câte două seturi de cromozomi;
 deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea
(contractarea) fibrelor kinetocorale.
Telofaza

 cromozomii monocromatidici încep sa își piardă din individualitate,

nemaiputând fi observați la microscop;
 cromatina se decondensează și se despiralizează;
 fusul de diviziune se dezorganizează;
 are loc reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;
 se formează, în final, doi nuclei fii/două nuclee fiice, fiecare având același
număr de cromozomi ca și celula mamă.
Citokineza (diviziunea citoplasmei)[modificare | modificare
sursă]

 Are loc în cadrul telofazei.

 Se finalizează cu cele două celule, fiecare având același număr ce celule cu
celula mamă.
 În celulele animale, citokineza se realizează printr-un șanț de clivare.
 La celulele plantelor, citokineza se realizează printr-o placă celulară ce se
formează prin unirea peretelui celular cu membrana celulară.
 Placa celulară se dispune la nivelul ecuatorului celulei mamă între cele două
nuclee fiice, în final separându-le.
Importanța mitozei[modificare | modificare sursă]
 Asigură formarea embrionului din celula ou.
 Asigură creșterea organismelor până la maturizare.
 Asigură refacerea țesuturilor lezate sau a părților pierdute.

Meioza[modificare | modificare sursă]
 Este procesul prin care, dintr-o celulă mamă iau naștere 4 celule fiice, fiecare
având numărul de cromozomi redus la jumătate față de celula mamă.
 Are două etape:
Etapa reducțională (meioza I)
 în această etapă, celula se divide formând două celule fiice cu numărul de
cromozomi redus la jumătate; această etapă este heterotipică.
Etapa ecvațională (meioza II)

 se realizează ca o mitoză în celulele haploide (n).

Între meioza I și meioza II are loc o interfază scurtă fără sinteză de ADN, deoarece
cromozomii sunt deja bicromatidici.

Meioza I[modificare | modificare sursă]

Profaza I

 celula este în stare diploidă;

 are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se
deplaseze câte unul;
 se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;
 cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;
 cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la
microscopul optic;
 se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de
natură proteică);
 cromozomii omologi se grupează în perechi numite bivalenți sau tetrade
cromozomiale;
 cromozomii omologi ai bivalentului fac schimb reciproc de gene (proces numit
crossing-over);
 în urma crossing-overului rezultă cromozomi recombinați.
Metafaza I

 celula este în stare diploidă;

 cromozomii bivalentului sunt individualizați la maxim, observându-se foarte
bine la microscopul optic;
 bivalenții se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;
 la sfârșitul acestei faze are loc separarea cromozomilor bicromatidici ai
bivalentului.
Anafaza I

 celula este în stare diploidă (2n);

 spre fiecare pol al celulei migrează câte un set de cromozomi bicromatidici;
 deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea
(contractarea) fibrelor kinetocorale;
Telofaza I

 celula este în stare haploidă (n);

 cromozomii bicromatidici încep sa își piardă din individualitate, nemaiputând fi
observați la microscop;
 cromatina se decondensează și se despiralizează;
 fusul de diviziune se dezorganizează;
 are lor reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;
 se formează, în final, două celule fiice, fiecare având numărul de cromozomi
redus la jumătate față de celula mamă.
După finalizarea meiozei I are loc meioza II. Astfel, fiecare dintre celulele fiice
rezultate în meioza I intră în meioza II.
Meioza II decurge ca o mitoză în celule haploide și presupune cariokineză și
citokineză.
Meioza II are 4 faze:

 Profaza II;
 Metafaza II;
 Anafaza II;
 Telofaza II.
La sfârșitul telofazei are loc și citokineza, iar în final, din cele două celule fiice
haploide (exemplu: n=2 cromozomi bicromatidici) intrate în diviziune, rezultă 4
celule fiice haploide (exemplu: n=2 cromozomi monocromatidici).

Importanța meiozei[modificare | modificare sursă]

Duce la formarea celulelor reproducătoare sexuate (gameți) și asexuate (spori).

Istoria descoperirii celulei[modificare | modificare sursă]

Celula a fost descoperită de Robert Hook în 1665 care făcea studii pe tulpini de
plută folosind microscopul. Acesta a observat că materialul dat a fost împărțit în
mai multe compartimente, egale ce semănau cu niște cămăruțe. Acestea au primit
numele de celule (lat. cella=camera) Antonie van Leeuwenhoek a observat primul
organismele unicelulare într-o picătură de apă, folosind microscopul.Teoria
celulară a fost enunțată pentru prima dată de Matthias Jakob Schleiden și Theodor
Schwann în 1839. În 1858, Rudolf Virchow emite teoria sa, Omnis cellula ex
cellula, potrivit căreia celulele apar în urma diviziunii celulare.